Integrare Economica Europeana [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi Centrul de Studii Europene

INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ -CURS JEAN MONNET-

Prof. univ. dr. Gabriela Carmen PASCARIU

2006

INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ CURS JEAN MONNET

CUPRINS MODUL 1 Europa în căutarea unei noi identităţi ...................................................................................1 1. Identitate europeană..............................................................................................................1 2. De la idee la Tratatele constitutive........................................................................................4 3. Federalism şi cooperare interguvernamentală în construcţia politică a Uniunii Europene 15 4. Întrebări şi exerciţii pentru verificarea cunoştinţelor..........................................................24 MODULUL 2 Teoriile economice ale integrării şi aplicarea lor în procesul integrării europene...........26 1. Ce este un proces de integrare şi care sunt principalele teorii privind realizarea integrării economiilor (teritorială)......................................................................................................29 2. Etape în evoluţia integrării europene..................................................................................34 3. Teoriile statică şi dinamică a integrării economice.............................................................44 4. Integrarea europeană, proces de integrare pozitivă.............................................................53 5. Mize şi probleme ale unificării monetare europene............................................................65 MODULUL 3 Teme majore privind funcţionarea Pieţei Interne ............................................................. 83 1. Regimul concurenţei pe piaţa internă.................................................................................83 2. Limite şi strategii în realizarea libertăţii de circulaţie a lucrătorilor..................................89 3. Politica privind concurenţa în Uniunea Europeană –fişă bibliografică..............................94 MODUL 4 Coeziunea economico-socială, principiu de integrare în Uniunea Europeană................107 1. Convergenţă şi divergenţă - realităţi europene..................................................................108 2. Coeziune prin integrare pozitivă.......................................................................................110 3. Contribuţia politicilor comunitare la realizarea coeziunii economico-sociale..................111

MODULUL 5 Dezvoltare durabilă în UE....................................................................................................107 1. Argumentele doctrinare ale teoriei dezvoltării durabile....................................................109 2. Drumul european către Strategia de dezvoltare durabilă. Aplicarea principiului integrării............................................................................................................................120 3. Fişe de sinteză privind politicile socială şi de mediu .......................................................123 MODULUL 6 Perspectivele Uniunii Europene ca actor global ................................................................129 1. Uniunea Europeană în procesul globalizării – Despre limitele „Unităţii Europene”........129 2. Proiectul “Europa extinsă – Noua vecinătate”..................................................................135 3. Fişă bibliografică: Organizarea relaţiilor economice externe ale Uniunii Europene: o sinteza a principalelor orientări şi probleme.....................................................................148 MODULUL 7 Bugetul comunitar – constituire şi utilizare .......................................................................154 1. Resursele bugetului...........................................................................................................154 2. Constrângeri bugetare ......................................................................................................161 3. Fişă de studiu: Perspectivele financiare 2007 – 2013 ......................................................170 MODULUL 8 EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE.............................................................................191 1. Coordonatele extinderii UE spre Europa Centrală şi de Est............................................ 192 2. Procesul de negociere .......................................................................................................199 3. Strategiile extinderii – coordonate economice .................................................................209 4. Fise bibliografice...............................................................................................................215

Modul 1. Europa în căutarea unei noi identităţi Modulul are drept scop introducerea studentului în filosofia integrării europene, în înţelegerea primară a premiselor, controverselor şi paşilor parcurşi de europeni în realizarea unificării. Studentul se va familiariza cu ideea de integrare în Europa, regăsind în sinteză principalele idei şi momente din perioada anterioară semnării Tratatului de la Roma (1957), ca moment al declanşării procesului de integrare sub formula unei Comunităţi Economice – pilon central al formării şi funcţionării Uniunii Europene astăzi. Modulul cuprinde o singură unitate de curs (maxim 3 ore de studiu), structurat pe 3 părţi: „Identitate europeană”, „De la idee la Tratatele constitutive” şi ”Federalism şi cooperare interguvernamentală în integrarea politică a Europei”. “Europa nu este decât o voinţă comună a celor care trăiesc în ea, printr-o vocaţie comună…Unitatea europeană stă în spiritul european.” Bernard Voyenne În ani de zbuciumată istorie şi perpetuă căutare a stabilităţii şi echilibrelor de putere, pe continentul european s-a conturat treptat şi a supravieţuit în timp tuturor mişcărilor orgolioase ale entităţilor naţionale ideea de “Europa”. Esenţa ideii de “Europă unită” a găsit un nesperat izvor de inspiraţie şi susţinere în conştiinţa şi sentimentul identităţii europene dată de unitatea culturală şi intelectuală. Justificată apare astfel reflecţia lui Jean Monnet – “sufletul creator” al Europei – când, după ani de zbateri, de evoluţii şi involuţii în unificarea federativă a ţărilor europene, spunea: “Dacă ar fi să reîncep, aş începe prin cultură”. Cultura este cea care dă liantul european şi poate menţine o unitate durabilă într-o atât de vastă diversitate. Pentru a trece însă de la ideea unificării la transpunerea ei în proiecte precise şi instituţionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea popoarele Europei să devină mai puternic, raportat la ceea ce diferenţia şi le separa; un timp în care, de la simplă aspiraţie a artiştilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea europeană să anime larg atât de puternicile individualităţi umane şi entităţi naţionale şi să se transpună astfel într-o voinţă politică în măsură să-i confere finalitate.

1. Identitate europeană Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la afirmarea lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de

1

rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce leau dominat existenţa. Hamilton Fish, mult timp senator în Congresul american, referindu-se la europeni între cele două războaie mondiale, făcea trimitere la un discurs al lui Thomas Jefferson: “Interesele lor politice sunt complet diferite de ale noastre (ale SUA-n.n.). Invidiile lor reciproce, echilibrele de putere, alianţele complicate, formele şi principiile lor de guvernare ne sunt, toate, străine. Sunt naţiunile unui veşnic război. Toate energiile lor sunt cheltuite pentru distrugerea averii şi vieţii cetăţenilor lor.”1 Suntem cu siguranţă tentaţi să refuzăm o astfel de imagine asupra Europei. Nu putem însă să nu acceptăm că divizarea politică, economică si religioasă a continentului european constituie o permanenţă. Cum a fost atunci posibilă integrarea europeană? Încercând să-şi explice o astfel de mutaţie de proporţii în evoluţia Europei, Louis Carton este de părere că, deşi divizată, Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei, înţeleasă astfel: “Dar, dacă Europa este divizată în acţiune, rămâne o comunitate a civilizaţiei. O comunitate care nu înseamnă unitate sau monolitism. Dimpotrivă, diversitatea şi varietatea caracterizează civilizaţia comună a Europei. Ea este fondată pe o anumită concepţie a individului. Dar, fiecare individ este complex şi poartă în el două capacităţi care uneori se completează, alteori se contrazic: inteligenţa, partea raţională a spiritului, aptă să analizeze, să înţeleagă, să construiască şi imaginaţia, intuiţia, parte iraţională care urmează impulsuri adesea misterioase. Complexitatea civilizaţiei Europei este imaginea spiritului uman. Este de altfel construită pe dublul aport al tradiţiei păgâne axată pe raţiunea umană şi al celei creştine, fundamentată pe credinţă. Ca şi spiritul uman, civilizaţia occidentală va fi constant solicitată de spirit şi de raţiune. Uneori una din sursele tradiţiei europene va domina: Evul Mediu va fi era credinţei, Renaşterea va dezvolta influenţa raţiunii. Alteori, credinţă şi raţiune se vor echilibra, în indivizi ca şi în societate […]”.2 Comunitatea civilizaţiei nu semnifică aşadar uniformitate. Ceea ce o caracterizează nu este asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în capacitatea comună a europenilor de a simţi, de a reacţiona, de a asimila. Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi cultural; şi dacă instituţiile sunt “obiectivarea culturii”3, rezultă că Europa unită se datorează apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiaşi sistem de valori. Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea apartenenţei la Europa, într-un moment în care aceasta se redefineşte şi se caută. Ce fel de Europă şi până unde? Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar numai cu partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul esenţial ţine de sciziunea bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul. Optica s-a modificat însă după Reforma protestantă şi mai ales prin contribuţia lui Nietzsche4. Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei cultural şi este formată din 1

Hamilton Fish, “Pearl Harbor, Yalta şi trădarea Europei”, Ed. Venus, Bucureşti, 1993, p.8. Louis Carton, “L’Union européenne”, Dalloz, Paris, 1994, p. 8-30. 3 Andrei Marga, “Filosofia unificării europene”, Colecţia “Studii europene”, Cluj 1995, p. 25. 4 Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”, Philosophia, 1, Cluj, 1991, p. 9 -12., după Andrei Marga, op. cit., p.28. 2

2

“acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism.” Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte: “conceptul grec al individualităţii”, “conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului” şi “conceptul biblic al persoanei umane”5. Comunitatea este astfel dată de umanismul şi raţionalismul greco-latin, îmbogăţit prin creştinism. Specificarea culturii europene s-a făcut prin desprinderea de Orient, apoi de Africa şi – în timpurile moderne – de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea Europă, începând cu Renaşterea; este momentul în care individul începe să fie animat mai mult de raţiune şi să se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv, Renaşterea este considerată a marca o criză a conştiinţei europene; ea semnifică însă şi o revoluţie intelectuală care se va transmite în plan economic, social şi politic şi care va face din Europa “principala scenă pe care s-a desfăşurat istoria universală”. Europa nu mai înseamnă însă Europa capitalismului modern, sistemul mondial modern al lui Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din autonomia valorilor şi recunoaşterea de legi şi reguli generale care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii. Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate şi de identitate. Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori care dă specificarea Europei, se constituie în baza progresului individual şi social şi permite manifestarea solidarităţii ca expresie a opţiunii pentru un “bine comun european”. Identitatea europeană poate fi definită, după A. Marga, prin: conceptul “cunoaşterii” orientată spre atingerea scopurilor umane; conceptul “raţionalităţii” care presupune căutarea eficienţei acţiunilor noastre; conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli generale; conceptul “individualismului” prin care individul se manifestă liber; conceptul “persoanei umane” care înseamnă dorinţa individului de dezvoltare spirituală; conceptul “adevărului” ca valoare fundamentală şi conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii voinţei politice. Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenenţei şi din conştientizarea faptului că Europa unită nu mai poate fi susţinută doar la nivelul elitelor. Alfonso Mattera este convins că obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează pentru manifestarea în fapt a unui “cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi convins că aparţine unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze şi să-l promoveze.6 Sentimentul identităţii europene a fost trăit până în sec. XX de elita intelectuală şi de grupuri mai largi în momentele de zbucium ale istoriei. Foarte multe nu s-au schimbat nici astăzi. Europenii îşi dau foarte bine seama că fără sentimentul larg al apartenenţei la o identitate comună europeană, mai importantă decât identitatea naţională, nu se poate asigura solidaritatea şi voinţa politică necesară construcţiei europene; că fără acceptarea existenţei unui “bine comun” european, Europa riscă să devină cu mult mai puţin decât este astăzi. Dar, dacă pentru a merge mai departe în procesul unificării europene, este nevoie de o mutaţie de proporţii în plan cultural, comunitatea civilizaţiei dată de valorile spirituale comune a pliat

5

André Philip, “For a European Policy”, în The Absent Countries of Europe, Schriftenreihe der Osteuropa, Strasbourg, 1958, p.258. 6 Michael Dufranc, Confédération - fédération et identité, les Cahiers Universitaires Paneuropéens, nr.1, Paris, 1994, p. 45.

3

identitatea europeană pe identităţile naţionale, oferind justificare şi forţă procesului de integrare. Pe acest fond, manifestarea în fapt a unui “bine comun” european în anii ’50 dat de acceptarea unui real pericol ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a unui pericol de hegemonie din partea SUA şi a unui pericol de conflict armat ca urmare a războiului rece, a făcut posibilă unificarea europeană. Fundamentată pe comunitatea economică, construcţia europeană presupune un efort constant de a menţine unitatea diversităţilor. De modul în care identitatea europeană se va transmite în planul acţiunilor umane depinde esenţial viitorul continentului european.

2. De la idee la Tratatele constitutive Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit în istorie tuturor antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într-o Europă unită, de la Atlantic la Urali şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului. O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe universalismul creştin, constituie, după, G. Uscătescu, însăşi ideea de Europa.7 Ea este cea care a animat spiritele luminate ale secolului XIX şi le-a făcut să simtă posibilitatea unităţii în diversitate pe spaţiul european. Sub forma unor simple idei şi nu de puţine ori a unor proiecte concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrări religioase, scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry despre spiritul european (1817-1945).8 Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea creării unei Europe unite, Edouard Gruter prezintă într-o colecţie de texte privind ideea de integrare europeană:9 - proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713); - principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814); - proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor Hugo (1842); - argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863); - concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene (1831); - argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea avea în rezolvarea diferendelor între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii - Bakunin (1902). Proiectul Păcii perpetue – abatele Saint-Pierre, 1713 Suveranii prezenţi deputaţi semnatari convin asupra următoarelor articole.

7

Ioana Mustaţă, George Uscătescu, “Pledoarie pentru Europa”, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 94-95. 8 Combes, Jean -“L’Europa de la prehistoire à nos jours”, Horvath, Ecully, 1991, p. 3-4, 45-138, 195-196. 9 Gruter, Edouard - “ L’idée européenne”, Armand Colin, Nancy, 1971, p. 6-24.

4

I. Va exista din acest moment o Societate, o Uniune, permanentă şi perpetuă între toţi Suveranii creştini pentru a asigura Pacea în Europa şi, în acest scop, Uniunea va încheia, dacă este posibil, cu Suveranii mahomedani vecini tratate pentru menţinerea păcii. […] Suveranii vor fi reprezentaţi de Deputaţi într-un congres sau Senat permanent într-un oraş liber. II. Societatea Europeană nu se va implica în guvernarea unui Stat, decât pentru a păstra forma fundamentală şi pentru a acorda un ajutor prompt Prinţilor în Monarhii şi Magistraţilor în Republici, contra Instigatorilor şi Rebelilor. […] III. Fiecare Suveran va dispune liber, atât el cât şi succesorii lui, de teritoriul pe care îl posedă în prezent sau pe care trebuie să-l posede conform prezentului Tratat. Suveranii nu pot schimba între ei nici un teritoriu decât cu consimţământul şi sub garantarea Uniunii cu trei sferturi din cele 24 de voturi, iar Uniunea va deveni garanta respectării promisiunilor reciproce. […] IV. Deputaţii vor lucra în permanenţă la redactarea Articolelor de Comerţ în general, şi la diferite acte de comerţ în particular, în aşa fel încât Legile să fie egale şi reciproce pentru toate naţiunile şi fondate pe echitate. […] V. Nici un suveran nu va îndrepta armele şi nu va acţiona ostil decât împotriva celui care se va declara inamicul Societăţii europene; dar dacă va exista un motiv de plângere împotriva unuia dintre membri sau o cerere, atunci va trebui să înainteze prin Deputat un memoriu către Senat şi Senatul va concilia diferendele prin Comisarii săi Mediatori sau va judeca diferendul şi va decide cu unanimitate de voturi şi cu trei sferturi de voturi în recurs. […] Suveranului care va ridica armele fără ca Uniunea să declare război sau care va refuza să execute un Regulament al Uniunii, i se va declara război până va fi dezarmat, va plăti cheltuielile de război şi prin Pacea care va fi încheiată va fi pentru totdeauna înlăturat de la conducerea Statului său. […] IX. În Senatul Europei vor fi 24 de Senatori sau Deputaţi ai Suveranilor uniţi. […] Fiecare Deputat va avea un vot. X. Membrii şi Asociaţii Uniunii vor contribui la cheltuielile Societăţii şi la subsidiile de garanţie proporţional cu veniturile şi bogăţia popoarelor lor. […] XII. Nu se va schimba nimic din cele 11 articole fundamentale mai sus exprimate, fără consimţământul unanim al tuturor membrilor; Societatea va putea însă, cu trei sferturi de voturi, să adauge sau să aducă clarificări dacă va considera că se impune pentru utilitate comună." Denis de Rougemont, Vingt-huit siecles d’Europe, Ed. Payot, Paris, 1961, pp. 109-111. Principii şi condiţii privind reorganizarea Societăţii Europene - Saint Simon, 1814 "Organizarea Europei, aşa cum era ea în secolul al patrusprezecelea, este infinit superioară proiectului abatelui Saint – Pierre. Orice organizare politică, ca şi orice organizare socială, are principiile sale fundamentale care reprezintă esenţa sa şi fără de care ea nu poate nici să existe, nici să producă efectele care se aşteaptă de la ea. Aceste principii, pe care a fost fondată organizarea papală, nu au fost cunoscute de abatele Saint – Pierre; le putem reduce la patru; 1. Orice organizare politică instituită pentru a lega ansamblul mai multor popoare, conservând fiecăruia independenţa sa naţională, trebuie să fie sistematic omogenă, ceea ce înseamnă că toate instituţiile trebuie să fie rezultatul unei concepţii unice şi, prin consecinţă, guvernul, la toate nivelurile, trebuie să aibă o formă asemănătoare; 2. Guvernul general trebuie să fie total independent de guvernele naţionale; 3. Cei care compun guvernul general trebuie să aibă vederi generale şi să se ocupe special de interese generale; 4. Ei trebuie susţinuţi de o putere care rezidă în ei şi care să nu aibă nimic de a face cu o forţă din afară: această putere este opinia publică.

5

Astfel, nu mai este decât un pas până la a realiza cea mai bună constituţie posibilă a unei societăţi a popoarelor. Este suficient să se adauge la principiile stabilite următoarele trei condiţii: 1. Ca cea mai bună constituţie posibilă să se aplice guvernului general şi guvernelor naţionale; 2. Ca membrii guvernului general să fie constrânşi prin forţa lucrurilor să lucreze la binele comun. […] 3. Ca forţa lor în opinia publică să fie fondată pe raporturi pe care nimic să nu le zdruncine şi care să se menţină oricând şi în orice loc." Saint – Simon, De la Reorganisation de la Societe Europeenne (1814), Centre de Recherche europeennes, Lausanne, 1967, pp. 39-40. "Alianţa Franţei cu Germania este constituţia Europei" – Victor Hugo, 1842 "Să recapitulăm. Acum două sute de ani, două state invadatoare presau Europa. Altfel spus, două egoisme ameninţau civilizaţia. Aceste două state, două egoisme, erau Turcia şi Spania. Europa s-a apărat. Cele două state au căzut. Astăzi problema alarmantă se reproduce. Alte două state, pe aceleaşi baze ca şi precedentele, ameninţă Europa. Aceste două state, aceste două egoisme sunt Rusia şi Anglia. Europa trebuie să se apere. Vechea Europă, care era o construcţie complicată, este demolată; Europa actuală este de o formă mai simplă. Ea se compune esenţial din Franţa şi Germania, dublu centru pe care se sprijină la nord ca şi în centru grupul de naţiuni. Alianţa Franţei cu Germania este constituţia Europei. Germania, ostilă Franţei, lasă să intre Rusia; Franţa, ostilă Germaniei, lasă să intre Anglia. Deci, ceea ce trebuie să facă cele două state invadatoare este să dezbine Germania şi Franţa. Această dezbinare a fost pregătită cu abilitate în 1815 de politica ruso-engleză. Această politică a creat un motiv permanent de animozitate între cele două naţiuni centrale. Acest motiv de animozitate este malul stâng al Rinului care aparţine de drept Franţei. Pentru ca prada să fie bine păstrată, ea a fost dată celui mai tânăr şi mai puternic dintre popoarele germane, Prusiei. […] Pericolul creşte din zi în zi. Un şanţ profund s-a săpat. Un mare incendiu mocneşte probabil în tenebre. Anul trecut, graţie Angliei, focul era cât pe ce să cuprindă Europa. Or, cine ar putea spune ce-ar deveni Europa ? […] Civilizaţia ar pieri." Victor Hugo, Le Rhin, Conclusion, (1842), Ed. Club Francais du Livre, Paris, 1968, p. 535.

Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate determinant de factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea; proiectele propun o unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul unor alianţe confederative care să respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii; se propun instituţii independente, cu reprezenanţi ai statelor membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor membre; uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limiteazăşi independenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Practic, se regăsesc în aceste proiecte idei şi principii care şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de integrare, ce-i drept, după două secole.

6

În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de evenimente care intră prin natura lor în istoria proceselor de integrare vest- europeană. În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena “mişcarea Pan-Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene pe fondul reconcilierii franco-germane în scopul apărării de două pericole: unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economic la vest (Statele Unite ale Americii). În prezent, mişcarea se constituie într-o alternativă confederală la unificarea pe baze federaliste a Comunităţii Europene10. Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată de Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele europene. Climatul specific începutului de deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; a rămas totuşi, ca moment de referinţă,un fel de debut în planul procesului de constituire a Comunităţii Europene. Aristide Briand – Discurs în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, reunită la Geneva la 5 sept. 1929 “M-am asociat în ultimii ani la o propagandă în favoarea unei idei pe care am binevoit a o califica generoasă poate pentru a ne dispensa de a o califica imprudentă. […]Această idee care a obsedat imaginaţia filosofilor şi poeţilor […] a sfârşit prin a apare ca răspunzând unei necesităţi. […] Nu m-am ferit în acest timp să constat dificultăţile unei astfel de întreprinderi, să evaluez toate inconvenientele pentru ca un om de stat să se lanseze în ceea ce am putea numi o astfel de aventură. Dar cred că, în toate actele oamenilor, cele mai importante şi cele mai înţelepte, există întotdeauna un grăunte de nebunie sau de temeritate. Atunci m-am dăruit total şi fac un pas înainte. Îl fac cu prudenţă. Realizez că improvizarea ar fi regretabilă şi nu ascund că problema ar putea fi puţin în afara programului Societăţii Naţiunilor. Se ataşează totuşi, deoarece Societatea, de la începuturi, nu a încetat să preconizeze apropierea popoarelor şi a unităţilor regionale chiar şi cele mai întinse. Cred că între popoare care sunt geografic grupate aşa cum sunt popoarele Europei, trebuie să existe un gen de legătură federală. Aceste popoare trebuie să aibă în orice moment posibilitatea să intre în contact, să-şi discute problemele, să ia soluţii comune; ele trebuie, într-un cuvânt, să stabilească între ele o legătură de solidaritate care să le permită să facă faţă, la momentul oportun, circumstanţelor grave care ar apare. Aceasta este, Domnilor, legătura pe care eu aş dori să o realizez. Evident, asociaţia va acţiona mai ales în domeniul economic, cea mai presantă problemă. Cred că, în acest domeniu, putem obţine succese. Dar sunt sigur, de asemenea, că din punct de vedere politic sau din punct de vedere social, legătura federală, fără a atinge suveranitatea nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte dintr-o astfel de asociaţie, ar putea fi benefică.”

Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare. Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi afectată suveranitatea naţiunilor. Aşadar, o legătură federală care să nu aducă atingere drepturilor suverane ale statelor membre. Principiul este reluat şi în Memorandumul lui Alexis Leger din mai 1930 privind organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană. Ţările Europei sunt chemate la un efort de asociere prin cooperare politică pe bază de solidaritate. Scopul final ar 10

Vasile C. Nechita, Integrarea europeană, Ed. Deşteptarea, Bacău, 1996, p. 55.

7

urma să fie o “federaţie de state fondată pe ideea de uniune şi nu de unitate, cu alte cuvinte, suficient de suplă pentru a respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecăruia dintre state, asigurându-le în acelaşi timp beneficiul solidarităţii colective în reglementarea chestiunilor politice.[…] Concepţia despre organizarea economică trebuia să urmărească […] o apropiere a economiilor europene realizată sub responsabilitatea politică a guvernelor solidare” şi să fie subordonată concepţiei politice. Nici acest proiect nu duce la o realizare concretă, ideea unui federalism european, oricât de nuanţat şi lipsit de consecinţe practice, ridicând foarte multe obiecţii în rândul membrilor Societăţii Naţiunilor. Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25 iulie 1921.Îi urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce.Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la semnarea în 1944 între cele trei ţări a unei Convenţii vamale şi în 1958 la încheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o uniune economică cu un ridicat nivel de integrare. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea însă statele europene în faţa unei situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi economice, dislocarea profundă a întregului aparat productiv, divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea războiului rece. Metropolă a geniului uman, centru economic al lumii până la al doilea război mondial, Europa vedea pierdut rolul său de centru de putere mondială. Cele două conflagraţii şi tensiunile provocate de factori economici şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru a face faţă noii conjuncturi internaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt. Secretarul de stat cu afaceri economice William Clayton, în urma unei călătorii prin Europa, întocmeşte un raport secret privind distrugerile războiului. Concluzia era că, deşi remediul ţinea de Europa însăşi, ajutorul de plecare trebuia furnizat de S.U.A. Sprijinul american a fost grăbit însă de decizia Marii Britanii, luată în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei şi Turciei, ajutor la care se angajase după război pentru a întări linia de rezistenţă în faţa presiunilor sovietice11.La propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cu iniţierea unui plan de ajutor al Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui nou tip de relaţii internaţionale: “a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”.12 SUA erau interesate în ajutorarea Europei nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o soluţie la recesiunea economică prin care treceau. Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort european de relansare economică. Se solicita ţărilor europene elaborarea unui plan comun pe baza evaluării resurselor şi deficitelor existente. Şaisprezece ţări ale Europei Occidentale şi Rusia sovietică (reprezentată de Molotov) se întâlnesc la Paris.Refuzul sovieticilor de a participa la un program de ansamblu contrar suveranităţii naţiunilor este urmat de refuzul sateliţilor URSS şi se produce astfel ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările Europei Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute de americani, semnează la Paris în 1948 Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind OECE (Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică). 11 12

Ignat, Ion -“ Uniunea Economică şi Monetară Europeană, Ed. Synposion, 1994, Iaşi, p. 13. Monnet, Jean - “Memoires”, Fayard, Paris, 1976, p. 383.

8

Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este părerea lui Monnet despre această organizaţie, exprimată într-o scrisoare către Georges Bidoult, preşedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu va fi după părerea mea suficient. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”. Într-o altă scrisoare, către R. Schuman, precizează după o perioadă de şedere în SUA: “Nu mă pot opri să fiu uimit de natura relaţiilor care riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei, dacă ele se menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa să rămână dependentă mult timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de creditele americane, şi privind securitatea sa, de forţa americană, fără consecinţe aici şi în Europa”. Soluţia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi decât o federaţie a Vestului.13 Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le aveau cu privire la Germania, aceasta începea să reprezinte din nou un pericol pentru Europa şi mai ales pentru Franţa. În această conjunctură, singura soluţie era considerată o acţiune imediată asupra unui punct esenţial. Acest punct a fost găsit în producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei. Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în menţinerea păcii pe continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea existentă în acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca aici să se întrevadă soluţia. La 9 mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Monnet, propune Germaniei plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională deschisă participării şi altor ţări ale Europei.Şase ţări au acceptat planul şi au semnat la Paris la 18 aprilie 1951 tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concretă pe drumul unificării Europei pe baze federale. Jean Monnet – Memorandum, 3 mai 1950, privind plasarea producţiilor de oţel şi cărbune franceze şi germane sub o organizare comună "Spiritele se cristalizează asupra unui obiectiv simplu şi periculos: războiul rece. […] În fapt, deja suntem în război. Trebuie să schimbăm cursul evenimentelor. Pentru asta, trebuie să schimbăm spiritul oamenilor. Vorbele nu mai sunt suficiente. Singură o acţiune imediată asupra unui punct esenţial poate schimba starea actuală. Trebuie o acţiune profundă, reală, imediată şi dramatică care să schimbe lucrurile şi să facă realizabile speranţele pe care popoarele sunt pe punctul de a nu le mai avea. Şi astfel să dăm popoarelor ţări libere, speranţă în cele mai îndepărtate obiective pe care le pot stabili şi să creăm dorinţa de a le urmări. Situţia germană devine rapid un cancer periculos pentru pacea în viitorul îndepărtat, şi pentru Franţa în viitorul imediat, dacă dezvoltarea sa nu orientează germanii spre speranţă şi colaborare cu popoarele libere. Această situaţie nu poate fi reglată prin unificarea Germaniei, căci ar trebui un acord USAURSS, imposibil de conceput pentru moment. Ea nu poate fi reglată prin integrarea Vestului german cu Occidentul,

13

Ibid., p.393.

9

- pentru că Germania de Vest s-ar menţine din acest motiv, faţă de Est, în situaţia de a fi acceptat separaţia, în timp ce unitatea trebuie să fie în mod necesar obiectivul lor constant; - pentru că integrarea pune problema înarmării Germaniei şi ar antrena războiul, prin provocarea faţă de URSS; - pentru chestiuni politice nerezolvabile. Cu toate acestea, Americanii vor insista ca integrarea Vestului să se facă, - pentru că ei vor ca ceva să se facă şi pentru că nu au alte soluţii; - pentru că ei se îndoiesc de soliditatea şi de dinamismul francez. Unii cred că e timpul să se găsească un înlocuitor pentru Franţa. Nu trebuie încercată reglarea problemei germane, căci ea nu poate fi realizată în condiţiile actuale. Trebuiesc schimbate condiţiile, transformându-le. Se impune o acţiune dinamică care să transforme situaţia germană şi să orienteze spiritul german spre a nu căuta o reglare în baza datelor actuale. Continuarea relansării Franţei va fi stopată dacă problema producţiei industriale germane şi a capacităţii sale de concurenţă nu va fi reglată imediat. Baza superiorităţii pe care o recunosc industriaşii francezi tradiţional Germaniei este producţia sa de oţel la un preţ pe care nu-l poate concura Franţa. De unde ei trag concluzia că toată producţia franceză este handicapată. Deja Germania cere ridicarea producţiei sale de la 11 la 14 milioane tone. Noi refuzăm, dar Americanii insistă. În final, vom avea rezerve, dar vom ceda. În acelaşi timp producţia franceză stagnează sau chiar scade. Este suficient să enunţăm aceste realităţi pentru a nu mai fi nevoie de descris în detaliu consecinţele: Germania în expansiune; dumping german la export; cerere de protecţie pentru industria franceză; stoparea liberalizării scimburilor; reconstituirea cartelurilor de dinainte de război; orientarea eventuală a expansiunii germane spre Est, preludiu la acordurile politice; Franţa recăzută în rutina unei producţii protejate. Deciziile care vor duce la această situaţie vor fi lansate, dacă nu chiar luate, la conferinţa de la Londra sub presiune americană. Or, SUA nu doresc ca lucrurile să evolueze astfel. Ele vor accepta o altă soluţie dacă este dinamică şi constructivă, mai ales dacă este propusă de Franţa. Cu soluţia propusă ar dispare problema dominaţiei industriei germane, a cărei existenţă ar crea în Europa o teamă, cauză a unor perturbări constante şi care, în final, ar împiedica uniunea Eoropei şi ar cauza o nouă pierdere Germaniei însăşi. Această soluţie creează, dimpotrivă, atât pentru industria franceză, cât şi pentru cea germană şi europeană, condiţiile expansiunii comune în condiţii de concurenţă dar fără dominaţie. Din punct de vedere francez, o astfel de soluţie pune industria naţională pe aceleaşi baze de plecare cu industria germană, elimină dumpingul la export care ar surveni din partea industriei germane de oţel, face să participe industria franceză de oţel la expansiunea europeană, fără teamă de dumping, fără tentaţia cartelului. Teama industriaşilor, care ar antrena malthusianismul, stoparea "liberalizării" şi, în final, întoarcerea la rutină s-ar elimina. Cel mai mare obstacol în continuarea progresului industrial francez ar fi îndepărtat. Am fost, până în acest moment, angajaţi într-un efort de organizare a Vestului, concomitent economic, militar şi politic: O.E.C.E., pactul de la Bruxelles, Strasburg. Experinţa celor doi ani - discuţiile din O.E.C.E. asupra acordurilor de plăţi, liberalizarea schimburilor, etc., programul de înarmare supus ultimei reuniuni de la Bruxelles, discuţiile de la Strasburg, eforturile fără rezultat de constituire a unei uniuni vamale franco-italiene, arată că nu facem nici un progres real spre scopul pe care ni l-am asumat şi care este organizarea Europei, fără dezvoltare economică şi fără securitate colectivă. Anglia, dornică să colaboreze cu Europa, nu va consimţi la nimic care să aibă consecinţe asupra legăturilor sale cu Dominioanele sau care să afecteze relaţiile cu America.

10

Germania, element esenţial al Europei, nu poate fi angajată în organizarea europeană în condiţiile actuale, pentru motivele prezentate mai sus. Este sigur că, continuarea acţiunii întreprinse pe calea pe care suntem angajaţi conduce la un impas şi riscă să amâne lucrurile, în timp ce cealaltă organizare a Europei ar fi posibilă." Publicat în "Le monde" la 9 mai 1970

Declaraţia lui Robert Schuman, 9 mai 1950 Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Mulţimea de naţiuni europene cere ca opoziţia seculară între Franţa şi Germania să fie eliminată: acţiunea întreprinsă trebuie să atingă în primul rând Franţa şi Germania. În acest scop, guvernul francez propune acţiunea imediată asupra unui punct limitat, dar decisiv. Guvernul francez propune plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizare deschisă participării altor state ale Europei. Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea de baze comune dezvoltării economice, primă etapă a Federaţiei europene, şi va schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război ale cărora au fost cele mai constante victime. Solidaritatea care va fi astfel asigurată va face orice război între Franţa şi Germania nu doar de neconceput, dar materialiceşte imposibil. Constituirea acestei unităţi puternice de producţie deschisă tuturor ţărilor care vor dori să participe, furnizând tuturor ţărilor pe care le va cuprinde elementele fundamentale ale producţiei industriale în aceleaşi condiţii, va pune bazele reale ale unificării lor economice. Această producţie va fi oferită întregii lumi fără distincţie şi fără nici o excludere, pentru a contribui la ridicarea nivelului de viaţă şi la progresul păcii. Europa va putea, cu mijloace sporite, să-şi urmărească unul din scopurile sale esenţiale: dezvoltarea continentului african. Asfel va fi realizată simplu şi rapid fuziunea de interese indispensabile stabilirii unei comunităţi economice şi introducerea fermentului unei comunităţi mai largi şi mai profunde între ţări mult timp opuse prin divizări sângeroase. Prin punerea în comun a producţiei de bază şi instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi celelalte ţări care vor adera, se vor asigura primele baze concrete ale unei Federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii. R. Hostiou, "Robert Schuman et l'Europe", Ed. Cujas, Paris, 1969, pp.137-138.

11

Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950- invadarea, la 25 iunie, a Coreei de Sud de către nord-coreeni, determină o altă reacţie franceză. Teama de pericolul comunist ia făcut pe americani să propună acceptarea înarmării Germaniei pentru a se apăra împotriva unei eventuale agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Francezii se simt ei înşişi ameninţaţi şi duşi de istorie spre un destin fatal. Reacţia lor se concretizează în planul Pleven. Un rol important revine şi de această dată lui Jean Monnet, care se adresează lui René Pleven, preşedintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente şi constructive pentru a crea un front comun european de apărare. Planul Pleven cuprindea propunerea de a înfiinţa, pentru apărarea comună, o armată europeană, sub conducerea unei autorităţi europene politice şi militare unice. Aceleaşi şase ţări care au semnat Tratatul C.E.C.O. semnează la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene de Apărare (CEA). Însă dorinţa de a constitui o armată europeană s-a dovedit a fi prematură şi a dăunat unirii Europei. Controverselor între federalişti şi naţionalişti din cadrul acestui organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale EURATOM şi ale Comunităţii Economice Europene a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorităţi a C.E.C.O.14 CEA s-a soldat cu un eşec general şi a creat o breşă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a Europei şi cei care optau pentru menţinerea stării de fapt sau cel mult într-o “Europă a patriilor” de tip confederal. Această primă etapă a construcţiei europene ne permite să precizăm factorii care au stat la baza procesului de integrare: menţinerea păcii şi stabilităţii pe continentul european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinţa statelor vest-europene de a se desprinde de dependenţa americană şi de a-şi recăpăta locul pierdut pe scena politică şi economică internaţională. Două cauze principale par a fi determinante în eşecurile înregistrate: contradicţia existentă între federalişti şi naţionalişti şi încercarea de a unifica ţările europene pe baze politice. O nouă etapă începe în 1955 prin iniţiativa lui Monnet de constituire a unui Comitet de acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că simpla cooperare între state suverane nu este suficientă şi se impune ca statele să delege o parte din puterile lor unor instituţii federale europene. În acelaşi timp, dorita unitate politică depindea de realizarea efectivă a uniunii economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja menţionaţi şi orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite. Prima sesiune a Comitetului de acţiune s-a ţinut la Paris la 18 ianuarie 1956. Rezultatul unui an de dezbateri a fost o declaraţie prin care se cerea crearea unei comunităţi în domeniul energiei nucleare după modelul C.E.C.O. Comitetul a însărcinat pe belgianul Paul Henri Spaak cu elaborarea a două proiecte de tratat: unul vizând crearea unei comunităţi într-un domeniu restrâns (energia atomică) şi altul, mai amplu, de realizare a unei pieţe comune. Şase ţări (Benelux, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, în martie 1957, două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politică a Europei. (Tabloul 1.1).

14

Maurice Duverger, “Europa de la Atlantic la Delta Dunării”, Omegapres, Bucureşti, 1991, p. 75-80.

12

Momente principale în construcţia europeană -18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind construirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECA); -27 mai 1952, semnarea la Paris a tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare; - 25 martie 1957, Tratatele de la Roma asupra Comunităţii Economice Europene (CEE) şi asupra Comunităţii Economice a Energiei Atomice (EURATOM); - 1 ianuarie 1959, declanşarea procesului de eliminare a barierelor vamale interne; - 4 ianuarie 1960, constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), grupând Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Austria, Elveţia, Portugalia, Danemarca; - august 1961, candidatura Marii Britanii şi a Danemarcei; - ianuarie 1962, acord asupra principiilor politicii agricole comune (PAC) şi crearea Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA); - 1 iunie 1964, intrarea în vigoare a Convenţiei de la Iaoundé care asociază la CEE optsprezece ţări africane şi Madagascar; - 8 aprilie 1965, tratatul de la Bruxelles de fuzionare a instituţiilor celor trei comunităţi ; - iunie 1965, Franţa adoptă politica “scaunului gol “; - ianuarie 1966, “compromisul de la Luxemburg” privind aplicarea regulii unanimităţii când sunt în joc interese vitale ale unui stat; - 1 iulie 1968, eliminarea tarifelor vamale interne; - 1 ianuarie 1973, intrarea în CEE a Irlandei, Marii Britanii şi Danemarcei; - 10 decembrie 1974, decizia ca Parlamentul european să se formeze prin sufragiu universal direct; - 28 februarie 1975, Convenţia de la Lomé între CEE şi statele ACP (Africa, Caraibe, Pacific); - 1 ianuarie 1981, intrarea Greciei în Comunitate; - 1 iunie 1985, Consiliul convoacă o conferinţă interguvernamentală însărcinată cu revizuirea Tratatului de la Roma şi se publică “Cartea Albă” asupra formării pieţei interne; - 1 ianuarie 1986, intră în CEE Spania şi Portugalia; -17 februarie 1989, semnarea Actului Unic European care relansează construcţia europeană; - 19 iunie 1990, acordul de la Schengen (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg) asupra liberei circulaţii a persoanelor; - 7 februarie 1992, Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană - CEE devine Uniunea Economică Europeană (UEE ); - 2 mai 1992, Acordul asupra Spaţiului Economic European (SEE) privind crearea unei zone de liber schimb între CEE şi AELS; - 1 ianuarie 1993, intrarea în vigoare a pieţei unice, consacrând libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi forţei de muncă; - 1 noiembrie 1993, intrarea în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene ; - 1 ianuarie 1994, intrarea în vigoare a SEE; - martie 1994, semnarea actelor de adeziune la UE de către Austria, Finlanda, Norvegia, Suedia; - 9 decembrie 1994, întâlnirea de la Essen prin care se decide extinderea UE; - 1 ianuarie 1995, intrarea în UE a Austriei, Finlandei şi Suediei în baza referendumurilor naţionale;

13

- 10 noiembrie 1997, Acordul Consiliului asupra strategiei de preaderare “Agenda 2000 pentru o Uniune mai puternică şi mai largă” - decembrie 1997, Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului instituţional al UE; - 12-13 decembrie 1999, Consiliul european de la Luxemburg; se decide începerea negocierilor cu 6 dintre cele 12 candidate la aderare - 30 martie 1998, lansarea procesului de adeziune a celor 10 ţări candidateee ale Europei Centrale şi de Est şi a Ciprului; - 31 martie 1998, intrarea Italiei în spaţiul Schengen; - 1-3 mai 1998, Consiliul miniştrilor de finanţe ai celor 15 şi Consiliul european, privind intrarea îna treia fază a instituirii monedei unice. - 1 ianuarie 1999, 11 ţări intră în a-3a fază a monedei unice; - 1 mai 1999 , intră în vigoare a Tratatului de la Amsterdam; - 10-11 decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki; se decide începerea negocierilor şi cu celelalte ţări care îndeplinesc criteriile de aderare; - decembrie 2000, Tratatul de la Nice privind reforma instituţiilor europene; - 26 februarie 2001, semnarea Tratatului de la Nice ; - 1 ianuarie 2002, intră în circulaţie Euro. ; - 28 februarie 2002, debutul Conventiei europene cu privire la viitorul Uniunii Europene ; - dec 2002, Uniunea Europeana decide sa se extinda spre 10 din cele 12 tari cu care este in proces de negociere (mai putin Romania si Bulgaria) ; - febr.2003, intrarea in vigoare a Tratatului de la Nice ; Aprilie 2003, semnarea Tratatului de aderare intre UE si Republica Ceha, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria,; - iulie 2003, adoptarea de catre Conventie a proiectului de Constitutie ; - 4 octombrie 2003, inceprea celei de-a 6-a Conferinte interguvernamentale (Roma), cu scopul principal de a defini forma finala a unei prime Constitutii europene, in baza textului elaborat de Conventie; - 1 mai 2004, intrarea in vigoare a Tratatului de aderare a celor noi 10 tari membre ; - 5 mai 2004, aprobarea formala de catre Parlament a celor 10 noi comisari ; - iunie 2004, Consiliul european decide lansarea procedurilor de negociere cu Croatia; - 17-18 iunie 2004, Consiliul European de la Bruxelles, aprobarea Tratatului Constitutional - 22 iulie 2004, este aprobat de catre Parlament noul Presedinte al Comisiei - José Manuel Barroso ; - 24 octombrie 2004, semnarea la Roma a Tratatului Constitutional ; - 1 febr. 2005, intrarea in vigoare a acordului de asociere UE – Croatia ;20 febr. 2006, Spania este prima tara care organizeaza un referendum pentru aprobarea Tratatului Constitutional; - 13 aprilie 2005, acordul Parlamentului european privind aderarea Romaniei si Bulgariei in 2007; - 24 aprilie 2005, semnarea Tratatului de aderare a Romaniei si Bulgariei; - 29 mai 2005, Franta spune NU Tratatului constitutional ; - 1 iunie 2005, Olanda spune NU Tratatului constitutional; - 3 octombrie 2005, deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia si Croatia; - 1 iulie 2006, Finlanda preia Presedintia Consiliului

14

3. Federalism şi cooperare interguvernamentală în construcţia politică a Uniunii Europene Uniunea Europeană este un proces de integrare deplina, economică, socială, instituţională şi, prin „forţa lucrurilor” (expresie folosită de către specialişti cu referire la manifestarea unei legi cumulative de integrare – odată început, procesul continuă în mod obiectiv, dacă există voinţă politică), un proces de integrare politică. Uniunea s-a construit politic în cadrul unui proces caracterizat de confruntarea între două orientări: federală şi confederală.

3.1. Curente fundamentale în integrarea politică a Europei Începând cu prima Comunitate Europeană (CECO - 18 aprilie 1951), s-a putut constata tendinţa vest-europenilor de a crea o structură de tip federal care, progresiv, să se substituie vechilor state. Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, prin oferta făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva decât să demareze procesul construirii unei federaţii europene, indispensabilă păstrării păcii.15 Pentru prima dată, o instituţie – Înalta Autoritate , compusă din membri independenţi, era însărcinată cu puteri supranaţionale şi urma să acţioneze conform intereselor Comunităţii. CECO avea să fie astfel prima etapă a constituirii federaţiei europene. Federalismul european, inspirat din tradiţia democrat-creştină şi experienţa germană, este un federalism prin integrare. Scopul este atingerea unei mai mari eficacităţi, nerealizabilă într-un cadru naţional. Datorită acestui fapt, pentru federalişti pare absurdă dorinţa naţiunilor de a crea o “Europă unită”, conservând în acelaşi timp structurile vechi şi refuzând renovarea acestora. Federaliştii detestă naţionalismul pentru că separă oamenii de alţi oameni şi-l consideră piedică în calea manifestării solidarităţii umane. Federalismul îi face pe oameni mai responsabili şi liberi, stimulându-le iniţiativa civică. În acelaşi timp, el este singurul care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le identitatea şi eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie caracteristică naţiunii). Spre deosebire de federaţie, confederaţia e o simplă asociere de state pe baza unui tratat, pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei apărarea; confederaţia e situată la jumătatea drumului între superstat şi alianţă.16 Fiind o “asociaţie contractuală între suverane”, confederaţia reprezintă o categorie a dreptului internaţional (spre deosebire de federaţie, care emană din dreptul public intern).17 În cadrul Confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate competenţele, menţinându-se principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Obiectivele sunt, aşadar, urmărite în baza regulilor cooperării interguvernamentale. Din punct de vedere politic, confederaliştii combat opţiunea federală în integrarea Europei cu argumente ce ţin, îndeosebi, de naţiune şi de identitate. Naţiunile Europei sunt puternice iar naţionalismul, chiar în Europa de Vest, nu ţine de domeniul trecutului; ele dau culturii continentului bogăţia şi diversitatea. Naţiunile alcătuiesc cadre politice adânc 15

Christian Philip - Textes institutifs des communautés européenes. Presses Universitaires de France, Paris, 1984, p.5. 16 Christine Gouaud - Refléxions sur le concept de conféderation, les Cahiers Universitaires Paneuropéens, nr.1, 1994, Paris, p.21. 17 Eliza Campus - Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.16-18.

15

înrădăcinate în istorie şi în conştiinţa popoarelor şi conferă indivizilor identitate, sentimentul de apartenenţă. Un sistem confederal coordonează entităţile, conservându-le personalitatea, suveranitatea, în timp ce sistemul federal lasă componentelor sale o autonomie limitată. Europa politică nu poate fi în consecinţă decât confederală. Doar astfel poate să cuprindă şi ţările din centrul şi estul continentului, care prin cultură şi istorie sunt ataşate valorilor europene. Ca soluţie de compromis, André Postel-Vinay propune, fie o federaţie politică cu caracter democratic, fie o Europă a înţelegerii. În primul caz s-ar pune problema caracterului democratic al instituţiilor şi al votului (folosirea majorităţii calificate şi a dreptului de vot pentru fiecare stat sau grupuri de state). Competenţele federale ar trebui limitate la afacerile externe, apărare, monedă şi comerţ exterior. A doua soluţie este mai realizabilă în conjunctura actuală. Ea presupune menţinerea instituţiilor şi regulilor anterioare Maastrichtului, crearea de comitete suple, stabilirea concesiilor ţărilor membre asupra orientărilor, principiilor şi modalităţilor de aplicare, fără nici o atingere a libertăţii de decizie a statelor membre. Aşadar, modele apropiate mai curând de federaţie decât de confederaţie. Maurice Duverger propune în schimb europenilor un nou tip de federalism, bazat pe dubla natură a întregului ce urmează a fi organizat şi respectând principiul dublei legitimităţi.18 În această comunitate federală se va produce o evoluţie în două sensuri: cooperare acolo unde hotărârile nu pot fi luate decât de unanimitate şi supranaţionalitate în celelalte situaţii. Trecerea de la cooperare la supranaţionalitate se va face treptat. Sistemul propus se doreşte a fi un răspuns la bătălia federalism-naţionalism care nu poate avea un învingător deoarece fiecare exprimă un element de bază al Europei, una din laturile dublei sale naturi.

3. 2. Confruntarea federalism - cooperare interguvernamentală în procesul construcţiei politice a UE La 9 mai 1951, în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, Robert Schuman dădea citire actului de naştere al procesului de integrare ce a dus la actuala Uniune Europeană. Au răsunat atunci şi au devenit celebre cuvintele: “Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt.[...] Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizare deschisă participării altor state ale Europei[...] va asigura imediat stabilirea de baze comune dezvoltării economice, prima etapă a Federaţiei europene, şi va schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război [...]. Prin punerea în comun a producţiei de bază şi crearea Înaltei Autorităţi [...] se vor asigura primele baze concrete ale unei federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii.” Concretizată prin cele trei Tratate ale Comunităţilor - CECO, CEE şi EURATOM, metoda de integrare propusă (numită metoda comunitară sau Jean Monnet) a salvat practic ideea de Europa, intrată în criză din cauza eşecurilor de integrare pe baze politice şi a opoziţiei între federalişti şi confederalişti. Metoda comunitară în procesul construcţiei europene În urma Congresului de la Haga din 1948, M. Britanie, Franţa, Olanda, Belgia şi Luxemburg au alcătuit “Comitetul permanent pentru studiul şi dezvoltarea federaţiei europene”. Europa se lansa astfel într-un efort comun de găsire a celor mai convenabile şi 18

Maurice Duverger - Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapress, Bucureşti, 199, p.95-100.

16

totodată eficiente metode de unificare politică. Negocierile purtate au fost dominate de două curente fundamentale: metoda supranaţională, susţinută de francezi şi metoda interguvernamentală, promovată de britanici. Rezultatul a constat în crearea Consiliului Europei - primul organ de cooperare politică în Europa - prin semnarea de către 10 state, la 5 mai 1949, a Tratatului de la Londra. Cu un Consiliu de miniştri cu rol executiv, compus din reprezentanţii statelor membre, şi cu o Adunare parlamentară consultativă, Consiliul Europei reprezenta o soluţie de compromis între interguvernamental şi supranaţional. Din acel moment, cele două metode au intrat în competiţie. După cum diverşii oameni politici cu rol important în istoria Europei au aderat la una sau alta dintre concepţii, integrarea politică a înregistrat o evoluţie fie spre formula federală, fie spre cea a cooperării interguvernamentale. Din punct de vedere politic, ratificarea primului Tratat al Comunităţilor privind CECO are ca semnificaţie orientarea Europei spre federalism, chiar dacă textul este lipsit de precizie cu privire la finalitatea politică. Înalta Autoritate, formată din 9 membri desemnaţi de guvernele statelor membre dar în totală independenţă şi libertate de acţiune şi ale căror decizii vor avea titlu executoriu, este o expresie clară a supranaţionalismului. În aceeaşi perioadă, opţiunea federalistă primea însă o puternică lovitură prin eşecul planului Pleven. René Pleven, preşedinte al Consiliului, propunea în octombrie 1950 un proiect care să transpună federalismul parţial al lui Schumann în domeniul militar, prin crearea “Comunităţii europene a apărării”. Considerat un atentat la suveranitatea naţională (armata urma să fie ataşată instituţiilor politice ale Europei unite şi plasată sub comanda unui ministru european responsabil în faţa Adunării europene), proiectul a fost respins şi integrarea europeană părea să intre în criză. Procesul a fost relansat în 1955 la iniţiativa Benelux de creare a unei pieţe comune. Comitetul interguvernamental condus de belgianul P.H. Spaak a elaborat un raport ce propunea două comunităţi - CEE şi EURATOM; raportul a fost aprobat rapid şi a intrat în vigoare la 1 ian. 1958. Cel mai important este indiscutabil Tratatul CEE prin fundamentul juridic pe care l-a asigurat procesului de integrare: instituţii cu rol, funcţii şi proceduri proprii. În planul integrării politice, CEE a însemnat un pas înapoi faţă de CECO. Sistemul instituţional era format din patru instituţii politice: Adunarea europeană, Consiliul de miniştri, Comisia şi Curtea de justiţie. Primele două erau expresie a cooperării interguvernamentale, iar următoarele expresie a supranaţionalismului. Puterile Comisiei ca instituţie centrală cu rol executiv erau însă inferioare celor ale Înaltei Autorităţi iar esenţialul competenţelor revenea Consiliului de Miniştri ca organ interguvernamental. Mai târziu, deceniul şapte, caracterizat de succese incontestabile pe calea integrării economice, a fost definit politic printr-un climat incert şi contradictoriu. Primul moment important îl constituie planul Fouchet. La iniţiativa Franţei, Consiliul de Miniştri a decis formarea unei comisii, condusă de Christian Fouchet, pentru elaborarea unui proiect de uniune politică. Sub influenţa concepţiei gaulliste, definită sintetic prin “refuzul supranaţionalităţii”, uniunea politică propusă se prezenta ca o organizaţie internaţională tradiţională, fără personalitate juridică. Uniunea urma să fie condusă de un Consiliu format din şefii de state şi guverne care ar fi decis în unanimitate, o Adunare parlamentară cu rol consultativ şi o Comisie politică europeană cu rol tehnic, formată din specialişti. Era, aşadar, un proiect pe bază de cooperare interguvernamentală, în care s-a văzut o ameninţare pentru structurile Comunităţilor existente. Belgia şi Olanda s-au opus şi ceea ce se spera a fi şansa unificării politice a rămas drept “marea ocazie ratată”. Pe de parte, însă, cel mai cunoscut moment al controversei federalism - cooperare interguvernamentală, un fel de expresie sintetică a confruntării între cele două modele privind Europa, îl constituie “criza scaunelor goale”, prima criză instituţională din istoria procesului

17

de integrare. Conflictul a fost generat de propunerea Comisiei de creare a unui sistem de resurse bugetare proprii, necesar finanţării cheltuielilor comune, îndeosebi a celor antrenate de aplicarea Politicii Agricole Comune. Bugetul CEE ar fi urmat să capete caracteristicile unui buget federal, Comunitatea având rolul de administrare, în conformitate cu prevederile Tratatului. În plus, se cerea o întărire a rolului Parlamentului care ar fi trebuit să participe la procedura bugetară. Propunerea a apărut într-o fază în care ţările membre se pregăteau să intre în ultima etapă a perioadei de tranziţie, perioadă în care ar fi urmat să treacă la votul cu majoritate calificată în Consiliul de miniştri, în locul regulei unanimităţii - expresia cea mai sigură a intangibilităţii suveranităţii naţionale. Franţa a refuzat şi s-a retras de la masa negocierilor, blocând luarea deciziilor în Consiliu. Franţa a revenit în ianuarie 1966 prin aşa numitul “compromis de la Luxemburg”: pentru domeniile ce cădeau sub incidenţa votului majoritar, dacă o ţară invoca un interes foarte important, “discuţiile trebuiau să continue până se găsea un acord unanim”. Excepţia a devenit regulă până la Actul unic (1986), majoritatea deciziilor în Consiliu luându-se în unanimitate. Compromisul de la Luxemburg a confirmat încă o dată că integrarea era un proiect cu pretenţii federaliste, realizat prin cooperare interguvernamentală. Rolul esenţial revenea statelor membre şi orice încercare de accentuare a caracterului supranaţional al Comunităţilor era aspru penalizată. Europa trebuia să aparţină europenilor şi instituţiile supranaţionale nu puteau fi deasupra statelor naţionale. Deceniul opt a relansat procesul integrării politice prin Decizia Consiliului din aprilie 1970 de înlocuire a contribuţiilor naţionale la bugetul comunitar prin sistemul resurselor proprii. Era indiscutabil un succes al federaliştilor, al principiilor fondatoare: instituţii comune, independente, cu structuri şi mijloace proprii. Extinderile au întărit însă grupul ţărilor puternic ataşate intereselor naţionale. Franţei s-au adaugat M. Britanie, Danemarca şi Grecia. În Consiliu, unanimitatea devenise o regulă, iar în 1974 s-a creat Consiliul european care a devenit instituţia politică decisivă în construcţia Europei. Consiliul european este o structură interguvernamentală care orientează şi coordonează acţiunile statelor membre, respectând responsabilităţile instituţiilor comunitare. Balanţa s-a înclinat, astfel, spre interguvernamental. Ca o compensaţie, s-au extins competenţele Parlamentului în procesul decizional, întărindu-se astfel segmentul federativ pentru a crea un echilibru între dimensiunea supranaţională şi cea interguvernamentală. În acelaşi sens au contribuit mai târziu Actul unic European (1987) şi Tratatul de la Maastricht (1992). Rezultă că integrarea europeană a evoluat printr-un proces conflictual axat pe cuplul supranaţional-interguvernamental, având drept consecinţă în plan practic un dualism instituţional acuzat astăzi ca fiind cauza ”slăbiciunilor” Europei politice. Dorinţa europenilor de a crea o uniune europeană s-a lovit mereu de o anume ambiguitate cu privire la definirea formei acesteia, practic la finalitatea procesului de integrare. Formula ”Statele Unite ale Europei”, lansată cu mult timp în urmă de către Victor Hugo, a coalizat energiile în direcţia construcţiei politice a Europei unite în primii ani postbelici. A fost însă rapid abandonată în favoarea unor formule mai suple - ”Europa naţiunilor”, ”Europa popoarelor”, ”Europa cetăţenilor”, ”Federaţia europeană”, fără însă un efort de definire a formei şi a modului de realizare. Tratatele s-au limitat la a preciza că ţările semnatare îşi propun ”o uniune tot mai strânsă între ţările membre”. Ambiguitatea conceptuală s-a transmis şi în planul acţiunilor, ducând la frecvente crize în planul integrării politice. Proiectul european a beneficiant însă de un element de continuitate – metoda funcţionalistă. A integra prin economic, cu paşi mărunţi, într-un model de cooperare care să permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea solidarităţii, altfel spus, „învăluirea politicului printr-o strategie economică de creştere

18

funcţională”19 în baza unei logici cumulative de integrare şi respectând ritmul de evoluţie specific fiecărui stat membru constituie esenţa metodei funcţionaliste, comunitare. Metoda comunitară a permis, indiscutabil, progrese pe calea aprofundării integrării europene şi orientarea, astfel, a proiectului european în direcţia unificării politice. Plasarea în comun a producţiei de cărbune şi oţel, apoi a energiei atomice, crearea pieţei comune, moneda unică au pus, pas cu pas, bazele construcţiei politice a Europei şi au menţinut viu interesul pentru adâncirea gradului de integrare între ţările membre. Cu toate acestea, fiecare etapă de progres pe calea integrării economice nu a fost posibilă decât printr-o voinţă politică fermă. Este suficient să ne amintim de „compromisul de la Luxemburg” (1965) care a permis depăşirea primei crize instituţionale, Acordul de la Fontainbleau (1984) care a asigurat depăşirea poate a celei mai grave crize bugetare, Actul Unic European (1987) care a relansat procesul de realizare a pieţei interne şi de adoptare a monedei unice. Economicul s-a dovedit insuficient pentru a stimula statele participante să parcurgă etapele unei integrări depline, în aşa fel încât, integrarea politică să fie doar consecinţa ultimă a logicii cumulative de integrare. De altfel, proiectul european este un proiect politic, în care economicul nu joacă decât rolul de instrument. Ideea europeană nu a decurs dintr-o filosofie materialistă, cantitativistă, ci este mai curând de esenţă filozofică, idealistă. Este suficient să citim art. 2 al Tratatului de la Maastricht: ”Misiunea Comunităţii este ca [...] să promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor [...] o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să respecte mediul [...], un nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei sociale [...] coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre.” În plus, dacă ne gândim la argumentele fondatorilor, Europa Unită s-a construit politic în jurul obiectivului securităţii şi păcii pe continentul european şi din dorinţa de a se menţine pe scena politică a lumii ca leagăn al culturii şi civilizaţiei moderne. Astăzi, după ce procesul de integrare europeană a avansat atât de mult din punct de vedere economic, obiectivul iniţial îşi păstrează forţa de atracţie şi menţine în joc naţiuni cu puncte de vedere diferite asupra finalităţii integrării. Nivelul ridicat de prosperitate, solidaritatea antrenată prin metoda comunitară de integrare, modelul social promovat de europeni şi extrem de atractiv într-o lume aflată în plină criză a valorilor morale, plasată sub ”domnia cantităţii”, sunt puncte de sprijin, repere valorizante pentru susţinerea procesului de integrare. Dar, dacă metodei comunitare îi revine meritul de fi salvat ideea de Europa unită, în prezent, ea se dovedeşte incapabilă, cel puţin din anumite perspective, să se constituie în suport ”tehnic”, metodologic, pentru unificarea politică. Adepţii unei uniuni sub formulă federativă sunt de părere că se impune un salt în planul metodei de la funcţionalism la politic. Funcţionalismul s-a dovedit eficient pentru etape intermediare de integrare economică, un număr relativ redus de ţări şi cu niveluri, în general, apropiate de dezvoltare economică. Dar, utilitatea lui în planul integrării politice şi al democratizării Europei s-a dovedit a fi limitată20. Acolo unde ţările membre au considerat că le este mai favorabil, au refuzat participarea la un mecanism de integrare (spre exemplu, moneda unică, Europa socială, spaţiul Schengen), ducând la o Europă cu geometrie variabilă. Într-un anume fel, tocmai această flexibilitate a făcut posibil acordul politic al atâtor ţări cu opţiuni şi interese divergente de avansare pe calea integrării economice. În acelaşi timp, însă, o diferenţiere din ce în ce mai puternică, pe măsura aprofundării integrării şi a extinderii, pe 19

Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1999, p.113. 20 Joschka Fischer, De la Confédération a la Fédération: réflexion sur la finalité de l’intégration européenne, Discurs pronunţat la Universitatea Humbold, Berlin, 12 mai 2000.

19

fondul limitelor sistemului instituţional comunitar actual, riscă să se transforme într-un factor de dezintegrare. Deja, metoda comunitară a permis o accelerare a procesului de integrare economică, provocând un decalaj faţă de integrarea politică. Europa economică a evoluat către cel mai ridicat nivel de integrare – uniune monetară, cu un număr impresionant de politici comune, fără o reformă instituţională. Conceput pentru funcţionarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe comune, sistemul instituţional comunitar a suportat doar câteva ”cosmetizări”. Ele şi-au adus contribuţia la depăşirea ”crizelor Europei”, dar Uniunea Europeană va trece în actualul deceniu de la 15 membri la cel puţin 27. Creşterea numărului de membri, pe fondul amplificării competenţelor comunitare pentru asigurarea funcţionalităţii uniunii economice şi monetare, ridică două probleme importante: eficacitatea şi reprezentativitatea democratică. Este evident că, pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb, înainte de a se extinde, Uniunea trebuie să devină puternică, dotată cu mecanismele şi instrumentele necesare gestionării unui ansamblu de peste 500 milioane de locuitori, sisteme economice, sociale, politice, culturale diferite, într-o lume supusă tot mai puternic competiţiei globale. În faţa provocării unei extinderi rapide, Uniunea are drept singură soluţie pentru a evita diluarea întro simplă zonă de liber schimb sau cel mult o piaţă comună, trecerea în ultima etapă a integrării – unificarea politică printr-o reformă fundamentală la nivel conceptual şi instituţional. Problema este însă de a defini uniunea politică şi de a găsi cea mai potrivită formulă pentru o Europă extinsă în aşa fel încât să se conserve realizările de până acum şi să se menţină capacitatea de acţiune a Uniunii pe scena politică a lumii. Scenarii politice europene La 11 decembrie 2000, Conferinţa interguvernamentală de la Nice a lansat oficial dezbaterile asupra perspectivelor politice ale Uniunii Europene prin adoptarea Declaraţiei cu privire la viitorul Uniunii. Declaratia propunea ca dezbaterile să aibă loc în jurul a patru teme prioritare: delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre; definirea statutului ”Cartei drepturilor fundamentale” proclamată la Nice; simplificarea tratatelor; definirea rolului parlamentelor naţionale în arhitectura instituţională europeană. La 15 decembrie 2001, Consiliul european de la Laeken a adoptat ”Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”, afirmând că Uniunea are nevoie de o nouă concepţie, adaptată extinderii şi capabilă să facă faţă dublei provocări: pe plan intern, limitele sistemului instituţional, acuzat de lipsă de transparenţă, eficacitate şi reprezentativitate democratică şi pe plan extern, un mediu tot mai mondializat, aflat în căutarea unui nou echilibru. Europa îşi doreşte un rol de prim plan, stabilizator, pe măsura trecutului său istoric, şi a valorilor pe care le-a transmis umanităţii, ”o Europă comunitară clară, transparentă, eficace şi democratică, respectând specificităţile naţionale şi regionale, capabilă să găsească soluţii şi să-şi asume responsabilităţi în rezolvarea unor probleme concrete, îndeosebi asigurarea cadrului pentru o calitate mai bună a vieţii”. Dincolo de cuvinte, ideea centrală a Declaraţiei este că ”Europa” nu mai poate funcţiona ca până acum. Metoda comunitară şi sistemul instituţional bazat pe cei trei piloni – unul comunitar – Piaţa Comună – şi doi interguvernamentali - politica externă şi de securitate şi afacerile interne şi justiţia - au permis evoluţia integrării într-un proces cu un număr redus de state şi într-o perioadă în care nivelul de integrare a fost relativ redus. În prezent, ţările membre se află deja în faza unificării monetare, iar Uniunea trebuie să-şi asigure mijloacele necesare integrării în această fază şi a tărilor candidate, fără riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate. In acest scop, se impune căutarea unor soluţii pentru: asigurarea celei mai bune definiri şi repartiţii a competenţelor comunitare. Uniunea este deseori acuzată că face prea mult în unele domenii şi prea puţin în altele.

20

Aplicarea eficace a subsidiarităţii va permite, prin renaţionalizări ale unor politici şi transfer de competenţe în cazul altora, o delimitare clară între competenţele exclusive ale Uniunii, cele exclusive ale statelor şi cele împărţite între stat şi Uniune. Dificultăţile vin mai ales din gradul foarte ridicat de integrare şi disparităţile structurale care impun o coordonare a politicilor economice şi politici comune care să menţină un nivel minim de coeziune economico-socială în spaţiul european; acestea se vor amplifica prin extindere, având în vedere creşterea dispariţăţilor şi capacitatea redusă a ţărilor candidate de aplicare a acquis-ului comunitar; simplificarea instrumentelor şi mecanismelor de integrare. Tratatele europene au modificat şi complicat sistematic eşafodajul tehnic al integrării: politici comune, armonizare, recunoaştere mutuală, coordonare, subsidiaritate, reglementări, directive, etc. Acum problema e de adaptare a acestora la o Europă probabil de peste 30 de membri şi de creştere a eficienţei în aplicare, în aşa fel încât să asigure funcţionalitatea sistemului comunitar într-o uniune politică; conferirea de mai multă democraţie, transparenţă, eficacitate Uniunii. În acest scop, sunt necesare modificări de profunzime la nivelul sistemului instituţional care să amelioreze eficacitatea procesului decizional şi a funcţionării instituţiilor prin: întărirea autorităţii şi eficacităţii Comisiei, a rolului Parlamentului european şi a celor naţionale, a rolului Preşedintelui Comisiei, apropierea proiectului european de cetăţean; elaborarea unei Constituţii care să confere mai multă legitimitate Uniunii. În prezent, Uniunea dispune de o ”Constituţie” formată din tratatele de bază. Extrem de complicate, acestea trebuiesc făcute mai lizibile pentru cetăţeni şi incluse într-un document ”constituţional” propriu-zis. Strict tehnic, Uniunea nu poate avea Constituţie fără a fi un stat federal, dacă avem acceptăm că o Constituţie este legea fundamentală a unui stat suveran, ceea ce nu e cazul UE. Un concept mai flexibil ar fi cel de ”tratat constituţional” care ar conserva suveranitatea naţională, cuprinzând doar aspectele constituţionale ale tratatelor şi, eventual, Carta drepturilor fundamentale. Perspectivele elaborării unei constituţii depind însă de ”forma”politică pe care o va avea Uniunea europeană: stat federal, federaţie de naţiuni sau o combinaţie originală de stat federal şi confederaţie care să permită o evoluţie a procesului de integrare conformă cu opţiunile particulare ale tuturor ţărilor membre. Pentru a da impulsul necesar accelerării dezbaterilor asupra temelor de mai sus, Consiliul de la Laeken a convocat ”Convenţia asupra viitorului Europei”. Convenţia a fost lansată la 1 martie 2002, a fost însoţită de un Forum de dezbateri la nivelul socităţii civile şi a avut rolul de a pregăti un document final care să includă diferitele opţiuni şi recomandări cu privire la Europa politică. Lucrarile Conventiei s-au finalizat in iulie 2003 cu proiectul de Constituţie. El a fost dezbatut în cadrul celei de-a 6 a Conferinţe interguvernamentale care a debutat la Roma la 4 octombrie 2003. Tratatul constituţional a fost semnat în octombrie 2004 la Roma şi spera in intrarea lui in vigoare incepand cu 2007 (unele articole, începând cu 2009), dupa ratificarea de catre statele membre. Refuzul de ratificare din partea Frantei si a Suediei a declansat insa un important proces de criza a integrarii europene, aducandu-se tot mai mult in discutie posibilitatea elaborarii unui nou tratat. Două opţiuni fundamentale au dominat în dezbaterile care au avut loc în special la nivel politic înalt: metoda franceză – interguvernamentală şi metoda germană – federală, inspirată din federalismul german. Metoda confederală urmăreşte menţinerea naţiunii ca perimetru optim al dezvoltării civilizaţiei europene într-un model european de integrare politică flexibil şi eficient. Ideea este de a crea o Europă a naţiunilor suverane, nu un super – stat european, care să conserve statul

21

naţiune cu tradiţiile sale culturale şi democratice. In acest scop, noua arhitectură europeană trebuie să introducă elemente de flexibilitate în cadrul oferit de ”cooperarea întărită”. J. Delors propune, spre exemplu, operarea unei distincţii între o Uniune fundamentată geopolitic şi o avangardă deschisă organizată su forma unei federaţii la care s-ar alătura UE. Uniunea ar rămâne un simplu spaţiu de liberă circulaţie (cele patru libertăţi) cu un minim de reglementări necesare asigurării convergenţei naţionale şi regionale. Sistemul instituţional ar trebui conceput în aşa fel încât să conserve factorul naţional şi, astfel, specificitatea europeană. Metoda de integrare ar fi cea comunitară, pe fondul unei reforme instituţionale care să eficientizeze mecanismele decizionale şi să apropie Uniunea de cetăţeanul european. Un număr redus de state şi-ar putea asuma dimensiunea federală, având în vedere progresele obţinute pe calea integrării şi opţiunea politică pentru un sistem de organizare cu importante limitări ale suveranităţii naţionale. La baza federaţiei ar sta un tratat ad-hoc şi nu o Constituţie, federaţia urmând să fie reprezentată în Uniune, dar cu o anume separaţie instuţională (Consilii diferite, Parlamente diferite). Ideea nu este nouă. În 1994, a fost prezentat în Bundestag un memorandum în care era propusă promovarea unei integrări accentuate doar pentru un număr redus de state care ar putea şi, în acelaşi timp, şi-ar dori să evolueze mai rapid către uniunea politică. Constituirea unui nucleu dur ar reprezenta pentru celelalte state membre un punct de atracţie şi, treptat, ţările interesate ar putea să i se alăture. Practic, Europa nucleului dur sau a cercurilor concentrice ar fi o soluţie temporară de compromis care să permită o accelerare a procesului de unificare politică. Britanicii îmbrăţişează opţiunea confederală, dar se opun ideii avangardei. Ei nu exclud cooperarea întărită dar apelul la aceasta nu ar trebui să introducă diferenţe esenţiale de ritm în integrare, generate de eterogenitatea Europei extinse. Este clar însă că, aplicarea acestui principiu ar echivala cu o încetinire de ritm, dacă nu chiar cu o diluare a gradului de integrare, având în vedere eterogenitatea economico-socială şi politică pe care o va induce Uniunii următoarea extindere. Ca reformă instituţională, britanicii propun o serie de măsuri care să întărească dimensiunea confederală: a doua cameră parlamentară formată din reprezentanţi ai parlementelor naţionale, un Consiliu mai activ structurat pe trei domenii (finanţe şi economie, afaceri externe şi apărare, justiţie şi afaceri interne), o Comisie cu responsabilităţi strict tehnice, un Parlament european cu funcţie predominant de control democratic. Metoda germană constă în adoptarea unui federalism construit pe împărţirea suveranităţii între Europa şi statul naţiune şi conservând diversitatea culturilor politice şi opiniilor publice naţionale. Din punct de vedere funcţional, Joschka Fisher propune un Parlament bi-cameral care să reprezinte atât Europa statelor naţionale, cât şi Europa cetăţenilor; un executiv puternic, format fie prin transformarea Consiliului european în guvern, fie pe structura actualei Comisii dar cu alegerea directă a Preşedintelui acesteia; un tratat constituţional care să reglemteze cu precizie repartiţia competenţelor între federaţie şi statele naţionale, lăsând însă federaţiei doar domenii esenţiale ale suveranităţii. Europa politică ar fi în această viziune o federaţie aflată la jumătatea drumului între stat naţional şi stat federal, o federaţie a statelor şi cetăţenilor, conservând statul naţional. Metoda de integrare va trebui să permită o diferenţiere a participării ţărilor membre la proiectul european, conformă cu ritmul propriu de evoluţie în plan economic, social, politic, dar având grijă ca această diferenţiere să nu ducă la o pierdere a identităţii europene şi la o incoerenţă care să blocheze procesul de integrare. O sinteză a propunerilor politicienilor şi teoreticienilor integrării în legătură cu perspectivele Europei politice ne permite să conturăm trei soluţii posibile: soluţie minimă

22

confederală; o soluţie medie, pe structura Europei comunitare, menţinând dualismul structural federalism – interguvernamental; o soluţie maximală, prin formarea unei federaţii. În prima variantă, ţările membre ar participa la o zonă de liber schimb care, având în vedere gradul deja ridicat de integrare economică, ar prezenta mai curând caracteristicile unei pieţe comune. Soluţia ar conserva suveranitatea naţională, relaţiile derulându-se pe baza cooperării interguvernamentale. Riscurile anticipate ţin de efectele negative ale concurenţei interne şi externe asupra economiilor slab competitive. Neparticiparea acestora la politicile comunitare le-ar priva de mecanismele de protecţie şi sprijin (politica de coeziune, politica socială, politica agricolă) într-o lume supusă procesului liberalizării globale, cu impact dur asupra ocupării şi nivelului veniturilor. A doua soluţie ar presupune în primul rând o simplificare a Tratatelor şi reformarea sistemului instituţional (pentru a face faţă monedei unice şi extinderii) şi realizarea unui echilibru între cei trei piloni: Comunitatea, CIG pentru politica externă şi de securitate comună şi CIG pentru afaceri interne şi Justiţie.21 Practic, integrarea europeană s-ar „opri” la stadiul unei uniuni economice şi monetare, funcţionând pe principiul geometriei variabile, prin obişnuitele „derogări”(în domeniul monetar, social, de mediu, agricol) incluse în tratate. Transferul de suveranitate ar ramâne totuşi ridicat, mai ales pentru ţările participante la pilonul comunitar. Gradul ridicat de integrare ar obliga la continuarea armonizării şi convergenţei politicilor guvernamentale, limitând marja de acţiune la nivel naţional, în condiţii de transfer a dezechilibrelor în toate ţările membre prin existenţa zonei de liber schimb. O astfel de perspectivă prezintă însă serioase riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate într-o Uniune de 27-30 de membri. Schema clasică, folosită de Comunitate pentru extinderile anterioare, presupune o aderare diferenţiată, evolutivă, strict corelată cu posibilităţile ţărilor candidate de participare la diferitele etape ale integrării şi cu capacitatea de absorbţie pe plan intern. Concret, s-ar induce ritmuri diferite de integrare fiecărei candidate, în funcţie de performanţele economice şi de dorinţa de participare la politicile Uniunii. Tratatul de la Maastricht a creat bazele acestei integrări diferenţiate, prin introducerea perioadelor de tranziţie şi a derogărilor. Metoda ar conduce spre o Europă cu "geometrie variabilă", în care fiecare ţară ar participa la acele politici pentru care este pregătită şi/sau pe care le consideră ca fiind conforme cu propriile interese. O astfel de strategie are avantajul fexibilităţii, dar există riscul major ca regulile de bază ale "jocului comunitar" să se schimbe. Derogările tranzitorii s-ar putea prelungi, producând distorsiuni în funcţionarea pieţei interne şi antrenând costuri ridicate de ajustare sau s-ar putea transforma în regulă a procesului de integrare, diminând natura comunitară a Uniunii. Din punct de vedere instituţional, nivelul comunitar de decizie ar slăbi, pilonul comunitar diminându-şi forţa. Dacă, însă, principiul geometriei variabile ar fi aplicat ca soluţie tranzitorie şi în condiţiile unui ritm de extindere corelat cu evoluţiile interne ale Uniunii şi cu performanţele ţărilor candidate, metoda poate asigura o evoluţie a procesului de integrare europeană spre uniune politică. Soluţia maximală poate fi concepută atât în variantă franceză, cât şi în variantă germană. Metoda comunitară adaptată şi extinsă la pilonii inerguvernamentali, strategia cooperării întărite, derogările, perioadele de tranziţie, nucleul dur pot fi folosite combinat printr-o adaptare continuă în aşa fel încât să permită unificarea politică într-o formulă flexibilă conservând statul naţional. 21

Robert Toulemon, Quelle Constitution pour quelle Europe?, Revue de Marché Commun et de l’Union Européenne, N 448, mai 2001, p.297;

23

Reuşita unificării politice depinde însă de modul în care proiectul european va fi apropiat de cetăţean, de măsura în care acesta se va regăsi în proiecţia politică. Amplificarea pluralismului cultural prin extindere, pe fondul lipsei sentimentului de apartenenţă la o identitate europeană, riscă să amplifice diferenţele de opinii şi aşteptări legate de viitorul Europei. O Uniune puternică este strict condiţionată de stabilirea unei limite a extinderii, ca şi a aprofundării. În acest sens, un sprijin poate fi găsit în sentimentul de apartenenţă la un spaţiu comun de valori care trebuie apărat mai presus de contradicţiile de interese între naţiunile membre şi costurile pe termen scurt. Accentul pus pe solidaritate şi coeziune economicosocială are tocmai rolul de a crea bazele unei unităţi în diversitate, diversitate pe care popoarele europene doresc să o păstreze. Sunt pregătiţi însă europenii să accepte ideea de apartenenţă la o identitate europeană şi în numele acesteia să accepte costurile aprofundării şi ale extinderii? Richard Beer - redactor şef la Semaine de l'Europe - este de părere că europenii sunt îngrijorător de "dezinteresaţi, indiferenţi, nemulţumiţi şi recalcitranţi" în legătură cu proiectul european.22 Există deja un decalaj puternic între opinia publică şi deciziile Uniunii. Ce se va întâmpla în condiţiile extinderii spre populaţii care înţeleg şi mai puţin strategia integrării şi opţiunile comunitare? Există cu adevărat valori comune care pot conduce spre conturarea unei identităţi europene suficient de puternică pentru a da un contur bine definit şi forţă unei Europe federale? Într-un sistem democratic, puterea trebuie să se sprijine pe voinţa cetăţenilor. Asigurarea bazelor democratice pentru promovarea proiectului de uniune politică ar trebui să constituie azi o prioritate, atât în actualele ţări membre, cât şi în ţările candidate. A contura o identitate europeană, a crea sentimentul de apartenenţă, a convinge de existenţa unui patrimoniu comun, a unui bine comun , a genera o cetăţenie europeană presupune un efort concertat, la toate nivelurile educaţionale, şi orientat cu precădere către generaţiile de mâine. Aparţinând „bătrânului” continent, leagăn al civilizaţiei moderne, europenii ar putea fi atraşi de forţa ce emană din ideea participării active la un proiect comun de readucere a Europei în centrul lumii. Proiectul european poate fi „vândut” cetăţenilor sub această formulă, adresată mai curând „spiritului european”. În plus, pierderea suveranităţii la nivelul naţiunilor va fi compensată prin conturarea suveranităţii la nivelul Uniunii, mult mai puternică într-o lume în care rolul statului naţional pe scena economică, politică şi militară a lumii este pe o pantă descendentă. Prin urmare, viitorul politic al Uniunii europene ţine de modul în care cetăţenii vor fi cuceriţi de ideea de a aparţine unei noi identităţi şi de a participa la un proces, poate costisitor din punct de vedere material pe termen scurt, dar nobil şi garantând o lume mai bună pe termen lung. O Europă puternică nu se va construi fără sentimentul de apartenenţă şi de identitate comună.

Întrebări şi exerciţii pentru verificarea cunoştinţelor 1. Ce înţelegeţi prin identitate europeană şi ce rol are acest concept în definirea perspectivelor unficării europene? 2. Analizaţi proiectele de unificare a Europei prezentate pe scurt în text şi încercaţi să determinaţi scopuri, factori, principii şi instrumente de realizare a proiectelor de unificare? 3. Ce rol au jucat factorii politici în demararea procesului de integrare europeană?

22

www.europe-semaine.com

24

4. Ce metode de integrare s-au confruntat în procesul unificării europene şi care este obiectivul final al integrării? 5. Care sînt cele mai importante momente în istoria eforturilor de coalizare a energiilor în direcţia acordului pentru realizarea unei Comunităţi europene? TEMA PENTRU STUDIU INDIVIDUAL: Analizaţi comparativ rolul instituţiilor europene propus în cadrul convenţiei de catre diverse tari europene. Ce conceptie caracterizeaza sistemul institutional propus in proiectul de Constitutie? Surse de informatie : www.europa.eu.int. , www.euractiv.com (cuvinte cheie : Conventie, guvernare viiturul UE, CIG, Tratat Constitutional). Recomandare : a se citi cap. 4.2. , modulul 2.

25

Modulul 2. Teoriile economice ale integrării şi aplicarea lor în procesul integrării europene Modulul prezintă principalele teorii ale integrării şi modul în care se regăsesc în procesul de integrare europeană. Studenţii pot înţelege procesele economice care au loc într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi a factorilor, modul de evoluţie a procesului de aprofundare a integrării comunitare, principiile şi procedeele de integrare folosite pentru a depăşi diferitele momente de stagnare în direcţia realizării uniunii economice şi monetare.

Modulul include la sfârşit 1 fişă bibliografica, având rolul de a completa şi aprofunda, pe baza cunoştinţelor dobândite prin materialul de curs, aspectele cele mai importante ale unificării monetare. Modulul este structurat pe 4 unităţi de curs şi necesită 13 ore de studiu.

După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral opuse cu privire la cooperarea europeană. Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber schimb prin eliminarea barierelor vamale şi a altor restricţii din calea schimburilor reciproce. A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei primă etapă ar fi fost “afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni vamale”, opinie aflată într-o dublă divergenţă faţă de prima: privind supranaţionalitatea şi privind deschiderea către restul lumii occidentale.1 Ca urmare a acestor două concepţii diferite, Europa Occidentală s-a scindat în două: ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960 la Stockholm Convenţia de creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia) şi ţările care au format Comunitatea Economică Europeană (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg). Ca simplă zonă de liber schimb, fără a stabili şi un tarif vamal extern comun, AELS a fost gândită ca etapă intermediară, indispensabilă, în vederea unei alianţe comerciale la nivelul Europei Occidentale. Ea s-a dorit a fi un front eficient de negocieri cu Piaţa Comună şi bază de lansare spre aceasta, prin dobândirea unei experienţe practice într-un cadru restrâns domeniului integrării comerciale. Politica comercială a AELS a fost fundamentată pe ideea că liberul schimb se poate efectua fără tarif extern comun şi fără politici concertate, elementul de substituire fiind un sistem de reguli de origine. Prin formula mai suplă pe care o presupune, zona de liber schimb a fost considerată de către ţările AELS ca răspunzând mai bine decât alte forme de integrare unor interese diferite ale grupurilor ce doresc să-şi lărgească nivelul de cooperare în domeniul comercial, dar să-şi păstreze în acelaşi timp deplina suveranitate. Efectele favorabile rezultau din dezvoltarea schimburilor externe între ţările partenere şi transformările produse în alocarea resurselor proprii, generatoare de efecte de creare de trafic; logic, însă, efecte limitate prin 1

Pierre Guillaume ş.a., “Nouvelle histoire économique”, vol. II, Armand Colin, Paris, 1992, p. 289.

26

raportare la alte forme de integrare aprofundată, mai ales ca urmare a lipsei de mobilitate a factorilor de producţie. AELS s-a dovedit totuşi a fi ceea ce s-a dorit să fie: o treaptă în integrarea europeană pentru ţările ce nu s-au arătat încrezătoare de la început într-un proiect care urma să aducă limitări principiului suveranităţii naţionale. Treptat, cea mai mare parte a ţărilor membre au fost integrate în Piaţa Comună, AELS cuprinzând în prezent doar Norvegia (ca urmare a neratificării acordului de aderare), Elveţia, Islanda şi Liechtenstein. Proiectul Comunităţii Economice Europene era mult mai ambiţios, vizând ca scop final uniunea politică, deşi fără precizări în acest sens. Nu era încă timpul şi europenii mai eşuaseră încercând să unifice Europa prin politic. Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene, ţările semnatare îşi propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor lor economice, să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre (art. 3)2. Articolul 4 al tratatului prevede şi căile de atingere a obiectivului propus3: a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi orice altă măsură cu efect echivalent; b) stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială comună faţă de statele terţe; c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii; e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor; f) stabilirea unui regim prin care concurenţa să nu fie îngrădită în cadrul pieţei comune; g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale statelor membre şi de evitare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi; h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune; i) crearea unui Fond social european, în scopul ameliorării posibilităţilor de utilizare a forţei de muncă şi a ridicării nivelului de viaţă; j) instalarea unei bănci europene de investiţii, destinată să faciliteze expansiunea economică a Comunităţii ; k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare în vederea creşterii schimburilor şi pentru a urmări în comun efortul de dezvoltare economică şi socială. Putem observa că: 1) iniţiatorii tratatului au optat pentru formula pieţei comune, dar mai multe dispoziţii (b, d, i privind politici comune şi f, g, h, i, j, k- referitoare la coordonarea politicilor economice) demonstrează dorinţa de a depăşi acest nivel de integrare; 2) sunt prevăzute două mari tipuri de acţiuni : - eliminarea obstacolelor în calea mişcării libere a mărfurilor, persoanelor, serviciilor, capitalurilor (piaţa comună) şi 2

“L’Union européenne. Les traités de Rome et de Maastricht“, La documentation Française, Paris, p.9. 3 Ibidem, p.9-10.

27

- elaborarea de politici coordonate, armonizate sau comune (caracteristici ale uniunii economice); 3) punctul de plecare pe calea integrării economiilor îl constituie libera circulaţie a mărfurilor în interiorul Comunităţii – punctul a). Definirea obiectivului si modalitatile prin care tarile membre si-au propus sa-l realizeze au suportat modificari semnificative prin Tratatul de la Maastricht. In prezent ele au fost reconsiderate prin Tratatul Constitutional. In art 3 (obiectivele Uniunii) se stipuleaza: 1. Scopul Uniunii este promovarea pacii, a valorilor sale (respectul demnitatii umane, libertatea, democratia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului, intr- o societate caracterizata de pluralism, toleranta, justitie, solidaritate si non discriminare – art 2) si bunastarea popoarelor tarilor membre. 2. Uniunea ofera cetatenelor si cetatenilor un spatiu de libertate, securitate si justitie fara frontiere interne si o piata unica unde concurenta este libera si nedistorsionata. 3. Uniunea urmareste realizarea unei Europe a dezvoltarii durabile fondata pe o crestere economica echilibrata, o economie sociala de piata inalt competitiva, urmărind ocuparea deplină şi progresul social, un nivel ridicat de protecţie şi ameliorare a calităţii mediului. Ea promoveaza progresul stiintific si tehnic. Combate excluderea socială şi discriminările, promoveaza justitia si protectia socila, egalitatea intre femei si barbati, solidaritatea intre generatii si protectia drepturilor copiilor. Ea promoveaza coeziunea economica, sociala si teritoriala si si solidaritatea intre tarile membre. Uniunea respecta bogatia diversitatii sale culturale si lingvistice si vegheaza la conservarea si dezvoltarea patrimoniului cultural european. 4. In relatiile cu restul lumii, Uniunea afirma si promoveaza valorile si obiectivele sale. Ea contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabila a planetei, solidaritatea si respectul mutual intre popoare, la comertul liber si echitabil, la eliminarea saraciei si protectia drepturilor omului, in special a drepturilor copilului, ca si respectul strict si dezvoltarea dreptului international, indeosebi a Cartei ONU. 5. Aceste obiective sunt urmarite prin mijloace potrivite, in functie de competentele conferite Uniunii de prezenta Constitutie. Principiul in baza caruia Uniunea isi exercita competentele este cel al atribuirii (atribuite de catre statele membre, in baza principiilor de subsidiaritate si proportionalitate). Determinată politic, integrarea europeană s-a realizat prin mecanisme complexe bazate pe libera circulaţie. S-au avut în vedere politici comune, armonizarea legislaţiilor, coordonarea politicilor naţionale, fonduri şi instituţii comune; o construcţie inedită ce urma să unescă naţiunile Europei într-un efort comun de progres şi prosperitate; o opţiune deschisă tuturor statelor ce împărtăşeau idealurile fondatorilor şi subscriau la obiectivele şi principiile comunitare.

28

Unitatea de studiu 1 Timpul recomandat de studiu este 3 ore.

1. Ce este un proces de integrare şi care sunt principalele teorii privind realizarea integrării economiilor (teritorială) Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii europene reprezintă un exemplu de integrare totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să formeze o nouă entitate economico-socială mai vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele componente.4 Pentru Marchal, unul din teoreticienii de referinţă în teoria integrării, un astfel de proces este “integrare teritorială” deoarece se referă la “un fenomen care, într-un spaţiu delimitat geografic, este total în ce priveşte toate elementele vieţii economice, sociale, tehnice şi politice”. La această definiţie Marchal mai adaugă cel puţin încă două : “fuziune progresivă a economiilor naţionale pe toate planurile, în primul rând economic şi apoi, prin forţa lucrurilor, pe plan social şi în final politic” şi “intensificarea (consolidarea) solidarităţii care domneşte sau trebuie să domine între diversele elemente ale unui ansamblu”5. Pe baza acestor definiţii, se înţelege că “integrarea teritorială” este un proces dinamic, progresiv, limitat în spaţiu, de creare a unui ansamblu nou, bazat pe o reţea complexă de legături de solidaritate în toate domeniile; este un proces prin care economiile naţionale fac loc unei noi entităţi, punctul de plecare fiind fuziunea economică, iar cel final fuziunea politică – dar nu ca scop în sine, ci ca o necesitate, “prin forţa lucrurilor”. Un prim aspect ce poate fi constatat este importanţa acordată solidarităţii în procesul de integrare economică. Marchal nu lasă aici loc de discuţii. El precizează clar : “un spaţiu integrat va fi un spaţiu de solidaritate”. Solidaritatea este necesară pentru a asigura unitatea şi echilibrul noii entităţi şi va determina o anumită viziune asupra condiţiilor de integrare, a mecanismelor şi instrumentelor folosite, deoarece: ”există un spaţiu integrat atunci când legăturile de solidaritate care există între diversele sale elemente sunt astfel încât libertatea totală a schimburilor nu dăunează nimănui şi este în profitul tuturor“.6 Aceasta caracterizează spaţiul naţional; un spaţiu similar trebuie creat prin integrare, un spaţiu în care indivizii şi grupurile sociale să fie conştiente de apartenenţa la o comunitate, să fie solidare atât cât uman este posibil. Acordând solidarităţii o importanţă determinantă în realizarea unui spaţiu integrat, Marchal va defini trei procese de integrare, laturi (componente) ale integrării depline, în funcţie de natura solidarităţii, respectiv: integrare economică, socială şi politică. Integrarea economică reprezintă realizarea solidarităţii economice prin formarea unei reţele complexe de legături interdependente între agenţii economici ai ţărilor participante; integrarea socială completează integrarea economică şi este specifică integrării depline, dar nu va fi niciodată totală, deoarece niciodată oamenii nu se vor simţi deplin solidari; 4

André Marchal, ”L’intégration territoriale“, Presses Universitaires de France, Paris, 1965, p.7. 5 Ibid., p.7, 10, 20. 6 Ibidem, p.24.

29

integrarea politică, consecinţă a celorlalte, reprezintă existenţa unităţii de decizie şi se poate realiza sub două forme: confederală şi federală. Ca finalitate, integrarea teritorială va fi atât economică cât şi socială şi politică, un proces desfăşurat în toate cele trei domenii. Observăm la Marchal aşa numita logică cumulativă a integrării, principiul solidarităţii şi criteriul teritorial- confirmate în planul concret al integrării europene. Importanţa legăturilor de solidaritate pentru existenţa unui spaţiu integrat pare a fi luată în considerare şi de Fr. Perroux. Referindu-se la integrarea vest-europeană, Perroux consideră integrarea drept procesul prin care se urmăreşte ”înlocuirea echilibrelor naţionale şi a echilibrelor între naţiunile europene şi între acestea şi cele din afara Europei, cu un nou echilibru al unui ansamblu format din naţiunile europene, considerat mai favorabil şi socotit ca stabil în profitul său”.7 În studiul “Intégration économique. Qui intègre? Au benefice de qui s’opère l’intégration?”8 Perroux depăşeşte cadrul european al analizei pentru a oferi, în concepţia sa, o teorie general valabilă a integrării regionale. El porneşte de la abordarea comparativă a integrării unei naţiuni şi a integrării unor spaţii economice diferite, urmărind să demonstreze care sunt condiţiile de integrare, necesitatea adoptării unei politici de integrare, consecinţele posibile şi să precizeze modul în care trebuie apreciate rezultatele obţinute. În explicarea integrării la nivelul naţiunii accentul cade pe limitele autoreglării economice pe baza mecanismelor pieţei libere (creştere polarizantă, dezintegrantă) şi a rolului integrator al puterilor publice (prin favorizarea circulaţiei informaţiei şi repartizarea “corectată” a avantajelor obţinute). Concluzia la care ajunge Perroux este că problema fundamentală a integrării unor spaţii economice diferite şi, mai ales, inegal dezvoltate o contituie evitarea exercitării de către una din părţi a rolului de integrator în beneficiul său şi în dezavantajul celorlalte părţi (chiar dacă beneficiul respectiv coincide cu cel al ansamblului). Rezultatele obţinute nu se apreciază prin prisma ansamblului, ci a fiecăreia dintre unităţile componente. Asigurarea coeziunii economice şi sociale a ansamblului, respectarea principiului reciprocităţii, eliminarea oricăror raporturi de dominaţie între parteneri şi evitarea polarizării sunt absolut necesare creării unui spaţiu integrat, echilibrat şi solidar. O serie de clarificări utile înţelegerii procesului de integrare aduce şi Louis Philips. El acordă o importanţă deosebită distincţiei între integrarea pieţelor şi integrarea economiilor, considerând că integrarea pieţelor reprezintă un mijloc de a crea comportamente mai concurente, de a realiza o piaţă concurenţială şi se defineşte într-o optică pe termen scurt (în care formele de piaţă determină comportamentele)9; integrarea economiilor este considerată ca fiind procesul prin care se urmăreşte obţinerea unui progres susţinut, implică solidaritate şi reciprocitate şi este concepută într-o optică pe termen lung (în care comportamentele influenţează la rândul lor formele de piaţă, aşa încât, “rezultatele finale obţinute în scurtă perioadă conduc pe termen lung la comportamente noi şi, prin acestea, la noi forme de piaţă”10. 7

Fr. Perroux, “ L’Europe sans rivages “, Presses Universitaires de France, Paris, 1954, p.419. 8 Fr. Perroux, “ L’Économie du XX-e siècle “, Presses Universitaires de Grenoble, 1991. 9 Louis Philips, “D’intégration des marchés”, Edition E.Nauwelaerts, Louvain, 1962, p.75. 10 Ibidem, p.62.

30

Rezultă că, integrarea pieţelor este o componentă a mecanismului de integrare a economiilor şi presupune în primul rând eliminarea barierelor artificiale din calea schimburilor (integrare negativă) şi apoi ameliorarea funcţionării pieţei respective (integrare pozitivă). Conceptele de “integrare negativă” şi “integrare pozitivă” desemnează practic două mecanisme de realizare a integrării economice sau, eventual, două laturi ale aceluiaşi mecanism. Integrarea negativă constă în “desfiinţarea tuturor obstacolelor din calea liberei circulaţii care pot exista în interiorul statelor”11 sau abolirea graduală a restricţiilor cantitative şi a taxelor de import din calea schimburilor dintre ţări, în scopul bunăstării comerciale a ariei integrate12. Conform opticii liberale, integrarea este doar “amenajarea spontană a economiilor aşa cum rezultă din ‘legea pieţei’.”13 Eliminarea barierelor vamale declanşează un proces automat de integrare datorită capacităţii autoregulatoare, de adaptare, a economiilor. A. Marchal a definit însă “pseudo-integrare” procesul integrării economiilor prin mecanismul integrării negative.14 Motivat de principiul solidarităţii, el este un adept al integrării voluntariste, dirijiste, al integrării pozitive. Integrarea pozitivă presupune cel puţin un minim de intervenţie în direcţia coordonării şi armonizării politicilor economice în scopul ameliorării funcţionării pieţei. Integrarea economiilor apare astfel ca un proces declanşat prin integrare negativă şi reglat prin integrare pozitivă. (A. Marchal, Fr. Perroux, B. Balassa). Spre exemplu, Fr. Perroux consideră că prin integrare se urmăreşte obţinerea pentru un anumit număr de spaţii economice “a mijloacelor unei mai bune alocări a resurselor lor, pentru o dezvoltare autonomă, în beneficiul propriilor populaţii”. Mijloacele nu se obţin însă automat, prin liberalizarea schimburilor, ci prin trei mecanisme de integrare.15 Integrarea prin piaţă (prin jocul liber al legilor pieţei), în urma eliberării barierelor din calea schimburilor reciproce, este considerată insuficientă creşterii şi dezvoltării autonome pe termen lung. Perroux propune două mecanisme complementare- integrarea prin investiţii şi integrarea instituţională, deşi fără rigoare ştiinţifică. Integrarea prin investiţii constă în crearea de spaţii industriale ce depăşesc pe cele naţionale pentru creşterea interdependenţei economice între diversele părţi constitutive, probabil în scopul asigurării bazelor solidarităţii. Ea apare însă, mai curând, nu ca un mecanism distinct ci ca un rezultat şi, în acelaşi timp, factor de susţinere a procesului integrării. Integrarea instituţională este propusă a se folosi concomitent cu celelalte două în procesul integrării unor spaţii inegal dezvoltate şi constă în intervenţii publice acolo unde legile pieţei nu oferă posibilitatea unei dezvoltări autonome; este o integrare pozitivă, absolut necesară în integrarea spaţiilor inegal dezvoltate. 11

Christian Hen, Jacques Leonard, op.cit., p.27. Jan Tinbergen, “International economic integration“, Elsevier Publishing Company, Amsterdam-London-New York, 1965, p. XV-XVI. 13 André Marchal, “L’intégration territoriale”, Presses Universitaires de France, Paris, 1965, p.15. 14 Ibidem, p.16. 15 Fr. Perroux, “L’Economie du XX-e siècle”, Presses Universitaires Grenoble, 1991, p.420. 12

31

Teoria integrării a câştigat mult şi prin dezbaterile legate de perceperea integrării economiilor ca proces sau ca stare. Tendinţa dominantă este de a considera integrarea un proces, deoarece : - integrarea deplină nu există ca stare ci este doar un proces şi mai curând o politică, pentru că nu există solidaritate deplină şi integrarea presupune mereu eforturi de coordonare, instrumente, politici etc. (A. Marchal); - dinamismul vieţii economice face ca orice ansamblu integrat să fie mereu în curs de integrare (G. Cevallos). Un mare succes a avut B. Balassa cu propunerea de a defini integrarea economică atât ca proces, cât şi ca stare. “Privită ca proces, ea înseamnă luarea acelor măsuri care să ducă la abolirea discriminărilor între unităţile economice aparţinând unor state naţionale diferite; considerată ca stare, reprezintă lipsa oricărei forme de discriminare din calea economiilor naţionale.”16 Observăm, ca şi la A. Marchal, că există o politică de integrare şi nu o integrare automată, realizată prin mecanismele pieţei libere, stimulate în acţiunile lor de liberalizarea schimburilor şi lărgirea pieţelor. Privită ca proces evolutiv, integrarea economiilor, începând cu punctul de declanşare, se va desfăşura etapizat. Stabilirea etapelor şi a caracteristicilor fiecăreia constituie una din problemele pe care teoria integrării a încercat să le rezolve şi în care vocea cea mai auzită (punctul de vedere cel mai răspândit şi acceptat în literatura de specialitate) este cea a lui B. Balassa. Astfel, considerând integrarea economică un proces în evoluţie spre o situaţie caracterizată de integrare, B Balassa pune în evidenţă mai multe etape ale acestuia, care reprezintă “tot atâtea trepte”17. Sunt însă forme sau trepte? Prezentându-le, vom observa că cele patru etape pot fi apreciate ca forme de integrare a economiilor şi ca trepte ale integrării depline (totale). Prima etapă, zona de liber schimb, presupune eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative din calea schimburilor între statele membre. Uniunea vamală, a doua etapă, adaugă la procesul liberalizării schimburilor comerciale dintre ţările partenere constituirea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe. În practică, se constată că zonele de liber schimb cunosc şi elemente specifice, teoretic, doar uniunii vamale. Membrii Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.) consideră, de exemplu, că nimic nu împiedică adoptarea într-o zonă a liberului schimb a unor dispoziţii complementare (privind regulile concurenţei, armonizarea unei politici economice, etc.). Experienţa AELS demonstrează că realizarea unei zone de liber schimb presupune mai mult decât simpla desfiinţare a barierelor interne din calea schimburilor reciproce; s-a produs o uniformizare a regulilor privind practicile concurenţei, a avut loc şi coordonarea limitată a politicilor naţionale, îndeosebi a politicii comerciale adoptată faţă de ţările UE. O a treia etapă de integrare este piaţa comună în care, între ţările membre, sunt eliminate restricţiile în calea liberei mişcări a mărfurilor şi a factorilor de producţie. Ultima fază, uniunea economică, combină elementele specifice pieţei comune cu armonizarea politicilor economice naţionale şi chiar politici comune. 16

B. Balassa, “ The theory of economic integration “, George Allen, Unvoin LTD, London, 1962, p.2. 17 Ibidem, p.1.

32

Diferenţele între piaţa comună şi uniunea economică sunt, în realitate, greu observabile. Libertatea de circulaţie a mărfurilor şi a factorilor de producţie nu se poate realiza fără politici comune şi armonizarea politicilor economice. Se poate aprecia, mai curând, că piaţa comună impune trecerea la un nivel superior de integrare. Economiile naţionale devin deja atât de interdependente încât orice măsură de politică economică luată de unul dintre parteneri are impact ce depăşeşte spaţiul naţional, impunând coordonarea. Este astfel de înţeles de ce se vorbeşte de o logică cumulativă a integrării după care, odată debutat, procesul continuă natural prin determinare economică până la integrarea politică; evident, dacă există voinţa politică necesară. Integrarea economică parcurge toate cele patru etape şi presupune în final “unificarea politicilor monetară, fiscală, socială, anticiclică şi recunoaşterea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii leagă statele membre.”18 În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare deplină a economiilor naţionale într-o nouă entitate; elementele definitorii sunt: - declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor tarifare şi netarifare din calea schimburilor comerciale; - integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile, progresiv, etapizat, conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică; - principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele sale; - o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a legilor pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant şi a ansamblului în acelaşi timp. Uniunea Europeana este in prezent o uniune economica si monetara, funcţionând in baza principiului geometriei variabile, ca rezultat al complementarităţii între mecanisme de integrare negativă (liberalizarea pieţelor) şi de integrare pozitivă (politici comune, armonizare - coordonare de politici, instituţii comune, buget comun). Sistemul de integrare este , de asemenea, rezultatul unei complementarităţi între metoda comunitară, aplicată pilonului central – Piaţa Internă, şi metoda cooperării inter-guvernamentale, aplicată domeniilor Justiţie şi Afaceri Interne – JAI şi Politică Externă şi de Securitate Comună – PESC, în cadrul Conferinţelor Interguvernamentale.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor 1. Ce este un proces de integrare teritorială şi care este rolul solidarităţii în definirea integrării? 2. Care sunt diferenţele între: integrarea pieţelor şi integrarea economiilor, integrarea pozitivă şi integrarea negativă, integrarea prin piaţa şi integrarea instituţională? 3. Care este rolul integrării instituţionale într-un proces de integrare economică? 4. Care sunt principalele etape ale integrării ca proces? 5. Ce înţelegeţi prin procesul de integrare deplină? 18

Bela Balassa, op. cit., p. 2.

33

Unitatea de studiu 2 Timpul recomandat – 2 ore. Se adaugă 2 ore pentru studiul fişei de documentare 1.

2. Etape în evoluţia integrării europene Uniunea Europeană include în prezent 25 de ţări (27, după aderarea de la 1 ianuarie 2007 a României şi Bulgariei), cu posibilitatea extinderii cel puţin către Croaţia şi Turcia, în perioada următoare. Ţările semnatare ale Tratatului de la Roma, împreună cu cele care au aderat ulterior (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca în 1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986, Suedia, Finlanda şi Austria în 1995) au parcurs până aici un drum lung, conflictual şi controversat, procesul de integrare putând fi definit ca o evoluţie prin criză. De la Roma la Roma (1957-2004) a curs un timp în care, în baza unei legităţi proprii şi prin voinţă politică, integrarea europeană a evoluat prin aprofundare şi prin extindere, apropiindu-se de obiectivul fundamental - unificarea politică, dar parcurgând în egală măsură etape de criză instituţională, bugetară şi de liberalizare a pieţelor. Debutul integrării s-a realizat prin construirea unei uniuni vamale ca premisă esenţială formării pieţei comune şi conturării celorlalte politici economice necesare unificării.

A. Uniunea vamală Europenii şi-au propus formarea unei uniuni vamale între ţările membre într-o perioadă de tranziţie de 12 ani (eventual 15 ani dacă se impunea), prin eliminarea taxelor vamale, stabilirea unui tarif vamal comun şi eliminarea restricţiilor cantitative.19 Primul proces, derulat în trei etape, a fost unificarea tarifară realizată prin “dezarmarea tarifară” intra-comunitară liniar sau selectiv. O “clauză de accelerare” a permis adoptarea unui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare într-un context economic favorabil. Taxele vamale interne au fost desfiinţate în totalitate şi aliniate la tariful vamal comun la 1 iulie 1968, cu doi ani mai devreme decât termenul prevăzut. Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate la 1 ianuarie 1957, în cele patru zone vamale ale Comunităţii (Benelux, Franţa, Italia, şi R.F.G.), cu câteva excepţii, îndeosebi pentru sectorul agricol. Funcţionarea eficientă a Uniunii vamale a impus pe lângă eliminarea taxelor vamale şi tariful vamal comun, desfiinţarea celorlalte restricţii comerciale şi armonizarea reglementărilor naţionale.20 Ţările membre şi-au păstrat însă numeroase măsuri de politică comercială netarifară, în principal de natură fiscală, tehnică şi fito-sanitară, care s-au constituit în importante obstacole în calea schimburilor reciproce. Ca urmare, după primii ani de succes, integrarea europeană a parcurs o perioadă de criză, fiind relansată la mijlocul anilor '80 printr-un program având drept scop "desăvârşirea pieţei comune" până în 1992. 19 20

Vasile C. Nechita, “Integrarea europeană”, Editura Deşteptarea, Bacău, 1997, p.73. I. Ignat, op. cit., p.36.

34

B. Piaţa comună Uniunea vamală a fost doar o primă etapă în liberalizarea pieţelor interne. Ţările comunitare au considerat că trebuie să continue procesul integrării prin instituirea deplină a celor patru libertăţi fundamentale : a mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor. Ele dau conţinut unei alte forme de integrare, etapă a integrării totale, numită piaţa comună. Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă fundamentul integrării economice. Condiţii specifice au determinat înregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale fiind eliminate până la 1 iulie 1968, faţă de 1 ianuarie 1970, cât prevedea tratatul. Anii care au urmat au fost, însă, caracterizaţi de o relansare a practicilor protecţioniste, acceptate prin unele dispoziţii ale tratatului. Ele au fost generate de dificultăţi structurale înregistrate îndeosebi în industriile tradiţionale ale ţărilor membre, încetinirea creşterii economice, intensificarea concurenţei internaţionale. Recurgerea la măsuri protecţioniste prezintă pentru un grup de ţări care se integrează cel puţin trei inconveniente 21: - menţinerea unor preţuri mai ridicate pe piaţa internă antrenează un transfer de venit de la consumator la producător şi este la originea unor pierderi legate de dezvoltarea unor producţii mai puţin eficiente decât în condiţii de liber schimb ; - protecţia limitează schimburile internaţionale, posibilităţile specializării şi deci ale unei mai bune exploatări a economiilor de dimensiune; - se produce fragmentarea pieţei . “Cartea albă” distingea în 1985, pentru ţările europene, patru tipuri principale de obstacole în realizarea pieţei unificate: preferinţe naţionale în cadrul pieţelor publice, frontiere fizice, frontiere tehnice şi frontiere fiscale22. În consecinţă, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei circulaţii libere reale a mărfurilor prin eliminarea obstacolelor existente şi armonizarea legislaţiilor naţionale. Concomitent, s-a avut în vedere şi libertatea de mişcare a persoanelor. Împreună cu alte măsuri de armonizare socială, libera circulaţie a persoanelor asigură coeziunea socială necesară existenţei unui spaţiu unitar, integrat, solidar. Libertatea de mişcare a lucrătorilor se detaşează ca importanţă datorită implicaţiilor asupra ocupării forţei de muncă, remunerării, condiţiilor de muncă şi drepturilor cuvenite. Tratatul de la Roma prevedea prin articolul 48 principiul liberei circulaţii a muncitorilor, “sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, securitate şi sănătate publică” şi neaplicabil ocupaţiilor din administraţia publică. În 1968 era deja eliminată orice restricţie privind sejurul muncitorilor şi familiilor acestora. Actul unic, acordul de la Schengen şi Tratatul de la Maastricht marchează momente decisive în realizarea a ceea ce vest-europenii numesc “Europa cetăţenilor”. Dar, urmare a disparităţilor naţionale încă 21

P. Maiellet, Ph. Rollet,op. cit., p.70. “Cartea albă” reprezintă un document al Comisiei europene, prezentat Consiliului European în 1985, cu privire la încheierea procesului de realizare a pieţei comune. Nu trebuie confundată cu “Cartea albă” adoptată de Consiliul de la Essen (1994) privind acquis-ul comunitar. 22

35

existente, se impune continuarea eforturilor de apropiere a legislaţiilor şi întărirea competenţelor comunitare în scopul constituirii unui veritabil spaţiu intern fără frontiere. Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi libertatea de prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a principiului recunoaşterii mutuale şi cel al armonizării minimale. Libertatea de stabilire presupune dreptul unei întreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o filială sau orice alt tip de unitate în orice altă ţară parteneră. Orice discriminare pe criteriu de naţionalitate este interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a presta servicii, oriunde în comunitate şi indiferent de naţionalitate. Dificultăţile înregistrate în acest domeniu ţin de progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi absenţa unui drept european al societăţilor 23. Libera mişcare a capitalurilor presupune libertatea de prestaţie a serviciilor în domeniul financiar şi libera circulaţie a capitalurilor. Ea este consecinţa firească a mişcării libere a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor; completează şi sprijină integrarea comercială. Avantajele aşteptate în urma acestui proces sunt : scăderea costurilor intermediare; diversificarea ofertei; o mai bună organizare şi implicit posibilităţi ridicate de a face faţă concurenţei pe piaţa financiară internaţională; creşterea posibilităţilor de finanţare datorită mai bunei mobilizări a economiilor europene. Piaţa internă unică a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul unic (numit şi Cartea Albă), adoptat în 1987 în scopul de a pregăti terenul pentru unificarea europeană, piaţa comună a putut deveni efectivă doar la 1 ianuarie 1993. În 1985, Comisia europeană a emis un document intitulat Cartea albă. Documentul includea argumentele şi mijloacele necesare pentru o realizare mai rapidă a celor „patru libertăţi”. Propunând suprimarea frontierelor fiscale (diferenţele de TVA), tehnice (norme sanitare şi tehnice, monopoluri publice naţionale) şi fizice (controale vamale). Documentul a fost a semnat în februarie 1986, reprezintă Actul unic şi este de fapt actul de relansare a procesului de integrare, proces aflat în criză prin amplificarea barierelor netarifare în spaţiul comunitar. Ţarile membre se angajau într-un proces de armonizare legislaţiilor necesar într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi factorilor de producţie. Pentru a facilita procesul de armonizare, Actul unic a introdus principiul recunoaşterii mutuale în baza armonizării minimale şi a extins acordul cu majoritate calificată. În 1979, hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţii europene „Cassis de Dijon” a decis că un bun sau serviciu comercializat legal într-un stat membru trebuie să poată fi vândut fără restricţii în toate celelalte ţări membre. Acest principiu, al recunoaşterii mutuale permitea căderea întregului arsenal protecţionist pe care uniunea vamală nu l-a putut elimina şi care s-a dezvoltat pe fondul încetinirii creşterii, cu începere de la mijlocul anilor 70. Aplicarea principiului se lovea însă de compromisul de la „Luxemburg” care însemna că în luarea deciziilor la nivelul Consiliului se practica procedura unanimităţii „cu o diferenţă rezonabilă”. Practic orice decizie putea fi pusă în discuţie printr-un veto al unui stat. Compromisul întârzia prin urmare procesul de liberalizare a pieţelor. Acordul unic a permis aplicarea efectivă a principiului recunoaşterii mutuale şi avansarea în procesul integrării. 23

Ibidem, p.80.

36

Actul unic menţine parţial şi principiul armonizării dar pentru toate problemele referitoare la desăvârşirea pieţei unice, principiul votului cu majoritate calificată se substituie celui al unanimităţii. Se menţin deciziile unanime în domenii „sensibile”: fiscalitate, extindere, libera circulaţie a persoanelor, acţiuni noi. Până la sfârşitul lui 1995, cvasi-totalitatea celor 282 de directive de armonizare necesare desăvârşirii pieţei unice au fost adoptate; nu toate au fost transpuse însă în legislaţiile naţionale.

C. Uniunea economică În literatura de specialitate, piaţa comună şi uniunea economică sunt prezentate ca forme distincte de integrare. Din analiza a ceea ce este în fapt o piaţă internă unică, se poate constata că realizarea ei implică măsuri ce ţin, teoretic, de uniunea economică. Stabilirea unui moment în care un ansamblu de ţări trece de la realizarea între ele a unei pieţe comune la o uniune economică, este, credem, imposibilă. Piaţa comună pare mai curând o componentă a uniunii economice, un mijloc de realizare a acesteia. În cadrul uniunii economice pot exista însă diferite nivele de integrare, în funcţie de: numărul de politici comune, gradul de armonizare al legislaţiilor, interdependenţa existentă între economiile participante. Condiţiile considerate minime pentru reuşita unei uniuni economice sunt:24 - existenţa pieţei unice, cu cele patru libertăţi şi armonizarea fiscalităţilor indirecte (T.V.A., accize) ; - o politică a concurenţei care să asigure buna funcţionare a mecanismelor pieţei; nu poate exista piaţă unică fără posibilitatea de a controla acordurile, monopolurile, concentrările şi ajutoarele publice ; - politici comune în scopul realizării coeziunii economice şi sociale a uniunii ; - coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel al interdependenţei, când o măsură de politică economică a unui stat depăşeşte sfera acţiunii sale – spaţiul naţional; -armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală. Uniunea economică este un stadiu de integrare în care interdependenţele sunt atât de accentuate încât aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea strict naţională. Statele membre îşi păstrează deplina libertate în elaborarea politicii monetare. Renunţarea la aceasta, un pas deosebit de dificil, se consideră un imperativ deoarece independenţa statelor membre în domeniul monetar limitează efectele favorabile ale constituirii pieţei unice. Fondatorii Comunităţii erau convinşi că realizarea pieţei comune va fi condiţionată de politici economice şi monetare comune. Era de la sine înţeles că instituirea progresivă a pieţei comune va antrena interdependenţe acentuate între economiile membre, obligând la armonizare şi coordonare într-o primă etapă iar apoi la adoptarea de politici comune. În momentul lansării procesului, poziţia adoptată a dovedit însă realism prin opţiunea pentru o formă de integrare ce nu aducea atingere principiului suveranităţii. Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre care îşi asumau obligaţia de a urmări obiectivele stabilite la nivel comunitar în strânsă colaborare cu instituţiile CEE. Dar, exceptând agricultura- domeniu în care a fost pusă rapid în aplicare o politică comună, 24

M. Berthiaume şi R. Revol, lucr. cit., p.57.

37

progresele în planul coordonării/arminizării au fost extrem de lente, întârziind şi chiar punând în pericol procesul de integrare. La Conferinţa de la Haga din 1969, statele membre au aprobat iniţierea unor măsuri pentru constituirea unei uniuni economice şi monetare. Măsurile propuse au dat conţinut planului Werner.25 Planul prevedea realizarea uniunii economice şi monetare în trei etape în care statele membre ar urma să-şi armonizeze politicile naţionale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un eşec iar procesul a fost relansat 20 de ani mai târziu prin planul Delors(1989). Adoptat în iunie 1989, planul a reprezentat baza acţiunilor ce au condus la Uniunea Europeană.

D. Uniunea economică şi monetară Preocuparea ţărilor membre CEE de a introduce o disciplină monetară internă s-a datorat iniţial problemelor ridicate de interdependenţa ridicată a economiilor şi flotarea liberă a monedelor începând cu deceniul opt. Diferite etape s-au succedat până la decizia adoptării unei monede unice.26 Studiul literaturii privind integrarea monetară relevă două categorii de probleme: oportunitatea unei monede unice, în funcţie de avantajele şi dezavantajele instituirii acesteia şi modul concret de realizare a Uniunii Monetare. 1) Două optici diferite se desprind cu privire la oportunitatea monedei unice. a) Stabilirea unei monede unice este, în viziunea economiştilor care o susţin fără rezerve, consecinţa firească a pieţei unice şi instrumentul indispensabil funcţionării acesteia. Ei au în vedere o serie de avantaje pe care moneda unică le-ar produce. Argumentele aduse pleacă de obicei de la rolul monedei într-o economie modernă. Iată ce ne spune în acest sens André Fourçans: “Moneda diminuează costurile de informare şi tranzacţii asociate schimburilor. În rolul său de unitate de cont, mijloc de schimb şi de rezervă, ea face dovada unei productivităţi economice şi sociale incomparabile. Ea reduce incertitudinea şi costurile inerente activităţii economice, diminuând resursele care ar trebui altfel investite pentru a obţine, utiliza şi stoca informaţia şi pentru a efectua tranzacţiile necesare proceselor de producţie şi schimb (Brunner şi Meltzer, 1971). Aceste avantaje sunt cu atât mai importante cu cât domeniul de utilizare al monedei se lărgeşte (Mendel, 1961).” 25

Pierre Werner, pe atunci preşedinte de guvern şi ministru al finanţelor în Luxemburg. Chr. Bordes ş.a., “La coordination des politiques monétaires”, Revue d’économie politique, nr.1, 1991, p.1-17. 26

38

Altfel spus, calitativ, argumentele în favoarea unei monede unice sunt aceleaşi cu cele în favoarea unei economii monetare faţă de economia de troc, chiar dacă, cantitativ, câştigurile sperate sunt mai mici. Concret, o singură monedă facilitează compararea preţurilor internaţionale fără a fi nevoie să se strângă şi să se producă informaţii privind ratele de schimb prezente şi viitoare, ca şi informaţii privind diferitele constrângeri şi reglementări ale pieţelor de schimb. Ea elimină incertitudinea legată de ratele de schimb, precum şi costurile de conversie asociate tranzacţiilor între devize. O monedă unică elimină operaţiunile de schimb neproductive pentru colectivitate în ansamblu său. O lume cu monede multiple, şi pentru care există un risc (potenţial sau real) de schimb, constituie un obstacol în integrarea pieţelor nu doar monetare şi financiare ci şi de bunuri şi servicii (Kenen, 1976).27 Christian de Boissieu, profesor la Universitatea Paris 1, sintetizează într-un articol concepţiile susţinătorilor monedei unice în spaţiul vest-european privind avantajele nete ale realizării U.E.M.28 Avantajele considerate certe sunt: - U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare; moneda comună este o contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie (mai ales muncă şi capital) şi a pieţelor de bunuri”; uniunea monetară condiţionează şi determină creşterea mobilităţii bunurilor şi factorilor de producţie; - cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile datorate recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc; - se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta” (se estimează o reducere de 0,5 % din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă puternică şi 1% pentru ţările cu monedă slabă); - posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor dobânzii; - întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea cooperării economice; - atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor directe şi de portofoliu. b) O altă concepţie despre oportunitatea monedei unice este dată de autorii care văd în aceasta o mare greşeală. 27

A. Fourçans, “ L’Union monétaire de l’Europe : fondements théoriques, problèmes et propositions “, Revue d’économie politique, nr.1, 1991, p.130. 28 Christian de Boissieu, “ Avantages de l’Union économique et monétaire “ Revue d’économie politique, nr.1, 1991, p.153-166.

39

Spre exemplu, Philippe Lagayette ajunge la concluzia că “o piaţă unică nu include o monedă unică” deoarece nu există legătură logică între integrare economică şi unificare monetară. Problema principală a sistemelor monetare şi, îndeosebi a Sistemului Monetar European (SME), “nu constă în absenţa unei monede unice, ci în faptul că sunt fondate pe iresponsabilitate instituţională“. Un sistem de bănci libere în care oricine este liber să utilizeze orice monedă ar fi evident mult mai bun deoarece ar reintroduce responsabilitatea băncilor individuale. Existenţa pieţei comune este perfect compatibilă cu o multitudine de monede deoarece semnificaţia ei ar fi dereglementarea, concurenţa şi diversificarea.29 Argumentele aduse în general împotriva unei monede unice sunt : - moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face mai dificile ajustările pe termen scurt ; - fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea ratei de inflaţie şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj) ; - consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia aproape uniformă a salariilor nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi de mişcările de forţă de muncă şi de capital între regiuni; o politică de redistribuire a veniturilor, stimularea delocalizărilor de forţă de muncă spre regiunile periferice ar constitui soluţia eliminării acestui dezavantaj. 2). Mai multe concepţii s-au conturat în timp cu privire la modalităţile concrete de unificare a unei zone monetare.30 a) Prima concepţie de integrare monetară, cea mai cunoscută, o reprezintă sistemele de schimb organizate. Unificarea monetară se produce în doi timpi: mai întâi se stabilesc parităţi fixe între monedele ţărilor membre; ulterior se stabileşte o monedă unică. Sistemele monetare europene corespund acestei orientări. Experienţa acumulată demonstrează o serie de ineficienţe, unele foarte importante. Optica unei integrări prin procedura sistemelor de schimb organizate nu are fundamente teoretice. Stabilitatea ratelor de schimb nu implică în mod necesar posibilitatea unei monede unice. La acest aspect semnificativ se adaugă şi lipsa mijloacelor băncilor centrale pentru a face faţă operaţiunilor speculative, efecte perverse asupra ţărilor mai puţin dezvoltate în cadrul aderării lor la sistem, lipsa de supleţe pentru a resorbi şocurile externe violente (experienţa unificări monetare germane). 29

Philippe Lagayette, “ La dinamique de l’Union economique et monetaire “, Revue d’economie politique, nr.1, 1991, p.109-126. 30 Philippe Narassiguine, “L’Unification monétaire européenne”, Economica, Paris, 1993.

40

b) În 1961, R.A. Mundell elaborează teoria zonei monetare optimale şi s-au pus astfel bazele fundamentării teoretice a unificării spaţiilor monetare. Teoria, cu dezvoltările ulteriore ce i-au fost aduse de către alţi cercetători, răspunde unei concepţii constructive despre integrare monetară, concepţie numită de tip Keynesist.31 Conform lui R. A. Mundell32, problema fundamentală a proceselor de integrare şi dezintegrare monetară o constituie “zona monetară optimală”. Aceasta este o zonă în interiorul căreia nu se impune o ajustare a ratelor de schimb între regiuni şi unde se poate adopta o monedă unică sau parităţi fixe. O asemenea zonă poate exista dacă în interiorul ei factorii de producţie –şi în special factorul muncă – sunt perfect mobili. De aceea, spaţiul natural al unei monede nu este neapărat cel naţional. Şocurile externe pot provoca efecte perverse în uniunea monetară, fapt pentru care trebuie corectate deoarece ar putea deveni definitive. Dintre efectele de acest tip pot fi menţionate: subutilizarea potenţialului regiunilor afectate (de obicei cele periferice), deşertificarea regiunilor perturbate, reducerea schimburilor intraregionale, creşterea ratei dobânzii, creşterea prelevărilor obligatorii, deformarea structurii economice a regiunilor perturbate. Corectarea acestor efecte presupune mobilitatea forţei de muncă între regiuni. c) Tratatul de la Maastricht corespunde unei concepţii constructiviste de tip monetarist. Ea stabileşte drept condiţie fundamentală pentru unificarea zonelor monetare obţinerea unor diferenţe nule între ratele de inflaţie ale naţiunilor respective. Această viziune este completată prin definirea în cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice: - inflaţia nu trebuie să fie mai mare de 1,5% faţă de media a trei state cele mai performante; - deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB ; - datoria publică trebuie să fie cel mult 60 % din PIB ; - dobânda pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media primelor trei ţări membre cele mai performante. Alături de aceste criterii, Ph. Rollet consideră deosebit de importante pentru stabilitatea unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi coerenţa fenomenelor de specializare.33 Şi acestei concepţii i se reproşează lipsa fundamentării teoretice şi faptul de a lăsa fără răspuns întrebări esenţiale.34 d) Concepţia concurenţială a unificării monetare este “multiformă”35 şi caracteristica sa principală o constituie strategia graduală de unificare, bazată pe concurenţa liberă între monede. Două aspecte esenţiale sintetizează această concepţie : - alegerea monedei se face de către consumator, care determină “zonele” monetare optimale (părţi din piaţă deţinute de diferite monede); - zona monetară optimală evoluează suplu, în funcţie de preferinţele consumatorilor. 31

Ibidem, p. 137 Ibidem, p. 45-71 33 Philippe Rollet, “ Convergence réelle, convergence structurelle et Union Economique et Monétaire, Centre Economie et Politiques Européennes, Lille, 1992. 34 Philippe Narassiguin, lucr.cit., p.3. 35 Ibidem, p.132. 32

41

Un proces concurenţial de integrare monetară este preferabil unui sistem centralizat şi constructivist. El permite concurenţa între sisteme monetare, serviciile monetare şi financiare şi lasă pieţei alegerea monedei unice. Piaţa va selecta moneda unică şi va stabili zonele monetare optimale. Mai multe proiecte privind unificarea monetară în UE au fost elaborate în viziune constructivistă. În 1975 economiştii Manifestului de la Toussaint propuneau emisiunea unei monede europene “Europa”; monedele naţionale ar fi condus consumatorii la alegerea celor mai performante devize. Tot în 1975, J.Riboud propunea crearea unei monede europene “Eurostable”, similară cu “Europa”, dar rezervată doar tranzacţiilor internaţionale. Mai recent, în 1989, britanicii recomandau concurenţa între toate monedele naţionale europene. Monedele prezentând cele mai bune performanţe le-ar fi eliminat progresiv pe celelalte. Deşi concepţia concurenţială evită ajustările costisitoare ale adoptării prea rapide a unei monede unice, concepţia adoptată pentru unificarea monetară europeană a fost cea constructivistă. Europa monetară 1957-1972 : cooperare monetară • - crearea unităţii de cont agricole în 1962; • - planul Barre (în 1969) pentru convergenţa politicilor naţionale pe termen scurt şi asistenţa financiară a ţărilor cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi; • - planul Werner (în 1970) privind constituirea unei uniuni monetare până în 1980; • - acordul de la Washington (în 1971) pentru creşterea marjei de fluctuaţie în SMI de la 1% (stabilită prin acordul de la Bretton Woods) la 2,25%. 1972-1979 : eforturi de stabilizare a cursurilor de schimb • - “şarpele monetar european” (1972) - fixarea marjei de fluctuaţie între monedele europene şi între acestea şi dolar la 2,25%; • - crearea Fondului European de Cooperare Monetară (1973) şi adoptarea unităţii monetare de cont europene cu valoare de 0,888 grame aur fin; • - adoptarea în 1975 a unităţii de cont europene definită printr-un coş de monede; • - acordul de la Bremen din iulie 1978 privind crearea unui sistem monetar european pentru a facilita convergenţa dezvoltării economice şi a impulsiona procesul de uniune europeană. 1979: constituirea Sistemului Monetar European: • - marje de fluctuaţie de ±2,5% (6% pentru monedele slabe); • - solidaritate prin FECOM în menţinerea stabilităţii; • - adoptarea ECU pe baza uni coş de monede în funcţie de ponderea ţărilor în PIB comunitar şi în schimburile intra-comunitare; • - stabilirea unui curs pivot prin definirea monedelor în ECU. 1979-1990 :modificări ale compoziţiei ECU; • - reajustări monetare, în special ale mărcii germane, francului francez şi lirei italiene.

42

1990 : Consiliul european de la Madrid: statele membre decid asupra constituirii Uniunii Economice şi Monetare. 1990-1993 : prima etapă de formare UEM • - definitivarea procesului de realizare a pieţei comune; • - eforturi de convergenţă a performanţelor economice. 1994-1997 (1999): a doua etapă - atingerea criteriilor de convergenţă •

- stabilitatea preţurilor (rată a inflaţiei mai mică de 1,5% din rata medie a primelor trei economii cele mai performante); • - deficit public / PIB de maxim 3%; • - datoria publică / PIB de cel mult 60%; • - respectarea marjelor de fluctuaţie prevăzute de SME pentru cel puţin doi ani fără devalorizare faţă de alte monede europene; • - rată nominală a dobânzii cu cel mult 2% mai mare decât media celor mai performante ţări membre; • - instituirea Sistemului European de Bănci Centrale format din Banca Centrală Europeană şi Băncile Centrale Naţionale; • - coordonarea politicilor economice; • - stabilirea ţărilor ce vor participa la EURO. mai 1998 : 11 ţări din cele 15 decid să participe la EURO (nu participă Grecia, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia). 1 ianuarie 1999 : stabilirea parităţilor fixe. 1 ianuarie 2002 : intrarea în vigoare a monedei unice “EURO” prin circulaţie în paralel cu monedele naţionale; 1 iunie 2002: trecerea definitivă la exprimarea operaţiunilor publice şi private în euro Instituirea unei monede unice angajează costuri de ajustare considerabile, dificil de suportat de către populaţii. Critici severe sunt aduse concepţiei de unificare a Tratatului de la Maastricht şi se recomandă prudenţă susţinătorilor acesteia. Pe de altă parte, speranţe mari sunt puse în desăvârşirea procesului de realizare a uniunii monetare europene, apreciind avantajele mai presus de riscurile asumate. Controversat încă, procesul unificării monetare funcţionează conform concepţiei Europei cu geometrie variabilă. Doar douasprezece din cele 25 de ţări membre (mai puţin Danemarca, Marea Britanie şi Suedia din EU15 şi noile ţări membre) au decis în mai 1998 să participe la EURO - viitoarea monedă unică (Grecia a aderat în 2002). La 1 ianuarie 1999 a avut loc stabilirea parităţilor fixe, de la 1 ianuarie 2002 EURO va circula în paralel cu monedele naţionale, iar de la 1 iunie 2002 monedele naţionale vor ceda locul în totalitate monedei comune.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor 1. Ce este uniunea vamală şi cum a fost realizată în procesul integrării europene? 2. Ce înţelegeţi prin cele 4 libertăţi fundamentale ale pieţei interne? 3. Cum se explică recurgerea la măsuri protecţioniste pentru un grup de ţări angajate într-un proces de integrare şi ce efecte are protecţia asupra integrării?

43

4. Ce proceduri au relansat procesul de realizare a pieţei unice euroepne? 5. Care sînt argumentele pro şi contra unificării monetare într-un proces de integrare? 6. Ce teorii s-au confruntat în procesul unificării monetare europene? 7. Cum se realizează unificarea monetară europeană? 8. Studiaţi fişa 1 de documentare de la sfârşitul modulului. Răspundeţi următoarelor întrebări: - care sînt argumentele de ordin microeconomic în favoarea monedei inuce; - care sînt argumentele de ordin macroeconomic în favoarea monedei unice; - care sînt principalele dificultăţi în adoptarea monedei unice; - este Uniunea europeană o zonă monetară optimă; - Care sînt riscurile din întârzierea procesului de unificare monetară şi/sau unificarea în mai multe etape; - Ce soluţii se pot adopta pentru o Europă cu mai multe viteze?

Unitatea de studiu 3 Timp necesar de studiu - 4 ore.

3. Teoriile statică şi dinamică a integrării economice Integrarea regională36 nu reprezintă un scop în sine. Din punct de vedere politic, integrarea este considerată mijloc de a reduce tensiunile politice, de a favoriza colaborarea pe plan politic, de a mări gradul de participare la viaţa politică internaţională. Ţările în curs de dezvoltare menţionează adesea posibilitatea de a obţine puterea colectivă de negociere în scopul obţinerii de avantaje dar, mai ales, dorinţa de a evita izolarea, “de a nu rămâne pe dinafară”. Din punct de vedere economic, I. Ignat consideră că argumentele ce vin în sprijinul integrării economice sunt 37: economiile derivate din producţia de scară; intensificarea concurenţei; atenuarea dezechilibrelor balanţei de plăţi; dezvoltarea unor activităţi dificil de realizat în limitele pieţelor naţionale; creşterea puterii de negociere; un plus de coerenţă în politicile economice; adoptarea unor reforme structurale altfel imposibile; accelerarea dezvoltării economice. Integrarea regională presupune constituirea de zone de liber schimb, geografic limitate, în scopul optimizării alocării resurselor, creşterii eficacităţii aparatului productiv şi dinamizării vieţii economice. 36

Unitatea teritorială de bază in procesul integrării europene a devenit regiunea. Considerăm în consecinţă că cel mai relevant concept în definirea acestuia este cel de “integrare regională”. 37 I. Ignat, S.Pralea, “Economie mondială”, Ed. Symposion, Iaşi, 1994, p.156-159.

44

Avantajele decurg din mai buna valorificare a factorilor de producţie disponibili prin crearea unui spaţiu concurenţial de mari dimensiuni, favorabil atingerii economiilor de scară şi specializării conform costurilor comparative.

3.1. Analiza statică pe baza teoriei uniunilor vamale Baza teoretică a integrării derivă din abordările clasice şi neoclasice privind liberul schimb şi a fost fundamentată de Jacob Viner în 1950 prin “teoria uniunilor vamale”38. Dezvoltările ulterioare, efectuate de J.E.Meade (1955), Gehrels (1955), Scitowsky (1958), R.C. Lipsey (1960), H.G. Johnson (1965), A.Marchal(1965), B.Balassa(1962) şi J.Tinberger(1965) au permis stabilirea efectelor, a condiţiilor în care rezultatele pot fi net favorabile atât pentru fiecare participant cât şi pentru ansamblu, a mecanismelor şi a instrumentelor prin care procesul integrării poate fi desăvârşit. Integrarea economică este, în fapt, un proces de ajustare şi convergenţă structurală a economiilor membre spre un nou spaţiu unitar, omogen şi solidar, vechile echilibre fiind înlocuite cu o nouă reţea de legături generând un echilibru relativ stabil la nivel comunitar. Punctul de pornire îl reprezintă liberalizarea schimburilor reciproce prin constituirea unei zone de liber schimb. Finalitatea procesului, trecând prin etape intermediare (Uniunea vamală, Piaţa comună, Uniunea economică şi Uniunea monetară), este uniunea politică, despre care opiniile sunt împărţite. Adepţi ai federalismului şi ai confederalismului vin cu argumente convingătoare pentru a-şi susţine punctul de vedere; o dispută nefinalizată, mai ales cu privire la perspectivele spaţiului european, dar care momentan este pusă în umbră de realizările Uniunii Europene şi de demersurile impuse de Tratatul de Maastricht care presupun creşterea rolului instituţiilor comunitare; o dispută care revine însă cu uşurinţă odată cu orice manifestare a contradicţiei între dorinţa de autonomie naţională şi internaţionalizarea proceselor şi comportamentelor. Realocarea resurselor, determinată de liberalizarea schimburilor reciproce şi de stabilirea unui tarif vamal comun în cadrul unei Uniuni vamale este explicată de Viner în termeni de creare şi deturnare de comerţ. Crearea de comerţ este situaţia în care vechile surse de aprovizionare sunt înlocuite de altele noi, mai ieftine; realocarea este pozitivă, generând economie de factori de producţie. În cazul deturnării de comerţ, resursele sunt orientate către producătorii mai puţin eficienţi. Pe ansamblu uniunea este avantajoasă din punct de vedere al restructurării producţiei dacă efectele nete sunt de creare de comerţ.39 Aprecierea rezultatelor unei uniuni vamale se poate efectua pe baza unui exemplu ipotetic, plecând de la un model simplificat cu două ţări (A şi B) şi un produs (X) în două situaţii iniţiale: a) taxă vamală de 100% şi b) taxă vamală de 50%. Ipotezele de lucru sunt: concurenţă pură şi perfectă, mobilitatea produselor, imobilitatea factorilor, costuri constante, elasticitate nulă a cererii în funcţie de preţ şi elasticitate infinită a ofertei în funcţie de preţ. Costul unitar al bunului X în ţara A este de 100 u.m., în B de 84 u.m. şi în restul lumii de 60 u.m. (se ia în considerare cel mai mic cost posibil). Tabelul 1.1. prezintă costul aprovizionării cu X pentru ţara A în situaţiile iniţiale şi după constituirea uniunii cu B, pentru nivele diferite ale taxelor vamale precum şi în cazul 38

Viner J., “The Customs Union Issue”, Carnegie Endowment for International Price, New York, 1950. 39 Ibidem.

45

ideal al liberului schimb generalizat. Se poate observa că, în cazul unui tarif vamal prohibitiv, deşi costul intern este cel mai ridicat, cererea este orientată către producătorul autohton. Formarea unei uniuni vamale cu B determină aprovizionarea din B până la o taxă vamală de 30% inclusiv şi din restul lumii pentru o taxă vamală mai mică de 30%. Deoarece, faţă de situaţia iniţială, resursele sunt alocate către un producător mai eficient, uniunea generează creare de comerţ, indiferent de nivelul ulterior al taxei vamale. Tabelul 1.1. Costul aprovizionării cu bunul X pentru ţara A Specificare Provenienţa A B Restul lumii 1.taxă vamală de 100% 100 168 120 2. taxă vamală de 50% 100 126 90 3. Uniune vamală cu B taxă vamală de 80% 100 84 109 taxă vamală de 50% 100 84 90 taxă vamală de 30% 100 84 84 taxă vamală de 20% 100 84 72 4. liber schimb generalizat 100 84 60 Plecând însă de la un tarif vamal de 50%, caz în care provenienţa bunului o reprezintă cel mai eficient producător, uniunea orientează cererea spre producătorul din B până la o taxă vamală comună de 30%. Are loc deci o deturnare de trafic. Pentru o taxă mai mică de 30%, uniunea nu schimbă sensul aprovizionării şi este lipsită de efecte asupra producţiei bunului X. Economiile realizate de ţara A prin formarea uniunii vamale cu B sunt prezentate în tabelul 1.2. Tabelul 1.2. Economiile realizate de ţara A. Specificare Situaţia iniţială 100% 50% Costul aprovizionării anterior 100 u.m. 90 u.m. formării uniunii Economiile* realizate prin: 1. Uniune vamală cu B Taxă vamală de 80% 16 u.m. 6 u.m. Taxă vamală de 50% 16 u.m. 6 u.m. Taxă vamală de 30% 16 u.m. 6 u.m. Taxă vamală de 20% 28 u.m. 18 u.m. 2. Liber schimb generalizat 40 u.m. 30 u.m. * Se calculează ca diferenţă între costul aprovizionării în situaţiile iniţiale şi fiecare din costurile ulterioare. Analiza datelor acestui caz particular ne permite să generalizăm, apreciind că: 1. Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient raportat la ţările terţe şi tariful vamal anterior este prohibitiv, uniunea este avantajoasă deoarece conduce la creare de comerţ;

46

2. Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient decât ţările terţe şi formează o uniune vamală cu un tarif anterior neprohibitiv, atunci uniunea, deşi generează economii în aprovizionare, este dezavantajoasă deoarece determină deturnare de comerţ (specializarea se realizează în favoarea unui producător mai puţin eficient); 3. Dacă B produce bunul X mai eficient decât ţările terţe, atunci, oricare ar fi nivelul taxei vamale, uniunea este avantajoasă, conducând la creare de trafic în favoarea C

S

P PCt v

PBt n

PC PB

l u

k

g

C

A

j

h

B

D

Q

celui mai eficient producător; 4. În cazul în care A este singura în măsură să producă bunul X, dar ineficient raportat la ţările terţe, uniunea poate genera fie creare, fie deturnare de trafic, în funcţie de raportul de competitivitate şi de nivelul taxei vamale anterior şi ulterior constituirii uniunii; 5. Dacă A şi B nu produc bunul X, uniunea este fără efect cu privire la producţia şi schimbul acestuia; 6. Efectele sunt cu atât mai favorabile cu cât se pleacă de la un tarif vamal mai ridicat şi cel ulterior este mai scăzut; 7. Rezultatele constituirii uniunii sunt mai puţin favorabile decât în condiţii de liber schimb generalizat. Stabilirea rezultatelor nete ale uniunii vamale şi desprinderea condiţiilor în care un astfel de proces poate fi net avantajos sunt facilitate de reprezentarea grafică. Fie trei ţări A, B şi C şi un produs X posibil de importat de către A la preţurile PB şi PC (PB< PC