Familia Monoparentala [PDF]

Zitiervorschau

CAPITOLUL II FAMILIA MONOPARENTALĂ – CAUZE ȘI EFECTE

II. 1. Cauze ale monoparentalității Sintagma ”familia monoparentală” definește un tip de familie formată dintr-un părinte și copilul sau copii săi, un grup de persoane aflate în relație de rudenie, rezultată prin filiație directă sau adopție.1 Familia monoparentală este considerată tot mai mult o alternativă la familia nucleară clasică2 atât la noi în țară cât și în afara ei, în Marea Britanie existând azi peste un milion de familii cu un singur părinte, iar numărul lor continuă să crească.3 Trebuie subliniat caracterul alternativ al familiilor monoparentale care nu sunt percepute ca făcând parte dintr-un tip ”deviant” sau ”anormal”, monoparentalitatea devenind ”normală” în condițiile în care înregistrează o creștere a frecvenței și devine o conduită comună în societățile actuale.4 Creșterea ratei divorțialității, a fertilității ilegitime, schimbările valorice de mentalitate din ultimele decenii au făcut acest tip de familie să cunoască o răspândire deosebită. Din punct de vedere sociologic, familia monoparentală poate fi definită ca un grup social, constituit pe baza relațiilor de rudenie între unul dintre părinți (părinte singur) și copilul sau copii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspirații și valori comune.5 O altă variantă este aceea a familiei devenită monoparentală prin absența fizică a unuia dintre părinți, care este plecat o lungă perioadă de timp din localitate, fiind fie la muncă în străinătate, fie spitalizat, fie încarcerat.6 Astfel de cazuri devin tot mai frecvente putând atrage după sine o serie de consecințe nedorite pentru familie; șocul suferit de părinte ca urmare a dificultăților de a față rigorilor de pe piața muncii occidentale, eventualul eșec sau apariția problemelor de sănătate, desfacerea căsătoriei, pertubări în socializarea copilului și, chiar eșec școlar.

1

C. Ștefan., Familia monoparentală, Iași, Ed. Polirom, 2006, pag. 43. M.Voinea , Monoparentalitatea și statutul marital al femeii din România, în Sociologie Românească, vol. III, nr. 3, 2005, pag. 5. 3 A. Giddens , Sociologie, tradus de Săndulescu R. și Săndulescu V., București, Ed. Bic All, 1997, pag. 168. 4 M. Voinea, articolul Monoparentalitatea și statutul marital al femeii în România, în Sociologie Românească, vol. III, nr.3, 2005, pag. 5. 5 C. Ștefan , Familia monoparentală, Iași, Ed. Polirom, 2006, pag. 43. 6 M. Ionescu , E. Negreanu , Educația în familie. Repere și practice actuale, București, 2006, pag. 29. 2

Dintr-o perspectivă juridică, familia monoparentală apare ca un grup de persoane între care s-au stabilit drepturi și obligații, reglementate prin norme legale. 7 În acest sens familia monoparentală tinde să constituie o abatere, în sensul producerii efectelor juridice. Familia parentală poate rezulta ca urmare a unor experiențe diferite: nașterea unui copil în urma unei experiențe sexuale juvenile care nu se concretizează într-o căsătorie; decizia unor femei (trecute de 30 de ani de regulă) de a avea un copil în afara unei căsătorii legale; divorțul sau cupluri cu copii, necăsătoriți; decesul unuia dintre parteneri. În societățile contemporane occidentale, problematica familiei cu un singur părinte devine o problemă demnă de a fi luată în considerație. În unele țări, cum ar fi Norvegia, ponderea familiilor monoparentale tinde spre 20%. De asemenea, în Marea Britanie aproximativ una din cinci familii cu copii este monoparentală. România prezintă un tablou aparte, cu o rată înaltă a căsătoriilor, în comparație cu alte țări și cu un procent de divorțialitate scăzut. Un fenomen mai frecvent care conduce la formarea familiilor monoparentale poate fi separarea și numărul foarte mare de copii născuți în afara căsătoriei. Studiile indică un raport al familiilor monoparentale în România de 12,9 din totalul gospodăriilor alcătuite dintr-un singur nucleu familial.8

II. 2. Familia monoparentală – aspecte tipologice Familia monoparentală este considerată de unii specialiști un tip special de familie, în timp ce alții consideră că ea nu poate fi numită familie. Familie monoparentală pare să fie asemenea unui întreg din care, deși lipse ște un element, nu încetează să funcționeze ca un sistem, în care întregul este mult mai mult decât suma părților. Familia monoparentală desemnează grup copil (copii) – părinte (și nu părinți) și este privit ca o alternativă la (și nu ca o deviație de la) familia clasică. Deci monoparentalitatea devine normală pe măsură ce înregistrează o creștere a frecvenței și pe măsură ce devine o conduită familiară pentru membrii societăților actuale. Conceptul ”familie monoparentală” are meritul de a defini familia prin relația parentală care este secundară în definițiile clasice ale familiei și este preferabil termenilor 7

Codul Familiei, art. 97. M. Voinea, articolul Monoparentalitatea și statutul marital al femeii din România în Sociologie Românească, vol. III, nr. 3, pag. 8. 8

de ”familie dezorganizată”, ”familie dezmembrată”, ”familie incompletă”, ”familie disimetrică” utilizați în literatura românească, acești termeni exprimând ideea de deformare a ”constelație familială”. Termenul familie parentală este poate mai adecvat, el afirmând normalitatea sociologică a unității constituite dintr-un adult și copiii săi și a existenței relației parentale independent de relația conjugală. Experiența de a fi părinte singur nu este neapărat devastatoare pentru adult pentru copii, dar nu este confortabilă în permanență. Ea rămâne o experiență particulară de tip familial, ce duce la schimbări în raporturile dintre părinți și copii. Deși nu sunt cu mult semnificative, schimbările pot depinde de timpul pe care îl consacră mama sau tatăl familiei ”de modul în care efectele separării au marcat adulții, ca și copiii, de modul în care ambii adulți și copiii dezvoltă strategii de a face față problemelor, noi stiluri de viață. Pentru mulți indivizi, aceste ”adaptări” și ”ajustări” pot fi relative temporare, câtă vreme majoritatea părinților singuri reușesc să se recăsătorească”.9 Chiar dacă există diferite și complexe tipologii, cea mai importantă distincție în ceea e privește familia cu un singur părinte, având în vedere aspectele ei pur funcționale sau efectele posibile, este cea dintre familia condusă numai de către tată. Vârsta și maturitatea părinților reprezintă un semn al riscului ceea ce nu înseamnă însă că toți copiii ai căror părinți sunt foarte tineri (între 16 și 20 ani) suferă sau sunt neglijați. Studiile demnostrează că datorită lipsei de maturitae și responsabilitate a mamelor tinere îndeosebi, unitatea familială este supusă riscului unor dificultăți precum: separare, divorț, violență, abandon, familie monoparentală. Nașterile în afara căsătoriei înregistrează un procent ridicat pentru categoria mamelor adolescente. Diversitatea formelor de monoparentalitate depinde după cum se poate vedea în tabelul de mai jos, pe de o parte situațiile matrimoniale anterioare și pe de altă parte de circumstanțele/cauzele care stau la baza acestei configurații familiale.

9

I. Mitrofan , C. Ciupercă , Psihologia relațiilor dintre sexe, București, Ed. Alternative, 1997, pag. 41

Tabelul II. 1. Tipologia familiilor monoparentale Situaţia

Păstrarea

anterioară

copiilor

Căsătoria

Circumstanţele formând monoparentalitatea Moartea

Moartea

Separarea

Separarea

tatălui

mamei

de fapt

de drept

Mama

x

Tatăl Coabitare

Divorţ

x

Mama

x

Tatăl

x

x

x

x

x

x

x

Sursa: Bawin-Legros, ”Familles, mariage, divorce”, Ed. Pierre Mardaga, Liege –Bruxelles, 1998, pag. 177 Unii autori afirmă că ne îndreptăm către o societate ”matricentrică” tocmai datorită creșterii numărului de familii monoparentale, în special a familiilor în care părintele singur, care are grijă de copil este mama. Acest tip de familie manifestă o stabilitate mult mai mare decât cuplul, cum este și firesc. Un alt cercetător, A. Tofler, menționează că în S.U.A. numărul familiilor monoparentale este foarte mare (unul din șapte copii americani este crescut de un singur părinte, iar în mediile urbane proporția este de unul la patru incluzînd și copiii nelegitimi , copiii adoptați de femei singure sau chiar de bărbați singuri”. 10 În România procentul familiilor monoparentale este, potrivit datelor din recensământul din ianuarie 1992, de aproximativ 10% din totalul familiilor. R. Hill (1986) distinge opt tipuri de familii monoparentale, patru cu statut permanent și patru cu statut temporar, plecând de la faptul că părintele singur poate sau nu să se (re) căsătorească. Fiecare tip de familie prezintă caracteristici specifice, precum și implicații și efecte diferite, mai ales în ceea ce privește creșterea și influențarea psihocomportamentală a copiilor. În cadrul familiilor monoparentale cu statut temporar întâlnim următoarele tipuri:  10

Soțul divorțat și recăsătorit;

Bawin-Legros, Familles, mariage, divorce, Ed. Pierre Mardaga, Liege –Bruxelles, 1998, pag. 200.



Soțul văduv și recăsătorit;



Soții separați de război și apoi reuniți;



Căsătoria post-sarcină.

Celelalte patru tipuri de familii monoparentale cu statut permanent sunt: 

Soțul divorțat și necăsătorit;



Soțul divorțat dar necăsătorit;



Separarea permanentă;



Un părinte necăsătorit cu un copil nelegitim.

Cristiana Ștefan (”Familia monoparentală”, Ed. Arefeană, 2001, pag. 9) stabilește drept criteriu numărul persoanelor care constituie familia, aceasta putând fi o familie monoparentală binară (doi membri), terțiară (trei membri) etc. P. A. Gongla și E. H. Thompson (1985, pag. 401) realizează o tipologie a familiilor (mono și bi-parentale), pe baza dimensiunilor specifice unei familii:11 

Dimensiunea structurală, se referă la numărul și calitatea familiei în

cadrul structurii relațiilor de familie (de rudenie); 

Dimenisunea interactivă, a organizării familiei se referă la procesele

de comunicare și contact dintre membri; 

Dimensiunea psihologică, ce include particularitățile fiecărui

membru dar și sentimentul atașamentului și identități comune a membrilor familiei.

Luând în considerare cele trei dimensiuni se poate crea o tipologie a familiei monoparentale: Tabelul II. 2 11

M. Apud Preda., Grupuri sociale ignorate sau excluse de politicile sociale, în ”Politicile sociale în România”, București, Ed. Expert, 1999, pag. 318.

Structural Doi părinţi Interacţional

Părinte singur Interacţional

Prezenţă

Absenţă

Psihologic

Prezenţă

Absenţă

Psihologic

Prezenţă

A

B

Prezenţă

E

F

Absenţă

C

D

Absenţă

G

H

Sursa: P. A. Gongla, E. H. Thompson, 1985, pag. 401 Tipul A reprezintă familia nucleară, tradițională: doi părinți căsătoriți, locuind împreună, interacționând în mod continuu cu familia. Acest tip este conservat de societate, fiind considerat o formă ideală (dezirabilă) și fiind folosit ca o normă socială în raport cu care sunt judecate și etichetate drept deviante (de către oamenii obișnuiți) toate celelalte familii care nu-i seamănă. Tipul B se referă la părintele care interacționează foarte puțin cu ceilalți membri ai familiei, deși din punct de vedere psihologic este membru al acesteia. Acest tip de familie poate apare dacă unul dintre părinți este spitalizat, la închisoare sau are serviciul în altă localitate, ceea ce-l obligă să fie despărțit de familie pe o perioadă lungă de timp. Tipul C reprezintă situația în care interacțiunea unui părinte cu familia este aparentă, el canalizându-și energia și atenția spre altceva (profesie, relație extraconjugală etc.). Această situație desemnează, în realitate, absența din cadrul familiei din punct de vedere psihologic. Tipul D se referă la situația în care un părinte a suferit afec țiuni psihice serioase, ceea ce a impus absența psihologică și interacțională din viața de familie. Tipul E reprezintă tipul de familie în care ambii părinți, deși separați sau divor ța ți, păstrează legături intense cu copiii lor și se implică psihologic și interacțional în viața acestora. Poate fi cazul părinților care, după divorț, au obținut fiecare dreptul la custodie asupra copiilor.

Tipul F reflectă situația în care un părinte nu mai interacționează cu familia, dar din punct de vedere psihologic rămâne atașat de aceasta. Pentru acest părinte membrii familiei sunt încă importanți și își modifică modul de a se comporta în funcție de așteptările acestora. O altă categorie care aparține tot acestui tip de familie este aceea în care părintele decedat influențează membrii familiei în comportamentul și gândurile acestora. Tipul G reprezintă tipul de familie monoparentală foarte rar întâlnit și greu de imaginat în care părintele este absent psihologic pentru că nu se mai implică în problemele familiei, dar interacționează cu membrii acesteia. Poate fi un părinte care locuiește în aceeași casă cu fosta sa familie. Tipul H include familia în care un singur părinte se ocupă de copii și se implică atât din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere interacțional din viața lor. În realitate întâlnim situații care corespund fiecărui tip de familie prezentat, dar există și situații în care nu pot fi încadrate în nici unul dintre acestea, fiind tipuri intermediare.

II. 3. Aspecte psiho-sociologice ale familiei monoparentale Societatea tradițională, prin mecanismele ei, dezaproba monoparentalitatea și încuraja stigmatizarea celor ce alegeau, voit sau nu, acest stil de viață, iar până acum această societate nu a pregătit nici femeile, nici bărbații pentru a fi părinți unici. În societatea modernă, datorită apariției și generalizării familiei nucleare, ruptura de comunitate a permis schimbarea viziunii și percepției față de acest tip de menaj. Familia clasică nu mai este atât de importantă pentru dezvoltarea personalității optime a copilului, în anumite condiții, bineînțeles. Pentru un copil este mai inndicată o familie monoparentală decât una în care să existe certuri și probleme. Dacă în trecut familiile cu căsătorii nereușite trebuiau să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent se apreciază că este mai bine penru copii dacă părinții se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie. ”Mulți asemenea părinți înregistrează diferențe vizibile în interacțiunile de tip copil-părinte, în noua structură familială. Se simt mai respectați și capabili să încurajeze opiniile personale ale copiilor lor. Folosesc amenințările, pedepsele, dar niciodată pe cele

de tip fizic. Deși de cele mai multe ori au tendința de a se ”descărca” nervos pe copii, găsesc puterea de a ține cont, în primul rând, de dorințele acestora.”12 În ceea ce privește repercusiunile asupra adulților, se consideră că pentru bărbați, cele mai mari sunt costurile psihologice, având în vedere faptul că rolul matern este imposibil de substituit, în timp ce pentru femei prevalează costurile materiale. Spre deosebire de alte modele familiale, menajele monoparentale se confruntă cu dificultăți economice și socializatoare mai mari. S-au evidențiat o serie de consecințe negative și pentru copii. Astfel, băieții din familiile monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor. La nivelul familiei monoparentale, funcțiile nu mai pot fi realizate în mod optim, apărând astfel o serie de dificultăți și deficiențe. Funcția sexuală și cea reproductivă sunt minimizate deoarece separarea soților și dificultatea părintelui rămas cu copii în a-și găsi un partener care să-i accepte situația împiedică realizarea respectivelor funcții13. Copii care trăiesc în familii de acest tip sunt considerați ”populație de risc”, condamnată la a îngroșa rândurile celor care trăiesc la limita subzistenței, celor care eșuează școlar ori ale devianților și delicvenților. Singurul mediu care poate asigura nivelurile cele mai înalte de dezvoltare psihoafective și integrare socială a copilului și care permite dezvoltarea normală este mediul format bi-parental. Elementul cel mai vizibil care influențează viața familiilor monoparentale este costul ridicat al nivelului de trai, implicând eforturi deosebite din partea părintelui rămas cu copii. O situație deosebită la familia monoparentală o prezintă funcția de socializare. Lipsa unui părinte poate determina lipsa afectivității de care are nevoie copilul, acesta nerealizând actul unei socializări firești și integrarea în societate. Totuși, în zilele actuale sistemul școlar înlocuiește, în mare măsură, procesul instructiv – educativ al familiei. Mai mult, chiar în familiile complete părinții nu mai dispun de timpul necesar realizării procesului instructiv – educativ, iar o parte dintre ei nu au conștiința necesității acțiunilor educative. Dincolo de varietatea și complexitatea cazurilor de monoparentalitate, este că urmând percepția monoparentalității, ca ” experiență traumatizantă” sau ca o ”continuitate logică”14, există două modalități de a trăi și de a se raporta la monoparentalitate: ca 12

A. Bărar Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, București, 2004, pag. 31. 13 I. Mihăilescu , Sociologie generală, Iași, Ed. Polirom, 2003, pag. 240. 14 A. Ghelghel, Familiile monoparentale, în ”Revista Română de Sociologie”, Ed. Academiei Române, nr. 56, București, 1999, pag. 34.

marginalitate sau ca model familial alternativ, liber ales, cu specificarea că a doua variantă începe să se impună tot mai mult, în defavoarea celei dintâi. Este important a sublinia caracterul alternativ al acestui tip de familie, care nu constituie un tip ”deviant” sau ”anormal”. Monoparentalitatea devine ”normală” în sens sociologic, în condițiile în care înregistrează o creștere a frecvenței și devine o conduită comună în societățile actuale.

II. 4. Rolul asistentului social pentru susținerea familiei monoparentală ”Asistența socială ca profesie are un pronunțat caracter aplicativ și o înaltă orientare umanistă. Profesia de asistent social implică deci o filozofie proprie, dată de încercarea diminuării discrepanțelor ți inegalităților dintre grupurile minoritare sau dezavantajate și populația majoritară, prin intermediul acțiunilor afirmative ( uneori, cu specificații apropiate, este utilizat si termenul de discriminare pozitivă)”.15 ”Scopul principal al activității asistentului social este acela de a asista persoanele aflate în dificultate implicându-se în identificarea, înțelegerea, evaluarea corectă și soluționarea problemelor sociale”. (Codul etic al profesiei de asistent social) Asistența socială, ca activitate practică, cu aplicabilitate la sfera protecției sociale, are la bază trei premise fundamentale:  Importanța ființei umane, unicitatea și demnitatea ei, menținerea acestei condiții fără ca ea să decadă sau să abdice de la condiția umană;  Persoana, familia, colectivitatea sau comunitatea pot avea probleme rezultate din interacțiunea cu ceilalți;  Oameni pot și trebuie să intervină pentru palanarea problemelor și îmbunătățirea vieții semenilor lor în virtutea sentimentelor de grijă și ajutorare a lor; fiecare individ trebuie să își asume responsabilități, dar are dreptul de a fi ajutat de ceilal ți membri ai societății atunci când se află în situații dificile. Asistența socială a familiei se focalizează mai mult pe familiile dezorganizate, în primul rând fiind necesară identificarea, de către persoane competente și cu o pregătire de specialitate, a problemelor cu care se confruntă membrii acesteia. 15

L. M. Pop (coord.), Dicționar de politici sociale, București, Ed. Expert, 2002, pag. 119.

Munca asistentului social este ghidată în varietatea rolurilor și relațiilor la nivele diferite de responsabilitate, în raport cu situațiile în care intervine, de codul deontologic. Acesta cuprinde valori și principii etice. Aplicarea principiilor etice se face în funcție de contextul în care acționează asistentul social. Codul oferă principii generale pe baza cărora asistentul social se orientează în acțiunile intreprinse și furnizează cadrul în care acesta poate lua decizii privitoare la relația sa cu persoana asistată, colegii și agenția în care lucrează. Pe lângă acest cod asistentul social trebuie să utilizeze și alte surse de informare pentru delimitarea activităților sale, cum ar fi: legislația, metodologia cercetării sociale, alte coduri etice relevante, consultarea colegilor etc. În toate demersurile sale asistentul social acționează cu prioritare în interesul clientului. În situația în care interesul clientului reprezintă o amenințare pentru comunitate/membrii comunității, asistentul social are responsabilitatea de a îndruma clientul și a media în scopul armonizării intereselor părților implicate. Asistenții sociali se asigură de egalitatea șanselor privind accesul clienților la informații, servicii, resurse și participarea acestora la procesul de luare a deciziilor. Astfel ei contestă și combat diferitele forme ale injustiției sociale cum ar fi: sărăcia, șomajul, discriminarea, excluziunea socială și alte forme asemănătoare. Asistentul nu trebuie să practice, să tolereze, să faciliteze sau să colaboreze la nicio formă de discriminare bazată pe rasă, sex, etnie, orientare sexuală, vârstă, convingeri politice sau religioase, statut marital, deficiență fizică sau psihică, situație materială și/sau orice altă preferință, caracteristică. condiție sau statut. Stabilirea factorilor decisivi, care au condus la dezorganizarea familiei este acțiunea pe care asistentul social trebuie să o aibă în vedere de la prima întrevedere cu familia. Asistentul social oferă suport persoanelor, grupurilor pentru perioade de crize, care pot să apară într-un moment al vieții, dezvoltă mecanisme de refacere a capacităților proprii de reintegrare. De asemenea, acesta oferă suport pentru evitarea marginalizării, pentru indivizii și grupurile aflate într-un ciclu de dezvoltare. Acesta intervine atunci când

este cazul, când este solicitat, găsind soluții optime în rezolvarea situațiilor de criză, indiferent de natura lor. Acesta trebuie să dispună de o serie de calități personale, aptitudini deosebite care prin educație să dezvolte deprinderi și abilități, care formează talentul necesar pentru a acționa într-o mare diversitate de situații, pentru a-i putea înțelege pe oameni și pentru a-i ajuta pe aceștia să se ajute singuri. Asistentul social lucrează după anumite norme, legi, coduri deontologice având o pregătire profesională adecvată, astfel încât să poată acționa cu fermitate și oportunism în situațiile concrete întâlnite: sărăcie, oportunități scăzute de muncă, familii sărace cu mulți copii, tendința de creștere a abandonului la copilul nou-născut , dificultăți în asigurarea ajutorului medical, dezorientarea tinerilor în raport cu dificultățile integrarii sociale, consumul de droguri, alcoolismul, fenomene de vagabondaj și delicvență juvenilă, violență domestică, abuzul sexual, emoțional, fizic al copilului, grupuri etnice cu risc crescut, criminalitate și corupție. Pentru copil asistentul social asigură un mediu pozitiv de dezvoltare normală și totodată oferă îndrumare și consiliere asupra drepturilor și oportunităților, asigură respectarea drepturilor copilului, protecța lui, oferirea de oportunități de dezvoltare, în mod special prevenirea abandonului, a neglijării, abuzurilor și a violenței împotriva copilului. Identifică probleme sociale grave și cazurile speciale, stabilind o ordine a priorităților și încercând soluționarea acestora. Printre calitățile absolut necesare ale unui asistent social se numără: maturitatea, creativitatea, capacitatea de a se autoobserva, dorința de a ajuta, curajul și sensibilitatea, onestitatea. Asistentul social are rolul de a asigura protecție, ocrotire, găzduire,îngrijire, consiliere, activități de recuperare și reintegrare socială pentru mame și copii. Cunoașterea de către asistentul social a ciclului de viață familială pentru fiecare caz cu care lucrează este importantă în lucrul cu familia. În concluzie, munca asistentului social se impune în activitățile tuturor categoriilor de persoane care necesită ajutor din partea acestuia.