Activitatea Bancara [PDF]

Zitiervorschau

Cuprins Tema 1. Introducere. Aspectele organizării activităţii bancare ......................... 3 1.1. Esenţa şi apariţia serviciilor bancare .............................................................. 3 1.2. Funcţiile şi rolul băncilor în dezvoltarea economiei ...................................... 6 1.3. Tipuri de bănci şi de sisteme bancare ............................................................ 8 1.4. Dezvoltarea şi structura sistemului bancar al Republicii Moldova ............. 10 Tema 2. Banca Centrală ....................................................................................... 12 2.1. Aspectul juridic al statutului băncilor centrale. Esenţa şi particularităţile lor .................................................................................................................. 12 2.2. Funcţiile băncilor centrale ............................................................................ 13 2.3. Activitatea BNM .......................................................................................... 14 2.4. Obiectivele şi funcţiile BNM ....................................................................... 16 2.5. Administrarea şi principalele direcţii de activitate ale BNM ....................... 17 Tema 3. Banca comerciala-verigă de baza a sistemului bancar ....................... 19 3.1. Băncile comerciale în condiţiile economiei naţionale ................................. 19 3.2. Procedura de organizare a băncilor comerciale ........................................... 22 3.3. Organele de administrare ale băncilor comerciale ....................................... 23 3.4. Direcţiile de activitate ale băncilor comerciale ............................................ 24 Tema 4. Resursele bancare ................................................................................... 26 4.1. Resursele proprii ale băncilor comerciale .................................................... 26 4.2. Resursele atrase ale băncilor comerciale ..................................................... 28 Tema 5. Organizarea plăţilor în bănci comerciale ............................................ 31 5.1. Tipuri şi particularităţi ale conturilor bancare.............................................. 31 5.2. Gestionarea conturilor bancare in lei şi în valută......................................... 32 5.3. Organizarea serviciilor de casa şi fără numerar ........................................... 32 Tema 6. Activitatea de creditare a băncilor comerciale .................................... 34 6.1. Particularităţile şi funcţiile creditului bancar ............................................... 34 6.2. Condiţiile de întocmire a contractului de credit ........................................... 35 6.3. Etapele de acordare a creditului ................................................................... 38 Tema 7. Gajul şi formele lui ................................................................................. 40 7.1. Esenţa şi importanţa gajului ......................................................................... 40 7.2. Particularităţile tipurilor de gaj .................................................................... 41 Tema 8. Garanţiile bancare .................................................................................. 44

8.1. Esenţa garanţiilor bancare ............................................................................ 44 8.2. Conţinutul garanţiilor bancare ..................................................................... 45 8.3. Particularităţile garanţiilor bancare .............................................................. 47 Tema 9. Leasing-ul şi factoring-ul – forme specifice de credit ......................... 49 9.1. Conţinutul şi formele leasingu-lui................................................................ 49 9.2. Etapele şi riscurile operaţiunilor de leasing ................................................. 50 9.3. Esenţa şi specificul factoring-ului ................................................................ 51 Tema 10. ................................................................................................................. 53 Tema 11. ................................................................................................................. 54 Tema 12. ................................................................................................................. 55 Tema 13. Operaţiunile băncilor comerciale în valută ....................................... 56 13.1. Conturi în valută şi operaţiuni pe piaţa valutară ........................................ 56 13.2. Credite în valută acordate de băncile comerciale ...................................... 59

Tema 1. Introducere. Aspectele organizării activităţii bancare 1.1. Esenţa şi apariţia serviciilor bancare 1.2. Funcţiile şi rolul băncilor în dezvoltarea economiei 1.3. Tipuri de bănci şi de sisteme bancare 1.4. Dezvoltarea şi structura sistemului bancar al Republicii Moldova 1.5. Structura sistemelor bancare ale ţărilor dezvoltate

1.1. Esenţa şi apariţia serviciilor bancare Istoria sistemului bancar îşi găseşte originile în trecutul îndepărtat, existând marturii foarte vechi ce atesta practica unor activităţi care, într-o formă mai mult sau mai puţin evoluată, se pot constitui ca primii paşi pe tărâmul practicii bancare. Exista păreri diferite cu privire la originea sistemului bancar şi băncilor. Unii cercetători apreciază că primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat apariţiei şi circulaţiei monedei metalice. După alţi cercetători, noţiunea de bancă este asociată momentului în care un grup de persoane, în Orientul Antic, au avut ideea sa primească disponibilităţi băneşti sub formă de depuneri de la cei ce doreau să facă economii şi să facă împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare. În antichitate, templele erau nu numai lăcaşe de cult, ci totodată şi locuri de adăpostire a bogăţiilor. Împrumutând aceste bogăţii, preoţii realizau un dublu scop: obţineau recunoştinţă şi profit. În măsura în care aceste temple depozitau şi bunuri perisabile, singura modalitate de păstrare îndelungată era împrumutul de consumaţie, care se restituia din recolta următoare. Avantajul era reciproc: se asigura plasarea bogăţiei într-un loc sigur, iar pentru preoţi se realiza un profit substanţial. Dovada sunt tablele de contabilitate descoperite de arheologi în Mesopotamia, sub ruinele templului Uruc. Acest templu roşu, datând din perioada anilor 3400-3200 î.e.n., este cel mai vechi edificiu bancar cunoscut. Pe de alta parte, proprietarii de terenuri si negustorii îşi rotunjeau veniturile practicând împrumuturi cu dobânda. Autorităţile aveau interesul să controleze aceste practici, pentru a evita ca ele sa genereze conflicte sociale între săraci şi bogaţi. Codul Hammurabi prevedea ca toate contractele de împrumut trebuie sa fie vizate de funcţionari regali. În Grecia Antica, către sec. al VI-lea î.e.n., fiecare oraş comercial şi fiecare sanctuar începe să emită monedă proprie, ceea ce a influenţat necesitatea schimbului acestora.

Zarafii, cămătarii sau trapeziţii încep şi ei sa împrumute (cea mai mare atracţie exercita Atena, oraş comercial, unde legile lui Solomon liberalizau dobânzile). Lucrările celebrilor avocaţi Socrates şi Demostene dezvăluie şi minuţiozitatea cu care zarafii ţineau conturile, buna cunoaştere a lumii afacerilor şi reţelei de corespondenţă pe care o utilizau, dar şi discreţia cu care tratau afacerile şi influenţa în societate. Pentru combaterea cămătăriei în sec. VI în Grecia sunt constituite primele bănci publice administrative, care activau în baza unor norme ce pot fi considerate ca reglementări statale iniţiale a activităţii băncilor. Mai târziu în Imperiul Roman apar bănci publice după modelul grecesc şi bănci private. În sec. XIV – XVI apar primele instituţii de tip bancar, care efectuau operaţiuni de transfer, contribuind la eficienţa sistemului de plăţi. Prima bancă de acest tip a fost Banca Veneţiei creată în anul 1171, recunoscută oficial în anul 1587 ca „Banca di Rialto”. În sec. XVII-XVIII apar bănci în diferite centre: Geneva 1407, Amsterdam 1609, Hamburg 1619, Rotterdam 1635, Banca Angliei 1694, care a devenit model pentru instituţiile şi structurile bancare create mai târziu. Băncile comerciale puternice, care aveau încredere din partea statului erau împuternicite să emită bani, deci apar băncile emitente. Printre primele bănci centrale pot fi menţionate Banca Suediei 1668, Banca Angliei 1694. Evoluţia instituţiilor bancare la aceasta etapă include următoarele direcţii:  Dezvoltarea instituţiilor bancare de emisiune, care monopolizează emisiune pe plan naţional;  Extinderea numărului de bănci private, destinate marilor operaţiuni financiare şi internaţionalizării afacerilor;  Constituirea băncilor comerciale ca societăţi pe acţiuni;  Apariţia instituţiilor financiare destinate necesităţilor populaţiei;  Diversificarea serviciilor şi produselor financiare prestate de bănci. Politica de diversificare face parte din politica băncilor comerciale. Prin diversificarea produselor si serviciilor, băncile comerciale contribuie la înfăptuirea politicii financiar-monetare şi valutare a ţării. Poate fi diminuat sau chiar eliminat blocajul financiar. Primele schimburi valutare primitive reprezentau schimb de monede şi metale preţioase. Prin participarea la licitaţiile valutare, băncile comerciale contribuie la stabilirea zilnică a raportului dintre moneda naţională şi valutele străine (deci a cursului valutar). Temperând cererea de credite băncile comerciale contribuie la limitarea inflaţiei. La aceasta reducere a inflaţiei contribuie şi faptul că băncile acordă diferenţiat credite, în funcţie de gradul de bonitate al agenţilor economici.

Cooperarea mai mare între bănci facilitează operaţiunile de investiţii şi de împrumut. Tot în cadrul relaţiilor de cooperare se poate aprecia că se pune un accent mai mare pe problemele de intermediere financiară şi bancară. Sec. 19-20 se caracterizează prin formarea unor bănci de cu caracter internaţional. Internaţionalizarea bancară se dezvoltă în două direcţii: 1. Cele mai dezvoltate bănci naţionale efectuează operaţiuni şi în afara statelor de origine: sucursale, crearea noilor bănci, care acţionează singure sau prin consorţii bancare; 2. Apar bănci cu caracter internaţional. În anul 1930 este creată Banca Reglementărilor Internaţionale, cu scopul de a colecta despăgubirile de război şi alocarea fondurilor în statele învingătoare în funcţie de necesităţi. Treptat banca se transformă în „bancă a băncilor centrale” a ţărilor europene. După al II-lea Război Mondial apar instituţii financiare internaţionale cu activitate: a) regională: BERD, Banca Interamericană pentru Dezvoltare, Banca Asiatică pentru Dezvoltare, Banca Africană pentru Dezvoltare, etc; b) internaţională: FMI, BM (BIRD, ADI) Corporaţia Financiară Internaţională, Asociaţia pentru Garantarea Multilaterală a Investiţiilor, etc. În evoluţia sa, sistemul bancar parcurge faza de specializare şi sectorizare. Specializarea (din punct de vedere al persoanelor economice) reprezintă limitarea producţiei la anumite produse sau, altfel spus, producerea unei game restrânse de produse. In acest context, specializarea bancara poate fi privita ca fiind orientarea activităţii diferitelor bănci doar spre anumite servicii, operaţiuni, produse bancare. Noţiunea de sectorizare poate fi definită, ca fiind un tip aparte de specializare ce constă în orientarea activităţii bancare spre anumite domenii de activitate economică (sectoare ale economiei naţionale). În general, băncile comerciale furnizează clienţilor trei tipuri principale de servicii: 1. Deschiderea de conturi bancare (de diferite tipuri). O bancă atrage bani de la clienţii săi (prin conturi bancare), plătindu-le in schimb dobânda pentru depozitele constituite. Plata acestor dobânzi este o cheltuială pentru banca. 2. Facilităţi de împrumut (de credit). Băncile comerciale împrumută clienţilor sume de bani pentru finanţarea afacerilor acestora. Unele bănci oferă împrumuturi atât persoanelor fizice cât şi juridice. 3. Servicii privind transferul fondurilor. Băncile furnizează şi servicii privind plăţile prin transferul fondurilor (atât electronic, cit si prin instrumentele de plata),

in numele şi la cererea clienţilor lor. Banca percepe un comision pentru acest serviciu, comision a cărui mărime variază în funcţie de valoarea sumei şi de tehnica de transfer a banilor.

1.2. Funcţiile şi rolul băncilor în dezvoltarea economiei Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care trebuie să asigure mobilizarea disponibilităţilor monetare ale economiei şi orientarea lor spre desfăşurarea unor activităţi economice eficiente. Banca poate fi definită ca o instituţie care mobilizează mijloace băneşti disponibile, finanţează şi creditează persoanele fizice şi juridice, organizează şi efectuează decontările şi plăţile în cadrul economiei naţionale şi în relaţiile cu alte state cu scopul obţinerii profitului. Banca este instituţia financiară care atrage de la persoane fizice şi juridice depozite ori echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de plată, şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc. Termenul bancă provine de la cuvântul Italian „banco" ceia ce înseamnă scaun de schimb sau masă de bani. Băncile reprezintă persoanele juridice, care concentrează capitalurile disponibile din economie şi le pun la dispoziţia subiecţilor economici, inclusiv a statului sub formă de credite. Băncile ca instituţii financiare specializate se ocupă de organizarea şi realizarea diferitor servicii bancare, obiectul de activitate fiind gestionarea acestora, iar scopul final este obţinerea profitului. Instrumentul de gestionare a operaţiunilor bancare sunt banii. Băncile se sprijină în activitatea de creditare, nu atât pe capitalul propriu (care are o pondere mică), cât mai ales pe capitalul de piaţă financiar-monetară. Sub acest raport se poate afirma că banca este o instituţie ce lucrează cu banii altora. Cererile de credite sunt mari, iar capitalul propriu şi fondul de rezervă nu pot face faţă. Capitalul si fondurile proprii reprezintă o primă de asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le implica plasamentele fiecărei bănci. Deci, în economia de piaţă sistemul bancar îndeplineşte rolul de atragere, concentrare a economiilor societăţii şi de orientare a acestora prin procesul de acordare a creditelor, efectuând investiţii eficiente. Băncile urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură şi facilitează efectuarea plăţilor, oferă servicii de gestionare a riscului. Agenţii economici pot fi în următoarele raporturi faţă de bancă:  au capital disponibil care caută plasament şi fructificare;

 au nevoie de capital pentru activitatea curentă sau pentru investiţii. Banca are rolul de intermediar între agenţii economici sau persoanele fizice cu spirit întreprinzător, cu persoane fizice sau juridice care dispun de mijloace băneşti. Resursele băncii pot fi diferite în funcţie de provenienţă, scop, condiţii, termen, piaţă monetară. În exercitarea acestei diversităţi de operaţii, băncile acţionează în numele lor, pe contul lor propriu, depunătorii şi împrumutătorii neavând nici o legătură de drept între ei. Adică băncile gestionează depozitele şi mijloacele de plată din economie. Astfel, colectând depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării eficiente a acestora cu maxim de randament, în beneficiul propriu şi al depunătorilor. În vederea realizării obiectivelor finale, Banca Centrala urmăreşte stabilirea valorii interne si externe a monedei naţionale, concomitent cu punerea la dispoziţia economiei naţionale a cantităţii optime de moneda, necesara creşterii economice. Reieşind din specificul activităţii, băncile comerciale îndeplinesc diferite funcţii generale:  funcţia de depozit;  funcţia de credit sau investiţii;  funcţia comercială. Principalele funcţii ale băncilor sunt: 1. Mobilizarea mijloacelor băneşti temporar libere şi transformarea lor în capital este una dintre cele mai timpurii funcţii bancare. Mijloacele băneşti libere ale persoanelor juridice şi fizice acumulate de către bancă, pe de o parte aduc venit deţinătorilor lor sub formă de dobândă, iar pe de altă parte creează baza operaţiunilor de creditare. 2. O altă funcţie importantă a băncilor este intermedierea în operaţiunile de creditare. În faţa relaţiilor directe dintre deţinătorii de mijloace băneşti libere şi debitorii de capital apare problema necoincidenţii dintre volumul de capital oferit şi cel cerut, precum şi diferenţa dintre termenul de rambursare a împrumutului termenul, necesar debitorului respectivei sume. Relaţiile de creditare directă dintre deţinătorii de capital şi debitori sunt împiedicate şi de riscul de nerambursare a creditului. Deţinătorul de capital nu dispune de informaţie despre situaţia financiară reală a debitorului. Băncile comerciale, intrând în roiul de intermediari financiari, înlătură aceste greutăţi. Creditele bancare se îndreaptă în diferite sectoare ale economiei, asigurând diversificarea producţiei. 3. efectuarea decontărilor şi plăţilor O economie stabilă nu poate exista fără un sistem de decontări băneşti organizat şi bine reglat. Majoritatea decontărilor dintre întreprinderi se realizează fără numerar. Băncile,

deţinând rolul de intermediari In plăţi efectuează decontări la ordinul clienţilor, primesc bani în cont şi ţin evidenţa tuturor intrărilor şi ieşirilor de mijloace băneşti. 4. Crearea mijloacelor de plată este legată direct de activităţile de creditare şi depozitare ale băncilor. Depozitul poate fi creat pe două căi: introducerea numerarului în bancă de către client sau acordarea creditului debitorului. Totuşi, băncile pot nu doar să creeze ci şi să lichideze banii. Acest fapt se realizează prin rambursarea creditelor de către debitori prin decontarea banilor din conturile lor de depozite. In acest caz, totalul masei monetare din economie se diminuează. 5. funcţia emitent-constitutivă, realizând emisia şi plasarea valorilor mobiliare, în special a acţiunilor şi obligaţiilor. Pe lângă aceasta, băncile au posibilitatea să direcţioneze economiile lor în scopuri de producţie. 6. Activitatea de consultare a clienţilor. Lista serviciilor de consultanţă poate include:  în domeniul de creditare şi decontări - informaţii despre conjunctura pieţei monetare, modificarea ratei dobânzii, despre condiţiile şi formele de creditare, analiza organizării decontărilor fără numerar;  în sfera emisiunii valorilor mobiliare şi a operaţiunilor cu ele informaţie despre conjunctura pieţei valorilor mobiliare, modificarea cursului lor, despre emitenţii de valori mobiliare;  în sfera investiţiilor capitale - informaţii cu privire la conjunctura pieţei serviciilor de construcţie, preţurile la materialele de construcţie şi tarifele lucrărilor de montare şi construcţie. Tendinţa de lărgire a spectrului de funcţii ai băncilor comerciale evoluează în condiţiile contemporane. Pentru întărirea poziţiei pe piaţă, băncile tot mai des îndeplinesc operaţiuni necaracteristice băncilor, pătrunzând în sferele netradiţionale ale antreprenoriatului financiar. Astfel, se măreşte rolul băncilor în funcţionarea economiei.

1.3. Tipuri de bănci şi de sisteme bancare Sistemul bancar, transformând resursele pe care mediul economic i le pune la dispoziţie, se constituie subsistem al macrosistemului economico-social. Sistemul bancar se afla intr-o continua interacţiune cu mediul economic, din care preia intrări sub diferite forme (resurse umane, resurse financiare, informaţii) pe care le prelucrează in vederea obţinerii ieşirilor (produse si servicii bancare,

informaţii financiar-bancare). Altfel spus, sistemul bancar este un sistem deschis. Ceea ce este specific sistemelor deschise (deci si sistemului bancar) este faptul ca îşi reglează activitatea prin conexiune inversa (feedback), deci sunt capabile de autoreglare. Sistemul bancar este reprezentat de ansamblul coerent al diferitelor categorii de instituţii financiar-bancare, care funcţionează într-o ţară răspunzând necesităţilor unei etape a dezvoltării social-economice. Organizarea sistemului bancar, ca parte componentă a sistemului financiar, se realizează pe baza unor principii definitorii specifice economiei de piaţa: a) construcţia duală a sistemului bancar, în sensul delimitării instituţiilor de reglementare şi de coordonare, în particular, Banca Centrala, de entităţile bancare operative; b) asigurarea autonomiei entităţilor bancare într-un cadru reglementat la nivel naţional şi internaţional; c) constituirea unui cadru organizatoric unitar; d) promovarea diferenţierii şi specializării instituţiilor bancare; e) realizarea unei configuraţii funcţionale, în cadrul acesteia având un rol primordial organismele de credit. În cadrul sistemului financiar se includ instituţii financiare bancare si instituţii financiare nebancare (organizaţiile de audit, instituţii de reglementare, de supraveghere, etc.). Sistemul bancar a apărut pentru a acumula mijloacele băneşti şi a le distribui sub diferite forme. În general, sistemul bancar dintr-o ţară cuprinde: - cadrul instituţional - format din banca centrala (cu rol de coordonare si supraveghere), bănci comerciale şi alte instituţii financiare asimilate acestora; - cadrul juridic - format din ansamblul reglementărilor care guvernează activitatea bancară. După nivelul de centralizare sistemele bancare pot fi : Centralizate descentralizate este caracterizat prin delimitarea funcţiilor băncii centrale de băncile comerciale; Organismele de credit, cuprinzând ansamblul intermediarilor financiari a căror activitate se circumscrie realizării “operaţiunilor de bancă”, pot fi grupate în mai multe categorii: a)băncile comerciale, care au vocaţie universală; b)case de economisire şi organismele locale de credit; c)societăţile bancare care-şi procură resursele prin împrumuturi pe piaţa monetară;

d)instituţii financiare specializate, care pot emite bonuri de trezorerie pe termen scurt Băncile comerciale după sfera de activitate bancară pot fi republicane, regionale, de ramură, de antreprenoriat. După forma de proprietate asupra capitalului băncile sunt: private, publice şi mixte (banca care dispune de capital propriu şi de stat).

1.4. Dezvoltarea şi structura sistemului bancar al Republicii Moldova Etapele evoluţiei sistemului bancar au fost determinate de relaţiile economice ale Moldovei cu ţările vecine şi de specificul activităţii ţărilor din care teritoriul actual al Moldovei făcea parte în anumite perioade istorice. Primele operaţiuni bancare au fost realizate de către cămătari în cadrul relaţiilor comerciale cu alte state (schimb de monedă şi acordarea creditelor cu dobândă). Începând cu sec. 19 activitatea economică a Ţărilor Româneşti se modifică, fiind asigurată din punct de vedere financiar de bancheri care nu erau băştinaşi. Dobânda varia de la 10 la 12 % prin reglementări, ajungea la 16 - 30% în tranzacţii reale. Ca instrumente bancare încă înainte de 1850 se foloseau tratele, cecurile, scrisorile de credit. În 1799 a fost înfiinţată prima organizaţie cooperatistă „Artel” care deservea asociaţiile profesionale şi Organizaţia „Mir” pentru familiile ce cumpărau sau arendau pământ. Acordarea creditelor se dezvoltă intensiv după 1837. Apare necesitatea activităţii unei bănci centrale. După mai multe încercări în martie 1857 îşi începe activitatea Banca Naţională a Moldovei cu capital german, englez, francez şi nesemnificativ român, în valoare de 10 mln. taleri prusieni sub formă de 50 mii acţiuni. În 1858 banca încetează plăţile, iar în iunie este declarată în stare de faliment. În Basarabia primele bănci apar în secolul 19. La sfârşitul sec. 19 începutul sec. 20 în Basarabia activau sucursale ale marilor bănci ruseşti. În 1871 este creată Banca Comercială Chişinău, în 1901 la Cetatea Albă, în 1911 la Tighina. Concomitent funcţionau instituţii de credit reciproc (Bălţi, Tighina, Orhei, Soroca, Ismail). În 1922 existau 11 sucursale ale băncilor româneşti, care acordau credite pentru dezvoltarea diferitor sectoare cu anumite condiţii. În sec. 20 s-a relansat cooperaţia de credit, apoi activitatea bancară a fost influenţat de criza economică internaţională din 1930-1933. În anii 1944-1987 sistemul bancar al Moldovei făcea parte din sistemul bancar al URSS.

În perioada 1991-1995 se organizează sistemul bancar pe principiile orientate spre economia de piaţă. La 4 iunie 1991 prin Decretul „Cu privire la Banca Naţională a Moldovei” Banca Republicană di Moldova este reorganizată în BNM, care activează în baza Legii nr. 548-XIII din 21 iulie 1995 „Cu privire la Banca Naţională a Moldovei”. În anul 1995 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea instituţiilor financiare. Conform primei legi, BNM este independentă în exercitarea atribuţiilor sale, fiind responsabilă faţă de Parlament. Cea de-a doua lege sus-menţionată are drept scop crearea unui sector financiar puternic şi competitiv, neadmiterea riscului excesiv în acest sistem, protejarea intereselor deponenţilor. Începând cu anul 1998 Banca Naţională a renunţat la practica stabilirii cursului oficial de schimb al monedei naţionale faţă de dolarul SUA la Bursa valutară şi a procedat la determinarea acestuia ca medie aritmetică simplă a mediilor ponderate a cursurilor de cumpărare şi vânzare a dolarului SUA contra lei moldoveneşti pe piaţa inter- şi intrabancară. Faptul a permis descentralizarea pieţei valutare interne în corespundere cu practicile ţărilor dezvoltate. Ca urmare a lichidării riscurilor excesive în bănci şi creării condiţiilor necesare pentru menţinerea stabilităţii situaţiilor financiare ale acestora, care se bazează pe acţiunea forţelor de piaţă, începând cu 1 iulie 2004 a fost înfiinţat sistemul de garantare a depozitelor, care prin garanţiile sale acoperă circa 90 la sută din depozitele persoanelor fizice. La sistemul de garantare a depozitelor participă în mod obligatoriu toate băncile autorizate. Mijloacele destinate pentru garantarea depozitelor se acumulează din contribuţiile băncilor, iar statutul legal al sistemului de garantare a depozitelor asigură independenţa juridică, operaţională, financiară şi administrativă a acestuia. De asemenea, în contextul alinierii la standardele internaţionale, în anul 2006 Banca Naţională a Moldovei a implementat un nou sistem automatizat de plăţi interbancare (SAPI). Acesta este compus din sistemul de decontare pe bază brută în timp real destinat procesării plăţilor urgente şi de mare valoare şi sistemul de compensare cu decontare pe bază netă destinat procesării plăţilor de mică valoare. Astfel, a fost realizată o infrastructură modernă de plăţi, care a determinat premise importante pentru prestarea serviciilor de plată de o nouă calitate şi facilitarea efectuării plăţilor fără numerar în ţară.

Tema 2. Banca Centrală (4 ore) 2.1 Aspectul juridic al statutului băncilor centrale. Esenţa şi particularităţile lor 2.2 Funcţiile băncilor centrale 2.3. Activitatea BNM 2.4. Obiectivele şi funcţiile BNM 2.5. Administrarea şi principalele direcţii de activitate ale BNM

2.1. Aspectul juridic al statutului băncilor centrale. Esenţa şi particularităţile lor Banca centrală s-a evidenţiat dintre celelalte bănci deoarece, în decursul evoluţiei, în circumstanţe concrete a preluat unele atribuţii ale statului în ceea ce priveşte politica banilor şi a obţinut poziţia de lider între celelalte bănci. Banca centrală este banca care gestionează politica monetară la nivel de stat, are drept unic de emisie monetară, de păstrare a rezervei naţionale şi depozitelor celorlalte bănci. Printre cele mai vechi bănci centrale este considerată Banca Suediei (1668). Banca Angliei (1694) a fost prima companie pe acţiuni particulară, servind ca exemplu pentru băncile centrale ale altor state: Norvegiei 1816, Franţei 1800, Italiei 1893, Japoniei 1882, etc. Iniţial banca centrală a fost privată, urmărind obţinerea unui profitului. În rezultatul modificării obiectivelor băncile centrale urmăresc realizarea următoarelor activităţi: - Creditarea băncilor de nivelul 2 al sistemului bancar; - Influenţarea monedei, creditului; - Supravegherea ratei dobânzii; - Menţinerea cursului oficial al monedei naţionale; - Controlul inflaţiei; - Creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, etc. Activitatea băncii centrale se supune unor reglementări legislative, care presupune formularea prin acte normative a obiectivelor politicii monetare, obligaţia de a asigura o stare monetară pozitivă, bazată pe un echilibru relativ. Un aspect important este independenţa băncii centrale faţă de guvern, care prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.

În favoarea autonomiei sunt necesitatea izolării politicii monetare de procesul politic, asigurarea unor informaţii reale, necesitatea unei activităţi care nu s-ar supune executivului sau unor interese ale acestuia, etc. Această situaţie ar favoriza dezechilibre cu consecinţe sociale şi economice, cu impact negativ la nivel de stat şi pentru populaţie. Autonomia băncilor centrale se poate aprecia după: forma de proprietate asupra capitalului băncii centrale; modalitatea de numire a cadrelor de conducere; reprezentarea guvernului în organele de conducere; reprezentarea băncii centrale în guvern; creditarea guvernului de către banca centrală; finanţarea băncii centrale; repartizarea profitului, etc.

2.2. Funcţiile băncilor centrale Banca centrală deţine funcţia de influenţare a comportamentului sistemului bancar pentru atingerea obiectivelor economice, funcţie realizată prin folosirea instrumentelor specifice de lucru ale băncii centrale, ca instrumente de piaţă şi instrumente administrative. Pot fi enumerate următoarele funcţii generale ale băncilor centrale: □ funcţia de emisiune; □ funcţia de bancă a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice; □ funcţia de bancă a băncilor; □ funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare; □ funcţia prudenţială şi de supraveghere; □ funcţii economice ocazionale. Desfăşurat funcţiile Băncii Centrale sunt: a) Funcţia de emisiune monetară. Emisiunea monetară înseamnă punerea în circulaţie a banilor de hârtie şi a monedei divizionare sau a titlurilor de valoare, care participă la formarea unui capital sau la acordarea unui împrumut (bancnota, acţiunea, obligaţiunea, titlul de credit etc.) şi permite deţinătorului de a încasa profit sub formă de dividend sau dobândă. b) Funcţia de centru al politicii monetare reprezintă activitatea definitorie pentru o bancă centrală. Această funcţie a apărut din necesitatea finanţării Trezoreriei statului fără a afecta financiar şi monetar, menţinând puterea de cumpărare a banilor, o creştere economică neinflaţionistă şi echilibrul financiar caracteristic pieţelor financiare ordonate. Această funcţie este realizată prin instrumente financiare aşa ca: - Mecanismul de refinanţare (creditul de licitaţie, linia de credit, credite pe termen foarte scurt, etc.);

- Operaţiunile pe piaţa deschisă reprezintă vânzări/cumpărări de titluri de valoare de stat efectuate de banca centrală. - Variaţia taxei scontului (rescontarea); - Mecanismul rezervelor obligatorii; - Mecanismul cursului valutar. c) Funcţia de bancă a băncilor prevede o implicare directă a activităţii băncii centrale în activitatea băncilor comerciale, pe mai multe planuri: - reglementează administrativ funcţionarea celorlalte bănci; - gestionează disponibilităţile lichide ale celorlalte bănci din sistemul bancar, deţinute în cont la banca centrală; - asigură derularea normală a plăţilor între băncile comerciale şi în economie, prin reglementarea circuitului instrumentelor de plată şi prin asigurarea cadrului instituţional de derulare a tranzacţiilor monetare şi prin prestarea unor servicii de circulaţie a documentelor de plată; - asigură creditarea băncilor comerciale şi a economiei naţionale prin intermediul acestora. d) Funcţia de centru valutar şi reprezentant în relaţiile internaţionale Banca centrală are funcţia de a susţine cursul şi stabilitatea de cumpărare a monedei naţionale atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Aceasta se realizează prin participarea activă la tranzacţiile de pe piaţa valutară, determinând influenţarea cererii/ofertei de monedă pe această piaţă, în scopul asigurării stabilităţii relative a cursului valutar. Un alt obiectiv ce reiese din această funcţie este echilibrarea dinamică a balanţei de încasări şi plăţi externe. e) Funcţia de bancă a statului. Această funcţie apare printre primele şi reprezintă motivul înfiinţării primelor bănci centrale în scopul asigurării finanţării cheltuielilor publice. Modalitatea de finanţare este practic cea mai frecventă în ţările dezvoltate şi reprezintă deschiderea unor linii de credit pentru a asigura flexibilitatea gestiunii bugetare curente. Ca o modalitate de finanţare directă a Trezoreriei, banca centrală poate interveni şi prin cumpărarea de titluri financiare de pe piaţa primară. In mod indirect, majoritatea băncilor centrale operează pe piaţa secundară, influenţând oferta sau cererea de titluri ale datoriei publice, în funcţie de conjunctura momentului şi de obiectivele politicii monetare.

2.3. Activitatea BNM Banca Naţională a Moldovei este banca centrală a Republicii Moldova, este о persoană juridică publică autonomă şi este responsabilă fata de Parlament, nu este

supusă înregistrării în Registrul de stat al întreprinderilor şi poate să deschidă filiale şi reprezentanţe în ţară şi în străinătate unde consideră necesar. Banca Naţională conlucrează cu Guvernul în realizarea obiectivelor sale şi, conform prezentei legi, întreprinde acţiunile necesare pentru a realiza о astfel de conlucrare. Banca Naţională furnizează organelor economice şi financiare ale Guvernului, la cererea acestora, informaţii referitoare la problemele monetare şi financiare. Organele menţionate, la rândul lor, furnizează Băncii Naţionale, la cererea ei, informaţii referitoare la problemele macroeconomice, monetare sau financiare. Banca Naţională reprezintă Republica Moldova la întrunirile, consiliile şi organizaţiile interguvernamentale în problemele politicii monetare, licenţierii activităţii bancare, în problemele controlului bancar şi în alte probleme ce ţin de competenţa ei. Banca Naţională poate acorda servicii bancare instituţiilor guvernamentale, financiare şi bancare străine, precum şi organizaţiilor internaţionale publice, la care Banca Naţională sau Republica Moldova participă. Banca Naţională aduce periodic la cunoştinţa publicului rezultatele analizei macroeconomice, evoluţiei pieţei financiare şi informaţia statistică, inclusiv privind masa monetară, acordarea creditelor, balanţa de plăţi şi situaţia pieţei valutare. Banca Naţională poate să deschidă conturi în registrele sale numai în numele statului şi al organelor statului, băncilor licenţiate de Banca Naţională, băncilor centrale ale statelor străine şi instituţiilor financiare publice internaţionale. Banca Naţională nu deschide conturi administraţiei publice locale, întreprinderilor, inclusiv celor de stat. În relaţiile cu instituţiile financiare Banca Naţională este unica instituţie care efectuează licenţierea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare. Banca Naţională funcţionează ca unul din agenţii statului în aplicarea legislaţiei privind controlul valutar. Dările de seamă, informaţiile privind conturile şi alte informaţii prevăzute de legislaţia menţionată pot fi transmise prin intermediul Băncii Naţionale. Banca Naţională menţine în bilanţul său rezervele internaţionale ale statului care sunt reprezentate prin următoarele active: a) aur; b) valută străină în formă de bancnote şi monede metalice ori conturi bancare ţinute peste hotare în monedă străină; c) orice alte active recunoscute pe plan internaţional; d) cambii achitabile în valută străină;

e) creanţe exprimate şi achitabile în valută străină, emise sau garantate de statele străine, băncile lor centrale sau instituţiile financiare publice internaţionale, precum şi de acorduri de cumpărare forward şi recumpărare încheiate cu sau garantate de acestea. La sfârşitul fiecărui an financiar Banca Naţională întocmeşte о dare de seamă care include balanţa, contul de profituri şi pierderi şi alte documente necesare. Dările de seamă financiare anuale, conturile şi registrele Băncii Naţionale sunt supuse auditului extern anual, în conformitate cu standardele internaţionale de audit, efectuat de către o organizaţie de audit extern, independentă, cu renume şi cu experienţă recunoscută în domeniul auditului băncilor centrale şi al instituţiilor financiare internaţionale, selectată de Consiliul de administraţie pe bază de licitaţie. Raportul auditorului extern se publică împreună cu situaţiile financiare anuale ale Băncii Naţionale. Aceiaşi organizaţie de audit extern nu poate fi numită consecutiv pentru o perioadă ce depăşeşte 5 ani. Banca Naţională prezintă Parlamentului în termen de patru luni după încheierea fiecărui an financiar: a) darea de seamă financiară, confirmată de auditorul extern; b) un raport asupra activităţii şi operaţiunilor sale din acel an; c) un raport asupra situaţiei economice a statului. Banca Naţională prezintă Parlamentului şi Guvernului până la 25 ale fiecărei luni un rezumat al situaţiei financiare pentru luna precedentă. Banca Naţională poate publica darea de seamă şi rapoartele întocmite, precum şi orice alte rapoarte sau studii financiare şi economice.

2.4. Obiectivele şi funcţiile BNM Banca Naţională a Moldovei exercită funcţia de bancă centrală şi bancă de emisiune. Obiectivul principal al Băncii Naţionale este de a realiza şi a menţine stabilitatea monedei naţionale. Pentru atingerea acestui scop BNM stabileşte şi menţine condiţiile pieţei monetare, de credit şi valutare, care conduc la dezvoltarea economiei naţionale. BNM are următoarele atribuţii fundamentale: - stabileşte şi promovează politica monetară şi valutară în stat; - acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului; - întocmeşte analize economice şi monetare, adresează guvernului propuneri, aduce rezultatele analizelor la cunoştinţa publicului;

- autorizează, supraveghează şi reglementează activitatea instituţiilor financiare; - acordă credite băncilor şi statului; - supraveghează sistemul de plăţi din republică şi facilitează funcţionarea eficientă a sistemului de plăţi interbancare; - activează ca organ unic de emisiune a monedei naţionale; - păstrează şi gestionează rezervele valutare; - întocmeşte balanţa de plăţi a statului; Conform atribuţiilor stipulate prin lege, BNM îndeplineşte următoarele funcţii:  de emisiune monetară;  stabileşte şi conduce politica monetară şi valutară a ţării;  bancă a băncilor;  agent fiscal şi bancher al statului.

2.5. Administrarea şi principalele direcţii de activitate ale BNM Organul de conducere al Băncii Naţionale a Moldovei este Consiliul de Administraţie alcătuit din 5 membri:  guvernatorul Băncii Naţionale - preşedintele Consiliului de Administraţie;  prim-viceguvernatorul Băncii Naţionale - vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie;  trei viceguvernatori ai Băncii Naţionale - membri ai Consiliului de Administraţie. Consiliul de Administraţie examinează rapoarte privind situaţia economică şi monetară, în acest scop vicepreşedintele Consiliului asigură prezentarea periodică a rapoartelor de către departamente, direcţii şi secţii cu privire la: - administrarea şi executarea operaţiunilor Băncii Naţionale; - realizarea şi reglementarea politicii monetare; - situaţia sistemului băncilor şi situaţia pieţei financiare şi valutare; - alte rapoarte, la decizia Consiliului. Banca Naţională are un organ de control intern constituit din specialişti de înaltă calificare, cu experienţă de muncă în domeniul contabilităţii şi finanţelor, condus de controlorul general. BNM este structurată în departamente, direcţii, secţii şi alte organe auxiliare. Direcţiile principale de activitate ale BNM sunt: creditare şi operaţiuni de piaţă;

operaţiuni valutare şi relaţii externe; politică monetară; reglementare şi supraveghere bancară; contabilitate şi sistemul de plăţi. Structura organizatorica a BNM include: a) Departamentul politică monetară şi cercetări b) Departamentul credite şi operaţiuni de piaţă. c) Departamentul reglementare şi supraveghere bancară. d) Departamentul operaţiuni valutare şi relaţii externe. e) Departamentul contabilitate f) Departamentul sistemul de plăţi g) Departamentul tehnologii informaţionale şi procesare date Structura organizatorică a BNM prevede şi formarea unor direcţii, secţii care nu fac parte din departamentele menţionate, dar care au un rol important în realizarea operaţiunilor şi funcţiilor de către BNM. În cadrul structurii organizatorice funcţionează şi subdiviziunile: Direcţia economică, Direcţia administrativă, Direcţia statistică, Direcţia tezaur şi operaţiuni de casă, Direcţia juridică, Secţia resurse umane. Structura BNM, ca şi a altor instituţii, poate fi schimbată ţinând seama de funcţiile şi atribuţiile BNM la o anumită etapă de dezvoltare.

Tema 3. Banca comerciala-verigă de baza a sistemului bancar (4 ore) 3.1. Băncile comerciale în condiţiile economiei naţionale 3.2. Procedura de organizare a băncilor comerciale 3.3. Organele de administrare ale băncilor comerciale 3.4. Direcţiile de activitate ale băncilor comerciale

3.1. Băncile comerciale în condiţiile economiei naţionale Termenul de „bancă comercială” a apărut în primele etape de dezvoltare ale activităţii bancare, când băncile sprijineau preponderent comerţul, schimbul de mărfuri şi plăţile. Principalii clienţi ai acestor bănci erau „comercianţii” - de aici se trage şi noţiunea de „bancă comercială”. Băncile acumulează partea de bază a resurselor de creditare şi oferă clienţilor ei un complex de servicii financiare, care includ creditarea, deschiderea depozitelor, decontări, vânzarea-cumpărarea şi păstrarea valorilor mobiliare, a valutei străine etc. În economia de piaţă modernă activitatea băncilor comerciale are un rol major datorită legăturii lor cu toate sectoarele economiei. Scopul băncilor este de a asigura circulaţia continuă a capitalului şi a banilor, creditarea agenţilor economici, a statului şi populaţiei, crearea condiţiilor favorabile pentru creşterea economică. Băncile comerciale moderne, ca intermediari financiari, îndeplinesc o funcţie macroeconomică importantă, asigurând redistribuirea interramurală şi interregională a capitalului bănesc. Mecanismul bancar de distribuire şi redistribuire a capitalului pe sfere şi ramuri permite dezvoltarea economiei în dependenţă de necesităţile obiective ale producerii şi contribuie la restructurarea economiei. Banca - este o instituţie financiară care primeşte de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalentele lor, ce pot fi transferate prin intermediul diferitor instrumente de plată, şi care foloseşte total sau parţial aceste mijloace pentru acordarea de credite sau investire pe propriul său cont şi risc. Într-o economie de piaţă, sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi concentrare a economiilor societăţii şi de canalizare a acestora, printr-un proces obiectiv şi imparţial de alocare a creditului, către cele mai eficiente investiţii. În îndeplinirea acestei prime funcţii, băncile, ca verigi de bază ale sistemului, urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate.

Băncile asigură şi facilitează efectuarea plăţilor, oferă servicii de gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii monetare. Astfel băncile comerciale îşi exercită rolul lor de intermediar nu numai între agenţii din afara sistemului bancar, ci au un rol major în valorificarea capitalului, în mobilizarea de resurse şi distribuirea de credite în însuşi sistemul bancar, deci intermediază între verigile sistemului bancar. Conform activităţii specifice pe care o desfăşoară băncile comerciale îndeplinesc funcţia de depozit, funcţia de credit şi funcţia comercială. Legătura directă cu mii şi milioane de agenţi economici, titulari de cont, în legătură cu constituirea şi utilizarea depozitelor, conferă băncilor în general şi băncilor comerciale în special o altă principală funcţie în economia modernă, aceea de centru de efectuare a plăţilor între titularii de cont şi prin aceasta băncile determină şi cadrează fluxurile circulaţiei monetare scripturale. Activităţile financiare ale băncilor comerciale pot fi divizate în 4 tipuri de operaţiuni: 1. Operaţiuni pasive (de depozit); 2. Operaţiuni active (creditare, investire, etc); 3. Operaţiuni de intermediere (plăţi, schimb valutar, etc.); 4. Operaţiuni facultative (păstrarea bunurilor, transport a mijloacelor băneşti, consultanţă, etc.). În literatura de specialitate şi în practica bancară băncile comerciale sunt clasificate după mai multe criterii, fiind diferenţiate după tipul operaţiunilor sau sfera teritorială de cuprindere. În funcţie de rolul pe care-l joacă în sistemul bancar în sistemul bancar naţional băncile se clasifică în bănci comerciale; bănci centrale şi bănci mixte. A. După specializare băncile pot fi: - bănci universale – acele bănci comerciale care efectuează toate operaţiunile bancare şi care nu îşi limitează activitatea la anumite sectoare. - bănci specializate – care, de regulă, alături de operaţiuni bancare de bază, dezvoltă preponderent operaţiuni bancare de un anumit tip sau un anumit domeniu. În continuare, vor fi prezentate câteva tipuri de bănci comerciale specializate. Banca agricolă acordă credite şi alte facilităţi financiare şi de plată unităţilor agricole pentru cumpărarea de terenuri şi utilaje agricole, îngrăşăminte etc. Banca de investiţii acordă credite, pe termen mediu şi lung întreprinderilor, de regulă pentru investiţii, procurându-şi fondurile pe baza unor forme de economisire pe durate mai îndelungate decât cele obişnuite.

Banca ipotecară acordă împrumuturi pe termen lung cu o ipotecă asupra imobilelor deţinute de debitori Banca de export-import creditează, pe diferite termene, producătorii/exportatorii autohtoni pentru a-i sprijini în activitatea de promovare a produselor ţării respective pe pieţele externe; garantează creditele externe; efectuează operaţiuni de casă în favoarea importatorilor şi exportatorilor etc. Banca internaţională (privată) banca comercială cu numeroase sucursale în alte ţări şi pentru care operaţiunile externe joacă un rol important, dar nu chiar preponderent; Băncile de depozit realizează cea mai mare parte a activităţilor pe plan intern prin atragerea de depozite şi acordarea de credite financiare şi persoanelor private. In Franţa, băncile comerciale se numesc bănci de depozit. În SUA şi Germania aceste bănci se ocupă şi de emisia şi plasarea hârtiilor de valoare şi acordarea de credite având drept gaj hârtiile de valoare. Băncile de accept sau casele de accept sunt instituţii bancare care susţin, prin semnătura lor, titluri de credit (cambii, bilete la ordin) trase de exportatorii autohtoni asupra importatorilor străini, iar titlul de credit astfel acceptat devine negociabil; Case de emisiune – sunt instituţii bancare care asigură plasarea pe piaţă a unor emisiuni de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, etc.). B. După forma de proprietate sunt: - Private, al căror capital aparţine unei persoane sau unui grup de persoane. - Publice, al cărui capital aparţine statului în totalitate; - Mixte, care sunt societăţi pe acţiuni, în care statul este unul dintre acţionari. C. După apartenenţa naţională a capitalului băncile sunt: - Autohtone, capitalul aparţine persoanelor din statul unde acestea activează. - Străine, care sunt constituite prin aportul de capital străin; - Mixte, constituite prin aportul de capital a mai mulţi parteneri din diferite ţări, care se supun legislaţiei din ţara unde îşi au sediul. D. După categoria autorizaţiei sunt bănci de categoria A, B şi C, în dependenţă de valoarea capitalului, după care se stabilesc operaţiunile care pot fi efectuate de către bancă (suma minimă este de 100 mln lei). Fiecare sistem bancar naţional are particularităţile lui, în ceea ce priveşte denumirea băncilor, tipurile activităţilor cuprinse sub aceasta denumire.

3.2. Procedura de organizare a băncilor comerciale Băncile comerciale reprezintă al doilea nivel al sistemului bancar, activează în calitate de persoană juridică, cu scopul de a obţine profit. În scopul supravegherii şi reglementării activităţii instituţiilor financiare BNM are dreptul de a emite acte normative şi de a efectua controale asupra acestor instituţii. Banca comercială poate fi creată ca societate economică cu capital acţionar, adică în formă de societate pe acţiuni (SA). Activitatea băncilor, create sub formă de societate pe acţiuni, se reglementează conform „Legii cu privire la instituţiile financiare” şi „Legii cu privire Ia societăţile pe acţiuni”. În RM fondatori ai băncilor comerciale pot fi atât persoane juridice, cât şi fizice. Pentru formarea capitalului social al băncii nu se permite utilizarea mijloacelor din bugetul consolidat, fondurilor extrabugetare de stat, mijloacelor băneşti libere, aflate sub administrarea organelor centrale ale puterii de stat. Băncile comerciale dispun de interdependenţă juridică, operaţională, financiară şi administrativă faţă de orice persoană. Băncile activează în baza autorizaţiei eliberate de către BNM. La solicitarea acesteia este necesar de prezentat un set de documente. Setul de documente pentru obţinerea autorizaţiei bancare conţine:  Cererea întocmită de către fondatori şi se prezintă guvernatorului cu tot setul de documente;  proces-verbal al adunării de constituire a fondatorilor privind organizarea băncii (care include numele acţionarilor prezenţi, capitalul, numărul acţiunilor, valoarea şi tipul);  statutul în 3 exemplare (cu date despre adresă, capital, drepturile şi obligaţiile acţionarilor, modul de administrare a băncii, structura organizatorică, etc.),  regulamentele interne,  contractul de constituire,  business-planul pentru primii 3 ani cu obiectivele şi modul de realizare a acestora. În termen de 3 luni cererea se aprobă sau se respinge. Autorizaţia se acordă pe un termen de 1 an cu condiţia depunerii capitalului necesar, angajarea specialiştilor, încheierea unui contract cu o firmă de audit, închirierea sau cumpărarea echipamentelor pentru efectuarea operaţiunilor bancare. Dacă condiţiile sunt îndeplinite timp de o lună se eliberează autorizaţia pe perioadă nedeterminată. Banca comercială este obligată să publice bilanţul şi raportul anual în presă în termen de 4 luni de la încheierea anului financiar.

3.3. Organele de administrare ale băncilor comerciale Datorită complexităţii activităţii bancare sunt necesari manageriiadministratori. Administratorii unei bănci comerciale pot fi numai persoane fizice confirmate iniţial de BNM, sunt membrii consiliului băncii, contabilul şef, preşedintele şi vicepreşedinţii, preşedintele filialelor, etc. În cadrul băncilor comerciale activează organele de administrare, şi anume: 1. Organul suprem de conducere al băncii - Adunarea Generală a Acţionarilor sau Membrilor. Ea se convoacă anual pentru hotărârea următoarelor întrebări:  modificarea statutului băncii sau a capitalului social;  aprobarea rezultatelor financiare ale activităţii anuale;  distribuirea profirului;  alegerea Consiliului băncii etc. 2. Organul de conducere - Consiliul Băncii, care activează în perioada dintre adunările generale, este format din număr impar de membri, cel puţin 3, se convoacă ordinar trimestrial, extraordinar după necesitate, este responsabil de realizarea politicii băncii. 3. Organul de control – Comisia de cenzori, pentru asigurarea controlului activităţii economico-financiare a băncii, care verifică rezultatele activităţii băncii, cât din iniţiativă proprie, atât şi conform hotărârii Adunării generale a acţionarilor, conducerii băncii. Comisia de cenzori se întruneşte în şedinţe ordinare o dată în trimestru; 4. Organul executiv, care realizează conducerea generală a activităţii băncii, executând dispoziţiile Consiliului băncii şi a Adunării Generale a Acţionarilor. Preşedintele băncii comerciale este ales de către adunarea generală a acţionarilor. Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de preşedinte. Directorii departamentelor sunt responsabili de desfăşurarea activităţii în departamentele concrete, iar preşedinţii de filiale sau conducătorii altor unităţi bancare de activitatea acestora. Structura organizatorică şi competenţa organelor de administrare şi control sunt stabilite în statut şi regulamentele interne. Structura organizatorică a băncii include departamente, secţii, direcţii, sucursale, filiale, reprezentanţe, agenţii.

3.4. Direcţiile de activitate ale băncilor comerciale Structura reţelei de unităţi a băncilor constă din: Centrala băncii, care îndeplineşte funcţia de coordonare a tuturor activităţilor care se desfăşoară în filiale, reprezentanţe şi agenţii, asigurând aplicarea corectă a actelor legislative şi normative în vigoare şi elaborează norme specifice care se aplică în unităţile din subordine. Filialele sun unităţile juridic dependentă de bancă, care desfăşoară toate tipurile de operaţiuni ale băncii sau o parte din ele în funcţie de categoria de autorizaţie eliberată băncii. Dreptul de a deschide o filială banca comercială îl poate obţine dacă deţine capitalul minim necesar şi activează o perioadă de 1 an şi este supusă controlului de la BNM. Agenţiile bancare sunt puncte de lucru, unităţi operative care se află sub supravegherea şi îndrumarea sucursalelor sau filialelor, efectuând un volum mare de operaţiuni, dar de valori mici(operaţiuni de casă, schimb valutar, transferuri, etc.). Reprezentanţele bancare sunt organizate de către bănci cu scopul efectuării operaţiunilor concrete cât mai aproape de clienţi (casele de schimb valutare, casele de încasări şi plăţi serale sau cu program prelungit, casele deschise pentru anumite tipuri de transferuri, etc.). Băncile pot deschide filiale şi reprezentanţe pe teritoriul R. Moldova numai cu aprobarea prealabilă a BNM. Activitatea în cadrul centralelor şi altor unităţi bancare este organizată prin intermediul diferitor compartimente sau structuri organizatorice: departamentele, direcţiile, secţiile, etc. Principalele departamente /direcţii ale băncilor comerciale sunt: Departamentul de coordonare şi strategie responsabil de elaborarea bazelor de funcţionare a băncii, gestionarea activelor şi pasivelor, elaborarea strategiilor, înfiinţarea unităţilor subordonate, etc. Departamentul de decontări şi instrumente de plată se ocupă de efectuarea plăţilor prin diferite documente de plată, cecuri, carduri, cambii bancare, certificate de depozit, deschiderea şi gestionarea conturilor, etc. Departamentul de casierie şi trezorerie efectuează operaţiunile cu numerar. Departamentul de contabilitate şi control asigură organizarea evidenţei contabile, organizarea controlului, elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli, întocmirea bilanţurilor contabile şi rapoartelor lunare, trimestriale şi anuale ale băncii.

Departamentul de relaţii externe şi operaţiuni valutare efectuează transferuri rapide de numerar şi decontări internaţionale, gestionează conturi în valută, monitorizează creditele în valută, etc. Departamentul de creditare al băncii este responsabil de operaţiunile de credit ale băncii şi promovarea politicii de creditare Departamentul tehnologii informaţionale este responsabil pentru dezvoltarea reţelei de calculatoare, telecomunicaţiile bancare şi informatizarea activităţii băncii. Departamentul operaţiuni cu valorile mobiliare desfăşoară operaţiuni de dealer, brokeraj, emite acţiuni, obligaţiuni, etc. Departamentul de investiţii financiare gestionează portofoliile de investiţii, acordă consultaţii privind investiţiile, etc. Departamentul de marketing este responsabil de cercetarea de piaţă, reclama şi publicitate, elaborarea noilor strategii cu privire la atragerea şi menţinerea noilor clienţi. Departamentul juridică asigură legalitatea activităţii băncii, apără interesele acesteia. Departamentul de organizare şi resurse umane. Reorganizarea băncii comerciale se va efectua numai cu permisiunea scrisă a BNM. În Republica Moldova băncile comerciale pot fi reorganizate prin: - fuziune (contopire); - absorbţie (asociere). Contopirea este procesul de reorganizare, care are ca efect încetarea existenţei a două sau mai multe bănci (îşi încetează activitatea) în rezultatul căreia este înfiinţată o nouă bancă (banca succesoare). Absorbţia este procesul de reorganizare, care are ca efect încetarea existenţei unei sau mai multor bănci (băncile absorbite) şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la o bancă (banca absorbantă). BNM prezintă acordul preliminar sau refuzul privind contopirea sau absorbţia băncilor în termen de 15 zile. Banca comercială poare fi lichidată când se află în incapacitate de plată sau de supraîndatorare. Incapacitatea de plată este incapacitatea de a-şi executa obligaţiile scadente, inclusiv cele fiscale (cînd încetează să efectueze plăţi). Supraîndatorarea este situaţia financiară a debitorului a cărui răspundere este limitată prin lege la valoarea patrimoniului lui, în care valoarea bunurilor nu mai acoperă obligaţiile existente le acesteia.

Tema 4. Resursele bancare (2 ore) 4.1. Resursele proprii ale băncilor comerciale 4.2. Resursele atrase ale băncilor comerciale 4.1. Resursele proprii ale băncilor comerciale Resursele băncilor sunt constituite din resurse proprii şi resurse atrase. Resursele proprii sunt constituite din capitalul subscris de acţionari şi beneficiile distribuite şi înglobate în diferite fonduri de rezervă sau de risc. Deţinerea capitalului propriu contribuie la asigurarea stabilităţii băncii şi eficienţei activităţii, dar importanţă deosebită are la iniţierea activităţii băncii (emisiunea acţiunilor, imobile, mobilier, seifuri, programe, contracte, etc.). Necesitatea capitatului bancar este indiscutabilă şi se referă în primul rând la mijloacele alocate de către fondatorii băncii şi e compus, în general, de capital acţionar, rezerve şi profit nerepartizat (resursele financiare proprii). După gradul de stabilitate resursele proprii includ: Resurse stabile, care pot fi plasate pe termen lung (capital social, fondul de rezervă); Resurse temporare, care pot fi plasate pe termen foarte scurt(rezerve pentru pierderi la credite, dividendele de plată, rezerve temporare). Capitalul bancar are rol important la începutul desfăşurării activităţii, pe perioada activităţii şi la lichidare. Funcţiile principale a capitalului propriu (resurse financiare proprii) sunt:  De protecţie, presupune posibilitatea achitării în cazul lichidării băncii şi tot odată presupune menţinerea solvabilităţii băncii prin intermediul rezervelor ce permit asigurarea activităţii băncii, chiar şi în condiţii de apariţii a unor pierderi.  Operativă, constă în alocarea resurselor în vederea procurării activelor necesare la etapa iniţială a formării băncii, este utilizată mai târziu pentru asigurarea continuităţii băncii.  De reglementare, se referă la posibilitatea de influenţare de către autorităţi de a fixa cerinţe faţă de mărimea capitalului băncii, determinând prin aceasta un raport între capital şi totalitatea operaţiunilor ce le poate efectua banca. Capitalul propriu al băncii este constituit din: Capital social, care este valoarea aporturilor de la acţionari. Surplusul de capital (capital suplimentar) format din contul diferenţei de preţuri în rezultatul plasării acţiunilor şi valorii nominale la emisia acţiunilor.

Profitul nerepartizat, profitul acumulat pe parcursul anului de gestiune după impozitare şi plata dividendelor. Fonduri proprii de rezervă, formate din fondul de rezervă, fondul de risc, fondul de reevaluare a mijloacelor fixe, etc. Fondul de rezervă a băncilor comerciale trebuie să constituie 25% din fondul statutar. Totalitatea fondurilor constituite de bancă şi beneficiul rămas în posesia băncii reprezintă capitalul propriu al acesteia. Capitatul propriu se exprimă prin numărul acţiunilor emise şi cumpărate de acţionari la valoarea lor nominală. Prima emisiune de acţiuni în cadrul băncii este întotdeauna de tip închis. Băncilor comerciale le sunt impuse norme privind capitalul necesar, şi anume un anumit nivel al capitalului normativ total, capitalului minim şi suficienţei capitalului ponderat la risc. Capitalul normativ total al băncii este suma dintre capitalul de gradul I şi capitalul de gradul II minus cota de participare în capitalul altor bănci. Capitalul de gradul I (capitalul acţionar) include: - acţiunile ordinare aflate în circulaţie, - acţiunile preferenţiale cu dividende nefixate şi necumulative aflate în circulaţie, - surplusul de capital; - profitul nedistribuit şi rezervele obţinute din distribuire acestuia din care se scad rezervele pentru pierderi la credite (mărimea necompletată a fondului de risc) şi leasing financiar şi activele nemateriale nete. Acţiunile preferenţiale nu pot depăşi 10% din fondul statutar. Capitalul de gradul întâi este componenta de bază a capitalului normativ total. Capitalul de gradul doi este componenta suplimentară a capitalului normativ total. Capitalul minim necesar este suma minimă a capitalului stabilită de Banca Centrală, pe care banca trebuie s-o deţină şi să o menţină pentru a efectua activităţi financiare. Conform prevederilor de la Basel orice bancă trebuie să deţină un capital minim echivalent cu 5 mln. euro. Capitalul minim stabilit de BNM este de 100 mln. lei. Evaluarea suficienţei capitalului ponderat la risc este reprezentată de coeficientul suficienţei capitalului. Coeficientul suficienţei capitalului se calculează ca raportul dintre capitalul normativ total şi activele ponderate la risc.

Suficienţa capitalului ponderat la risc în băncile comerciale din R.Moldova trebuie să constituie 12% şi mai mult. Conform Convenţiei de la Basel, suficienţa capitalului ponderat la risc trebuie să constituie 8% si mai mult. Situaţia privind indicatorii menţionaţi în cadrul băncii comerciale este necesar de prezentat lunar, în conformitate cu normele concrete stabilite.

4.2. Resursele atrase ale băncilor comerciale Resursele atrase pot fi grupate, în funcţie de caracteristica funcţională în două categorii: a) resurse depozit sunt resurse atrase şi existente funcţional în portofoliul băncii sub forma: - conturilor de disponibilităţi ale agenţilor economici, persoanelor fizice şi juridice, instituţiilor financiare şi publice. Aceste resurse prezintă o volatilitate ridicată, pentru atragerea clienţilor, în deosebi a celor mari, banca trebuind să reducă comisioanele şi să crească calitatea serviciilor oferite; - depozitelor la vedere, care au un grad mare de lichiditate, banca oferind dobânzi mici, aceste resurse având însă grad mare de volatilitate, adesea băncile restricţionând operaţiunile cu aceste conturi; - depozitelor la termen, bonificate la dobânda pieţii, diferenţiat în funcţie de perioada de maturizare. Un instrument specific al acestei resurse îl reprezintă certificatele de depozit. Certificatele de depozit sunt titluri de valoare cu o circulaţie de până la 1 an. Certificatele de depozit sunt titluri de valoare ale pieţei monetare; - depozitele instituţiilor financiare internaţionale, depozitele corespondente ale altor bănci sau sumele în tranzit între unităţile băncii. b) resurse nondepozit sunt procurate de bancă în situaţii dificile, disfuncţionale şi pot căpăta următoarele forme: - împrumuturi de la Banca Centrală (credite de refinanţare), precum credite de licitaţie, credite structurale, credite lombard (overdraft) etc.; - împrumuturi pe piaţa interbancară, de la alte bănci, la care se apelează în cazul unei crize acute de lichidităţi; - vânzarea temporară a bonurilor de trezorerie, emiterea obligaţiunilor şi cambiilor bancare. Cambiile bancare sunt titluri de valoare ale pieţei monetare, cu o circulaţie de până la 1 an. Obligaţiunea reprezintă partea capitalului de împrumut a băncii. Obligaţiunile sunt titluri de valoare ale pieţei de capital, cu o circulaţie pe perioadă mai mare de 1 an.

Resursele depozitare ale băncii comerciale poartă un caracter personal, iar resursele nedepozitare ale băncii comerciale poartă un caracter nepersonal. Depozitele bancare Operaţiunile de acceptare de depozite - reprezintă principala categorie de operaţiuni prin care instituţiile de credit îşi atrag resursele necesare desfăşurării activităţii de intermediere pe piaţă. Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare este principala funcţie a băncilor şi în general a celor de depozit, în special. Depozitele bancare reprezintă principala formă de mobilizare a capitalurilor şi economii temporar disponibile. Prin depozit de înţelege „o sumă de bani încredinţată băncii în următoarele condiţii: 1. să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau cu orice alte facilităţi, la cerere ori la termen cuvenit de către deponent cu depozitarul; 2. să nu se refere la transmiterea de proprietăţi, la furnizarea de servicii sau acordarea de garanţii” În funcţie de perioada şi condiţiile contractuale, depozitele sunt încadrate în două mari categorii 1. Depozitele la vedere – reprezintă un cont slab remunerat sau neremunerat, destinat să primească sume de la titular în vederea unei utilizări pe termen scurt, soldul contului este creditor şi poate fi retras în orice moment, fără preaviz. În lipsa unei scadenţe definite, durata constituirii contului la vedere depinde de nevoile şi bunul plac al titularului. 2. Depozitele la termen – reprezintă o sumă depusă de titular şi blocată la dispoziţia băncii până la o anumită scadenţă stabilită prin contract, la momentul constituirii depozitului. Spre deosebire de depozitele le vedere, depozitul la termen este remunerat la un nivel mai ridicat, care să compenseze imobilizarea fondurilor depuse. Nivelul dobânzii se stabileşte între deponent şi bancher în funcţie de puterea de negociere a fiecăruia ţinând cont de mărimea sumei depuse şi de scadenţă. De regulă nivelul ratei dobânzii este apropiat de cel al ratei dobânzii pe piaţa monetară pentru o perioadă asemănătoare. Retragerea excepţională înainte de cadenţă se sancţionează printr-o pierdere de dobândă. În dependenţă de categoria deponenţilor, depozitele bancare pot fi: 1. Depozite ale persoanelor juridice, 2. Depozitele ale persoanelor fizice. Suma garantă persoanelor fizice în caz de lichidare a băncii de la suma depozitului în R. Moldova este de 6000 lei; Organul abilitat cu funcţia de a asigura garantarea depozitelor în cadrul sistemului bancar autohton este Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. În funcţie de unitatea monetară sunt:

1. Depozite în monedă naţională; 2. Depozite în valută. Creditele interbancare sunt centralizate şi descentralizate. - Creditele interbancare sunt centralizate când sunt acordate de BNM şi sunt de următoarele tipuri: credite directe, overnight, de lombard, facilităţi sub forma acordurilor REPO. - Creditele interbancare sunt descentralizate când sunt acordate de alte bănci sau instituţii financiare.

Tema 5. Organizarea plăţilor în bănci comerciale (2 ore) 5.1. Tipuri şi particularităţi ale conturilor bancare 5.2. Gestionarea conturilor bancare in lei şi în valută 5.3. Organizarea serviciilor de casa şi fără numerar

5.1. Tipuri şi particularităţi ale conturilor bancare Contul bancar reprezintă un cont analitic deschis de bancă pe numele titularului de cont, prin care se efectuează operaţiuni de încasări şi/sau plăţi ale mijloacelor băneşti. Titular de cont – persoană juridică, reprezentanţă înfiinţată în RM a persoanei juridice nerezidente, întreprindere cu statut de persoană fizică, persoană fizică, pe numele căreia a fost deschis contul bancar. În cadrul BC pot fi deschise câteva tipuri de conturi: Cont curent bancar – cont deschis de bancă pentru titularul de cont, care serveşte la înregistrarea în ordine cronologică a operaţiunilor în numerar şi/sau fără numerar efectuate în/din acest cont în conformitate cu legislaţia în vigoare. Cont “LORO” – cont curent deschis de bancă pentru o altă bancă. Cont de depozit – cont deschis de bancă pentru titularul de cont, destinat evidenţei operaţiunilor de depunere şi plasare a mijloacelor băneşti temporar libere la termen (cont de depozit la termen – cont deschis de bancă, în care sunt depuse mijloace băneşti cu dobândă, pentru o perioadă fixă de timp) sau la vedere (cont de depozit la vedere – cont deschis de bancă, în care sunt depuse mijloace băneşti cu sau fără dobândă fără fixarea termenului de plasare) în conformitate cu legislaţia în vigoare. Cont de credit – cont deschis de bancă, care serveşte la înregistrarea operaţiunilor legate de evidenţa şi rambursarea creditelor acordate de bancă titularilor de cont. Cont provizoriu – cont deschis de bancă pe o anumită durată de timp, destinat acumulării mijloacelor băneşti pentru formarea capitalului social sau pentru acumularea mijloacelor băneşti obţinute în procesul plasamentului valorilor mobiliare.

5.2. Gestionarea conturilor bancare in lei şi în valută Operaţiuni în conturi curente şi în conturi de depozit la instituţii financiare (1) Operaţiunile în conturi curente şi în conturi de depozit la instituţii financiare reprezintă deschiderea conturilor curente şi de depozit în valută străină sau în monedă naţională la bănci şi la alte instituţii financiare (care au dreptul de a atrage depozite la vedere şi/sau la termen sau echivalente ale acestora şi de a desfăşura alte activităţi financiare) şi derularea operaţiunilor prin aceste conturi. (2) Conturile curente şi conturile de depozit la bănci şi alte instituţii financiare se clasifică în cele deschise: a) de către nerezidenţi în Republica Moldova; b) de către rezidenţi în străinătate. (3) Deschiderea conturilor curente şi a conturilor de depozit de către nerezidenţi la băncile licenţiate se efectuează fără restricţii. Modul de deschidere, gestionare şi închidere a conturilor ce aparţin nerezidenţilor la băncile licenţiate se stabileşte de către Banca Naţională a Moldovei.

5.3. Organizarea serviciilor de casa şi fără numerar Pentru efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi, de depunere a mijloacelor băneşti şi pentru efectuarea altor operaţiuni bancare persoana juridică, reprezentanţa înfiinţată în RM a persoanei juridice nerezidente, întreprinderea cu statut de persoană fizică, persoana fizică poate deschide unul sau mai multe conturi în valută străină la orice bancă din RM. Documentele necesare pentru deschiderea contului se prezintă la bancă de către una din persoanele cu drept de semnătură, indicată în fişa cu specimene de semnături şi amprenta ştampilei sau de către o altă persoană împuternicită. Documentele necesare pentru deschiderea contului persoanei fizice se prezintă individual sau de către persoana împuternicită. La deschiderea conturilor copiile documentelor trebuie prezentate împreună cu documentele originale, cu excepţia cazurilor prezentării de către persoana împuternicită de a deschide cont pe numele titularului de cont a copiei actului de identitate al titularului de cont persoană fizică, legalizată notarial. Băncile de sine stătător împuternicesc funcţionari ai băncii (în continuare persoană responsabilă a băncii) cu dreptul de a deschide, modifica şi de a închide conturi clienţilor săi.

La primirea documentelor pentru deschiderea conturilor clienţilor, persoana responsabilă a băncii este obligată: - să compare datele din copiile documentelor prezentate, prevăzute la deschiderea conturilor, în vederea corespunderii acestora cu originalul şi să aplice pe fiecare copie menţiunea „Copia corespunde originalului”, data, numele şi prenumele, precum şi semnătura sa; - să identifice persoana care prezintă documentele cu persoana din fotografia de pe actul de identitate şi să colaţioneze datele din copia actului de identitate cu datele din actul original ; - să restituie originalele documentelor (care se prezintă împreună cu copiile la deschiderea conturilor) persoanei care le-a prezentat; - să prezinte conducătorului băncii sau altei persoane abilitate cu acest drept setul de documente necesar pentru deschiderea contului spre examinare şi luarea deciziei. În baza avizului favorabil al conducătorului băncii sau al altei persoane abilitate cu acest drept de pe cererea de deschidere a contului, persoana responsabilă a băncii deschide contul şi, după caz, perfectează contractul sau alte documente, conform legislaţiei în vigoare a RM, convenite între părţi. Banca în cazurile şi în modul prevăzut de legislaţia în vigoare informează organele fiscale teritoriale unde titularul contului se află la evidenţă despre deschiderea, modificarea sau închiderea conturilor. În acest caz operaţiunile în/din conturi pot demara după confirmarea de către organele fiscale privind luarea la evidenţă a contului. Datele despre conturile deschise titularilor de conturi se înscriu de către persoana responsabilă a băncii în Registrul conturilor analitice deschise la bancă, care cuprinde: - denumirea titularului de cont; - denumirea contului; - numărul contului analitic; - data deschiderii, modificării şi închiderii contului; - codul fiscal; - data eliberării certificatului de luare la evidenţă a contului bancar; - alte date, la decizia băncii. Băncile pot deschide conturi de credit persoanelor juridice, reprezentanţelor înfiinţate în RM ale persoanei juridice nerezidente, întreprinderilor cu statut de persoană fizică, persoanelor fizice, conform legislaţiei în vigoare şi actelor normative ale Băncii Naţionale a Moldovei. Cerinţele privind deschiderea conturilor se stabilesc de sine stătător de bancă prin regulamentele sale.

Tema 6. Activitatea de creditare a băncilor comerciale (2 ore) 6.1. Particularităţile şi funcţiile creditului bancar 6.2. Condiţiile de întocmire a contractului de credit 6.3. Etapele de acordare a creditului

6.1. Particularităţile şi funcţiile creditului bancar Creditul – reprezintă orice angajament de a acorda bani ca împrumut cu condiţia rambursării lor, plăţii dobânzii şi altor plăţi aferente; orice prelungire a termenului de rambursare a datoriei; orice garanţie emisă, precum şi orice angajament de a achiziţiona o creanţă sau alte drepturi de a efectua o plată. În cazul creditului bancar sunt utilizate resursele atrase ale băncii. Activitatea de creditare a băncii presupune atragerea resurselor temporar liber de către bancă de la persoane fizice şi juridice. Acordarea creditului bancar se reduce la repartiţia resurselor atrase. Acordarea creditelor de consum la care ca gaj servesc bunuri mobile şi la acordarea creditului ipotecar pentru construcţia de locuinţe, la care ca gaj servesc bunuri imobile, tot se reduce la repartiţia resurselor atrase. Unul din rolurile creditului bancar este influenţa lui continuă asupra procesului de producţie şi de realizare a profitului. Resursele împrumutate de către agentul economic de la bancă sunt necesare pentru trecerea diferitor obstacole care nu permit agentului economic de a realiza un proces continui de producţie şi de realizare a ei. Creditul joacă un mare rol în satisfacerea necesităţilor temporare de resurse, condiţionate de producerea şi realizarea producţiei sezoniere. Aici este important că utilizarea creditului bancar duce la formarea condiţiilor favorabile pentru desfăşurarea activităţii favorabile de către întreprindere, dar şi pentru utilizarea eficientă a resurselor. Un mare rol al creditului bancar este şi în lărgirea sferei de producţie. Creditul mai poate fi folosit şi în calitate de sursă pentru majorarea fondurilor de bază a întreprinderii – studii, construcţii, procurarea utilajului etc. În aşa caz creşte posibilitatea întreprinderii în formarea fondurilor noi necesare pentru dezvoltarea întreprinderii. Un alt rol al creditului este în sfera circulaţiei mijloacelor băneşti - numerar şi virament. Aceasta se referă la sistemul monitor - creditar a tuturor ţărilor. În RM ca şi în Federaţia Rusă monopolul privind emiterea şi organizarea circulaţiei

mijloacelor băneşti o deţine Banca Naţională. Este important că introducerea şi scoaterea din circulaţie a banilor se efectuează pe baza creditării, prin bănci. Rolul creditului cât şi sfera lui de aplicare nu sunt stabile. Modificarea rolului creditului mai este legată şi de mărirea sferei relaţiilor de creditare şi dezvoltarea metodelor de creditare şi monitoringul acestora. Creditul bancar îndeplineşte o varietate de funcţii, dintre cele mai principale numim: 1. funcţia de mobilizare – care constă în atragerea de către bănci a tuturor capitalurilor inactive sau disponibile la un moment dat şi pe o anumită perioadă de timp; 2. funcţia de distribuţie –constă în mobilizarea (punerea în circulaţie) a acestor fonduri prin acordarea de credite în mod chibzuit celor care au nevoie de ele pentru desfăşurarea activităţii lor. 3. funcţia de emisie – decurge din fenomenul de multiplicare a banilor care este condiţionat de faptul că banii acordaţi drept credit pe baza unui depozit iniţial, ajung, prin intermediul circulaţiei băneşti, la o altă bancă care, luându-i în considerarea ca depozite, îi utilizează pentru a acorda, la rândul său, un nou credit.

6.2. Condiţiile de întocmire a contractului de credit Contractul de credit este contractul încheiat între o bancă şi un client al său beneficiar al unui credit, prin care banca, în calitate de împrumutător, se obligă să pună la dispoziţia împrumutatului o anumită sumă de bani, la termenul stabilit, contra unei dobânzi. Debitorul se obligă să utilizeze creditul în scopul pentru care a fost contractat, să ramburseze creditul conform unui grafic stabilit de comun acord şi să plătească dobânda şi eventualele penalităţi în caz de nerespectare a uneia dintre clauzele convenite. In contractul de credit trebuie să se regăsească: drepturile şi obligaţiile părţilor pe întreaga durată a derulării creditului; garanţii asiguratorii; măsuri ce se vor lua dacă una dintre părţi nu respectă clauzele contractului, şi alte clauze. Contractul de credit reprezintă documentul juridic încheiat între bancă şi client prin care se reflectă acordul de voinţă al celor două părţi şi cuprinde următoarele elemente: 1. date despre părţi (bancă-client sau debitor-creditor); Identificarea subiecţilor şi detalierea relaţiilor de credit porneşte de la aspectele

2.

3.

4.

5.

formale, de natură juridică, legate de existenţa legală a solicitanţilor şi de evaluarea aptitudinii de creditare a acestora. valoarea creditului şi tipul de credit; Volumul creditului, se stabileşte în funcţie de o serie de criterii, cel mai important fiind bonitatea beneficiarului, care se determină cu ajutorul indicatorilor economicofinanciari ca: lichiditatea, solvabilitatea şi rentabilitatea; care este determinat de costul valorilor materiale şi a cheltuielilor necesare pentru realizarea tranzacţiei, luând în consideraţie următoarele:  volumul încasărilor şi a venitului debitorului în perioada folosirii creditului trebuie să asigure rambursarea împrumutului şi plata procentelor pentru împrumut;  mărimea garanţiei rambursării creditului trebuie să corespundă sumei împrumutului şi a procentelor pentru el;  suma creditului acordat nu trebuie să depăşească mai mult decât de 2 ori capitalul propriu al debitorului. perioada pentru care se acordă creditul; la determinarea acesteia se ţine seamă de obiectul creditului, de cererea şi oferta pe piaţa internaţională a creditului, de poziţia ocupată de întreprindere pe piaţă. Durata de creditare totală cuprinde intervalul de timp între momentul acordării creditului şi/sau al primei tranşe de creditare, şi durata rambursării integrale a acestuia. Adică această durată este compusă din două perioade: I perioada – de acordare şi utilizare a creditului; II perioada – de rambursare a creditului. termenul de rambursare este determinat de perioada necesară pentru realizarea tranzacţiei şi căpătare de către debitor a mijloacelor necesare pentru rambursarea împrumutului şi plata dobânzii, ţinând cont de faptul, că debitorul să nu atragă creditul în circulaţie după realizarea tranzacţiei, pentru scopuri neprevăzute în contractul de credit. Termenul de rambursare a creditului poate fi stabilit exact: la o singură dată, sau în tranşe în dependenţă de fluxul veniturilor clientului. Aici se întocmeşte graficul de rambursare (număr de rate); Termenul de rambursare este nu doar un principiu de bază al creditării, ci şi un criteriu de clasificare a creditelor şi, în egală măsură, un reper de analiză al serviciului datoriei. Mai mult, băncile utilizează acest indicator în vederea asigurării corespondenţei dintre durata creditului şi termenele depunerilor pe seama cărora se constituie resursele aferente. rata dobânzii pentru folosirea creditului se stabileşte în limitele politicii generale de dobândă a băncii, ţinând cont de factorii de risc şi a

caracterului tranzacţiei creditate. Când solvabilitatea clientului nu poate fi evaluată cu precizia dorită, dobânda bancară poate fi calculată având la bază nivelul de siguranţă a garanţiei depuse de client. Dobânda este modalitatea de remunerare a fondurilor plasate de bănci sub formă de credit şi reprezintă o prevedere obligatorie în orice contract de împrumut. Negocierea dobânzii priveşte nivelul acesteia, periodicitatea (de obicei lunară) şi data plăţii, dar şi modalitatea de stabilire (fixă, variabilă). 6. comisioanele percepute pentru creditul acordat: comision de analiză a documentaţiei; comision de gestiune; comision de rambursare anticipată, etc. De asemenea în contractul de credit sunt prevăzute următoarele clauze:  contractul se supune legislaţiei;  contractul poate fi modificat şi/sau completat numai cu acordul părţilor;  contractul constituie titlu executoriu împreună cu contractele de garanţii accesorii;  contractul intră în vigoare la data semnării sale de către toate părţile implicate;  contractul îşi încetează valabilitatea la data rambursării integrale a creditului şi achitării dobânzilor aferente, comisioanelor şi oricăror alte sume datorate;  banca acordă creditul în baza documentelor anexate la Cererea de credit;  contractele de garanţie, dacă este cazul, sunt accesorii contractului de credit. Contractul de credit se încheie într-un număr de exemplare care să asigure două exemplare pentru bancă şi câte un exemplar pentru solicitant şi giranţi (dacă este cazul). Toate exemplarele contractului sunt exemplare originale, fiecare în parte având aceeaşi putere juridică. Contractul de credit încetează de drept la expirarea duratei pentru care a fost încheiat, dacă împrumutatul, a achitat toate obligaţiile sale faţă de bancă, iar în situaţia în care se înregistrează credite sau dobânzi restante, contractul de credit rămâne în vigoare până la data recuperării integrale a creanţelor băncii. Cererile de credite nu pot fi aprobate numai pe baza faptului că bunurile oferite drept garanţie de solicitanţi pot fi valorificate, dacă din analiza financiară şi a planului de afaceri rezultă că rambursarea împrumutului şi plata dobânzilor aferente nu este asigurată în primul rând din lichidităţile generate de activitate a economică desfăşurată, aceasta constituind sursa principală de rambursare,

valorificarea garanţiilor fiind o sursă secundară, de protecţie a creditorului în cazul unor împrejurări neprevăzute. Atât înainte de acordarea creditului cât şi pe toată perioada creditării, băncile au obligaţia verificării existentei si conservării valorii garanţiilor. Verificarea garanţiei creditelor se efectuează atât faptic prin constatări la faţa locului, cât şi scriptic pe baza datelor din evidenţele băncii. Cu ocazia verificării faptice a garanţiilor creditelor se va proceda obligatoriu la reevaluarea bunurilor care constituie garanţia creditelor, urmărindu-se în permanenţă dacă valoarea de piaţă a acestora acoperă creditele si dobânzile aferente.

6.3. Etapele de acordare a creditului În procesul de eliberare a creditelor se respectă o anumită succesiune, care poate varia după conţinut în dependenţă de scopul creditului, termene de acordare, modalitatea de rambursare, etc. Etapele procesului de creditare sunt. 1. Etapa preliminară privind informarea – documentarea reciprocă bancă – solicitant. 2. Etapa depunerii dosarului şi analiza documentaţiei prezentate. 3. Etapa determinării indicatorilor de apreciere a riscului de creditare. Constituirea garanţiilor. 4. Etapa aprobării creditelor şi încheierea contractului de credit. Potrivit altei opinii etapele procesului de creditare includ:  Examinarea cererii de creditare şi interviul cu solicitantul.  Evaluarea credibilităţii clientului (aspectele financiare şi nefinanciare) şi aprecierea riscului aferent operaţiunii date.  Pregătirea şi încheierea contractului de credit.  Acordarea creditului.  Controlul privind respectarea condiţiilor contractului şi a rambursării creditului.  Lucrul cu creditele problematice. Cerere de credit este solicitarea scrisă adresată de o persoană fizică sau juridică unei bănci sau unei instituţii de credit pentru a i se acorda un credit. Datele cuprinse în această cerere se referă la datele de identificare a solicitantului, calitatea acestuia, reprezentanţii săi legali, destinaţia creditului, tipul creditului solicitat, suma solicitată, moneda în care este exprimat creditul, perioada pentru care se solicită creditul, modalitatea de rambursare, garanţii propuse, giranţi, semnături, etc.

Prudenţa bancară vizează, în primul rând, capacitatea de plată a solicitanţilor de credit, în strânsă legătură cu dimensiunea şi calitatea afacerilor pe care aceştia le desfăşoară. Avantajul părţilor în relaţia de credit presupune dimensionarea parametrilor contractuali de o manieră care să permită derularea în condiţii normale a raporturilor bancă-client. Angajamentul de restituire a creditului vizează un întreg set de proceduri referitoare la acoperirea riscului şi de evaluare, ante şi post-factum, a sistemului de garanţii de care dispune debitorul. Metode de analiză utilizate în fundamentarea deciziei de creditare Creditele acordate persoanelor fizice au o procedură simplă de analiză, bazată pe estimarea siguranţei veniturilor curente (salarii) şi pe încadrarea obligaţiilor de plată aferente împrumutului solicitat într-un cuantum de venituri prevăzut de normele bancare sau de reglementările interne. Pentru persoanele juridice, analiza economico-financiară a activităţii solicitantului de credit şi anume: - analiza bilanţului contabil; - analiza profitabilităţii, pe baza contului de profit şi pierdere; - analiza bonităţii clientului. Decizia de creditare este o opţiune unilaterală a băncii, bazată pe evaluarea multicriterială a clientului-solicitant în funcţie de o serie de parametri stabiliţi de legislaţia în vigoare, de reglementările băncii centrale şi, în ultimă instanţă, de normele interne în materie.

Tema 7. Gajul şi formele lui (2 ore) 7.1. Esenţa şi importanţa gajului. 7.2. Particularităţile tipurilor de gaj.

7.1. Esenţa şi importanţa gajului Gajul este o formă de exprimare a garanţiilor reale (pe lângă ipotecă şi amanet). Contractul de gaj este acel contract prin care debitorul sau o terţă persoana remite creditorului sau unui terţ un bun în vederea garantării unei obligaţii. O altă definiţie este formulată în sensul că “gajul este un contract accesoriu prin care debitorul sau un terţ remite creditorului spre siguranţa creanţei sale un obiect mobiliar, în scop de a conferi dreptul de a reţine lucrul până la îndestularea sa şi de a fi plătit din urmărirea bunului cu preferinţă înaintea altor creditori”. "Gajul este un contract prin care debitorul sau un terţ se deposedează de un lucru mobil pe care îl afectează plăţii unei datorii, remiţându-l fie creditorului, fie unui terţ care îl păstrează pentru creditor". Caracteristicele juridice ale contractului de gaj: 1. Contractul de gaj are un caracter accesoriu în raport cu obligaţia principală pe care o garantează, făcându-se aplicarea principiului de drept “accesorium sequitur principale”. Gajul nu este posibil în absenţa unui raport principal de obligaţie. Deşi este un contract numit, cu o reglementare proprie, el va fi afectat de cauzele de anulare, reziliere şi de stingere, precum şi toate modalităţile la care este supus raportul juridic principal (condiţie, termen). 2. Contractul de gaj are, de regulă, un caracter real, în sensul că, pentru a fi valabil, trebuie să aibă loc remiterea bunului gajat. 3. Contractul de gaj are un caracter unilateral, deoarece generează obligaţii în sarcina doar a unei părţi contractuale, respectiv în sarcina creditorului: obligaţia de a păstra bunul, de a-l conserva şi, pentru cazul executării obligaţiei, de a-l restitui debitorului. 4. Este un contract indivizibil, deoarece bunul mobil este afectat în întregime garantări datoriei respective. Pentru a se constitui gajul legislaţia prevede unele condiţii: - atât creditorul cât şi debitorul contractului de gaj trebuie sa aibă capacitate deplină de exerciţiu. În cazul în care debitorul este minor, gajarea bunurilor sale

pentru garantarea propriei datorii este posibilă numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. - referitor la obiectul gajului, pot fi gajate toate bunurile mobile materiale şi nemateriale; - sub aspectul formalităţilor necesare constituirii gajului este necesar să fie respectate câteva reguli. Astfel, pentru ca gajul să-i confere creditorului un drept de preferinţă asupra bunului dat în gaj, şi pentru a se evita fraudele, Codul civil cere ca gajul să fie înregistrat. Efectele contractului de gaj. Acest contract permite apariţia la trei atribute în favoarea creditorului, si anume:  Dreptul de retenţie, constă în refuzarea de către creditor de a înapoia bunul asupra căruia s-a constituit dreptul de gaj debitorului până va plăti datoria în întregime.  Dreptul de urmărire, îi conferă creditorului dreptul de a revendica bunul gajat din posesia unei oricare altă terţă persoană.  Dreptul de preferinţă, ii dă posibilitatea creditorului să fie plătit având prioritate faţă de alţi creditori, din preţul bunului gajat. Stingerea obligaţiei principale are ca efect şi stingerea gajului, se poate stinge prin două cai: cale accesorie şi cale principală. Calea accesorie este ca efect al stingerii sau dispariţiei obligaţiei principale, aceasta obligaţie se stinge prin plata creditului, compensaţie, remitere, anulare, reziliere, nulitate absolută. Calea principala este că gajul poate înceta, la stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditor.

7.2. Particularităţile tipurilor de gaj Gajul, spre deosebire de ipoteca constă în înstrăinarea bunului şi în remiterea de către debitor în favoarea creditorului a unui bun mobil care, în cazul în care datoria nu va fi achitată la scadenţă, va fi vândut şi din banii obţinuţi se va acoperi datoria debitorului. În principiu, gajul poate fi:  cu deposedare, bunurile se transmit în posesia creditorului sau unei terţe persoane stabilite;  fără deposedare, bunurile rămân în posesia debitorului. În majoritatea cazurilor, orice bun poate fi utilizat drept gaj. Pentru a accepta un bun drept gaj, acesta trebuie sa îndeplinească anumite condiţii:

a) bunul gajat trebuie sa aibă o valoare considerabilă în raport cu creanţa garantată; b) valoarea bunului gajat trebuie sa fie constantă sau crescătoare în timp; c) în cazul unui bun material, acesta trebuie sa fie asigurat la o societate de asigurare sau depozit pentru păstrare la instituţii specializate. Gajul pe cont curent. Gajul pe soldul creditor al contului curent reprezintă o garanţie reală mobiliară constituită în favoarea băncii. Prin cesiune, debitorul (clientul) cesionează dreptul său de a încasa drepturile salariale. Prin gajul asupra conturilor, se constituie în favoarea băncii o garanţie reală mobiliară asupra soldurilor conturilor, în situaţia în care s-ar începe executarea silită împotriva debitorilor. În cazul în care împrumutatul are mai multe conturi deschise la bancă, garanţia se va constitui asupra soldului creditor al tuturor acestor conturi. Gajul pe depozit bancar. Ca şi garanţie, depozitul se constituie la o altă bancă, în vederea emiterii de către aceasta a unui angajament de plată în favoarea băncii creditoare. Banca la care există acel depozit emite o garanţie în favoarea băncii care acordă împrumutul. Depozitul bancar este uşor de evaluat şi nu este dificil de încasat atunci când debitorul nu plăteşte ratele scadente. Dezavantajul garanţiei sub forma depozitului la termen este acela că pot apărea dificultăţi în evaluarea cheltuielilor bancare asociate constituirii depozitului, care conduc la creşterea costurilor creditului. Gajul pe depozit colateral. Depozitul colateral, constituit în lei sau alte valute reprezintă o forma specifică a garanţiei reale mobiliare, materializată sub forma unei sume de bani depusă de garant la bancă în favoarea creditorului, în anumite condiţii stabilite de părţi. Garantul poate constitui depozitul colateral la societatea bancară care acordă creditul sau la o altă instituţie bancară. Gajul asupra bunurilor mobile. Bunurile debitorului pot fi gajate direct în favoarea creditorului prin transmiterea titlului ce reprezintă marfa. De asemenea se mai pot gaja bunurile materiale sau nemateriale (autoturisme, echipamente, stocuri, materii prime şi animale). Gajul asupra creanţelor şi drepturilor nemateriale. In unele cazuri, debitorii deţin înscrisuri care evidenţiază dreptul lor de a încasa o suma, documente care însă nu pot fi transmise prin gir. Un astfel de exemplu îl pot reprezenta acreditivele documentare irevocabile deschise în favoarea lor, utilizarea acestora drept gaj presupune transmiterea dreptului de încasare prin cesiune. Cesiunea se face în favoarea băncii creditoare, cu menţiunea ca a fost făcută cu titlu de gaj: dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă, banca este în măsură să încaseze contravaloarea acestuia în baza documentelor depuse.

Gajul asupra titlurilor de valoare. Pot fi gajate atât obligaţiunile, cât şi acţiunile. Procedura gajului este diferită în funcţie de tipul acestora: - acţiunile şi obligaţiunile pot fi gajate prin transfer, înscrise în registrele debitorului respectiv cu menţiunea “pentru clauza de garanţie”. - titlurile de valoare la purtător se pot gaja prin simpla lor remitere de la debitor la creditor. Există gajul cu deposedare şi gajul fără deposedare. În funcţie de modul de stabilire a obligaţiei de a constitui gajul, acesta poate fi: - Convenţional – părţile cad de acord asupra necesităţii constituirii sale; - Legal – legea instituie anumitor persoane obligaţia de a constitui un gaj; - Judecătoresc – obligaţia de a constitui un gaj e impusă de instanţa de judecată.

Tema 8. Garanţiile bancare (2 ore) 8.1. Esenţa garanţiilor bancare 8.2. Conţinutul garanţiilor bancare 8.3. Particularităţile garanţiilor bancare

8.1. Esenţa garanţiilor bancare În raporturile sale cu debitorul, creditorul (banca) este expus unor riscuri care impun luarea unor măsuri pentru garantarea creanţei. Dacă în ziua scadenţei debitorul nu îşi poate achita datoriile şi nu mai poate să-şi execute obligaţia asumată, creditorul, dacă are garanţii constituite legal, pe baze contractuale, le poate executa acoperindu-şi creanţa. Garanţiile reprezintă metode, instrumente sau angajamente accesorii contractelor de credit, puse la dispoziţia sau emise în favoarea băncii finanţatoare/creditorul, menite să asigure îndeplinirea de către debitor a obligaţiilor sale prevăzute în contract. După natura lor, garanţiile pot fi: a) garanţii reale; b) garanţii personale. Garanţiile reale reprezintă mijloace juridice de garantare a obligaţiilor, prin afectarea specială a unui bun, mobil sau imobil, aflat în proprietatea debitorului/fidejusorului asupra căruia se instituie un drept real accesoriu de garanţie, în vederea asigurării executării obligaţiei de rambursare a creditului şi plată a dobânzii. Garanţiile reale sunt: ► garanţii reale mobiliare (gajul propriu-zis, ce poate fi la rândul său cu deposedarea debitorului de bunul afectat drept garanţie sau fără deposedarea acestuia de bunul adus în garanţie); ► garanţii reale imobiliare (ipotecă). Garanţiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin angajamentul pe care şi-l asumă o persoană, fizică sau juridică, alta decât împrumutatul, de a executa obligaţia debitorului de a rambursa creditul şi de a plăti dobânda în cazul în care acesta nu şi-o îndeplineşte. Garanţia personală – angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitatea de plată. Garanţia personală se atestă sub două forme de bază: garanţii şi cauţiuni.

Garanţii se folosesc la asigurarea angajamentelor numai între persoane juridice. În calitate de garant pot fi organizaţii ierarhic superioare debitorului, arendatori, fondatori şi alte organizaţii, inclusiv băncile. Băncile comerciale au dreptul de a elibera, conform cererilor clienţilor, garanţii şi cauţiuni pentru a asigura rambursarea creditelor. O formă suplimentară de garanţii personale utilizate pot fi garanţiile personale reglementate de legi speciale, dar care se întemeiază pe ideea de fidejusiune (de exemplu: garanţia constituită de o terţă persoană pentru acoperirea eventualelor pagube ce ar fi cauzate unui agent economic de către un gestionar etc.). În spiritul prudenţei bancare, ca principiu fundamental al activităţii bancare, băncile acceptă, în funcţie de situaţia concretă a fiecărui solicitant de credite, constituirea uneia sau mai multor garanţii (mix de garanţii), astfel: - garanţii necondiţionate de la Guvern; - garanţia bancară; - depozitul bancar (cash colateral); - contractul de asigurare pentru neplata ratelor de credit şi a dobânzilor aferente (asigurarea de risc financiar); - cesiunea de creanţă; - ipoteca; - contractul de garanţii reale mobiliare; - fidejusiunea (cauţiunea); - garanţia de firmă (companie); - business-planul; - alte garanţii.

8.2. Conţinutul garanţiilor bancare Bunul constituit drept garanţie este protejat de la urmărirea celorlalţi creditori – a căror creanţă nu este însoţită de garanţii reale sau personale, sau garanţia are un grad de prioritate inferior celui al băncii – fiind deci, destinat urmăririi şi satisfacerii cu prioritate a creanţei garantate Garanţiile reale conferă creditorului garantat:  dreptul de preferinţă în temeiul căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului respectiv se va asigura mai întâi satisfacerea integrală a creditorului garantat şi numai ceea ce este surplus va servi satisfacerii pretenţiilor celorlalţi creditori;

 drept de urmărire, în temeiul căruia creditorul va putea urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla, în măsura necesară satisfacerii creanţei garantate. Părţile implicate în solicitarea unei garanţii sunt:  Ordonatorul garanţiei, adică debitorul principal;  Beneficiarul garanţiei, care a primit garanţia (banca). Garantul, sau debitorul secundar, care garantează îndeplinirea obligaţiilor în caz de neîndeplinire a acestora de debitorul principal. În cazul clienţilor care se confruntă cu greutăţi în achitarea la scadenţă a obligaţiilor de plată, prezentând un risc semnificativ în ceea ce priveşte rambursarea la scadenţă a creditelor şi achitarea dobânzilor aferente, banca poate solicita ca împrumutaţii să semneze bilete la ordin, care, constituie titluri executorii şi după investirea cu formulă executorie de către judecătorie pot fi puse în executare silită fără alte formalităţi prealabile. Pentru a fi acceptate de bancă, garanţiile trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:  existenţa pieţelor de desfacere sau a potenţialilor cumpărători pentru bunurile propuse drept garanţie;  să poată fi transformate rapid în lichidităţi;  să fie materializate sub forma unui titlu, înscris autentic etc.;  bunurile să fie în circuitul civil, să se afle în proprietatea solicitantului de credit sau a garantului acestuia şi să nu fie afectate de alte creanţe;  proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le aduce în garanţie;  bunurile care sunt achiziţionate şi puse în funcţiune anterior solicitării creditului trebuie să fie în stare corespunzătoare de funcţionare în exploatare;  bunurile achiziţionate şi încă nepuse în funcţiune, precum şi bunurile care urmează a fi procurate şi achitate parţial din credite să fie noi şi însoţite de certificate de calitate şi de garanţie;  bunurile admise în garanţie de natura activelor imobilizate corporale trebuie să fie evaluate în conformitate cu normele tehnice în domeniu. Cesiunea de creanţă – deşi nu face parte din categoria garanţiilor reale sau personale – întru-cât este un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor, se constituie pentru garantarea propriu-zisă a creditelor acordate de bancă şi a dobânzilor aferente. Prin rezultatul său, cesiunea de creanţă asigură, ca orice garanţie, recuperarea creanţelor băncii, dacă aceasta a fost constituită cu respectarea întocmai a prevederilor legale în vigoare. În cazul clienţilor corporale, la acordarea creditelor si a altor facilităţi, banca le va solicita acestora în mod

obligatoriu, ca primă garanţie, cesionarea în favoarea sa, a fluxului de lichidităţi (cash-flow), care trebuie derulat prin bancă.

8.3. Particularităţile garanţiilor bancare Garanţia bancară reprezintă un angajament irevocabil prin care o bancă, denumită garantă, îşi asumă în cazul în care o anumită persoană fizică sau juridică nu va plăti la un anumit termen o sumă determinată şi indicată în garanţie, să plătească ea înseşi suma neachitată în favoarea unei persoane fizice sau juridice. Garanţiile pot fi acordate sub forma unui document special (scrisoare de garanţie), precum şi înscriere pe cambie (gir). În calitate de garant poate fi numai banca cu drept de persoana juridică sau o filială a băncii autorizate de banca ierarhic superioară. Această formă de garantare a unui credit este considerată sigură datorită unui nivel ridicat, în general, al solvabilităţii băncii, precum şi lichidităţilor importante de care dispune. Băncile eliberează garanţiile bancare numai după verificarea temeinică a situaţiei patrimoniale, a rezultatelor economico-financiare ale clientului, respectiv a bonităţii sale, precum şi a existenţei de garanţii reale în condiţiile prevăzute de normele de creditare ale băncii şi vor efectua control pe termenul de valabilitate a garanţiei. În afară de garanţia bancară mai există şi garanţia guvernamentală. Guvernul, în persoana Ministerului Finanţelor, este unica autoritate care are dreptul să acorde instituţiilor creditare din ţară şi de peste hotare garanţii de stat, exprimate în moneda naţională, precum şi în alte monede legale, pentru împrumuturile contractate de agenţii economici din republică, indiferent de tipul de proprietate şi forma organizatorico-juridică a acestora. Garanţia de stat se acordă de Ministerul Finanţelor cu avizul BNM în temeiul hotărârii Parlamentului. Cauţiuni se aplică în relaţiile băncii atât cu persoanele fizice, cât şi cele juridice. În cazul persoanelor juridice, cauţiunea spre deosebire de garanţie se perfectează printr-un contract întocmit între banca şi fidejusor . Conform contractului fidejusorul se obligă să achite datoria debitorului în decursul unei perioade de timp determinate. În contract poate fi indicată suma maximală pe care fidejusorul să obligă să o achite şi perioada. Cauţiunea poate presupune, în acelaşi timp, şi responsabilitatea solidară, conform căreia banca creditoare poate înainta cerinţe de plată atât debitorului, cât şi fidejusorului său.

Mărimea maximală a garanţiei şi cauţiunii nu trebuie să depăşească suma mijloacelor proprii ale băncii garant. La acesta se atribuie şi fondul statutar cu excepţia fondurilor fixe, a investiţiilor în hârtii de valoare ale altor bănci şi întreprinderi; precum şi fondul de rezervă şi alte fonduri formate din venitul băncii. Pentru garanţiile şi cauţiunile eliberate banca poate percepe un comision stabilit la negociere situat între 1,5 – 2% din suma creditului garantat (pentru garanţiile de stat 5 – 25%). Încasarea acestui comision se efectuează la data predării garanţiei către banca creditoare. Garanţiile şi cauţiunile bancare se întocmesc în trei exemplare, din care primul exemplar se ia la evidenţă în banca garantă, un exemplar se predă băncii creditoare şi un exemplar clientului. Avantajul cauţiunii constă în faptul că în caz de neexecutare din partea debitorului a angajamentelor sale, creditorul poate să-l urmărească direct pe fidejusor pentru executarea creanţei fără a fi nevoie de o prealabilă urmărire a debitorului principal. O modalitate de garantare personală mai des utilizată în afacerile comerciale, dar mai rar întâlnită în Republica Moldova este avalul cambial. El presupune că o bancă comercială să intervină, garantând plata unei cambii care oferă credit comercial, în caz dacă debitorul principal nu poate plăti suma respectivă la scadenţă. Vânzătorul mărfurilor livrate intervine în posesia cambiei şi obţine anumite avantaje, în primul rând, intră în posesia unui titlu de valoare negociabil şi pe măsura necesităţii de lichiditate are posibilitatea de a sconta acest titlu.

Tema 9. Leasing-ul şi factoring-ul – forme specifice de credit (2 ore) 9.1. Conţinutul, formele şi particularităţile leasing-ului. 9.2. Etapele şi riscurile operaţiunilor de leasing 9.3. Esenţa şi specificul factoring-ului

9.1. Conţinutul şi formele leasing-ului Leasing-ul este de origine engleză cu semnificaţia „chirie”. Leasing-ul a apărut în S.U.A. în 1879, când societatea Telephone Company – Bel în loc să vândă telefoanele sale, a început să le închirieze utilizatorilor. După jumătate de secol Henri Ford foloseşte leasing-ul pentru extinderea pieţei de desfacere a automobilelor. Prima companie de leasing a fost creată în 1952 United States Leasing Corporation, care este una din cele mai importante societăţi de leasing din S.U.A. Cele mai multe investiţii de leasing în Europa Occidentală se efectuează în Irlanda şi Marea Britanie. Leasing-ul este închirierea pe termen lung a maşinilor şi utilajelor cumpărate de către locator pentru locatar în scopul utilizării lor în sfera de producţie, cu deţinerea dreptului de proprietate de către locator pe toată perioada contractată conform legislaţiei Republicii Moldova. Leasingul include operaţiunile ce presupun o metodă de finanţare, de creditare şi de dezvoltare a bazei tehnico-materiale a întreprinderilor cu posibilităţi limitate de atragere a surselor de finanţare. Derularea operaţiunilor de leasing în R.Moldova este reglementată de Legea cu privire la leasing. Obiecte ale leasingu-lui sunt mijloacele de transport, televizoarele, complexele tehnologice şi echipamentele, calculatoarele, etc. Obiect al contractului de leasing pot fi orice bun mobil sau imobil. Subiecţii participanţi la operaţiunile de leasing sunt: Locatorul este persoana fizică sau juridică ce practică activitate de antreprenoriat şi transmite, în condiţiile contractului de leasing, pentru o anumită perioadă, dreptul de posesiune si de folosinţa asupra unui bun al cărui proprietar este, cu sau fără transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului la expirarea contractului. Locatarul este persoana fizică sau juridică care ia în posesiune şi în utilizare temporară sau definitivă în baza contractului de leasing bunuri.

Vânzătorul care poate fi întreprinderea producătoare sau altă persoană care vinde locatorului în proprietate bunuri pe care acesta le transmite în folosinţă. Participanţii indirecţi ai operaţiunilor de leasing sunt băncile, companiile de asigurări, firmele de brokeri sau dealeri. Principalele tipuri de leasing sunt: Leasing-ul financiar este leasing-ul care se caracterizează printr-un termen lung al contractului şi prin amortizarea totală sau aproape totală a valorii obiectului de leasing (leasing cu recuperare completă). Leasing operaţional este leasing-ul care presupune transmiterea multiplă a obiectului de leasing pe un termen mai mic decât termenul lui de exploatare. Se caracterizează printr-un termen redus al contractului de leasing şi prin amortizarea incompletă a obiectului de leasing (leasing cu recuperare incompletă). În funcţie de perioada derulării tranzacţiile de leasing există:  Leasing de scurtă durată;  Leasing de durată medie;  Leasing de lungă durată; În funcţie de numărul de părţi implicate în operaţiunile de leasing există:  Leasing direct, Tranzacţia în care proprietarul (producătorul de utilaje) de sine stătător, fără intermediari, oferă bunuri în leasing.  Leasing indirect este leasingul în care sunt implicaţi intermediari. În funcţie de sectorul în care se efectuează operaţiunile de leasing acesta este:  Leasing internaţional care se divizează în: Leasing internaţional de export; Leasing internaţional de import; Leasing internaţional de tranzit;  Leasing intern.

9.2. Etapele şi riscurile operaţiunilor de leasing Procesul de leasing se efectuează de regulă în trei etape: I. La prima etapă se desfăşoară o activitate preliminară de încheiere a acordurilor juridice, după analiza particularităţilor fiecărei tranzacţii. Se întocmeşte cererea, concluzia despre capacitatea de plată a locatarului şi despre eficacitatea proiectului de leasing, ordinul trimis furnizorului obiectului leasingului, contractul de credit încheiat între locator şi bancă referitor la acordarea creditului pentru efectuarea operaţiunii de leasing.

Etapa a doua include legalizarea juridică a operaţiunii de leasing. Se întocmeşte contractul de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de dare în exploatare, contractul de leasing. III. A treia etapă include perioada de utilizare a obiectului leasingului. Se ţine evidenţa operaţiunilor de leasing, se efectuează plăţile de leasing, etc. La baza operaţiunilor de leasing stă contractul de leasing, unde se reflectă condiţii referitoare la obiectul leasing-ului, subiecţii, termenul sau durata derulării operaţiunilor de leasing, costul acestuia, plăţile de leasing, dobânda, comisioane, etc. Plata de leasing este plata pentru utilizarea obiectelor livrate prin contractul de leasing efectuată de către locatar. Formele de achitare a plăţilor de leasing sunt: financiară şi compensatorie. În dependenţă de tipul leasing-ului în procesul leasing-ului pot interveni diferite riscuri:  Riscul de marketing,  Riscul uzurii morale a bunului;  Riscul de preţ;  Riscul lichidităţii;  Riscul de neachitare;  Riscul de dobândă;  Riscul valutar;  Riscurile juridice şi politice, etc. II.

9.3. Esenţa şi specificul factoring-ului Operaţiunile de factoring au apărut în SUA la sfârşitul sec. 19, dar au fost practicate mai intens la sfârşitul sec. 20. Factoring-ul este un contract încheiat între un factor şi aderent, prin care aderentul transferă factorului o parte sau toate creanţele (facturile), pe care le posedă asupra debitorilor, după care factorul se obligă să încaseze şi să suporte riscul insolvabilităţii debitorilor. Acesta implică apariţia raporturilor de credit între vânzătorul creditor şi cumpărătorul debitor şi un participant nou – factorul (agent care acţionează pentru altul). Factoring este posibilitatea exportatorilor de a ceda o parte din creanţe sau a le ceda în totalitatea lor unei sau unor instituţii specializate în operaţiuni de acest gen pe baza unui contract de factoring în schimbul cedării unui comision. Obiecte ale operaţiunilor de factoring pot fi facturile, titlurile de creanţă, etc.

Operaţiunea de factoring se realizează în următoarea succesiune:  Vânzătorul şi cumpărătorul încheie un contract de vânzare-cumpărare a mărfurilor, unde se specifică un şir de condiţii, printre care şi forma plăţii;  Se perfectează documente privind efectuarea operaţiunilor de factoring, după analiza efectuată de către factor a situaţiei existente;  Vânzătorul transmite facturile pentru a fi achitate;  Factorul preia titlurile de creanţă. Pentru creanţele respective factorul plăteşte vânzătorului valoarea actuală 80-90%, diminuată cu valoarea comisionului 10-20%. În funcţie de momentul efectuării plăţii creanţelor de către factor se disting:  Factoringul cu plată imediată;  Factoringul la scadenţă;  Factoringul mixt; În funcţie de participanţii la operaţiunea de factoring putem distinge:  Factoringul intern,  Factoringul internaţional; Departamentele specializate de factoring ale băncilor pot presta mai multe tipuri de servicii de factoring:  Preluarea creanţelor urgente de la vânzător pentru mărfurile livrate şi serviciile prestate;  Preluarea creanţelor debitoare restante;  Scontarea cambiilor prezentate de vânzător;  Acordarea consultaţiilor pentru îmbunătăţirea organizării decontărilor, posibilitatea creşterii eficienţei folosirii resurselor, etc.;  Servicii juridice; etc.

Tema 10.

Tema 11.

Tema 12.

Tema 13. Operaţiunile băncilor comerciale în valută (2 ore) 13.1. Conturi în valută şi operaţiuni pe piaţa valutară 13.2. Credite în valută acordate de băncile comerciale

13.1. Conturi în valută şi operaţiuni pe piaţa valutară Gestionarea operaţiunilor în valută de băncile comerciale sunt reglementate de BNM prin acte normative: Regulamentul privind reglementarea valutară pe teritoriul RM, Normele privind organizarea şi funcţionarea pe teritoriul RM a caselor de schimb valutar şi a punctelor de schimb din hoteluri, Instrucţiunile privind ordinea acordării creditelor în valută străină, Regulamentul privind poziţia valutară deschisă a băncilor comerciale, etc. Conturile în valută pot fi curente sau de depozit deschise persoanelor fizice sau juridice rezidente şi nerezidente. Operaţiunile pe pieţele valutare constau în cumpărarea şi vânzarea de valute şi devize, îndeosebi convertibile. Principalii operatori pe pieţele valutare sunt băncile, bursele de valori şi casele de schimb valutar. Operaţiunile valutare dintre rezidenţi şi nerezidenţi pot fi curente sau de capital. Operaţiunile valutare de capital includ acele operaţiuni valutare care decurg din operaţiunile aferente investiţiilor străine directe, operaţiuni cu instrumente financiare şi credite comerciale. Operaţiunile valutare pot fi: Operaţiuni la vedere (spot) în care vânzarea şi cumpărarea de valută au loc în aceeaşi zi sau cel mult în 48 ore (momentul tranzacţiei coincide cu momentul stabilirii cursului valutar al zilei). Schimbul unei valute pe alta în care data încheierii contractului şi data executării coincid reprezintă operaţiune today, iar operaţiunea la care data executării contractului se realizează a doua zi (T+1) reprezintă operaţiune tomorow. Operaţiuni la termen (forward) în care momentul încheierii tranzacţiei este diferit de momentul efectuării , livrarea valutei şi achitarea se efectuează peste câteva luni, la o dată stabilită între părţi. Termenul acestor operaţiuni poate fi: o lună, 2, 3, 6, 9 sau 12 luni. Arbitrajul valutar este o tranzacţie de vânzare şi de cumpărare de valute, în general concomitent, cu scopul de a realiza profit sau de a echilibra cantitatea de valută disponibilă. Acesta poate fi:

Speculativ, care are scopul obţinerii profitului care e posibil în 3 situaţii: din diferenţa de curs a aceloraşi valute concomitent pe pieţe diferite, din diferenţa cursurilor aceloraşi valute pe aceeaşi piaţă la momente diferite de timp sau din diferenţa dintre două valute pe două pieţe diferite, în acelaşi timp sau la date diferite. Impus, care este executat în momentul în care gestiunea disponibilului valutar al unei bănci necesită luarea unor măsuri de echilibrare a poziţiilor valutare prin operaţiunea de vânzare-cumpărare „forţată”. Operaţiunile swap se efectuează între un client şi o bancă sau între două bănci şi se caracterizează prin faptul că se încheie concomitent o tranzacţie la vedere şi una la termen în altă valută. Opţiunile reprezintă instrumente financiare derivate care pot fi folosite atât pentru acoperirea riscurilor, cât şi pentru operaţiuni speculative. Operaţiunile valutare pot fi executate pe piaţa valutară internă şi pe piaţa valutară internaţională. Cursul valutar reprezintă rata de schimb a unei valute străine în raport cu moneda naţională sau cu o valută străină. Cursul oficial al leului moldovenesc în raport cu alte valute străine şi modul de efectuare a operaţiunilor de schimb valutar în R. Moldova este stabilit de către BNM. Cursul de vânzare-cumpărare a valutei străine la tranzacţiile de vânzarecumpărare se stabileşte de sine stătător de banca comercială. Băncile comerciale au dreptul să deschidă case de schimb valutar. Casa de schimb valutar este persoana juridică rezidentă care are ca gen de activitate efectuarea operaţiunilor valutare în numerar cu persoane fizice. Suma minimă a aporturilor băneşti în capitalul social al casei de schimb valutar este stabilită la valoare de 500000 lei. Suma minimă ce urmează a fi asigurată de către casa de schimb valutar la începutul şi în timpul programului de lucru este stabilită la echivalentul de 400000 lei. La ieşire de pe teritoriul R. Moldova, persoanele fizice au dreptul de a scoate numerar în valuta şi monedă naţională în sumă totală ce nu depăşeşte 10000 Euro de persoană/călătorie. Tranzacţiile comerciale internaţionale implică efectuarea transferurilor internaţionale. Cele mai utilizată modalitate de transfer internaţional al fondurilor sunt: Transferul letric, care constă în transmiterea materială a documentelor (ordin de plată internaţional) printr-un anumit tip de transport de la o bancă la alta. Transferul telegrafic se realizează prin telex şi fax. Transferul electronic implică utilizarea internet-ului.

Plăţile şi transferurile în cadrul operaţiunilor valutare curente cuprind plăţi efectuate în cadrul comerţului internaţional. Modalităţi de plată întâlnite în practica bancară internaţională sunt: Ordinul de plată, prin care un titular de cont dă ordin băncii sale să plătească o sumă determinată în favoarea unui beneficiar pentru a acoperi o obligaţie bănească dintr-o activitate economică. După modul transmiterii ordinului de plată el poate fi letric sau telegrafic. După cerinţele pentru efectuarea plăţii se disting ordine de plată necondiţionate sau condiţionate. Părţile implicate în derularea unui ordin de plată sunt ordonatorul, beneficiarul, banca ordonatoare, banca plătitoare. Incaso-ul documentar este modalitatea de plată prin care exportatorul (ordonatorul) asumându-şi anumite riscuri, transmite băncii sale documentele de expediţie sau financiare cu anumite instrucţiuni de încasare. După documentele remise incasoul poate fi simplu, documentar, cu remitere de documente contra plată, cu remitere de documente contra acceptare. Acreditivul documentar este cea mai des utilizată modalitate de plată pentru că este cu grad înalt de siguranţă, certitudine şi urmărire reciprocă. Prin acreditivul documentar importatorul dă ordin băncii sale să deschidă acreditivul, în urma căreia banca importatorului îşi asumă angajamentul să plătească ulterior exportatorului prin banca acestuia o anumită sumă contra prezentării într-un anumit timp a documentelor care confirmă expedierea mărfurilor sau prestarea serviciilor conform condiţiilor contractuale. Poate fi de mai multe tipuri:  După stabilitatea angajamentului asumat: revocabil sau irevocabil (confirmat sau neconfirmat);  După domiciliu sau origine: domiciliat la banca cumpărătorului sau la banca vânzătorului ;  După momentul plăţii: plătibil la vedere sau la termen;  După clauzele speciale: utilizabil prin cambii, cu clauză roşie, revolving, transferabil, de rambursare, back-to-back, etc. Garanţiile bancare sunt angajamentul scris asumat de o bancă în favoarea unei persoane, denumită beneficiar, de a plăti acesteia o sumă de bani în condiţiile în care o altă persoană, ordonatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată printr-un contract faţă de beneficiarul garanţiei. Garanţiile bancare sunt de următoarele tipuri pentru licitaţii de angajare, de bună execuţie, de restituire, de transfer valutar.

13.2. Credite în valută acordate de băncile comerciale Creditele în valută sunt acordate din contul resurselor depozitare în valută ale clienţilor şi liniile de credit acordate de către băncile din alte state şi instituţiile financiare de creditare internaţionale. Creditele se acordă doar în valute liber convertibile. Beneficiari ai acestor credite pot fi: - Băncile autorizate să desfăşoare activităţi financiare; - Persoanele fizice şi juridice implicate în tranzacţii internaţionale sau operaţiuni cu nerezidenţi; - Persoanele fizice şi juridice implicate în proiecte de finanţare. După durata acordării creditele în valută sunt divizate în credite pe termen scurt, mediu şi lung. Elementele componente ale tehnicii de acordare a creditelor în valută sunt: 1. Determinarea volumului resurselor de credit în valută, care pot fi atrase de pe piaţa naţională (din depozite în valută) sau externă (liniile de credit cu scop bine stabilit). 2. Plafonul creditului, care se stabileşte după mai multe criterii: particularităţile tranzacţiei, capacitatea de rambursare, rentabilitatea operaţiunilor de credit. 3. Termenul acordării sau rambursării creditului, care depind direct de raportul dintre cererea şi oferta pe piaţa creditorului şi a debitorului şi capacitatea economico-financiară şi nefinanciară a debitorului (capitalul debitorului, valoarea activelor, gestiune financiară internă, activitatea agentului economic, conjunctura economică, etc.). 4. Costul creditului, unde se apreciază fixarea dobânzii şi stabilirea primelor de asigurare şi comisioanelor bancare. 5. Rambursarea creditului, unde se specifică perioada de graţie, perioada dintre prima şi ultima rată de rambursare, eşalonarea plăţilor, după timp şi valoare. Rambursarea creditelor în valută şi achitarea dobânzilor şi comisioanelor se efectuează în valuta stabilită în contract. Riscul specific creditelor în valută este riscul valutar, care reprezintă consecinţă a fluctuaţiilor valutare. O modalitate importantă pentru reducerea efectelor negative ale riscurilor valutare sunt clauzele contractuale. Acestea se stabilesc în contractele de credit sau în convenţiile internaţionale. Posibilităţile de protecţie împotriva riscurilor pot fi divizate în două categorii: - Măsuri de prevenire a riscurilor; - Măsuri de lichidare a pierderilor înregistrate.

O problemă esenţială este accesul la creditul internaţional, care depinde de conjunctura economică pe piaţa mondială şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de solicitant.