Mandrie Si Prejudecata Analiza [PDF]

Zitiervorschau

Analiza naratologică a romanului Mândrie şi prejudecată

1.Preambul metodologic Eseul pe care îl propunem se fundamentează pe concepte teoretice subordonate naratologiei1.Vom utiliza concepte precum enunţare narativă, ordine, frecvenţă, viteză. 2.Grila naratologică va fi aplicată pe un text canonic al literaturii universale, Mândrie şi prejudecată, de Jane Austen2. 3.Paratextul3 Romanul Mândrie şi prejudecată a fost iniţial denumit Primele impresii, însă nu a fost niciodată publicat cu acest titlu. Titlul final, Mândrie şi prejudecată, este format din două substantive comune, articulate prin conjuncţia copulativă ”şi” .La nivel semantic, cei doi termeni, sunt „etichete” ale trăirilor personajelor şi ghidează lectura. Titlul are valoare de orientare a lecturii, fiind întotdeauna o propunere de sens. În romanul în cauză, decupajul 1

Naratologia este disciplina care se ocupă cu mecanismele şi structurile naraţiei; analiză modernă a naraţiei. Denumirea a fost propusă în 1969 de către Tz.Todorov în cartea sa, Gramatica Decameronului .Studiile de naratologie se situează însă în prelungirea lucrărilor formaliştilor ruşi 9 (Vezi FORMALISM) asupra basmului (V.I.Propp) şi a unor forme de literatură cultă (M.Bahtin, B.Tomaşevski).Întrucât este considerat drept una dintre cele mai ordonate şi riguroase forme de enunţ*,textul narativ* a fost descris pe baza unei teoretizări construite după modelul lingvistic al unei limbi,naratologia adoptând tipul de cercetare structuralist (vezi STRUCTURALISM).Ca urmare a dezvoltării pragmaticii*, naraţia a fost tratată (începând din anii 1980) nu numai ca obiect static, ci şi ca act* de vorbire în desfăşurare, a cărui funcţionare este determinată de relaţiile stabilite între narator şi destinatarul enunţului. Pe de altă parte, Ricoeur a introdus, paralel, în naratologie noţiunile de timp şi acţiune, care au lărgit considerabil perspectiva asupra textului narativ. În prezent, studiile de naratologie se extind asupra tuturor formelor care presupun relatarea secvenţială a unor evenimente (vezi NARAŢIE), indiferent dacă acestea sunt verbalizate sau nu şi dacă fac ori nu obiectul unu text scris: cinematografie, scenarii, benzi desenate, romane în fotografii etc.(vezi DSL, Nemira, Buc., 2001, pp. 335-336). Naratologia: termenul este propus de Tz. Todorov pentru a desemna o „ştiinţă care nu există încă”, şi anume „ştiinţa povestirii”.Primele definiţii ale modului narativ, („diegesis”), opus modului dramatic („mimesis”) apar la Platon şi Aristotel: dar în timp ce Platon distinge trei moduri (mimesis, diegesis pur şi modul mixt), Aristotel nu recunoaşte decât două, căci, ignorând forma narativă pură, atribuie diegesis-ului numai forma mixtă, reprezentată ca şi la Platon, de epopee.(vezi Ducrot, Osvald, Sch.,J.Marie, Noul dicţionar al ştiinţelor limbajului, Cluj, Babel, 1996, pp. 149-156). 2 Romancieră englezoaică realistă din perioada romantică pre-victoriană, Jane Austen a devenit fără îndoială, cea mai notabilă scriitoare a epocii sale, datorită viziunii sale complex-realiste a vieţii interioare a femeilor, a măiestriei descrierii. Romanul Mândrie şi prejudecată a fost scris în 1796, şi a fost unul dintre romanele ei favorite. Alte opere ale autoarei sunt romanele: Raţiune şi simtire (1811), Parcul Mansfield (1814), Emma (1815), Mănastirea Northanger (1818-postmortem), Persuasiune (1818), scurte ficţiuni:Lady Susan (1794,1805), ficţuni nefinalizate: The Watsons (1804), Sanditon (1817). 3

Paratextul reprezintă în accepţia structuraliştilor/naratologilor, orice semn aflat pe frontispiciul textului: titlurile, subtitlurile, moto-urile, dedicaţiile, notele de subsol scrise de autor.

este convenţional, capitolele, în număr de şaizeci şi unu, neavând un nume, ci doar punând în scenă o cronologie relativ strictă. În realitatea cotidiană din acele timpuri, eticheta era cea care dicta modul în care se construiau relaţiile, ba chiar putea fi atât de rigidă, încât să distrugă vieţi; a nu se uita modul în care reacţionează Elizabeth, când află de fuga Lydiei cu Mr.Wickham. Jane Austen reuşeşte să reproducă fidel mentalitatea vremii, dar se aventurează în a descrie mai mult încălcarea etichetei. Astfel, dincolo de barierele de rang şi avere, Mr. Darcy se lasă cucerit de Lizzy, o femeie cu mult prea mult spirit critic decât i-ar fi fost permis. În acele vremuri, era suficient să fii frumoasă ca Jane, veselă precum Lydia, însă Elizabeth avea toate aceste calităţi. 4.Enunţarea narativă4 Din perspectiva enunţării, observăm că textul este relatat la persoana a treia, de către un narator extradiegetic şi heterodiegetic. Argumentele în acest sens sunt faptul că naratorul relatează o istorie despre alte personaje, prezentând un univers străin de el însuşi. Gramatic şi semantic, textele cu autor heterodiegetic, se caracterizează prin uzul persoanei a treia „Darcy rămase cu ochii aţintiţi asupra ei şi, timp de o clipă păru împietrit de uimire”, prin secvenţe temporale lineare nealterate de intervenţii subiective „Doamne sfinte! Ce s-a întâmplat?, exclamă Darcy”, ca şi prin relatarea în stil indirect „Cealaltă mătuşă le vizita şi ea destul de des şi întotdeauna, după cum spunea, cu scopul de a le înveseli şi a le îmbărbăta”. 5.Competenţele naratorului5 sunt de reprezentare: acesta desenează lumea narativă, figurându-i coordonatele; îşi dă repere de tip istoric, social, mentalitar, psihologic. Povestea, colorată cu detalii complicate, pune aristocraţia engleză de la sfârşitul anilor 1700, întro lumină interesantă, în care doamnele din societatea boierească încearcă să 4

Enunţarea este, conform DSL, Nemira, Buc., 2001, pp. 196, un act individual de utilizare a limbii. Enunţarea reprezintă domeniul de manifestare a creativităţii lingvistice a indivizilor. Relaţia dintre enunţare şi enunţ, este aceea dintre proces şi rezultat. Problematica enunţării constituie, în ultimele decenii, un domeniu special de interes al cercetătorilor (Vezi lingvistica enunţării în lumea francofonă, sau pragmatica*, în viziunea autorilor britanici şi americani). Ea înglobează aspecte ca deixis*, modalităţi*, argumentare*, performative*, forme ale implicitului, care pun în evidenţă capacitatea codului lingvistic* de a face referiri, prin componente specifice, la propria sa funcţionare, precum şi la felul în care structura enunţului reflectă particularităţile fiecărui context comunicativ, inclusiv atitudinea emiţătorului faţă de propriile sale enunţuri şi faţă de cele ale interlocutorului. 5 Naratorul este concept utilizat pentru a se determina cu precizie vocea predominantă întrun text narativ; se situează în opoziţie cu conceptul de „autor”. Autorul corespunde unei entităţi reale, în timp ce naratorul este autorul textual, entitatea fictivă care relatează textul. Din punctul de vedere al raporturilor cu autorul şi cu naraţia, G.Genette, distinge naratorul autodiegetic, heterodiegetic şi homodiegetic (vezi DSL, Nemira, Buc., 2001, pp. 336).

impună tinerelor ce partener de viaţă să-şi aleagă. De exemplu, prima frază este un comentariu despre psihologia comună, un adevăr universal, ce introduce cititorul în lumea ficţională: „Este un adevăr universal cunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă”. Naratorul are funcţie de reprezentare şi funcţie de comentariu pe nivel denotativ, dar mai ales conotativ, prin ironie. Astfel, ideea conform căreia, un bărbat bogat are nevoie de o nevastă, este răsturnată de adevărul că orice fată, din oricare familie, are nevoie de un bărbat bogat. Faptul că Bingley este burlac şi putred de bogat, înseamnă pentru doamna Bennet, o pereche reuşită pentru una din fiicele ei. Jane Austen surprinde mentalitatea acelei epoci: situaţia materială favorabilă, asigura celui ce o deţinea, o poziţie socială superioară: ”Burlac şi putred de bogat. Ce lucru minunat pentru fetele noastre!”. De asemenea, în acea perioadă, cea mai importantă calitate a unei fete era frumuseţea şi mai puţin inteligenţa. Tot în acea perioadă, diferenţele de rang social reprezentau o piedică în calea celor ce se iubeau. Cu toate astea, Mr. Darcy se îndrăgosteşte de Lizzy: „Zadarnic m-am luptat. N-am reuşit. Sentimentele mele nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiţi să vă mărturisesc dragostea mea arzătoare”. Diferenţele de ordin social îl fac la început pe Mr. Darcy să-l ţină departe pe Bingley de Jane. Chiar şi Lizzy are o reacţie nu tocmai plăcută, când află de fuga Lydiei cu Mr. Wickham, ceea ce sugerează mentalitatea acelor vremuri. Mai mult decât atât, în societatea acelor vremuri, întro familie cu mai multe fete, cea care trebuia să se mărite prima era cea mai mare. În caz contrar, devenea un fel de „fată bătrână”:”Ah, Jane, îţi iau acum locul, şi tu trebuie să cobori în rang, pentru că eu sunt femeie măritată”. Competenţele naratorului sunt şi de regie. Această lume narativă, constituită prin intermediul vocii naratorului este populată de fiinţe de hârtie, care capătă identitate, comportamente specifice şi vor participa la evenimente. Romanul prezintă mai multe căsnicii ce se împletesc în acţiune: căsătoria lui Elizabeth cu Darcy, a lui Jane cu Bingley, a Lydiei cu Wickham, a Charlottei cu Collins, a soţilor Bennet, dând permanent cititorului o percepţie clară asupra felului în care decurg aceste relaţii. Personajele principale sunt Elizabeth şi Darcy, deşi la începutul romanului atenţia era concentrată asupra cuplului Jane – Bingley. Căsătoria lor se bazează pe un ataşament puternic, la fel ca şi cea a lui Bingley şi Jane. În opoziţie cu relaţiile lor, sunt relaţia dintre Lydia şi Wickham şi cea dintre soţii Bennet. Acestea sunt exemple de căsătorii nefericite. Se pare că domnul

Bennet s-a îndragostit de înfăţişarea doamnei Bennet, iar când a aflat cum este ea de fapt, a preferat să se retragă în bibliotecă. Domnul Bennet este un vector de inserţie socială, ager, sarcastic, rezervat, comportându-se ironic prin luciditate şi umor: „Te înşeli, scumpa mea. Am un mare respect pentru nervii dumitale. Sunt vechile mele cunoştinţe. Te aud pomenindu-i, cu mare consideraţie, de cel puţin douăzeci de ani.” În opoziţie, doamna Bennet nu înţelege nimic, are o inteligenţă redusă şi o dispoziţie instabilă: „N-ai nici un pic de milă de bieţii mei nervi”,”Ah, nu ştii cât sufăr!”, tot ce comunică ea fiind necreditabil. Nu mai departe de mama sa este Lydia. Se îndrăgosteşte de Wickham, însă acesta nu se implică în relaţie. Căsătoria lui Charlotte cu domnul Collins este una de convenienţă. Charlotte îl alege pe domnul Collins, deoarece asta îi asigură stabilitatea financiară: „Eu nu sunt romantică, ştii. Nu am fost niciodată. Nu vreau decât un cămin plăcut; şi, luând în considerare firea domnului Collins, relaţiile şi situaţia lui în societate, sunt convinsă că şansa mea de a fi fericită cu el este la fel de mare ca aceea cu care se pot lăuda cei mai mulţi dintre oameni, la căsătoria lor.” 6.Perspectiva narativă6 Studiul textelor narative distinge între analiza istoriei şi cea a povestirii; prima este centrată pe studiul temelor, motivelor şi funcţiilor; cea de-a doua, ţinând de naratologie, analizează modalităţile de prezentare ale istoriei. Problematica timpului, care priveşte raporturile dintre timpul istoriei şi timpul povestirii, se referă la trei tipuri de fenomene: relaţiile dintre ordinea faptelor povestite şi ordinea prezentării lor; relaţiile dintre durata evenimentelor povestite şi lungimea povestirii care le este consacrată; relaţiile dintre numărul de ocurenţe ale unui eveniment şi numărul relatărilor lui în cadrul povestirii. Viteza7 este un indicator fiabil al ritmului povestirii. Toate povestirile – 6

Mod/Modalitate narativă: Factor constitutiv al structurii narative, mai puţin legat de categoria gramaticală propriu-zisă, care are în vedere realizarea unei anumite perspective asupra istoriei povestite; modalitate în care sunt redate evenimentele în naraţie. Modalitatea narativă priveşte procedeele de realizare a incipit-ului narativ, prezenţa/absenţa mărcilor formale ale naratorului în naraţie; distanţarea acestuia de evenimentele povestite, până la substituirea naratorului de către personaj în anumite părţi ale enunţului (vezi STIL INDIRECT LIBER) .Modalitatea narativă înglobează totodată suma problemelor relative la organizarea informaţiei narative, în raport cu timpul şi vocea; diferenţa fundamentală dintre naraţie/relatare şi reprezentare, ţine de modalitate (Vezi DSL, Nemira, Buc., 2001, pp. 334). În naratologie, focalizarea este modalitate de construire a textului literar prin care autorul realizează şi propune o anumită perspectivă/punct de vedere asupra povestirii. Introdusă în studiul naraţiei* de G.Genette, focalizarea este o restricţie de „câmp vizual”, o selecţie a informaţiei narative în raport cu ceea ce naratologia tradiţională numeşte omniscienţa autorului, după care omniscient devine lectorul (Genette). (vezi DSL, Nemira, Buc., 2001, pp. 217). 7 Viteza narativă este „relaţie între o durată, aceea a istoriei, măsurată în secunde, minute, ore, zile, luni, ani, şi o extensiune*: aceea a textului, măsurată în rânduri şi pagini” (G.Genette). Timpul istoriei (al

factuale şi ficţionale – implică anizocronii (întreruperi, elipse, accelerări şi încetiniri).Din punctul de vedere al frecvenţei8, este o povestire iterativă, ce sintetizează o durată mai mică sau mai mare din timpul istoriei. Frontiera dintre povestirea iterativă şi descriere este uneori dificil de stabilit, dat fiind că descrierea, de vreme ce are ca obiect o pluralitate de elemente (iteme) descrise în acelaşi timp, comportă deja o dimensiune iterativă. În ceea ce priveşte distanţa, în povestirea heterodiegetică, emanciparea cea mai accentuată a discursului personajelor în raport cu instanţa narativă se găseşte în monologul interior, mai corect numit monolog autonom (Cohn, 1981).Romanul Mândrie şi prejudecată prezintă o perspectivă non focalizată (cu narator omniscient). Pentru Stanzel, focalizarea zero şi focalizarea externă nu sunt decât două variante ale aceleiaşi perspective. Romanul este construit pe nivelul extradiegetic, care este cel al actului narativ din povestirea primară, de către un narator auctorial, situat în afara cadrului ficţiunii şi a cărui motivare narativă nu poate fi decât una literar-estetică. Romanul Mândrie şi prejudecată este un roman canonic al literaturii universale, ce conferă cititorului viziunea acelor vremuri, precum şi consecinţele abaterii de la regulile din acea perioadă, fiind un roman ce, cu siguranţă merită citit.

evenimentelor povestite) nefiind identic cu timpul relatării, tendinţa de a le suprapune, ca şi aceea de a le diferenţia, ţin de viteza narativă, care imprimă naraţiei un anumit ritm; poate rezulta o dilatare temporală sau, dimpotrivă, o concentrare a timpului istoriei, situaţie mult mai frecventă în proza clasică. Viteza narativă se află în relaţie cu ordinea şi cu frecvenţa narativă (DSL, Nemira, Buc., 2001, pp. 335). 8 Frecvenţa este un concept al metodei statice care interpretează importanţa cuvintelor în funcţie de utilizarea lor în anumite variante stilistice ale limbii. Frecvenţa indică de câte ori se întrebuinţează un cuvânt întrun text dat; cu cât apare mai mult, frecvenţa este mai mare şi invers. Între frecvenţă şi alte unităţi se stabilesc relaţii matematice. Studiul frecvenţei cuvintelor încearcă o stratificare a cuvintelor de importanţă diferită în vocabular. În poezie, frecvenţa cea mai mare o are substantivul; în proză, se stabileşte un echilibru între substantiv şi verb.(DSL, Nemira, Buc., 2001, pp.224).