Familia [PDF]

Zitiervorschau

IV. Familia ca grup social. Interpretarea sociologică a familiei. Tipologii ale familiei S11/26-30.112012 4.1 Familia Etimologic, termenul de familie provine de la latinescul familia )ae) care înseamnă totalitatea membrilor dintr-o casă sau gintă.definirea juridică exactă a noţiunii de familie, comportă indiscutabil dificultăţi determinate, pe de o parte, de faptul că acest fenomen social, familia, constituie obiect de cercetare pentru mnai multe ştiiţe ca: sociologia, dreptul, psihologia, medicina, ştiinţele istorice, fiecare încercând să surprindă aspectele caracteristice propriului punct de vedere, iar, pe de altă parte, fiindcă însuşi legiuitorul nu este consecvent, dând accepţiuni diferite acestei noţiuni. Familia s-a dovedit a fi cea mai veche şi cea mai stabilă formă de comunitate umană, asigurând perpetuarea speciei, evoluţia şi continuarea vieţii. Familia este un fenomen social care se dezvoltă şi se modifică odată cu societatea. Familia are un caracter istoric, fiecărei perioade istorice îi corespunde

o

anumită

organizare

a

relaţiilor

de

familie.

Familia în cel mai restrâns înţeles al cuvântuluise compune din ambii soţi şi copiii lor. În sens sociologic, ca formă specifică de comunitate umană, familia desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, sentimente şi aspiraţii. În acest înţeles se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viaţă dintre soţi, dintre părinţi şi copii, precum şi dintre alte rude. În definiţia

sociologică a familiei, accentul se pune pe ideea de ,, comunitate,, şi ,, convieţuire,, de aceea, atât căsătoria, cât şi rudenia firească sau adoptivă, sunt privite ca situaţii de fapt. Avându-se în vedere şi un alt aspect al relaţiilor de familie, s-a spus că familia este o realitate biologică, în sensul că în cadrul ei se realizează procreaţia prin uniunea biologică dintre bărbat şi femeie. Sociologia, neunitară, utilizează o paletă terminologică variată pentru a acoperi diversitatea situaţiilor concrete care intră în sfera de cuprindere a noţiunii de familie. Astfel, putem face distincţia între: •

familia nucleară, formată din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi

•

familia extinsă, formată din alte persoane decât în primul caz, respectiv rudele pe linie directă, pe cele colaterale, trei sau mai multe generaţii

•

familia de origine, în care persoana se naşte şi creşte, alcătuită din părinţi, fraţi şi surori

•

familia de procreere, stabilită prin propria căsătorie, formată din soţi şi soţie

•

familia normală, care îşi îndeplineşte toate funcţiile

•

familia nenormală, în care una sau mai multe funcţii nu sunt îndeplinite sau îndeplinite deficitar, situaţie în care se intervine prin măsuri de protecţie socială

•

familia rezidenţială, formată din persoane care locuiesc împreună, sau cu alte cuvinte desemnează toate persoanele care locuiesc în aceeaşi casă şi desfăşoară activităţi economice-gospodăreşti

•

familii patriarhale, matriarhale, sau egalitare, caracterizate de modul de exercitare al autorităţi

Din punct de vedere juridic, în pofida transformărilor pe care le-a suferit familia tradiţională, şi fără a-i nega şi funcţiile, dreptul continuă să consacre familiei o atenţie sporită. În acest cadru avem în vedere atât prevederile dreptului intern cât şi cele ale tratatelor internaţionale la care România este parte. Familia este un grup de persoane, reglementat prin norme legale între care s-au stabilit drepturi şi obligaţii. Aceste norme stabilesc modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternităţii, drepturile şi obligaţiile soţilor, relaţiile dintre părinţi şi copii, modul de transmitere a moştenirii. Din această perspectivă, familia este un grup formal, reglementat prin legi

şi

alte

acte

normative.

Din această perspectivă, familia ne apare ca o realitate juridică bine definită

şi

reglementată

de

lege.

Revenind la noţiunea juridică a familiei, în dreptul nostru, constatăm că nu există un text care să-i dea definiţia ci, cel mult îi desemnează componenţa. Prin urmare, această sarcină a rămas pe seama doctrinei care, într-adevăr, formulează mai multe definiţii ale familiei, dintre care reţinem : •

familia este o realitate juridică generată de reglementările legale privitoare la familie

•

familia este principala formă de organizare a vieţii în comun a oamenilor legaţi prin căsătorie sau rudenie În afară de clasificarea grupurilor sociale în conformitate cu intensitatea

şi importanţa specifică a unor trăsături comune, într-un fel sau altul, tuturor grupurilor (intensitate şi importanţă specifică ce diferenţiază un tip de grup de altul), în literatura de specialitate se recurge, după cum arătam, şi la o altă clasificare a grupurilor, în funcţie de obiectivele specifice ale unui grup sau

ale altuia, de locul şi rolul în societate, în structura şi dinamica acestuia, în procesul de formare, modelare a personalităţii umane în diferite etape ale evoluţiei sale. Facem precizarea că aceste grupuri nu se substituie tipurilor de grupuri anterior menţionate, ci se regăsesc în unul sau în altul din aceste tipuri de grupuri sau, în nu puţine cazuri, la joncţiunea dintre ele. Dintre multitudinea acestor grupuri (cum ar fi grupul de muncă, grupul de elevi, echipa de conducere, grupul militar, grupul politic) ne vom referi, mai pe larg, la familie. Familia reprezintă, după opinia majorităţii autorilor, grupul primar fundamental al societăţii, cu un rol aparte atât în funcţionarea şi dinamica societăţii, cât şi în viaţa personală a fiecărui membru al acesteia, în formarea personalităţii umane. Ca atare, familia poate fi considerată ca acel grup de persoane unite prin căsătorie şi/sau descendenţă, legate între ele prin relaţii biologice, economice, moral-afective, spirituale şi juridice, care au anumite drepturi şi obligaţii reciproce, legiferate sau nu, şi care desfăşoară o serie de activităţi, îndeplineşte o serie de funcţii specifice atât în folosul său ca grup şi al membrilor acestuia, cât şi al societăţii. În funcţie de criterii diferite, distingem mai multe tipuri de familie. În funcţie de numărul de generaţii există: -

Familia nucleară, restrânsă sau conjugală – alcătuită din soţ, soţie şi, dacă este cazul, urmaşii lor. Familia nucleară completă presupune ocuparea celor trei poziţii tip (tată, mamă, copil) şi, prin urmare, existenţa a cel puţin trei diade nucleare: soţ-soţie, tatăcopil, mamă-copil (precum şi, eventual, un număr variabil de diade copil-copil). Familia nucleară incompletă implică ocuparea doar a uneia sau a două poziţii din cele trei posibile în familia nucleară

-

Familia extinsă sau lărgită – formată din mai multe familii nucleare aparţinând unor generaţii succesive (se vorbeşte de familie extinsă patrilineară, atunci când familiile alcătuitoare sunt legate pe linie bărbătească şi de familie extinsă matrilineară, când legătura este stabilită pe linie feminină).

După criteriul locuinţei putem vorbi de: -

Familia de rezidenţă – toate persoanele care locuiesc în aceeaşi casă, deci au locuinţă comună şi desfăşoară unele activităţi comune (este oarecum similară cu menajul care reprezintă un grup de persoane care locuiesc împreună şi care îşi asigură împreună hrana sau alte lucruri necesare traiului şi care pot fi înrudite sau nu)

-

Familia de interacţiune – grupul de persoane între care există în primul rând relaţii de rudenie, dar şi relaţii de ajutor reciproc, de schimburi de produse, vizite reciproce etc. (este vorba, mai ales, de situaţia în care unul sau mai mulţi membri ai unei familii o părăsesc, formându-şi sau nu familii proprii, şi se stabilesc în aceeaşi localitate sau în alta, dar care păstrează încă puternice legături cu familia din care au plecat)

După poziţia unei persoane în cadrul familiei putem distinge: -

Familia de origine (sau de orientare) prin care desemnăm familia în care te naşti şi creşti şi care este formată din mamă, tată, fraţi şi surori. Mai este denumită şi familie consanguină pentru a

desemna faptul că între respectiva persoană şi ceilalţi membri ai familiei (părinţi, fraţi şi surori) sunt legături de sânge -

Familia proprie – constituită prin căsătorie proprie şi care include soţul, soţia şi copiii acestora. Se mai numeşte şi familie de procreare (având în vedere funcţia demografică a acesteia) sau familie conjugală (sugerând că se originează în căsătoria partenerilor ajunşi la maturitate). Este de menţionat că imensa majoritate a oamenilor aparţin atât unei familii de origine, cât şi uneia proprii.

După criteriul normalităţii vom deosebi, ţinând cont de aspectele structural-funcţional, juridic şi etic al normalităţii: -

Familii normale – alcătuite din soţ, soţie şi copii; îndeplinesc adecvat funcţiile familiei; sunt constituite prin căsătorie încheiată conform normelor juridice existente şi sunt întemeiate pe dragoste reciprocă, respect şi stimă

-

Familiile nenormale – din familie lipsesc copiii (familie incompletă) sau lipseşte unul din partenerii cuplului conjugal (familie descompletată); nu-şi îndeplinesc corespunzător funcţiile care le revin; nu sunt constituite prin căsătorie; sunt întemeiate potrivit unor calcule şi interese materiale.

Este de menţionat că, din punct de vedere juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din

căsătorie, rudenie (inclusiv înfierea), precum şi alte raporturi asimilate relaţiilor de familie. În acest sens, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege. Deşi familia, din punct de vedere sociologic şi juridic, în mod obişnuit, coincid, există situaţii în care acest lucru nu se întâmplă. Putem afirma că familia, ca grup social, constituie unul dintre cele mai complexe microsisteme sociale, în ea regăsindu-se, practic, imensa majoritate

a

elementelor

structurale

ale

sistemului

social

global.

Reprezentând „laboratorul” în care oamenii, membrii societăţii, se formează şi îşi petrec o bună parte a vieţii lor, familia este cadrul în care se transmit valori şi norme sociale, influenţând decisiv formarea spirituală a oamenilor, modul de raportare a acestora la ei înşişi, la semenii lor, la societate în ansamblul său. Familia, ca orice grup social, se caracterizează printr-o structură şi un set de funcţii specifice. Fără a intra în prea multe amănunte, considerăm necesar a le prezenta pe scurt, datorită faptului că determinarea obiectivă, concret-istorică şi evoluţia istorică a familiei vizează, cu precădere, aceste caracteristici. Mai mult, prin îndeplinirea funcţiilor sale, familia îşi afirmă rolul său social deosebit.

Structura familiei vizează cel puţin două aspecte: a) componenta numerică (inclusiv calitatea celor ce-o constituie) şi structura pe generaţii; b) diviziunea rolurilor şi structura de autoritate în familie. În ce priveşte primul aspect, familia s-a schimbat în epoca modernă în principal în sensul reducerii dimensiunii familiei, al reducerii fertilităţii şi al

trecerii de la predominanţa familiei extinse la predominanţa familiei nucleare. Diviziunea rolurilor între membrii familiei şi distribuţia autorităţii în cadrul acesteia (îndeosebi între partenerii cuplului conjugal) sunt, fără îndoială, dependente într-o măsură decisivă de contextul socialistoric în care trăieşte familia, de tipul de orânduire socială, de structura de clasă a societăţii, de normele şi valorile dominante într-o epocă dată, de obiceiuri şi tradiţii (fără a putea ignora, însă, influenţa exercitată asupra diviziunii rolurilor şi structurii de autoritate de unele caracteristici personale ale membrilor grupului familial). Aşa stând lucrurile, tendinţa dominantă a evoluţiei istorice a familiei poate fi considerată a fi, pe de o parte, trecerea de la concentrarea autorităţii dacă nu exclusiv, în orice caz predominant în mâinile capului familiei la o distribuire tot mai egalitară a autorităţii între partenerii cuplului conjugal, la o „democratizare” crescândă a vieţii de familie iar, pe de altă parte, trecerea de la o foarte strictă diviziune a rolurilor (majoritatea activităţilor gospodăreşti şi a celor vizând creşterea şi îngrijirea copiilor constituind aproape exclusiv obligaţii, îndatoriri ale soţiei) spre împărtăşirea din ce în ce mai egală a atribuţiilor, a responsabilităţilor familiale de către cei doi soţi. Este uşor de observat că între diviziunea rolurilor şi structura autorităţii este o interdependenţă strânsă.

4.2

Interpretarea sociologică a familiei

Teoriile sociologice se centrează pe devianţa considerând că aceasta este o eşuare de la socializare. Clasificarea teoriilor sociologice cu privire la devianţă a fost efectuată în 1978 de un grup de sociologi, considerand ca acestea se grupeaza in : 1. Teoriile normative - considera devianta ca o abatere de la normele societatii sau ale grupului social, o violare a regulilor colectivitatii. Aceasta este ideea de baza a teoriilor normative, deoarece in acest grup de teorii au fost identificate alte doua categorii de teorii: a. teoriile structurale - care considera ca devianta este efectul unor factori structurali sau a unor mecanisme structurale ce actioneaza la nivelul intregii societati. De asemenea, structuralistii considera ca devianta poate fi produsul unor schimbari survenite la nivelul intregului sistem social ca urmare a trecerii de la o etapa istorica la alta. Teoriile structurale cele mai cunoscute sunt: ·

teoria anomiei a lui Durckhein

·

teoria anomiei a lui Merton

Teoria lui Durckhein prezinta devianta ca rezultat al anomiei sociale, prin anomie sociala intelegandu-se o stare de dezordine sau de perturbare normativa ce impiedica indivizii sa actioneze sau sa dezvolte conduite in functie de repere normative clare si precise. Trecerile de la o oranduire sociala la alta sunt insotite frecvent de asemenea stari si ca urmare sunt generatoare de forme de devianta sociala. Teoria lui Merton prezinta devianta ca produs direct al discrepantei dintre scopurile culturale si mijloacele institutionale de a transpune in

realitate aceste scopuri. Ca urmare intervine o adaptare la aceasta ruptura numita devianta si care implica respingerea, violarea sau eludara normelor existente. In asemenea situatii chiar se inoveaza norme noi. b. teoriile procesuale – considera devianta ca o violare normativa rezultata dintr-un proces desfasurat in mai multe etape. La finalul procesului, deviantul asimileaza toate atributele identitatii de deviant. În această teorie procesul delincventei cuprinde doua etape: - invatarea sociala (ex: consumatorii de droguri invata sa utilizeze drogul, sa identifice senzatiile, sa defineasca senzatiile) - dobandirea identitatii de delincvent (ex- etichetarea ca fiind consumator de droguri) 2. Teoriile relativiste- definesc anumite conduite ca fiind deviante- le eticheteaza – proces care va determina viitoarea cariera a deviantului. Ca urmare,

devianta

ar

fi

o

notiune

relativa.

Conduita

considerata

predelincventa poate sau nu sa aibe potential criminogen ( delincvent). Mai este considerata ca o notiune relativa si deoarece nu este o realitate in sine. Teoriile relativiste pot fi de doua tipuri: a. teorii structurale – care explica devianta in raport cu normele existente. O astfel de teorie este teoria conflictului care apreciaza ca la baza deviantei sta inegalitatea economica. Astfel, cei care detin puterea si resursele economice pot defini orice conduita care le incalca privilegiile de clasa dominanta drept act deviant. Prin urmare, devianta nu este atat atat o realitate cat este o definitie cu putere de incriminare si sanctionare.

b. teorii procesuale- definesc devianta ca fiind un proces ce pleaca initial de la un act, de la o conduita relativ inofensiva si care, ulterior, prin anumite mecanisme de conduita sociala ajunge sa fie etichetate ca devianta. Aceste teorii arata ca determinantul principal in definirea persoanelor paranoice ca fiind deviante nu este comportamentul lor deviant primar ci mecanismele

sociale

care

sunt

antrenate

in

interactiuni

sociale.

Comportamentele paranoicilor sunt in general acceptabile, cu exceptia unora mai bizare , cum ar fi aroganta excesiva, insultele, suspiciunile care ajung pana la delir. Aceste conduite genereaza uneori reactia de excludere din grup si chiar din familie. Aceste reactii la randul lor determina reorganizarea, indeosebi simbolica a atitudinilor persoanelor in cauza fata de sine si fata de rolurile care ii sunt atribute in viata. In final ei capata atributele deviante care i s-au atribuit, devenind intr-adevar agresive, periculoase, suspicioase. 3. Teoriile ideologice - sunt teoriile care considera devianta un act ce atenteaza la ordinea sociala si la stabilitatea sistemului social. O astfel de teorie este teoria structural- functionala a lui Talcott-Parsons, in conformitate cu care devianta este o iesire din rolurile sociale atribuite individului. Este o stare de alienare (indepartare) activa saiu pasiva pe care societatea are capacitatea de a o evita si inlatura prin mecanisme de control social. Teoria este ideologica pentru ca defineste actul de devianta ca fiind un act ce submineaza bazele consensuale ale sistemului social.

4.3 Tipologii ale familiei Modul specific în care interacţioneaza structura familială cu realizarea funcţiilor ei (sexuală şi de reproducere, social - psihologică, educaţională, economică, recreaţională) conduce implicit la conturarea

anumitor stiluri de viaţă familială sau tipuri de căsnicii, în funcţie de anumite criterii general - definitorii ale vieţii de familie: coeziune, stabilitate, tensiune, conflictualitate, capacitate de adaptare, integrare şi dezvoltare, acestea determinând climatul socio afectiv al interacţiunii maritale. În acest sens este cunoscută Tipologia Maritală a lui F. Kunkel : •

tipul căsniciei furtunoase – oscilaţii afective cu mare consum tensional, crize care se pot prelungi în timp; frustrările par a fi resimţite în mai mare măsură decât cedările; aceste cupluri nu au „forţa” să schimbe cursul căsniciei fie în sens pozitiv, fie negativ

•

tipul căsniciei molatice – „pseudocăsnicie”, bazată pe supra aprecieri şi cedări menite să evite crizele dar, practic, păstrând distanţa afectiv - cognitivă între parteneri; unitatea cuplului este iluzorie; fiecare partener „trece greutăţile vieţii pe umerii celuilalt, fără a le purta răspunderea”

•

tipul căsniciei dure – partenerii sunt „parţial” angajaţi în căsnicie, printr-un comportament relaţional reciproc rigid; comunicarea este redusă; partenerii se percep şi se valorizează ca potenţiali „agresori la integritatea celuilalt”, ceea ce ascunde fragilitate interioară şi frica de angajare în parteneriat, cu riscul unei modificări a propriei personalităţi; conduita relaţională rezervata - sunt împotriva duiosiei şi intimităţii, mângâierile le par copilăreşti; se cunosc foarte puţin, căsnicia devenind „arena” în care cercul răzbunărilor reciproce se repetă la infinit.

O tipologie mai completă a stilurilor vieţii conjugale o realizeaza I. F. Cuber : •

tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele – frecventă conflictelor, rareori ascunsă copiilor, dar puţin exteriorizată faţă de prieteni, rude, vecini; conflictul este oricând potenţial şi atmosfera de tensiune prezentă; cuplul ajunge rar la disoluţie, după trecerea crizei totul reintrând în normal

•

tipul căsniciei devitalizate – relaţiile de armonie, comunicare şi iubire se devitalizează treptat, ajungând să contrasteze sensibil cu imaginea primilor ani; partenerii petrec mai puţin timp împreună, relaţiile sexuale sunt mai puţin satisfăcătoare, interesele şi activităţile sunt mai puţin împărţite; îi mai leagă înca interesul comun pentru creşterea şi educarea copiilor, pentru evoluţia profesională a celuilalt (lipseşte, însă, participarea afectivă); perechea devine apatică, fără viaţă, „un vid dureros”, cu o stare de tensiune latentă; rareori se ajunge la disoluţie, ambii parteneri complăcându - se într - o atmosfera de indiferenţă

•

tipul căsniciei pasiv - cordiale (binevoitoare) – are multe puncte comune cu tipul căsniciei devitalizate, cu deosebirea că pasivitatea caracterizează de la început relaţia; lipseşte tensiunea şi conflictualitatea, deşi unii admit un reziduum de resentimente şi frustrări subtile; angajarea într-o astfel de relaţie se face, de cele mai multe ori, deliberat: persoane ale căror interese vizează altceva decât parteneritatea (bărbaţi dedicaţi carierei, femei dedicate

copiilor lor), care fie că nu vor, fie că nu pot să investească emoţional în relatia barbat-femeie; independenta personal •

tipul casniciei vitale – relatie empatica, autentica intre parteneri, esentiala pentru viata lor; prezenta partenerului este indispensabila pentru sentimentele de satisfactie pe care le asigura acesta; satisfactia partenerilor unui astfel de cuplu este de a trai unul prin celalalt, nesimtind ca-si pierd in felul acesta identitatea proprie; in anumite situatii ei pot aparea in pozitii de rivalitate/competivitate, conflictualitate chiar, dar numai cand apar dezacorduri pe probleme importante pentru ei si relatia lor.

•

tipul casniciei bazate pe relatie totala – asemanator relatiei vitale, cu deosebirea ca toate problemele importante ale vietii sunt impartite (exemplul casatoriilor in care sotul, personalitate stiintifica recunoscuta, convietuieste cu sotia sa, care ii este „prietena, sotie si partener”); exista putine zone de tensiune, iar diferentele de opinie s-au rezolvat uneori prin compromis, alteori prin cedarea unuia sau altuia dintre soti, problema principala nefiind „cine are dreptate”, ci „cum poate fi rezolvata mai bine problema fara a strica relatia”.

Sluzki si Beavin elaboreaza o alta tipologie, cuprinzand sapte configuratii de intercomunicare maritala, din care deduc patru grade posibile ale satisfactiei/insatisfactiei in cuplu •

diade bazate pe simetrie stabila, in cadrul carora ambii parteneri realizeaza un echilibru intre dorinta de a domina si de a se supune; acest tip de diade induce satisfactie maritala stabila

•

diade bazate pe complementaritate stabila, in care comunicarile dintre parteneri concura la definirea unuia dintre ei ca dominant si a celuilalt ca supus; acest tip de relatie induce satisfactie maritala stabila

•

diade bazate pe competitie simetrica orientata spre dominare, in care ambii parteneri doresc, in aceeasi masura, sa domine in viata de cuplu; acest tip de diada induce satisfactie maritala instabila

•

diade bazate pe competitie simetrica orientata spre supunere, in care ambii parteneri doresc, in aceeasi masura, sa lase pe seama pe celuilalt deciziile ce privesc viata de cuplu; si acest tip de relatie induce satisfactie maritala instabila;

•

diade bazate pe competitie asimetrica orientata spre dominare, in care ambii parteneri doresc, in masuri diferite, sa domine in relatia conjugala; acest tip de diade induce insatisfactie maritala instabila

•

diade bazate pe competitie asimetrica orientata spre supunere, in care ambii parteneri doresc, in masuri diferite, sa fie dominati in viata de cuplu; si acest tip de diade instaisfactie maritala instabila

•

diade fluctuante, in cadrul carora comunicarile dintre parteneri doresc, in masuri diferite, sa fie dominati in viata de cuplu; acest tip de diada induce insatisfactie maritala stabila.

NOTA: Aceste stiluri de viata familiala, desi au tendinta de stabilitate in timp, pot suferi modificari, un cuplu putand sa-si modifice stilul marital de mai multe ori in cadrul casatoriei. Tipologia maritala defineste in primul rand relatia si nu personalitatile sotilor, o aceeasi persoana putand sa se manifeste intr-o anumita relatie ca fiind vitala, iar in alta ca pasiv-cordiala; este posibil ca o persoana sa treaca intr-o relatie devitalizata sau pasiv-cordiala cu propriul partener, angajandu-se intr-o relatie vitala extraconjugala sau sa-si exprime „vitalitatea” in profesie. Infidelitatea conjugala poate aparea in toate tipurile de relatie maritala, cu exceptia relatiei totale, dar cauzele care o produc sunt diferite: la cei obisnuiti cu conflictele, infidelitatea este o cale de manifestare a atitudinii oscilante fata de partener, ca simbol al resentimentului fata de acesta; la pasivii-cordiali, infidelitatea este tipica, in special la barbatul de varsta mijlocie; mai rara la devitalizati si vitali. Divortul si separarea apar la toate cele cinci tipuri, dar motivele sunt variabile (I. Mitrofan, 1989, pp. 53-54). In stabilirea tipologiilor familiale se au in vedere toate tipurile de relatii intrafamiliale (parinti-copii, frati-surori, bunici-nepoti etc.) si nu doar relatiile intraconjugale. Aceasta caracteristica diferentiaza tipologia familiala de cea maritala (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p. 196): •

familii reprimatoare/familii liberale – primele inabusa spiritul de independenta al copilului, celelalte dezvolta instictele acestuia;

•

familii active/familii pasive – primele incurajeaza la tineri dinamismul, increderea in sine, celelalte sunt indiferente, generand sentimente de descurajare, neincredere etc.;

•

familii stabile/familii instabile – primele se bazeaza pe o anumita constanta a vietii de familie, pe respectarea ferma a unor principii si valori familiale; celelalte sunt caracterizate prin schimbari permanente ale modului de viata.

L. Roussel (1989) a identificat trei tipuri de familii (Idem, pp. 197-198): •

familia fuzionala – sotii considera ca uniunea lor este autentica doar atata timp cat au capacitatea reciproca de a se sustine unul pe celalalt prin empatie si anticipare relationala; are risc crescut de ruptura, insa recasatorirea (intr-o alta formula) este putin probabila

•

familia „club” - in care sotii sunt mai realisti deoarece isi respecta independenta si isi fondeaza uniunea pe ratiune, care capata forma unei compatibilitati bazate pe teoria cost/beneficiu; isi recunosc autonomia si puterea, inclusiv cea de a rupe relatia daca li se pare deficitara

•

familia „istorie” – caracterizata prin solidaritate fondata pe amintirea vie a unui trecut fericit si pe speranta unui viitor mai bun; fidelitatea si increderea reciproca dau sens acestui tip de familie; copiii fac parte din proiectele de viitor.

4.4 Funcţiile Familiei S12/ 03-07.12.2012 Relaţiile de familie au un caracter complex, implicând atât legături de natură afectivă, cu caracter nepatrimonial, dar şi unele relaţii patrimoniale. Familia îndeplineşte anumite funcţii pentru membrii săi, dar şi pentru societate în general. Familia este o instituţie universală, întâlnită pretutindeni şi îndeplinind aceleaşi funcţii principale: transmiterea moştenirii biologice şi culturale, asigurarea protecţiei materiale şi emoţionale pentru descendenţi, formarea unui climat de dezvoltare a personalităţii tuturor membrilor ei. Punctele de vedere exprimate în literatura de specialitate sunt multiple şi variate. Date fiind deosebirile dintre accepţiunea sociologică şi cea juridică a familiei, trebuie distinse raporturile faptice, sociologice de familie, de raporturile de familie juridice. În conformitate cu prevederile Codului Familiei, relaţiile de familie desemnează raporturile juridice care izvorăsc din căsătorie, rudenie, înfiere, precum şi cele asimilate relaţiilor de familie. Juriştii vorbesc de relaţii personale, relaţii patrimoniale şi relaţii nepatrimoniale. Factorii care influenţează funcţiile familiei sunt: • factori externi – caracterul totalitar sau democratic al societăţii cu adânci implicaţii asupra solidarităţii şi socializării descendenţilor; nivelul dezvoltării economice a societăţii, legislaţia şi politicile sociale, nivelul de educaţie. • Factori interni – dimensiunile familiei, strucutra familiei, diviziunea rolurilor şi autorităţii

Mai mulţi cercetători, sociologi şi antropologi au caracterizat funcţiile familiei, însă cea mai completă caracterizare aparţine sociologului Henry H. Stahl. Acesta a împărţit funcţiile în două mari categorii: funcţii interne şi funcţii externe. Funcţiile interne contribuie la crearea unui regim de viaţă intimă menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune. Din această categorie fac parte: funcţii biologice, funcţii economice, funcţii educative şi funcţii de solidaritate familială. 1.1 Funcţia biologică Funcţia biologică este o dimensiune esenţială, asigurând satisfacerea unor nevoi vitale pentru indivizi, grup şi, prin aceasta, pentru societate şi anume: satisfacerea necesităţilor sexuale, asigurarea reproducerii, întărirea unităţii, coeziunii, a solidarităţii familiale, crearea premiselor pentru îndeplinirea celorlalte funcţii, pentru armonia şi stabilitatea societăţii. Comportamentul procreării sau reproducerii alături de cel nupţial este expresia unui model cultural complex care se formează într-un timp îndelungat şi care suportă influenţa unor factori diverşi. Consecinţă firească şi previzibilă a relaţiei sexuale, procrearea sau funcţia demografică a familiei are o importanţă excepţională pentru indivizi şi pentru societate, antrenând schimbări esenţiale în modelul activităţilor familiale, în destinul familiei şi al societăţii. La nivelul unui cuplu, comportamentul reproductiv poate fi influenţat de: vârsta soţiei, durata căsătoriei, starea de sănătate a cuplului, utilizarea mijloacelor contraceptive, dorinţa cuplului de a avea copii, nivelul de instrucţie al partenerilor, angaj area profesională, comunicarea între parteneri.

La nivelul social, fertilitatea este influenţată nu doar de factori demografici, ci şi de dezvoltarea economico-socială, de procesele de mobilitate socială, urbanizare, modernizare care, antrenând schimbări sociale semnificative, au contribuit la o redimensionare a structurii şi funcţiilor familiei. 1.2 Funcţia economică În mod tradiţional, funcţia economică a cuprins trei dimensiuni importante: componenta productivă, care vizează producerea în gospodărie a bunurilor şi serviciilor necesare traiului familiei, componenta privind pregătirea profesională a descendenţilor, transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii, latura financiară constând în administrarea unui buget de venituri şi cheltuieli pentru acoperirea nevoilor familiei şi realizarea unor economii, sursă a dobândirii unor bunuri şi valori. De-a lungul istoriei familiei s-au înregistrat substanţiale modificări în funcţia economică în general şi cu privire la fiecare dimensiune a ei, în mod special. In mediul rural tradiţional familia reprezenta o unitate de producţie, un atelier de muncă unde se asigurau cele necesare traiului prin munca tuturor în interiorul grupului. Părinţii erau interesaţi ca proprii lor copii să Ie moştenească nu doar numele şi bunurile dobândite, ci şi ocupaţiile, să asigure o continuitate a neamului, o transmitere a pământului, a dragostei pentru el, cunoştinţele necesare deprinderilor de a-1 munci. Societatea contemporană, bazată pe diviziunea muncii între membrii săi şi pe specializarea acestora, antrenează o serie de schimbări în planul vieţii economice, diminuând componentele sale tradiţionale.

Există o serie de cauze care au contribuit la reducerea rolului familiei moderne în instrucţia copiilor şi anume: •

părinţii lucrează în afara familiei şi sunt mai puţin timp împreună

cu copiii lor care sunt duşi, adesea, de la vârste fragede, în centre de zi şi grădiniţe. •

munca părinţilor în domenii diferite, diversificarea ocupaţiilor şi

transformările lor nu mai determină cu obligativitate transmiterea „meseriei familiale". •

copiii trebuie să înveţe mai multe lucruri decât în trecut şi părinţii

lor nu le mai pot satisface nevoia de instrucţie la aceste exigenţe. 1.3 Funcţia de socializare În mod firesc familia constituie mediul primar de îngrijire a copiilor încă din primele momente ale vieţii. Prin socializarea din cadrul familiei copilului îi sunt inoculate valorile, motivaţia şi comportamentele specifice ascensiunii sociale. Procesul de dezvoltare a copilului este de lungă durată, iar autonomia şi răspunderea reală îi sunt acordate acestuia de către societate la vârsta majoratului. Pe toată această perioadă, din copilărie până la obţinerea independneţei totale, procesul de socializare a copilului are loc în cadrul familiei. 1.4 Funcţia de satisfacere sexuală normală Familia, părin nomre morale şi cutume reglementează comportamentul sexual. În trecut funcţia respectivă era riguros reglementată şi controlată. Această funcţie cunoaşte particularităţi semnificative în societatea contemporană datorită scăderii controlului social în marile aglomeraţii

urbane, heterogenitatea, modelelor şi rapiditatea schimbărilor, creşterea procentului de imprevizibilitate comportamentală. Relaţiile sexuale s-au liberalizat sub forma: • sexualismului precoce, ca relaţii premaritale, diminuându-se motivaţia pentru întemeierea familiei • sexualismul labil, ca relaţii sexuale extrafamiliale, subminânduse consistenţa şi durabilitatea familiei • sexualismul

pervers,

ca

relaţii

homosexuale,

negându-se

ontologic familia şi viaţă

1.5 Funcţia educativă În orice societate familia constituie factorul primordial al formării şi socializării copilului, reprezentând cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice şi sociale, şi împlinite etapele întregului său ciclu de creştere şi dezvoltare. În calitatea sa de grup social omogen şi instituţie social-juridică fundamentală, familia reprezintă cadrul principal în interiorul căruia, prin intermediul procesului de socializare, indivizii îşi însuşesc primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicţie, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conştiinţei morale şi juridice. Familia constituie cadrul de realizare a sociabilităţii, premisa deprinderii normelor dezirabile, a modelelor de conduită aşteptate. în cadrul familiei, individul stabileşte primele contacte în înţelegerea noţiunilor de responsabilitate şi raţionalitate, primele confruntări cu situaţii supuse interdicţiilor, evaluării normelor şi idealurilor grupului social larg.

În familie se construiesc modele pentru toate relaţiile de supra sau subordonare,

de complementaritate,

de

reciprocitate,

se

descoperă

comportamente sociale elementare, orientate spre apărarea drepturilor proprii şi respectarea drepturilor altora. Valorile familiale, exercitarea rolurilor şi reţeaua raporturilor interpersonale din cadrul familiei sunt primele repere colective care permit copilului şi adolescentului înţelegerea funcţionării universului social. O serie de teorii abordează socializarea ca un proces de maturizare ce permite o cunoaştere progresivă a normelor şi valorilor, a modurilor de a reacţiona la ele a copilului. În acest proces de maturizare progresivă, comportamentele şi atitudinile părinţilor, complementare cu cele ale altor persoane din mediul imediat, reprezintă experienţe de socializare decisive pentru evoluţia ulterioară a personalităţii copilului. Procesul de socializare - desfăşurat pe întreaga durată de viaţă a individului -oferă acestuia şansa formarii sale sociale, dobândirii echilibrului emoţional, menţinerii integrităţii personalităţii, integrării sale în viaţa socială.

1.6 Funcţia de solidaritate familială Familia şi sarcinile pe care acestea le îndeplineşte în raport cu membrii ei asigură atât socializarea şi integrarea acestora în viaţa socială, cât şi funcţionalitatea şi continuitatea instituţiei, echilibrul social şi normativ dorit. Manifestarea solidarităţii şi unităţii familiale începe încă din familiile de origine ale partenerilor, prin modul în care ei au fost pregătiţi,

educaţi, orientaţi spre înţelegerea celuilalt, spre oferirea protecţiei şi afectivităţii. Anticiparea unor roluri viitoare, furnizarea unor informaţii şi a unor modele de conduită, care vor asigura satisfacerea optimă a acestor exigenţe, sunt sarcini ale familiei de origine. Unitatea şi solidaritatea familiei depind de motivaţia căsătoriei, de intensitatea şi trăinicia sentimentelor dintre parteneri, în asigurarea acestora fiind antrenaţi mai mulţi factori interni (dragostea reciprocă în alegerea partenerului, sentimentul datoriei faţă de acesta şi de copii, aspiraţii comune, grija pentru casă şi gospodăria comună), cât şi de factori externi, în a căror categorie putem include: sancţiunile magice sau religioase referitoare la dificultăţile de organizare a unei gospodării în afara căsniciei, ca şi cele legate de asigurarea unei locuinţe, opinia publică. 1.7 Funcţia afectivă În trecut, consistentă prin integrare în cadrul afectiv al comunităţilor locale. În prezent familia a rămas, după distrugerea comunităţilor locale, unicul refugiu sufletesc într - o lume supraaglomerată, ultra – rapidă, impersonală şi crudă, în care partenerii sunt tot mai diferiţi ca socializare, tot mai nevrotici ş imai imprevizibili, ceea ce face compatibilizarea lor să devină tot mai dificilă. Se observă o creştere a preferinţelor către singurătate, relaţii efemere, reorientare către animale, mai ales câini şi pisici, a căror stabilitate instinctuală este interpretată, prin raţionalizare, drept afecţiune şi fidelitate.

4.5 Dinamica familiei contemporane

S13/ 10-14.12.2012 După Revoluţia din 1989, în România au apărut o serie de fenomene determinate de procesul de tranziţie de la o societate comunistă spre una democratică. Economia de piaţă având o culoare cenuşie şi incertă a dus la manifestarea unui colaps care nu s-a observat numai la nivel macrosocial, ci şi de la individ la individ. Incidenţa sărăciei este mai mare în zonele din estul şi sudul ţării care cuprinde nordul Moldovei (rata sărăciei depăşeşte 40%, ceea ce înseamnă peste 1,5 milioane de săraci) şi mai mică în zona de vest (Studiu de fezabilitate în domeniul migraţiei şi al azilului, 2003). Numărul locurilor de muncă scăzând dramatic, salariile foarte mici si iminenta somajului, dar si fluctuatia personalului pe piata muncii si ofertele de pe piata muncii din exterior, au fost factori care au determinat aparitia unui fenomen în masă, si anume a migratiei. Decizia de a migra şi în cele din urmă actul migraţiei reprezintă un răspuns la un ansamblu de cauze, incitaţii şi motivaţii. Consecinţele fenomenului migraţiei sunt vizibile atât la nivel macrosocial din punct de vedere economic, demografic, dar şi la nivelul microsocialului reprezentat de nucleul familial. Plecarea unuia sau ambilor părinţi este în strânsă relaţie cu găsirea şi ocuparea unui loc de muncă pe piaţa forţei de muncă externă, cu restabilirea echilibrului financiar şi material din mediul familial, cu creşterea nivelului de trai, manifestându-se ca un fenomen social. Efectele sunt resimţite atât de familia, în care au loc schimbări de structură, dinamică şi funcţionalitate, cât şi de copilul care se poate confrunta mai mult sau mai putin cu o serie de probleme.

Am ales acestă temă deoarece fenomenul migratiei constituie un adevărat punct nevralgic al societătii contemporane pentru care încă nu s-a pus în aplicare un tratament care să solutioneze această problematică, iar prin această analiză dorim să descriem cât mai complex si comprehensibil acest fenomen pentru a avea un profil cât mai complet care să determine o cunoastere corectă pentru aplicarea unor măsuri adecvate. Considerăm că această temă este de actualitate, mai ales în condiţiile în care fenomenul determină

schimbarea

modelului Cadru

familial. conceptual

Studiind fenomenul migratiei trebuie să ne dăm seama că acesta are un impact direct asupra familiei în orice formă ar axista ea, traditională sau modernă. Familia, spune Giddens, se prezintă ca un grup de persoane legate direct prin relatii de rudenie, ai cărei adulti îsi asumă responsabilitatea pentru

cresterea

copiilor.

Familia este o formă superioară de comunitate care are la bază relatiile sociale si biologice în care are loc circulatia ereditătii biologice si psihologice, având scopul de a pregăti generatiile viitoare în vederea participării la dezvoltarea societătii Dinamica familiei este dată prin excelenţă de consumarea timpului istoric şi de schimbările majore care survin odată cu trecerea acestuia, însă o nouă evoluţie a acesteia este dată de fenomenul migraţiei care a prins amploare

în

decursul

ultimilor

ani.

Vasile Miftode defineşte migraţia ca un fenomen de reechilibrare a balanţei demografice între zone sau localităti, un mecanism de competiţie şi reglare, o supapă de siguranţă, fără de care o colectivitate se poate destructura datorită schimbării fundamentale a condiţiilor ei de existenţă.

De asemenea fenomenul migraţiei este antrenat de o serie de factori şi indicatori precum: locul de reşedinţă, locul de muncă, relaţiile sociale, familiale, de prietenie, zonele comerciale, zonele culturale, de petrecere a timpului liber. Acest fenomen induce o schimbare în mediul social, cultural, economic. Aşa cum am mai spus migraţia este dată de un punct de convergenţă a unor cauze diverse, dar şi un punct de pornire pentru unele fenomene şi procese care induc transformarea într-o societate. Societatea românească se confruntă cu o serie de transformăi care sunt conexe cu migraţia. Aceste metamorfoze sunt observate şi la nivelul unei instituţii esenţiale şi mai mult decâ necesară unei societăti, cum este familia. De cele mai multe ori, actorii sociali pornesc în această “călătorie” cu scopul de a asigura şi de a menţine un standard de viaţă decent familiilor din care fac parte. Acest deziderat poate fi realizat, însă există o serie de detalii prin intermediul cărora această experienţă pigmentează viaţa de familie, comunitatea, societatea. Sunt preluate şi adaptate anumite modele culturale sau anumite fracţiuni din acestea, proprii societăţilor de destinaţie, cum ar fi modele ale manierei de educaţie a copiilor, a modului în care se desfăşoară munca,

anumite

viziunii

despre

lume,

viaţă,

societate.

Influenţarea reciprocă migraţie – familie se traduce prin potenţarea sau alterarea anumitor roluri în cadrul familiei contemporane, fenomene care, ţinând cont de caracteristicile familiei, ajung să se extindă la nivel comunitar şi societal.

4.6 Modele alternative ale vieţii de familie

S14/ 17-21.12.2012 Din anii 1970, remarcă Ana Maria Georgescu, au început să se extindă puternic şi să fie acceptate alternative de viaţă faţă de modelul familial clasic. Celibatul sau viaţa de unul singur este întâlnit în istoria tuturor societăţilor, dar în societăţile tradiţionale era un mod de viaţă marginal. În ultimii zeci de ani celibatul s-a extins rapid în vestul Europei şi în S.U.A, ca rezultat al unei opţiuni individsuale şi nu al unei constrângeri ( de ex.religioase, sau datorită incapacităţii biologice), sau ca rezultat al unei dezamăgiri. El include atât persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente cât şi persoane care au relaţii sexuale regulate. Toleranţa socială faţă de acest stil de viaţă a crescut. Factorii care conduc la alegerea modului de viaţă de unul singur sunt: • dorinţa unei cariere profesionale • tendinţa indivizilor de a se căsători la o vârstă mai târzie • creşterea ratei divorţurilor • creşterea numărului văduvelor şi văduvilor Coabitarea consensuală Este o formă de cuplu a unor persoane de sexe diferite care convieţuiesc fără a fi căsătorite. Până nu demult un asemenea mod de viaţă părea scandalos. După 1980 a devenit însă foarte răspândit. Acest model de viaţă aduce avantajele căsătoriei fără sentimentul unei legături totale sau costurile unui eventual divorţ. Concubinajul reprezintă un model de asociere, un mod de a trăi împreună al cuplurilor heterosexuale, în afara contractului

căsătoriei. Nu se deosebeşte foarte mult de familia

nucleară deoarece

realizează majoritatea funcţiilor şi se confruntă cu aceleaşi probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite. Căsătoriile fără copii În mod tradiţional, familiile aveau copii, principiul întemeierii lor fiind procrearea. Cei fără copii erau obiect al compătimirii dacă nu puteau avea, ori al dezaprobării când nu şi-i doreau. Cuplurile fără descendenţi au depăşit stadiul dezaprobării deoarece s-a schimbat însăşi filosofia asupra rolului copiilor în cadrul vieţii de familie. Copiii numai reprezintă axul central al vieţii familiale, ci cuplul soţ-soţie a devenit centrul de greutate în jurul căruia gravitează dorinţele, aşteptările, speranţele, plăcerile. Menajele monoparentale Familiile monoparentale se referă la menajele formate dintr-un singur părinte şi copiii acestuia. Sunt cea mai mare parte rezultat al divorţurilor apoi al deceselor unuia din parteneri, a adopţiei realizate de o persoană singură sau naşterile din afara căsătoriei. Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă şi copiii ei minori, foarte puţine grupând tatăl şi copiii acestuia. Se susţine ideea că menajele monoparentale se confruntă cu dificultăţi economice şi socializatoare mai mari decât familiile complete. Familiile reconstituite Reprezintă modele de convieţuire în care partenerii au mai fost căsătoriţi ş iau descendenţi din mariajele anterioare. Cuplul reconstituit reuneşte, astfel, copii din mai multe uniuni familiale, la aceştia adăugându-se prorpii descendenţi.

Familiile reorganizate Se aseamănă cu cele reconstituite, însă ceea ce le deosebeşte, în mod special e faptul că cel puţin un partener nu are copii din mariajele anterioare. Familiile reorganizate sunt mai dinamice şi, din punct de vedere statistic, sunt mult mai frecvente decât cele reconstituite. Văduvia Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii de viaţă în cadrul căsătoriei monogame. Efectul cumulativ al dezorganizării familiei şi al pierderii soţului, respectiv soţiei, face văduvia să fie un stagiu dramatic, uneori devastant al schimbării rolului şi statutului supravieţuitorului. Formele comunitare ale vieţii de familie Prin secolul al XIX –lea, observă Maria Ana Georgescu, unele culte religioase )mormonii, de exemplu) au realizat căsătoria tuturor bărbaţilor şi femeilor din comunitatea respectivă. Ulterioe în anii 1960 – 1970 s-a produs o revigorare a ,, comunelor/familiale în ţările dezvoltate economic, permiţând relaţii sexuale de grup, în ideea libertăţii individuale afişate public, în contrast cu infidelităţile tăinuite din familiile considerate respectabile.

Cuplurile de unisexuali

În prezent, mulţi bărbaţi ş ifemei trăiesc cu parteneri de acelaşi sex, unele ţări permiţând căsătoria lor. Homosexualitatea e practicată uneori în alternanţă cu heterosexualitatea. Swingers Reprezintă un scgimb de parteneri între cupluri, în mod voluntar şi temporar. Trocul sau substituirea partenerilor se practică în scopuri sexuale şi poate include chiar persoane fără partener. Deosebirea faţă de situaţia adulterului constă în aceea că aceste combinaţii sexuale nu sunt tăinuite, ci au acordul partenerilor. Aspectul moral invocat este că partenerii nu sunt înşelaţi şi dezamăgiţi de trădare, căci consimt la astfel de practici. Deosebirea faţă de grupul sexual comunitar constă în aceea că perechile sunt căsătorite. Familia – între tradiţie şi modernitate Ne naştem în familii şi aici începem să înţelegem cine suntem şi cum funcţionează lumea. Părinţii ne oferă pe lângă un simplu nume de familie şi primele idei despre viaţă, despre cum ar trebui să gândim şi care ar trebui să fie legile care ne guvernează existenţa. Sunt reguli care variază de la o societate la alta, dar toate societăţile pe care le-a traversat până acum omenirea au avut în centrul lor familia. Astăzi lucrurile par să se schimbe. Modelele tradiţionale ale familiei se dezintegrează, viitorul îndepărtat al instituţiei familiale pare icnert. Totuşi, nu sunt puţine vocile care susţin că familia şi căsătoria sunt indispensabile în asigurarea viitorului copiilor şi a societăţii. Familia se schimbă, într-adevăr, odată cu vremurile, dar ea rămâne încă, un reper fundamental în societate.

Tipuri de familie Indiferent de structură, familia va însemna întotdeauna dragoste, grijă şi dorinţă de a ocroti. Fiecare în felul său crede în anumite valori ale familei şi luptă pentru acestea. Institutul pentru familie Vanier a descris în 1994 următoarele tipuri de familie: • familiile ,, nucleare,, compuse din 2 părinţi şi unul sau mai mulţi copii biologici sau adoptaţi, care locuiesc împreună • familiile ,, extinse,, compuse din părinţi, copii, unchi, bunici şi alte rude de sânge, care locuiesc împreună sau nu • familiile ,, amestecate,, sau ,, recombinate,, sau ,, reconstituite,, compuse din părinţi care au divorţat, s-au căsătorit cu altcineva şi au format o nouă familie, care include copii din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri şi/sau din această căsătorie • familii ,,fără copii,, care constau într-un cuplu • familii ,, cu un singur părinte,, compuse dintr-un părinte, de obicei o mamă cu un copil sau mai mulţi • ,, cupluri care coabitează,, şi ,, căsătorii convenţionale,, aranjamente familiale care se aseamănă altor forme, dar nu legalizează mariajul. Familia este o asociere naturală, are un caracter privat, fiind alcătuită dintr-un bărbat , o femei şi copiii lor naturali.

Există o diviziune clară între domeniul privat al familiei, asociat naturii şi sfera publică, a vieţii social-politice, reglementată în mod convenţional prin contractul social. •

modelul contractualist – punctul de pornire este individul autonom, stăpân pe sine şşe legat de ceilalţi doar prin acorduri. Căsătoria este un parteneriat încheiat conform voinţei părţilor. Soţii pot decide între ei modul de administrare a relaţiilor personale şi financiare în timpul căsătoriei şi în eventualitatea unui divorţ. Bazele căsătoriei, ale activităţii reproductive şi ale vieţii de familie devin nediferenţiate de acelea ale altor aocieri de tip civil sau economic. Statul n use amestecă în încheierea contractelor.

•

modelul comunitar -

familia este expresia relaţionărilor

personale şi sociale mai ample decât cele individuale, n use sprijină în primul rând pe înţelegeri contractuale şi acorduri. Personalităţile individuale sunt modelate de apartenenţa la anumite comunităţi etnice, regionale şi religioase ale căror valori pot fi diferite de cele ale societăţii predominante. •

modelul bazat pe drepturi -

abordarea baztă pe drepturi a

legislaţiei familiale permite sublinierea importanţei privatităţii familiei. Recunoaştere natura politică şi caracterul negociabil al normelor şi valorilor sociale. Deoarece se ocupă de indivizi angajaţi în diferite relaţii, drepturile trebuie să ţină cont de inegalităţile şi dependenţele existente în rândul membrilor familiei.

•

modelul bazat pe drepturi şi responsabilităţi – individul este o entitate distinct individuală, dar şi o persoană puternic implicată în relaţii de dependenţă, îngrijire şi responsabilitate. Familiile sunt asociaţii cu caracter privat şi entităţi modelate de ordinea politică. Relaţiile din cadrul familiei se înscriu în contextul relaţiilor de vecinătate, religioase, etnice, până la cercuri foarte largi de indivizi, incluzând chiar şi pe cei ce stabilesc politică publică. Căsătoria nu mai reprezintă modalitatea unică de constituire legală a familiei, ci doar un prim element dintr-un conglomerat cauzal: căsătoria urmată de divorţ, separare sau deces.