Nicolae Costenco [PDF]

Zitiervorschau

Nicolae Costenco este un scriitor și un poet basarabean. Activează la București militînd pentru regionalismele culturale în cadrul spiritualismului românesc. Scrie o poezie interiorizată, deoarece exilul de la Siberia îl marchează în totalitate. Destinul său tragic se manifestă în crea ția poetului prin vibrația versului. Poezia este însăși lava interioară a trăirii erup ției exterioare de pajuri de foc și nori de cenușă, pe care le inserează în volumele de versuri Poezii alese (1957), Poezii noi (1960), Poezii și poeme (1976), Scrieri (2 volume, 1979) și romanul Severograd (2 volume, 1963, 1970). În acest context, Mihai Cimpoi afirmă: ,, „Un poet basarabean, crucificat pentru aspiraţiile naţionale şi întors la uneltele sale după o lungă perioadă de exil concentraţionar siberian, este Nicolae Costenco”. Așadar, poetul este marcat de imaginea exilului care rămîne mereu viu în ochii poetului. Fiind departe de casă, simte nevoia sentimentului și reflexivității, prin care valorile spirituale stau la baza poeziei lui N.Costenco. Poezia Sonet este o operă lirică care demonstrează viziuni moderniste și expresioniste privind condiția omului în lume, dar și trecerea timpului care aduce doar suferin ță și neli ște interioară eului liric. Poezia este însăși viața poetului, o căutare de sine, atunci cînd nu se ive ște nici un fascicol de lumină. Totuși există speranță în ochii poetului. Poezia se remarcă prin peisaj și cadru, prin care se aduce notă cromatică a textului: cer, munte, nori, pomi, fiind o trăsătură destinctivă a poeziei simboliste. În acest spa țiu desfă șurat, reprezentat prin munte și mare apare eul liric meditând și contemplând asupra conceptului de lume. Este un eu impersonal care comunică la persoana a treia trăirile și emo țiile care sunt în consonanță cu realitatea exterioară, fiind crudă și rece. Eul poetic este un observator al naturii, dar mai mult decât atât un ,,fragment hoinar’’. Un pribeag prin lume, însetat de cunoaștere, de adevăr și de valori spirituale nu poate depăși condiția umană, căci granitul dintre lume și univers nu poate fi atins. Colajul dintre elementele expresioniste și simboliste sunt identificate în întreaga poezie. În prima strofă, motivele cerului, muntelului, norilor, munților ne plasează în spațiul românesc, în care eul liric își caută identitatea cu toată intensitatea sufletului, cu toate că fragmentarea versului aduce doar dezamăgiri: ,,Bucăți de cer. Bucăți de munți. Bucăți de timp’ ’. Starea eului este reprezentată prin imaginile: cer, munte (elemente concrete), timp (element abstract). Cerul este inaccesibil, infinit, etern, poetul poate fi doar un personaj, un veghetor sau un creator prin transfigurarea cerului. Muntele este un element al trancedenței, un spa țiu la fel neaccesibil, propriu demiurgului ,,cu mâini albe și subțiri’’. În această lume lipsită de fond și formă, eul liric este înzestrat cu viziuni metafizice, care atinge trascendentul: Nori albi. Munți albi. Pomi albi. Albastru nimb. Fiind transpus în lumea de dincolo, poetul atinge lumina reprezentată prin culoarea albă a norilor, munților și pomilor care conferă cerului puritate și strălucire. Albastrul face legătura dintre om și lumea de dincolo, fiind o imagine a infinitului în care realitatea se transformă în imaginar. În această atmosferă de basm și feerie, apare demiurgul, fiind singul care poate aduce adevărul și fericirea deplină ,,un idol – cu mâini albe și subțiri’’. Calitatea supremă a divinității este reprezentată prin epitetul dublu ,,albe și subțiri’’. Starea eului liric evoluează odată cu a două strofă, în care eul poetic este mirat dar în același timp fascinat de puterea divină, fiind nelimitată în timp și spa țiu. Lumea de dincolo este reprezentată prin imaginile: mare și Olimp. În acest context, vedem predilecția poetului pentru mituri și lumea universală, în care Olimpul a fost un imperiu de adevărată însemnătate. Acea lume ,,un plutitor décor’’ are întinderi colosale la fel ca Olimpul în vremurile sale. Metafora

,,mirific schimb. Satanicilor griji’’ comunică despre starea eului liric fiind între mirare și neînțelegere, între neliniște și depresie ,,stai și te miri’’, trăiri fragmentate de trecerea timpului. Eul poetic se scufunfă în imaginație, în lumea visului, în care apar îngeri și idoli, forme concrete ale Olimpului și anume ale lumii de dincolo Totul a fost doar o iluzie, căci visul este ceva abstract și nedeslușit, o imagine în care nu se proectează într-u totul identitatea umană: fragmente de vis. Visul este numai o scînteie, prin care retrăim momente plăcute sau neplăcute. Eul poetic este doar un călător, hoinar al timpurilor. În concepția poetului, viața este țesută din chin și risc, o lume artificială și insensibilă la valorile vieții, în care eul liric se simte străin și singuratic. În lumea sintetică și mecanizată, eul liric nu se refugiază, dar stăruie în cunoașterea de sine. În această ordine de idei, metafoara ,,praf sintetic’’ amintește de nimecnicia timpului, oamenii fiind doar niște microscopice popoare care nu sunt în stare să oprească timpul. Muntele este un axis mundi, reprezintă legătura dintre efemer și etern, care comunică despre cunoașterea luciferică și paradisiacă (Lucian Blaga). Simbolul granitului vine să amplifice starea de spirit a eului liric. Din simbolistică, granitul este un material dur, o rocă masivă de imensități grosolane, ceea ce conferă textului greutate, retragere și incertitudine eului liric. Poetul este asemenea lui Lucian Blaga, care vede lumea ca marele Tot, dar totuși este un pribeag în această lume: ,,Pari tot, dar ești doar un fragment hoinar’’. Metafora ,,fragment hoinar’ ’ proiectează imaginea eului liric în lumea în care este doar un simplu om, o bucățică din tot ceea ce este. Este o ființă neînsemnată, slabă și plăpîndă; un crîmpei de chin- izvor de suferin ță. Ultimul vers ,,În veșnicia Clipei fără de hotar’’, poetul plasează omul în veșnicia clipei, penetrează în adevărul divinității ca un simplu trecător al acestei lumi. Poetul își caută identitatea mereu, prin fragmentele oferite de viață nu printează formele adevărate și utile vieții. Poezia Sonet demonstrează cu vehemență un caracter expresionist, căci poetul conferă nouă structură poeziei prin fragmentarism, depersonalizare, simbol dar și ambiguitate.Caracterul simbolist este perceput prin evocarea spațiului, simbolistica culorilor și atmosferei de plumb. Sunt de aceeași părere cu Leo Butnaru : „Izvorâtă dintr-un destin neordinar, poezia lui Nicolae Costenco nu înseamnă, reflex, şi o voit-explicită dezvăluire, la modul autobiografic exterior, a acestui destin, ci reprezintă expresia emotivă a unui spirit efervescent care – în pofida atâtor constrângeri şi privaţiuni – a rămas neabătut credincios aspiraţiilor întru sublim şi măreţie”