Gândirea Economica Lui Nicolae Bâlcescu [PDF]

Zitiervorschau

Academia de Studii Economice

DOCTRINE ECONOMICE “Gândirea Economica lui Nicolae Bălcescu” referat

Studentă: Trposka Ivana An: III Grupa: 952 Seria: C Facultatea: REI

București 2012

1

2

Gândirea economica lui Nicolae Bălcescu ( 1819-1853 )

Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti , la 29 iunie 1819 într-o familie fără avere . Tatăl său moare în 1825 când Nicolae avea vârsta de 6 ani. La vârsta de 7 ani ,Nicolae începe să înveţe limba greacă acasă . În 1832, la 12 ani îl găsim pe băncile colegiului Sf. Sava ,unde îşi arată pentru prima dată vocaţia pentru studiul documentelor . În 1838 seînrolează în armată ,primind gradul de iuncher . Aici iniţiază un curs pentru a-I învăţa pe ostaşi scrisul ,aruitmetica şi geografia . În octombrie 1840 Nicolae Bălcescu este arestat sub acuzaţia de complot împotriva domnitorului Alexandru Ioan Ghica ,alături de Paris Dumitru Filipescu , Eftimie Murgu şi alţii . Judecarea acestora s-a făcut cu dovezi false şi uzând de mijloace infame . Rolul lui Bălcescu în acest complot nu a fost unul principal .El primeşte doar 3 ani de închisoare , din cauză că era minor ( certificatul său de naştere era greşit ,data naşterii fiind 1821, în loc de 1819 ) . Pedeapsa va fi ispăşită la Mărgineni ,unde sănătatea sa va fi afectată de condiţiile din închisoare . În anul 1843 este eliberat ,tot în acest an Bălcescu înfiinţează împreună cu Ghica şi Tell societatea ‘‘Frăţia’’ , o societate secretă cu program revoluţionar acoperită de societăţi literare . În 1844 debutează în literatură cu opera ‘Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Român până acum’ ,care a avut un mare succes . În paralel cu activitatea literară ,Bălcescu face călătorii în Moldova şi Transilvania, în scopul unor schimburi de idei cu revoluţionarii de acolo .În 1845 este ales secretar la Asociaţia Literară a Tinerilor Bucureşteni .În anul 1846 ,de frica unui conflict cu autorităţile din cauza articolelor sale în revista ‘Magazin’ ,pleacă în Europa . Bălcescu străbate Europa şi se stabileşte la Paris în 1846 unde înfiinţează ‘Societatea Studenţilor Români’ .Tot acum şi aici apare ideea scrierii unei monografii a lui Mihai Viteazu ,motivând astfel aspiraţiile revoluţionarilor din acea vreme .În 1847 ,la îndemnul medicilor pleacă în Italia urmând să revină înapoi în Franţa odată cu izbucnirea revoluţiei din 1848 ( el îi trimite lui Vasile Alecsandri o bucată de catifea din tronul regelui Ludovik Philip ) .În acestă situaţie el convoacă la 20 martie o adunare a moldo-românilor în care se hotărăşte întoarcerea acestora acasă şi declanşarea revoluţiei în Principatelor Române .Deşi Bălcescu a dorit

3

izbucnirea revoluţiei cât mai repede ,respectiv 11 aprilie ,el a fost combătut de fraţii Brătianu ,care au dorit aşteptarea consimţământului lui Lamartin . Este autorul articolului 13 prin care se dorea dezrobirea şi împroprietărirea ţăranilor .În timpul celor 3 luni de putere ,Bălcescu ,devine ministru de Externe apoi secretar ,însă nu reuşeşte să-şi impună punctele de vedere .El va susţine votul universal ,va înfiinţa comisia pentru propagandă ,după model francez şi ziarul zilnic ‘Naţionalul’ . După înfrângerea revoluţiei ,Bălcescu ca mai toţi conducătorii revoluţiei ,se va refugia în dtrăinătate .Bălcescu se va duce în Transilvania pentru a urmări revoluţia Transilvană la faţa locului . Spre sfârşitul lui 1848 , merge la Constantinopol ,unde constată că idealurile revoluţiei eşuaseră . El organizează împreună cu Ion Ghica o legiune de voluntari români ,care să lupte alături de trupele maghiare de eliberare . El ajunge cu legiunea în Medahia , însă maghiarii sunt suspicioşi iar revoluţia lor este înfrântă înainte să intervină şi legiunea română . Bălcescu reuşeşte să scape cu greu din Transilvania şi ajunge cu la Paris în 1849 . Aici el încearcă unirea emigranţilor români divizaţi din cauza problemelor de principiu şi a unor chestiuni personale . Elanul revoluţionarilor se stingea încet-încet .Spre sfârşitul anului 1850 şi începutul anului 1851 ,Bălcescu se retrage din viaţa politică şi continuă munca la monografia lui Mihai Viteazu .Starea sănătăţii sale se deterioreză în continuare . Se stabileşte lângă Paris ,la Ville d’Avray ,în speranţa însănătoşirii ,care nu se produce însă . În primăvara lui 1852 porneşte spre ţară ,în dorinţa revederii pământului natal . În luna august îl găsim la Constantinopol ,de unde se îmbarcă spre Galaţi ,dar nu e lăsat să debarce ,chiar şi cu intervenţia cumnatului său ,Scarlat Geanolu la domnul ţării .La 22 septembrie se află din nou la Constantinopol ,în pragul morţii .Sfătuit de medici ,se îndreaptă spre Italia şi se stabileşte la Palermo ,unde moare , la 29 noiembrie 1853 ,într-o cameră modestă a hotelului Trinacria ,în mizerie şi sărăcie . Ideologiă comunistă românească, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx , îl considera pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaș al acesteia. De aceea, pe biletele bancare românești, de 1.000 de lei, ediția 1950, precum și pe cele de 100 de lei, edițiile1952 și 1966, a fost gravată imaginea lui Nicolae Bălcescu. Peste 10 localități rurale, precum și străzi

4

din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluționarului pașoptist Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluției de la 1848. E tipul revoluționarului care, înțelegând mersul istoriei, și-a dat seama că adevărata revoluție trebuie să se sprijine pe forța poporului, să-i exprime năzuințele și drepturile. Bolnav de ftizie, având de îndurat lipsurile și greutățile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre țărmurile cu climă blândă ale Mediteranei, unde își va da sfârșitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest portret cu fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viață interioară. Acest portret , de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea personajului, ci și admirația pictorului pentru adevăratul conducător al revoluției de la 1848. Lucrat cu măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor și de luptător al lui Nicolae Bălcescu și se înscrie în galeria portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre. Istoric prin vocatie că și prin solicitările epocii, Bâlcescu este, alături de M. Kogălniceanu, de a cărui Histoire de la Valachie a fost de altfel puternic impresionat, unul dintre reformătorii acestei discipline la noi. Chiar prima sa lucrare, Puterea armată izvorăște din dublă intenție de a cerceta un fenomen până atunci puțin studiat sistematic și de a oferi exemplul unei noi metodologii istorice. Abandonand hotărăt și programatic istoria dinastica de tip cronicăresc (deși utilizează toată materia pe care i-o pun la dispoziție cronicile și se numără printre primii lor editori), Bâlcescu asază, în primul plan al cercetării, istoria instituțiilor sociale și face din popor principalul ei protagonist. Aceasta modificare fundamentală de optică este pivotul în jurul câruia se organizează toate inovațiile sale în materie de istoriografie. Bâlcescu se eliberează de obsesia evenimentului, deși continuă să fie foarte scrupulos în stabilirea faptelor intamplate în trecut, și cauta să descifreze prin transparența lui liniile fenomenului istoric, cauzalitatea si interactiunea fortelor ce se infrunta in societatea umana, in cele din urma, ambitioneaza sa stabileasca o legitate, deci o filosofie. Influentat de istoricii romantici ai Restauratiei franceze, ca si de italianul Cantu, el nu preia, pur si simplu, concluziile generale ale acestora, ci le adapteaza realitatilor romanesti, cautand in ele nu numai explicatii ale trecutului, ci si orientari pentru viitor. Caci istoria lui Bălcescu este, prin excelenta, una legata de prezent si de scopurile lui. E 5

un fapt dovedit, in primul rand, de alegerea subiectelor pentru studiile sale principale: istoria institutiilor militare (Puterea armata), in regenerarea carora Bălcescu vedea una din caile pe care romanii isi vor putea ocupa locul cuvenit in familia popoarelor europene, istoria proprietatii rurale (Despre starea sotiala a muncitorilor plugari in Principatele Romane in deosebite timpuri, Question economique des Principautes Danubiennes), prin a carei reformare spera sa se deschida drumul spre o organizare sociala si politica echitabila, istoria fenomenului revolutionar (Mersul revolutiei in istoria romanilor), ce urma sa explice evenimentele de la 1848 si sa descifreze perspectivele si telurile luptelor viitoare, istoria lui Mihai Viteazul, domnul devenit emblema a nazuintei de unitate nationala si totodata pilda a unei erori tragice - legarea taranului de glie. in toate aceste studii, Bălcescu urmareste cu claritate liniile fundamentale ale fenomenelor, documen-tandu-se din surse variate, examinate critic (in primul tom al Magazinului istoric pentru Dacia a publicat si un Cuvant preliminariu despre izvoarele istoriei romanilor) si stabileste cateva din coordonatele de baza ale propriei filosofii a istoriei. Esenta acesteia s-ar putea defini prin conceptul de "misie" istorica a poporului, care desemneaza cauza finala (perfectiunea) spre care indruma o lege evolutiva ideala, dar presupune si liberul arbitru, deci posibilitatea optiunii, a erorii, a deviatiei, imixtiunea macar temporara a intamplatorului, considerat un accident al necesitatii. In acest sens, chiar atunci cand un ciclu de evenimente se incheie printr-o infrangere (lupta pentru libertate si unitate a lui Mihai Viteazul, sau Revolutia de la 1848 in tarile romane), continuitatea procesului istoric garanteaza totusi permanenta substratului adanc al evolutiei spre mai bine. Dintr-un asemenea punct de vedere este indreptatita nu numai atitudinea constatativa fata de cele petrecute in vremuri mai mult sau mai putin indepartate, ci si cea de valorizare, inclusiv aprecierea morala, care nu contravine obiectivei judecati de existenta, ci o situeaza intr-o perspectiva ce ingemaneaza trecutul, prezentul si viitorul. Romanii supt Mihai Voievod Viteazul este astfel lucrarea cea mai valoroasa a lui B., atat din perspectiva intentiilor autorului, cat si din aceea a cititorului contemporan, care o judeca raportand-o la ansamblul creatiei sale. Ea nu e numai opera sa cea mai ampla si mai ambitioasa, ci si cea in care Bălcescu izbuteste efectiv sa puna cel mai mult din convingerile, nazuintele, pasiunea si arta sa scriitoriceasca. Apartinand in aceeasi masura istoriei propriu-zise si literaturii (B. insusi a proiectat-o initial ca o "poema" despre principele erou), ea leaga viziunea epica, eroica si cea romanesca cu straduintele de obiectivitate stiintifica si cu pasiunea discursului politic. In mod evident, istoria lui Mihai Viteazul este o carte despre trecut scrisa pentru prezent 6

si prin prisma prezentului. Bălcescu incearca sa probeze prin exemplul celor intamplate in veacuri indepartate justetea unor idei, sentimente si chiar proiecte de actiune contemporane: libertatea si unitatea nationala, dreptul tuturor popoarelor la o dezvoltare independenta si deplina, respectul fata de valoarea individului, intelegerea fata de suferintele claselor oprimate si incercarea de a instaura o ordine sociala echitabila, necesitatea jertfei pentru atingerea unor scopuri supreme. Lucrarea cuprinde, in acelasi timp, ilustrarea unei teorii a personalitatii istorice ca emanatie a maselor si factor de traducere in constiinta a legii istorice. Eroul lui Bălcescu nu este o personalitate independenta de circumstante, ci insasi personificarea legii interne a poporului roman. Atat timp cat actiunile sale materializeaza aceasta "misie" specifica (lupta pentru libertate, apararea popoarelor apusene de pericolul invaziei turcesti dandu-le astfel ragazul necesar creatiei culturale) si sunt calauzite de nazuinta, devenita prin el constienta si tradusa in act, a unitatii tuturor romanilor, Mihai e, asemenea "semizeilor cantati de nemuritorul Omer", invulnerabil si invincibil. Prea putin om si mai mult efigie, el e lipsit de un destin individual si, in ciuda catorva amanunte comunicate totusi de istoric, pare a nu avea nici stramosi, nici familie, nici viata privata. Personajul se umanizeaza in momentul in care traiectoria existentei sale inclina spre infrangere, datorita tocmai nerecunoasterii "misiei" in imprejurari fundamentale cum ar fi aceea a legarii taranului de glie sau a statornicirii relatiilor cu nobilimea maghiara transilvana, prin nesocotirea dorintei de libertate a iobagilor romani. Momentul-cheie al acestui reviriment este scena contemplarii capului lui Andrei Bathori, cand cuvintele premonitorii ale doamnei Stanca si lacrimile voievodului anticipeaza parca tragicul sau destin.

Figura lui Mihai Viteazul imprumuta, uneori, trasaturi de erou legendar: in scena confruntarii cu gadea, sau in cele, numeroase, de lupta, cand domnitorul, pentru a-si imbarbata prin exemplul personal ostasii, comite acte de cutezanta uneori aproape nebuneasca; de fapt, in toate aceste scene, Mihai se confrunta cu moartea, neputincioasa ea insasi atata vreme cat eroul nu si-a implinit inca menirea. Abia in ultimul an al furtunoasei domnii, atunci cand, prin eroarea tragica, el si-a pierdut rolul de exponent al poporului si siguranta constiintei de erou predestinat, Mihai incepe sa sovaie, se turbura, se pleaca omenestilor greseli, se lasa inselat de ipocrite protestari de credinta si nu vede tradarea nici cand se afla in imediata sa apropiere. Chipul voievodului se indeparteaza treptat de sfera epicului eroic pentru a se apropia de aceea a romanescului, careia ii apartinusera de la inceput personaje ca Sinan Pasa, sultanul Murad, 7

imparatul Rudolf si, mai ales, vesnic nestatornicul Sigismund Bathori. In infatisarea lor, Bălcescu apeleaza chiar si la tehnica portretului balzacian, personajele definindu-se, inainte de a actiona, prin ambianta in care se misca si prin obiectele care le inconjoara. Lipsite de suportul unei chemari providentiale (prin care Bălcescu intelegea nu numai vointa divina, ci si legea imanenta a istoriei unui popor), ele isi joaca propriul rol de "pioni", personaje ezitante si stangace, crude si nestatornice, mfluentabile si vanitoase. Principalul rau pe care-1 comit tocmai acestui fapt se datoreaza: exprimand slabiciunile omului de rand, ele ocupa locul in care ar fi trebuit sa se afle personalitati iesite din comun. Si, in ciuda faptului ca intuieste conditionarea lor obiectiva, temperamentala, de mediu si istorica, Bălcescu nu se poate totusi impiedica sa le judece cu criteriile idealului sau neimplinit. E punctul in care viziunea scriitoriceasca se converteste din nou in dezbatere istorica si pasiune politica, reusind astfel performanta de a da unitate, de ton si de compozitie, unei lucrari in care se amalgameaza viziuni principial diferite; stiintifica si artistica, obiectiva si subiectiva. Stilistic, aceasta unitate e realizata prin retorismul scriitorului, Romanii supt Mihai Voievod Viteazul nefiind, din acest punct de vedere, decat un imens discurs adresat de Bălcecu viitorimei. Cartea e, in acelasi timp, testamentul sau politic si uman, o emotionanta pledoarie pentru libertate si unitate, pentru patriotism si spiritul de sacrificiu. Concluziile sententioase care sintetizeaza, apreciaza si explica fiecare ciclu de evenimente prezente in carte, traducerea deliberarilor eroului in suite de interogatii retorice, perioada echilibrata, desi adesea bogat arborescenta, denota, in personalitatea scriitoriceasca a lui B., o disciplina clasicizanta a expresiei, aplicata pasiunii romantice a sentimentului. Stilul expunerii asimileaza si procedee caracteristice epopeii, cum ar fi epitetul ornant, devenit stereotip in caracterizarea eroilor principali, sau comparatia dezvoltata, fara a da totusi impresia de desuetudine, atat de mult acest fel de exprimare corespunde impulsului profund din care a izvorat lucrarea. Tehnica "basoreliefului", relevata de T. Vianu alternarea specifica a timpurilor verbale, contribuie nu numai la expresivitatea scenelor (mai ales a celor de lupta), ci cuprinde si o implicita valorizare a actiunilor si personajelor, in conformitate cu idealul patri-otico-politic al autorului. Ritmica maiestuoasa a frazei, obtinuta prin subtila folosire a figurilor repetitiei, mobilitatea spatiului ei interior, realizata prin savanta distributie a accentelor, eufonia verbului in anumite pasaje etc. creeaza sugestii incantatorii ce sporesc si sustin un grandios discurs patetic. Caci la Bălcescu prin excelenta, retorica nu e doar o arta a expresiei frumoase, ci si una a persuasiunii, asa cum intreaga sa lucrare nu e menita doar sa faca cunoscut trecutul, ci sa 8

cucereasca prezentul si sa determine viitorul. Puterea armata si arta militara de la intemeierea Principatului Valahiei pana acum, Iasi, 1844; Cuvant preliminariu despre izvoarele istoriei romanilor, Bucuresti, 1845; Drepturile romanilor catre inalta Poarta, Bucuresti, 1848; Question economique des Prin-cipautes Danubiennes, Paris, 1850; Istoria romanilor supt Mihai-Voda Viteazul urmata de scrieri diverse, precuvantare si note de A. I. Odobescu, Bucuresti, 1878 (ed. II, 1887); Istoria romanilor sub Mihai Voda Viteazul, Bucuresti, 1902 (ed. II, 1910; ed. III, 1929; ed. IV, 1937; ed. V, 1942); Patru studii istorice, editate si insotite de o schita biografica si bibliografica de P. P. Panaitescu, Bucuresti, 1928; Scrieri istorice, ed. ingrijita si introducere de P. P. Panaitescu, Craiova, 1930 (ed. II, 1939); Opere, t.1, p. 1-2, ed. critica adnotata cu o introducere de G. Zane, Bucuresti, 1940; t. II, ed. ingrijita si introducere de C. Zane si Elena Zane, Bucuresti, 1948; Opere complete, I, studiu biobibliografic, pref. si glosar de S. Semedres-cu, II, ed. ingrijita de L. Predescu, Bucuresti, 1940 -1944; Opere, I-II, Bucuresti, 1953; Opere alese, I-II, ed. ingrijita de A. Rusu cu o introducere de Gh. Georgescu-Buzau, Bucuresti, 1960; Romanii supt MiliaiVoievod Viteazul, ed. ingrijita de A. Rusu, postfata de G. C. Nico-lescu, Bucuresti, 1967; Privire asupra starii de fata, asupra trecutului si viitorului patriei noastre, ed. de Cornelia Bodea, Balcesti pe Topolog, 1970; Scrieri alese, ed. ingrijita de A. Rusu, pref. deP. Cornea, cronologie de H. Nestorescu-Balcesti, Bucuresti, 1973; Opere, I-IV, ed. critica de G. Zane si Elena G. Zane, 19741990; Romanii supt Mihai Voievod Viteazul, ed. ingrijita de A. Rusu, Bucuresti, 1977 (1982); Puterea armata si arta militara la romani, studiu introductiv, selectia textelor si glosar de A. Ghermanschi, Bucuresti, 1990; Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul, pagini alese, ed., cronologie si referinte critice alcatuite de A. Rusu, Bucuresti, 1996; Romanii supt MihaiVoievod Viteazul, Chisinau, 1998. In centrul Gândirii economice a lui Nicolae Bălcescu a stat Problema agrară. Înțelegănd rolul esențial al proprietății în funcționarea oricărei economii, și deci și a celei feudale, Nicolae Bălcescu formulează interesante concluzii privind geneza, esența, rolul și perspectivele economiei feudale din țările române.

9

Dintre concluziile mai importante ce pot fi desprinse din studiile lui Nicolae Bălcescu menționăm: 1. – la baza genezei și evoluției marii proprietăți feudale stă pierderea treptată a drepturi de proprietate și folosință asupra pământurilor comune și particulare ale locuitorilorde la state în favorara bisericii, boierilor, ca urmare a așa- numeritelor danii domnești.Pierdera pământurilor a dus la pierderea libertății și a egalității între clasele sociale (țărani și boieri). 2. – Situația grea în care se găseau țările române se datora formelor învechite de organizare.Era necesară deci, înlocuirea acestora cu forme de organizare specific țărilor apusene, calea preconizată de Bălcescu pentru ișirea din criză constând, în opinia sa, în împroprietăriera țăranilor cu pământul pe care, de fapt, ei îl licrau. 3. – Împroprietăriea țăranilor era posibilă în care boierii cedau o parte din pământurile lor țăranilor, aceștia urmând să plătească statului o dreaptă răscumpărare. După înăbușirea revoluției de la 1848, Nicolae Bălcescu ajunge la concuzia că problema agrară poate fi rezolvată după ce, în prealabil, se rezolvă problema națională, adică unirea tuturor românilor într-un stat național propriu și independent.

4. – Strategia de dezvoltare a țărilor române se baza pe lângă modernizarea agriculturii pe dezvoltarea industriei, iar resortul principal al creșterii productivității muncii și al sporirii eficienței economii îl constituia munca liberă, degrevată de orice servituți feudale, precum și de dominația străină. Gândirea economica a lui Nicolae Bălcescu a constituit momentul de vârf al gândirii economice din țara noastră până la 1859, numeroase generații de cărtuari patrioți continuându-i opera și după Unirea din 1859.

10