Curs Integrare Europeana [PDF]

Zitiervorschau

Coordonator Prof.univ.dr. Angela Banciu

Lect.univ.dr. Georgiana-Margareta Scurtu Lect.univ.drd. Daniela Maricica Cotoară Asist.univ.drd. Adrian Claudiu Stoica Asist.univ. Sergiu Ţâra

INTEGRARE EUROPEANĂ Repere istorice şi evoluţii instituţionale contemporane

Politehnica Press 2006

Cuprins I. Ideea europeană în istorie (prof. univ. dr. Angela Banciu) 1. Originea şi specificul Europei …………………………………………………………… 2. Evoluţia lentă a ideii europene de la medieval la modern ……………………………….. 3. Proiectele privind Uniunea Europeană (sec. XV – XIX) …………………………………. 4. De la ideea declinului Europei la „Statele Unite ale Europei” în perioada interbelică. Utopii şi realităţi ……………………………………………………………………………….. II. Procesul istoric al construcţiei europene (prof. univ. dr. Angela Banciu) 1. Afirmarea conştiinţei europene. Permanenţe şi preocupări convergente …………………… 2. Solidaritatea transatlantică şi cooperarea europeană în perioada Planului Marshall ………... 3. Etapele de realizare practică a Uniunii Europene …………………………………………… 4. Lărgirea Uniunii Europene …………………………………………………………………... III. Constituţia – fundament al instituţiilor europene (prof. univ. dr. Angela Banciu şi lect. univ. dr. Georgiana-Margareta Scurtu) 1. Tradiţii constituţionale europene ……………………………………………………………. 2. Caracterul şi conţinutul Tratatului constituţional ……………………………………………. 3. Definiţia, obiectivele şi valorile Uniunii ……………………………………………………. 4. Importanţa Constituţiei Uniunii Europene …………………………………………………... IV. Sistemul instituţiilor comunitare ale Uniunii Europene (lect. univ. drd. Daniela Maricica Cotoară) 1. Problematica instituţiilor europene ………………………………………………………….. 2. Parlamentul european şi Parlamentele naţionale …………………………………………….. 3. Comisia Europeană ………………………………………………………………………… 4. Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul european …………………………………………. 5. Curtea de Justiţie …………………………………………………………………………….. 6. Alte instituţii şi organisme ale Uniunii ……………………………………………………… 2

V. Instituţia Băncii Centrale Europene (lect. univ. drd. Daniela Maricica Cotoară) 1. Necesitatea Uniunii Economice şi Monetare ……………………………………………….. 2. Definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare ………………………………………... 3. Competenţele Băncii Centrale Europene ……………………………………………………. 4. Provocări şi efecte ale adoptării monedei unice şi rolul instituţiilor comunitare în politica monetară ……………………………………………………………………………………….. VI. Cetăţenia Uniunii şi drepturile fundamentale (lect. univ. drd. Daniela Maricica Cotoară şi asist. drd. Adrian Claudiu Stoica) 1. Identitate naţională şi identitate europeană ………………………………………………….. 2. Cetăţenia europeană şi semnificaţia acesteia ………………………………………………... 3. Libertăţile şi drepturile omului şi ale cetăţeanului ..…………………………………………. 4. Demnitatea umană …………………………………………………………………………… 4. Egalitatea şi solidaritatea ……………………………………………………………………. 5. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului ………………………………… VII. Politicile şi funcţionarea Uniunii (asist. drd. Adrian Claudiu Stoica) 1. Apropierea legislaţiilor şi instituirea pieţei interne. Libertatea de stabilire şi prestare a serviciilor ……………………………………………………………………………………… 2. Politica socială europeană ………………………………………………………………… 3. Politica bugetară …………………………………………………………………………….. 4. Politica în domeniul mediului ………………………………………………………………. 5. Cultură, educaţie şi formare profesională …………………………………………………… VIII. Construcţia Europei Regiunilor şi organis mele consultative ale Uniunii (asist. univ. Sergiu Ţâra) 1. Obiectivele şi principiile politicii regionale …………………………………………………. 2. Comitetul Regiunilor şi relevanţa sa instituţională în Europa comunitară …………………. 3. Comitetul Economic şi Social ……………………………………………………………… 4. Banca Europeană de Investiţii ………………………………………………………………. IX. Justiţie şi Afaceri Inte rne (J.A.I.) (asist. univ. Sergiu Ţâra) 1. Crearea „laboratorului” Schengen pentru spaţiul comunitar ………………………………... 2. Securizarea frontierelor şi stoparea imigraţiei ilegale ……………………………………….. 3

3. Lupta contra criminalităţii transfrontaliere …………………………………………………. 4. Uniunea Europeană – un pol de siguranţă şi stabilitate? …………………………………….. X. Problemele Uniunii Europene - provocări şi perspective (lect. univ. dr. GeorgianaMargareta Scurtu) 1. Occidentalii şi evenimentele din Estul european ……………………………………………. 2. Evoluţia relaţiilor Est-Vest după dezintegrarea Blocului comunist …………………………. 3. Semnificaţia momentului 1 Mai 2004 ……………………………………………………….. 4. Perspectivele Uniunii Europene la începutul mileniului trei ………………………………... XI. Politica Externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C.) (lect. univ. dr. Georgiana-Margareta Scurtu) 1. Rolul Uniunii Europene în lume …………………………………………………………… 2. Instituţiile implicate în gestionarea Politicii Externe şi de Securitate Comună ……………... 3. Raporturile Uniunii Europene cu Tratatul Atlanticului de Nord (NATO) ………………….. 4. Politica Europeană de Securitate şi Apărare ………………………………………………… 5. Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul comunitar; ajutorul umanitar …………………………. 6. Acorduri internaţionale ………………………………………………………………………

XII. Integrarea României în Uniunea Europeană (asist. drd. Adrian Claudiu Stoica) 1. Spiritul european la români ………………………………………………………………… 2. Cadrul programatic al integrării. Armonizarea legislaţiei româneşti la acquis-ul comunitar. Capitolele de negociere ………………………………………………………………………… 3. Constituţia europeană şi revizuirea Constituţiei României ………………………………… 4. Costuri şi beneficii ale integrării României în Uniunea Europeană ………………………..

Anexe Anexa 1: Repere cronologice ale integrării europene ………………………………………….. Anexa 2: Breviar al instituţiilor Uniunii Europene ……………………………………………. Anexa 3: Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa ………………………………

4

INTRODUCERE

Ideea de Europa care a însufleţit, încă din timpuri străvechi, gândirea şi interesul cercetătorilor din domeniul ştiinţelor socio-umaniste, a devenit, într- un anume fel, atât de comună, încât pare uneori insesizabilă, găsindu-se pretutindeni şi nicăieri. Ea are o vechime de milenii, spre deosebire de construcţia europeană, care apare ca un proces relativ recent, petrecut după cel de-al doilea război mondial. Sensul obişnuit dat noţiunii de „construcţie” europeană înglobează ansamblul relaţiilor care au contribuit la crearea unor legături organice dintre statele europene, în timp ce cuvântul „integrare”, pentru unii autori este s inonim cu „construcţia”, pentru alţii are un înţeles mult mai restrictiv şi desemnează numai formele de organizare supranaţională. Construcţia europeană este fiica războiului rece şi chiar dacă în decursul istoriei şi-a modificat, treptat, obiectivele, ea a rămas marcată de amprenta originilor sale, cu atât mai mult cu cât căderea Zidului Berlinului şi prăbuşirea comunismului au modificat, într-o manieră fundamentală, nu numai perimetrele, ci şi toate structurile acesteia. După cel de-al doilea război mondial, diviziunea politică şi militară a Europei părea ireversibilă, încât nici unii din actorii integrării europene şi nici unii din ideologii săi, nu şi-au putut imagina un scenariu, în care să se deplaseze cu atâta rapiditate centrul de greutate al intereselor ei politice şi economice spre estul european. Dacă construcţia europeană s-a impus dintr-o imperioasă necesitate politică şi nu dintr-o simplă fidelitate faţă de un vis vechi, de secole, lărgirea Uniunii europene reprezintă o oportunitate reciprocă, şi în acelaşi timp, manifestarea unei încrederi în viabilitatea unei aspiraţii istorice. Europa întruchipează sintetic tot ceea ce a fost mai frumos şi mai dureros pentru omenire, în evoluţia ei milenară. Ea a avut o istorie zbuciumată, în care s-au confruntat speranţele de pace cu ciocnirile militare, combinându-se permanent progresele democratice cu regresiunile totalitare. O istorie în care miturile egalitariste au coexistat cu profunde contraste sociale, conjugându-se aspiraţiile internaţionaliste cu puternice revendicări naţionale. Pentru unii istorici şi politologi cel de-al doilea război mondial a reprezentat o aspră confruntare ideologică, încheiată cu înfrângerea fascismului şi redeschiderea unui conflict complementar între democraţie şi comunism. Lupta dintre cei doi protagonişti, S.U.A. şi U.R.S.S., din perioada războiului rece, având o mare încărcătură ideologică, conflictul maniheist al superputerilor s-a prelungit şi în ultimul deceniu al secolului XX, el manifestându-se în forme mai mult sau mai puţin intense, într-o ţară sau alta a Europei postcomuniste. 5

Istoria recentă a Europei a infirmat deopotrivă atât opţiunile celor care au sperat că vor rămâne la fel ca altă dată cât şi ale celor care au crezut că totul poate fi foarte rapid schimbat. Moartea comunismului sau naşterea Marii Europe despre care vorbea la începutul anilor `90 Maurice Duverger s-a dovedit a fi un proces complicat şi anevoios, la care statele continentului şi-au adus din plin contribuţia lor. Încrederea şi speranţa într-o „cetate dreaptă”, pe care dorim să o construim de la Aristotel încoace a renăscut, mai ales acum când Europa „lărgită” se află în plin proces de dezvoltare şi afirmare a potenţialului ei. Istoriografia europeană s-a îmbogăţit substanţial, în ultimul deceniu şi jumătate, numeroase lucrări fiind consacrate construcţiei europene, printre care relevăm în mod deosebit şi contribuţia şcolii istorice din Europa postcomunistă. Lucrarea Integrare europeană. Repere istorice şi evoluţii instituţionale contemporane, elaborată într-o viziune interdisciplinară, îşi propune să analizeze , pe larg, fenomenele istoricopolitice legate de procesul integrării europene şi să desluşească complexitatea evoluţiei relaţiilor dintre statele europene, mai ales după colapsul comunismului. Ea nu reprezintă doar o simplă analiză ştiinţifică, ci aspiră să ofere un cadru de interpretare pentru complicata problematică a integrării, o paradigmă pentru o viziune clară şi nuanţată, pe înţelesul studenţilor, a marelui public şi de folos oamenilor politici. Elaborată prin efortul ştiinţific depus de cinci cadre didactice de la Catedra de Politologie şi Istorie din Universitatea Politehnica Bucureşti, lucrarea conţine cele mai noi informaţii din literatura de specialitate, din ţară şi străinătate, analizate într-o manieră personală de fiecare dintre autori, în cuprinsul celor douăsprezece capitole ale lucrării, prezentate echilibrat, ele fiind de dimensiuni aproape egale. Titlurile capitolelor sunt relevante, pentru a îngloba tematica subiectelor abordate, oferind posibilitatea unor analize comparative şi interpretative, privind şi abordând faptele în conexiunea lor logică din punct de vedere istoric, politic, economic, social etc. Lucrarea are menirea de a contribui nu numai la cunoaşterea reperelor istorice ale integrării europene şi a evoluţiilor instituţionale contemporane, ci de a forma conştiinţa identităţii europene în procesul complicat al „unităţii în diversitate”. Destinul comun al popoarelor europene nu înseamnă neapărat nivelarea automată a destinelor lor individuale, întrucât Europa unificată va fi democratică numai dacă va accepta multiidentitatea, pluralitatea culturilor, precum şi memoriile colective diferite ale membrilor ei. Acum când ştim bine cum va arăta Europa „lărgită”, despre care un istoric scria, cândva, că e important să aibă „dimensiunile potrivite”, putem spune că imperiul roman a fost chiar mic, în comparaţie cu perimetrele pe care le va avea Uniunea Europeană.

6

Dar, Europa trebuie să păstreze spiritul cetăţii romane, desluşit cu atâta profunzime şi fineţe de marele istoric Nicolae Iorga: „Roma nu există numai pentru că vrea să dureze, ci pentru că trebuie să fie”. Dreptul roman caracterizat printr-o mare receptivitate faţă de tot ce este omenesc, prin spiritul de toleranţă şi compromis au făcut ca ideea Romei să supravieţuiască, ea devenind prin creştinism un mit tonifiant pentru alcătuirea unei societăţi umane, aşa cum o dorim în pragul mileniului trei. Lucrarea de faţă se află în strânsă corelaţie cu îndrumarul pentru studenţi: Teorii politice. Integrare europeană, apărut în aceeaşi editură, care cuprinde sintetic cele mai semnificative texte din literatura de specialitate, centrate pe câte o idee – cheie, oferind posibilitatea unei analize atotcuprinzătoare a problematicii integrării, pentru a forma şi dezvolta studenţilor un spirit deschis spre o înţelegere cât mai adâncă a evoluţiei sinuoase a construcţiei europene. Metodologia de redactare a lucrării îmbină sistematizarea şi interpretarea nuanţată a problematicii complexe a construcţiei europene cu valorificarea exigenţelor didactice, întrucât motivaţia acestei cărţi este dată atât de vechimea experienţei profesionale, cât şi de noutatea tinerească, tipică celorlalţi patru autori cu care am realizat o excelentă colaborare şi conlucrare universitară. Prin conţinutul său bogat şi documentat,

ştiinţific elaborat,

într-o

manieră

interdisciplinară, lucrarea se adresează atât studenţilor de la cursurile universitare susţinute de membrii catedrei de Politologie şi Istorie, cât şi celor care urmează Masteratul în domeniul Integrare europeană de la toate profilurile şi doresc să se documenteze cu privire la conţinutul tematic şi ideatic din aria fenomenelor legate de procesul construcţiei europene. De asemenea, ea se adresează şi factorilor politici, precum şi publicului larg, interesat să cunoască mai amplu diferitele aspecte ale integrării europene. Mulţumim autorilor de prestigiu din literatura de specialitate ale căror lucrări au fost valorificate şi citate în volumul de faţă, precum şi prestigioasei edituri Politehnica Press pentru interesul depus nu numai în pregătirea tehnică, ci şi în formarea unui larg orizont ştiinţific, socio-politic şi cultural al tinerilor.

Angela Banciu, Bucureşti, iunie, 2006

7

CAPITOLUL I IDEEA EUROPEANĂ ÎN ISTORIE

1. Originea şi specificul Europei

Ideea de Europa a însufleţit, încă din timpurile străvechi, gândirea şi interesul istoricilor, filosofilor, poeţilor, economiştilor, antropologilor etc., iar după al doilea război mondial, studiile consacrate acestei probleme capătă o şi mai mare amploare. Ideea europeană a devenit, într-un anume fel, atât de comună încât pare uneori insesizabilă, găsindu-se pretutindeni şi nicăieri. Ea are o vechime de milenii, spre deosebire de construcţia europeană care reprezintă procesul conştient de formare a unităţii economice, politice şi instituţionale a acestui spaţiu, cu o vechime de doar câteva decenii. Ideea europeană are conotaţii diferite de natură mitologică, astronomică, geografică, geopolitică, spirituală, istorică reunind într- un ansamblu unitar, toate aspectele, mai înainte menţionate. Numele de Europa are o etimologie controversată, unii autori atribuindu- i fie o origine semitică, fie celtică sau grecească. De pildă, în Enciclopedia franceză, Europa provine de la cuvântul fenician hereb care înseamnă uscat, alţi autori stabilind o relaţie între Europa şi cuvântul semitic oreb sau ereb ce desemnează Apusul sau „Ţara soarelui Apune”, cum era văzută această porţiune de pământ din ţările Magrebului. Cert este faptul că noţiunea de Europa apare pentru prima dată în mitologia greacă, fiind numele prinţesei din Tyr (Fenicia), fiica mai mică a lui Poseidon, răpită de Zeus, preschimbat în taur şi dusă în Creta. Din căsătoria lor s-a născut Minos, întemeietorul dinastiei cretane, lumea miceniană-cretană constituind leagănul civilizaţiei europene 1 . Dacă termenul de Europa îi era necunoscut lui Homer, el apare pentru prima oară la Hesiod, în opera sa Theogonia, în secolul VIII î.H., acesta nedesemnând, însă, un continent, ci unul din numele celor trei mii de Oceanide, nimfe ale mării, fiicele Oceanului şi ale zeiţei Tethys. O altă conotaţie a Europei este cea astronomică, ea fiind al patrulea satelit ca mărime al planetei Jupiter, descoperit de Galilei şi botezat, astfel, de un astronom german 2 . Dar, cele mai semnificative conotaţii ale Europei sunt geografice şi istorice. Ele ilustrează construirea unui spaţiu ce se individualizează în raport cu Asia şi Africa, devenind a treia parte a lumii cunoscute ce tindea spre o entitate cu caracteristici proprii. Primul care stabileşte dimensiunile sale geografice este tot Hesiod, care situează Europa la nord de Grecia continentală, excluzând

Peloponezul şi insulele greceşti. Două secole mai târziu, Herodo t evocă ambiţiile regelui Xerxès de a cuceri Europa „pământ extraordinar de frumos […], unde nici un muritor nu este demn de a fi stăpân”3 . Referindu-se la greci, Herodot arată că aceştia împart pământul în trei părţi: Europa, Asia şi Libia (Africa de azi). El fixează limitele estice ale Europei pe Tanais (Don). Conturându-se la primul istoric al antichităţii, dimensiunea geografică va căpăta o descriere din ce în ce mai complexă la Strabon, Plinus cel Bătrân şi Ptolemeu care vor preciza cu acurateţe frontierele sudice şi vestice ale continentului, mai puţin cele estice şi nord-estice care rămân, multă vreme, obiect de controversă. Însă, treptat, din antichitate şi până în epoca modernă au fost determinate limitele exacte ale continentului nostru, ajungându-se la cele pe care le are astăzi Kilometrul 1777 al transsiberianului care marchează la Est direcţia Asiei şi la vest pe cea a Europei. Munţii Urali şi fluviul Ural ce se varsă în Marea Caspică sunt considerate, prin tradiţie, ca fiind frontierele orientale ale continentului, 4 formula celebră a generalului de Gaulle „Europa de la Atlantic la Urali” întărind această dimensiune 5 . Pentru Jean-Baptiste Duroselle, Europa coincide, înainte de toate, cu o entitate geografică, ea descriind un cadrilater ale cărui limite rămân, totuşi, foarte fluctuante 6 . Continentul european, în ordinea mărimii, este penultimul, fiind urmat doar de Australia, fapt ce confirmă, într- un anume fel, caracterizarea lui Paul Velery că Europa este „un apendice al Asiei”. Ea ocupă o cincime din suprafaţa terestră a pământului, având 10,4 milioane de kilometri pătraţi. În 1990, continentul nostru era locuit de 787,7 milioane de oameni7 . Europa s-a confruntat, în decursul timpului, cu diverse tipuri de diviziuni, care i-au marcat evoluţia şi i-au pecetluit destinul istoric. Dincolo de diviziunea geografică (Europa mediteraneană, de vest, de nord, de est) a existat o diviziune etnică (Europa latină, germanică sau slavă), ce a caracterizat feudalismul timpuriu, apoi o diviziune religioasă (Europa catolică, ortodoxă, protestantă) şi ideologică (Europa capitalistă sau comunistă). Nici un alt continent nu a avut o evoluţie asemănătoare, atât de zbuciumată şi, totuşi, atât de creatoare în istorie. Începând din 325, după conciliul de la Niceea, se produce o separare treptată între Europa Occidentală şi Răsăriteană care are temeiuri atât religioase cât şi politice, legate de împărţirea, la 395, în vremea împăratului Theodosius cel Mare a imperiului în Imperiul Roman de Apus şi de Răsărit. Formal schisma dintre cele două biserici se produce, la 1054 şi se adânceşte după cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, la 1204. Dar, cu toate acestea, nu se poate susţine că Europa catolică şi, mai târziu, protestantă sar opune Europei ortodoxe aşa cum vrea să demonstreze Samuel Huntington şi alţi istorici preocupaţi numai de interese politice 8 . În Europa centrele culturale şi de putere s-au deplasat, dintr- un loc în altul, ea nefiind circumscrisă unui singur pol civilizator, iar bogăţia şi frumuseţea

9

culturii europene îşi are sorgintea tocmai în diversitatea şi multitudinea formelor sale, apărute pe o fundaţie comună. Dacă creştinătatea europeană occidentală a apărut ca o entitate distinctă între secolele VIII-X, pentru câteva sute de ani ea a rămas în urma marilor civilizaţii ale vremii. Bizanţul, China, şi lumea islamică, o depăşeau prin bogăţie, teritoriu, putere militară, realizări literare, artistice şi ştiinţifice. Cultura europeană occidentală a început să se dezvolte, graţie influenţelor provenite din înaltele civilizaţii ale Bizanţului şi Islamului. Coliziunea dintre societatea bizantină occidentală şi islamică, produsă datorită cruciadelor, a dat posibilitatea Europei occidentale să fie beneficiara unor forme superioare de civilizaţie. Apoi, Renaşterea a deschis coordonatele majore de evoluţie ale lumii occidentale, marele istoric francez Jean Delumeau definind acest mare fenomen cultural ca fiind momentul de promovare a Occidentului în fruntea civilizaţiei europene 9 . Vorbind de dimensiunea spaţială a Europei valabilă şi astăzi, credem că noţiunea de Europa mediană (alături de Europa occidentală şi răsăriteană) este preferabilă Europei centrale „care este prea limitată spaţial şi prea asociată cu proiectele pangermaniste ale Mitteleuropa” 10 . Apartenenţa geografică la Europa, adică plasarea între Atlantic şi Urali, precum şi apartenenţa istorică comună, nu decid automat apartenenţa europeană „Geografia şi istoria sunt condiţii inseparabile, dar, unificarea fiind un proces de primă linie instituţional şi c ultural, apartenenţa europeană se judecă considerând instituţiile şi cultura,” 11 adică spiritualitatea în totalitatea caracteristicilor ei specifice. Plasarea în geografia şi istoria europeană nu conferă de la sine şi, nimănui, un statut european, după cum o europenitate spirituală se regăseşte în zone care nu aparţin geografic şi istoric Europei. Entitatea umană europeană este, la originea ei, strâns legată de ideea responsabilităţii şi libertăţii consacrate în temeiul legilor. Când Asia ameninţă, prin perş i, Europa, acest cuvânt desemnează pentru prima oară şi o entitate umană, europenii care rezistă, adică grecii. 12 Herodot, în Istoriile sale explică victoria grecilor asupra barbarilor, în cele două războaie medice, punând în evidenţă superioritatea grecilo r care nu au alt stăpân decât Legea şi se conduc ei înşişi, spre deosebire de războinicii persani care se spun unui singur om şi nu au altă motivaţie decât interesul şi teama. Tot la fel, Eschil, în marea sa tragedie Perşii pune în valoare, ca şi Herodot, exact acest dat fundamental: „Grecii se conduc ei înşişi şi nu se supun decât legii, în timp ce popoarele asiatice sunt supuse arbitrariului unui singur om” 13 . Mai târziu, în secolul IV î.H., Socrate reia ideea unei Europe opusă Asiei, programul său fiind s implu impunând unirea polisurilor şi triumful Greciei împotriva barbarilor, ca rezultat al acestei uniuni.

10

Marea invenţie a grecilor în istorie reprezintă punctul esenţial de plecare pentru cultura europeană, adică, legarea strânsă a acesteia de politic. Astfel, superioritatea culturii europene este, dată de „logos” care radiază de la greci. Din această perspectivă se ridică întrebarea: Care este specificul Europei şi al culturii sale? Unitatea geografică pe care o numim Europa este indisolubil legată de noţiunile de cultură şi civilizaţie 14 . Când spunem Europa ne gândim întotdeauna la cultura şi civilizaţia ei, astfel încât aceste trei noţiuni pot fi, uneori, înlocuite. Dacă astăzi Europa înseamnă cultură şi civilizaţie este important de observat că, poate într- un mod paradoxal, ea sa format din barbarie, din năvălirile popoarelor germanice şi slave şi a trebuit să lupte greu pentru a supravieţui în istorie, fiind după expresia lui Marc Bloch o „citadelă asediată sau mai bine spus invadată” 15 . Lumea europeană la începuturile ei a fost „o lume frământată, chinuită înăuntru, hărţuită în afară”16 dar de o evidentă omogenitate. O civilizaţie născută din multiple amestecuri etnice, politice, economice, dar având tradiţii şi credinţe comune şi, mai ales, „aceleaşi necazuri”, cum spune Braudel, pe care a încercat mereu să le remedieze. Civilizaţia europeană are la baza trei componente originare: creştinismul, umanismul grec şi ordinea juridică romană. Ea a conservat aceste moşteniri cărora le-a adăugat noi elemente ce definesc astăzi, deopotrivă, structura sa unitară şi diversitatea ei. Astfel, la contribuţia pe care lumea greco-romană şi creştinismul au adus-o la înflorirea Europei, trebuie să adăugăm construcţia instituţională a regimurilor feudale şi apoi parlamentare moderne, ce exprimă diversitatea de organizare funciară şi culturală europeană. Cu prilejul unei conferinţe, susţinută la universitatea din Zürich, în noiembrie 1922, Paul Valery spunea: „Eu voi considera ca european toate popoarele care în decursul istoriei lor s-au aflat sub trei influenţe pe care le voi enumera. Prima este cea a Romei […] model etern al puterii organizate şi stabile. A doua este cea a creştinismului care vizează şi atinge progresiv conştiinţa profundă … În fine aportul Greciei căreia îi datorăm disciplina spiritului …, o metodă de a gândi care tinde să raporteze toate lucrurile la om, la omul complet”. În concluzia conferinţei sale, el încheia cu această formulă: „Toate rasele şi tot pământul care a fost succesiv romanizat, creştinat şi supus spiritului grecilor sunt categoric europene”. 17 La sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI influenţa spiritualităţii europene asupra lumii a sporit, întregul glob aflându-se practic, sub impactul modelului european, Europa fiind purtătoarea de cuvânt a umanităţii 18 . Cultura şi civilizaţia europeană se deschid spre restul lumii, înspre toate culturile şi civilizaţiile ştiute. Pe bună dreptate, Constantin Noica afirma că misterul culturii şi civilizaţiei europene este acela de a nu avea mister, închidere în sine. Cultura 11

europeană nu reclamă iniţiere; raţiunea ei filosofică, modelele ştiinţifice, valorile politice şi morale pot fi cunoscute şi înţelese de oricine doreşte să se integreze spiritului ei. Spiritualitatea europeană are o existenţă prin continua creativitate sau „neodihna creativităţii” cum spunea atât de inspirat tot Constantin Noica. Intrarea în stagnare istorică, întâlnită în cadrul altor civilizaţii, este străină spiritului european. Spre deosebire de alte civilizaţii ale lumii, spiritualitatea europeană se întemeiază pe noţiunea de persoană, ea afirmând şi dezvoltând ideea personalităţii şi creativităţii umane în libera ei dezvoltare ca scop şi sens al existenţei noastre. Noţiunea de persoană are o origine greco-romană, ce s-a corelat organic cu conţinutul creştinismului evanghelic. Apoi, triburile germanice au favorizat întărirea şi afirmarea libertăţii individuale, ca fundament al alcătuirii şi funcţionării societăţilor europene. În acest context, este important de amintit că marele filosof german Hegel a relevat specificitatea Europei prin conştiinţa libertăţii individuale apărută în interiorul ei şi obiectivată prin voinţă şi acţiune 19 . Libertatea s-a promovat şi afirmat atât în conştiinţa europeană cât şi în structurile instituţionale. Civilizaţia europeană, având o origine comună, a evoluat în condiţiile unei permanente înfruntării între diverse forme de organizare socială şi politică, acestea fiind expresia concretă a manifestării unui pluralism de principii, doctrine, idei. Dacă în sânul societăţilor omeneşti se înfruntă, două mari forţe şi două mari drepturi, autoritatea şi libertatea 20 , spre deosebire de alte mari comunităţi, Europa creştină nu s-a aflat niciodată sub dominaţia incontestabilă a unuia sau altuia dintre cele două principii adverse. Tensiunea şi rivalitatea constantă dintre ele au avut o contribuţie fundamentală la dezvoltarea Europei, la menţinerea şi afirmarea libertăţilor publice şi individuale. Analizând caracteristicile Occidentului, filosoful german Karl Jaspe rs 21 aprecia că ideea de libertate politică născută în Grecia, raţionalitatea asociată cu o conştiinţă a limitelor ei, subiectivitatea despre existenţa personală şi alcătuirea unor instituţii care nu se închistează sunt principalele elemente definitorii, specifice ale acestuia, şi am adăuga noi, ale întregii Europe, în devenire. Continentul nostru reprezintă o unitate spirituală iar specificitatea Europei s-a făcut în raport cu Asia, iar mai recent cu America. Dorind să definească ce este Europa, Nietzsche a configurat „conceptul cultural al Europei”, America fiind „ţara fiică a culturii noastre” iar Rusia exprimând „ceea ce curge din Europa spre Asia”. Acest concept include numai „acele popoare şi părţi de popoare care au un trecut comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism”22 . În aceeaşi perspectivă, filosoful Andrei Marga exprimă specificul culturii europene prin trei concepte: conceptul grec al individualităţii, conceptul roman al justiţiei şi cetăţeanului şi conceptul biblic al persoanei umane 23 , iar Nicolae Bagdasar socotea, în perioada interbelică, că sunt patru domenii 12

fundamentale de valori pe care Europa le consideră ca făcând parte integrantă din spiritualitatea ei: domeniul ştiinţei, al moralei, al esteticii şi al religiei, toate patru formând un tot închegat şi articulat. Aceste patru categorii de valori formează „corpul” culturii europene, constituie trăsătura caracteristică a evoluţiei acestei culturi. 24 În primul rând, cercetarea fenomenelor naturii n-a fost întreprinsă şi dezvoltată într-o asemenea manieră, de nici o altă cultură ca cea europeană. Intelectualii europeni au făcut din cercetarea ştiinţifică mijlocul esenţial pentru stabilirea adevărului, indiferent de prejudecăţile moştenite, de nevoile morale, spirituale sau politice. Adevărul mai presus de toate, adevărul pentru adevăr, dincolo de consecinţele pe care acesta l-ar avea asupra credinţelor religioase sau asupra întregii societăţii. De aceea, în spiritul european precum precumpăneşte logosul matematic şi cel istoric. În domeniul eticii, întâlnim particularităţi semnificative ale culturii europene: libertate, responsabilitate, normă, personalitate sunt categoriile de seamă ale moralei europene. Gândirea nici unei culturi nu a reuşit să elibereze conştiinţa morală a omului de puter i oculte sau forţe transcendente ca cea europeană. Arta europeană are o structură aparte, sociologul german Max Weber demonstrând cum europenii au ştiut să introducă raţionalitatea în toate domeniile artei, atât de preţuite în timp. De asemenea, religia popoarelor europene are unele caracteristici faţă de celelalte religii ale lumii. Catolicismul şi ortodoxismul, întemeindu-se pe actul originar al creaţiei, nu exclud din sânul lor formele logice. De aceea, în timp a apărut o transformare evidentă a „dogmei” creştine. O caracteristică fundamentală a creştinismului este ideea transcendenţei ca sursă a ordinii sociale şi morale, ideea unei divinităţi identice cu lumea fiind străină spiritului european. O altă caracteristică majoră a creştinismului este ideea de muncă pregnant exprimată de protestantism, aceasta având urmări benefice asupra dezvoltării civilizaţiei europene 25 . Lumea europeană s-a întemeiat pe o organizare de stat, preluată şi dezvoltată din dreptul roman, care a devenit model pentru întreg globul. Ordinea juridică raţională a rămas de la romani ca o moştenire sacră a popoarelor europene, cultura dreptului promovând individul ca scop şi sens al dezvoltării istorice. Satele europene sunt state juridice, întreaga lor evoluţie fiind străbătură de principii de drept riguroase. „Pereat mundus, fiat justita” este o normă de viaţă publică ce reflectă rolul esenţial pe care- l are justiţia în societatea europeană. Europa a păşit, apoi, cea dintâi în sfera civilizaţiei tehnice, democraţia şi industrialismul constituind două instituţii capitale ale lumii moderne, făurite în Anglia şi preluate ca model de întreaga lume. Englezii au pus bazele primei societăţi europene care a realizat trecerea de la un stil de viaţă agricol şi aristocratic la un stil de viaţă ind ustrial şi democratic, izbutind să extindă sistemul democratic al oraşului-stat din epoca antichităţii, la scară naţională. Aici se află, după 13

opinia marelui istoric englez Arnold Toynbee, originalitatea structurilor politico-juridice pe care le-a construit Anglia în epoca modernă şi care au devenit o particularitate specifică a Europei 26 , lăsată moştenire întregii lumi. Dacă specificitatea Europei era raportată, în trecut, aşa cum menţionam, doar la Asia ea se conturează acum tot mai mult şi în corelaţie cu America. De altminteri, Alexis de Tocqueville sesiza, încă de la mijlocul secolului al XIX, mai precis, din 1835, unele deosebiri între spiritualitatea europeană şi americană 27 . Dar, dacă se poate face o distincţie între cultura europeană şi americană, cele două entităţi culturale nu pot fi plasate într-o opoziţie, ci mai degrabă putem vorbi de strânsă legătură între ele. Aceasta ne îngăduie să socotim America drept expresia culturii europene, fiind potrivite noţiunile de „cultură şi civilizaţie euroamericană”. În momentul de faţă, Europa reprezintă o realitate gândită, fiind expresia întregirii ei, iar pentru a realiza acest obiectiv trebuie „să privim – aşa cum sublinia Alexandru Duţu - Europa dinspre Sud-Est şi să judecăm Sud- Estul privindu- l dinspre Occident”28 . Europa geografică şi istorică trebuie să devină o Europă instituţional-politică şi culturală puternică atât pentru sine cât şi pentru ordinea mondială contemporană. În acest sens, o retrospectivă istorică de ansamblu asupra evoluţiei lente a ideii europene ne ajută să înţelegem mai bine faptele, judecăţile prezente. Să ştim cum sau de ce suntem europeni. Să facem mai multă lumină privind situaţia actuală, de la începutul mileniului trei. Să cunoaştem moştenirea Europei, având în acelaşi timp, misiunea de a inova continuu procesul dezvoltării ei. 2. Evoluţia lentă a ideii europene de la medieval la modern Mesajul grec despre Europa ca o entitate umană ce are o superioritate culturală a fost transmis Romei, care- l reinterpretează şi remodelează. De la istoricul Polibius şi poetul Virgilius, până la istoricii contemporani a rămas de referinţă, forţa ideii romane constituită întrun concept puternic de civilizaţie unitară care trebuia să supravieţuiască la toate popoarele cucerite. Cheia succesului Romei rezidă, în mare măsură, în asigurarea participării învinşilor la toate drepturile cetăţii atât de riguros formulate şi respectate. În mod cert, nu constrângerea i-a determinat pe învinşi să adopte civilizaţia romană şi să se integreze ei, ci conştiinţa clară că lumea în care pătrundeau le asigura condiţii mai bune de viaţă, prosperitate, dreptate şi linişte socială. De altminteri, raţiunea de a fi a imperiului era lumea civilizată, exprimată prin valorile inerente ale cetăţeniei romane care trebuiau afirmate şi apărate împotriva barbarilor ce se aflau în afara limes-ului, frontierei romane.

14

Romanii au avut capacitatea şi arta de apropiere a spaţiilor şi etniilor 29 . Fiind mari urbanişti, romanii au ştiut să administreze şi gestioneze zone imense ale imperiului printr-o reţea de comunicaţii, pe care au lăsat-o moştenire Europei. Dacă grecii au avut, în decursul istoriei lor, un anume dispreţ faţă de ordinea teritorială, romanii au acordat o atenţie majoră frontierelor, teritoriului stăpânit şi cucerit. În vreme ce grecii erau centrifugi, romanii au fost mereu marcaţi de tendinţe centripete, de coagulare în jurul metropolei şi de asigurare a coerenţei teritoriale a imperiului. Aceasta a înlesnit comunicarea dintre diverse provincii romane, având un rol esenţial în expansiunea culturală romană. Durabilitatea şi stabilitatea imperiului roman, fenomen remarcabil în întreaga istorie umană, dezvăluie faptul că Roma a reuşit, acolo unde a dat greş Atena. Romanii au avut o mare receptivitate faţă de tot ce este omenesc, de aici izvorând spiritul de toleranţă, compromis cu efecte benefice asupra Europei. „Fiecare provincie – spunea Nicolae Iorga – a trăit după datinile ei şi a avut atâta libertate câtă era libertatea în datinile pe care le moştenise” 30 . Nu a existat o orânduire romană pentru tot Imperiul care să transforme şi înăbuşe viaţa tradiţională. Astfel, de la particularisme şi culturi locale, s-a afirmat un model cultural care a dobândit o vocaţie universală. Perspectiva universalistă a fost întărită în urma Edictului de la Milan din anul 313, conferit de Constantin cel Mare, care a permis libertatea cultului creştin şi a restituit bunurile confiscate bisericii şi creştinilor. Edictul a schimbat soarta imperiului, generând convertirea la creştinism a majorităţii lumii romane. Imperiul roman devine creştin iar universalismul creştin se întemeiază pe ideea credinţei personale a fiecărui individ ce-l alcătuieşte. Astfel, popoarele europene romanizate şi creştinate şi-au dezvoltat propria cultură în cadrul unei culturi vaste, iar diversitatea şi unitatea culturală au devenit, de atunci, maniera de a fi european. Pavăza militară romană a introdus ordine şi linişte în multe locuri unde odinioară erau tensiuni şi războaie, asigurând cadrul de dezvoltare specific Romei, ea îndeplinind secole de-a rândul o funcţie de pacificare a lumii şi oferind popoarelor o siguranţă internă şi externă necunoscută până atunci. „Ordo Romanus” nu era „un punct de program al Romei ci al întregii umanităţi” întrucât, după o perioadă de aprige războaie, lumea tânjea după linişte, „ea şi-a întins mâinile rugătoare spre Roma”31 . Imperiul a servit nu numai Romei ci, mai ales, indivizilor care-l alcătuiau. Marea abilitate a Romei a constat în a demonstra limpede că popoarele barbare se pot integra imperiului numai dacă-şi exprimă adeziunea la un set de valori şi acceptă regulile de drept cuprinse în viaţa cetăţii, în viaţa publică 32 . Ideologia romană a fost, în totalitate, deschisă, ea având un aer de modernitate care se reflectă, atât în raport cu particularităţile locale ale popoarelor incluse în imperiu, cât şi faţă de străini, iar din acest motiv, ideea Romei a

15

supravieţuit până astăzi, ea devenind, prin creştinism, un mit tonifiant pentru a lcătuirea unei societăţi umane. Este drept că principiul imperiului roman era, în esenţa lui, unitar şi centralizator, fapt care a generat o contradicţie permanentă între tendinţele unitare, pe de-o parte şi cele de emancipare locală, pe de alta. Dar Roma a ştiut să stăpânească într-o mare diversitate de situaţii şi să soluţioneze, din mers, problemele apărute într-o parte sau alta a imperiului său. Constituindu-se pe fundamentele civilizaţiei greco-romane, Europa medievală creştină se desăvârşeşte în jurul secolului al X- lea şi-şi afirmă propria identitate în lupta cu Islamul. Creştinismul a îndeplinit un rol esenţial în transmiterea valorilor culturale civilizatoare romane către Occidentul şi Orientul medieval. Europa occidentală conservă moştenirea antichităţii romane, prin intermediul instituţiilor creştinismului, la care se adaugă apoi influenţele germanice şi ulterior bizantine şi islamice. Dacă la căderea Imperiului roman erau trei societăţi diferite care se află la originea celei europene (societatea municipală specifică organizării Romei, societatea creştină şi societatea barbară), 33 creştinismul a fost liantul integrator în modelarea structurilor şi caracteristicilor acesteia. Aşa după cum afirmă François Guizot, Biserica a „atacat” barbaria din toate părţile dominând-o34 . A introdus în civilizaţia europeană deopotrivă principiile ordinii şi binelui, devenind cea mai înaltă instanţă morală a societăţii. Vechea legătură juridică proprie Romei se substituie cu o legătură religioasă, la fel de puternică. Trecerea de la Republica Romană la Respublica Christiana a fost favorizată de două procese fundamentale: invaziile migratorilor care au accelerat căderea Romei la 476, urmate de formarea regatelor barbare germanice şi apoi adâncirea separării dintre cele două imperii romane. La acestea, adăugăm prezenţa musulmanilor în Europa, începând cu secolul VIII şi lupta împotriva Islamului, din vremea cruciadelor. Dacă cuvântul Europa a desemnat, mai întâi, pentru prima oară o entitate de oameni, grecii, care rezistă ameninţării persane, cuvântul „europeni” apare, pentru prima oară, în textele cronicarului Isidor cel Tânăr la 759 35 , fiind folosit pentru a exprima victoria împotriva Islamului. Acesta ne dă informaţia potrivit căreia, Carol Martel, regele francilor victorios la Poitièrs, a apelat la armatele europenilor. Puţin timp mai târziu, lumea carolingiană este desemnată cu numele de „Europa” căreia Carol cel Mare îi este „Pater”. În vremea lui, se înregistrează momentul de vârf în utilizarea frecventă a noţiunii de Europa. Spaţiul carolingian a prefigurat viitoare Europă unită. În opoziţie cu cel roman, el este deschis spre Nord şi Est. Exact în interiorul acestuia, după tragicele războaie mondiale fraticide, s-a format Comunitatea europeană a celor şase state europene. Imperiul carolingian rămâne, astfel, de referinţă pentru Europa unită, cronicarul Angilbert denumindu- l pompos pe regele franc, Carol cel Mare „conducătorul adevărat al Europei” 36 . Încoronarea lui la Roma, în anul 16

800, simbolizează faptul că Dumnezeu i-a conferit stăpânirea asupra tuturor frontierelor Europei. Acum s-a născut ideea despre Respublica christiana reprezentată de o Europă formată din mai multe regate barbare, creştinismul alcătuind liantul puternic al acestora. Prin intermediul religiei creştine se reeditează, pentru prima oară, o solidaritate lărgită de factură organică la nivelul întregii Europe 37 . Convertirea la creştinism generează nu numai o redefinire a ansamblului credinţelor, ci modifică cadrul temporal şi spaţial, precum şi sistemul relaţional, economic, politic etc. Legăturile organice de natură creştină sunt prezente în viaţa cotidiană, în relaţiile dintre membrii familiei, în toate formele de asociere create, ele fiind mult mai puternice decât solidarităţile organizate impuse de putere. În această atmosferă, barbarii nu mai sunt străini, ci păgâni care pot fi asimilaţi imperiului în schimbul convertirii la creştinism. Dar, moştenirea lui Carol cel Mare se destramă în virtutea tratatului de la Verdun, din 843, când cei trei fii ai săi capătă câte o parte din marele Imperiu. Lui Lothar, cel mai mare dintre ei, îi revine privilegiul de a prelua Imperiul de centru cu reşedinţa la Aix- la-Chapelle (Achen) şi titlul de împărat, domnind peste două reşedinţe importante ale vechiului imperiu: Achen şi Roma. Carol Pleşuvul alege Imperiul Occidental (Franţa, Spania, Flandra), Ludovic de Bavaria, zis Germanicul, preia Imperiul de Est, respectiv o bună parte din Germania actuală. Decizia luată la Verdun va permite, în viitor, formarea Europei naţiunilor, fiecare cu identitatea sa proprie. În acest context, este important de relevat că înainte de semnarea Tratatului de la Verdun cei doi fraţi, Ludovic Germanicul şi Carol Pleşuvul au depus Jurământul de la Strasbourg, în 842, actuala reşedinţă europeană, după mărturia cronicarului Nithard, aliindu-se împotriva fratelui lor mai mare Lotharr. Având o dimensiune eminamente politică, jurământul devine, însă, un fapt cultural major, căci textul a fost pronunţat în două limbi: lingua romana (vechea limbă franceză) şi lingua theodisca (vechea limbă germană) 38 . În bilingvismul jurământului se schiţează, astfel, un fenomen cultural de mare semnificaţie, legat de cele două identităţi lingvistice ale Europei, care-şi au originea în moştenirea carolingiană 39 . Domnia lui Carol cel Mare reprezintă momentul istoric de simbioză dintre noţiunea de Europa şi cea de Roma Nouă, adică Imperiul Occidental reconstituit. Carol cel Mare şi urmaşii săi au susţinut marea mişcare culturală, denumită „renaşterea carolingiană” fenomen care a permis supravieţuirea latinităţii într-o arie spaţială extinsă. Ea a asigurat apariţia şi dezvoltarea stilului romanic în arta europeană, precum şi procesul de redescoperire, treptată, a antichităţii, prin renaşteri succesive tot mai adânci. Împărţirea Imperiului lui Carol cel Mare nu a însemnat sfârşitul unităţii europene, deoarece ea continuă să existe prin credinţă, fiind un ideal spiritual şi o realitate trăită. Pe tot parcursul evului mediu, în mentalitatea colectivă, a persistat permanent nostalgia imperiului şi unitatea pierdută. În secolele X-XI împăratul Othon a fost proclamat suveran, nu numai al 17

poporului roman, ci al întregii Europe 40 , chiar dacă teritoriile lui nu mai erau comparabile cu ale lui Carol cel Mare. Această nostalgie imperială explică, într-o anumită măsură, relativa întârziere în apariţia sentimentelor naţionale. Pornind de la acest fapt, marele istoric german Leopold Ranke consideră că până la începutul secolului al XVIII- lea popoarele Occidentului au format o singură unitate spirituală 41 . În toată perioada medievală a triumfat Republica christiana, Biserica organizată şi ierarhizată realizând o adevărată cimentare a relaţiilor sociale şi spirituale. Odată cu apariţia ordinelor militare călugăreşti, în vremea cruciadelor, creştinătatea europeană a dispus de un instrument de poliţie internaţională special destinat pentru a proteja atât frontierele sale exterioare, cât şi cele interioare. Prin dimensiunea sa creştină, evul mediu european a asigurat o stabilitate continentului, acesta având structuri specifice, forme de apărare şi financiare proprii. Conştiinţa europocreştină a avut prilejul să se manifeste în lupta contra Islamului, el fiind singura civilizaţie care a pus în mare dificultate supravieţuirea continentului nostru. Timp de aproape o mie de ani de când primul maur a intrat în Spania, până la al doilea asediu al turcilor asupra Vienei, Europa s-a aflat sub ameninţarea constantă a Semilunei42 . Chiar dacă certurile dintre creştinii latini şi bizantini au fost puternice, în timpul cruciadei occidentale ofensive împotriva Islamului (secolele XI-XIV), după Căderea Constantinopolului sub turci (1453), cruciada defensivă antiotomană generează forme de solidaritate politică şi religioasă la nivelul întregii Europe. Este important de relevat că, dincolo de disputele politice şi religioase a existat un spaţiu european comun pe plan cultural. În sânul comunităţilor creştine medievale cultura clericală îşi reînnoieşte sursele şi formele odată cu afirmarea oraşelor medievale (secolele XII-XIII), prin înglobarea tot mai largă a valorilor antichităţii. Dezvoltarea remarcabilă a arhitecturii romanice şi apoi gotice precum şi difuzarea modelelor în întreaga Europă latină, ilustrează circulaţia ideilor şi reprezentărilor tehnice în interiorul aceleaşi arii culturale. Astfel, „arta, arhitectura, sculptura, pictura au fost elementele de bază ale fondului spiritual comun al creştinătăţii europene”43 . Mănăstirile au jucat, apoi, un rol important în transmiterea moştenirii culturale a antichităţii. Ele cuprindeau laolaltă locuitorii din diverse părţi ale Europei, monarhismul oferind un tip de cultură comună. Unele din universităţile medievale îşi au originea în şcolile mănăstireşti şi episcopale. Universităţile s-au constituit sub formă corporatistă, grupând totalitatea (universitas) profesorilor (magistrilor) şi studenţilor. Papii le-au acordat studenţilor şi magiştrilor dreptul de a se informa pretutindeni (licentia ubique docendi). Primind studenţi din diverse părţi ale Europei, universităţile capătă un adevărat caracter european, limba comună fiind latina. Învăţământul universitar s-a dezvoltat după un model care s-a diversificat apoi destul de lent. Fiecare 18

Universitate cuprindea, în general, patru facultăţi: Arte (învăţământ iniţial), Drept canonic, Medicină şi Thaeologie. Una din primele Universităţi a fost Bologna (1158), apoi Paris (1222), Oxford (1219), Cambrige etc. În 1400 erau în întreaga Europă 150 de universităţi 44 , iar mobilitatea studenţilor şi profesorilor era un fapt cultural remarcabil. Astfel, marele filosof creştin Thomas d‟Aquino, originar din sudul Italiei, a studiat la Paris, Roma, Neapole, iar, mai târziu, în epoca Renaşterii acest fapt devine şi mai frecvent. Odată cu afirmarea fenomenului renascentist şi explorările atlantice, imaginarul european se îmbogăţeşte, oamenii căpătând o nouă viziune asupra spaţiului. Ei capătă tot mai clar conştiinţa vechimii lumii greco-romane şi descoperă, prin durata istoriei, semnificaţia valorilor acesteia. Deopotrivă cu expansiunea în timp, ei dobândesc, prin călătorii, o imagine asupra lumii despre care îşi dau seama că este finită, confruntându-se direct cu America, Asia, Africa. Spaţiul cunoscut se lărgeşte considerabil, la cel mediteranean adăugându-se Oceanul Pacific, Atlantic, Indian. Ideea europeană se îmbogăţeşte prin raportarea la celelalte cont inente iar universul mental al omului se transformă rapid. Spiritul umanist al renaşterii este expresia unui sincretism izvorât din efortul de conciliere al Evangheliei cu înţelepciunea greacă. El reprezintă emanciparea personalităţii umane în cadrul unui proces larg despre care vorbeşte Jules Michelet „descoperirea lumii, descoperirea omului”. Renaşterea sporeşte încrederea omului în posibilitatea de a modifica sau ameliora destinul său. Bogăţia acestei perioade constă în marea fluiditate a frontierelor culturale europene. Erasmus din Rotterdam, cel mai cunoscut umanist, trăieşte în patru ţări şi predă la universităţile din Frieburg, Basel, Bologna, Cambrige. Este unul din primii cetăţeni „europeni”, simbol al remarcabilei mobilităţi culturale de la sfârşitul evului mediu şi zorii timpurilor moderne. Secolul Luminilor face trecerea de la mica la Marea Europă 45 care se construieşte prin recuperarea creştinătăţii orientale şi extinderea accelerată a frontierelor colonizării occidentale. Europa clasică era o Europă mică blocată la Sud-Est de Imperiul Otoman, izolată de Marea Neagră prin Hanatul Crimeii. Între mijlocul secolului al XVII şi mijlocul secolului al XVIII- lea, spaţiul european se dublează, prin reîncorporarea creştinătăţii orientale, pe care schisma religioasă, distanţa, năvălirile barbare din stepă şi destinul vitreg al aşezării turcilor în Balcani, o despărţiseră de creştinătatea occidentală. Două mari fenomene, unul de natură politică şi celălalt de natură religioasă au generat şi uşurat acest proces. Evenimentul capital sub raport politic a fost învingerea turcilor sub zidurile Vienei, iar cel religios este strâns legat de triumful protestantismului, a liberei cugetări religioase, a toleranţei. Două mari mutaţii spaţiale se produc în Secolul Luminilor cu consecinţe semnificative asupra conştiinţei europene. Slavii de tradiţie latină, din Polonia, Boemia, Moravia, Croaţia, îşi redescoperă valoarea legăturilor etnice şi 19

culturale cu slavii de răsărit, după ce secole se orientaseră spre Apus, iar latinii de tradiţie catolică îi regăsesc pe cei de aceeaşi origine, pe romanii ortodocşi. Conştiinţa dilatării spaţiului european va marca puternic gândirea iluministă, care va genera o imagine mai bogată şi mai profundă despre Europa în totalitate, precum şi desp re valorile ei. Apare conceptul de Europa de Est, creat de enciclopedişti, mai exact de Voltaire. Lucrarea sa Istoria lui Carol al XII-lea, reprezintă fundamentul filosofic al iluminismului pentru construirea Europei de Est 46 . Dacă până în secolul al XVIII- lea, Europa era privită de la Sud spre Nord, umaniştii italieni având un sentiment de condescendenţă faţă de popoarele septentrionale, Voltaire a deschis o nouă perspectivă geografică despre Europa, ea fiind privită de la Est spre Vest. Ca lider incontestabil al iluminismului, Voltaire concepe Europa de Est ca aflându-se pe scara progresului, într- un proces de trezire de la barbarie spre civilizaţie. El dezvăluie dinamismul popoarelor din acest spaţiu (ruşi, români, cehi, polonezi, albanezi) şi introduce în gândirea europeană ideea acţiunii istorice, izvorâtă din nevoia recuperării rămânerii în urmă, „a timpului pierdut”. Este paradoxal cum problema de înapoiere şi dezvoltare a Europei de Est, abordată şi formulată în secolul al XVIII-lea, a continuat să structureze modul în care Occidentul a privit această zonă după 1989. Într-o lucrare recentă, istoricul american Larry Wolf analizează şi evidenţiază puterea vechilor formule, care devenind clişee au marcat negativ istoria recentă a Europei de Est 47 . În secolul al XVIII- lea, ca urmare a mutaţiilor spaţiale, a creşterii demografice, a spectacolului grandios al revoluţiei industriale şi agricole, a dezvoltării instituţiilor politice, a evoluţiei moravurilor, gânditorii vremii sunt puşi în situaţia de a reflecta mult mai profund asupra condiţiei lor specifice de europeni. Chiar Voltaire, în Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor, apărut în 1756, se întreabă care este viitorul Europei şi observă că progresele obţinute sunt promiţătoare, apreciind, în mod deosebit, succesele împotriva turcilor 48 . Într-adevăr, dezvoltarea este un fenomen capital ce caracterizează Europa de Nord şi de Est, iar mutaţiile privind modul de viaţă marchează evoluţia specifică a Europei de Est. Ea se urbanizează, se organizează şi se structurează, aflându-se în plin proces de transformare a instituţiilor statului. Spiritul europoncentrist iese pregnant în evidenţă, iluminiştii apreciind valorile continentului european. Ele sunt rezumate sintetic în faimoasa Enciclopedie care arată că Europa este cea mai importantă dintre părţile lumii prin comerţ, navigaţie, bogăţie, prin gândirea şi hărnicia sa, prin cunoaşterea ştiinţei, artelor şi meseriilor. Afirmarea superiorităţii omului european nu conduce, însă, pe gânditorii iluminişti la justificarea drepturilor popoarelor de pe acest continent de a subjuga pe altele. Spiritele luminate de vremii au avut o atitudine anticolonialistă clară, formulând concluzii severe, de denunţare şi condamnare a exploatării celorlalte continente. Este demn de relevat că afirmarea spiritului european superior, în Secolul 20

Luminilor, se manifestă în numele unui ideal umanitar major, de a ridica celelalte popoare la nivelul Europei. Evoluţia lentă a ideii europene de la medieval la modern poate fi concretizată î n modalitatea de alcătuire şi conţinutul proiectelor de unificare europeană, care devin din ce în ce mai numeroase, pe măsură ce conştiinţa europeană se formează şi se dezvoltă tot mai mult. 3. Proiectele privind Uniunea Europeană (XV-XIX) Unul din documentele cele mai vechi cu privire la unitatea Europei şi care reprezintă primul proiect articulat şi coerent pe această temă, îi aparţine juristului Pierre du Bois (12501320). Studiind la Universitatea din Paris, du Bois a îndeplinit funcţii, succesiv, în serviciul regilor Franţei şi Angliei. Proiectul său este interesant deoarece, pentru prima dată, el pune problema raportului dintre suveranitatea statală şi instituţiile supranaţionale ale Europei, problemă cheie, mai ales, pentru dezbaterile de după cel d e-al doilea război mondial. Soluţia propusă este constituirea unei confederaţii europene sub egida Papalităţii, pentru a asigura pacea între naţiunile creştine şi lupta împotriva necredincioşilor. Conflictele dintre creştini urmau să fie supuse arbitrajului unui Consiliu care putea acorda şi sancţiuni statelor găsite vinovate de încălcarea prevederilor acestuia. La fel, marele poet Dante Alighieri, într-o lucrare din 1308, intitulată De Monarchia, se pronunţă pentru unitatea lumii creştine şi asigurarea păcii universale, autorul operând o distincţie între puterea temporală a monarhului şi puterea spirituală a papalităţii. În epoca Renaşterii, regele Boemiei George Podiebrad supune, în 1464, atenţiei regelui Franţei şi senioriei Veneţiei, un proiect de confederaţie europeană mult mai elaborat şi în acelaşi timp, având un conţinut precis exprimat. Comunitatea europeană era descrisă ca fiind o totalitate «Universitas» şi ea avea menirea de a realiza pacea în toată creştinătate. Concordia şi fraternitatea statelor creştine trebuia cuprinsă într-un Tratat solemn (Tractatus), prin care statele se obligau să nu recurgă la arme în lupta dintre ele şi să se ajute reciproc pentru pedepsirea delictelor comise pe teritoriul lor. Spiritul Pactului era astfel definit: „să se stabilească între creştini o pace veritabilă şi solidă, care să asigure unitatea, astfel încât credinţa creştină să fie apărată împotriva abominabilei puteri turceşti” 49 . Pentru înfăptuirea acestor obiective trebuia să se înfiinţeze o Adunare, unde hotărârile să fie luate cu majoritate de voturi, fiecare din statele participante, beneficiind de un vot: regele şi principii din Franţa, principii Germaniei, dogele Veneţiei, principii italieni, regii Spaniei, Poloniei, Ungariei, ducii Burgundiei şi Bavariei. Adunarea urma să se întrunească la Basel, pe timp de cinci ani, urmând apoi ca sediul ei să se transfere, tot pe cinci ani, în diferite oraşe din Franţa, Italia, Polonia etc. În fruntea Adunării se 21

afla un Consiliu, cu un preşedinte ales. O Curte de Justiţie sau consistoriu general decidea în procesele juridice. Adunarea dispunea de un blazon propriu, reşedinţă, arhivă, aparat administrativ etc. În caz de conflicte între state, Adunarea, prin intermediul unor delegaţi, va restabili pacea prin înţelegeri reciproce şi arbitraj. Dacă vreun stat nu se supune arbitrajului, celelalte state îl vor aduce la ascultare printr-o acţiune comună. Tot Adunarea era împuternicită să decidă momentul acţiunii comune antiotomane, să stabilească forţele participante, echipamentul necesar şi conducătorii militari, locul de instruire etc. Pentru a acoperi resursele necesare luptei antiotomane, statele participante se angajau să subscrie cu venitul lor pe trei zile, iar Papalitatea era solicitată să cedeze resursele ei provenite din dijmele ecleziastice. Este interesant de relevat că proiectul vorbea de unitatea Europei, incluzând atât partea occidentală cât şi orientală a continentului. El conţinea o serie de idei, care şi-au găsit reflectarea în practica politică europeană după cel de-al doilea război mondial: organisme politice şi juridice suprastatale, arbitraj internaţional, armată comună, buget federal. În epocă, însă, proiectul a întâmpinat opoziţii puternice, regele Ludovic al IX-lea al Franţei respingându- l categoric, iar Papalitatea mergând până la excomunicarea regelui Boemiei. Mutaţiile produse în Europa, în timpul Renaşterii şi marilor descoperiri geografice, generează un proces de afirmare a statelor naţionale şi a suveranităţii lor. Astfel, Jean Bodin (1529-1596) susţine suveranitatea absolută a statelor care nu pot fi reunite într-o singură unitate politică, iar Niccolo Machiavelli (1469-1527), afirmând aceeaşi idee susţinea că existenţa a numeroase state suverane, aflate în conflict unele cu altele, reprezintă sursa vir tuţilor militare şi explică apariţia marilor personalităţi. Pronunţându-se împotriva soluţiei uniunii, Machiavelli consideră că aceasta generează, în timp, un proces de decădere a Europei similar imperiului Roman. În acest spirit, generat de reprezentanţii Renaşterii politice europene, Erasmus din Rotterdam (1466-1536) susţinea, în locul unei monarhii universale, ideea echilibrului dintre state, care va face carieră în politica europeană a secolului al XIX- lea. În vâltoarea războaielor religioase din secolul al XVI- lea cu consecinţe politice dezastruoase, precum şi a experienţelor generate de rivalităţile interstatale din secolul următor, apar unele proiecte ingenioase, care devin punct de referinţă pentru iniţiativele, ulterioare, de unitate europeană. În această perspectivă, la începutul secolului al XVII- lea, a fost elaborat «Proiectul politic al ducelui de Sully, ministru al regelui Henric al IV-lea» al Franţei, inclus în Memoriile acestuia şi publicate mult mai târziu, în 1788 50 . Cunoscând, în chip admirabil, problemele politice ale continentului european, marele om de stat francez caută să le soluţioneze prin formule de tip federal. El imaginează realizarea unui echilibru între state şi între confesiunile religioase (catolică, luterană, calvină), pentru a asigura pacea şi securitatea Europei. În vederea dezvoltării problemelor litigioase, el propunea crearea unui Consiliu al Europei, 22

format din şase Consilii provinciale, cu reşedinţele la Danzig pentru nord-estul Europei, Nüremberg pentru Germania, Viena pentru Europa răsăriteană, Bologna pentru Italia, Konstanz pentru Elveţia, Lombardia şi un oraş nedesemnat pentru Europa Occidentală. De asemenea, se înfiinţa şi un Consiliu general al Europei, care-şi va stabili anual reşedinţa, într-un oraş din centrul continentului, el urmând să fie compus din patruzeci de reprezentanţi ai statelor, aleşi pe trei ani, câte patru din statele mari şi câte doi din statele mai mici ale Europei. Acest organism avea menirea de a reglementa toate problemele de interes comun, diferendele dintre state, inclusiv cele teritoriale precum şi problemele apărute între suveran şi popor din cadrul fiecărui stat. Consiliului îi revenea şi rolul de a elabora Proiectul general al Republicii creştine. Pentru a desemna uniunea de state creştine, în textul acestuia, figura formula de „confederaţie”. Dacă toate proiectele amintite nu au reprezentat decât exerciţii intelectuale, fără a avea efecte în practica imediată a vieţii politice, decât peste timp, Wiliam Penn, care obţine în 1681 teritoriul Pensylvania, în America de Nord, are posibilitatea de a experimenta aici funcţionarea unei organizaţii constituţionale de tip federal, pacifist şi tolerant. Experienţele dobândite le va valorifica într-o lucrare intitulată Eseu despre pacea prezentă şi viitoare a Europei, publicată în 1693, în vremea când continentul european era zguduit de războaiele lui Ludovic al XIV- lea, pentru a asigura hegemonia Franţei în Europa. Vizând tocmai eliminarea acestora şi înfăptuirea unei guvernări raţionale şi paşnice, Penn propunea crearea unei Diete suverane sau imperiale, un fel de Parlament al Europei, în care statele să fie reprezentate în funcţie de veniturile şi puterea lor economică. Dieta trebuia să se întrunească anual sau la doi ani, urmând să stabilească normele generale de justiţie şi să reglementeze diferendele apărute, jucând rolul de arbitru în relaţiile dintre state, putând sancţiona, în caz de război, pe agresor. Ea avea şi rolul de a organiza o intervenţie armată împotriva unui stat care refuză arbitrajul. Cel mai cunoscut proiect de instaurare a păcii generale este elaborat între 1713 şi 1717 de către abatele Charles Irénée de Saint Pierre, participant la pacea de la Utrecht (1712), care punea capăt războaielor lui Ludovic al XIV-lea. Intitulat Proiect pentru o pace perpetuă în Europa şi Proiect pentru o pace perpetuă între suveranii creştini, el oscilează, încă, între ideea europeană şi ideea creştină, preconizând ca suveranii să înfiinţeze o Societate europeană, având un Congres sau Senat permanent, care să garanteze status-quoul teritorial existent. Acesta nu putea fi schimbat decât cu trei pătrimi din voturile membrilor congresului, războiul fiind interzis dintre state. Doar Congresul era cel care avea autoritatea de a declara război, în condiţiile când un stat era proclamat de către acest organism drept duşman. Erau prevăzute reglementări cu caracter comercial, bazate pe echilibru dintre statele europene, iar contribuţia lor la veniturile comune se făcea proporţional cu bogăţia fiecăruia. Introducerea măsurilor preconizate urma a se realiza treptat, primul pas fiind convocarea unui Congres la Haga. 23

Proiectul abatelui de Saint-Pierre s-a bucurat de aprecierea marelui filosof Leibniz, care a adăugat la aspectele politico-juridice şi înfiinţarea unei Academii europene care să reunească pe toţi savanţii continentului. Ea avea şi misiunea de a coordona activitatea desfăşurată pentru elaborarea unei limbi universale. De asemenea, Jean-Jacques Rousseau a studiat, cu interes, proiectul abatelui de Saint-Pierre, publicând o sinteză din conţinutul său, în 1761, urmată de o lucrare, în 1782, incluzând aprecierile sale personale privind pacea, intitulată Judecată asupra păcii perpetue. Proiectul lui Rousseau preia o mare parte din ideile dezvoltate de abatele de Saint-Pierre, filosoful iluminist, aducând, însă, şi unele critici acestora. De pildă, apreciază că suveranii nu vor renunţa niciodată la interesele lor particulare în favoarea binelui comun. Socoteşte că pacea poate fi asigurată nu prin intermediul unui Congres al suveranilor ci prin crearea unei federaţii de state întemeiată pe principiile voinţei naţionale 51 . În Germania, Immanuel Kant publică la Koenisberg, în timpul revoluţiei franceze, în 1795, Pentru pacea perpetuă, unde la fel ca şi Rousseau propune o confederaţie generală a statelor europene a căror regimuri politice trebuie să fie, însă, republicane, întrucât numai în această formă de stat se poate obţine consimţământul cetăţenilor pentru a se declara război, sperând ca aceştia să- l limiteze sau chiar să- l elimine din raporturile statale 52 . O perspectivă asupra problematicii europene aduce romantismul, în varianta sa germană, când apare şi se afirmă nostalgia unei Europe medievale unite. În acest sens, în 1799, poetul Frederich von Hardenberg Novalis, în eseul intitulat Creştinismul sau Europa, evocă imaginea unei unităţi europene, anterioare Reformei, în timp ce Europa creştină se afla sub egida papalităţii. Din acest punct de vedere, singura posibilitate a unităţii europene era renaşterea religioasă, printr- un mare Conciliu european ecumenic expresie a tuturor confesiunilor religioase. În spiritul lui Novalis, mulţi filosofi, istorici, literaţi ai vremii au susţinut o federaţie creştină bazată pe unirea celor trei confesiuni (catolică, protestantă, or todoxă) cu atragerea Rusiei în cadrul Europei unite. În secolul al XVIII- lea numeroasele propuneri şi proiecte menite să se materializeze concret în plan constituţional, dezvăluie faptul că sentimentul unităţii continentale domină elita intelectuală a vremii. Actul final al congresului de la Viena, din 1815, constituie noua cartă teritorială a Europei. Aflându-se sub ideea Restauraţiei după războaiele napoleoniene, Congresul a creat o nouă ordine europeană. Pentru a asigura durabilitatea deciziilor adoptate a fost creat un sistem diplomatic original, instituindu-se principiul conferinţelor interaliate şi a reuniunilor regulate dintre reprezentanţii celor patru puteri victorioase (Austria, Anglia, Prusia şi Rusia). Acum îşi are originea noţiunea de Concert european al marilor puteri, bazat pe echilibrul de forţe dintre acestea, tendinţele hegemonice ale uneia fiind contracarate de acţiunea comună a celorlalte. 24

Evitarea războiului nu se baza pe forţa coercitivă a unor instituţii supranaţionale, ci pe adevărul concret că declanşarea conflictelor violente nu poate aduce foloase nimănui. În mod paradoxal, în secolul al XIX-lea, denumit secolul naţionalităţilor în istoria Europei, când sentimentul naţional este puternic, numeroşi intelectuali sau oameni politici afirmă şi dezvoltă ideea europeană, care venea oarecum în contradicţie cu statul- naţiune. De altminteri, în secolul al XIX-lea, proiectele despre unitatea europeană abundă în spiritualitatea continentului. Dintre acestea, proiectul reformatorului utopist Henri de Saint-Simon (1760-1825) a exercitat o mare influenţă în epocă, impunându-se ca o adevărată chartă model a ideii europene în secolul naţionalităţilor. Fiind un proiect al Statelor Unite ale Europei, el încorporează ideile liberalismului, pacifismului şi utopismului într-o formulă federativă intitulat: Reorganizarea societăţii europene sau necesitatea şi mijloacele de a uni laolaltă popoarele europene 53 . În timpul lucrărilor desfăşurate la Viena, Saint-Simon afirma că ,,a restabili pacea între puterile Europei, soluţionând problemele fiecăreia şi conciliind interesele tuturor, acesta este scopul Congresului” 54 . Proiectul său elaborat, la 1814, aduce un adevărat omagiu creştinătăţii medievale, singura organizare europeană coerentă din istorie, după opinia autorului. Este semnificativ faptul că, ideea lui Saint-Simon de unitate europeană trebuia să se întemeieze, în primul rând, pe înţelegerea franco-britanică. Ea era exprimată prin crearea unui Parlament general, întemeiat pe interesele comune ale Europei şi nu pe cele particulare ale naţiunilor componente. Parlamentul va elabora un cod moral general pe care să se întemeieze federaţia europeană şi se va ocupa, se asemenea, de toate problemele continentului de la cele financiare până la cele legate de instrucţiunea publică, exercitarea liberă a tuturor religiilor sau colonizarea Lumii Noi. Într-o epocă când lupta pentru formarea şi afirmarea unor noi naţiuni genera rivalităţi între statele europene, proiectul lui Saint-Simon avea menirea de a promova unitatea comună a europenilor, pentru a anihila caracterul potenţial războinic al statelor- naţiune. Dar, acest mesaj nu a fost înţeles atunci de factorii politici, ci doar de o parte a elitei intelectuale care a receptat spiritul proiectului saint-simonian, cum a fost, de pildă, Johann Wolfgang Goethe. Fiind un mare european, el a militat pentru unitatea spirituală nu numai a continentului, ci a lumii prin promovarea unor idealuri universale, de mare ecou în gândirea contemporanilor şi a posterităţii. Într-un anume fel, cea mai mare parte a proiectelor nu a fost exceptată de contradicţii, prezente atât în forma cât şi în conţinutul acestora. De pildă, republicanii se manifestau şi se exprimau ca sinceri proeuropeni, dar ei ezitau între formula susţinerii unei Europe care să se identifice cu o juxtapunere de identităţi naţionale şi o Europă unitară pe baze federaliste. Fondator, în 1834, a mişcării Tinerei Europe, italianul Giuseppe Mazzini propune depăşirea acestei contradicţii prin satisfacerea, mai întâi, a sentimentelor naţionale şi apoi crearea unei 25

federaţii de republici europene. Concepţia lui Mazzini reprezentând o viziune ideală asupra unei umanităţi perfecte, nu cuprindea, însă, proiecte concrete de realizare a unităţii europene şi universale, ci doar o declaraţie de principii morale universale referitoare la libertate, egalitate şi progres, lăsându-se tot ceea ce depăşea sfera interesului general, în seama deplinei libertăţi de acţiune a naţiunilor 55 . Expresia Statele Unite ale Europei îi aparţine deopotrivă italianului Carlo Cattaneo (1801-1869) filosof, istoric, economist, geograf şi lingvist, conducător al revoluţiei milaneze, din 1848, cât şi marelui romancier francez Victor Hugo. Carlo Calttaneo afirma că „nu va exista pace decât atunci când se vor crea Statele Unite ale Europei” 56 . De asemenea, cu prilejul Congresului de pace, organizat la Paris, în august 1849, Victor Hugo, în calitate de preşedinte al prezidiului, asistat de Richard Cobden, a pronunţat un discurs rămas, de atunci, celebru şi profetic, punând în perspectivă „piaţa comună” şi o „comunitate culturală”, în locul puştilor şi bombardamentelor. Ele vor fi înlocuite „de voturi, prin sufragiul universal al popoarelor, prin veritabilul arbitraj al unui mare Senat suveran, care va fi Europa, aşa cum este astăzi Parlamentul englez”57 . „Va veni o zi – spunea Victor Hugo – când tu Franţă, tu Rusie, tu Anglie, tu Germanie, voi toate, naţiuni ale continentului, fără a pierde calităţile voastre distincte şi glorioasa voastră individualitate, vă veţi contopi într-o unitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană, la fel cum Bretagne, Burgundia, Lorena, Alsacia s-au topit în Franţa58 . Noţiunea de Statele Unite ale Europei era evocată pentru a sugera apropierea şi contactele strânse cu Statele Unite ale Americii „va veni o zi când vom vedea cele două tabere imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, aşezate una în faţa celeilalte, dându-şi mâna peste mări, făcând schimb cu produsele lor, punând în relaţie comerţul lor, industriile lor, artele lor, geniile lor, defrişând globul, colonizând pustiurile, perfecţionând creaţia divină sub ochii Creatorului” 59 . În ce măsură oare perspectivele deschise de Saint-Simon, Mazzini şi Victor Hugo au cunoscut o dezvoltare în deceniile care au precedat primul război mondial? Ideea organizării Europei a fost prezentă la conferinţele de pace, desfăşurate la cumpăna dintre secolele al XIX- lea şi al XX- lea. La acestea, s-a dezbătut pe larg, atât internaţionalismul cât şi europenismul. De pildă, la cel de-al doilea Congres internaţional al păcii, reunit la Roma, în 1891, mai mulţi teoreticieni au relansat tema privind Statele Unite ale Europei. Apoi la Conferinţa Păcii de la Haga din 1899, iniţiată de ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, s-au dezbătut atât problemele legate de ambiţiile universaliste, internaţionaliste ale statelor participante, cât şi cele privind unitatea europeană. La fel s-a întâmplat şi la cea de-a doua Conferinţă a păcii de la Haga, din 1907.

26

La congresul Ştiinţelor Politice organizat la Paris, în 1900, printre temele dezbătute s-a aflat cea a Statelor Unite ale Europei. Uniunea europeană a fost analizată din perspectiva a trei idei principale: Care sunt scopurile Uniunii? Cum trebuie concepute Statele Unite ale Europei? Ce spaţiu include Uniunea? 60 S-a relevat, în primul rând, ideea că uniunea europeană este singurul mijloc de garantare a păcii. În al doilea rând, s-a reţinut mai mult formula confederaţiei decât a federaţiei europene. În privinţa spaţiului Uniunii s-a propus o asociaţie continentală care să excludă Marea Britanie, Turcia şi Rusia. Dar, înainte să se deschidă marea carieră a Europei Unite, ea a fost înăbuşită, ipotetic, de naţionalismele de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. De altfel, Bismark, după unificarea Germaniei, vorbea de Europa numai în termeni echilibrului politic dintre marile puteri, echilibru care va fi rupt, în 1914, când s-a comis prima „crimă contra Europei” după expresia lui Romain Rolland 61 . În acest context, este important de relevat că în aria central-europeană, frământată de confruntarea tendinţelor naţionale divergente, se formulează, încă de la mijlocul secolului al XIX- lea, proiecte de federalizare a monarhiei Habsburgice, concepută ca o arie viitoare a Confederaţiei dunărene. Este vorba de o recompunere a spaţiului dunărean, după dezmembrarea monarhiei habsburgice, prin formarea unei confederaţii incluzând Polonia, Ungaria, România teritoriile slavilor de sud. Ea urma să fie constituită cu sprijinul Turciei, pentru a contracara opoziţia previzibilă a Austriei şi Rusiei. În 1851, aflat în emigraţie, conducătorul revoluţiei maghiare, Ludovic Kossuth propune federalizarea dunăreană a ungurilor, românilor, slavilor de sud, contra Austriei şi a pericolului panslav. El se arată, mai deschis faţă de soluţionarea problemelor imperiului, decât în perioada revoluţiei, acceptând ideea unor componente naţionale ale federaţiei, care să se bucure de o largă autonomie internă. Formula dualismului austro- ungar, creat în 1867, a înăbuşit, pentru câteva decenii, dezvoltarea ideilor federaliste. Însă, în 1906, românul Aurel C. Popovici în lucrarea intitulată Statele Unite ale Austriei Mari 62 elaborează un model închegat şi amănunţit de soluţie federală privind reorganizarea monarhiei cu scopul de a contracara pericolul hegemoniei germanice sau ruseşti în aria central-europeană. Statele Unite ale Austriei Mari trebuiau să înglobeze 15 state federale componente (Austria germană, Boemia germană, Moravia, Boemia cehă, Galiţia occidentală, Transilvania, Croaţia, Slovenia, Slovacia, Voievodina, Ungaria, Secuimea, Trento şi Triest), fiecare având o constituţie şi un guvern, parlament şi justiţie proprie. De asemenea, trebuiau create instituţii federale la Viena, incluzând un guvern central, un parlament ales prin vot direct şi organe federale de Justiţie, limba oficială fiind cea germană. Acest proiect s-a bucurat de sprijinul larg al arhiducelui Franz-Ferdinand, care nu a renunţat niciodată la ideea federală, socotind-o a fi capabilă să îmblânzească sau chiar să potolească naţionalismele, în 27

periculoasă creştere, mai ales, în centrul şi sud-estul Europei. De altminteri, Franz-Ferdinand i-a avut colaboratori, în această acţiune pe românii Vaida Voievod şi Aurel C. Popovici. Primul război mondial, a doua mare catastrofă europeană după căderea Romei, a generat intrarea continentului într-o adevărată stare de anarhie, marcând sfârşitul dramatic al soluţiilor privind unitatea statelor europene. 4. De la ideea declinului Europei la „Statele Unite ale Europei” în perioada interbelică. Utopii şi realităţi Lecţia ucigătoare a războiului mondial i-a obligat pe europeni să reflecteze, din nou, cu o anume spaimă, la propria lor identitate. În atmosfera sumbră postbelică teama declinului continentului devine aproape obsesivă, mai ales, în sfera spiritualităţii germane. Ea a fost generată de înfrângerea în război, precum şi de articolul 231 din tratatul de la Versailles privind clauza vinovăţiei de război a Germaniei. Ideea se amplifică o dată cu apariţia lucrării lui Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Primul volum al lucrării, de şase sute de pagini al filosofului german a apărut, în 1918, într- un tiraj de şaptezeci de mii de exemplare, iar al doilea volum, în 192263 . Problema declinului Europei nu era o idee foarte originală. În secolul precedent, mai mulţi filosofi şi istorici au abordat-o ca, de pildă, Burkhardt, Nietzsche, Schelling, Lepold Ranke etc. Dar, după război era nou altceva şi anume sentimentul limpede al oamenilor cu privire la sfârşitul unei lumi, culturi, civilizaţii, în sensul că nimic nu mai putea fi ca înainte de declanşarea marelui cataclism. Teza lui Spengler se fundamentează pe o concepţie ciclică cu privire la evoluţia civilizaţiilor, pesimismul său marcând, până astăzi, gândirea europeană şi unive rsală. Pentru Spengler civilizaţia reprezintă moartea unei culturi, întrucât fiecare cultură traversează fazele evolutive ale omului, având un „ciclu vital” ce include copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea. Anchilozarea unei culturi, prin bătrâ neţea ei, transformă cultura în civilizaţie „Civilizaţiile – spune Spengler – sunt stadiile cele mai superficiale şi mai artificiale pe care le poate atinge o comunitate umană superioară. Ele reprezintă un sfârşit; ele urmează devenirea ca devenit, ca existent, urmează viaţa ca moarte, evoluţia ca încremenire... Ele reprezintă un soroc irevocabil, dar la care se ajunge, întotdeauna, dintr-o profundă necesitate”64 . După Spengler, fiecare mare cultură are un ciclu vital de o mie de ani, cât au durat culturile babiloniană, indiană, greco-romană.

28

Apărând în preajma anului o mie, cultura occidentală s-a transformat în civilizaţie în secolul al XVIII- lea şi nu va depăşi cu mult anul 2000, când se va apropia de încheierea ciclului său vital. Astfel, Spengler lansează ideea unui destin implacabil care va duce la eşuarea societăţii occidentale, dominată de forţa banului, care prevalează şi asupra justiţiei, adevărului şi culturii. Dezvoltarea organică a societăţii face firească această sentinţă, indiferent de voinţa individuală a oamenilor. Acest sentiment tragic era împărtăşit, într-o bună măsură, de mai mulţi intelectuali ai vremii precum André Gide, Paul Valery sau André Malraux. Reacţia acestor mari spirite europene în faţa perspectivelor sumbre ale viitorului, era căutarea unor soluţii care să salveze de la piere civilizaţia continentului. Iar primul pas îl reprezenta redefinirea surselor şi trăsăturilor caracteristice ale spiritualităţii europene. Paul Valery (1871-1945), aşa cum menţionam, a dat o definiţie clară europenismului iar Thomas Mann (1875-1955) vedea calea de salvare prin dezvoltarea unui nou umanism european, bazat pe libertate, toleranţă şi raţiune. Jose Ortega y Gasset în lucrarea sa de mare răsunet Revolta maselor consideră că problemele prezentului sunt efectul naţionalismelor violent declanşate, ele nereprezentând o perspectivă, fiind contrare creaţiei istorice. Socotea că din criza fecundă, traversată de Europa, se va naşte Noua Europă unită, conştientă de misiunea ei istorică şi civilizatoare. La începutul lui octombrie 1923, apărea la Viena lucrarea intitulată Paneuropa, scrisă de Richard de Coudenhove-Kalergi, unde autorul îşi exprimă marea sa ambiţie de a- i uni pe europeni. Născut la Tokyo, în 1894, Kalergi era fiul unui funcţionar austro-ungar, de origine cretană, mama sa fiind japoneză. Doctor în filozofie al Universităţii din Viena, prin originea şi formaţie era un cetăţean european sau mai precis un euroasiatic 65 . El a sprijinit programul mişcării paneuropene care avea obiective şi scopuri precise: să înfăptuiască unificarea continentului în scopul asigurării stabilităţii şi păcii mondiale. Decăderea Europei era apreciată, de către Kalergi, ca fiind generată de sistemul său politic învechit, de conflictele de clasă şi de îmbinarea slăbiciunilor interne cu vulnerabilitatea externă, ca urmare a ascensiunii marilor puteri extraeuropene. În opinia lui, graniţele Paneuropei trebuiau să fie trasate în funcţie de factori politici şi culturali, iar realizarea obiectivelor de unificare urma să se facă î n etape. Paneuropa cuprindea, într-o primă fază, statele continentale, Angliei rămânându- i deschisă posibilitatea aderării viitoare. O constituţie paneuropeană şi un parlament bicameral al continentului, alcătuit dintr-o cameră a popoarelor, cu 300 de deputaţi, şi cealaltă a statelor, expresie a celor 26 de ţări continentale, va desăvârşi unificarea. Activitatea organizatorică impresionantă a contelui Kalergi a permis naşterea unei mişcări paneuropene de anvergură, care a avut o influenţă atât la nivelul fa ctorilor politici şi de putere ai vremii, cât şi în rândul opiniei publice. Prin cărţi, reviste (Statele Unite ale Europei, 29

Europa Nouă) s-a difuzat şi dezbătut, inclusiv în Europa centrală şi orientală, programul paneuropean. Miniştri de externe francez şi german, respectiv Aristide Briand şi Gustav Stresemann, împreună cu contele Kalergi au dezbătut problema unificării europene. De asemenea, în 1924, prim ministru francez Eduard Herriot este de acord cu ideea Statelor Unite ale Europei. Mişcarea europeană înregistrează un succes organizatoric remarcabil, cu prilejul Congresului paneuropean desfăşurat, în octombrie 1926, la Viena, sub preşedinţia lui Eduard Beneş având 2000 de participanţi. Dar, marea responsabilitate de a elabora planul unificării europene şi de a-l supune dezbaterii politice oficiale interguvernamentale i-a revenit lui Aristide Briend, ministru francez de externe şi preşedintele de onoare al mişcării Paneuropene. Întâlnindu-se la Madrid, în 11 iunie 1929, cu Gustav Stresemann, Aristide Briand i-a făcut cunoscut omologului său german proiectul federaţiei europene. El era susţinut şi de Marea Britanie şi avea scopul să asigure atât pacea continentului cât şi piaţa comună europeană, protejând-o în faţa expansiunii economice americane. Europa lui Aristide Briand s-a creionat în cadrul Adunării generale a Ligii Naţiunilor, din 5 septembrie 1929, când ministrul de externe francez care îndeplinea atunci şi funcţia de prim ministru al Franţei a expus Planul Uniunii federale europene 66 , punându- l în dezbaterea oficială a acestui for internaţional. În plenul dezbaterilor, Aristide Briand a propus adoptarea principială a ideii unificării şi iniţierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei, fiind sprijinit, în această acţiune, de Gustave Stresemann. Prim ministrul francez preciza că Uniunea va acţiona, mai ales, în domeniul economic, iar fără să atingă suveranitatea naţională, ea va include şi aspectele politice şi sociale. Planul lui Aristide Briand conţinea in nuce contradicţii evidente. Mai întâi, menţinerea integrală a suveranităţii naţionale nu era compatibilă cu ideea federală, exprimată imprecis prin cuvântul „legături federale” din textul proiectului 67 . Apoi, Briand folosea, fie noţiunea de Statele Unite ale Europei, fie „asociere”, fie „legături federale”, fără să precizeze clar despre ce anume este vorba 68 . Dacă Gustave Sresemann s-a declarat total de acord cu prioritatea problemelor economice în cadrul Uniunii, el a formulat însă rezerve faţă de domeniul politic. Tot la fel, Henderson din partea Marii Britanii, sprijinindu-se pe experienţa Cmmonwealth-ului, a arătat că este greu să realizezi unificarea fără să afectezi suveranitatea statelor 69 . La întrunirea celor 27 de state europene, desfăşurată în aceeaşi zi, la propunerea miniştrilor de externe german şi britanic,

30

Aristide Briand a fost solicitat să prezinte la viitoarea Adunare generală a Ligii Naţiunilor un memorandum scris despre proiectul detaliat al uniunii europene. Dar, în următoarele luni, conjunctura economică şi politică mondială se modifică substanţial, astfel încât amânarea dezbaterii proiectului i-a pecetluit, practic, soarta. Apoi, moartea lui Sreeasemann, la 3 octombrie 1929, a reprezentat o grea lovitură dată concilierii franco-germane, ea fiind fundamentul creării Uniunii. Venirea la putere a guvernului Brüning, în urma alegerilor din 1930, a generat o adevărată cotitură în politica externă germană, ideea reconcilierii cu Franţa, cedând loc celei privind revizuirea tratatelor şi întăririi poziţiei Germaniei pe continent. Reapar, treptat, proiectele de unificare regională a ţărilor centraleuropene, cartea lui Frederik Naumann Mitteleuropa, apărută încă din 1915, devenind extrem de populară ea fiind susţinută de principalii factori politici germani, care orientau tot mai mult regimul spre dreapta. Şi în Franţa guvernul lui Aristide Briand este înlocuit cu guvernul Tardieu, unde, deşi autorul planului european îşi păstrează portofoliul de externe, datorită presiunii forţelor de dreapta, el este nevoit să renunţe la unele idei unificatoare importante susţinute anterior. Memorandumul asupra organizării unei uniuni federale europene este prezentat, în mai 1930, tuturor guvernelor din Europa ce excepţia Uniunii Sovietice şi Turciei, prin intermediul ambasadorilor francezi, din fiecare ţară a continentului. Textul final al Memorandumului era diferit faţă de principiile generale enunţate, în septembrie 1929, de Aristide Briand. Dacă, proiectul iniţial a lui Briand punea accentul pe crearea bazelor economice ale uniunii, în conţinutul Memorandumului, garantarea securităţii statelor era prioritară. Apoi, suveranitatea naţională a statelor membre, amenda drastic principiul federalist. Memorandumul a dezamăgit pe adepţii mişcării Paneuropene iar Conferinţa reprezentanţilor statelor europene întrunită la Geneva, la 9 septembrie 1930, a luat în dezbatere conţinutul acestuia. Aristide Briand a cerut adoptarea unei declaraţii de principii în favoarea constituirii Uniunii europene şi a Adunării federale. Dar, rezoluţia finală a prevăzut doar constituirea, în cadrul Ligii Naţiunilor, a unei comisii de studiu privind problemele Uniunii. Aceasta s-a întrunit, în ianuarie 1931, la Geneva şi a avut mai multe sesiuni până în septembrie 1931, fără a adopta, însă, rezoluţii ci doar rapoarte adresate Adunării Generale a Ligii Naţiunilor. Chiar şi ultima propunere a lui Aristide Briand de alcătuire a unei comisii permanente a Ligii Naţiunilor pentru problema unităţii europene a fost respinsă 70 . Înaintea morţii sale, intervenită în martie 1932, Aristide Briand, dezamăgit şi descumpănit a cerut retragerea proiectului său sfârşind, astfel, destinul celei mai frumoase iniţiative interbelice de creare a unităţii europene.

31

Dar, multe din problemele interesante apărute în dezbaterile comisiei de studiu privind iniţiativele lui Aristide Briand au fost valorificate, în practică, după cel de-al doilea război mondial.

32

CAPITOLUL II PROCESUL ISTORIC AL CONSTRUCŢIEI EUROPENE 1. Afirmarea conştiinţei europene. Permanenţe şi preocupări conve rgente Comunitatea europeană este fiica războiului rece şi chiar dacă în decursul istoriei sale şia modificat, treptat, obiectivele, ea a rămas marcată de amprenta originilor sale, cu atât mai mult cu cât căderea Zidului Berlinului şi prăbuşirea comunismului au modificat într-o manieră fundamentală nu numai perimetrele, ci şi toate structurile acesteia. Nici unii din actorii integrării europene şi nici unii din ideologii săi nu şi-au putut imagina un scenariu în care să se deplaseze cu atâta rapiditate centrul de greutate al intereselor e i politice şi economice spre estul European. Diviziunea politică şi militară a Europei părea ireversibilă, iar astăzi putem aprecia, în totalitate, consecinţele pozitive şi paradoxale ale stabilităţii occidentale realizată prin echilibrul terorii, când în nici o parte a lumii rivalitatea dintre blocurile antagoniste nu părea mai imuabilă decât în sfera continentului nostru. Poate că niciodată conştiinţa europeană nu a fost mai puternică decât la sfârşitul celei mai mari catastrofe care a zguduit Europa. Titlul lucrării lui Gaston Riou “Să ne unim ori murim”1 este emblematic pentru a evoca unitatea europeană ca pe o necesitate imperioasă. În atmosfera sumbră a Europei postbelice de la 1945, numeroşi intelectuali sau oameni politici se întrebau despre destinul viitor al ei. La această întrebare se poate răspunde parcurgând istoriografia europeană care s-a îmbogăţit substanţial în ultimul deceniu şi jumătate, numeroase lucrări reînnoind istoria începuturilor construcţiei europene. Cu prilejul colocviilor sau simpozioanelor consacrate istoriografiei construcţiei europene s-a relevat şi contribuţia şcolii istorice din Europa postcomunistă la afirmarea conştiinţei europene la începutul mileniului trei. 2 Dacă părinţii fondatori ai comunităţii europene (Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi) aparţineau generaţiei celor două războaie, există, în anii imediat postbelici, numeroase mişcări pentru înfăptuirea Europei unite, în fruntea cărora se aflau personalităţi din apropierea cercurilor politice conducătoare dintre cele două războaie mondiale sau din sfera puterii postbelice, precum şi o impresionantă reţea de intelectuali cu o largă influenţă în epocă. Pentru aceste mişcări, ideea unităţii europene era strâns legată de cea a menţinerii păcii cu scopul de a construi o Europă prin crearea unor raporturi interstatale strânse care să prevină reafirmarea naţionalismelor şi extremismelor.

33

Este important de subliniat că mişcarea pentru unitate europeană postbelică avea ca scop, în perspectivă, construcţia unei Europe la dimensiunile sale geografice, adică înglobând şi statele din Estul european. În timpul războiului se creaseră legături puternice între intelectualii occidentali şi democraţii Est europeni, aflaţi în exil, care au continuat şi după război, când s-a lărgit numărul emigraţiei răsăritene. Studiile consacrate pregătirii Congresului de la Haga arată că la vremea respectivă, existau încă speranţe de construire a unei Europe care să nu excludă popoarele din Est, însă lovitura de stat de la Praga, din februarie 1948 şi apoi blocada Berlinului din iunie, acelaşi an, umbresc definitiv aşteptările privind înfăptuirea imediată a unităţii europene. Congresul de la Haga pentru Europa unită care şi-a desfăşurat lucrările între 7–11 mai 1948 a fost îndelung pregătit, fiind reprezentat de participarea a 27 de naţiuni şi a numeroase personalităţi printre care englezii Winston Churchill, ginerele său Duncan Sandys, Antony Eden, Herold Macmillan, francezii Jean Monnet, Leon Blum, François Mitterand, italienii De Gasperi, Spinelli, germanii în frunte cu Konrad Adenauer. Participau reprezentanţii Mişcării pentru Unitate Europeană, Consiliul Francez pentru Unitatea Europei, Liga europeană pentru cooperare economică, Uniunea europeană a federaliştilor etc. 3 Mişcarea pentru unitate europeană era reprezentată de Duncan Sandys care a jucat un rol important în elaborarea rezoluţiei politice, supusă dezbaterii reprezentanţilor reuniţi la Haga. Congresul constituie un moment crucial în acţiunea de consolidare a mişcării e uropene. A fost adoptat un Memorandum european, ce includea rezoluţiile adoptate la Haga, el fiind adresat guvernelor, cu scopul de a-şi defini obiectivele precise, în raport cu Europa unită. Este important de relevat că la Haga a participat şi Grigore Gafencu, fost ministru de externe român în perioada interbelică, aflat în exil, sub preşedinţia căruia se constituise la Paris o grupare română pentru Europa unită. Românii susţineau crearea unei Europe federaliste, în cuvântul său de la lucrările Congresului, Grigore Gafencu precizând că „această federaţie se va realiza sub presiunea pericolului sovietic care îi ameninţă pe occidentali şi sub influenţa S.U.A.”4 De altminteri, scopul grupării române pentru Europa Unită era de a „se strânge împreună şi a lupta pentru a integra cauza română şi cauza europeană”. 5 Congresul de la Haga nu a luat decizii spectaculoase, deşi discursurile au fost lungi şi pasionate, federaliştii neavând câştig de cauză. Rezoluţia votată la congres, în loc să susţină alegerea, prin sufragiu universal, a unei Adunări constituante europene, recomanda instituirea unei Adunări formate din membrii parlamentelor naţionale în vederea examinării implicaţiilor politice şi juridice ale unei uniuni sau federaţii europene 6 .

34

Cel de-al doilea Congres al Mişcării Europene de la Haga (8–10 octombrie 1953) a reunit 370 de delegaţi din ţările Europei Occidentale, la care s-au adăugat reprezentanţii a nouă ţări aflate sub Cortina de Fier. Deschizându-şi lucrările sub preşedinţia lui Paul-Henri Spaak, în prezenţa reginei Iuliana a Olandei, Congresul a afirmat, încă o dată, dorinţa de unitate a opiniei publice europene. Contele Kalergi, prezent la lucrări, a subliniat că teama de o hegemonie germană în Europa este reală dacă se acceptă formula Confederaţiei, dar falsă dacă triumfă ideea unei Europe federale, cu organe centrale proprii, înzestrată cu puteri efective 7 . În declaraţia comună erau cuprinse şi câteva rânduri rezervate Europei de Est. Reprezentantul italian Altiero Spinelli a introdus o prevedere potrivit căreia Europa de Vest, o dată federalizată, va constitui – aşa cum s-a şi întâmplat – „un centru de atracţie şi speranţă” pentru toate popoarele din răsăritul continentului. Reprezentanţii celor nouă ţări din Europa de Est şi-au exprimat ataşamentul faţă de ideologia federalistă a Europei ca întreg, adăugând că, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, deja existentă (CECO) va constitui un punct de plecare spre înfăptuirea Uniunii Europene, prin eliberarea şi integrarea Europei de Est. 8 Declaraţia adoptată la Congres a fost semnată de patru reprezentanţi români: prof. Virgil Veniamin, din partea Comitetului Naţional Român pentru Europa, Grigore Gafencu, George Ciorănescu şi Gabriel Bădărărău. 9 Cei nouă reprezentanţi ai Europei de Est au propus o rezoluţie politică adoptată de Adunarea plenară cu următorul conţinut: „Fără a accepta status–quo-ul divizării Germaniei şi a Europei şi hotărât să ajute prin toate mijloacele paşnice popoarele supuse jugului sovietic, Congresul afirmă că numai Comunitatea Europeană poate garanta soluţia paşnică a tuturor problemelor europene în suspensie şi să ofere Rusiei garanţii valabile de neagresiune”. 10 De altfel reprezentanţii români în exil au avut o contribuţie substanţială în cadrul mişcărilor create, după al doilea război mondial, pentru a susţine unitatea europeană. De pildă, George Ciorănescu a prezentat un raport intitulat Creştinii în spatele Cortinei de Fier la cel de-al VI- lea Congres al Noilor Echipe Internaţionale (NEI) ţinut la Fribourg (Elveţia), la 14 septembrie 1952, precum şi o intervenţie Tinerii şi imperativul european susţinută la Conferinţa Mişcării Europene asupra problemelor Europei Centrale şi Orientale, de la Londra din 21-24 ianuarie 1952. 11 Printre delegaţi, alături de George Ciorănescu, mai făceau parte personalităţi din exil, precum Grigore Gafencu, Dinu Hiott, Ghiţă Ionescu, Constantin Vişoianu, ei exprimânduşi speranţa că „Europa unită va triumfa cu certitudine”, chiar dacă Estul simboliza atunci, în lumea occidentală, „conştiinţa dureroasă a Europei rănite”. 12 În confruntarea de idei postbelică au apărut şi s-au dezvoltat trei curente de gândire cu privire la „ideea europeană” şi care au avut o influenţă concretă şi un impact asupra evoluţiei vieţii comunitare. 35

Un prim curent de gândire a fost cel confederalist care sub această denumire desemna acţiunea de instituire a diferitelor forme de acorduri între state pentru a asigura o cooperare cât mai bună între ele. Reprezentanţii acestui curent se pronunţau pentru păstrarea şi întărirea instituţiilor statale ale fiecărei ţări, fără ca acestea să afecteze în nici un fel atributele suveranităţii lor. Printre numeroasele personalităţi ale lumii politice şi culturale europene postbelice, adepte ale acestui curent, cităm, în primul rând, pe cei doi protagonişti importanţi ai istoriei secolului XX, Winston Churchill şi Charles de Gaulle. Primul şi-a apărat întotdeauna opţiunea printr-o excelentă retorică, iar cel de-al doilea a avut o mare influenţă datorită susţinerii ideii de modernizare a modelului de „concert” european, caracteristic secolului precedent şi aplicarea lui printr-o acţiune diplomatică care să vizeze schimbarea, într-o nouă viziune, a structurii raporturilor dintre statele europene. Cel de-al doilea curent ce integra ideea europeană a fost mai militant şi mai combativ decât primul. El propunea o transformare radicală a structurilor de putere, trecând peste barierele statelor-naţiune, cu scopul de a- i federaliza pe europeni, asigurându-le o viaţă socială comună. El întrunea adeziunea unor personalităţi precum scriitorul elveţian Denis de Rougemont, fondator al Centrului european de cultură, italianul Altiero Spinelli, filosoful francez Raymond Aron etc. Cel de-al treilea curent, îi grupa de funcţionalişti, după care obiectivul Uniunii europene nu poate fi atins decât printr-o integrare sectorială succesivă, cedându-se parţial şi treptat din prerogativele suveranităţii statelor. Dezvoltarea progresivă a integrării pe sectoare atrăgea, în mod inevitabil în timp, un proces asemănător în sectoarele vecine. Funcţionaliştii au fost regrupaţi în jurul lui Robert Schuman şi Jean Monnet, ei fiind părinţii fondatori ai unităţii europene. 13 Congresul de la Haga din 1948, deja menţionat, a permis confruntarea diverselor opinii în legătură cu construcţia europeană. El stă mărturie pentru a exemplifica astăzi, în perspectivă istorică, vigoarea mişcării asociative europene. Chiar dacă rezultatele lui au fost mai modeste decât se spera iniţial de către organizatori, succesul manifestaţiei a fost de necontestat. Congresul s-a desfăşurat într-un moment când, urmare a acţiunilor întreprinse, opinia publică s-a sensibilizat rapid cu privire la viitorul continentului european. Pentru a ilustra starea de spirit a europenilor occidentali este interesant să ne raportă m la sondajele efectuate la sfârşitul anului 1947 şi primăvara lui1948. Trebuie să subliniem că primul mare sondaj cu privire la ideea unităţii europene a fost efectuat de mai mulţi cercetători afiliaţi Grupului Gallup. Din această perioadă apar unele trăsături specifice cu privire la unificarea europeană. După prima mare consultare europeană, de mare anvergură, se degajă o atitudine foarte favorabilă unificării în Franţa, Belgia, Olanda şi o atitudine mai ezitantă în Norvegia şi Suedia, unde apar îndoieli în legătură cu posibilitatea realizării Europei unite. 14 În decembrie 1947 un sondaj mai precis, 36

realizat în Franţa, arată că 61% din francezi sunt favorabili Statelor Unite ale Europei, 10% sunt contra şi 29% nu au o opinie în acest sens. Câteva luni mai târziu, după lovitura de la Praga din februarie 1948, când ruptura Europei părea a fi ineluctabilă, apare o restructurare spectaculoasă în privinţa opiniilor, 63% din cei chestionaţi sunt contra Statelor Unite ale Europei, 14% nu mai cred uniunea posibilă, 23% sunt fără opinie. În schimb, 68% sunt de acord cu o Uniune economică a Europei de Vest, 14% spun nu, 18% sunt fără opinie. 15 După şaizeci de ani de la Congresul de la Haga, în 2007, în ciuda eşecurilor şi decepţiilor care au însoţit procesul sinuos de evoluţie al ei, integrarea europeană va fi desăvârşită. 2. Solidaritatea transatlantică şi cooperarea europeană în pe rioada Planului Marshall Europa, în peisajul geopolitic generat de războiul rece, părea că şi-a pierdut reperele specifice de odinioară, ea având un puternic sentiment de teamă şi nesiguranţă în raport cu viitorul. În discursul rostit la Fulton în 5 martie 1946, când Winston Churchill a vorbit despre Cortina de Fier care s-a aşternut asupra Europei, el a pronunţat şi primele idei în legătură cu Uniunea europeană. Acestea au fost apoi reluate, în septembrie 1946, într-o cuvântare ţinută la Universitatea din Zürich, unde marele om de stat englez s-a referit, pe larg, la Statele Unite ale Europei, care trebuie să se întemeieze pe reconcilierea dintre Franţa şi Germania, “Marea Britanie – spunea el – familia popoarelor britanice, puternica Americă, şi eu sper sincer URSSul, trebuie să devină prieteni şi protectori ai Noii Europe”. 16 Marii Britanii îi revenea atât un rol în ceea ce priveşte impulsionarea acţiunilor în vederea creerii Statelor Unite ale Europei, cât şi în plasarea ei într-o poziţie de arbitru a continentului. Discursul avea marele merit de a relansa, la nivelul factorilor politici, dezbaterea privind căile de reconstrucţie şi integrare, problemă aflată deja în atenţia diferitelor mişcări europene. De altminteri, datorită influenţei exercitate de Churchill, precum şi de social-democraţi şi creştini, s-a deschis şi Congresul de la Haga din mai 1948. Pentru a contracara expansiunea Uniunii Sovietice în Europa şi a contribui la stabilitatea politică a vechiului continent, prin preşedintele Harry Truman, americanii au ales „arma economică”. La 12 martie 1947, adresându-se Congresului, Truman afirma că popoarele libere din Europa „au ochii fixaţi asupra noastră şi aşteaptă ca noi să le ajutăm să-şi păstreze libertatea”. 17 El a cerut membrilor Congresului să voteze imediat un ajutor de 400 milioane de dolari în sprijinul Greciei şi Turciei, care ocupau o poziţie cheie de apărare a expansiunii comuniste, atât în Europa, cât şi în Orientul Mijlociu. Se avea în vedere o acţiune de mari 37

proporţii care să cuprindă, atât un ajutor de urgenţă pe termen scurt, cât şi un program de reconstrucţie pe termen lung. Generalului George Marshall, secretar de s tat american, i-a revenit misiunea de a se ocupa de acest plan. La 5 iunie 1947, într-un discurs susţinut la Harvard, Marshall intuia, pe bună dreptate, faptul că fără un ajutor important, Europa era „expusă unei dislocări economice, sociale şi politice foarte grave”. 18 După opinia sa, singurul remediu consta în spargerea cercului vicios şi „restaurarea încrederii locuitorilor în viitorul propriilor ţări şi a Europei în întregime”. 19 Pentru a pune Europa pe picioare proprii în domeniul economic, iniţiativa trebuie să vină din partea Europei. „Rostul ţării noastre – spunea Marshall – constă în a-i ajuta pe europeni – în măsura în care vom putea face acest lucru – să elaboreze un asemenea program, iar apoi să- l aplice”. 20 Adevăratul mesaj al autorităţilor americane consta într-o idee, devenită celebră: „Ajută-te singur şi cerul – adică America – te va ajuta”. Alături de Georges Marshall, un rol important în reconstrucţia Europei l-a avut George Kennan, fost diplomat al Ambasadei americane la Moscova, autorul celebrei telegrame lungi privind „îndiguirea”, care s-a aflat, apoi, în fruntea Secretariatului planificării. Deşi se spera într- un ajutor american, contemporanii au fost totuşi surprinşi de amploarea şi perspectivele planului Marshall. Ajutorul a fost oferit şi ţărilor din Europa de Est, dar la intervenţia Moscovei, acestea au fost obligate să- l respingă, pe motiv că planul reprezintă un mijloc de amestec american în treburile lor interne. De altfel, Marshall impusese ţărilor din Europa de Est condiţia renunţării la orientarea economiei spre Uniunea Sovietică şi integrarea lor într-un vast proiect european. Pravda a denunţat, în termeni extrem de duri, planul Marshall, iar ministrul de externe sovietic Molotov l-a respins, motivând că el atinge grav suveranitatea statelor. La sfârşitul anilor '40 şi până la mijlocul anilor '50, se implementează originile integrării europene. Invitaţi la Washington să coopereze pe plan comercial şi financiar, europenii pun bazele unei renaşteri economice concertate, vizând creare a unui spaţiu comun, ideea unei Europe europene renăscând din ruinele ultimului război. Când este limpede că războiul rece generează divizarea politică a Europei, partizanii unităţii Europei Occidentale văd în aceasta atât un răspuns la extinderea comunismului în Est, cât şi o modalitate de a rezista la excesul de influenţă americană. În urma unei convenţii semnată la Paris (16 aprilie 1948), ia naştere Organizaţia europeană a cooperării economice (OECE), reunind şaptesprezece state europene. Ea a reprezentat un instrument decisiv în accelerarea reconstrucţiei Europei, statele angajându-se să administreze în comun ajutorul american, cuprins în planul Marshall, exprimându-şi totodată intenţia de a-şi deschide progresiv frontierele şi a permite liberul schimb. Americanii au fost favorabili realizării unităţii europene, care încuraja deschiderea frontierelor şi gestionarea comună a ajutorului căpătat în cadrul planului Marshall. 38

La 5 mai 1949, pe baza tratatului de la Londra, s-a creat Consiliul Europei la iniţiativa „părinţilor fondatori”, el fiind rezultatul unui compromis laborios între zece state participante: Anglia, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Suedia, Danemarca, Irlanda şi Italia. Ţărilor fondatoare li s-au adăugat, treptat, celelalte ţări occidentale, iar după căderea comunismului, ţările din Europa de Est. Consiliul Europei îşi propunea obiective destul de ambiţioase: să realizeze o uniune strânsă între statele membre, cu scopul salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor ce reprezintă patrimoniul comun şi să favorizeze progresul lor economic şi social. Accentul principal se punea pe dezvoltarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Observăm că sfera de acţiune a Consiliului era largă, iar obiectivele formulate implica u o adeziune deplină la principiile cuprinse în conţinutul tratatului. Membrii Consiliului erau chemaţi să le respecte şi promoveze. În cursul dezbaterilor pregătitoare de la Londra s-a afirmat, deseori, că organizarea economică şi socială nu poate progresa fără o Uniune politică. Consiliul, astfel creat, este o organizaţie interguvernamentală, cu competenţe în domeniile sociale, de sănătate, mediu, cultură, adresând doar recomandări statelor membre. Consiliul Europei a permis să se pună în evidenţă noţiunea de spaţiu european aşa cum acesta se manifesta în perioada războiului rece. Beneficiind de un curent de opinie favorabil, dezvoltat datorită Congresului de la Haga (7-10 mai 1948), Georges Bidault a susţinut ideea de a se merge mai departe, conferindu-se popoarelor europene posibilitatea de a-şi exprima opiniile prin crearea unei Adunări europene. Prima sesiune a Adunării a avut loc la Strasbourg, în august-septembrie 1949. Ea deschidea perspectiva unei Europe lărgite la dimensiunile continentului. Este de relevat faptul că, Georges Bidault a previzionat, încă de la sfârşitul anului 1949, existenţa unui mers ireversibil al Europei spre unitate. 21 Dezbaterile din anii '50 s-au desfăşurat între Europenii veniţi din diverse părţi, printre care figurau intelectualii originari din Estul Europei, martori la proiectele cuprinzând înfăptuirea Uniunii Europei. Chiar dacă unele puncte de vedere au fost divergente sau poate puerile pentru vremurile de atunci, ele rămân deosebit de semnificative pentru evoluţia ulterioa ră a Uniunii, din ultimul deceniu şi jumătate. Între partizanii Marii Europe şi Micii Europe s-a desfăşurat o dispută privitoare nu numai la spaţiul european, ci o dezbatere mult mai subtilă incluzând două concepţii de unitate diferite. Una foarte liberală, susţinută de britanici, ce urmărea crearea unei mari zone de liber-schimb, adică o mare piaţă comună, cealaltă legată de o viaţă comunitară care să reunească pe cetăţeni în jurul apărării unor valori comune. Partizanii unei Europe la dimensiunile contine ntului erau intelectualii care gravitau în jurul Centrului european de cultură. Ei căutau să păstreze legături şi cu Estul european, şi cu comunităţile din exil. Refuzând logica războiului rece şi mutilarea 39

Europei, se pronunţau pentru o Europă deschisă. De pildă, Denis Rougemont şi colaboratorii săi doreau să promoveze o Europă plurială, „şcoală de toleranţă”, o cetate deschisă oamenilor şi ideilor care să poată circula în libertate, estimând că naţionalismele exacerbate trebuie să fie înăbuşite. 22 Consiliul Europei a fost considerat o etapă tranzitorie, care a favorizat naşterea unui spirit european în opinia publică şi a antrenat guvernele naţionale pe drumul unităţii. În vreme ce la nivel european se înfiinţau aceste prime organisme, Statele Unite ale Americii, sub preşedinţia lui Harry Truman, în urma unor intense dezbateri, au renunţat solemn şi definitiv la tentaţia doctrinei izolaţionismului stabilind, pentru prima oară în istorie, legături stabile cu alte ţări, în cadrul unei alianţe militare, înfiinţată în timp de pace, Pactul Atlanticului de Nord (NATO). Alianţa sancţiona permanenta prezenţă americană în Europa şi rolul preponderent al acesteia în interiorul pactului. 3. Etapele de realizare practică a Uniunii Europene De la început trebuie să precizăm că guvernele europene au manifestat o maximă reticenţă în privinţa temei unităţii europene. Dar, unele dintre elitele intelectuale din interiorul puterii şi din afara ei au susţinut unificarea, dându-şi seama de pericolele politice şi îngroziţi de masacrele inutile şi de dezastrele postbelice. Se conturează tot mai mult un curent care afirmă că misiunea de reconstruire a Europei de mâine trebuie să fie opera comună nu numai a prietenilor, ci şi a duşmanilor de ieri. Aşa cum afirma Jean Monnet care a rămas, pe bună dreptate, unul din părinţii Europei: „Noi nu coalizăm state, noi unim oameni” 23 , el militând pentru depăşirea antagonismelor ucigătoare ale trecutului. Mai întâi, trebuia creat un nou tip de raporturi între Franţa şi Germania, pentru a construi structurile unei noi ordini în Europa Occidentală. În decursul vremii, Franţa şi Germania au fost în conflict armat de 27 de ori după 1529, iar la sfârşitul secolului al XIX- lea termenul de „duşmani ereditari” era deja consacrat. 24 Aşa după cum declara Konrad Adenauer, în discursul său de investitură în calitate de cancelar, „ostilitatea franco-germană care domină viaţa politică europeană de sute de ani şi care a generat atâtea războaie, atâtea ravagii şi vărsări de sânge trebuie să înceteze”. 25 Cel puţin trei condiţii majore au stat la baza înţelegerii franco- germane. În primul rând, reconcilierea popoarelor în faţa barbariei hitleriste. În al doilea rând, legăturile strânse ale intelectualilor francezi şi germani, precum şi edificarea democraţiei în Germania de Vest. În al treilea rând, primele instituţii europene au oferit cadrul indispensabil înţelegerii franco- germane. Robert Schuman, ministru de externe francez şi Jean Monnet aflat, din ianuarie 1944, în fruntea Comisariatului general al Planului de Echipament şi de Modernizare francez26 au înţeles că Franţa nu mai are dreptul să 40

repete erorile primului război mondial, umilind Germania sau lăsând-o în izolare, pradă braţului comunismului sovietic. Pentru dezvoltarea Europei şi reuşita păcii trebuie restabilită egalitatea dintre Franţa şi Germania, iar singura posibilitate era legată, pentru început, de folosirea, în comun, a cărbunelui şi oţelului. Jean Monnet, împreună cu colaboratorii săi, pornind de la premisa că bazinul carbonifer din nord este un tot, un întreg pe care naţiunile l-au divizat artificial trasând numeroase frontiere 27 , au elaborat un proiect de construcţie a unei instituţii supranaţionale, producţia în comun a cărbunelui şi oţelului, embrionul Europei unite. Europa a avut şansa de a merge în procesul de unificare, treptat şi pragmatic, adică pas cu pas. Proiectul lui Monnet a fost prezentat, la 9 mai 1950, Consiliului de Miniştri al Franţei, care îl aprobă iar, în aceeaşi zi, ministrul de externe Robert Schuman îl prezintă presei. Declaraţia Schuman din 9 mai 1950 a avut o structură logică, textul fiind conceput cu scopul de a avea o mare operaţionalitate. Demonstrând că Europa nu se poate construi dintr-odată, ci prin realizări concrete şi o solidaritate de fapt, Schuman formula, în termeni categorici, faptul că opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania trebuie imediat eliminată. Exploatarea în comun a cărbunelui şi oţelului va asigura stabilirea bazelor dezvoltării economice, „prima etapă a federalizării europene şi a schimbării destinului acestor regiuni folosite mult timp doar pentru producerea de arme, ale căror victime constante au fost apoi ele însele”. 28 Robert Schuman şi Konrad Adenauer au aparţinut aceleiaşi familii spirituale a democraţiei creştine. De altfel, tema reconcilierii franco-germane a reprezentat o dezbatere majoră în cadrul reuniunilor concrete de la Geneva şi mişcările pentru înfăptuirea Europei unite. 29 Declaraţia Schuman, acceptată la 3 iunie 1950 de către Franţa, Germania, Italia şi ţările Beneluxului, devine la 18 aprilie 1951, Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Marea Britanie a refuzat să adere la CECO, nedorind să renunţe la principiul suveranităţii, păstrând doar relaţii de cooperare cu aceasta. Parafat la Paris, Tratatul este ratificat de parlamentele ţărilor semnatare, în iulie 1952. La 10 august 1952, Jean Monnet se instalează la Luxemburg în calitate de preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO. 30 Aceasta avea un colegiu de nouă membri numiţi de cele şase state, ei fiind total independenţi în raport cu acestea, pe durata de şase ani cât îşi exercitau mandatul. Este vorba de un adevărat guvern al comunităţii. Consiliul compus din reprezentanţii guvernelor statelor membre avea rolul de a armoniza acţiunile Înaltei Autorităţi cu cea a statelor membre. Apoi, o curte de justiţie, formată din şapte judecători, avea menirea de a asigura respectul legii şi aplicarea normelor tratatului. CECO a deschis o nouă „metodă” în ceea ce priveşte stabilirea raporturilor dintre state în Europa Occidentală, generând trecerea de la Europa cooperării la Europa integrării. CECO reprezenta calea unei Europe unite pe o temelie supranaţională, federalistă, integrată din punct 41

de vedere militar şi cu o politică externă şi de securitate comune. CECO a însemnat semnalul major al unei evoluţii care a marcat nu numai relaţiile franco- germane, ci şi întreaga Europă. Anii 1953 – 1956, anii destinderii între Est şi Vest, ca urmare a morţii lui Stalin, coincid cu intrarea procesului de integrare într-o nouă etapă. Jean Monnet înfiinţează în 1955, Comitetul pentru Statele Unite ale Europei, până la moartea sa, în 1979, el luptându-se pentru ca Europa integrată să devină o realitate. Începând din 1954, apare o nouă optică în privinţa raporturilor dintre statele Europei Occidentale, afirmându-se Europa negustorilor, ceea ce va deveni ulterior Piaţa Comună sau Comunitatea Economică Europeană (CEE). De altfel, între 1953 şi 1956, dezbaterile în privinţa viitorului Europei oscilau încă între ideea unei cooperări între state sau a integrării lor. Cu puţin înainte de a surveni relansarea construcţiei europene, are loc un eveniment important pentru destinul Europei Occidentale. Tratatul de la Bruxelles semnat, în 1948, de Benelux, Franţa, Marea Britanie, care prevedea crearea unui Consiliu Militar Permanent însărcinat cu organizarea apărării comune a acestora şi constituirea Uniunii Occidentale (UO), se extinde, în 1954, şi asupra RFG şi Italiei şi devine Uniunea Europei Occidentale (UEO), organ consultativ şi de cooperare militară dintre cele şase ţări europene ale CECO şi Marea Britanie. Uniunea Europei Occidentale a fost preludiul intrării RFG în NATO, la 5 mai 1956 31 , acest din urmă proces dovedindu-se extrem de anevoios. Primul cuvânt în relansarea construcţiei europ ene, în alte domenii, l-a avut tot Jean Monnet care anunţă că nu va mai candida pentru un nou mandat de preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO, mandatul său expirând în februarie 1956. Pentru a-i desemna un succesor, la 1 iunie 1955, se reuneşte Conferinţa de la Messina a celor şase miniştri de externe ai ţărilor CECO. Este desemnat ca succesor al lui Jean Monnet, preşedintele Consiliului de Miniştri francez, René Mayer. Dar, cei şase miniştri de externe decid să relanseze construirea Europei, „prin dezvoltarea instituţiilor comune, fuziunea progresivă a economiilor naţionale, crearea unei pieţe comune şi armonizarea progresivă a politicilor sociale”. 32 A fost creat un comitet de experţi pentru a pune în aplicare acest obiectiv în frunte cu belgianul Paul- Henri Spaak, fost ministru de externe. Deci, ideea integrării europene renaşte prin activitatea Comitetului Spaak şi datorită unei conjuncturi internaţionale favorabile, legată de revoluţia maghiară şi criza Canalului de Suez, din toamna anului 1956. Aceasta din urmă a demonstrat că Franţa şi Marea Britanie, pentru a juca un rol important în lume, trebuie să se sprijine pe o Europă unită, care nu mai părea doar posibilă, ci şi realizabilă cât de urgent. De aici şi până la Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957, evenimentele s-au succedat rapid. La Roma au fost semnate Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (Euratom). Cele două tratate au fost ratificate de 42

parlamentele celor şase ţări şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, înainte ca Piaţa Comună să fie instituită efectiv la 1 ianuarie 1959. Elaborarea textului tratatului a suscitat laborioase negocieri, întrucât cei şase erau în principiu de acord cu instituirea Pieţei Comune, dar aveau puncte de vedere divergente în privinţa modalităţilor concrete de funcţionare a acesteia. Principalele divergenţe porneau de la înţelegerea Pieţei Comune ca spaţiu deschis sau protejat, precum şi cu privire la funcţionarea viitoarelor instituţii ale Comunităţii. RFG şi Statele Beneluxului, exportatori puternici, erau adepţi ai liberalismului economic, în vreme ce Franţa şi Italia, mai puţin competitive, doreau să se instituie mecanisme care să regularizeze piaţa şi să asigure o oarecare protecţie exterioară. 33 Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) stipula că misiunea acesteia era instituirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor sociale ale statelor membre, prin dezvoltarea activităţilor economice în întreaga Comunitate, cu scopul asigurării unei puternice stabilităţi şi ridicării crescânde a nivelului de viaţă al membrilor ei. 34 Propunându-şi să stabilească fundamentele unei Uniuni din ce în ce mai strânse dintre popoarele europene, şefii de stat şi de guvern ai celor şase state ale Comunităţii erau de acord cu evoluţia ulterioară a acesteia, dar refuzau să circumscrie construcţia europeană într-un model prestabilit. După cum au subliniat cei mai mulţi din specialiştii în drept constituţional, arhitectura instituţională a Comunităţii are o construcţie foarte originală, având o structură ambivalentă. Astfel, Tratatul de la Roma conţine două logici, una supranaţională, alta interguvernamentală. Instituţiile Comunităţii nu au prec edent, iar forţa şi eficacitatea sistemului comunitar rezidă în capacitatea de prevedere a acestuia. 35 Interpretarea textelor tratatelor a generat deseori dezbateri aprinse între „federalişti” şi partizanii cooperării interguvernamentale. În cursul anilor ş aizeci, aspiraţiile federaliste au fost combătute de apărătorii concepţiei Uniunii, întemeiată pe cooperarea dintre State. Apoi, chestiunile de natură politică sunt cele care provoacă dezbateri aprinse, continuând să agite puternic, în această perioadă, statele Europei Occidentale. Sub preşedinţia generalului de Gaulle, Franţa propune noi căi în ceea ce priveşte cooperarea politică. El are o concepţie personală despre rolul Franţei în interiorul unei Europe comune, izvorâtă mai ales din dezacordul său faţă de NATO. Acesta explică de ce de Gaulle s-a opus unei Europe supranaţionale, preferând o Europă a statelor. 36 În cadrul conferinţei de presă, rămasă celebră, din 5 septembrie 1960, el lansează ideea Uniunii Statelor Europene sub formula de „concert al naţiunilor”. Cunoscută sub denumirea de declaraţia despre Europa Statelor, ea conţine ideea cooperării politice, pornind „nu de la idealuri, ci de la realitate”. 37 Scopul acestei Uniuni era, în primul rând, adoptarea unei politici externe comune. Un al doilea obiectiv se referea la cooperarea în domeniile ştiinţei şi culturii. Al treilea viza apărarea drepturilor omului şi întărirea democraţiei. În fine, ultimul 43

conţinea cooperarea cu alte naţiuni libere şi securitatea statelor membre în faţa oricărei agresiuni. 38 Concepţia lui de Gaulle a impulsionat viitorul Plan Fouchet, care conţine o viziune de ansamblu asupra viitorului Uniunii europene. Supus spre aprobare, la data de 12 octombrie 1961, Planul Fouchet prevedea ca scopurile Uniunii să fie decise de organisme interguvernamentale: un Consiliu al Şefilor de Stat şi de guvern, o Comisie de înalţi funcţionari de stat, o Adunare parlamentară. Acesta părea a fi un compromis între viziunea franceză cu privire la noul tip de „concert al naţiunilor” şi concepţiile federaliste şi supranaţionale ale Beneluxului şi Germaniei. Dar, ulterior Franţa decide să modifice textul pe care îl acceptase deja în cadrul comisiei Fouchet, la 15 decembrie 1961. Franţa dorea o Europă europeană care să se îndepărteze tot mai mult de SUA, în vreme ce partenerii ei aveau o viziune despre o Europă supranaţională şi federală, legată de Alianţa Atlantică, respectiv SUA. În aceste condiţii, cei cinci, după ce acceptaseră o serie de concesii făcute lui de Gaulle, refuză în bloc planul Fouchet, proiectul fiind abandonat. Eşecul acestuia provoacă consecinţe ulterioare, de pildă, în domeniul apărării şi securităţii, Tratatul de la Maastricht, din 1991, fiind mai puţin avansat decât ultima versiune a planului agreat de cei şase, la 15 decembrie 1961. 39 Este important de subliniat pentru a completa acest tablou că relaţiile personale care s-au stabilit între Charles de Gaulle şi Konrad Adenauer, în decursul perioadei 1958-1963, i-au oferit preşedintelui francez posibilitatea de a-şi exprima veto- ul în legătură cu intrarea Marii Britanii în Piaţa Comună. După întâlnirea din septembrie 1958 de la Colomby- les-deux-Églises dintre de Gaulle şi Adenauer, cei doi mari oameni politici au depăşit reticenţele, punând bazele celei mai sincere prietenii dintre doi mari oameni politici din istoria contemporană europeană. 40 Pactul de Gaulle – Adenauer întărea reconcilierea franco-germană, cu atât mai mult cu cât generalul francez fusese campionul luptei împotriva Germaniei naziste. Totodată, pentru de Gaulle pactul devenea un instrument diplomatic util în polemicile avute, de aici înainte, cu SUA şi Marea Britanie. Dar, din păcate, veto-ul francez la intrarea Marii Britanii în Comunitatea europeană a afectat negativ viaţa Uniunii. Ea este confruntată cu o criză de creştere care a zguduit structurile comunitare. Candidatura britanică a fost prezentată de guvernul conservator al lui Macmillan, în 1961, negocierile de aderare debutând, în noiembrie 1961, ele soldându-se cu un eşec total. Problema britanică umbreşte progresele CEE într-o asemenea măsură încât foarte mulţi specialişti, în anii 1964-1965, puneau sub semnul întrebării însăşi viabilitatea ei. Cu toate acestea, CEE înaintează cu greu, servindu-se de integrarea economică pentru a realiza construcţia politică. În această perspectivă, se înscrie planul propus de germanul Walter Hallstein, la 31 martie 1965, care viza dotarea CEE cu resurse proprii şi acordarea dreptului de control bugetar Adunării parlamentare, după modelul unui parlament naţional. Dar, Franţa este 44

împotriva logicii federale, iar doctrina Hallstein nu este sprijinită nici de ceilalţi cinci membri, fapt ce confirmă existenţa unor divergenţe adânci în sânul comunităţii, chiar dacă conflictul se soluţionează, în final, la 29 ianuarie 1966, prin compromisul de la Luxemburg. Acesta prevedea ca votul majoritar să rămână în vigoare, dar în probleme majore privind interesele unuia sau mai multor parteneri să fie acceptat consensul. După Luxemburg sunt reluate discuţiile cu britanicii în privinţa aderării, Anglia candidând din nou, în mai 1967, în timpul guvernului laburist al lui Harold Winston, Danemarca şi Irlanda procedând la fel. Dar, din nou, Franţa se opune, generând un adevărat sentiment de disperare printre ceilalţi cinci membri ai Comunităţii. De abia, după eşecul referendumului din 1969, când de Gaulle părăseşte puterea, procesul de edificare a Europei poate să avanseze. La iniţiativa Franţei, se desfăşoară reuniunea la cel mai înalt nivel de la Haga, din 1-2 decembrie 1969, cu prilejul căreia se semnează un acord triplu care prevedea: a) implementarea unui sistem de resurse proprii, în conformitate cu planul Hallstein din 1965; b) adâncirea integrării europene prin crearea Uniunii economice şi monetare; c) lărgirea Comunităţii prin lansarea unor negocieri cu alţi candidaţi. 41 În iunie 1970 sunt lansate negocierile de aderare ale Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, iar în 22 ianuarie 1972 este semnat tratatul de aderare a acestor ţări la CEE, intrat în vigoare la 11 ianuarie 1973. Între timp, în 1972, cele şase ţări fondatoare ale CEE creează „şarpele monetar”, prin care diferenţa instaurată în cursul de schimb a două monede naţionale nu poate depăşi 2,2%. De aici şi până la o monedă unică, nu mai este vorba decât de un pas. Sfârşitul anilor şaizeci şi primii ani ai deceniului următor coincid cu importante mutaţii în plan politic, economic, cultural. În aceşti ani, construcţia europeană este marcată de adeziunea unor noi parteneri, precum şi de iniţiativele în favoarea renovării Comunităţii. Schimbările se produc pe fondul destinderii relaţiilor dintre Estul şi Vestul Europei, marcate de Ostpolitik a cancelarului german Willy Brandt. Totodată, primele manifestări ale crizei energetice impun o mai strânsă interdependenţă între economiile statelor din Piaţa comună, acestea reglându-şi mai armonios raporturile dintre ele. 4. Lărgirea Uniunii Europene La începutul anilor optzeci, Comunitatea Europeană trece de la şase la nouă membri. Prima extindere spre Nord nu a fost lipsită de dificultăţi. Europa bătrânului continent se zbate în dezbateri sufocante, iar proiectele de avansare a integrării sunt oprite în loc de proteste repetate. La 10 decembrie 1974, când Valery Giscard d‟Estaing accede la preşedinţia Franţei, el propune, la reuniunea la nivel înalt de la Paris, înfăptuirea unui organism denumit Consiliul European 45

care să se reunească de trei ori pe an (în caz de forţă majoră de mai multe ori) şefii de state şi guverne, în numele unei cooperări politice. Era un fel de concert al naţiunilor modern propus de generalul de Gaulle. Tot în cadrul aceleiaşi reuniuni s-a hotărât alegerea, începând din 1979, a unei Adunări Parlamentare prin sufragiu universal. Cu toate că integrarea progresează, disputele se menţin în interiorul Comunităţii. Începând din 1 aprilie 1974, britanicii îşi pun problema dacă să rămână sau nu în Uniune. Dar, consultaţi printr-un referendum, ei sunt de acord cu o majoritate de 70%. În anul 1979, primul ministru conservator Margaret Thatcher se pronunţă pentru o nouă „renegociere” a tratatului ş i obţine un acord, în mai 1980, cu privire la contribuţia Marii Britanii la bugetul Comunităţii. În urma unor largi dezbateri, la 13 martie 1979, intră în vigoare decizia Consiliului European din decembrie 1978 privind aplicarea sistemului monetar european pentru opt state membre (exceptând Marea Britanie). El prevedea crearea unei unităţi monetare „ecu”, aceasta nefiind o monedă în înţelesul propriu al cuvântului, tranzacţiile desfăşurându-se tot în monede naţionale. Dar, fiecare dintre acestea poseda un curs-pivot în raport cu „ecu” care nu putea depăşi 2,25%. 42 Acest sistem avea menirea de a transforma Europa într-o zonă de stabilitate economică şi a îmbunătăţi integrarea ţărilor occidentale. În deceniul al nouălea al secolului XX, Europa de Vest, în urma prosperităţii economice căpătate în deceniile anterioare, se emancipează treptat şi din punct de vedere politic. Efectul de lărgire a Comunităţii generează disfuncţionalităţi în cadrul CEE, dar pentru a exista, ea trebuia să crească. Europa descoperă importanţa unei strategii către sudul Continentului, procesul de aderare a Greciei prelungindu-se din 1975 şi până la 1 ianuarie 1981, când a intrat în vigoare tratatul. Au urmat Spania şi Portugalia, procesul lor de aderare, începând cu 1977 şi încheinduse la 1 ianuarie 1986. Iniţial calendarul acestora prevedea aderarea până în ianuarie 1983, dar Franţa, prin Valery Giscard d‟Estaing, s-a opus integrării lor, pe motiv că CEE trebuie să se consolideze, în urma lărgirilor anterioare, şi numai după aceea să primească noi membri. Cu prilejul discursului rostit la intrarea în CEE a Spaniei şi Portugaliei, din ianuarie 1986, Jaques Delors, referindu-se la aceste aspecte, saluta reglementarea „certurilor de familie”, precum şi şansele noi pe care le poate oferi o „familie lărgită”. 43 Dar controversele cu privire la constituirea Europei îi privesc doar pe factorii de putere şi mai puţin pe cetăţenii vest-europeni, interesaţi mai mult de standardele de dezvoltare, care le asigură un bun nivel de trai. Prăbuşirea comunismului a provocat schimbări fundamentale în cadrul procesului de integrare în ultimul deceniu al secolului XX. Unificarea Germaniei a deschis perspectiva unificării întregii Europe. Într-o conferinţă de presă, la şase zile de la căderea zidului Berlinului, François Mitterand declara „Eu nu mă tem de reunificarea Germaniei”, şi adăuga „dacă germanii o doresc ei o pot face, dorinţa lor de unitate este legitimă”. 44 46

Dacă Margaret Thatcher regretă slăbiciunea lui Gorbaciov şi nu este de acord cu îndrăzneala asumată de Helmut Kohl, François Mitterand alege o altă strategie care s-a dovedit a fi pozitivă şi înţeleaptă. El păstrează şi întăreşte relaţia franco-germană, mai ales că Helmut Kohl, asemeni lui Adenauer, manifestă un ataşament sincer faţă de ideea Europei Unite şi relansează construcţia europeană. Decât o dispută cu Germania, Mitterand preferă o axă ParisBonn drept motor pentru continuarea eforturilor de integrare europeană. Primele negocieri privind uniunea politică încep, în ianuarie 1991, când preşedinţia Consiliului Comunităţii a fost preluată de Luxemburg. Astfel, în aprilie 1991, a fost elaborat proiectul de tratat asupra Uniunii politice, care redeschidea problema structurii Uniunii. Acesta cuprindea reorganizarea Uniunii pe trei paliere. Primul îl constituia comunitatea europeană, care îngloba cele trei comunităţi existente: CECA, CEE şi Euratom. Al doilea palier era consacrat politicii externe şi de securitate comună. Al treilea cuprindea noile competenţe interguvernamentale privind afacerile interne şi justiţia. 45 Astfel, se deschidea posibilitatea unui proces gradual, care să conducă la o Uniune de vocaţie federală. Pentru prima oară după anii cincizeci, termenul de „federal” apărea în conţinutul unui tratat. Această problemă îi mobilizează pe partenerii din Uniunea Europeană care la 9 şi 10 decembrie, la reuniunea la nivel înalt de la Maastricht, discută acordul privind Tratatul Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi Tratatul Uniunii politice. La 7 februarie 1992 este semnat Tratatul de la Masstricht care intră în vigoare la 1 noiembrie 1993. Începând cu 1991 şi cu semnarea Tratatului de la Maastricht, noţiunea de „apărare europeană comună” capătă o fundamentare juridică, prin instaurarea PESC (Politica externă şi de securitate comună). 46 Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană, iar atmosfera socio-politică este favorabilă integrării întregului continent, popoarele din Est manifestându-şi dorinţa de a aboli împărţirea Europei în două zone diferite, aşa cum s-a întâmplat după 1947. Între timp, Europa centrală şi de Est îşi reglementează, cu excepţia Iugoslaviei, pe cale paşnică, vechile dispute naţionale. În acest sens, se semnează tratate de bună vecinătate între Ucraina şi Ungaria (1991), Polonia (1992), Slovacia (1993), între Belarus şi Polonia (1992). La 9 aprilie 1990, preşedintele Cehoslovaciei Vaclav Havel ia iniţiativa de a- i reuni pe omologii săi unguri şi polonezi, la Bratislava, cu scopul de a se pune de acord în legătură cu problemele economice, politice şi militare de interes comun. Grupul numit Višegrad, denumire de rezonanţă istorică ce semnifica locul unde în urmă cu aproape şapte sute de ani, la 1395, se reuniseră cei trei regi ai Poloniei, Boemiei şi Ungariei (respectiv Cazimir al Poloniei, Ioan al Boemiei şi Carol al Ungariei) pentr u a pecetlui relaţiile lor, va avea un rol important în apropierea celor trei ţări după căderea comunismului. La 15 februarie 1991, grupul de la Višegrad, căutând o identitate comună, discută deja despre apropierea celor trei ţări la Comunitatea Europeană.

47

Unul din evenimentele importante desfăşurate în această zonă, care generează o transformare geopolitică majoră în inima Europei, este separarea, prin bună înţelegere, dintre Cehia şi Slovacia (1993). Totodată, sunt reglementate relaţiile ungaro-române, aflate de mult în dificultate după Trianon, chiar dacă negocierile se vor derula lent, pe parcursul primei jumătăţi a deceniului nouă al secolului XX. Tratatul româno- maghiar s-a semnat la 16 septembrie 1996, Ungaria recunoscând status-quo- ul teritorial, iar România angajându-se să acorde drepturi specifice minorităţii maghiare. Prin conţinutul semnificativ al tratatului, se aşeza ultima piatră a unui edificiu legal şi democratic, menit să asigure stabilitatea păcii în centrul Europei. Dacă evenimentele petrecute în Europa, începând cu anul 1989, ar fi putut genera şocuri adânci în ceea ce priveşte construcţia comunitară, realitatea a infirmat, însă, opiniile sumbre privind viitorul acesteia. În vâltoarea profundelor transformări petrecute după căderea zidului Berlinului, reapropierea dintre Franţa şi Germania, precum şi solidarizarea occidentalilor în atitudinea favorabilă faţă de Estul european au devenit faptele cele mai evidente în raporturile dintre statele europene. În acest spirit, în iunie 1996, nouă şe fi de state din Polonia, Slovacia, Cehia, Ucraina, Germania, Slovenia, Italia, Austria şi Ungaria se întâlnesc la castelul din Lancut, din estul Poloniei, pentru a marca relaţiile lor de bună vecinătate şi a releva importanţa legăturilor dintre ţările fost comuniste şi celelalte ţări europene, precum şi pentru a discuta despre configuraţia viitoare a Europei. 47 În mai puţin de zece ani de la căderea Zidului Berlinului, evoluţia continuă a democraţiei politice şi a economiei de piaţă din ţările ex-comuniste va face posibilă deschiderea Uniunii Europene spre Estul Continentului. De la Declaraţia lui Robert Schuman şi crearea în 1951 a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, până la Tratatul de la Maastricht din 1991, Franţa, în strânsă legătură cu Germania, a iniţiat şi condus procesul de unificare a Europei Occidentale, deschizând apoi drumul spre înfăptuirea unităţii întregii Europe. Instaurarea oficială la 1 ianuarie 1993 a unei pieţe unice monetare a sporit încrederea în viitorul politico-juridic şi cultural al Uniunii. După aderarea, la 1 ianuarie 1995, a Suediei, Finlandei şi Austriei, Uniunea Europeană se pregăteşte pentru cea mai largă extindere din istoria ei. Fiind în faţa unei alternative legată de o extindere fără o instituţionalizare prealabilă sau o evoluţie lentă realizată abia după o reformă instituţională, Uniunea Europeană a găsit un compromis, între reuniunea de la Madrid din decembrie 1995 şi cea de la Amsterdam din 17 iunie 1997. Reforma instituţiilor Uniunii se va face după o nouă lărgire în cadrul Conferinţei interguvernamentale (CIG), iar negocierile de aderare vor începe la şase luni după închiderea acesteia. S-a ajuns la o înţelegere între Franţa şi Germania în sensul că aceasta din urmă este de acord cu reforma instituţională susţinută de Franţa, în condiţiile când francezii nu vor întârzia lărgirea după încheierea reformei. 48

Reforma în vederea „lărgirii” s-a desfăşurat pe baza Tratatului de la Amsterdam şi s-a definitivat prin cel de la Nisa, denumit al „extinderii”. De acum, viitor ul întregii Europe va depinde, cu prioritate, de felul cum se vor duce la bun sfârşit eforturile democraţiilor din Europa de Est în legătură cu alegerea făcută privind integrarea europeană. 48 Lărgirea Uniunii Europene, de la începutul mileniului trei, a reprezentat cea mai mare provocare, ea fiind un proces evolutiv şi continuu. Pentru Uniune, acceptarea de noi membri nu a fost un fapt inedit. Dar, noutatea a constat în amploarea lărgirii din punct de vedere cantitativ şi calitativ. 49 În această etapă, Uniunea a înglobat şi intenţionează să accepte cel puţin doisprezece membri, mai mulţi decât a primit în ultimii patruzeci de ani. Dacă în trecut, ţările membre aveau similitudini în procesul dezvoltării economico-sociale şi politice, în prezent majoritatea ţărilor sunt mai sărace, se află într-un proces de tranziţie spre economia de piaţă şi au o construcţie relativ recentă a regimurilor democratice de tip occidental. În sfârşit, au mărimi inegale, unele fiind aproape mari (Polonia, România), altele majoritar mici (Slovenia şi cele trei ţări baltice) sau sunt microstate (Cipru şi Malta). 50 Punctul de cotitură al politicii Uniunii Europene faţă de ţările centrale şi est-europene s-a realizat, în iunie 1993, la Consiliul European de la Copenhaga, când s-a stabilit că acestea pot deveni membre dacă doresc acest lucru: „Aderarea va avea loc în momentul în care ţara asociată va fi capabilă să îşi asume obligaţiile de membru prin îndeplinirea condiţiilor economice şi politice cerute.”51 Ungaria şi Polonia au făcut cereri de aderare în 1994, iar România la 22 iunie 1995. În iulie 1997 au apărut opiniile asupra celor zece ţări din Centrul şi Estul Europei, ca parte a documentelor Agendei 2000, împreună cu propunerile Comisiei pentru o strategie a lărgirii. Opinia Comisiei a fost aceea că numai cinci din ţările asociate (plus Cipru) erau pregătite pentru negocierile de aderare (Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia), celelalte cinci (Slovacia, România, Bulgaria, Letonia, Lituania) au fost temporar respinse. Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a probat evaluările Comisiei din Agenda 2000, lansând procesul de aderare a zece state candidate din Europa Centrală şi de Est şi a Ciprului. El a relevat că Uniunea Europeană are o bogată experienţă în privinţa aderării,acţiunea întreprinsă fiind de mare anvergură, dar posibilă. 52 Într-adevăr, în decursul a patru decenii, au fost nouă aderări care au avut loc în patru valuri succesive. 53 Un aspect important al negocierilor de aderare a fost, întotdeauna, insistenţa statelor membre existente ca ţara candidată să accepte acquis-ul comunitar, adică totalitatea legilor şi reglementărilor care s-au dezvoltat de-a lungul timpului fără schimbări majore pentru a se asigura stabilitatea Uniunii. Tratatul de la Nisa, din 26 februarie 2001, a definitivat extinderea, iar la 16 aprilie 2003 s-a semnat, la Atena, de către zece state, tratatul de aderare la Uniunea Europeană (Cehia, 49

Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru, Malta). Procesul de extindere va continua prin integrarea la 1 ianuarie 2007 a României şi Bulgariei. Pentru România, problema integrării europene a fost o constantă a secolului al XIX-lea şi a primei jumătăţi a secolului XX. România a privit, după 1848, spre Apus şi nu spre Răsărit, conştiinţa culturală românească rămânând, dincolo de divizarea politică, pro europeană, întrucât nici o influenţă nu a putut învinge această aspiraţie profundă. 54 Rămâne ca ea să-şi descifreze, identifice şi analizeze şansele concrete pe care le oferă aderarea, dincolo de costurile enorme care le implică, la nivel economic şi social. Dacă la început a existat o lipsă de entuziasm şi un scepticism public privind utilitatea Uniunii Europene, în ţările membre, atât faţă de marea extindere din 2004, cât şi faţă de cea din 2007, treptat, aderarea aderarea a trezit noi speranţe. 55 Sentimentul de nelinişte faţă de costurile financiare şi politice implicate a fost înlocuit cu cel de „oportunitate istorică”. Astfel, atenţia se îndreaptă acum de la „costurile” lărgirii, la „oportunităţile” apărute, cum ar fi extinderea pieţei de la 370 milioane la 470 milioane de consumatori, ce va stimula creşterea economică şi va asigura noi afaceri în întreaga Europă. Totodată, se va extinde zona de stabilitate în Europa, fapt ce va contribui la securitatea şi pacea continentului. O Europă lărgită va asigura o cooperare mai bună în soluţionarea problemelor paneuropene (mediu înconjurător, crimă organizată), generând continentului o securitate sporită. De asemenea, o Europă unită va fi un partener comercial mai puternic, va avea o mai mare greutate în afacerile mondiale. Problema principală care se ridică, în prezent, este strâns legată de transformarea Europei istorice şi geografice într-o Europă politică şi funcţională, atât pentru propria ei prosperitate, cât şi pentru sistemul internaţional în genere. De aceea, construcţia europeană şi problemele ei trebuie privite echilibrat, fără a le idealiza sau condamna într-un fel sau altul. Caracteristicile pe care le va dobândi în viitor Europa depind, în mare măsură, de ambiţia muncii comunitare, acest continent fiind în stare să obţină, în pofida luptelor nimicitoare prea des reînnoite, performanţe economice şi progrese sociale spectaculoase. După o fractură de o jumătate de secol, continentul nostru şi-a regăsit, în sfârşit, unitatea geopolitică, ce ne permite să- l concepem într-o viziune de ansamblu, ca un tot unitar. Perspectiva Statelor Unite ale Europei, adevărată utopie romantică, visată de Victor Hugo, apare astăzi ca fiind şansa continentului nostru, el având conştiinţa limpede că revenirea la Europa naţiunilor poate fi mai periculoasă, în viitor, decât un solid spaţiu comunitar reunit.

50

CAPITOLUL III CONSTITUŢIA – FUNDAMENT AL INSTITUŢIILOR EUROPENE 1. Tradiţii constituţionale europene Constituţia reprezintă legea fundamentală a oricărui stat, ea fiind legea legilor. Noţiunea de Constituţie îşi are originea încă din antichitate, fiind folosită în accepţiunea de lege. Etimologic cuvântul provine, astfel, din limba latină, constitutio însemnând aşezare cu temei, starea unui lucru. La Roma toate legile date de împărat purtau denumirea de constituţii imperiale. De altminteri, se cunoaşte faptul că ceea ce definea, în primul rând, cetatea romană era legea. După romani, caracteristica fundamentală a unei societăţi nu era nici morala, nici credinţa, ci dreptul ei. Iar dreptul izvora direct din morală şi avea ca şi acesta rolul de a asigura stabilitatea şi continuitatea cetăţii. Privind în perspectivă istorică, i-am putea atribui cetăţii romane rolul pe care marele istoric Nicolae Iorga i l-a desluşit cu atâta profunzime şi fineţe „Roma nu există numai pentru că vrea să dureze, ci pentru că trebuie să fie” 1 . De la romani termenul de Constituţie se păstrează cu sensul de lege, până în seco lul al XVIII- lea, când aparte accepţiunea actuală de lege fundamentală, preluată de toate statele lumii. Constituţia a fost creată pentru a exprima o nouă ideologie politică şi juridică generată de revoluţiile burgheze victorioase, iar adoptarea ei a marcat un eveniment de mare importanţă pentru societatea umană. Constituţia cuprinde ansamblul normelor juridice exprimate într-o formulare concisă şi sistematică, bucurându-se de o eficienţă juridică superioară tuturor celorlalte legi. Doctrina juridică nu are o viziune unitară în ceea ce priveşte momentul apariţiei primei constituţii în lume. Aceasta deoarece unii iau în considerare numai constituţia scrisă, alţii recunosc şi valoarea Constituţiei cutumiare sau a Constituţiei mixte (scrisă şi cutumiară). Din această perspectivă, sunt mulţi jurişti care apreciază că prima Constituţie a apărut în Anglia, procesul de închegare a acestei constituţii începând din secolul al XIII- lea, odată cu adoptarea documentului intitulat Magna Charta Libertatum de la 1215. Ea îngrădea puterea regelui, fixând în scris privilegiile bisericii, nobilimii laice şi orăşenilor londonezi 2 . Importanţa acestui act a fost când exagerată, când subestimată în decursul timpului, dar semnificaţia Chartei constă în actualitatea principiilor care au stat la baza alcătuirii ei. Ea reprezintă un document aproape modern, apărut în plină epocă feudală.

51

Charta limita pretenţiile fiscale ale Coroanei, garanta libertatea oraşelor şi stabilea condiţiile desfăşurării comerţului liber de orice taxe şi vămi arbitrare. Este interesant articolul 39 al Chartei care garanta, în scris, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Totodată, Charta fixa cadrul de funcţionare a puterii judecătoreşti, prin stabilirea modalităţilor de desfăşurare a proceselor civile şi prin obligaţia curţilor criminale de a se întruni cu fiecare comitat. Pedeapsa trebuia să corespundă faptei vinovatului, iar aplicarea ei să nu afecteze mijloacele de întreţinere ale acestuia. La pronunţarea pedepsei participau concetăţenii localnici ai inculpatului, pentru a se evita arbitrariul în adoptarea sancţiunii. Charta preciza: „Nici un om liber nu va fi închis sau expulzat, sau nimicit în vreun fel, fără a fi judecat în mod egal de egalii săi potrivit legilor ţării” 3 . Importanţa Chartei constă nu atât în conţinutul exact al prevederilor ei, ci în principiile fundamentale pe care generaţiile viitoare le-au extras din substanţa valorică a acestui document: „Există legi ale statului, drepturi aparţinând comunităţii. Regele trebuie să le respecte. Dacă le violează, loialitatea încetează a fi o datorie şi supuşii au dreptul să se răscoale” 4 . Pe acest temei, Parlamentul cel Lung (1640-1653) a declanşat lupta împotriva regelui Carol I Stuart, Revoluţia engleză căpătând particularităţi specifice izvorâte din această confruntare. Ea a îmbrăcat o haină religioasă, desfăşurându-se sub forma unei confruntări între catolici şi protestanţi, numiţi „puritani”. Ei îşi propuneau să „purifice” biserica engleză de influenţele catolicismului şi au avut un rol atât de mare în evenimentele care au zguduit veacul al XVII- lea, încât unii istorici britanici folosesc denumirea de „Revoluţie puritană” pentru a marca conţinutul acesteia. Revoluţia a avut drept ţel lichidarea puterii regelui în favoarea supuşilor şi crearea unor instituţii politice care să garanteze răspunderea guvernului, ca deţinător al puterii executive în faţa Parlamentului ca reprezentant al poporului. După restauraţia lui Carol al II-lea (1660-1685) monarhia a recunoscut la 1679 – Habeas Corpus Act – document ce reprezintă temelia constituţionalismului şi a libertăţilor individuale engleze. Avându-şi izvorul în Magna Charta Libertatum de la 1215, actul din 1679 stabilea că nici o persoană nu putea fi arestată decât pe baza unei ordonanţe judecătoreşti scrise, motivele arestării trebuind să fie comunicate în maximum 24 de ore, în caz contrar existând obligaţia juridică a punerii în libertate a persoanei respective. „Revoluţia glorioasă” de la 1688 prin care era înlăturat Iacob al II- lea, tronul revenind lui Wilhelm de Orania a desăvârşit sistemul constituţional al libertăţilor engleze. Billul Drepturilor (Bill of Right) de la 1689, unul din cele mai importante acte constituţionale britanice, asigura garantarea din partea regelui a convocării regulate a parlamentului, libertatea dezbaterilor sale şi dreptul exclusiv al acestuia în materie financiară. Regele pierdea dreptul de a suspenda aplicarea unor legi sau de a le abroga total sau parţial. Dreptul de a întreţine armata, componentele şi 52

efectivele acesteia erau condiţionate de aprobarea generală a parlamentului. Prin „revoluţia glorioasă”, nesângeroasă, puterea regală a fost definitiv îngrădită. Actul din 1701 care reglementa succesiunea la tron (prevăzând excluderea pentru totdeauna de la domnie a ramurii directe a Stuarţilor, tronul urmând să revină dinastiei de Hanovra) cuprindea unele garanţii constituţionale care desăvârşeau sistemul democratic al monarhiei constituţionale. Fiecare act al regelui trebuia să fie contrasemnat de ministrul de resort care-şi asuma răspunderea pentru acel act, instituindu-se formula „regele domneşte dar nu guvernează”. Constituţia engleză se prezintă astăzi ca fiind formată dintr-o parte scrisă, în care este cuprins dreptul statutar (statute law), dreptul judiciar sau al precedentelor (common law) şi dintro parte nescrisa, formată din dreptul cutumiar, aşa- numitele convenţii constituţionale. Din actele constituţionale engleze s-au inspirat Constituţiile moderne, începând cu constituţia americană, apoi cea franceză, care a influenţat celelalte constituţii europene. De remarcat este faptul că, din punct de vedere cronologic, prima Constituţie scrisă este cea americană din 1787 (Constituţia de la Philadelphia). Dar, sub aspectul importanţei istorice, a influenţei exercitate asupra dezvoltării mişcării constituţionale europene, întâietatea revine Constituţiei franceze de la 1791. Revoluţia franceză, ca o reacţie firească contra absolutismului monarhic, a promovat o concepţie juridică având drept obiectiv limitarea puterii guvernanţilor şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului, individul fiind scopul, iar societatea, exprimat prin stat, mijlocul. În consecinţă, baza şi scopul dreptului îl reprezintă consacrarea libertăţilor individuale. În articolul 1 al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1799 se afirmă că „oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”, iar articolul 2 preciza că „Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului”. Apoi articolul 5 menţiona că „Legea nu poate opri decât acţiunile vătămătoare societăţii. Tot ceea ce nu este oprit de lege este permis.” Cu alte cuvinte, omul se naşte cu o serie de drepturi care-i aparţin şi care nu pot fi îngrădite sau limitate de către stat, scopul acestuia fiind apărarea şi conservarea acestor drepturi. Iar societatea, adică statul nu poate face ceva contrar acestor drepturi, fără a-şi depăşi raţiunea de a fi. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului având 17 articole, enunţa într-o formulare clară şi categorică, principiile generale ale libertăţilor individuale, valabile pentru toţi oamenii, indiferent de pe ce meridian ar trăi. Mai mult decât Declaraţia de independenţă americană, cea franceză a fost eliberată de orice preocupare naţională. Prin caracterul său absolut universal Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului a devenit programul comun de libertate şi democraţie al tuturor naţiunilor, afirmând că „ignoranţa, uitarea sau nesocotirea drepturilor 53

omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice şi ale corupţiei guvernanaţilor.” 5 Cele mai importante drepturi ale omului erau socotite a fi libertatea, proprietatea şi rezistenţa la opresiune. Între oameni nu există alte deosebiri decât acelea ale virtuţilor şi talentelor lor. Iar pentru ca aceste drepturi să poată fi exercitate, societatea trebuia să se organizeze după principiul separării puterilor în stat. Cele 17 articole ale Declaraţiei exprimau idealul de libertate al omenirii la acea dată. Revoluţia franceză consacră concepţia omului investit cu drepturi de la natură, în calitatea lui de om. „Ideologii revoluţiei franceze nu utilizează, după cum spuneam, conceptul de „drepturi ale francezilor, ci de drepturi ale omului, în timp ce în doctrina juridică engleză sau americană, deşi sunt amintite aceste drepturi, ele sunt considerate ca „drepturi ale englezilor” sau „drepturi ale americanilor”. De asemenea, în concepţia revoluţiei franceze noţiunea de om şi noţiunea de persoană sunt identice, întrucât toţi oame nii şi numai oamenii sunt consideraţi ca persoane. Se poate spune că, din acest punct de vedere, asistăm la o răsturnare a vechilor concepţii şi doctrine ce au dominat dreptul roman, unde fundamentul dreptului nu era ideea de om, ci de cetate, omul dobândind drepturi nu în calitate de om, ci de membru al unei cetăţi, concretizate în cele trei statusuri: „status libertatis”, „status civitatis” şi „status familiae” (adică să fie liber, să fie cetăţean, şi sui- juris). Consecinţele acestei concepţii „antropocentriste” în materie juridică vor fi consacrarea şi afirmarea în actul constituţional din 1791 a principalelor drepturi înnăscute ale omului mai sus menţionate: libertatea, proprietatea, rezistenţa la opresiune. În consecinţă toate „drepturile civile se reduc la drepturile de libertate, de proprietate şi de a contracta”6 . Apariţia Constituţiei trebuie privită ca un proces desfăşurat în timp, început cu mult înainte de revoluţia burgheză, dar meritul burgheziei a constat în sistematizarea regulilor fundamentale de organizare a guvernării, într-o lege scrisă. Este important de subliniat că adoptarea Constituţiei s-a realizat, după modelul francez, prin forme şi proceduri solemne, investite cu cea mai înaltă forţă juridică. Procedura specială de adoptare pune în valoare supremaţia Constituţiei şi deosebirea acesteia faţă de celelalte legi ordinare. Pe tot parcursul secolului al XIX- lea au fost elaborate şi adoptate constituţii în majoritatea statelor europene. Ideea constituţională a dominat spiritul acestui veac, când Europa devine continentul statului naţional constituţional. Dintre acestea, Constituţia belgiană de la 1831 a transcris cel mai bine dreptul nescris englez. Iar în acest context este de menţionat faptul că românii, la 1866, când au elaborat şi adoptat prima Constituţie modernă, au avut drept model, constituţia belgiană. Procesul de geneză a formelor constituţionale moderne este un rezultat direct al sincronismului politic şi cultural european care a generat un ansamblu de principii şi reguli juridice prezente în aproape toate constituţiile. Din punct de vedere a modurilor de adoptare a constituţiilor acestea 54

sunt de mai multe feluri: constituţia acordată, statutul, pactul constituţional, constituţia convenţie şi constituţia parlamentară. Constituţia acordată este adoptată de monarh ca suveran absolut, ca de pildă: Constituţia franceză dată de Ludovic al XVIII-lea (1814), Constituţia Piemontului şi Sardiniei (1848), Constituţia japoneză (1898) etc. Spre deosebire de Constituţia acordată, Statutul este dat tot de monarh, dar ratificat prin plebiscit. În categoria statutelor menţionăm: Statutul Albertin (1848) care devine Constituţia Italiei, Statutul lui Al. I. Cuza (1864), constituţia regelui Carol al II.lea din România (1938) etc. Constituţia pact este rezultatul înţelegerii între rege şi popor, reprezentat prin parlament. Multe din constituţiile europene din a doua jumătate a secolului al XIX- lea au fost de acest tip, printre care şi Constituţia României de la 1866, precum şi cea din 1923, elaborată d upă primul război mondial. Constituţia convenţie este opera unei adunări aleasă special pentru a adopta constituţia, care apoi poate fi şi aprobată prin referendum (Constituţie referendară) cum a fost, de pildă, Constituţia României de la 1991. Constituţia parlamentară este opera parlamentului care o adoptă cu o majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor acestuia). În acest mod s-au adoptat constituţii după cel de-al doilea război mondial, mai ales în ţările Europei de Est. În evoluţia constituţională europeană a existat un „corpus” de reguli şi practici juridice, privind organizarea şi funcţionarea societăţii, a instituţiilor statului, protecţia şi garantarea drepturilor individuale, la care fiecare naţiune şi popor şi-a adus partea de creativitate şi originalitate. Caracteristicile fiecărei epoci au imprimat constituţiilor anumite trăsături specifice, care configurează juridicitatea şi normativitatea acestora. Dezvoltarea constituţională europeană dezvăluie faptul că afirmarea formelor instituţionale moderne nu s-a realizat în mod paşnic, ci prin „luptă”, conflict şi sforţare continuă, fiind rezultatul ciocnirii intereselor şi scopurilor urmărite de diferitele grupuri sociale şi politice ce alcătuiesc societatea. În consecinţă, „lupta în drept” şi „scopul în drept” sunt cei doi vectori care caracterizează şi direcţionează viaţa dreptului, după cum preciza Rudolph von Thering, unul din continuatorii şcolii istorice a dreptului 7 . Iar despre organizările şi instituţiile juridice , ca şi despre constituţiile politice, se poate spune că ele nu se formează şi se dezvoltă în mod paşnic şi liniştit, ci conflictual, fiind rezultanta raportului de forţe existent la un moment dat în cadrul societăţii. Constituţiile elaborate în diferite state europene preluate şi adoptate după modelul deschis de revoluţia franceză şi constituţia americană au reprezentat forma juridică prin care statul organizează cadrul politic de funcţionare a instituţiilor sale fundamentale, în interiorul

55

căruia indivizii dobândesc şi li se recunosc o serie de drepturi şi libertăţi politice, economice şi sociale. „Corpus- ul” comun de reguli şi practici juridice existente în conţinutul constituţiilor europene a constituit temeiul elaborării Constituţiei europene, care asigură organizarea pe baze federale a continentului nostru. Totodată racordarea la valorile şi principiile Constituţiei europene reprezintă un proces extrem de complex şi, în acelaşi timp, delicat, statele europene raportându-se, în mod diferit, faţă de adoptarea acesteia (de pildă olandezii şi francezii au respins, prin referendum, Tratatul asupra Constituţiei europene). Dar, elaborarea şi adoptarea Constituţiei reprezintă un pas important în procesul de adâncire a construcţiei europene, conferind continentului nostru un instrument eficace pentru funcţionarea şi dezvoltarea sa pe baze federale întărind, în acelaşi timp, prestigiul Uniunii, în raporturile internaţionale. 2. Caracterul şi conţinutul Tratatului constituţional

După 50 de ani de la începutul construcţiei europene, în urma unor extinderi succesive care au făcut ca în prezent Uniunea Europeană să aibă 25 de membri, era momentul ca diferitele tratate care s-au succedat de-a lungul anilor să fie contopite într- un singur text. Însăşi ideea de „Constituţie” reprezintă un progres imens în direcţia aprofundării integrării şi a apropierii Uniunii Europene de cetăţeni. În condiţiile în care adoptarea unei Constituţii este de natură să aprofundeze, în mod decisiv, integrarea politică la nivelul Uniunii, prin dispariţia tradiţionalilor piloni (pilonul comunitar, politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în materie judiciară şi poliţienească), un astfel de instrument devine un adevărat catalizator pentru consacrarea Uniunii ca un actor internaţional de prim rang la nivelul societăţii internaţionale. Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene, adoptată de către Conferinţa intervugernamentală de la Nisa din 7 - 9 decembrie 2002, prevedea o nouă reformă a tratatelor, centrată în special asupra a patru teme: repartizarea competenţelor între Uniune şi statele membre; simplificare instrumentelor Uniunii; rolul Parlamentelor naţionale; statutul Chartei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni. În cadrul Consiliului European de la Laeken, din 14 – 15 decembrie 2001, şefii de stat şi de guvern din ţările UE au luat decizia ca, după modelul deja experimentat în cazul elaborării Chartei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni, să se constituie o Convenţie pentru viitorul Europei (sau Convenţie europeană). Rolul acesteia era de a reflecta şi de a găsi soluţii 56

pentru transpunerea în practică a reformei tratatelor comunitare, respectiv de a face faţă noilor provocări: pe plan intern (nevoia de a aduce Uniunea şi instituţiile sale mult mai aproape de cetăţeni), dar şi pe plan internaţional (fenomenul globalizării, în principal). Lansată la 28 februarie 2002 şi prezidată de Valéry Giscard d‟Estaing, Convenţia era compusă din 105 membri plini şi 102 supleanţi: un reprezentant al fiecărui guvern, doi membri pentru fiecare Parlament naţional, şaisprezece membri ai Parlamentului european şi doi reprezentanţi ai Comisiei europene. Ţările candidate erau reprezentate în aceleaşi condiţii ca şi statele membre (fără a putea totuşi să împiedice consensul, regula decizională în cadrul Convenţiei). Lucrările erau conduse de către un prezidiu format din treisprezece membri, reprezentând toate cele patru secţiuni ale Convenţiei. Pe parcursul anului 2002, grupurile de lucruri şi-au prezentat în faţa adunărilor în plen raporturile finale, sinteză a concluziilor adoptate. În iunie 2003, în conformitate cu calendarul stabilit, Convenţia a prezentat Consiliului European de la Salonic textul Proiectului de Tratat constituţional. La 18 iulie 2003, a fost adoptată o variantă revizuită şi completată a documentului. Pasul

următor

a

fost

supunerea

acestui

Proiect

aprobării

Conferinţei

Interguvernamentale, ale cărei lucrări s-au deschis în octombrie 2003. Ulterior eşecului din cadrul Consiliului European de la Bruxelles, din 12 - 13 decembrie 2003, şefii de stat şi de guverne ai ţărilor membre U.E. au ajuns la un rezultat pozitiv cu ocazia summit-ului, din zilele de 17 - 18 iunie 2004: adoptarea textului final al Proiectului de Tratat constituţional pentru Europa, care a păstrat cea mai mare parte a propunerilor Convenţiei. Formula rezultată în urma negocierilor, care au durat aproximativ nouă luni, reprezintă, probabil, maximul posibil în acest stadiu al integrării europene 8 . La 29 octombrie 2004, şefii de stat şi de guvern ai celor 25 de state membre ale Uniunii au semnat Tratatul Constituţional la Roma. Acest loc a fost ales, în mod simbolic, pentru a reaminti tuturor de unde a pornit ambiţiosul proiect european: de la semnarea, la 25 martie 1957, pe colina Capitoliului, de către reprezentanţii Belgiei, Franţei, Germaniei, Luxemburgului şi Olandei a Tratatelor instituind Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Tratatul nu va intra în vigoare decât după ratificarea sa, conform propriilor proceduri constituţionale, de către toatele statele membre ale Uniunii. Data cea mai probabilă a încheierii acestui proces este 1 noiembrie 2006. Menită să înlocuiască toate tratatele comunitare existente, Constituţia debutează cu un Preambul şi este împărţită în patru părţi, respectiv 448 de articole: dispoziţiile fundamentale care definesc U.E. (obiective, competenţe, proceduri decizionale, instituţii); Charta drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni; politicile Uniunii; clauzele finale (procedurile de adoptare şi de revizie) 9 . 57

3. Definiţia, obiectivele şi valorile Uniunii

Preambulul Tratatului Constituţional anticipează valorile Uniunii, reglementate în detaliu în Partea I: civilizaţie, umanitate, egalitate, libertate, drepturile omului, stat de drept, cultură, educaţie, progres social, justiţie, solidaritate. De remarcat că în ultimul paragraf al Preambulului se mulţumeşte membrilor Convenţiei Europene pentru contribuţia lor la elaborarea Tratatului Constituţional „în numele cetăţenelor şi cetăţenilor şi al statelor Europei”. Astfel, este subliniată încă de la început dubla legitimitate a Uniunii: interstatală şi populară, interguvernamentală şi comunitară 10 . Inspirată de dorinţa cetăţenelor şi cetăţenilor, şi a statelor Europei de a construi un viitor comun, Constituţia instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi conferă competenţe pentru atingerea obiectivelor comune. Pentru prima dată, într- un Tratat constitutiv se vorbeşte despre „competenţe” în vederea atingerii unor „obiective comune” – se evită, totuşi, sintagma „competenţe comune”. Până în prezent, ideea de „delegare de competenţe” sau de „exercitare în comun a anumitor competenţe” se regăsea doar în hotărârile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene sau în dispoziţiile din constituţiile unor state membre – de exemplu, art. 88, al. 1 din Constituţia Republicii Franceze – referitoare la participarea la Uniunea Europeană. Semnificaţia acestor prevederi este aprofundarea integrării economice şi politice la nivelul Uniunii Europene. Uniunea coordonează politicile statelor membre pentru atingerea acestor obiective şi exercită, prin metoda comunitară, competenţele ce i-au fost transferate de către acestea. Metoda comunitară reprezintă o noţiune recent introdusă în vocabularul juridic. Aceasta poate fi definită ca ansamblul principiilor care guvernează mecanismele decizionale la nivelul UE şi care reflectă dualitatea Uniunii de organism fondat pe voinţa statelor şi cetăţenilor de a aprofunda a integrarea. În mod concret, metoda comunitară este reflectată prin consacrarea procedurii codeciziei, care presupune intervenţia Consiliului (organism al statelor) şi a Parlamentului European (organism al cetăţenilor). Se precizează că Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi care se angajează să le promoveze în comun. Astfel sunt extinse prevederile art. 49 (fostul art. O, modificat la Amsterdam) din Tratatul de la Maastricht - prin referirea la „împărtăşirea, respectarea şi promovarea valorilor comune de către statele care doresc să adere”. Totodată, se păstrează atributul „european”, reţinut de Tratatul de la Maastricht, referitor la statele care pot deveni membre.

58

Lista valorilor europene fundamentale, comune statelor membre

sunt: respectul

demnităţii umane; libertatea; democraţia; egalitatea; statul de drept; respectul pentru drepturile omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor. Totodată, este enunţat caracterul comun al acestor valori, precum şi scopul realizării unei societăţi caracterizate prin: pluralism; toleranţă; justiţie; solidaritate; egalitate între femei şi bărbaţi; nediscriminare. Scopul Uniunii este de a promova pacea, respectul faţă de valorile sale fundamentale şi bunăstarea popoarelor sale. Ea optează pentru un model de societate întemeiat pe dezvoltarea durabilă, consecinţă a creşterii economice echilibrate, cu o piaţă unică, un grad cât mai ridicat de ocupare a forţei de muncă, de competitivitate şi al nivelului de trai. Totodată, U.E. combate excluderea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului. Uniunea susţine coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre. Organizaţia respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european. În domeniul relaţiilor externe, Uniunea promovează pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă, solidaritatea şi respectul între popoare, comerţul liber şi echitabil, eradicarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului, în special a drepturilor copilului. Sunt menţionate ca obiective respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, precum ş i respectul principiilor Cartei Naţiunilor Unite. Toate aceste obiective sunt duse la îndeplinire prin mijloace adecvate, în funcţie de competenţele conferite Uniunii prin prevederile constituţionale. Libertăţile fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene sunt: garantarea liberei circulaţii a persoanelor, a bunurilor, a capitalurilor şi a serviciilor, precum şi libertatea de stabilire. În acest sens, este necesară separarea noţiunii de libertate fundamentală în sensul de „drept al omului” (în formularea Convenţiei pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului), respectiv în sensul dreptului comunitar, care presupune un principiu – dublat de un drept subiectiv – cu încărcătură economică, specific „pieţei comune”. Un loc deosebit a fost rezervat nediscriminării fondate pe cetăţenie, complementară libertăţilor fundamentale (nereglementând, practic, un drept al omului). Precizăm că principiul nediscriminării este explicitat pe baza unui criteriu cvasi-exhaustiv (sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, trăsături genetice, limbă, religie sau credinţă, opinie politică sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, proprietate, naştere, disfuncţie, vârstă sau orientare sexuală) de art. II-81 al Chartei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni, parte integrantă din Tratat. Uniunea respectă identitatea naţională a statelor sale membre în ceea ce priveşte structurile lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv autonomia locală şi regională. 59

Acest principiu subliniază ideea că diversitatea este una din trăsăturile sale caracteristice (actuala deviză fiind chiar aceasta, “Unitate în diversitate”). Textul se regăseşte, de altfel, în articolul F al Tratatului de la Maastricht (6, în numerotarea N isa). Un alt principiu fundamental al Uniunii este cooperarea loială între statele membre. Aceasta implică respectul reciproc, acordarea de asistenţă pentru îndeplinirea sarcinilor ce decurg din Constituţie, obligaţia de a facilita atingerea obiectivelor comunitare şi de a se abţine de la orice măsură care ar putea împiedica realizarea acestor obiective. În contextul în care aprofundarea integrării lărgeşte sfera decizională comunitară, scopul articolului este de a menţine împreună Uniunea şi statele membre printr-o obligaţie comună de loialitate. Implicit, vocaţia textului poartă nu numai asupra relaţiilor Uniunii cu statele membre, ci şi asupra celor dintre statele membre. Obligaţia de loialitate şi de cooperare reală reflectă faptul că procesul decizional ar trebui să fie aplicat astfel încât toate statele membre să se implice în implementarea deciziilor şi să nu adopte o atitudine pasivă faţă de deciziile adoptate cu majoritate calificată. Astfel, cooperarea loială s-ar traduce în faptul că deciziile sunt aduse la îndeplinire cu conştiinţa subiectivă a faptului că identitatea naţională a fiecărui stat va fi respectată, respectiv că statele membre vor primi asistenţă în caz de dificultate. Constituţia reflectă principiul cooperării loiale în unele reglementări – evoluţii semnificative faţă de tratatele constitutive anterioare: implicarea sporită a Parlamentelor naţionale, prevederi referitoare la solidaritate, relevanţa compromisului „Ioannina” decis la summit- ul de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004. Art. I-6 consacră un alt principiu al dreptului comunitar: supremaţia să faţă de dreptul naţional în domeniile în care Uniunea îşi exercită competenţele, în baza cărora poate adopta acte normative obligatorii din punct de vedere juridic. Acest principiu a fost co nsacrat pe cale jurisprudenţială, de către C.J.C.E. (de exemplu, în Hotărârea Van Gend en Loos 11 , din 1963, referitoare la art. 12 din Tratatul asupra Comunităţii Economice Europene, sau Hotărârea Simmenthal12 , din 1978, referitoare la art. 28 al aceluiaşi tratat), fiind confirmat în deciziile sale ulterioare, găsindu-şi acum consacrarea în textul Tratatului Constituţional şi devenind astfel izvor de drept scris. Art. I-7 acordă personalitate juridică unică Uniunii şi o va înlocui pe cea a Comunităţilor, contribuind, din punct de vedere politic, atât la o mai bună vizibilitate a sa pe plan extern, cât şi la apropierea faţă de cetăţeni, fiind mult mai uşor de stabilit cine răspunde pentru acţiunile desfăşurate. Tratatele actuale nu fac referire în cuprinsul lor la Uniune ca având personalitate juridică, chiar dacă după, modificările adoptate la Nisa, unele prevederi ar fi putut fi interpretate în acest sens (asemenea încercări au fost realizate şi de către C.J.C.E., prin jurisprudenţa sa). Cu toate acestea, doctrina dreptului comunitar considera, în cvasiunanimitate, că personalitatea juridică aparţine Comunităţii Europene şi nu Uniunii Europene. Menţionăm că există şi anumite 60

opinii, susţinute în principal de serviciile juridice ale Consiliului, respectiv Comisiei, conform cărora UE ar fi deţinut o personalitate juridică implicită, rezultată din atribuţiile conferite de Tratatul asupra Uniunii Europene, inclusiv în domeniile P.E.S.C. şi J.A.I. În acest sens, este invocată şi practica încheierii de către Uniunea Europeană a unor acorduri internaţionale (de exemplu, privind statutul misiunilor U.E. în Macedonia sau Bosnia-Herţegovina). Prin prevederea în mod expres a acordării personalităţii juridice Uniunii, sunt înlăturate toate ambiguităţile prevederilor Tratatelor actuale. Simbolurile Uniunii, deja consacrate, sunt stabilite prin art. I-8: steagul - un cerc cu douăsprezece stele aurii pe fundal albastru; imnul - Oda bucuriei din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven; motto- ul - „Unitate în diversitate”; moneda - euro; Ziua Europei - 9 mai. Prezentarea însemnelor Uniunii în partea I prezintă semnificaţia consolidării elementelor care stau la temelia sa, conducând către ideea aprofundării integrării, inclusiv la nivel politic. Art. I-9 clarifică atât problema valorii juridice a Chartei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni, cât şi problema aderării Uniunii la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, Charta drepturilor fundamentale dobândeşte atât valoare juridică obligatorie, cât şi valoare constituţională. Această prevedere are caracter de noutate, întrucât discuţii privind valoarea sa juridică au avut loc şi după adoptarea sa la Nisa, în anul 2000, neîntrunindu-se însă un consens în direcţia obligativităţii sale. Acordarea personalităţii jurid ice Uniunii face posibilă aderarea acesteia la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Principala dificultate legată de aderarea Uniunii la Convenţie se referă la raportul care va fi stabilit între cele două Curţi de Justiţie, fiind exprimată îngrijorarea că, prin aceasta, Curtea de la Strasbourg va deveni competentă să se pronunţe cu privire la dreptul comunitar, şi mai ales asupra competenţelor statele membre şi ale Uniunii. Totodată, se mai ridică problema raporturilor dintre dispoziţiile Cartei drepturilor fundamentale şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Soluţia este precizată, însă, de art. II-112 paragraful 3 din Chartă, care arată că, în cazul în care un drept reglementat de Chartă este se regăseşte şi în prevederile Convenţiei, conţinutul şi sfera sa de aplicare vor fi înţelese ca cele reglementate de Convenţie. Constituţia stabileşte, la art. I-10, preluând prevederile deja existente în tratatele anterioare, că cetăţenia europeană nu o înlocuieşte pe cea a Statului naţional, ci se adaugă acesteia. Sunt enumerate o serie de drepturi de care se bucură cetăţenii europeni: la libera circulaţie şi la stabilirea reşedinţei; de a alege şi de a fi ales în organele comunitare şi în cadrul alegerilor locale în orice stat membru; la protecţie diplomatică din partea oricărui stat membru pe teritoriul unui stat terţ în care statul membru al cărui cetăţean este persoana respectivă, nu este reprezentat; de petiţionare. Prevederea în conformitate cu care exercitarea drepturilor prevăzute în acest articol se face în limitele şi în condiţiile prevăzute de textul Constituţiei şi a 61

măsurilor adoptate în baza acestuia consacră caracterul relativ (şi nu absolut) al drepturilor reglementate. Se realizează, în acelaşi timp, şi distincţia între esenţa drepturilor – garantate prin Constituţie – şi exerciţiul acestora – supus limitelor prevederilor Părţii a III-a şi a normelor conţinute de dreptul derivat. Principiile fundamentale ale Uniunii sunt expuse în art. I-11. Se precizează că delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Astfel, UE acţionează în limitele competenţelor atribuite prin Constituţie de către statele membre, în vederea atingerii obiectivelor stabilite de comun acord de către aceasta. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie aparţine entităţilor statale componente. Exercitarea competenţelor UE

se

bazează pe principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii, reglementate printr-un Protocol anexat Tratatului constituţional. Astfel, în temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine atinse la nivelul Uniunii. Cele trei categorii de competenţe exercitate în cadrul Uniunii sunt: exclusive; partajate între statele membre şi Uniune; de sprijin, de coordonare sau complementare ale Uniunii. Prevederi speciale sunt rezervate unor domenii, precum: politicile economice ale statelor membre, care fac obiectul unei acţiuni de coordonare din partea UE; politica externă şi de securitate comună, Uniunea având doar competenţa de a o defini şi implementa; politica de apărare, al cărei cadru urmează a fi stabilit progresiv tot de către Uniune. Conturarea progresivă a unei politici de apărare comună constituie o dovadă în plus pentru tendinţa tot mai accentuată de integrare politică, prin dezvoltarea actualei Politici Europene de Securitate şi Apărare (P.E.S.A.) din cadrul P.E.S.C. Va trebui avută în vedere, în cadrul acestei politici, necesitatea evitării suprapunerii competenţelor U.E. peste cele ale alianţelor militare la care sunt parte unii dintre membrii Uniunii. Competenţele exclusive ale Uniunii vor acoperi întregul domeniu al politicii comerciale comune lato sensu: concurenţa, politica monetară pentru statele membre care au adoptat moneda euro, politica comercială comună, uniunea vamală. Cu respectarea unor condiţii, Uniunea devine singura competentă să încheie acorduri internaţionale în domeniul politicii comerciale comune. Domeniile în care se exercită competenţele partajate sunt delimitate în art. I- 14 prin excludere faţă de domeniile care fac obiectul competenţelor exclusive şi complementare ale Uniunii: dacă Tratatul constituţional nu le-a consacrat ca fiind exclusive sau complementare, atunci ele sunt partajate. Această tehnică face ca enumerarea lor să nu fie limitativă, lăsând loc evoluţiei ulterioare. Astfel, sunt enumerate principalele domenii în cadrul cărora funcţionează 62

competenţele partajate: piaţa internă, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, agricultură şi pescuit, transport, reţele trans-europene, energie, politica socială, economie, coeziune socială şi teritorială, mediu, protecţia consumatorului, sănătate publică. Un caz special de competenţă partajată priveşte cooperarea pentru dezvoltare şi ajutorul umanitar, domenii în care Uniunea poate acţiona sau pune la punct o politică comună, fără însă a împiedica statele membre să-şi exercite propriile competenţe. Practic, în acest domeniu, este eliminată obligaţia entităţilor statale componente de a nu acţiona atât timp cât Uniunea a întreprins măsur i în acel domeniu (art. I-12, paragraful 2). Domeniile în care Uniunea îşi va desfăşura acţiunile de sprijin de coordonare ori complementare sunt precizate în art. I-17: industrie, educaţie, stimularea vocaţiilor şi tineret, cultură, turism, sport şi protecţie împotriva dezastrelor. O importanţă specială se acordă problematicii ocupării forţei de muncă, arătându-se că, în cadrul Uniunii, statele membre îşi vor coordona politicile în acest domeniu. Trebuie menţionat că, deşi UE va deţine dreptul de a desfăşura acţiuni de sprijin, aceste arii aparţin statelor membre. În acest sens, se prevede expres că pentru acest tip de competenţe, actele având forţă juridică obligatorie adoptate de către Uniune în baza prevederilor referitoare la aceste domenii nu pot conduce la armonizarea legislaţiei statelor membre în domeniul în care pot fi exercitate. Articolul I-15 face referire la modul în care îşi vor desfăşura acţiunea statele membre, respectiv, Uniunea în domeniul politicilor economice: UE nu are decât posibilitatea de a coordona politicile economice desfăşurate de statele membre, prin stabilirea principiilor directoare; entităţile statale au obligaţia de a-şi desfăşura acţiunile ţinând cont de interesul comun, astfel încât să contribuie la realizarea obiectivelor Uniunii; statelor care au adoptat moneda euro li se aplică prevederi speciale, detaliate în Partea a II-a a Tratatului constituţional; Uniunea adoptă liniile generale ale politicii ocupaţionale a forţei de muncă. Sfera politicii externe şi de securitate comună este definită, de art. I-16, în mod larg: toate domeniile politicii externe şi toate chestiunile legate de securitatea Uniunii, inclusiv conturarea progresivă a unei politici comune de apărare, care ar putea conduce la o apărare comună. Se stabilesc obligaţiile Statelor membre, care vor sprijini în mod activ şi fără rezerve politica desfăşurată de Uniune, într-un spirit de solidaritate reciprocă şi de loialitate. Este prescrisă obligaţia acestora de a se abţine de la orice acţiune contrară interesului Uniunii ori care ar putea aduce atingere efectivităţii sale. Reglementarea unei sfere largi a politicii externe şi de securitate comună, care cuprinde dezvoltarea progresivă a politicii de apărare comună, conduce spre posibilitatea accentuării integrării la nivel politic.

63

Tratatul constituţional prezintă în art. I-18 o clauză de flexibilitate, care permite adaptarea competenţelor Uniunii la situaţiile neprevăzute, care pot apărea ca urmare a unor evoluţii ulterioare. Utilizarea acestui articol ca temei pentru extinderea atribuţiilor Uniunii este limitat prin precizarea unui mecanism procedural declanşabil doar în anumite condiţii. Paragraful 2 al articolului sus- menţionat menţionează, conform principiului subsidiarităţii, implicarea Parlamentelor naţionale în această procedură, la iniţiativa Comisiei Europene. Ca şi în cazul competenţelor complementare, se prevede faptul că acolo unde Tratatul exclude armonizarea legislaţiei statelor membre, măsurile adoptate în baza acestui articol nu pot impune un asemenea demers, după cum este precizat şi de către C.J.C.E. prin jurisprudenţa sa. Structura instituţională a UE este unică, având ca scop: contribuţia la progresul obiectivelor Uniunii; promovarea valorilor Uniunii; servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre. Sarcina pe care trebuie să o îndeplinească instituţiile Uniunii este aceea de a asigura coerenţa, efectivitatea şi continuitatea acţiunilor şi politicilor asumate. Aceste instituţii sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Se remarcă un element de noutate al Constituţiei în raport cu tratatele anterioare, includerea Consiliului European în categoria instituţiilor Uniunii. Astfel, apreciem ca nu are loc o redefinire a termenului de instituţie, ci o reconsiderare a rolului şi poziţiei Consiliului European, ale cărui acte vor produce, în conformitate cu Constituţia, efecte juridice, nu doar politice. Ultimul paragraf al articolului consacră principiul atribuirii de competenţe (fiecare instituţie trebuie să acţioneze numai în limita puterilor conferite de către Constituţie, în conformitate cu procedurile şi condiţiile stabilite), precum şi obligaţia instituţiilor de a coopera pe deplin (principii prevăzute şi la art.I-11). Atribuţiile Parlamentului European sunt reglementate prin art. I–20: este legislatorul UE împreună cu Consiliul, exercită funcţii bugetare, de control politic şi de consultare şi îl numeşte preşedintele Comisiei Europene. Parlamentul este ales prin vot liber, direct, secret şi universal pentru un mandat de cinci ani. Tot pentru un mandat de cinci ani sunt aleşi Preşedintele şi funcţionarii care vor deservi activităţile Parlamentului. Numărul de locuri în forul legislativ este limitat la 750, numărul minim de parlamentari provenind dintr- un stat membru fiind de şase, iar cel maxim de 99 13 . Conform art. I-21, Consiliul European dobândeşte calitatea de instituţie, funcţionarea sa fiind formalizată. Caracterul de instituţie determină şi faptul că actele adoptate de acesta vor avea caracter obligatoriu. Astfel, în conformitate cu art. I-35, Consiliul European adoptă decizii, în situaţiile prevăzute de Constituţie. Rolul acestei instituţii, aşa cum apare înscris în primul paragraf, este de a furniza impulsul necesar dezvoltării Uniunii şi de a defini direcţiile politice generale, precum şi priorităţile de acţiune. Foarte importantă este precizarea că această instituţie 64

nu are funcţii legislative. Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară. Alte funcţii ale Consiliului sunt de coordonare şi de elaborare a politicilor comunitare. Din Consiliul European fac parte, ca şi până acum, şefii de stat şi de guvern, cărora li se alătură Preşedintele Comisiei Europene, precum şi Preşedintele Consiliului European. La lucrările acestei instituţii participă şi Ministrul de Externe al UE. În funcţie de problemele stabilite pe agenda de lucru, membrii Consiliului European pot decide să fie asistaţi de către un ministru, respectiv de către un comisar, în cazul Preşedintelui Comisiei. Tratatele actuale precizează că şefii de stat şi de guvern pot fi secondaţi de către miniştrii de Externe, aceştia făcând astfel parte din Consiliul European. Tratatul Constituţional limitează însă participarea miniştrilor şi a comisarilor doar la cazurile necesare, încercându-se astfel o reducere a numărului de participanţi la şedinţe. Reuniunile Consiliului European au loc de patru ori pe an, Preşedintele acestei instituţii urmând a stabili când anume. În situaţii speciale, se prevede că pot fi ţinute reuniuni suplimentare. Conform Tratatelor actuale, Consiliului European se întruneşte de cel puţin două ori pe an. În urma Consiliului European de la Lisabona, din 23 – 24 martie 2000, s-a stabilit o a treia reuniune, pentru a urmări aplicarea noii strategii economice, de ocupare a forţei de muncă şi de coeziune socială,

precizate cu ocazia acestei reuniuni („Strategia de la

Lisabona”) . Regula pentru adoptarea deciziilor în Consiliului European este consensul, cu excepţia cazurilor exprese prevăzute în care Tratat. Alegerea unui preşedinte în fruntea Consiliului European reprezintă un element de noutate faţă de Tratatele anterioare, deşi discuţii în acest sens au existat în ultimii ani. Preşedintele va fi ales de către Consiliul European, cu majoritate calificată, pentru un mandat de doi ani şi jumătate, reînnoibil o singură dată. În materie de politică externă şi de securitate comună, rolul său este de a asigura reprezentarea efectivă pe scena internaţio nală, fără a aduce atingere competenţelor Ministrului Afacerilor Externe. Alte activităţi desfăşurate de acesta sunt: prezidarea întrunirilor; buna pregătire a reuniunilor, precum şi continuitatea activităţii, facilitarea coeziunii şi consensului în cadrul Consiliului; prezentarea, după fiecare reuniune, a unui raport în faţa Parlamentului European. În acelaşi timp, este prevăzută interdicţia pentru Preşedintele Consiliului de a deţine un mandat naţional. Preşedintele Consiliului European va constitui un element de unitate şi reprezentativitate al Uniunii, atât spre interior, cât şi spre exterior, de natură să consolideze coerenţa acţiunii acesteia. Unele probleme s-ar putea ridica, în practică, cu privire la relaţia dintre Preşedintele Consiliului European şi Ministrul Afacerilor Externe, ambii având competenţe în materie de politică externă şi de securitate comună şi de reprezentare în raport cu statele terţe şi organizaţiile internaţionale. Sintagma „fără a aduce atingere competenţelor

65

Ministrului Afacerilor Externe” nu exclude, însă, posibilitatea unei „dublări” a anumitor competenţe sau demersuri. Articolul I-24 precizează care sunt, în principal, formaţiunile în care Consiliul se poate întruni: Consiliul General al Afacerilor (care are rolul, alături de Consiliul Legislativ, de a conferi coerenţă lucrărilor Consiliului; când participă şi Comisia, rolul său este de a pregăti reuniunile Consiliului European); Consiliul Legislativ (elaborează, împreună cu Parlamentul European, legile/legile-cadru europene); Consiliul Afacerilor Externe (pe baza liniilor strategice directoare elaborate de către Consiliul European, el are misiunea de a concretiza politica externă a UE; este prezidat de Ministrul Afacerilor Externe UE). Printr-o decizie a Consiliului European se pot stabili noi formaţiuni ale Consiliului. Remarcăm eliminarea formaţiunilor Consiliului Economic şi de Finanţe şi a Consiliului privind Justiţia şi Securitatea. Preşedinţia formaţiunilor Consiliului, altele decât Consiliul Afacerilor Externe, va fi asigurată prin rotaţie, respectându-se principiului repartiţiei politice şi geografice echitabile şi a diversităţii statelor membre. Definiţia majorităţii calificate în cadrul Consiliului European este dată de art. I-25: cel puţin 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 15 state membre şi cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Practic, 12 state (într-o UE cu 25 de membri) sau un număr reprezentând 35,01% din populaţia Uniunii au posibilitatea de a respinge o iniţiativă legislativă. O primă consecinţă a acestei modalităţi de adoptare a deciziilor este consolidarea poziţiei statelor mici şi mijlocii în raport cu cele mari. Minoritatea de blocaj trebuie să includă cel puţin patru membri ai Consiliului. Scopul acestei prevederi este de a evita ca cele trei state mari să nu dispună de un drept de veto. Dispoziţiile sus-menţionate se referă la situaţia-regulă, şi anume când propunerea de act legislativ vine din partea Comisiei. Paragraful 2 al aceluiaşi articol prevede pentru situaţiile excepţionale (când propunerea nu vine din partea Comisiei ori a Ministrului Afacerilor Externe al UE) un alt tip de majoritate calificată: 72% din numărul statelor membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia UE. Paragraful 4 instituie interdicţia de a vota în cadrul Consiliulu i European pentru Preşedintele Consiliului European şi pentru cel al Comisiei. Precizăm că dispoziţiile cu privire la modalitatea de vot vor intra în vigoare începând cu 1 noiembrie 2009. Până atunci, funcţionează un sistem apropiat de cel actual. Numărul de voturi pe care îl deţine fiecare stat, în perioada tranzitorie, este precizat în Protocolul – Anexa III a Tratatului Constituţional14 . Rolul Comisiei este de a proteja interesul european general, de a veghea la aplicarea Constituţiei, precum şi de a supraveghea acţiunile desfăşurate de instituţiile Uniunii, în baza Tratatului Constituţional. Comisia are funcţii de coordonare, executive şi de gestiune, execuţie bugetară, gestionare a programelor comunitare, reprezentare externă. Durata mandatului său este de 5 ani. 66

Iniţiativa legislativă este un drept pe care Constituţia îl acordă, ca regulă generală, acestei instituţii. Începând cu 2009, Comisia va avea următoarea componenţă: Colegiul va cuprinde Preşedintele Comisiei, Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii ca vicepreşedinte şi treisprezece comisari europeni, selectaţi din statele membre pe baza unui sistem echitabil de rotaţie. Din ţările comunitare care nu au comisari într-un mandat, Preşedintele Comisiei va desemna comisari fără drept de vot 15 . Principiul independenţei Comisiei este reiterat în paragraful 7 al articolului sus- menţionat: în desfăşurarea activităţii lor, comisarii nici nu vor căuta, nici nu vor accepta instrucţiuni din partea statelor membre ori a altor organisme comunitare. Parlamentul European este cel care aprobă componenţa Comisiei şi pe Preşedintele acesteia, ca pe un corp colegial. Comisia, în ansamblul său, este răspunzătoare în faţă forului legislativ european, acesta având posibilitatea de a introduce o moţiune de cenzură. Ţinând co nt de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European şi după consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune forului legislativ european un candidat la funcţia de Preşedinte al Comisiei. Acest trebuie să întrunească majoritatea voturilor Parlamentului. În cazul în care persoana desemnată nu îndeplineşte această condiţie, Consiliul European propune, în termen de o lună, un nou candidat, care va parcurge aceeaşi procedură. Criteriile de eligibilitate sunt competenţa, independenţa şi angajamentul faţă de Uniune. Numirea comisarilor de către Preşedinte se face pe liste de câte trei candidaţi, propuse de fiecare stat membru. Preşedintele conduce activitatea Comisiei. El ia decizii cu privire la organizarea internă şi asigură consistenţa şi eficienţa activităţii acestei instituţii, precum şi respectarea principiului colegialităţii, care stă la baza acţiunii sale. În cazul în care unul dintre comisari îşi desfăşoară activitatea în mod necorespunzător, Preşedintele Comisiei îi poate cere să îşi dea demisia. Una dintre cele mai importante inovaţii ale Tratatului constituţional este instituirea funcţiei de Ministrul al Afacerilor Externe, reglementată prin art. I-28. Acesta are un dublu statut, el făcând parte atât din Consiliul European, cât şi din Comisie. Consiliul European este acela care, cu majoritate calificată şi cu acordul Preşedintelui Comisiei, îl numeşte pe Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii. În baza mandatului dat de Consiliu, Ministrul Afacerilor Externe contribuie cu propuneri la dezvoltarea politicii externe şi de securitate comune, cât şi a politicii comune de apărare şi securitate. Ministrul este totodată şi unul dintre vice-preşedinţii Comisiei Europene, în cadrul acesteia ocupându-se de relaţiile externe şi de coordonarea altor aspecte ale acţiunii Uniunii pe plan extern. Atunci când acţionează în cadrul Comisiei, el se supune procedurilor aplicabile activităţii acesteia. Conform art. I-29, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.)este compusă din: Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tribunalul General (care înlocuieşte Tribunalul de Primă 67

Instanţă existent în prezent) şi instanţele specializate. Precizăm că Curtea de Justiţie reprezintă instituţia în ansamblul său, care include toate cele trei categorii de instanţe. Curtea de Justiţie este instanţa comunitară supremă, care are rolul de a asigura respectul faţă de Constituţie şi de dreptul Uniunii. Fiecare stat membru are câte un judecător la C.J.U.E. şi cel puţin unul la Tribunalul General (numărul exact urmează a fi stabilit prin Statutul C.J.U.E.). Judecătorii sunt asistaţi de avocaţi generali. Numirea judecătorilor şi a avocaţilor generali are loc în urma acordului comun al statelor membre. Mandatul este stabilit la o durată de 6 ani, reînnoibil o singură dată. Atribuţiile Curţii de Justiţie vizează soluţionarea litigiilor dintre statele membre, dintre Uniune şi statele membre, dintre instituţiile unionale şi dintre particulari şi Uniune. Ea rezolvă şi cererile de interpretare a dreptului comunitar adresate de Tribunalele naţionale, necesare în vederea aplicării unitare a dreptului comunitar pe teritoriul unional. Banca Centrală Europeană (B.C.E.) şi Curtea de Conturi sunt tratate într- un capitol distinct al Titlului IV, intitulat „Alte instituţii şi organe”, care cuprinde art. I-30 - 32. Primele trei paragrafe ale articolului I-30 menţionează activităţile B.C.E.: împreună cu Băncile Centrale Naţionale formează Sistemul European al Băncilor Centrale 16 , pe care îl dirijează; menţine stabilitatea preţurilor; sprijină politicile economice generale ale Uniunii; defineşte şi implementează politica monetară a Uniunii, autorizează emiterea monedei unice. B.C.E. are personalitate juridică şi îşi exercită activitatea în mod independent, principiu pe care state le membre trebuie să îl respecte. Obligativitatea de a consulta B.C.E. în domeniile sale de competenţă cu privire la propunerile de acte europene ori de regulamente la nivel naţional este înscrisă în paragraful 5 al articolului sus- menţionat. Se precizează şi că organele B.C.E., compunerea lor şi metodele de operare sunt definite în Partea a II-a a Tratatului Constituţional, precum şi în Statutul Băncii. Curtea de Conturi realizează auditul în cadrul Uniunii, activitatea sa constând în examinarea conturilor de venituri şi cheltuieli şi asigurarea unei bune gestiuni a finanţelor comunitare. Fiecare stat membru este reprezentat în cadrul Curţii de Conturi, principiul independenţei în activitatea pe care aceştia o desfăşoară fiind, de asemenea, înscris în textul articolului. S-a considerat necesar să se menţioneze expres faptul că Curtea de Conturi reprezintă o instituţie comunitara, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, în special faptul că actele sale produc efecte juridice. Conform articolul I-32, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet al Regiunilor şi de un Comitet Economic şi Social, care exercită funcţii consultative. Paragrafele 2 şi 3 precizează componenţa celor două Comitete: Comitetul Regiunilor reprezentanţi ai organismelor locale şi regionale, care ori au fost aleşi în structuri 68

locale/regionale, ori sunt din punct de vedere politic responsabili în faţa unei Adunări alese (aceasta este o dispoziţie cu caracter de noutate introdusă pentru prima dată la Nisa); Comitetul Economic şi Social - reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, ai sindicatelor, precum şi ai societăţii civile, mai ales din domeniile: socio-economic, civic, profesional şi cultural. În activitatea lor, membrii celor două Comitete sunt independenţi, neluând în considerare decât interesul general al Uniunii. Consiliul, în urma unei propuneri a Comisiei, are competenţa de a revizui regulile care stabilesc compunerea Comitetelor, în funcţie de evoluţiile economice, sociale şi demografice înregistrate în Uniune. În exercitarea competenţelor Uniunii, Constituţia stipulează că instituţiile acesteia utilizează ca instrumente juridice, în conformitate cu dispoziţiile Părţii a III-a, legea europeană, legea-cadru europeană, regulamentul european, decizia europeană, recomandările şi avizele. Definiţiile date actelor Uniunii sunt o preluare a celor prevăzute de articolul 249 al T.C.E. Astfel, legea europeană înlocuieşte actualul regulament; legea - cadru europeană ia locul directivei; regulamentul, spre deosebire de forma sa actuală, reprezintă un act non- legislativ edictat pentru aplicarea unor prevederi specifice ale Constituţiei, fie obligatoriu şi direct aplicabil, fie obligatoriu în ceea ce priveşte rezultatele, lăsând statelor membre libertatea alegerii mijloacelor; decizia îşi păstrează caracterul de act non-legislativ obligatoriu în întregul său; recomandările şi avizele sunt acte fără forţă juridică obligatorie. Pentru prima dată un izvor scris realizează o ierarhizare a acestor instrumente pe trei categorii: legislative, nonlegislative şi fără forţă juridică obligatorie. Reglementarea actelor Uniunii este dovada unei integrări politice mai profunde, care rezultă din denumirile acordate actelor. Astfel, fără a se opera schimbări radicale pe fond, introducerea denumirilor de legi europene şi legi - cadru europene este de natură să dovedească evoluţia Uniunii către o structură competentă, să emită acte legislative apropiate celor emise în dreptul intern al statelor. Conform art. I-34 actele legislative, respectiv legile europene şi legile - cadru europene, sunt adoptate prin co-decizie, denumită procedură legislativă. Astfel, este consolidat rolului Parlamentului European calitate de co- legislator, pe picior de egalitate cu Consiliul, ceea ce întăreşte legitimitatea la nivelul Uniunii. Este evidentă preocuparea pentru transparenţă, şedinţele Parlamentului European şi Consiliului U.E. pentru adoptarea actelor legislative având un caracter public; până acum, doar reuniunile Parlamentului erau publice. În discuţiile care au precedat adoptarea Constituţiei s-a pus problema dacă există, întradevăr, o diferenţă din punct de vedere juridic între acte legislative şi acte non- legislative (forţă juridică etc.). Concluzia, pe care o reţinem, este că din punctul de veder e al forţei juridice, ca regulă, nu se poate vorbi de o ierarhie. De asemenea, distincţia este dificilă din punctul de vedere al separării tradiţionale a Executivului de Legislativ. Astfel, dacă procedura legislativă 69

poate fi individualizată în Uniunea Europeană, nu avem de-a face cu un Executiv propriu zis, în condiţiile în care, spre exemplu, Consiliul deţine deopotrivă atribute legislative şi executive. O altă problemă a fost încadrarea regulamentelor delegate în această distincţie, având în vedere că ele modifică acte legislative, neavând însă această calitate. În plus, s-a recunoscut că distincţia prezintă şi o semnificaţie simbolică deosebită, fiind poate necesară pentru impulsionarea unei dezvoltări, în viitor, a dreptului constituţional comunitar. Constituţia reafirmă principiul potrivit căruia statele membre deţin competenţa de a implementa, prin măsurile adoptate la nivel naţional, actele Uniunii. Cu toate acestea, atunci când condiţii uniforme pentru aplicare sunt necesare, competenţa revine, în te meiul actului juridic a cărui aplicare se cere, Comisiei, ca regulă generală, iar în cazul P.E.S.C., Consiliului. Prin legi europene se vor adopta principii şi reguli, instituind astfel un mecanism de control al acestor acte, ca şi în cazul regulamentelor delegate. Un principiu comun fundamental al actelor juridice ale Uniunii Europene, enunţat în art. I-38, este cel al libertăţii alegerii: instituţiile sunt cele care decid tipul de act juridic adecvat pentru acţiunile lor, respectând procedurile prevăzute de Tratat pentru fiecare în parte şi, mai ales, respectând principiului proporţionalităţii. De asemenea, legile şi legile - cadru europene, regulamentele şi deciziile trebuie să conţină raţiunile care s-au aflat la baza adoptării unui act, precum şi propunerile sau avizele în baza cărora s-au elaborat. Uniunea Europeană duce o politică externă şi de securitate comună, bazată pe dezvoltarea solidarităţii politice reciproce a statelor membre, pe identificarea problemelor de interes general şi pe obţinerea unei convergenţe tot mai ridicate a acţiunilor statelor membre. Mecanismul decizional în cadrul P.E.S.C. cuprinde următoarele etape: Consiliul European determină liniile generale şi obiectivele; Consiliul determină politica externă, în cadrul liniilor generale; aplicarea deciziilor se realizează de către Ministrul Afacerilor Externe şi de către statele membre, cu resurse naţionale şi comunitare. Actele juridice care se adoptă în cadrul P.E.S.C. de către Consiliul European şi Consiliu sunt deciziile, sistemul de vot fiind unanimitatea, cu anumite excepţii (Consiliul European poate decide în care situaţii Consiliul poate adopta decizii cu majoritate calificată); propunerile sunt avansate de un stat membru sau de Ministrul Afacerilor Externe, singur sau susţinut de Comisie. Parlamentul European este periodic consultat şi informat în legătură cu politica externă şi de securitate comună a Uniunii. Se remarcă gradul ridicat de integrare politică, în condiţiile în care în cadrul P.E.S.C. urmează să adopte acte juridice cu caracter obligatoriu – deciziile –, spre deosebire de reglementarea anterioară a Tratatului asupra Uniunii Europene, care prevedea acţiunile comune, poziţiile comune şi strategiile comune. Cu toate acestea, menţinerea unanimităţii ar putea

70

conduce la anumite dificultăţi în ceea ce priveşte posibilitatea adoptării de decizii în anumite probleme sensibile de politică externă. Libertatea de acţiune a statelor membre este restrânsă în ceea ce priveşte acţiunile de politică externă. Astfel, în temeiul principiilor convergenţei şi solidarităţii, se instituie obligaţia ţărilor comunitare de a se consulta reciproc în cadrul Consiliului European sau Consiliului, referitor la orice problemă de politică externă de interes general, şi înainte de întreprinderea orice acţiuni în acest domeniu. Politica Comună de Securitate şi Apărare a UE este menţionată în art. I-41 ca entitate componentă a P.E.S.C., care presupune conferirea U.E. a unei capacităţi operaţionale. Totodată, se prevede posibilitatea angajării în misiuni de menţinere a păcii, prevenirea conflictelor sau consolidarea securităţii internaţionale, în afara Uniunii. Elementul de noutate aduse de Tratatul constituţional, prin paragraful 7 al art. I-41 constă în conturarea progresivă a unei politici de apărare comună. Astfel, dacă un stat membru este victima unei agresiuni armate pe propriul teritoriu, celelalte state participante la cooperare vor acorda ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele aflate la dispoziţia lor, în conformitate cu art. 51 din Charta O.N.U. (referitor la dreptul individual sau colectiv la autoapărare). Paragraful 7 se referă, în cazul agresiunii împotriva unui stat membru, la cooperare strânsă cu N.A.T.O.. Paragraful 2 menţionează, însă, că politica comună de securitate şi apărare nu va aduce atingere obligaţiilor statelor membre care au ales să îşi asigure securitatea în cadrul N.A.T.O. (textul se regăseşte şi în Tratatul de la Nisa). În contextul stabilirii, în viitor, a unei politici de apărare comune, ceea ce presupune, practic, o alianţă militară, va fi necesar să se analizeze în mod aprofundat relaţia dintre o astfel de structură şi N.A.T.O., în vederea e vitării dublării de competenţe. Este prevăzută, totodată, obligaţia statelor membre de a pune la dispoziţia U.E. capacităţile necesare, în vederea creării de forţe multinaţionale comune. Pentru gestionarea unei politici comune în ceea ce priveşte capacităţile şi armamentele, Tratatul Constituţional creează o structură instituţională: Agenţia Europeană a Armamentelor, Cercetării şi Capacităţilor Militare. Mecanismul decizional presupune adoptarea unei decizii de către Consiliu, cu unanimitate, la propunerea unui stat membru sau a Ministrului Afacerilor Externe. Sarcina îndeplinirii unei misiuni sau a executării unei decizii poate fi transmisă, în cadrul Uniunii, unui grup de State membre. De asemenea, periodic, Parlamentul European este consultat şi informat. Ultimul paragraf al articolului sus- menţionat prevede o clauză de flexibilitate: acele state membre ale căror capacităţi militare îndeplinesc criteriile necesare pentru realizarea unor misiuni mai solicitante vor stabili structuri de cooperare în cadrul Uniunii (mecanismele sunt prezentate pe larg în art. III – 312). 71

Un element de noutate absolută a Tratatului Constituţional îl reprezintă art. I-43, care conţine o clauză de solidaritate. Acesta este răspunsul legal şi instituţional al U.E. în raport cu ameninţările contemporane ulterioare atentatelor din 11 septembrie 2001: terorismul internaţional. Principiul solidarităţii între statele membre presupune acordarea de asistenţă, prin toate mijloacele posibile, inclusiv militare, în situaţii excepţionale, cum ar fi atacul terorist sau un dezastru natural sau provocat. În ceea ce priveşte atacul terorist, se prevede şi asistenţă pentru prevenirea riscului terorist şi protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile. Articolul I-44 preia practic din dispoziţiile art. 43 şi 44 ale Tratatului asupra Uniunii Europene, stipulând că statele membre care doresc să stabilească între ele un mecanism de cooperare intensificată în domeniile în care U.E. nu deţine competenţe exclusive, pot folosi instituţiile Uniunii şi pot exercita anumite competenţe prin aplicarea prevederilor Constituţiei. Cooperarea intensificată este reglementată astfel: scopul ei să fie promovarea intereselor Uniunii, a obiectivelor sale şi întărirea procesului de integrare; implicarea a cel puţin unei treimi din statele membre (numărul s-a redus, faţă de 8 ţări, în Tratatul asupra Uniunii Europene); autorizarea Consiliului, acordată în conformitate cu procedurile stabilite în Partea a III-a; aprecierea prealabilă a Consiliului că obiectivele cooperării nu puteau fi atinse într-un termen rezonabil de Uniune în întregul său. Paragraful 3 al articolului sus-menţionat reglementează mecanismele de vot în cadrul Consiliului în cazul cooperării intensificate. Principiul de bază este reprezentat de faptul că numai statele participante în cooperare au drept de vot, celelalte ţări putând doar participa la lucrările Consiliului. Actele rezultate din cooperarea intensificată sunt obligatorii numai pentru statele participante. Totodată, acestea nu vor fi considerate acquis comunitar, netrebuind deci să fie preluate de statele candidate la aderare. În vederea asigurării caracterului democratic şi a unei mai mari apropieri de cetăţeni, Tratatul Constituţional stabileşte, în art. I-45 - I-48, o serie de principii ale funcţionării Uniunii. Astfel, conform principiului egalităţii democratice, Uniunea va acorda atenţie şi tratament egale tuturor cetăţenilor (principiu similar egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor reglementat de dreptul constituţional intern). Principiul democraţiei reprezentative stipulează că instituţiile Uniunii reprezintă, direct sau prin intermediul statelor membre, cetăţenii europeni. Aceştia au dreptul să participe la viaţa politică a Uniunii şi la conturarea curentelor politice, inclusiv prin intermediul partidelor politice la nivel european. Conform principiului democraţiei participative, asociaţiile reprezentative şi societatea civilă îşi pot face cunoscute poziţiile, Uniunea urmând să întreţină cu acestea un dialog continuu şi consultări, prin intermediul Comisiei. Totodată, este reglementat dreptul de iniţiativă legislativă populară: cel puţin un milion de cetăţe ni dintr-un număr reprezentativ de state membre pot invita Comisia să prezinte o propunere legislativă. Tratatul Constituţional menţionează şi principiul dialogului social, cărora Uniunea le respectă autonomia. 72

Principiul transparenţei procedurale este prevăzut distinct în art. I-50, în conţinutul acestuia fiind cuprinse: obligaţia instituţiilor Uniunii de a-şi desfăşura activitatea în modul cel mai deschis posibil; caracterul public al dezbaterilor Parlamentului European şi ale Consiliului, atunci când adoptă o propunere legislativă; dreptul cetăţenilor Uniunii şi al persoanelor juridice cu sediul într- un stat membru sau înregistrate într-un sat membru de a avea acces la documentele instituţiilor Uniunii, în condiţiile prevăzute de Partea a III-a a documentului. Conform art. I-49, Mediatorul European, ales de către Parlamentul European, primeşte plângerile cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în cadrul instituţiilor, organelor, organisme sau agenţiilor Uniunii, în condiţiile prevăzute de Constituţie, le anchetează şi întocmeşte un raport cu privire la acestea. Mediatorul European îşi exercită funcţiile în deplină independenţă. Protecţia datelor personale este reglementată prin art. I-51, prevăzându-se că o lege europeană va stipula regulile referitoare la prelucrarea lor, de către instituţiile Uniunii şi de către statele membre, atunci când îndeplinesc activităţi în sfera de competenţă a Uniunii, precum şi regulile referitoare la libera circulaţie a acestor date. Este prevăzut, totodată, faptul că aceste reguli vor fi supuse controlului unei autorităţi independente. Statutul Bisericilor şi organizaţiilor non-confesionale reprezintă, de asemenea, un element de noutate în Tratatul constituţional, fiind reglementat de art. I-52. Principalele elemente ale statutului juridic al acestor organizaţii sunt: neinfluenţarea de către politicile şi dreptul Uniunii a statutului Bisericilor, asociaţiilor şi comunităţilor religioase, a asociaţiilor filosofice şi non-confesionale reglementat de dreptul intern al statelor; menţinerea unui dialog deschis, transparent şi regulat cu aceste structuri. Principiile finanţelor şi bugetului Uniunii sunt expuse în art. I-53, sunt: includerea veniturilor şi cheltuielilor într- un estimativ pentru fiecare an financiar; echilib rarea veniturilor şi cheltuielilor; executarea bugetului în temeiul unui act normativ (lege, lege - cadru, regulament sau decizie); obligaţia ca, înainte de adoptarea unui act normativ, să se prevadă asigurările necesare că măsura propusă este acoperită în bugetul Uniunii; executarea bugetului conform principiului gestiunii financiare sănătoase; combaterea fraudei şi a altor activităţi ilicite. Stabilind principiul conform căruia, în general, bugetul Uniunii este asigurat din resurse proprii, Constituţia reglementează, în art. I-54, că o lege europeană va stabili limita şi categoriile acestor resurse. Aceasta va fi adoptată de Consiliu, în unanimitate, cu consultarea Parlamentului European, şi nu va intra în vigoare înainte de aprobarea acesteia de către sta tele membre în conformitate cu procedurile constituţionale interne. Cadrul financiar multianual, stipulat în art. I55 , are rolul de a asigura încadrarea veniturilor şi cheltuielilor în limitele necesare, urmând a 73

determina sumele anuale estimate pentru fiecare categorie de cheltuieli. Bugetul anual se va adopta, prin urmare, în conformitate cu acest cadru financiar multianual. Art. I-57 (singurul articol al titlului VIII) reglementează relaţia U.E. cu statele vecine Astfel, scopul Uniunii este stabilirea unei relaţii speciale, urmărind realizarea unei zone de prosperitate şi bună vecinătate, bazată pe valorile sale comune şi caracterizată prin cooperare strânsă şi paşnică. În acest sens, se prevede că Uniunea va putea încheia acorduri cu aceste state, conţinând drepturi şi obligaţii reciproce şi având drept obiectiv realizarea de acţiuni comune. Aplicarea lor face obiectul unei consultări periodice. Condiţiile şi procedura aderării la Uniunea Europeană, prezentat în art. I-48, au rămas, în esenţă, neschimbate faţă de prevederile art. 49 al Tratatului asupra Uniunii Europene: poate adera orice stat european care respectă valorile Uniunii şi este hotărât să le promoveze în comun. Cererea de aderare se depune la Consiliu, care o notifică Parlamentului Europea n şi Parlamentelor naţionale, urmând a adopta o decizie în unanimitate după consultarea Comisiei şi după obţinerea avizului Parlamentului European. Aderarea este reglementată, printr- un acord, între ţările membre şi statul candidat, ratificat de fiecare parte contractantă. Suspendarea anumitor drepturi decurgând din calitatea de membru al Uniunii, stipulată în art. I-59, apare ca o sancţiune, în urma unei grave încălcări a valorilor Uniunii, menţionate în art. I-2 al Constituţiei. Reglementarea unei astfel de sancţiuni este utilă, având drept rezultat o mai mare convergenţă în conduita statelor membre. Sancţiunea suspendării calităţii de membru apare în grade succesive, procedura adoptării acesteia fiind, de asemenea, etapizată. Etapa I: determinarea existenţei riscului unei încălcări grave a valorilor Uniunii de către un stat membru. Procedura cuprinde: o decizie a Consiliului , cu majoritate de patru cincimi, la propunerea unei treimi a statelor membre, a Parlamentului sau a Consiliului, cu avizul conform a l Parlamentului European. Consiliul audiază statul vizat şi îi adresează eventuale recomandări. Etapa a II-a: determinarea existenţei unei încălcări serioase şi persistente a valorilor Uniunii de către un stat membru. Procedura cuprinde o decizie a Consiliului, cu unanimitate, la propunerea unei treimi a statelor membre, a Parlamentului sau a Consiliului, cu avizul conform al Parlamentului European. Statul vizat este invitat să depună observaţii. Etapa a III-a: suspendarea calităţii de membru. Ulterior adoptării unei decizii în cadrul etapei a II-a, Consiliul poate, printr-o decizie adoptată cu majoritate calificată, să suspende anumite drepturi ale statului vizat rezultate din Constituţie, inclusiv dreptul de vot în Consiliu. Caracterul de sancţiune al măs urii rezultă şi din faptul că obligaţiile statului membru stipulate în Constituţie nu sunt afectate. În toate situaţiile, votul statului vizat nu se ia în considerare. În cazul unanimităţii, abţinerile nu vor împiedica luarea deciziei. Modificarea sau revocarea măsurii, în funcţie de schimbarea situaţiei de fapt, se realizează prin decizie adoptată cu majoritate calificată de către Consiliu. 74

Conform art. I-60 este reglementată, pentru prima dată la nivelul Uniunii, retragerea voluntară a unei ţări 17 . Procedura retragerii voluntare conţine următoarele etape: 1) notificarea intenţiei de retragere către Consiliul European; 2) ca urmare a examinării de către Consiliul European şi a stabilirii unor concluzii, Uniunea negociază cu statul în cauză un acord care stabileşte condiţiile retragerii, având în vedere cadrul relaţiilor viitoare cu statul respectiv; 3) acordul se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, acţionând cu majoritate calificată şi cu avizul conform al Parlamentului European. Reprezentanţii statului vizat nu participă la lucrările Consiliului European, respectiv ale Consiliului; 4) calitatea de membru încetează la data intrării în vigoare a acordului privind retragerea sau la expirarea unui termen de 2 ani de la depunerea notificării, dacă Consiliul European, în acord cu statul vizat, nu decide prelungirea perioadei. În cazul în care ţara respectivă decide să redevină membră al Uniunii, este necesară reluarea procedurii de aderare prevăzută de art. I-58. 4. Importanţa Constituţiei Uniunii Europene Mai multe dintre principiile avansate de către Tratatul constituţional întăresc, în mod incontestabil, legitimitatea democratică a U.E. Drepturile cetăţenilor sunt mai bine protejate, odată cu includerea Cartei drepturilor fundamentale. Sunt puse în evidenţă angajamentele etice ale Uniunii, iar noi obiective şi valori sunt recunoscute: dreptatea socială, progresul social, economia socială de piaţă, egalitatea între femei şi bărbaţi, combaterea excluderii sociale, coeziunea teritorială şi diversitatea culturală şi lingvistică. Prerogativele Parlamentului european sunt întărite şi lărgite. Adoptarea în comun a legilor şi legilor-cadru europene de către Parlamentul European şi Consiliu devine normă (procedură legislativă ordinară). Forul legislativ îşi vede recunoscut un drept de decizie egal cu cel al Consiliului în domeniul bugetar, mai ales pentru procedura bugetară anuală (în condiţiile în care în prezent Consiliul este cel care are ultimul cuvânt asupra cheltuielilor obligatorii) şi a obţinut şi dreptul de a aproba cadrul financiar plurianual. De asemenea, Parlamentul alege preşedintele Comisiei, care va fi propus de către Consiliu, în baza rezultatelor alegerilor europene. Înainte de a propune un candidat, Consiliul European va trebuie să se consulte cu Parlamentul. Pentru prima dată sunt definite fundamentele democratice ale Uniunii, inclusiv democraţia participativă. Este introdus dreptul la iniţiativă civică pentru cetăţeni (la cererea a cel puţin un milion de cetăţeni dintr-un anumit număr de state membre, Comisia poate fi determinată sa înainteze o propunere legislativă conform doleanţelor semnatarilor). Dialogul

75

civil şi social este consacrat prin recunoaşterea diferitelor mecanisme de consultare, în mod special summit- ul social tripartit. Transparenţa lucrărilor Parlamentului European şi a Consiliului de Miniştri când analizează şi adoptă o propunere legislativă (transparenţa procedurilor) permite o reală informare şi participare a societăţii civile. Totodată, este consolidată punerea în aplicare a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii: fiecare Parlament naţional va avea posibilitatea să analizeze propunerile Comisiei din punct de vedere al principiului subsidiarităţii, concluziile putând duce la revizuirea acestora. De asemenea, datorită unui „mecanism de alertă timpurie”, Parlamentele naţionale au posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiţie în cazul unei violări a principiului subsidiarităţii. Prin acest Tratat constituţional, Uniunea va deveni mai eficientă. Competenţele (exclusive, partajate şi de coordonare) şi repartizarea lor între state membre şi Uniune sunt definite în mod clar şi irevocabil. Noul sistem de majoritate calificată (55% dintre statele membre reprezentând 65% din populaţie) va îmbunătăţi capacitatea decizională a Consiliului. Sunt create câteva clauze-pasarelă pentru facilitarea extinderii ulterioare a aplicării votului cu majoritate calificată şi trecerea la procedura legislativă ordinară. Instituirea unei preşedinţii stabile a Consiliului European, cu un mandat de doi ani si jumătate, va conferi mai multă continuitate şi coerenţă lucrărilor acestuia. Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii, care va cumula funcţiile Înaltului Reprezentant pentru P.E.S.C. şi al comisarului pentru Relaţiile Externe, va reprezenta imagine a politicii externe a Uniunii. El se va baza pe un serviciu diplomatic european care va unifica politica Consiliului, a serviciilor Comisiei şi a reprezentanţilor d iplomatici ai statelor membre. Reducerea, începând cu 2014, a componenţei Comisiei europene la două treimi din numărul statelor membre va păstra spiritul de colegialitate, garant al eficacităţii luării deciziilor. In plus, comisarii îşi vor exercita funcţia prin rotaţie. Uniunea dobândeşte personalitate juridică, prin fuziunea Uniunii Europene cu Comunitatea Europeană. Valorile şi obiectivele sale sunt consacrate formal de dreptul comunitar. “Pilonii” sunt desfiinţaţi prin includerea celui de-al doilea pilon (Politica Externa şi de Securitate Comună) şi a celui de-al treilea pilon (Justiţie şi Afaceri Interne) în cadrul comunitar. Aceste domenii erau reglementate anterior prin metoda interguvernamentală. Politica Externa şi de Securitate Comună este consolidată şi prin definirea progresivă a unei politici comune de apărare, de exemplu prin crearea unei Agenţii Europene pentru Apărare şi autorizarea cooperării consolidate în acest domeniu.

76

Instrumentele de acţiune legislativă ale Uniunii sunt simplificate, numărul lor fiind redus de la 15 la 6 (acelaşi lucru se întâmplă cu terminologia, prin introd ucerea legii europene şi a legii cadru-europene). Constituţia permite Uniunii să dezvolte acţiuni şi politici care să răspundă mai bine aşteptărilor cetăţenilor. Ea acordă noi competenţe în domenii neabordate până acum: spaţiu, energie, sport, cooperare administrativă, protecţie civilă, turism. Este important de subliniat că, 25 de noi domenii trec de la adoptarea prin unanimitate la majoritatea calificată. Acestea se referă mai ales la aspecte de drept penal, politica imigraţionistă, cooperare judiciară, politică socială, cultură şi politică comercială. Tratatul constituţional întăreşte competenţele Uniunii în domeniul Justiţiei şi a Afacerilor interne. Astfel, este prevăzută crearea unei zone de libertate, securitate şi justiţie prin implementarea planificată a politicilor comune în domeniul azilului, imigraţiei, controlului frontierelor externe, al cooperării poliţieneşti şi judiciare, prin extinderea acţiunilor Europol şi Eurojust şi crearea unui Birou al Procurorului European. Constituţia consolidează politica regională a Uniunii, o politică bazată pe solidaritate şi proximitate faţă de cetăţeni. Politica regională promovează “coeziunea şi solidaritatea economică, socială şi teritorială între statele membre”. Astfel, solidaritatea şi coeziunea devin obiectivul principal al Uniunii Europene. Aceasta înseamnă că de solidaritatea UE, mai concret, de asistenţa sa financiară, beneficiază toate regiunile dezavantajate sau regiunile în dificultate. Totodată, principiul dezvoltării durabile ocupă un loc central în proiectul european În ceea ce ne priveşte, dezbaterile din jurul Constituţiei Europene ar putea părea fără implicaţii directe pentru viaţa de zi cu zi a cetăţeanului român. Cu toate acestea, cetăţeanul român va deveni, în scurt timp, şi cetăţean european. România nu a privit procesul dificil al redactării şi negocierii Constituţiei ca pe un simplu exerciţiu al statelor membre. Ea a avut statut de observator activ, atât în cadrul Convenţiei pentru viitorul Europei, cât şi în cadrul Conferinţei Interguverna mentale, iar deznodământul corespunde pe deplin aşteptărilor României. Statutul de observator activ comportă posibilitatea de a-ţi exprima propria opinie şi viziune în cadrul procesului de reflecţie, redactare şi convenire a noii Constituţii. Acesta s-a constituit, de asemenea, într-un prim exerciţiu european pentru România, extrem de util din punctul de vedere al viitoarei funcţionări ca membru U.E. După aderare, România va juca un rol important în cadrul arhitecturii instituţionale a U.E. Timp de două mandate ale Comisiei, România va avea propriul comisar european. În cadrul Consiliului, forul legislativ al U.E, România va ocupa locul 7 ca putere de influenţare a deciziilor. În ceea ce priveşte Parlamentul European, România va beneficia de 35 de locuri de 77

europarlamentari. După 2009, acest număr va fi modificat printr-o redistribuire a numărului de locuri alocat fiecărei ţări.

78

CAPITOLUL IV SISTEMUL INSTITUŢIILOR COMUNITARE ALE UNIUNII EUROPENE Motto: „Experienţa fiecărui om se reia. Singurele care devin mai înţelepte sunt instituţiile: ele acumulează experienţa colectivă şi, din această experienţă, din această înţelepciune, oamenii supuşi aceloraşi reguli nu vor vedea schimbarea naturii lor, ci vor vedea cum comportamentul lor se va schimba gradual”, Amiel. 1. Proble matica instituţiilor europene Încercarea de a construi Europa unită este, de fapt, continua căutare a echivalentului modern al polis-ului armonios şi comunitar pe care vechii greci l-au creat 1 . Europa nu poate fi gândită fără recuperarea libertăţii spiritului, a libertăţilor politice şi individuale ale omului în cadrul unei societăţi care se califică democratică. Imaginea megalopolis-ului anarhic trebuie înlocuită cu imaginea unei Europe armonioase, comunitare. Europenii au fost puşi în situaţia de a inventa atât instituţii care respectă ambiţiile naţionale legitime ale popoarelor europene, cât şi nevoia de acţiune comună eficientă. Ideea după care Europa se construieşte este cea a unităţii în diversitate, astfel încât ea trebuie să se menţină într- un ansamblu ale cărui instituţii ar fi ineficace, dacă n-ar fi supranaţionale, adică în stare să adopte hotărâri care se impun tuturor guvernelor şi nu numai celor care figurează în majoritatea celor care le-au luat. Cuvântul federaţie 2 conţine, din punct de vedere istoric, fracturile pe care Europa le-a cunoscut: imperialismul napoleonian, cultul extrem al naţiunii, pangermanismul şi hitlerismul, panslavismul. Începând cu 1948 se poartă discuţii cu privire la arhitectura instituţională europeană, se dezbate asupra federalismului sau federaţiei în Europa, asupra lărgirii Uniunii. Răspunsurile date nu au fost ferme, înfruntarea fiind animată atât de partizanii abandonului suveranităţii, cât şi de cei ai unei „Europe a statelor”. Europa s-a federalizat prudent, dar real, în jurul instituţiilor cu geometrie variabilă 3 . Europa a fost capabilă să promoveze ideea arbitrajului ca regulă de comportament internaţional. Arbitrajul, intervenţia dreptului în raporturile intereuropene şi internaţionale fac parte din instituţiile mondiale şi europene. Europa a dorit să creeze condiţiile unei relaţii în care cei patru „D” să fie respectaţi: democraţia, dialogul, dezvoltarea, drepturile omului 4 .

79

După căderea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est, apariţia unor probleme noi sau acutizarea celor vechi - identitatea în faţa diversităţii culturale, integritatea persoanei şi a mediului în faţa tehnologiei, demnitatea celor care nu reuşesc să se integreze în societatea modernă - a impus factorului politic găsirea unor soluţii. Factorii decidenţi sunt acuzaţi adesea de neputinţă, de pierderea contactului cu realitatea. Deciziile asupra binelui comun sunt luate în baza unor „reguli oligarhice şi ineficiente şi generează riscul unei îndepărtări progresive a indivizilor de instituţii şi al unei afirmări a radicalismului sau apatiei” 5 . Identificarea problemelor noi impune găsirea de soluţii noi. Pentru aceasta politica europeană trebuie să răspundă următoarelor chestiuni 6 : reforma modelului economic şi social european, înfruntarea temerilor privind identitatea indivizilor, corelarea tradiţiei solidariste a statului social (cucerire a secolului al XX-lea) cu capacitatea de a concura într-o economie globalizată, ce reprezintă marea sfidare a secolului al XXI-lea. Încercarea de a împăca democraţia cu interdependenţa internaţională tot mai mare este o problemă care depăşeşte frontierele Europei. Este de fapt una dintre problemele cheie ale dezbaterii asupra globalizării. Europenii au o şansă mult mai mare să o negocieze eficient, dată fiind lunga lor istorie de cooperare strânsă bazată, mai ales, pe reguli şi instituţii comune şi pe respingerea făţişă a puterii hegemonice. În prezent, descendenţii celor care au inventat suveranitatea şi statul naţional sunt solicitaţi să creeze noi forme de democraţie supranaţională pentru a îngloba noul tip de integrare politică deja realizată. Ei vor avea nevoie de idei novatoare, întrucât nu au un model care să fie copiat sau de la care pur şi simplu să se înveţe ceva, iar în joc se află soliditatea construcţiei regionale, pacea şi democraţia în Europa. Construirea Comunităţilor Europene, apoi a Uniunii Europene trebuie înţeleasă prin prisma

celor

două

noţiuni

fundamentale

vehiculate,

supranaţionalitatea

şi

interguvernamentalitatea7 : a) Supranaţionalitatea (sau integrarea) presupune un transfer sau transferuri de competenţă de la statele participante către o persoană juridică superioară. Entitatea juridică către care se face transferul este Comunitatea Europeană şi se realizează în urma încheierii unui act juridic, tratat cu precădere, prin care statele acceptă această transmitere de atribuţii. Din acest motiv, Uniunea Europeană nu are încă o personalitate juridică, adică nu poate fi suportul unui transfer de competenţă. b) Interguve rnamentalitatea (sau concertarea, cooperarea) nu implică transfer de competenţe, decizia luată fiind doar un simplu acord prin consens. Din punct de vedere politic, luarea unei decizii implică doar o orientare, o acţiune comună, nu are forţă juridică, iar execuţia acestei decizii revine doar administraţiilor naţionale. În construcţia europeană sunt utilizate atât formule ale supranaţionalităţii, cât şi ale interguvernamentalităţii, mergând de la integrarea pură - piaţa unică, controlul concurenţei, moneda unică etc. până la interguvernamentalitatea pură – politica externă şi de securitate 80

comună, justiţia şi afacerile interne etc., fiind posibile şi dozări intermediare. Prin însăşi construcţia mecanismului luării deciziei8 se garantează că nici un stat membru nu poate fi în măsură să exercite asupra altuia o hegemonie durabilă. Uniunea Europeană dispune de o structură instituţională unică, având drept scop 9 urmărirea obiectivelor Uniunii, promovarea valorilor sale, servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor întreprinse în atingerea obiectivelor sale. Sistemul instituţional al Uniunii Europene cuprinde 10 : Parlamentul European, Comisia Europeană (conţine şi funcţia de ministru de externe al Uniunii Europene în calitate de vicepreşedinte al Comisiei), Consiliul de Miniştri (Consiliul Uniunii Europene), Curtea de Justiţie (cuprinde Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Mare Instanţă şi tribunalele specializate), Consiliul European, precum şi instituţii care întregesc cadrul instituţional ca Banca Centrală Europeană, Mediatorul European, Curtea de Conturi, Controlorul European al Protecţiei Datelor şi Preşedinţia Uniunii, Banca Europeană de Investiţii (BEI). Alte instituţii ce au rol ajutător consultativ, de avizare sau de specialitate sunt Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), Comitetul Economic şi Social (CES), Comitetul Regiunilor (CR). Pe lângă acestea funcţionează alte organisme ale comunităţii, precum şi agenţii descentralizate. Organizarea Uniunii Europene se bazează pe principiul conlucrării puterilor, nu pe cel al separării, printr-o reprezentare a intereselor predominante 11 . Fiecare instituţie acţionează în aplicarea unui interes specific în procesul decizional comunitar. Comisia Europeană reprezintă interesul general, Parlamentul European reprezintă interesele cetăţenilor Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene este instituţia care reprezintă interesele statelor membre, iar Curtea de Justiţie asigură respectarea dreptului comunitar. Instituţiile Uniunii Europene sunt mai puternice decât organizaţiile internaţionale convenţionale şi oferă un suport mai mare pentru dezvoltare. Principiile care constituie baza edificiului comunitar actual12 şi care stau la baza repartizării competenţelor 13 între instituţiile comunitare sunt: superioritatea instituţiilor, independenţa instituţiilor comunitare, colaborarea instituţiilor, egalitatea între state, competenţa de atribuire, echilibrul instituţional, autonomia instituţiilor, cooperarea loială. Superioritatea instituţiilor constă în experienţa înmagazinată şi fructificată, în rezultatele vizibile obţinute în plan societal şi individual. Independenţa instituţiilor comunitare este garantată prin dispunerea de autoritate proprie, independenţă financiară, responsabilitatea Comisiei în faţa Parlamentului European. Pe principiul independenţei instituţionale au fost concepute Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, Curtea de Conturi şi Banca Centrală Europeană. De pildă, numirea comisarilor trebuie făcută de comun acord între guverne şi prin 81

votul de investitură dat de Parlamentul European. Comisarii europeni nu exercită un mandat imperativ şi nici unul reprezentativ, nu sunt delegaţi naţionali şi nici aleşi prin vot universal, nu primesc şi nu pot să primească instrucţiuni de la statele membre din care provin sau de la alte state, sunt personalităţi care îşi exercită autoritatea independent de orice instrucţiuni. Instituţiile comunitare au independenţă financiară asigurată prin prelevarea de resurse proprii (organizaţiile internaţionale beneficiază doar de contribuţiile statelor membre). Comisia Europeană este responsabilă doar în faţa Parlamentului European care poate demite Comisia prin votarea cu majoritate calificată a unei moţiuni de cenzură. Independenţa Comisiei este fundamentală pentru sistemul instituţional comunitar, în acelaşi timp rolul Consiliului Uniunii nu trebuie neglijat, prin intermediul acestuia făcându-se auzită vocea statelor, susţinerea intereselor naţionale. Dialogul între instituţiile Comunităţilor era organizat încă din 1951, fiind aşezat pe principiul colaborării şi nu al subordonării. Fiecare instituţie îşi exercita propriile funcţii în cadrul unui sistem decizional, de natură prefederală. Renunţarea la facilităţile oferite de dreptul de veto reprezintă unul dintre fundamentele juridice ale Comunităţii. Egalitatea între state, după cum considera Jean Monnet, era de natură să creeze o nouă mentalitate şi să întemeieze juridic Comunitatea. În acelaşi sens, cancelarul Germaniei Konrad Adenauer arăta în 1951 la întâlnirea de la Bonn: „eu nu văd Comunitatea în afara egalităţii totale.” 14 Principiile ce stau la baza repartizării competenţelor 15 sunt principiul competenţelor de atribuire conform căruia instituţiile îşi exercită atribuţiile în conformitate cu dispoziţiile din tratatele comunitare; al echilibrului instituţional conform căruia fiecare instituţie trebuie să-şi exercite competenţele ce i-au fost atribuite, fără a împiedica în nici un mod exercitarea competenţelor ce au fost atribuite altor instituţii; al autonomiei instituţiilor ce permite fiecărei instituţii de a se organiza liber în limitele legale stabilite (nu au personalitate juridică, doar Comunităţile au); cooperării loiale care se impune atât între instituţiile comunitare, cât şi între acestea şi statele membre. În legătură cu configuraţia Uniunii s-au ridicat multe întrebări privind crearea unei organizaţii transnaţionale sau internaţionale, natura structurii statale în formare, tipul de guvernare aflat în schimbare etc. Răspunsurile formulate depind întotdeauna de contextul şi perspectiva de abordare. Perspectiva comportamentalistă asupra instituţiilor politice şi factorilor naţionali, implicaţi în construcţia europeană relevă că aceştia afişează tipare de comportament diferite în funcţie de domeniul politic şi de perioada istorică. De exemplu, unele instituţii ale Comunităţii Europene (Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie) s-au aflat la „periferia evoluţiilor majore”, au fost mai curând factori pasivi, în timp ce dinamica cea mai intensă a fost identificată în interacţiunile dintre factorii politici naţionali 16 . Această perspectivă relevă că prin 82

structurile instituţionale nou create s-a sprijinit mai mult „transguvernamentalismul intensiv” decât integrarea în cadrul procedurilor comunitare tradiţionale (comunitarizarea). Există, după opinia

unor

autori,

tentaţia

de

a

vedea

în

aceste

realizări

o

victorie

a

„interguvernamentalismului” 17 asupra „supranaţionalismului” 18 . Ceea ce rezultă, de fapt, este o politică transnaţională, un nou mod de elaborare a politicilor, un „transguvernamentalism intensiv”. În această accepţiune interguvernamentalismul este o formă mai slabă de elaborare a politicilor şi mai puţin restrictivă, iar transguvernamentalismul presupune o mai mare intensitate în elaborarea politicilor şi restricţii mai multe. Guvernele statelor membre ale Uniunii au acumulat o

bogată experienţă pe care o

fructifică

în elaborarea politicilor,

iar

„transguvernamentalismul” presupune 19 implicare activă a Consiliului European în stabilirea direcţiei generale a politicilor, rolul crescut al Consiliului Uniunii în consolidarea cooperării, rolul limitat sau marginal al Comisiei, excluderea Parlamentului European şi a Curţii Europene de Justiţie din aria de implicare, implicarea unui cerc distinct de factori politici naţionali-cheie, adoptarea unor acorduri speciale pentru administrarea cooperării, lipsa de transparenţă a procesului politic pentru parlamentele naţionale, dar şi pentru public, capacitatea de a adopta din când în când politici comune fundamentale. Alte abordări vorbesc de mixturi procedurale şi politice, de grade de integrare în construcţia europeană, deoarece sunt utilizate atât formule ale supranaţionalităţii, cât şi ale interguvernamentalităţii, mergând de la integrarea pură - piaţa unică, controlul concurenţei, moneda unică etc. până la interguvernamentalitatea pură – politica externă şi de securitate comună, justiţia şi afacerile interne etc., fiind posibile şi dozări intermediare. Rezultă că se poate vorbi mai curând de „guvernare” („guvernanţă”) decât de “guvernământ” şi de o guvernanţă cu multiple niveluri – infranaţional, naţional, internaţional, supranaţional. U.E. a luat naştere ca parte a unui „tipar de guvernare europeană reconfigurat prin evoluţia structurilor instituţionale şi a proceselor asociate care prezintă caracteristici noi, interesante 20 ”. „Guvernarea infranaţională” ţine de aceste noi tipare de comportament şi de noile raporturi create între instituţiile politice europene şi comunităţile locale. În „guvernarea infranaţională” autorităţile locale sau regionale ale căror responsabilităţi sunt atribuite de sistemele Uniunii Europene au contacte directe cu instituţiile Uniunii Europene. De asemenea, creşterea numărului de organisme cu funcţie de politică publică externalizată guvernărilor centrale (plasate între public şi privat) de tipul agenţiilor autonome sau semiautonome, instalarea unei relaţii de parteneriat între public şi privat relevă noua configuraţie a guvernării europene. Putem spune că activitatea de coordonare prin intermediul agenţiilor este una dintre trăsăturile cheie ale Uniunii. Prin metoda cooperării, prin concertare, prin interguvernamentalism se

83

realizează politicile la nivel internaţional. Nivelul supranaţional presupune instalarea unor noi raporturi între statele membre şi instituţiile comunitare ale Uniunii. Construcţia unei structuri statale evidenţiază rolul semnificativ al instituţiilor în acest proces, numite „federale”21 , deoarece se bazează pe procedura votului majoritar în Consiliu ca regulă generală în ceea ce priveşte competenţa a Comunităţii; Parlamentul şi Consiliul de Miniştri prin competenţa colegislativă fac ca legile comunitare să fie aprobate de amândouă; Comisia are competenţe executive în limitele legii comunitare. Aceste reforme convertesc Consiliul şi Parlamentul într- un „legislativ bicameral” şi Comisia în Guvern al Comunităţii. Acestea şi Curtea de Justiţie alcătuiesc principalele instituţii ale unui sistem federal ce va fi responsabil de problemele tratate la nivel comunitar, în timp ce competenţa în alte domenii revine statelor membre. Caracterul specific al instituţiilor Uniunii este dat de independenţa faţă de guvernele statelor membre (de exemplu, Comisia Europeană, Curtea de Europeană de Justiţie, Banca Centrală Europeană). Această structură a fost numită „federalism comunitar” a cărei caracteristică rezidă în păstrarea atributelor cărora le suntem legitim ataşaţi 22 . Perspectiva istorică asupra construcţiei europene relevă caracterul continuu al transformărilor, precum şi nevoia adaptărilor şi ajustărilor pe care structura instituţională a Comunităţii, apoi a Uniunii, le-a cunoscut. Iniţial, fiecare dintre cele trei comunităţi (C.E.C.O., C.E.E., EURATOM) îşi avea propriile instituţii, dar prin Tratatul de fuziune (8 aprilie1965) are loc unificarea instituţională, tratatele ce stau la baza lor rămânând separate (Tratatul de la Paris,1951, Tratatele de la Roma, 1957). Actul Unic European (17 februarie 1986, în vigoare 1 iulie 1987) a extins competenţele Comunităţii, a introdus modificări şi reguli de funcţionare ale instituţiilor, a dat un statut juridic cooperării politice europene, care funcţiona din 1970 pe baza unor simple acordur i interguvernamentale. A dat „o mai bună funcţionare a instituţiilor”23 , luând în considerare deficitul democratic de care suferă Comunităţile, faptul că legea comunitară nu este elaborată de un organ ales prin vot universal direct, desemnând populaţiile (Parlamentul European), ci de către un organ neales, ce reprezintă guvernele, Consiliul de Miniştri şi că proiectele de acte normative sunt pregătite de către Comisie, formată din înalţi funcţionari, birocraţi 24 . După opinia unor specialişti din literatura de specialitate, Parlamentul European trebuia să-şi asume responsabilităţi depline de colegislator în procedura de cooperare. Interesul european cerea impunerea unei mai bune funcţionări a triunghiului instituţional Consiliul/Parlament/Comisie. După modelul procedurii numite de cooperare, Comisia trebuia să poată să joace pe deplin rolul său de iniţiativă, iar Consiliul şi Parlamentul să fie asociate, în părţi egale, la toate etapele procedurii bugetare. Consiliul trebuia să se aplece asupra propriilor sale mecanisme interne, pentru a preîntâmpina „explodarea procesului de decizie” 25 . Reforma instituţiilor trebuia 84

continuată, Tratatul de la Amsterdam (1997) vizând consolidarea acestora. Instituţiile Uniunii trebuiau adaptate la realitatea presupusă prin extinde re (instituţii concepute pentru 6 state membre nu pot satisface 27) şi la contextul internaţional în continuă transformare. Pentru a soluţiona aceste neajunsuri măsurile luate constau în întărirea puterilor Parlamentului, anularea dreptului de veto în cazuri excepţionale, reorganizarea Comisiei Europene şi a puterilor sale, o politică externă europeană comună în privinţa imigrării şi dreptului de azil, precum şi realizarea unui spaţiu social comun în interiorul căruia să se realizeze o uniune eficientă. Legitimarea democratică a instituţiilor şi eficacitatea politicilor cer un proiect ambiţios bazat pe consolidarea puterilor de codecizie ale Parlamentului European, pe creşterea utilizării votului majoritar în cadrul Consiliului Uniunii şi pe o formă electivă în stabilirea preşedintelui Comisiei. În planul politicii interne, pentru România, de pildă, obiectivele sunt stabilitatea politică, participarea activă a cetăţenilor la viaţa cetăţii, alegerea corectă a programelor moderne, reconstrucţia sistemului de partide, apariţia unei „bipolarităţi active”, partidiste care să ofere soluţii problemelor generale ale societăţii. Sistemul instituţional al Uniunii Europene exprimă, totodată, natura sa dublă: o Uniune a popoarelor şi o Uniune a statelor. Din această persp ectivă, sistemul comunitar se caracterizează prin anumite particularităţi ce ţin de câteva elemente: limitarea voluntară a suveranităţii naţionale în unele domenii şi administrarea acestora în comun prin elementele sistemului comunitar (instituţii, buget, drept); conlucrarea puterilor prin asocierea interguvernamental – supranaţional; suprapunerea funcţiei legislativă cu cea executivă. Structura instituţională a Uniunii este una policentrică - Bruxelles, Strasbourg, Luxembourg, având ca scop reducerea deficitului democratic prin calitatea guvernanţei comunitare. Instituţiile Uniunii pot fi grupate în trei categorii principale: a) instituţii de orientare, direcţie, decizie (Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană); b) de control (Parlamentul European, Curtea de Justiţie a Comunităţilor, Curtea de Conturi); c) alte organisme (consultative, de legătură, cu roluri diverse). În momentul actual, 26 funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (prescurtat C.J.C.E.) şi Curtea de Conturi. Tratatul constituţional consacră formal funcţionarea Consiliului European ca instituţie de sine stătătoare. Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate: Mediatorul European şi instituţiile financiare: Banca Centrală Europeană si Banca Europeană de Investiţii; organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor si Comitetul Economic si Social. Organismele interinstituţionale sunt următoarele: Oficiul de Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene şi 85

Oficiul de Selecţie a Personalului Comunităţilor Europene. Alături de acestea funcţionează agenţii descentralizate în cadrul celor trei piloni ai Uniunii Europe ne: 17 agenţii comunitare specializate care funcţionează în cadrul domeniului comunitar (primul pilon al Tratatului CE); ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) şi Centrul European pentru Observaţii din Satelit, ambele funcţionale în cadrul Politicii Externe si de Securitate Comună (al doilea pilon); Europol şi Eurojust în cadrul Cooperării Poliţieneşti şi Judiciare în Materie Penală (al treilea pilon). 2. Parlame ntul European şi Parlamentele naţionale Parlamentul

European

este

„primul

şi

singurul

experiment

în

democraţia

transnaţională”27 . Este cea mai mare adunare multinaţională a lumii şi emanaţia directă a voinţei democratice a popoarelor din Uniune. Intitulată iniţial „Adunare”, mai apoi „Parlament” instituţia în care cetăţenii europeni îşi investesc încrederea şi care- i reprezintă este Parlamentul european28 . Alegerea europarlamentarilor prin sufragiu universal direct a fost prevăzută în tratatul ce instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Parlamentul European este ansamblul reprezentativ a 435 de milioane de cetăţeni ai Uniunii, ales democratic la nivel transeuropean care îşi desfăşoară activitatea în trei locuri diferite. Europarlamentarii sunt exponenţii culturii politice naţionale. Ei beneficiază de privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocolul privind privilegiile şi imunităţile din anul 1965, menţinute în Actul din 1976. Primele alegeri europene s-au organizat între 7-10 iulie 1979, când cetăţenii statelor membre ale Comunităţilor şi-au desemnat reprezentanţii prin vot universal direct în Parlamentul European. De la Reuniunea de la Strasbourg (19 martie 1958) şi până la prima consultare prin sufragiu universal direct, parlamentarii europeni au fost desemnaţi prin vot universal indirect de către parlamentele naţionale şi trebuiau să fie membri ai acestora. Parlamentul European este un organism de exprimare democratică şi de control politic al Comunităţilor Europene, participă la procesul legislativ şi se profilează ca adunare politică a unei Uniuni Europene fondată juridic, după 1 noiembrie 1993 29 . Instituirea sa fusese prevăzută de Tratatul de la Roma (1957). Parlamentarii sunt aleşi pe o perioadă de cinci ani, prin sufragiu universal direct. Alegerile europene din 1989, 1994, 1999, 2004 au avut un coeficient de participare redus încă din 1979 ce tinde să scadă: în 1979, 63%; în 1984, 61%; în 1989, 58,4%; în 1994, 56,8%, în 1999, 49,9%; în 2004, 44,o3% (352 milioane de alegători). Participarea partidelor politice din rândul celor 15 vechi state membre a fost de 47,55% şi 26,34% în rândul celor 10 nou venite în Uniune. Parlamentarii europeni sunt aleşi de către cetăţenii europeni, 86

excluzându-se principiul naţionalităţii. Orice cetăţean al Uniunii care trăieşte într- un stat membru, dar nu este originar din acesta, are drept de vot şi de eligibilitate în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii statului respectiv aşa cum se subliniază în Tratatul de la Maastricht. Numărul europarlamentarilor diferă în funcţie de importanţa demografică, geografică şi economică a respectivului stat. O dezbatere susţinută pe tema „suprareprezentării” şi „subreprezentării” cetăţenilor statelor membre ale Uniunii a făcut ca limita minimă ca şi cea maximă a numărului de locuri în Parlament să fluctueze. În 1995, după cea de-a patra extindere 30 , numărul europarlamentarilor era de 626, iar în 2004, după cea de-a cincea extindere, numărul acestora ajunge la 682 (cu Bulgaria,17 şi România, 33 în perspectivă, numărul parlamentarilor nu depăşeşte 732). Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislatur ii 20042009, 35 de locuri vor fi atribuite României şi 18 Bulgariei, iar după anul 2009, componenţa va fi revizuită. Parlamentul va avea un maxim de 736 locuri, România şi Bulgaria vor avea câte 33, respectiv 17 locuri. Constituţia Europeană prevede că numărul maxim al europarlamentarilor nu trebuie să depăşească cifra de 750 31 . Reprezentarea în Parlamentul European este garantată în mod degresiv proporţional, cu un minim de 6 şi un maxim de 96 de locuri. Atribuirea locurilor se face în funcţie de criteriul demografic, dar şi de nivelul de dezvoltare economică al statelor. Astfel, sunt alocate un număr de 6 locuri pentru fiecare stat; de la 1 milion până la 25 de milioane de locuitori câte un loc în plus, suplimentar la fiecare 1 milion de locuitori: peste 60 de milioane câte 1 loc în plus pentru fiecare 2 milioane de locuitori 32 . Textul Constituţiei prevede ca o decizie privind compoziţia Parlamentului European pentru mandatul 2009-2014 să fie luată de Consiliul European la propunerea Parlamentului, prin vot unanim. Alegerea membrilor Parlamentului nu se face după o procedură electorală uniformă, ci se limitează la câteva reguli minime. Ea se desfăşoară în cursul unei perioade care începe joi dimineaţa şi se termină în duminica următoare, de obicei în prima parte a lunii iunie, vârsta minimă a electorului fiind de 18 ani. Mandatul poate fi cumulat cu cel de parlamentar naţional şi este incompatibil cu apartenenţa la guvernul unui stat sau la instituţiile, organismele sau comitetele create în virtutea sau în aplicarea Tratatelor constitutive. Legile din fiecare stat membru pot completa regimul incompatibilităţilor. Europarlamentarii pot cumula mandatul european cu mandatul naţional pe plan european, dar el este interzis pe plan naţional33 . Membrii sunt grupaţi în funcţie de partidele politice cu scopul creării unei familii politice europene, cărora le aparţin şi nu în funcţie de naţionalitate 34 . În Italia şi Irlanda s-au putut prezenta candidaţi din alte state membre cum a fost, de pildă, Maurice Duverger, cetăţea n francez a fost ales europarlamentar în Italia, 1989, înainte de adoptarea Tratatului de la Maastricht. Nu există secţiuni naţionale, ci grupuri politice organizate pe plan comunitar, de 87

exemplu grupul Partidului Popular European (democraţi-creştini) şi al Democraţilor Europeni (PPE-DE), grupul Verzilor şi al Alianţei Libere Europene (Verzi- ALE), grupul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE), grupul Partidului European al Liberalilor, Democraţilor şi Reformatorilor (ELDR), grupul Stânga Unitară Europeană-Stânga Verde Nordică (GUE-NGL), Uniunea pentru Europa Naţiunilor (UEN), grupul pentru o Europă a Democraţiilor şi Diferenţelor (EDD), grupul independenţilor. După cum se arată în Tratatul de la Maastricht, partidele politice, la nivel european sunt importante ca factori de integrare în cadrul Uniunii. Scena politică a Uniunii este dominată de două mari partide politice ce continuă să deţină 2/3 din locuri: Partidul Popular European – PPE, creştin-democrat şi Partidul Socialist European – PSE. În practică, cele două mari forţe politice europene, ambele moderate, sunt constrânse să lucreze împreună, numeroase texte trebuind, pentru a fi adoptate, să întrunească nu majoritatea relativă a votanţilor, ci majoritatea absolută a voturilor europarlamentarilor 35 . Cealaltă treime se împarte între o extremă stângă (comunişti şi stânga ecologistă nordică), elemente de centru stânga (ecologişti, radicali, liberali) şi, în sfârşit, naţionalişti de dreapta. Pentru europarlamentari împărţirile ideologice şi politice sunt mai importante decât cele ce ţin de apartenenţa naţională în determinarea locului unde se aşează în sală şi a modului în care votează, semn al unei maturităţi relative a sistemului politic european. Coeziunea internă a marilor grupuri politice poate fi comparată cu cea din cadrul Congresului Statelor Unite ale Americii 36 . Datorită naturii sistemului decizional din U.E.. şi, mai ales din P.E., există mari posibilităţi de lobby. Organizarea Parlamentului este comparabilă cu cea a unui parlament naţional. Acesta cuprinde: un Birou, Conferinţa preşedinţilor, comisii şi grupuri politice parlamentare. Acesta îşi înfiinţează un Birou al Parlamentului, alege un preşedinte pe 2 ani şi jumătate, 14 vicepreşedinţi, 5 chestori cu vot consultativ care au sarcini administrative şi financiare. Numărul de parlamentari necesar pentru constituirea unui grup parlamentar este de 29 (dacă aparţin unui singur stat), 23 (dacă provin din 2 state), 18 (dacă provin din 3 state), 14 (dacă provin din 4 sau mai multe state). Noul text al Regulamentului adoptat de Parlament suprimă Biroul lărgit ce era alcătuit din membrii Biroului şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare, fiind înlocuit cu Conferinţa preşedinţilor 37 . Conferinţa preşedinţilor este alcătuită din Preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii grupurilor politice. Preşedintele este cel ce se coordonează toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale, prezidează sesiunile plenare, reprezintă instituţia şi exercită puteri în cadrul procedurii cobugetare. Se lucrează în 17 comisii permanente, ce pregătesc lucrările Parlamentului, întocmesc rapoarte şi menţin relaţiile cu Comisia şi Consiliul. Comisiile sunt specializate pe anumite domenii (agricultură, pescuit şi dezvoltare rurală, bugete, relaţii economice externe etc.). De asemenea se lucrează şi în comisii temporare sau comisii de anchetă 88

când este vorba de probleme comunitare, în special de droguri, rasism, externe, agricole. Sunt prevăzute şi delegaţiile interparlamentare ce au un rol important în contactele externe ale Parlamentului şi în cooperarea interparlamentară. Parlamentul poate înfiinţa comisii parlamentare mixte în care participă parlamentari din statele asociate la Comunitate sau din statele aflate în curs de aderare. Principalele funcţii ale Parlamentului European sunt următoarele: 

colegislativă: în cele mai multe cazuri Parlamentul împarte puterea legislativă cu Consiliul, în special prin metoda deciziei comune;



cobugetară: Parlamentul împarte puterea bugetară cu Consiliul prin vot pe bugetul anual, care este impus prin semnătura preşedintelui parlamentului, şi prevăzând implementarea acestuia;



de control asupra instituţiilor Uniunii, îndeosebi asupra Comisiei. Parlamentul poate

înainta o moţiune de cenzură la adresa activităţii membrilor Comisiei Europene. Exercită, de asemenea, o puterea de control asupra activităţilor Uniunii prin întrebările scrise sau orale pe care le poate adresa Comisiei sau Consiliului. Parlamentarii pot pune întrebări Comisiei Europene, Consiliului Uniunii, dispunând de un mijloc de control, de pildă „un timp pentru întrebări” (Question time) pentru Comisia europeană, Consiliul de Miniştri. Poate, de asemenea, să stabilească comitete temporare şi comitete de anchetă ale căror atribuţii nu sunt neapărat corespunzătoare activităţilor instituţiilor Comunităţii, dar care se pot extinde acţiunilor întreprinse de statele membre în implementarea politicilor Comunităţii. Competenţele Parlamentului au fost extinse devenind o „adunare din ce în ce mai parlamentară”38 . Traseul parcurs de Parlament în planul competenţelor trece prin consultare, cooperare şi se ajunge la codecizie. Astfel, Parlamentul deţine puterea de codecizie bugetară şi codecizie legislativă. Prin Actul Unic se arată că Parlamentul European trebuie să-şi asume responsabilităţi depline de colegislator în procedura de cooperare, iar prin Tratatul de la Maastricht se prevede că dispoziţiile date de Consiliu vor fi date în urma avizului conform al Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor ce- l compun. Tratatul de la Amsterdam (în vigoare din 1999) a întărit puterile Parlamentului prin extinderea considerabilă a procedurii de codecizie. Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în 2003, a sporit rolul Parlamentului în calitate de colegislator, prin extinderea procedurii de decizie comună şi a garantat Parlamentului dreptul de a înainta petiţii Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Constituţia Europeană, în curs de ratificare, furnizează Parlamentului o mai mare putere în calitate de colegislator. Procedura de codecizie urmează să se extindă către arii noi şi Parlamentului urmează să i se acorde puteri egale cu ale Consiliului Uniunii în luarea deciziilor în probleme bugetare. 89

Parlamentului îi revine rolul de a controla activitatea Comisiei Europene în mod independent şi imparţial, sau o poate demite prin moţiune de cenzură. Aprobă prin vot nominalizarea preşedintelui şi a celorlalţi membri ai Comisiei, deţinând puterea de „investitură” a Comisiei. Dispune de mijloace de informare, propune dezbateri şi adoptarea unor hotărâri prin proceduri adecvate, întăreşte dreptul de petiţie, primind petiţiile oricărui cetăţean al Uniunii, persoanelor fizice şi juridice care îşi au reşedinţa într-unul din statele membre. Adoptă bugetul, dar funcţia de control bugetar este împărţită între Parlament, Consiliu şi Comisie. După Maastricht, funcţia legislativă este împărţită între Parlament şi Consiliul Uniunii Europene. Parlamentul are şi puterea de a adopta directive, reglementări sau decizii. Aprobă cererile de intrare în Comunitate, acordurile de asociere şi Acordurile Comerciale cu terţe părţi. Totodată, Parlamentul numeşte Mediatorul European, instituţie creată pentru a primi reclamaţiile de la cetăţenii Uniunii şi de la alte persoane rezidente pe teritoriul Uniunii. În ciuda abţinerilor numeroase, Parlamentul European se afirmă tot mai mult ca un actor determinant în procesul decizional european. Unul din semnele acestei evoluţii este creşterea numărului lobbyiştilor. Ei sunt conştienţi că, de acum înainte, este esenţial să acţioneze pe lângă europarlamentari, datorită puterii Parlamentului de a propune amendamente. Forţa Parlamentului European apare, mai ales, din a doua jumătate a anilor 1990, prin manifestarea capacităţii de blocaj. De exemplu, în 1997, Parlamentul contestă Co misia Santer 39 , ce demisionează în martie 1999, iar în 2004 respinge propunerile făcute, iniţial, pentru alcătuirea Comisiei Barroso 40 . Prin Tratatul ce instituie o Constituţie pentru Europa se dă mai multă putere Parlamentului European, singura instituţie europeană direct aleasă de cetăţeni. Astfel, creşte responsabilitatea politică a Uniunii Europene şi se măreşte capacitatea cetăţenilor de a influenţa deciziile U.E. Marele câştigător al ratificării Constituţiei europene ar fi Parlamentul European, prin introducerea unei noi proceduri legislative. În prezent, codecizia Parlamentului European are în vedere 37 de domenii, dar acest număr va creşte până la aproape 80 de domenii. În viitor, toate domeniile care acoperă cele mai importante politici ale Uniunii vor fi guvernate de noua procedură legislativă, pe baza votului majorităţii calificate din Consiliu. Lista excepţiilor de la această regulă se limitează la circa 10 domenii, dintre care unele au o incidenţă asupra ordinii constituţionale (cum este cazul cetăţeniei europene), iar altele sunt prea sensibile pentru statele membre (fiscalitatea, anumite aspecte ale politicii sociale şi mediul înconjurător). Competenţele Parlamentului European au fost, de asemenea, extinse, în mod semnificativ, în privinţa procedurii bugetare 41 . Constituţia

consacră, după cum aminteam, natura duală a Uniunii

Europene, uniune a popoarelor şi uniune a statelor Europei. Parlamentul European, originar din parlamentele naţionale, a dobândit însă, în etape succesive, configuraţia unei instituţii comunitare independente, supranaţionale cum se afirmă 90

astăzi. El reprezintă rezultatul instituirii sufragiului universal direct pentru alegerea propriilor membri şi a întăririi puterilor sale. Legătura cu parlamentele naţionale nu a fost întreruptă. În ceea ce priveşte rolul parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene, opiniile formulate sunt diferite. Un punct de vedere este acela conform căruia parlamentele naţionale s-au adaptat mai lent la schimbările intervenite pe plan european şi se numără, de fapt, printre instituţiile naţionale ale căror activităţi sunt limitate de apariţia unei dimensiuni europene în elaborarea politicilor 42 . În implementarea politicilor europene este implicat în special executivul, ceea ce ar duce la o „deparlamentizare a politicilor publice”. Mai mult chiar, parlamentele naţionale sunt văzute ca „învinşii” integrării europene, deoarece au un rol minor în „europenizare” şi au pierdut unele prerogative naţionale fără să obţină nimic în schimb la nivelul Uniunii. În legătură cu aceste opinii, credem că se impun anumite clarificări. În primul rând, rolul parlamentelor naţionale depinde de regimul politic din ţara respectivă: parlamentar, semiprezidenţial sau prezidenţial. Apoi, unele parlamente au reacţionat la „europenizare” prin ajustări structurale, prin amendarea propriilor Constituţii cum s-a întâmplat în Franţa sau modificarea Constituţiei României prin referendum în 2003. De asemenea, există schimburi, contacte, proiecte comune între parlamentele naţionale şi Parlamentul European, cum a fost de pildă negocierea „Agendei 2000”. Parlamentele tuturor statelor membre ale Uniunii Europene au comitete speciale pentru domeniul afaceri europene, ele stabilind o cooperare specială în ceea ce priveşte relaţiile europene prin intermediul COSAC 43 . Este important de subliniat că unele parlamente naţionale au proprii lor reprezentanţi la Bruxelles, ce operează asemeni unui sistem de avertizare timpuriu pentru parlamentele naţionale. Un alt punct de vedere evidenţiază reevaluarea rolului parlamentelor naţionale după încheierea Tratatului de la Nisa (2000) şi a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa (2004). Parlamentele naţionale sunt asociate la definirea şi implementarea politicilor europene. Implicarea parlamentelor nu se reduce, însă, doar la funcţiile tradiţionale de control al executivului şi la elaborarea legislaţiei, ci presupune participare la definirea politicilor şi iniţierea de texte legislative europene prin intermediul reprezentanţilor naţionali în st ructurile comunitare. De asemenea, poziţia de actor politic important în planul instituţional intern face ca parlamentele naţionale să aibă o influenţă semnificativă în ceea ce priveşte captarea şi canalizarea nemulţumirilor populaţiei faţă de unele politici europene, aşa cum s-a întâmplat în momentul adoptării monedei unice, euro în Italia. Utilizarea temei „europenizării”pentru a alimenta euroscepticismul populaţiei şi a sancţiona propriile guverne face parte din arsenalul pe care opoziţia din parlamentele naţionale îl foloseşte tot mai frecvent. Respingerea prin referendum a Constituţiei europene în Franţa şi

91

Olanda este rezultatul unor astfel de practici când insuccesele guvernării sunt imputate de populaţie dimensiunii pe care a căpătat-o „europenizarea”. Constituţia europeană conferă parlamentelor naţionale mai multă greutate în chestiunile europene. Ele pot decide dacă să blocheze sau nu anumite părţi ale legislaţiei europene. Parlamentele naţionale se implică tot mai mult în viaţa Uniunii Europene, în timp ce Parlamentul european îşi întăreşte relaţiile cu parlamentele naţionale. Pentru intensificarea contactelor au loc reuniuni regulate între preşedinţii parlamentelor. Reuniunile Parlamentului European şi ale parlamentelor naţionale sunt numite „Curţi parlamentare”, iar în cadrul lor se discută orientările Uniunii Europene, mai ales, lărgirea şi aprofundarea acesteia. Parlamentul european trebuie să devină un forum efectiv al cetăţenilor europeni să fie preocupat de problemele lor şi să contribuie la diminuarea îngrijorărilor cu privire la unele probleme de viitor ale existenţei acestora. 3. Comisia Europeană Comisia Europeană reprezintă şi susţine interesele generale ale Uniunii. Este un „executiv colectiv şi mixt” al Uniunii Europene, alcătuit din 25 membri, independenţi de guvernele naţionale, aleşi de comun acord de către guvernele statelor membre, după consultarea Parlamentului European. Ei sunt „investiţi” prin votul Parlamentului pentru o perioadă de 5 ani (Tratatul de la Maastricht). Prin Tratatul de la Amsterdam personalitatea care este propusă ca preşedinte al Comisiei este supusă aprobării Parlamentului, primind astfel o legitimitate democratică directă. Comisia investită în 2004 este prezidată de Jose Manuel Barroso, care-i succede în această funcţie lui Romano Prodi. În componenţa Comisiei intră câte un membru desemnat din statele membre ale Uniunii Europene 44 , fiind astfel un corp multinaţional. Calitatea de comisar poate fi deţinută numai de către cetăţeni ai statelor membre. Reuniunea de la Nisa din decembrie 2000, a examinat problemele legate de extinderea Uniunii prin aderarea statelor din centrul şi estul Europei. Problema componenţei Comisiei a făcut şi ea obiectul negocierilor şi s-a convenit ca statele mari să renunţe la cel de-al doilea comisar. Până la extinderea din 2004, în formula de 15, statele mari aveau câte doi comisari europeni, numărul comisarilor ajungând la 20, iar din anul 2005, numărul lor nu trebuia să depăşească 27 de membri. Membrii Comisiei, foşti miniştri sau înalţi oficiali ai statelor membre, nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni de la vreun guvern sau organizaţie. Mandatul poate fi întrerupt fie colectiv prin moţiune de cenzură, fie individual, prin decesul persoanei, prin demisie voluntară sau din oficiu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene fiind sesizată de către Consiliu sau Comisie. 92

Imunitatea diplomatică poate fi ridicată chiar de către comisie, cum a fost cazul lui Edith Cresson, din 15 februarie 2000 45 . Comisarii europeni răspund colectiv în faţa Parlamentului, care poate constrânge Comisia să demisioneze prin votul unei moţiuni de cenzură (2/3 din sufragii din majoritatea absolută a votanţilor.) Comisia Europeană nu este rezultanta unui proces electoral, ca în cazul unui guvern. Ea este organizată după modelul unui guvern, dar, în acelaşi timp, este un veritabil „organism supranaţional”. Rolul său de «organ executiv» al Comunităţii şi al Uniunii a fost clar configurat prin Tratatul de la Maastricht. Sediul Comisiei se află la Bruxelles şi funcţio nează pe principiul autoorganizării şi al “colegialităţii”, adică toate actele şi acţiunile privind reglementările, deciziile, prevederile către Consiliu trebuie să aparţină întregii Comisii şi nu unuia dintre membri. Comisia se reuneşte o dată pe săptămână (miercurea) şi de câte ori se consideră necesar de către preşedinte sau unul dintre membri. Comisarii au sarcini privind sectoare specifice. De exemplu, Günther Verheugen, din partea Germaniei se ocupa de

extindere în mandatul

„Comisiei Prodi”, iar Olli Rehn se ocupă de acelaşi domeniu în „Comisia Barroso”. Hotărârile Comisiei sunt luate cu majoritate absolută, dezbaterile nefiind publice. Comisia Europeană este împărţită în 24 de direcţii, ce pot fi echivalate diferitelor ministere, asistate de un oficiu statistic, de unul juridic şi de un birou al publicaţiilor oficiale. Comisia are peste17.000 funcţionari (2.000 traducători) şi secretariat general. În activitatea sa Comisia ţine seama de principiul s ubsidiarităţii prevăzut în Tratatul de la Maastricht, ce presupune autodeterminarea la nivelul persoanei şi al autorităţilor locale, o diviziune a responsabilităţilor şi obligaţiilor între organismele centrale şi locale ale statului. Termenul a intrat în limbajul politic al Comunităţii Europene din necesitatea de a se preciza raporturile dintre obligaţiile ce revin organismelor comunitare europene şi guvernelor naţionale 46 . Consecventă acestui principiu, Comisia iniţiază legislaţie numai în domeniile în care Uniunea este mai bine situată, acţionând cu o mai mare eficienţă, cum ar fi de exemplu, industria, comerţul, agricultura, politicile sociale, ecologia, transporturile şi telecomunicaţiile, educaţia. Comisia are rol determinant în domeniile enunţate şi redus în cele privind politica externă, securitatea comună, justiţia şi afacerile interne. Atribuţiile Comisiei sunt numeroase, necesită timp şi suscită critici mai mult sau mai puţin fondate. De Gaulle, de pildă, numea Comisia „tehnocraţie embrionică, în cea mai mare parte străină”47 . Ea trebuie să vegheze la buna aplicare a dreptului comunitar şi, în eventualitatea unei încălcări a acestuia de către unul dintre statele membre, poate să-i adreseze o recomandare. Este numită, pe bună dreptate, “paznic al tratatelor”, fiind „jandarmul supranaţional” pentru cei ce nu respectă directivele. Are atribuţii de control şi sancţionare, dar această putere nu este 93

arbitrară, deoarece se exercită sub controlul C.J.C.E., fiind posibilă înaintarea unor recursuri. Iniţiază, supraveghează şi duce la îndeplinire tratatele. Are putere de decizie asupra aplicării tratatului, are “o misiune generală de iniţiativă” pentru care a şi fost numită „locomotiva, motorul comunităţii”. Comisia a fost „arhitectul”, adesea iniţiatorul multora din realizările comunitare. Este numită „instituţia far a Uniunii”. Comisia accelerează derularea programelor sau relansează anumite proiecte. De pildă, Roy Jenkins fost preşedinte al Comisiei Europene a relansat integrarea monetară, rezultând Sistemul Monetar European. Neofuncţionaliştii au inventat termenul de angrenaj (din fr. engrenage, a angrena, a pune în mişcare), pentru a exprima cooptarea oficialilor statelor membre de către Comisie pentru a realiza obiectivele Uniunii. Consiliul Uniunii poate amenda propunerile Comisiei prin vot, iar practica unanimităţii în Consiliu nu face altceva decât să blocheze activitatea Comisiei. Deşi Comisia apare ca un guvern în viziunea federalistă, membrii guvernelor, adică latura interguvernamentală domină încă Comunitatea. Soluţia ar fi asigurarea unui echilibru între activitatea Comisiei şi aceea a Consiliului. Constatarea unei prezumţii de infracţiune este înregistrată de Comisie, fie la iniţiativa serviciilor sale, fie în urma plângerilor unor guverne, agenţi economici sau persoane particulare. După analiza plângerilor, statul învinuit este chemat să-şi prezinte observaţiile sau justificările în legătură cu acuzaţia dusă. Dacă nu prezintă o justificare care să schimbe opinia Comisiei, i se adresează un aviz motivat pentru a se conforma deciziilor Tratatelor într-un timp prevăzut. În caz contrar, este sesizată Curtea de Justiţie, a cărei intervenţie are caracter constrângător atât pentru Statul membru, cât şi pentru instituţiile sale. Cetăţenii şi agenţii economici au posibilitatea de a chema Comisia în judecată sau să ceară daune în cazul dovedirii vinovăţiei. Comisia are şi competenţe specifice, poate face recomandări în privinţa politicii economice, supraveghează datoria publică, elaborează un proiect preliminar în plan bugetar (ce serveşte Consiliului ca punct de plecare), administrează bugetul Uniunii, înaintea oricăror fonduri comunitare, adică acele credite destinate intervenţiilor publice ale Comunităţii (FSE, FEOGA, FEDER, FED), se pronunţă asupra clauzelor de apărare, ce permit o derogare provizorie de la regulile în vigoare. Modul de elaborare al deciziilor şi propunerilor către Consiliu se face prin definirea liniilor directoare şi clarificarea modalităţilor practice ale unei politici, consultări cu mediile politice, elaborarea unei strategii clare, colaborare a cu experţi naţionali. Comisia este cea care stabileşte agenda datorită puterii de iniţiativă pe care o are, fiind terenul fertil al lobbysm- ului european48 . Resursele pe care le are Comisia, capacitatea de dezvolta reţele şi coaliţii politice, de a obţine clienţi şi şansa de a sprijini guvernele statelor membre în a-şi rezolva dificultăţile politice impun Comisia Europeană ca instituţie fundamentală 94

a Uniunii. Cu toate acestea rezultatele politicilor puse în aplicare depind de felul şi intensitatea colaborării cu instituţiile naţionale care operează în practică majoritatea reglementărilor şi programelor comunitare. Parteneriatul între nivelul de guvernare şi cel european este o trăsătură a procesului politic din UE, iar mecanismul creat în acest scop poartă numele de „comitologie” 49 Pe scena internaţională, Comisia are funcţia de reprezentare a Comunităţilor, negociind acordurile tarifare sau comerciale, după consultarea comitetelor special desemnate şi cu respectarea hotărârilor luate de către Consiliul Uniunii. Criticile virulente la adresa birocraţilor săi au dus la reconsiderarea poziţiei Comisiei în ansamblul instituţiilor Uniunii. Comisia este „executivul european”, aşa cum l-a dorit Jean Monnet, instituţia – cheie a Comunităţii şi este văzută ca simbolizând din ce în ce mai mult Uniunea Europeană, preşedintele ei apărând ca preşedinte al Europei50 . 4. Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul European Consiliul Uniunii Europene reprezintă expresia guvernelor statelor membre. Este instituţia decizională principală a Uniunii şi reuneşte reprezentanţii la nivel ministerial ai fiecărui stat membru, abilitaţi să angajeze guvernul acestui stat, fiind un forum colectiv pentru reprezentanţii guvernelor. Miniştrii statelor membre exprimă interesele naţionale, neavâ nd posibilitatea de a acţiona independent precum membrii Comisiei. Consiliul este alcătuit asemeni unei organizaţii internaţionale. Preşedinţia Consiliului este exercitată pe o perioadă de 6 luni, prin rotaţie, de către fiecare dintre statele membre (1 ianuarie, respectiv 1 iulie se instalează noul preşedinte) 51 . La început de mandat, preşedintele îşi publică programul. Consiliul, din punct de vedere al structurii, este alcătuit din reprezentanţi ai fiecărei ţări la nivel ministerial, abilitaţi să angajeze guvernul. În funcţie de subiectul pe ordinea de zi participă ministrul de resort. Consiliul este ajutat de peste 2000 de funcţionari, dispune de un Secretariat general (Javier Solana Madariaga din 1999). Consiliul Uniunii Europene asigură coordonarea politicilor economice generale ale Statelor membre, are putere cvasi- legislativă, colegislativă împărţită cu Parlamentul European şi Comisia Europeană. Are atribuţii în ceea ce priveşte adoptarea bugetului împreună cu Comisia Europeană şi Parlamentul European. Adoptă acordurile internaţionale negociate de Comisie. Consiliul are responsabilitatea de a găsi o soluţie care ar fi în beneficiul Uniunii ca întreg. Criticile care se aduc Consiliului susţin că departe de a fi coerent, de a forma un singur grup de miniştri, este un conglomerat de „hydra-capete” ale mai multor consilii, fiecare reprezentând ministerul responsabil pe un anumit domeniu. Este un „Consiliu neobişnuit” cu enorm de multe responsabilităţi52 . Astfel, Consiliul Uniunii adoptă legislaţia, ia decizii, 95

coordonează politica externă şi de securitate comună, combină rolurile legislative, executive şi diplomatice. Metoda utilizată este cea a cooperării şi nu a integrării, fiind prezent interguvernamentalismul şi nu supranaţionalismul. Altiero Spinelli consid era ca ineficientă şi nedemocratică dominanta interguvernamentală, deşi teoretic miniştrii pot fi controlaţi de membrii parlamentelor naţionale. Pe aceleaşi coordonate se situează şi John Pinder, pentru care viitorul Uniunii se află în dezvoltarea instituţiilor sale într-o structură federală. Dezbaterile Consiliului au loc la Bruxelles, iar în aprilie, iunie, septembrie au loc la Luxemburg. Consiliul Uniunii Europene este asistat de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi care pregăteşte lucrările Consiliului şi misiunile încredinţate de acesta. Reuniunile Consiliului sunt convocate la iniţiativa preşedintelui, la cererea unuia dintre membri sau la cererea Comisiei, aceasta având dreptul de a participa la dezbateri pentru a-şi apăra punctul de vedere. Dezbaterile pot fi transmise în direct, hotărârile fiind făcute publice. Deciziile sunt pregătite de COREPER, iar adoptarea lor se face prin procedura tot mai lărgită a majorităţii calificate, care tinde să înlocuiască procedura unanimităţii. În probleme delicate, precum taxe, industrie, fonduri sociale şi regionale, programe de cercetare sau cu prilejul modificărilor constituţionale se cere unanimitate. De asemenea, fiecare stat are drept de veto, în subiectele ce pot aduce atingere suveranităţii naţionale. Pentru a se evita „politica scaunelor libere (goale)”53 s-a recunoscut dreptul de veto, atunci când negocierea nu este posibilă. Consiliul poate lua decizii utilizând trei tipuri de scrutin: majoritate simplă, calificată, unanimitate. În momentul actual, numărul de voturi atribuite diferitelor state variază între 3 şi 29, însumând un total de 345 de voturi. Majoritatea calificată, adică numărul de voturi necesar pentru adoptarea unei decizii este 169. Un membru al Consiliului poate cere verificarea obţinerii majorităţii calificate, respectiv aceasta să reprezinte cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii. În prezent, o minoritate care să blocheze promovarea unei decizii presupune asocierea a 26 de voturi, respectiv a trei dintre statele cu cea mai mare populaţie, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia sau a unui grup relativ mare de state mici. În condiţiile actualei extinderi, ponderea relativă a statelor mici şi mijlocii va creşte. La reuniunea de la Nisa a fost decisă realocarea ponderilor şi modificarea majorităţii calificate, cu începere de la 1 ianuarie 2005, pentru a se evita blocajul procesului decizional. UNIUNEA EUROPEANA în formula extinsă cu 27 de state 54 Nr. crt.

Membrii Consiliului

Voturi ponderate

Locuri în Parlamentul European

96

1.

Germania

29

99

2.

Marea Britanie

29

72

3.

Franţa

29

72

4.

Italia

29

72

5.

Spania

27

50

6.

Polonia

27

50

7.

România

14

33

8.

Olanda

13

25

9.

Grecia

12

22

10.

Republica Cehă

12

20

11.

Belgia

12

22

12.

Ungaria

12

20

13.

Portugalia

12

22

14.

Suedia

10

18

15.

Bulgaria

10

17

16.

Austria

10

17

17.

Slovacia

7

13

18.

Danemarca

7

13

19.

Finlanda

7

13

20.

Irlanda

7

12

97

21.

Lituania

7

12

22.

Letonia

4

8

23.

Slovenia

4

7

24.

Estonia

4

6

25.

Cipru

4

6

26.

Luxemburg

4

6

27.

Malta

3

5

TOTAL

345

732

Competenţele Consiliului rezidă în adoptarea dreptului derivat, fiind văzut fie ca veritabilul legiuitor comunitar 55 , fie considerat drept a doua cameră legislativă 56 . Evoluţia procesului comunitar îi atribuie o funcţie colegislativă alături de Parlamentul European. Prin Actul Unic şi Tratatul de la Maastricht, creşte puterea Comisiei şi, mai ales, a Parlamentului. Textele legislative relevante primului pilon nu mai pot fi adoptate doar de către Consiliu, ci împreună cu Parlamentul. Consiliul Uniunii Europene are rol în coordonarea şi armonizarea acţiunilor Comisiei cu cele ale statelor membre. Dispune de putere de decizie, pune în practică pilonii doi şi trei, respectiv politica de securitate comună, justiţie, afaceri interne. Are rol de codecizie bugetară împreună cu Parlamentul, elaborează un proiect de buget, hotărăşte asupra cheltuielile obligatorii. Face recomandări statelor membre şi încheie acorduri internaţionale, poate interveni în revizuirea tratatelor, examinează cererile de aderare şi se pronunţă asupra lor după avizul Comisiei şi al Parlamentului. Consiliul Uniunii este garant al respectării idealurilor democratice, fiind forţa predominantă între instituţiile comunitare. Consiliul European este creat în decembrie 1974, cu ocazia Conferinţei la nivel înalt de la Paris, în care şefii de stat sau de guvern din Comunitate au decis să se reunească, însoţiţi de miniştrii afacerilor externe, de trei ori pe an şi de fiecare dată când e necesar, în Consiliul comunităţii, cu titlul de „cooperare politică”. Înfiinţarea sa a fost expresia rezistenţei vizavi de ideea de a fi conduşi de un for supranaţional. Chiar Jean Monnet, promotorul ideii comunitare şi al federaţiei, vedea în crearea Consiliului European

un „guvern european provizoriu” 57 .

Consiliul poate promova sau dimpotrivă poate bloca ideea supranaţională. În practică, rolul Consiliului European este crucial, membrii fiind cei ce duc la îndeplinire hotărârile luate la 98

nivel european. Consacrarea Consiliului European şi stipularea participării preşedintelui Comisiei alături de şefii de stat sau de guvern se face prin Actul Unic din 1986: „Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern, precum şi Preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii Afacerilor Exte rne şi de un membru al Comisiei” (Art.2). Consiliul European a fost caracterizat ca fiind drept un organ interguvernamental de cooperare, deoarece are atribuţii de orientare generală a politicii comunitare. De asemenea s-a considerat că ar fi instanţa politică supremă a Europei unite 58 . Deşi nu face parte dintre instituţiile comunitare, respectă competenţele acestor instituţii. S-a apreciat şi că reprezintă un organ de sine stătător, el putând să acţioneze atât în calitate de organ comunitar (substituindu-se Consiliului Uniunii ), cât şi ca organ guvernamental 59 . Domeniul său de competenţă nu e limitat, ci merge de la dosarele comunitare la problemele de politică externă. Şedinţele regulate ale Consiliului European constituie momentele cele mai importante ale unificării europene. Problemele fără soluţie, blocajele ajung la Consiliul European, acesta exercitând o funcţie de „arbitraj politic”. În disputele financiare şi instituţionale Consiliul European a devenit principalul organ de decizie al Uniunii Europene. Se consideră că rolul său este de a direcţiona politic construcţia comunitară, de a stabili strategiile comune 60 . În acest sens, impulsionează politicile comunitare generale, coordonează politicile comunitare, defineşte noile sectoare de activitate comunitară. Consiliul European acţionează ca un veritabil arhitect constituţional şi ca un detonator politic al procesului de integrare. Asemenea Comisiei, Consiliul European se poate considera şi el Guvernul Europei Unite, aşa cum consacră Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (art. D al.1): „Consiliul European dă Uniunii impulsul necesar dezvoltării şi îi defineşte orientările politice generale” 61 . De asemenea, Consiliul European este cel ce decide asupra strategiilor comune care vor fi puse în practică de Uniune în domeniile în care statele membre au interese comune importante. Pentru exercitarea acestor competenţe se creează comisii sau comitete de direcţie care au obligaţia să întocmească rapoarte la problema analizată şi pe baza cărora se adoptă deciziile. Putem exemplifica prin Raportul Tindemans privind crearea Uniunii Europene sau Raportul Vedel privind examinarea măsurilor pentru creşterea competenţelor Parlamentului European. Documentele adoptate de Consiliul European sunt decizii, decizii de procedură, orientări şi directive, declaraţii. Afirmarea Consiliului European modifică întregul echilibru instituţional al comunităţii. Consiliul European reuneşte cei mai înalţi responsabili guvernamentali, ca şi pe Preşedintele Comisiei Uniunii Europene. Orientările, declaraţiile Consiliului European materializează o Europă unică, fondată pe concertarea interstatală. Prin Tratatul de la la Nisa din decembrie 99

2000, se stabileşte ca începând din 2002, Consiliul European pe fiecare preşedinţie să se ţină la Bruxelles, chiar într-o Uniune extinsă, cu 27 de state membre. Pentru a asigura continuitatea şi eficienţa lucrărilor Consiliului European, Tratatul ce instituie o Constituţie pentru Europa stabileşte ca această instituţie să-şi aleagă un preşedinte pe o durată de doi ani şi jumătate, care să poată fi reales o singură dată. Funcţiile preşedintelui nu vor fi diferite de cele din prezent, exceptând faptul că ele vor fi exercitate pe o perioadă mai lungă de timp şi vor fi definite de Constituţie. El va prezida şi va modera lucrările Consiliului European, dar va fi, totodată, responsabil pentru pregătirea şi asigurarea continuităţii viitoarelor întruniri, cooperând în acest scop cu Comisia Europeană şi Consiliul Afacerilor Generale. În cele din urmă, va acţiona pentru asigurarea coeziunii şi consensului în cadrul Consiliului. 5. Curtea de Justiţie Tratatul de la Amsterdam introduce o prevedere prin care se arată că „Uniunea este fundamentată [...] pe statul de drept”. Nici statele membre şi nici instituţiile sale nu se pot sustrage judecăţii de conformitate cu Tratatul, a măsurilor pe care Comunitatea le adoptă. Instanţele comunitare 62 au ca responsabilitate asigurarea respectării legii comunitare. Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene şi Tribunalul de Primă Instanţă sunt părţi ale sistemului instituţional al Comunităţii Europene şi au menirea de a veghea asupra corectei interpretări şi aplicări a dreptului comunitar. Indiferent de hotărârea instituţiilor sau de acţiunile persoanelor fizice sau juridice, toţi şi toate se supun controlului celor două instanţe comunitare 63 . Misiunea Curţii este de a asigura respectarea dreptului comunitar, aplicarea tratatelor comunitare şi a dispoziţiilor Consiliului şi Comisiei. Curtea are activitate jurisdicţională şi de creare de drepturi. Ea elaborează principiile ordinii comunitare. Unul dintre acestea este supremaţia legii comunitare asupra dreptului intern al statului membru. Un alt principiu este efectul direct al legii europene asupra cetăţenilor din Uniune. Curtea a fost considerată datorită caracteristicilor sale ca aparţinând fie tribunalelor internaţionale, Comunităţile apărând ca organizaţii internaţionale clasice şi dreptul comunitar drept internaţional, fie ca aparţinând tribunalelor naţionale sau fiind asemănată cu o Curte Constituţională 64 . Din aceste considerente se poate vorbi de un federalism care „nu îndrăzneşte să se numească ca atare, fiind acceptat în practică de guverne şi curţi de justiţie naţionale. Fenomenul este descris ca „federalism târâtor”, cu instanţele comunitare pe post de instrument principal şi factor cheie de integrare 65 . Instanţele comunitare nu au ca sarcină doar interpretarea, ci şi formularea legii în lipsa unor prevederi explicite. Nu este o „jurisdicţie supremă”, dar tinde să devină o „curte supremă”, între ea şi judecătorii naţionali existând proceduri de cooperare şi nu ierarhice. Ea are jurisdicţie 100

în disputele privind statele membre, instituţiile Uniunii, persoane fizice şi juridice. Instanţele comunitare se exprimă doar atunci când sunt solicitate, ele construind de-a lungul timpului reguli şi principii relevante ce au configurat dreptul comunitar. Au furnizat hotărâri solicitate de către judecătorii naţionali care se confruntau cu chestiuni legate de reglementările comunitare aplicabile în procesele aflate pe rol în faţa propriilor instanţe. În acest mod, se relevă importanţa rolului jucat de către judecătorii naţionali în implementarea şi interpretarea dreptului comunitar 66 . Trebuie menţionat că jurisdicţia Curţii este obligatorie şi exclusivă, adică în legătură cu o speţă aflată pe rolul Curţii nu se pot pronunţa nici instanţele naţionale, nici cele internaţionale. Deciziile sale sunt executorii în teritoriul statelor membre. Sediul Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene se află la Luxemburg. În componenţa sa intră 25 de judecători, asistaţi de 8 avocaţi generali care nu sunt membri ai Curţii, însărcinaţi să prezinte concluziile în deplină autonomie. Avocatul general nu are corespondent în dreptul intern, el apare din dorinţa de a exista un jurist care să-şi prezinte concluziile, publicate împreună cu sentinţa 67 . Ei nu reprezintă state membre, putând avea orice naţionalitate. În practică, posturile se repartizează între statele membre. Judecătorii au un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. La fiecare trei ani se realizează o înlocuire parţială a judecătorilor. Preşedintele Curţii este numit pentru o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea de a fi reales. Judecătorii nu sunt reprezentanţi ai statelor membre, ci sunt doar numiţi de ele, ca şi avocaţii. Judecătorii şi avocaţii generali sunt aleşi dintre acele persoane a căror independenţă este dincolo de orice îndoială. Numărul judecătorilor şi al avocaţilor generali poate fi mărit de către Consiliu la cererea Curţii 68 . Înainte de preluarea funcţiei, judecătorii depun un jurământ public prin care se angajează să-şi exercite funcţia imparţial şi conştiincios şi să păstreze confidenţialitatea deliberărilor Curţii 69 . Curtea funcţionează în plen şi are 5 complete de judecată de 5 sau 3 judecători. În fiecare an Curtea desemnează preşedinţia Camerelor şi un prim avocat general. Tribunalul de Primă Instanţă este alcătuit din 25 membri, dintre care se alege un preşedinte; funcţionează în plen şi în complete de 5 sau 3 judecători. Funcţiile îndeplinite de Curte sunt: a) funcţia de justiţie administrativă, adică protejează agenţii comunitari de eventualele acţiuni ilegale sau păgubitoare ale instituţiilor comunitare prin acordarea de despăgubiri, repararea unor daune cauzate de acte normative, acţiuni ale Comunităţii sau ale agenţilor săi; b) funcţia de justiţie constituţională, ce rezidă în stabilirea compatibilităţii proiectului de acord cu prevederile tratatului, decizia Curţii de incompatibilitate putând bloca intrarea în vigoare a acordului; c) funcţia de justiţie internaţională ce rezidă în soluţionarea unor litigii dintre două sau mai multe subiecte de drept. Curtea nu reprezintă o instanţă internaţională, ci este o jurisdicţie internă a comunităţii; d) funcţia de instanţă de recurs ce constă în soluţionarea recursurilor introduse împotriva tribunalului de primă instanţă. 70 101

Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene are, deci, atribuţia de a constata şi sancţiona sub formă de constrângere forţată neîndeplinirea obligaţiilor statelor membre, de a asigura respectarea uniformă a dreptului comunitar, de a aprecia compatibilităţile unui acord extern propus de Uniune cu Tratatele. Importanţa Curţii este recunoscută atât de susţinătorii integrării europene, cât şi de adversarii ei, mai ales, în actualele condiţii când implementarea şi aplicarea legii au devenit o mare problemă şi când se caută modalităţi de implicare a Curţii în domenii politice considerate sensibile (de exemplu, Politica Externă şi de Securitate Comună şi Justiţie şi Afaceri Interne). Curtea este o parte componentă semnificativă a metodei comunitare de guvernare cu tot ce implică atât în integrare, cât şi în cooperare. 6. Alte instituţii şi organis me ale Uniunii Instituţia Curţii de Conturi a fost creată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 ca urmare a cererii Parlamentului European. Este formată din 25 membri, independenţi, numiţi pe 6 ani, mandatul lor putând fi reînnoit, prin decizia unanimă a Consiliului după consultarea Parlamentului European. Membrii curţii nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni în exercitarea atribuţiilor ce le revin. Curtea de Conturi este condusă de un preşedinte ales pe timp de trei ani. Atribuţiile Curţii de Conturi se exercită în cadrul primului pilon comunitar şi constau în controlarea veniturilor şi cheltuielilor oricărui organism creat de Comunitate, controlarea execuţiei bugetare, Parlamentului revenindu-i competenţa descărcării Comisiei de execuţia bugetară. De asemenea, Curtea de conturi trebuie consultată de celelalte instituţii comunitare cu privire la orice proiect din sfera financiară şi bugetară. În acest sens emite avize consultative, exercitând un control financiar preventiv. Instituţia Mediatorului European a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Mediatorul European este expresia unei concepţii noi despre relaţiile dintre Uniune şi cetăţenii săi. Este mijlocul prin care orice cetăţean european, orice persoană fizică sau juridică rezidentă, ori cu sediul statutar pe teritoriul unuia dintre statele membre îşi poate apăra interesele în faţa autorităţilor. Acestor instituţii li se adaugă alte organe comunitare ce au un caracter complementar: Banca Centrală Europeană elaborează şi implementează politica monetară europeană, realizează operaţiile de schimb valutar extern şi asigură funcţionarea normală a sistemului de plăţi. Actele şi emisiunile B.C.E. sunt supuse controlului şi interpretării Curţii de Justiţie. Este o instituţie supranaţională, independentă de guvernele statelor membre. Bancherii Băncii Centrale

102

sunt consideraţi a fi „înalţii prelaţi ce slujesc în templul finanţei mondiale” 71 , în care politicienii nu au voie nici măcar să păşească. Banca Europeană de Investiţii are ca membri statele ce alcătuiesc Uniunea Europeană. Are personalitate juridică şi se bucură de capacitatea cea mai largă recunoscută persoanelor juridice prin legislaţia naţională. Prin această instituţie financiară Uniunea finanţează proiectele destinate să contribuie la o dezvoltare mai echilibrată în toate domeniile economiei. Sunt proiecte ce vizează dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate, altele care vizează modernizarea sau conversia întreprinderilor sau crearea de noi activităţi ca urmare a instituirii progresive a pieţei comune şi proiecte de interes comun pentru mai multe state membre, care prin amploarea lor nu pot fi finanţate în întregime prin mijloacele ce stau la dispoziţia membrilor Uniunii. Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi Fondul European de Investiţii sunt considerate organisme financiare. Rolul crescut al Băncii Centra le Europene face din aceasta o instituţie de nivel supranaţional, situată alături de Comisia Europeană şi de Curtea de Justiţie a Comunităţilor. Comitetul Economic şi Social este compus din 323 de membri - limitat la maxim 350 cu România şi Bulgaria membri cu drepturi depline din 2007 - ce au un mandat de patru ani, sunt numiţi de Consiliu la propunerea organizaţiilor profesionale şi reprezintă punctele de vedere şi interesele societăţii civile în raport cu instituţiile Uniunii. Trebuie consultat în probleme de politici economice şi sociale, fiind însărcinat cu formularea de avize asupra diferitelor propuneri. Are dreptul de a iniţia puncte de vedere şi asupra altor domenii importante. România are 15 locuri atât în Comitetul Economic şi Social , cât şi în Co mitetul Regiunilor Comitetul Regiunilor este cel ce veghează la respectarea identităţilor şi prerogativelor regionale şi locale, are rol consultativ în probleme privind politicile regionale, mediul şi educaţia. Este compus din 344 membri, ce sunt reprezentanţi ai comunităţilor regionale şi locale. Alături de aceste instituţii mai funcţionează Oficiul European de Lupta Contra Fraudei (OLAF), EuropeAid - Oficiul de Cooperare, Controlorul European pentru Protecţia Datelor, Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene (EUR-OP), Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO). Lor li se adaugă organismele descentralizate ale Uniunii Europene (agenţii): Agenţia Europeană pentru Siguranţa Aeriană (AESA) Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA) Agenţia Europeană a Mediului (EEA) Fundaţia Europeană pentru Formare Profesională (ETF) Agenţia Europeană pentru Reconstrucţie (EAR) Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă (OSHA) 103

Autoritatea Europeană pentru Securitate Alimentară (EFSA) Agenţia Europeană pentru Siguranţa Maritimă (EMSA) Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi a Dependenţei de Droguri (EMCDDA) Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei (EUMC) Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP) Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţa şi Muncă (E. FOUND) Oficiul Comunitar pentru Varietăţi Vegetale (CPVO) Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă (OHIM) Centrul de Traduceri pentru Instituţiile Uniunii Europene Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor şi a Informaţiei (ENISA) Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor Transmisibile (ECDC). Pentru pilonii doi şi trei ai Uniunii, Politica Externă şi de Securitate Comună activează Centrul European pentru Observaţii din Satelit (EUSC) şi Institutul European pentru Studii de Securitate (ISS), precum şi în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, Europol şi Organismul European pentru Îmbunătăţirea Cooperării Judiciare (Eurojust). Arhitectura instituţională a Uniunii Europene relevă ceea ce Jean Monnet, părinte fondator al Comunităţii, susţinea cu privire la importanţa instituţiilor europene comune: “Forţa nu reglează raporturile între oameni, ci diferendele sunt reglate după reguli comune prin instituţii comune. Deciziile importante ce afectează direct viaţa cetăţenilor nu trebuie luate separat, ci împreună, în cadrul instituţiilor europene discutate şi create, urmând reguli ce sunt aceleaşi pentru toţi. Instituţiile europene reprezintă începutul Statelor Unite ale Europei. Naţiunile îşi schimbă formele tradiţionale de relaţionare, comportamentul popoarelor europene unele faţă de altele se modifică. Interesele şi destinul lor devin comune. Naţiunile Europei nu mai caută forţa, ci uniunea oamenilor.

Acesta ar putea

fi începutul organizării păcii în

lume 72 .

104

CAPITOLUL V 1

INSTITUŢIA BĂNCII CENTRALE EUROPENE

1. Necesitatea Uniunii Economice şi Monetare Începutul anilor '90 dezvăluia persistenţa barierelor în calea realizării Marii Pieţe Unice, una dintre acestea constituind-o costurile de tranziţie, comisioanele de schimb datorate coexistenţei monedelor naţionale. Introducerea monedei unice trebuia să ducă la eliminarea barierelor din calea existenţei unui spaţiu european, la perfecţionarea Pieţei Unice prin întărirea concurenţei şi a schimburilor comerciale, în scopul stimulării şi ridicării nivelului bunăstării. Înlăturarea taxelor vamale, liberalizarea capitalurilor, libertatea de circulaţie a serviciilor şi persoanelor, introducerea monedei unice erau paşii necesari spre crearea a ceea ce astăzi numim Uniunea Economică şi Monetară (U.E.M.). Ţările Comunităţii Europene au încercat, începând cu 1972, să evite perturbările datorate suspendării de către Statele Unite a convertibilităţii dolarului în aur şi instalării progresive a schimburilor fluctuante, prin conceperea de mecanisme de consolidare financiară. De asemenea, şocurile petroliere din anii '70 au determinat Comunitatea Europeană să realizeze o convergenţă economică şi monetară. Pentru a pune capăt instabilităţii monetare pe pieţele de schimb, Comunitatea a iniţiat negocieri în vederea realizării unui sistem monetar performant. Drept urmare, la 13 martie 1979 se creează un spaţiu monetar denumit Sistemul Monetar European (S.M.E.), bazat pe o unitate de cont, denumită E.C.U. Acesta trebuia să conducă către o zonă de stabilitate în Europa şi să faciliteze convergenţa dezvoltării economice. Pentru a atinge obiectivele preconizate, S.M.E. a fost prevăzut cu anumite mecanisme precum moneda comună E.C.U. (European Currency United) 2 , o disciplină de schimb care limitează fluctuaţiile şi proceduri de susţinere financiară pentru menţinerea cursului. S.M.E. era astfe l conceput, încât să realizeze „gestiunea concertată a monedelor participante cu prelungiri supranaţionale limitate, cum ar fi E.C.U.”3 . Prin Tratatul de la Maastricht, ECU devenea monedă mijloc de plată şi rezervă, elaborându-se şi o singură politică monetară. Sistemul Monetar European viza stabilirea unor relaţii mai stabile între monedele europene care participau la mecanismul de schimb şi intervenţie, realizarea unei apropieri a situaţiei economice a statelor. S.M.E. nu era numai un sistem de schimb şi intervenţie, ci şi un sistem de reglare şi de credite reciproce, în caz de atacuri speculative asupra monedelor. Era 105

considerat un instrument important în lupta împotriva inflaţiei, iar crearea sa a însemnat o acceptare implicită a priorităţilor politicii germane de către celelalte guverne europene 4 . Poziţia antiinflaţionistă şi opţiunea pentru o monedă puternică au făcut din Germania vârful de lance al politicii monetare europene. S.M.E. a fost utilizat ca mecanism de protecţie şi în raport cu „neglijenţa” SUA în raport cu dolarul, mai ales, că nu se întrevedea nici o reformă serioasă a sistemului monetar internaţional. În iunie 1989, Consiliul European de la Madrid a aprobat Raportul „Comitetului înţelepţilor”(Raportul Delors), care propunea crearea unei Uniuni Economice şi Monetare (în cadrul S.M.E.) în trei etape. Consiliul European de la Madrid a decis iniţierea de la 1 iulie 1990 a primei faze a U.E.M. Următorul pas a fost făcut în decembrie 1991, la Maastricht, unde ţările UE au decis să treacă la o monedă unică. Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Economică şi Monetară şi prevede trei faze pentru realizarea sa: 1. coordonarea şi liberalizarea completă a mişcărilor de capital ce se va desfăşura între 1 iulie 1990 şi 31 decembrie 1993; 2. pregătirea U.E.M. prin crearea Institutului Monetar European (I.M.E.) şi coordonarea crescută a politicilor monetare şi economice cuprinsă între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1999; 3. fixarea irevocabilă a parităţilor şi introducerea rapidă a monedei unice, începând cu 1 ianuarie 1999. Adoptarea monedei comune înseamnă pentru europeni călătoria în aceeaşi navă economică şi monetară, fapt ce necesită o strictă supraveghere şi o mare atenţie în pilotaj. Punerea în aplicare a Tratatului a impus o convergenţă sistematică a politicilor monetare şi fixarea de reguli comune. În vederea trecerii la moneda unică au fost fixate trei principii de acţiune: a) data trecerii la Euro 5 , 1 ianuarie 1999; b) conduita politicii monetare a monedei unice ce va fi supravegheată de Banca Centrală Europeană, ce-şi propune ca obiectiv menţinerea stabilităţii preţurilor şi a inflaţiei la un nivel aproape de zero; c) definirea criteriilor de convergenţă ale politicii monetare pentru ca trecerea la moneda unică să nu creeze tensiuni economice insurmontabile. Criteriile de convergenţă ce se cer a fi îndeplinite pentru fiecare stat candidat la U.E.M. se referă la: a) moneda naţională va respecta marjele de fluctuaţie; b) rata dobânzii să nu depăşească, în cursul anului ce a precedat examinarea, cu mai mult de două puncte media celor trei state cu cea mai slabă creştere de preţuri; c) rată slabă a inflaţiei care să nu depăşească, timp de un an, cu mai mult de 1,5% media ratelor celor 3 ţări membre cu cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor; d) echilibru bugetar, o poziţie financiară stabilă, deficitul bugetar nu va depăşi 3% din P.I.B.; e) datoria publică nu trebuie să depăşească 60% din P.I.B. La Consiliul European de la Madrid, în decembrie 1995, s-a operat o modificare făcută la cererea I.M.E. şi anume, durata dublei circulaţii a monedelor şi a bancnotelor să fie prelungită cu 106

şase luni. Modificarea nu este un element de noutate, după cum nici asupra datei introducerii monedei unice nu a existat un consens. În cele din urmă, data de 1 ianuarie 2002 a fost stabilită pentru înlocuirea monedelor naţionale a 12 state, Franţa, Germania, Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia, Spania, Portugalia, Austria, Irlanda, Finlanda, Grecia, cu moneda euro 6 , lansarea monedei unice fiind apreciată drept „cea mai importantă revoluţie monetară din istorie” 7 . Trebuie să subliniem că procesul prin care au luat naştere Piaţa Comună, apoi Uniunea Economică şi Monetară a fost unul anevoios, presărat cu obstacole care, în cele din urmă, nu au fost insurmontabile. Forma pe care trebuia să o îmbrace U.E.M. a constituit subiect al dezbaterii. Amprentă supranaţională sau interguvernamentală: aceasta era întrebarea la care trebuia să se răspundă. Pe fondul dezbaterii supranaţionalism- interguvernamentalism, Jacques Delors în calitate de Preşedinte al Comisiei Europene reiterează ideea necesităţii însoţirii pieţei unice de o monedă unică. Proiectul, produs al interguvernamentalismului, a găsit susţinerea necesară la doi lideri europeni, François Mitterand şi Helmut Kohl. Dezbaterile în ceea ce priveşte forma Uniunii Monetare, a atribuţiilor cu care să fie dotată instituţia Băncii Centrale Europene (B.C.E.) au continuat. Franţa şi Germania au avut tot timpul puncte de vedere diferite în această chestiune. Franţa a acordat prioritate, întotdeauna, creşterii economice, chiar cu riscul unei inflaţii ridicate, pe când Germania a promovat permanent o politică antiinflaţionistă. Franţa favoriza aranjamentele instituţionale care ar fi pus B.C.E. sub îndrumarea şi controlul guvernelor statelor membre, pe când Germania dorea o bancă centrală independentă, nu pentru că guvernul german ar fi vrut creşterea gradului de supranaţionalism în arhitectura instituţională a Uniunii, ci pentru că stabilitatea cursului monetar nu trebuia să fie subiect al interferenţei politicului. O bancă independentă trebuia să stabilească politica monetară. Modelul era cel al Bundensbank, independentă faţă de guvernul german federal şi în care poporul german avea deplină încredere. Aceeaşi susţinere se dorea şi pentru instituţia Băncii Centrale Europene, deci modelul trebuia urmat. Punctul de vedere german a prevalat, rezultând şi o creştere a gradului de supranaţionalism al Uniunii, chiar dacă nu aceasta fusese intenţia. O consecinţă a acestei politici promovate de Germania, în ceea ce priveşte Uniunea Monetară, este stabilirea sediului B.C.E. la Frankfurt. În ceea ce priveşte situaţia Marii Britanii trebuie să arătăm că deşi ţinerea sub control a inflaţiei printr-o politică monetară riguroasă este caracteristică şi modelului anglo-saxon, această ţară nu participă la Euro-zonă. Dar a susţinut Germania în eforturile sale de negociere a formei instituţionalizate a Uniunii Monetare. Actuala formă a Uniunii Economice şi Monetare, deşi a fost negociată, a generat dispute pe tema abandonului suveranităţii monetare. Moneda este un simbol al identităţii naţionale. În Marea Britanie dezbaterile asupra adoptării monedei unice s-au transformat în dezbateri asupra 107

identităţii, ignorându-se consecinţele pozitive ale acestei schimbări economice. În Germania, clasa politică s-a coalizat şi a susţinut intrarea în Uniunea Monetară, deşi costurile pentru poporul german erau foarte mari, ca atare nivelul susţinerii era destul de scăzut. Pe de o parte erau costurile reunificării, pe de alta cele ale susţinerii Uniunii Economice şi Monetare. Danemarca a respins prin referendum participarea la Uniunea Economică şi Monetară. Suedia nu participă nici ea la zona Euro. Grecia a îndeplinit criteriile de convergenţă stipulate în Tratatul de la Maastricht şi participă din 2001 la zona Euro, alăturându-se celorlalte 11 state membre ale U.E.M. . 2. Definirea şi pune rea în aplicare a politicii monetare Uniunea Economică şi Monetară se caracterizează prin existenţa politicilor economice concertate, o politică monetară unică, o instituţie monetară responsabilă cu emiterea monedei unice, Euro, numită Sistemul European de Bănci Centrale 8 , format din Banca Centrală Europeană şi Băncile Centrale Naţionale ale statelor membre. Fiecare stat ce participă la U.E.M. îşi abandonează suveranitatea în domeniul monetar în favoarea unei suveranităţi comune. Principiile ce stau la baza Uniunii Monetare sunt determinarea unei politici monetare comune ce constă în definirea obiectivelor şi instrumentelor de acţiune unice, fixarea ratelor de schimb şi instaurarea unei monede unice, crearea unei autorităţi comune, Banca Centrală Europeană, care să definească politica monetară unică şi să intervină pe piaţa schimburilor faţă de terţe ţări. Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) este format din băncile naţio nale ale celor 25 9 de state membre ale Uniunii Europene şi din Banca Centrală Europeană (B.C.E.). Eurosistemul sau zona Euro 1 este compusă din Banca Centrală Europeană şi din băncile naţionale ale statelor membre ale UE care au îndeplinit criteriile de co nvergenţă necesare pentru adoptarea sistemului monedei euro. Zona Euro1 (de la 1 ianuarie 1999) a fost compusă din Belgia, Germania, Spania, Franţa, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda. Începând cu 1 ianuarie 2001 Banca Naţională a Greciei a devenit parte a Eurosistemului. Cu toate acestea, băncile naţionale ale statelor care nu au adoptat moneda unică europeană sunt membre ale SEBC, având un statut special. Ele se ocupă de politicile monetare naţionale, fărăa lua parte la adoptarea deciziilor referitoare la politica monetară unică a zonei Euro. Obiectivele de bază ale Eurosistemului sunt: a) definirea şi implementarea politicii monetare a zonei Euro; b) desfăşurarea operaţiunilor de schimb valutar; c) păstrarea şi gestionarea rezervelor externe oficiale ale statelor membre; d) asigurarea funcţionării normale a 108

sistemelor de plată. Eurosistemul contribuie la supravegherea instituţiilor de credit şi a stabilităţii sistemului financiar. Eurosistemul este independent, nici Banca Centrală Europeană, nici băncile naţionale ale statelor membre nu pot primi instrucţiuni de la vreun organism extern. Instituţiile comunitare şi guvernele statelor membre nu trebuie să încerce să influenţeze membrii organismelor decizionale ale băncilor din Eurosistem în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor acestora. Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale este de a menţine stabilitatea preţurilor 10 . Banca Centrală a definit ceea ce ea consideră că se înţelege prin stabilitatea preţurilor, adică progresia indicelui armonizat al preţului de consum în zona Euro să fie sub 2% pe an11 . Fără să aducă atingere acestui obiectiv, Sistemul European al Băncilor Centrale sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii, pentru a contribui la realizarea obiectivelor acesteia. Sistemul European al Băncilor Centrale acţionează conform principiului economiei de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor. Guvernele statelor membre deţin şi gestionează unele fonduri de rulment în devize fără a intra în conflict cu B.C.E. Sistemul European al Băncilor Centrale contribuie la buna gestionare a politicilor duse de către autorităţile competente cu privire la controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar. Procesul de adoptare a deciziilor în cadrul S.E.B.C. este realizat de către organismele decizionale ale B.C.E.. Acestea sunt Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Executiv sau Directoratul, şi Consiliul General. Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene este format din membrii Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale ale statelor membre care nu fac obiectul unei derogări12 . Are rolul de a stabili orientările şi a lua deciziile necesare pentru îndeplinirea misiunilor SEBC, adică definirea politicilor monetare, conducerea operaţiunilor de schimb, gestiunea rezervelor valutare. El hotărăşte cu majoritate simplă asupra ratelor dobânzilor, prevederii lichidităţilor în sistem, necesităţii rezervelor. Comitetul executiv sau Directoratul este format din preşedinte, vicepreşedinte şi alţi patru membri. Preşedintele, vicepreşedintele şi ceilalţi patru membri ai comitetului executiv sunt numiţi de comun acord de către Consiliul European, la recomandarea Consiliului şi după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dintre persoanele a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute. Mandatul lor are o durată de opt ani şi nu poate fi reînnoit şi nici întrerupt. Numai resortisanţii statelor membre pot fi membri ai Comitetului executiv. Acest organ al BCE pune în practică politica monetară, conform orientărilor definite de către Consiliul guvernatorilor. De asemenea, dă instrucţiunile necesare băncilor naţionale. 109

Consiliul general al Băncii Centrale Europene se constituie ca al treilea organ de decizie al Băncii Centrale Europene alcătuit din guvernatorii statelor membre care fac obiectul unei derogări13 . Are rolul de a permite asocierea la procesul de luare a deciziilor în UEM a statelor care nu participă încă pe deplin la Uniunea Economică şi Monetară. Banca Centrală Europeană a fost înfiinţată în urma semnării Tratatului de la Maastricht la 7 februarie 1992 şi şi-a început activitatea la 1 iunie 1998, când a fost numit Comitetul executiv. BCE este pilon central al Uniunii Economice şi Monetare, acţionează în totală independenţă şi este responsabilă cu emiterea şi administrarea monedei unice europene. BCE are nu numai independenţă operaţională, ci şi politică. Banca Centrală este puternic protejată de influenţele politice, fiind practic, în mare măsură, lipsită de obligaţia răspunderii. Obiectivul principal al BCE este menţinerea stabilităţii preţurilor. De asemenea, Banca sprijină politicile economice generale ale Comunităţii Europene şi acţionează în concordanţă cu principiile economiei de piaţă. Politica monetară este stabilită de către Comitetul executiv al BCE împreună cu guvernatorii băncilor centrale naţionale. Membrii Comitetului executiv nu pot fi înlocuiţi din funcţie după ce au fost numiţi, dar pot fi selectaţi pe criterii politice la numirea lor. BCE are rol cons ultativ pentru Comunitatea Europeană şi pentru autorităţile naţionale cu privire la problemele aflate în competenţa sa şi, în special, în legătură cu legislaţia comunitară şi naţională. Cu ajutorul băncilor naţionale culege informaţiile statistice necesar e de la autorităţile naţionale. Capitalul B.C.E. este de 5 miliarde euro. Singurii subscriptori şi deţinători ai capitalului acestei bănci sunt băncile naţionale din sistem. Procentul subscris de fiecare stat este stabilit pe baza produsului intern brut şi a populaţiei ţării respective. Capitalul întreg a fost vărsat doar de statele din zona Euro, ţările neparticipante contribuind cu 5% din partea pe care trebuie să o plătească, restul urmând să fie plătit în momentul în care aceste state vor fi membre cu drepturi depline ale Eurosistemului. Rezerva externă se ridică la aproximativ 40 miliarde euro, contribuţia fiecărui stat fiind stabilită în mod proporţional cu capitalul subscris. Acesta constă în aur (15%), dolari americani şi yeni japonezi (85%). Fiecare bancă naţională poate solicita, atunci când este nevoie, echivalentul în euro al contribuţiei sale. Un principiu de bază în activitatea S.E.B.C. este cel al independenţei în exercitarea funcţiilor sale, respectând însă orientările generale stabilite de către Consiliul European şi competenţele Consiliului de Miniştri, în acest caz, ECOFIN. Nici Banca Centrală Europeană, nici o bancă centrală naţională şi nici un membru oarecare al organelor lor de decizie nu pot solicita şi nici accepta instrucţiuni venind din partea instituţiilor, organelor, organismelor sau agenţiilor Uniunii, guvernelor statelor membre sau oricărui alt organism în exercitarea competenţelor sale şi în îndeplinirea misiunilor şi sarcinilor care i-au fost conferite prin 110

Constituţie şi prin statutele Sistemului European al Băncilor Centrale şi Băncii Centrale Europene. Instituţiile, organele, organismele şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea misiunilor lor. Independenţa SEBC a fost completată prin asigurarea legitimităţii democratice. Astfel, tratatul prin care instituţia a fost creată trebuia ratificat de parlamentele naţionale, iar numirea Preşedintelui BCE şi a Comitetului executiv se face de către Consiliul European după consultarea Parlamentului European. Organizarea UEM se fondează pe independenţa BCE, care are ca obiectiv principal controlul inflaţiei în absenţa unei coordonări externe a politicilor b ugetare, pe fondul unei politici monetare comune şi încadrarea politicii bugetare în limite prudenţiale 14 . După cum arată specialiştii în teorie economică, un astfel de cadru instituţional ridică probleme, deoarece nu defineşte coordonatele interne şi externe ale politicilor economice, nu ridică problema coerenţei între politicile economice, nu rezolvă dilemele inflaţie-şomaj şi datorie publică – rata dobânzii reale, pe care le lasă în gestiunea BCE, în primul caz, în cea a statului, în cel de-al doilea. O singură constrângere importantă există şi, anume, evitarea deficitelor bugetare excesive. Deficitul bugetar are consecinţe majore negative asupra condiţiilor în care se desfăşoară politica monetară 15 . O consecinţă este cea a generării unei nevoi de plăţi sup limentare ce ar afecta nivelul de lichidităţi. B.C.E. s-ar afla în situaţia pierderii legitimităţii sale. În această situaţie, fie acceptă creşterea masei monetare, riscând creşterea inflaţiei sau oferă bani, riscând provocarea unei crize economice. O altă consecinţă este aceea a agravării datoriei publice, aflată peste tot în Europa la un nivel foarte ridicat, riscând ca statele neîndatorate să fie puse să plătească. Într- un asemenea caz, B.C.E. ar fi obligată să intervină, avansând sumele necesare. În Pactul de Stabilitate şi Creştere se prevede în privinţa deficitului bugetar că „orice stat care depăşeşte 3% din produsul lui intern brut este pus sub supraveghere; el poate fi constrâns de Consiliul de Miniştri să facă la BCE un depozit neproducător de dobâ nzi, care poate fi reţinut ca o amendă dacă deficitul nu este corectat. Instituirea unui nou sistem bugetar european care să contribuie în mod real la controlul ciclurilor economice şi să împiedice orice der ivă bugetară. este văzută ca o „zgardă severă” pentru statele europene 16 . Deficitele bugetare scăzute contribuie la menţinerea unei rate a dobânzii puţin ridicate pe termen scurt, dar scăzute pe termen lung, ceea ce favorizează creşterea volumului investiţiilor. Disciplina bugetară reduce volumul datoriei publice şi disponibilizează bani publici pentru punerea în aplicare a politicilor pe termen lung în direcţia creşterii economice şi a creării de locuri de muncă.

111

Întărirea finanţelor publice este impusă de Tratatul de la Maastricht, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt reglementate prin Pactul de Stabilitate Bugetară şi de Creştere Economică. Regulile de funcţionare ale pactului, încheiat la Consiliul European de la Dublin, în 1996, prevăd întărirea supravegherii disciplinei bugetare, precum şi clarificarea procedurii de adoptat în cazul deficitelor excesive 17 . În domeniul economic, intervenţiilor guvernamentale le sunt atribuite trei funcţii distincte: alocativă, de reglare şi stabilizare şi redistributivă 18 . Aceste funcţii sunt dobândite, în mare parte, şi de Uniunea Europeană. Funcţia alocativă vizează stimularea eficienţei, a dezvoltării şi a prosperităţii. Unul dintre principalele obiective pe care CE le-a urmărit a fost crearea Marii Pieţe Unice. Desăvârşirea ei a dus la încheierea unui proces iniţiat o dată cu desfiinţarea taxelor vamale prin semnarea Tratatului de la Roma, din 1957 şi continuat în decembrie 1992 cu desfiinţarea barierelor vamale. Aceste bariere constituiau un simbol al controlului statului asupra celor patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalului. Crearea Pieţei Unice cu peste 350 de milioane de consumatori este unul dintre principalele argumente aduse în favoarea integrării europene. O piaţă de desfacere foarte mare este un avantaj, deoarece poate susţine un anumit număr de întreprinderi, inclusiv pe cele mari, care sunt supuse unei competiţii sporite. Intervenţia organismelor Uniunii sub diverse forme (sfaturi, indicaţii, avertismente şi, în cele din urmă, sancţiuni penale) constituie o activitate politico-economică al cărei scop constă în preîntâmpinarea situaţiilor în care: a) marile întreprinderi ar stabili acorduri de cooperare ce ar reinstitui, într-o manieră mascată, frontierele vamale abolite de către Piaţa Comună; b) orice întreprindere, în virtutea poziţiei ei naturale, ar exploata situaţia pentru a-şi mări puterea economică în dezavantajul consumatorilor, al concurenţei şi al furnizorilor; c) statele ar subvenţiona întreprinderile cu unicul scop de a sprijini anumite companii naţionale, creând astfel dificultăţi pentru celelalte întreprinderi care sunt capabile să ofere, fără sprijin, aceleaşi produse sau servicii la preţuri mai mici. Măsurile adoptate în Uniunea Europeană vizează stimularea eficienţei şi a prosperităţii în condiţiile concurenţei loiale şi ale respectării dreptului la iniţiativă. Funcţia de reglare şi stabilizare rezidă în căutarea şi adoptarea celor mai potrivite metode ce ar reduce efectele oricărui şoc survenit în derularea normală a activităţilor economice. Aceste efecte trebuie să se încadreze în anumite limite ce pot fi suportate, în mod colectiv şi individual, de către ţările europene. Schimbările economice sunt, în prezent, influenţate de situaţii şi procese de adaptare internă care interacţionează cu condiţiile externe predominante. Realizarea stabilităţii atât la nivel comunitar, cât şi la nivel individual se poate obţine prin crearea unui cadru referenţial comun şi prin câştigarea sprijinului din partea mediilor de afaceri, 112

a cetăţenilor a statelor. Adaptarea la noile circumstanţe interne şi internaţionale ar putea genera cheltuieli suplimentare, greu de suportat atât de state, medii de afaceri, cetăţeni. Pentru a preîntâmpina acumularea unor tensiuni şi nemulţumiri, Uniunea Europeană a acţionat prudent şi destul de lent, acordurile încheiate, iniţial, limitându-se la trasarea unor obiective generale, ce aveau în vedere păstrarea echilibrului balanţei de plăţi, protejarea puterii de cumpărare internă şi externă a monedei naţionale şi menţinerea unui nivel ridicat de angajare. Metodele folosite constau în coordonarea politicilor economice şi monetare, mai ales în situaţii dificile, realizarea unor intervenţii de sprijin reciproc, inclusiv un sistem de împrumuturi în cazul în care o ţară avea probleme cu conturile externe. Funcţia redistributivă constă în intervenţia guvernului prin reglementări pentru sprijinirea persoanelor dezavantajate sau a zonelor mai puţin favorizate. În toate statele membre ale Uniunii Europene reducerea inegalităţilor existente în distribuirea veniturilor ca urmare a abilităţilor diferite de exploatare a oportunităţilor sau datorată minimalizării pierderilor generate de dezvoltarea economică este percepută ca o îndatorire civilă. În timpul procesului construcţiei europene, creşterea productivităţii şi efectele expansiunii economice au generat consecinţe dureroase şi inacceptabile pentru anumite grupuri sociale din diverse ţări. Prin urmare, redistribuirea unei părţi din beneficiile obţinute în urma integrării economice şi politice acelor zone sau acelor ţări care au rămas în urmă sau care nu ştiu să se folosească de rezultatele obţinute, reprezintă o preocupare constantă a Uniunii. Materializarea acestei preocupări constă în includerea unor noi aspecte în elaborarea politicii sociale şi regionale. Actul Unic European din 1986 a înlocuit conceptul de convergenţă cu un altul, mai cuprinzător, coeziunea economică şi socială, în scopul realizării unei mai bune repartizări geografice a creşterii nivelului de trai. A.U.E a inclus redistribuirea ca parte în pachetul de negocieri europene. În jargon comunitar, acest lucru poartă numele de „coeziune economică şi socială” 19 . Pentru a întări coeziunea economică şi socială au fost elaborate politica socială şi regională, ce delimitează un nou cadru de intervenţii, fiind utilizate ca instrumente fondurile structurale. Fondurile structurale 20 au fost orientate către o mai bună repartizare geografică a creşterii nivelului de trai. Metoda intervenţiei asigură realizarea următoarelor princ ipii: concentrarea mijloacelor, complementaritatea cu acţiunile naţionale şi parteneriatul. Prin implementarea acestui cadru se urmăreşte promovarea dezvoltării regiunilor al căror progres înregistrează un ritm lent; dezvoltarea regiunilor celor mai sărace 21 ; susţinerea restructurării economice şi sociale a zonelor cu dificultăţi structurale, adică cele care au înregistrat un anumit declin în unele sectoare industriale, a zonelor rurale care doresc să-şi diversifice activităţile şi zone urbane aflate în dificultate; susţinerea adaptării şi modernizării politicilor şi sistemelor de 113

educaţie, de formare şi de acces la locurile de muncă din toate regiunile, cu prioritate lupta împotriva dificultăţilor generate de şomajul pe termen lung şi a excluderii; sprijinirea iniţiativelor de facilitare a angajării tinerilor; facilitarea adaptării muncitorilor la schimbările industriale şi la evoluţia sistemelor de producţie; sprijinirea regiunilor cu o densitate scăzută a populaţiei. Obiectivele Uniunii sunt realizate fie prin intervenţie directă, fie prin reglementări la nivel general. Iniţiativele comunitare sunt intervenţii directe ce se concentrează asupra cooperării transnaţionale (INTEREG), dezvoltării rurale (LEADER) luptei împotriva inegalităţilor de pe piaţa muncii (EQUAL), dezvoltării urbane (URBAN). 22 Trasarea cadrului general prin reglementarea activităţilor economice are aceeaşi importanţă ca şi intervenţia directă şi se referă, de pildă, la acapararea resurselor necesare funcţionării instituţiilor Uniunii. Instituţiile UE au numeroase sarcini economice şi monetare, ce ar trebui sporite pentru a realiza unificarea 23 . Interacţiunea statului cu piaţa este determinată de instituţiile europene. În funcţie de gradul de interacţiune se stabilesc şi tipurile de intervenţii. În politica monetară, de pildă, Uniunea a optat pentru centralizare, în timp ce în cazul politicii fiscale nu a fost stabilit modul de împărţire a puterilor între uniune şi instituţiile naţionale, chiar dacă accentual cade pe luarea deciziei în plan naţional. În ceea ce priveşte redistribuţia, principala responsabilitate este încă a statului, multe aspecte ale politicilor sociale rămânând un prerogativ naţional, deşi volumul transferurilor între ţări este foarte mare 24 . Principiile generale ale politicii economice şi monetare, pe care le găsim enunţate în Constituţia Europeană sunt: a) coordonarea strânsă între statele membre; b) definirea unor obiective comune, în baza principiului economiei de piaţă cu concurenţă liberă; c) definirea unei politici monetare şi de rate de schimb unice, având drept scop stabilitatea preţurilor; d) activităţile Uniunii şi statelor membre vor respecta stabilitatea preţurilor, condiţiile financiare şi monetare sănătoase şi stabilitatea balanţei de plăţi. În ceea ce priveşte politica economică, modificările aduse de Constituţia Europeană se referă la procedura prin care Comisia adoptă măsuri pentru sesizarea deficitelor guvernamentale. Astfel, avizul Comisiei asupra existenţei unui deficit guvernamental este trimis direct statului vizat (în reglementarea TCE, acesta era transmis Consiliului). Evoluţia reglementării în acest domeniu cuprinde şi definirea unei minorităţi de blocaj speciale, reprezentată de 35% din populaţia statelor membre, plus un stat membru. Aceasta facilitează adoptarea deciziilor Consiliului în raport cu statul care nu respectă regulile privind deficitele excesive . O asemenea măsură îşi are originile în dificultăţile apărute în practică în legătură cu decizia Consiliului de a

114

nu sancţiona Franţa şi Germania ca urmare a încălcării regulilor conţinute de Pactul de Stabilitate şi Creştere, decizie invalidată de C.J.C.E. 3. Competenţele Băncii Centrale Europene În domeniul politicii monetare se constată, în primul rând, simplificarea 25 procedurilor prin care pot fi adoptate legile europene de amendare a Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale şi a Băncii Centrale Europene. Ele se fac la propunerea Comisiei, cu consultarea B.C.E., sau la recomandarea B.C.E., cu consultarea Comisiei; totodată, a fost eliminată reglementarea care prevedea posibilitatea Consiliului de a încheia acorduri cu state terţe privind ratele de schimb, în condiţiile creării unei competenţe generale a Uniunii de a încheia acorduri în domeniul economic şi monetar. Banca Centrală Europeană prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei, precum şi Consiliului European, un raport anual asupra activităţilor Sistemului European al Băncilor Centrale şi asupra politicii monetare din anul precedent şi din anul în curs. Preşedintele Băncii Centrale Europene prezintă acest raport Consiliului şi Parlamentului European care poate organiza o dezbatere generală pe baza acestui document. dar nu poate iniţia o moţiune de cenzură. De asemenea, Preşedintele Băncii Centrale Europene şi ceilalţi membri ai Comitetului executiv pot, la cererea Parlamentului European sau din proprie iniţiativă, să fie audiaţi de către comisiile competente ale Parlamentului European, întrucât Banca Centrală Europeană are calitatea de instituţie a Uniunii 26 . Banca Centrală Europeană este consultată în următoarele situaţii: a) asupra oricărui act al Uniunii propus în domeniile care ţin de competenţa sa; b) de către autorităţile naţionale asupra oricărui proiect de reglementare din domeniile care ţin de competenţa sa, dar în limitele şi conform condiţiilor stabilite de Consiliu. Banca Centrală Europeană poate, în domeniile care ţin de competenţa sa, să prezinte avize instituţiilor, organelor, organismelor sau agenţiilor Uniunii sau autorităţilor naţionale. Legile europene pot încredinţa Băncii Centrale Europene misiuni specifice în legătură cu politicile în materie de control prudenţial al instituţiilor de credit şi al altor instituţii financiare, cu excepţia societăţilor de asigurare. Acestea sunt adoptate după consultarea Băncii Centrale Europene. Banca Centrală Europeană este singura abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote euro în cadrul Uniunii. Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale pot emite astfel de bancnote. Bancnotele emise de Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale sunt singurele care circulă legal în cadrul Uniunii. Statele membre pot emite monede euro, sub 115

rezerva aprobării de către Banca Centrală Europeană a volumului emisiunii. Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta regulamente europene de stabilire a măsurilor de armonizare a valorilor unitare şi a specificaţiilor tehnice ale tuturor monedelor destinate punerii în circulaţie, în măsura în care acest lucru este necesar pentru buna lor circulaţie în cadrul Uniunii. Consiliul hotărăşte după consultarea Parlame ntului European şi a Băncii Centrale Europene. Consiliul adoptă regulamentele europene de stabilire a limitelor şi condiţiilor în care Banca Centrală Europeană este autorizată să impună întreprinderilor amenzi şi penalităţi în caz de nerespectare a regulamentelor şi a deciziilor europene. Fără să aducă atingere competenţelor Băncii Centrale Europene, o lege sau o lege-cadru europeană stabileşte măsurile necesare pentru utilizarea euro ca monedă unică de către statele membre. Aceasta este adoptată după consultarea Băncii Centrale Europene. Există mai multe nivele în ceea ce priveşte aplicarea politicii monetare în cadrul Uniunii. Un prim nivel este reprezentat de statele care au îndeplinit criteriile de convergenţă şi au adoptat moneda unică, participând cu toate drepturile la U.E.M. Este vorba de 12 state, care formează grupul statelor din zona Euro sau Euro grupul. Există al doilea nivel cel al statelor care îndeplinesc criteriile de convergenţă, dar care nu participă cu drepturi depline la zona Euro, ele făcând obiectul unei derogări. Este cazul Marii Britanii, al Danemarcei şi al Suediei. De asemenea este prezent un al treilea nivel, cel al statelor care nu îndeplinesc criteriile de convergenţă, adică statele admise în extinderea din 2004. România şi Bulgaria, devenind membre ale Uniunii Europene cu drepturi depline, vor participa la al treilea nivel până când vor îndeplini criteriile de convergenţă şi vor adopta moneda unică. Este aşa-numitul efect de „spill over” despre care vorbesc teoreticienii integrării. Pentru a contribui la buna funcţionare a Uniunii Economice şi Monetare 27 , Consiliul adoptă măs uri privind statele membre care fac parte din zona euro. Aceste măsuri constau în întărirea coordonării disciplinei lor bugetare şi supravegherea acesteia, precum şi în elaborarea orientărilor de politică economică, veghind ca acestea să fie compatibile cu cele adoptate pentru întreaga Uniune. De asemenea, modalităţile de organizare a întrunirilor miniştrilor statelor membre care fac parte din zona euro sunt stabilite într-un document, Protocolul privind Eurogrup 28 . Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene, adoptă o decizie europeană de stabilire a poziţiilor comune cu privire la chestiunile de interes deosebit pentru Uniunea Economică şi Monetară în cadrul instituţiilor şi al organizaţiilor financiare internaţionale competente. Numai membrii Consiliului reprezentând statele membre care fac parte din zona Euro votează asupra acestor chestiuni, majoritatea cerută fiind cea calificată.

116

Statele membre care nu fac obiectul unei derogări trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să adopte părţi din marile orientări ale politicilor economice care privesc zona euro în general; b) să aibă mijloace de constrângere pentru remedierea deficitelor excesive; c) să realizeze obiectivele şi misiunile Sistemului European al Băncilor Centrale; d) emisiunea de euro; e) acte ale Băncii Centrale Europene; f) măsuri referitoare la utilizarea euro; g) acorduri monetare şi alte măsuri referitoare la politica de schimb; h) desemnarea membrilor comitetului executiv al Băncii Centrale Europene; i) decizii europene care stabilesc poziţii comune cu privire la relevanţa pentru U.E.M. în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor financiare internaţionale competente; j) măsuri care să asigure o reprezentare unitară în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor financiare internaţionale. Drepturile de vot ale membrilor Consiliului reprezentând statele membre care fac obiectul unei derogări sunt suspendate 29 din momentul adoptării de către Consiliu a măsurilor menţionate mai sus şi în următoarele situaţii: a) recomandări făcute acelor state membre care fac parte din zona euro în cadrul supravegherii multilaterale, inclusiv cu privire la programe de stabilitate şi avertizări; b) măsuri legate de deficitele excesive din statele membre din zona euro. Marea Britanie, Danemarca şi Suedia nu au adoptat moneda unică 30 . Cel puţin la fiecare doi ani sau la cererea unui stat membru care face obiectul unei derogări31 , Comisia şi Banca Centrală Europeană raportează Consiliului despre progresele statelor membre care fac obiectul unei derogări în îndeplinirea obligaţiilor lor pentru realizarea U.E.M.. Aceste rapoarte examinează, în special, dacă legislaţia naţională a fiecăruia din aceste state membre, inclusiv statutul băncii sale centrale naţionale, este compatibilă cu prevederile tratatului 32 , cu statutul S.E.B.C. şi al Băncii Centrale Europene. Rapoartele examinează, de asemenea, dacă s-a realizat un înalt grad de conve rgenţă durabilă, analizând în ce măsură fiecare din aceste state membre îndeplineşte criteriile următoare: a) realizarea unui înalt grad de stabilitate a preţurilor, adică o rată a inflaţiei cât mai apropiată faţă de cea din cel mult trei state membre cu cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor; b) îmbunătăţirea situaţiei finanţelor publice, adică o situaţie bugetară fără deficit public excesiv; c) respectarea unor marje normale de fluctuaţie prevăzute prin mecanismul ratei de schimb, timp de doi ani cel puţin, fără devalorizarea monedei în raport cu euro; d) caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru care face obiectul unei derogări şi al participării acestuia la mecanismul ratei de schimb, care se reflectă în nivelurile dobânzii pe termen lung. Rapoartele Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene ţin cont, de asemenea, de rezultatele integrării pieţelor, de situaţia şi de evoluţia balanţelor de plăţi curente şi de examinarea evoluţiei costurilor salariale unitare şi a altor indici de preţ.

117

După consultarea Parlamentului European şi după discuţii în cadrul Consiliului European, Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie europeană stabilind ce state membre care fac obiectul unei derogări îndeplinesc condiţiile necesare participării la zona euro şi pune capăt derogării statelor membre respective. Consiliul decide după primirea recomandării din partea majorităţii calificate a statelor membre din zona euro. Următorul pas după încetarea derogării este adoptarea de către Consiliu, la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene, în unanimitate (statele membre care nu fac obiectul unei derogări şi statul membru respectiv), de regulamente sau decizii europene, fixând în mod irevocabil data la care Euro înlocuieşte moneda statului membru în cauză şi stabilind celelalte măsuri necesare pentru introducerea euro ca monedă unică în acest stat membru. Banca Centrală Europeană acţionează în ceea ce priveşte statele me mbre care fac obiectul unei derogări în sensul întăririi cooperării între băncile centrale naţionale, al coordonării politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura stabilitatea preţurilor, al supravegherii funcţionării mecanismului ratei de schimb, al organizării de consultări cu privire la chestiuni care ţin de competenţa băncilor centrale naţionale şi care afectează stabilitatea instituţiilor şi a pieţelor financiare. B.C.E. exercită fostele funcţii ale Fondului European de Cooperare Monetară, preluate anterior de Institutul Monetar European. Fiecare stat membru care face obiectul unei derogări trebuie să trateze politica sa de schimb ca pe o problemă de interes comun. În caz de dificultăţi sau de ameninţare gravă cu dificultăţi în balanţa de plăţi a unui stat membru care face obiectul unei derogări, datorate fie unui dezechilibru global al balanţei, fie naturii devizelor de care dispune, şi care pot compromite în special funcţionarea pieţei interne sau realizarea politicii comerciale comune, Comisia examinează fără întârziere situaţia acestui stat, precum şi acţiunea pe care a întreprins-o sau pe care o poate întreprinde 33 , făcând apel la toate mijloacele de care dispune. Comisia indică măsurile a căror adoptare o recomandă statului membru în cauză. Dacă acţiunea întreprinsă de un stat membru care face obiectul unei derogări şi măsurile sugerate de Comisie nu par suficiente pentru a depăşi dificultăţile sau ameninţarea cu dificultăţi, Comisia recomandă Consiliului, după consultarea Comitetului Economic şi Financiar, acordarea de asistenţă reciprocă şi metodele adecvate. Comisia informează pe riodic Consiliul cu privire la situaţie şi la evoluţia acesteia. Consiliul acordă asistenţă reciprocă în cazul statelor care fac obiectul unei derogări. El adoptă, totodată, regulamentele sau deciziile europene de stabilire a condiţiilor şi modalităţile acesteia. Asistenţa reciprocă poate îmbracă următoarele forme: a) realizarea unor acţiuni concertate pe lângă alte organizaţii internaţionale, la care pot recurge statele membre care fac obiectul unei derogări; b) adoptarea unor măsuri necesare pentru evitarea devierilor comerţului, 118

atunci când statul membru care face obiectul unei derogări se află în dificultate, menţinând sau restabilind restricţii comerciale cantitative faţă de ţări terţe; c) acordarea unor credite limitate din partea altor state membre, sub rezerva acordului acestora. În ceea ce priveşte statul aflat în dificultate, dacă asistenţa reciprocă recomandată de Comisie nu a fost acordată de Consiliu sau dacă asistenţa reciprocă şi măsurile luate sunt insuficiente, Comisia autorizează statul membru care face obiectul unei derogări să ia măsurile de salvgardare ale căror condiţii şi modalităţi le defineşte. Această autorizare poate fi revocată şi aceste condiţii pot fi modificate de către Consiliu. Măsurile de salvgardare necesare trebuie să producă perturbări minime în funcţionarea pieţei interne şi nu pot avea un domeniu de aplicare mai larg decât este strict necesar pentru remedierea dificultăţilor neprevăzute care au apărut. Comisia şi celelalte state membre trebuie să fie informate cu privire la aceste măsuri de salvgardare cel târziu în momentul intrării lor în vigoare. Comisia poate recomanda Consiliului acordarea de asistenţă reciprocă. Cu avizul Comisiei şi după cons ultarea Comitetului economic şi financiar, Consiliul poate adopta o decizie care să prevadă că statul membru în cauză trebuie să modifice, să suspende sau să elimine măsurile de salvgardare menţionate anterior. Efectele acestor măsuri găsesc ecouri şi puncte de vedere diferite. De pe poziţiile unui neoliberalism doctrinar, se consideră că datorită intervenţiei prin acordarea de credite statele naţionale supraîndatorate vor deveni direct tributare, financiar şi politic, faţă de acest „nou stat central”, BCE, moneda unică favorizând centralizarea instituţiilor politice. Urmarea ar fi că statele membre nu mai pot lua singure decizii, ci depind de „bunăvoinţa statului federal şi de firimiturile pe care acesta le aruncă”34 . De asemenea, se consideră că prin crearea B.C.E. şi Euro se dă naştere unei duble tendinţe: pe de o parte, apariţia şi extinderea unui stat asistenţial european, iar, pe de altă parte, acumularea de noi datorii publice, de această dată în numele unui stat central. Ambele tendinţe conduc, după cum afirmă unii specialişti, pe termen lung sau mediu, la prăbuşirea sistemului, fie prin hiperinflaţie, fie prin surparea statului central atotputernic sub greutatea propriei sale ineficienţe 35 . Plecându-se de la aceste considerente, sunt propuse soluţii alternative politicii monetare actuale, cum ar fi revenirea la sistemul anilor '70 sau introducerea unei monede paralele, iar luarea deciziilor trebuie să aparţină pieţei şi nu unei birocraţii prost informată despre nevoile reale ale pieţei. Concluzia acestui demers constă în retragerea completă a statului din sistemul monetar şi întoarcerea la moneda- marfă 36 . Acestui punct de vedere i se opune cel conform căruia nu se poate pune bază pe piaţă pentru a regla mecanismul economic 37 , De pildă, Kenneth Dyson arată că există argumente pentru o coordonare a politicilor monetare şi fiscale, pentru sporirea flexibilităţii politicii fiscale, în scopul utilizării acesteia ca instrument la nivel regional şi naţional. Riscul unui asemenea demers constă într-o „excursie pe gratis” a guvernelor naţionale sau chiar regionale ce operează 119

sub oblăduirea Uniunii Europene. Pactul de Stabilitate şi Creştere, ca şi prevederile Tratatului de la Maastricht au în vedere aceşti „călători pe gratis” din U.E.M. De asemenea, întrebarea care persistă este dacă politica monetară a fost ruptă de autoritatea politică, deoarece apariţia unei B.C.E. fără o autoritate politică corespunzătoare i-a făcut pe unii analişti să vadă un scenariu catastrofic pentru UEM şi pentru întreaga UE, în cazul unei recesiuni sau dacă BCE ar fi percepută ca răspunzând neadecvat cererilor populare pentru o politică expansionistă mai mare. Nici în planul reprezentării internaţionale situaţia nu este mai clară. Cu toate că Preşedintele Consiliului de Miniştri şi preşedintele B.C.E. reprezintă ţările din zona Euro în cadrul reuniunilor Grupului celor 7 (+Rusia - 8), alături de ei se găsesc şi colegi din guverne ale statelor membre mai mari. De aici, rezultă că nu există o reprezentare unică în cadrul organizaţiilor financiare internaţionale. În ceea ce priveşte Euro- moneda, ea operează, deja, ca un vehicul internaţional şi ca o valută de rezervă. 4. Provocări şi efecte ale adoptării monedei unice şi rolul instituţiilor comunitare în politica monetară Prin introducerea monedei unice avantajele obţinute se referă la stimularea comerţului, dispariţia costurilor de tranzacţionare, reducerea dobânzilor, favorizarea investiţiilor, creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă. Cel mai important efect pozitiv al adoptării monedei unice este dispariţia constrângerilor de schimb între statele participante la U.E.M.. Reversul îl reprezintă dispariţia unui element major de flexibilitate în relaţiile dintre partenerii din Uniune ce trebuie căutat în altă parte, fie pe piaţa muncii, care nu este atât de flexibilă în momentul actual, fie la nivelul întreprinderilor, singurele pe care se poate conta. În actualele condiţii întreprinderile pot să-şi planifice investiţiile mai bine şi să-şi amelioreze politica achiziţiilor. Cu toate acestea introducerea monedei unice nu are un efect miraculos, nu rezolvă toate problemele cu care se confruntă economiile europene. Moneda europeană trebuie să evolueze într- un mediu în care deficitele publice să fie mai bine controlate, iar stabilitatea preţurilor să fie asigurată. Tot ceea ce se economiseşte, consideră unii specialişti, trebuie folosit în finanţarea investiţiilor în sectorul productiv. O asemenea perspectivă, consideră Jacques Léonard va favoriza schimburile intracomunitare, va întări creşterea economică, va crea mai multe locuri de muncă, îmbunătăţind nivelul de trai. 38 . Euro joacă rolul de accelerator al integrării europene. Un val de fuziuni şi de achiziţii a precedat intrarea sa pe piaţă, în special în sectorul bancar, reorganizările continuând în sfera 120

financiară. De asemenea, Euro le impune întreprinderilor să fie mai competitive, să se regrupeze în ceea ce priveşte producţia şi logistica, să posede o mobilitate cât mai mare. BCE întreprinde gestionarea ratelor dobânzilor, deţine controlul politicii monetare în Euro - zonă. Scopul este acela al reechilibrării diferitelor părţi ale zonelor europene. prin transferuri bugetare din regiunile cu o creştere economică către regiunile stagnante sau în recesiune. 39 Cu toate aceste măsuri şi eforturi, anumiţi decidenţi ai Uniunii consideră că progresele realizate în conducerea economică şi reprezentarea externă a monedei „euro” sunt necorespunzătoare şi că soluţia ar fi ca statele membre care au aceeaşi monedă să fie autorizate să ia împreună decizii, conform metodei comunitare 40 . În acest context se ridică întrebarea firească: care este rolul instituţiilor comunitare în politica monetară? La nivel naţional o bancă centrală independentă răspunde în faţa instituţiilor democratice şi îşi poate trage deciziile din rezerva de legitimitate a statului naţional. La nivelul Uniunii lucrurile nu stau aşa. Banca Centrală Europeană, arată Tsoukalis, are nevoie de un echivalent politic pentru a putea să funcţioneze în mod corespunzător, dar şi pentru a-şi întări credibilitatea şi legitimitatea. O bancă centrală independentă fără un interlocutor politic credibil nu este o bancă puternică. Ea trebuie să răspundă în faţa unui interlocutor politic. O mai mare încredere în sine ar putea fi dobândită prin experienţă şi faţă în faţă cu o instituţie politică europeană. Aceasta ar trebui să conducă BCE către un mai mic conservatorism şi către o mai mare răspundere în faţa Parlamentului European. Independenţa se însoţeşte întotdeauna de răspundere 41 . Parlame ntul European are responsabilitatea de a asigura supravegherea democratică a Băncii Centrale Europene (BCE). Preşedintele Băncii Centrale Europene şi ceilalţi membri ai Comitetului executiv pot, la cererea Parlamentului European sau din proprie iniţiativă, să fie audiaţi de către comisiile competente ale Parlamentului European. Membrii B.C.E. pot fi audiaţi în cadrul comisiilor parlamentare la cererea europarlamentarilor sau la propria cerere. B.C.E. elaborează un raport pentru Parlamentul European. De asemenea, Parlament ul European are un rol consultativ în desemnarea preşedintelui şi a membrilor Comitetului executiv al B.C.E. Numirea Preşedintelui B.C.E. şi a Comitetului executiv se face de către Consiliul European după consultarea Parlamentului European. În afara dezbaterilor periodice asupra situaţiei economice şi financiare, Parlamentul European intervine şi în adoptarea legislaţiei referitoare la Uniunea Economică şi Monetară şi este consultat de către Consiliul European atunci când se pune problema acceptării unei cereri de adeziune la euro. Banca Centrală Europeană prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei, precum şi Consiliului European, un raport anual asupra activităţilor Sistemului European al Băncilor Centrale şi asupra politicii monetare din anul precedent şi din anul în curs. Preşedintele 121

Băncii Centrale Europene prezintă acest raport Consiliului şi Parlamentului European care poate organiza o dezbatere generală pe această bază, dar nu poate iniţia o moţiune de cenzură, de pildă. Comisia Europeană are un spectru larg de responsabilităţi la nivelul administrării şi consolidării Uniunii Economice şi Monetare. Ea iniţiază propunerile legislative şi controlează aplicarea reglementărilor comunitare. Principalele activităţi ale Comisiei pe acest domeniu sunt: a) propune în fiecare an orientările generale de politică economică pentru ţările membre ale Uniunii Europene; b) coordonează politicile economice şi supraveghează dezvoltarea economică din fiecare stat membru şi conformitatea cu liniile directoare; c) oferă Parlamentului rezultatele supravegherii multilaterale; d) garantează respectarea regulilor Pactului de Stabilitate şi de Creştere Economică; supraveghează acţiunea statelor membre, având grijă ca acestea să-şi îndeplinească obligaţiile în materie de deficit bugetar; e) informează Consiliul în momentul constatării unui deficit excesiv şi, după caz, propune intervenţia Consiliului European sau a Consiliului ECOFIN; f) întocmeşte pentru Consiliul European rapoarte asupra primirii candidaturilor de aderare la zona-Euro şi face recomandări în vederea acceptării sau respingerii acestora. Consiliul ECOFIN este forumul neoficial al miniştrilor economiei şi finanţelor din statele membre şi joacă rolul unui comitet de administrare al Uniunii Economice şi Monetare. Acest Consiliu hotărăşte dacă un stat membru poate sau nu să adopte moneda euro. Este potenţialul interlocutor politic al B.C.E. 42 . Consiliul ECOFIN determină orientarea politicii economice şi monetare. ECOFIN răspunde de aspectele specifice ale politicii economice. După ce a primit avizul Comisiei Europene, Consiliul ECOFlN trebuie să indice dacă programele de stabilitate anuale ale statelor membre sunt conforme cu normele de disciplină economică impuse prin Pactul de Stabilitate Bugetară şi de Creştere Economică. De asemenea, stabileşte sancţiunile aplicabile statului care a încălcat aceste norme. El este cel ce supraveghează ratele de schimb ale euro şi poate determina orientarea sau abordarea generală a politicii ratelor de schimb. Cea mai mare parte a activităţii sale este pregătită de către Comitetul economic şi financiar, cel care reuneşte doi reprezentanţi ai Comisiei Europene, delegaţi ai BCE, miniştrii de finanţe şi delegaţi ai băncilor naţionale din statele membre. În vederea promovării şi coordonării politicilor statelor membre, în măsura necesară funcţionării pieţei interne s-a instituit un Comitet economic şi financiar, ce are misiunea de a emite avize, fie la cererea Consiliului sau a Comisiei, fie din proprie iniţiativă. El are rolul de a supraveghea situaţia economică şi financiară a statelor membre şi a Uniunii şi de a raporta periodic Consiliului şi Comisiei cu privire la relaţiile financiare cu ţările terţe şi cu instituţiile internaţionale. Are rolul de a examina, cel puţin o dată pe an, situaţia circulaţiei capitalurilor şi a libertăţii plăţilor, raportând Comisiei şi 122

Consiliului rezultatele acestei examinări. Comitetul economic şi financiar urmăreşte situaţia monetară şi financiară, precum şi regimul general al plăţilor în acele state membre care fac obiectul unei derogări şi raportează periodic Consiliului şi Comisiei cu privire la aceasta. Comitetul este interfaţa între Consiliul ECOFIN şi celelalte instituţii şi organisme comunitare. Preşedintele Consiliului de Miniştri şi un membru al Comisiei pot participa, fără vot deliberativ, la întrunirile Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene. Preşedintele Consiliului poate supune o moţiune deliberării Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene. Preşedintele Băncii Centrale Europene este invitat să participe la întrunirile Consiliului, atunci când acesta deliberează asupra chestiunilor referitoare la obiectivele şi misiunile Sistemului European al Băncilor Centrale. Băncile centrale naţionale acţionează conform orientărilor şi instrucţiunilor BCE., dar exercită şi acţiuni proprii, cum ar fi acordarea de credite, colectarea resurselor, gestionarea mijloacelor de plată. Prin instalarea regulii majorităţii simple se conferă puteri excesive membrilor mai mici, dar principiul este că guvernatorii băncilor centrale naţionale nu reprezintă acolo interesele naţionale. Acest principiu se aplică şi membrilor Comitetului executiv. Iar pentru a proteja membrii Consiliului guvernatorilor şi pe cei ai Comitetului executiv de presiunile politice, nu există obligaţia de a face public procesul decizional. Politica monetară europeană a fost, astfel, încredinţată tehnicienilor. Aceasta denotă nu doar transferul de putere de la nivelul naţional către cel european, ci şi transferul puterii de la reprezentanţii aleşi la tehnocraţi. În centrul acestui sistem se află cei şase membri ai Comitetului executiv care stabilesc agenda şi implementează deciziile B.C.E. prin instruirea băncilor centrale naţionale. Euro- zona reprezintă victoria modelului german materializată în structura de guvernare a B.C.E., iar susţinerea stabilităţii preţurilor este o precondiţie a politicilor economice socialdemocrate 43 . Asigurarea valorilor social-democrate din Europa se poate realiza prin stabilitatea preţurilor şi încurajarea formelor descentralizate şi flexibile de colaborare. Exercitarea politicii economice şi monetare este una dintre prerogativele cele mai importante ale statului şi de pe poziţiile interguvernamentalismului ea a fost apărată cu destulă înverşunare 44 . Şi de pe poziţiile supranaţionalismului este evidenţiată importanţa acestor politici considerate pivot esenţial al programului de integrare politică. Divergenţa de opinii şi de susţineri vine să ne arate că forma pe care o îmbracă Uniunea Europeană încă nu este desăvârşită. Dar, caracteristicile enunţate şi tendinţele înregistrate ne conduc spre a aprecia că sistemul decizional al U.E.M. se apropie tot mai mult de cel al unei structuri federale.

123

CAPITOLUL VI CETĂŢENIA UNIUNII ŞI DREPTURILE FUNDAMENTALE 1. Identitate naţională şi identitate europeană Dacă în 1851 Victor Hugo era ironizat de conaţionalii săi când lansa conceptul de ,,Europă unită”, astăzi tendinţele ,,conservatoare” de apărare a noţiunii de stat cu ,,suveranitate nealterată” sunt la fel de criticate. 1 Gânditori ai secolului al XIX- lea, precum Saint-Simon, Heine, Nietzsche ori Unamuno vedeau în reunificarea politică, religioasă şi culturală a Europei rezolvarea conflictelor existente pe bătrânul continent. În veacul următor, zguduit de două războaie mondiale, ideea creării unei identităţi europene şi a realizării unităţii continentale, s-a dezvoltat ca o posibilă soluţie pentru salvarea Europei de la distrugere. ,,Europa păcii şi dialogului” transpare din scrierile lui Hesse sau Thomas Mann. Numeroşi alţi gânditori ai veacului XX au luat în dezbatere ideea unităţii europene, care a cunoscut o puternică dezvoltare şi evoluţie. Deşi se vorbeşte tot mai mult despre transformarea statului naţional în stat ,,postnaţional”, naţiunile europene continuă să-şi păstreze mult din robusteţe. În ciuda faptului că statele din UE au cedat din suveranitate, înţelegând că vor câştiga dacă unele decizii sunt luate de organe de conducere centrale, rolul lor a rămas semnificativ în trasarea ,,agendei politice europene”. 2 Transformarea postnaţională a mentalităţii oficiale europene, a fost rezultatul creşterii încrederii în relaţiile dintre state. Aceste ţări au fost dispuse să cedeze tot mai mult din din propria suveranitate şi au consfinţit ca 50% din legislaţia internă şi 80% din cea economică, să fie elaborată la Bruxelles. 3 Evoluţia continentului european spre o integrare tot mai accentuată a fost rezultatul unui proces de maturizare politică şi de învăţare din greşelile trecutului. Conştiinţa Europei de natură postnaţională a determinat Germania, după al doilea război mondial, să aspire spre o identitate mai largă, cea europeană, îmbrăţişând fără ezitare propunerile franceze. S-a creat o nouă concepţie asupra relaţiilor internaţionale, bazată pe cooperare din ce în ce mai strânsă, în vederea păstrării competitivităţii economice în ,,era globalizării”. 4 Identitatea naţională presupune conştientizarea apartenenţei la un câmp de valori împărtăşite cu membrii unei comunităţi, ,,exprimate în cultură, limbă, obiceiuri şi tradiţii”. Conceptul de identitate naţională este la fel de vechi ca şi naţiunea, datând din secolul al XIXlea. Artizanii construcţiei europene au înţeles că identitatea europeană nu trebuie să presupună abandonarea identităţii naţionale, ci crearea unei comunităţi de drept, dar şi economică, politică

124

şi socială. În opinia lui Yves Henri Nouihat, identitatea europeană se întemeiază pe ,,unitatea de cultură şi civilizaţie”, având baze religioase. Profesorul Nouihat, consideră că o comunitate europeană nu este de dată recentă, fiind veche de secole, procesul de integrare intensificându-se după al doilea război mondial. Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam statuează că UE este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei şi statului de drept, fundamente care stau la baza admiterii statelor candidate la aderare. Crearea unui patrimoniu constituţional a dus la un ,,patriotism constituţional”, expresie a fidelităţii faţă de un sistem de valori. Unul dintre elementele capabile să ,,coaguleze forţele interne” ale UE este păstrarea păcii şi a securităţii, principalul ideal al părinţilor fondatori. Crearea unei politici externe şi de securitate comună, considerată de Nouihat ,,un element constitutiv puternic al formării identităţii europene”, rămâne totuşi încă neconvingătoare. Războiul din Irak, din 2003, a ilustrat lipsa de coeziune, ,,vocea unică” a Uniunii Europene nu a fost auzită. Dimpotrivă, Franţa şi Germania s-au opus războiului, în timp ce Marea Britanie, Italia şi Spania au susţinut Statele Unite în declanşarea conflictului. În vederea creşterii coeziunii, s-au adoptat măsuri nu întotdeauna eficiente, pentru crearea unei Europe sociale, care să asigure prosperitatea generală şi să atenueze subdezvoltarea din anumite zone. 5 În ciuda eforturilor oficialilor, sentimentul de ,,apartenenţă” la Europa nu e resimţit de toţi cetăţenii ţărilor membre. Potrivit Eurobarometrului din 1999, 6 din 10 cetăţeni europeni se declară foarte ataşaţi sau ataşaţi de UE. În acest clasament conduc cei din Luxemburg 78%, Danemarca şi Suedia 71%. La cealaltă extremă se află britanicii 37%, grecii 41% şi olandezii 49%. State în care cetăţenii se consideră, într-o mare măsură, europeni sunt: Italia 71%, Spania 63%, Franţa 59%, Belgia 57%, Olanda 55%, Austria 50% şi Germania 49%. În unele ţări, indivizii care se identifică numai cu propria lor identitate, sunt în majoritate. Exemple în acest sens sunt Marea Britanie, Suedia, Finlanda, Grecia şi Danemarca, unde identitatea naţională se păstrează foarte puternică. Cifrele prezentate demonstrează că formarea unei identităţi europene este un proces de durată, o jumătate de secol nefiind suficientă pentru coagularea unei puternice identităţi şi conştiinţe europene. Explicaţia oferită de Nouilhat rezidă în insuficienta reprezentare, ca entităţi, a instituţiilor europene, faţă de cele ale statelor naţionale. 6 Apariţia cetăţeanului european a fost considerată de Nouilhat revoluţionară. Noua cetăţenie permite exercitarea unui ,,rol civic” într-un spaţiu mult mai extins. Dominique Wolton afirmă dimpotrivă, că nu există un spaţiu public european şi, în consecinţă, o identitate europeană, fără de care acesta nu poate fiinţa, întrucât condiţiile favorizante, care au dus la crearea de asemenea ,,spaţii” în cadrul unor state- naţiune nu sunt întrunite la scară continentală. Europa nu este decât rezultatul unor decizii ,,impuse de guverne opiniilor publice”, în general reticente la schimbare. Europa este un spaţiu economic, juridic şi 125

politic, un amalgam de măsuri care ,,amestecă” şi cultura. 7 Crearea unităţii europene presupune asumarea anumitor ,,precauţii”: dacă populaţia este pregătită să accepte uniunea economică şi politică, o monedă unică, nu este dispusă să accepte precipitat ,,un spaţiu comun social, cultural, istoric şi religios”, miza actuală a integrării. Simularea forţată a unităţii şi identităţii europene poate provoca o reacţie antieuropeană din partea oamenilor obişnuiţi ,,îmbarcaţi” în istoria europeană, fără să se simtă părtaşi ai acesteia. Simbolurile naţionale trebuie ,,menajate”, acestea constituind ,,părţi ale identităţii culturale, politice sau naţionale”. Construcţia Europei a devenit din ce în ce mai dificilă, odată cu trecerea de la economie la politică, istorie, sociologie şi antropologie. Ce s-a realizat până acum a fost ,,partea cea mai uşoară” a construcţiei europene. Trebuie evitat conflictul dintre o minoritate a ,,elitelor luminate”, proeuropene, care vine în contradicţie cu ,,arhaismul demodat” al opiniilor publice naţionale, reticenţe la renunţarea la prerogativele naţionale. Integrarea trebuie realizată treptat şi într-o manieră democratică. Deschiderea frontierelor din necesităţi economice şi tehnologice, nu a antrenat deschiderea societăţilor unele faţă de altele. Alegerile europene pentru Parlamentul de la Strasbo urg nu sunt decât proiecţii ale disputelor naţionale, ,,dimensiunea europeană” nefiind decât ,,un decor de fundal”. Cu excepţia naţiunii şi creştinismului, Europa nu dispune de valori comune. Chiar şi acestea sunt insuficient antrenate, întrucât au fost creatoare de conflicte, iar noul model european presupune ,,o societate laică, raţională şi secularizată”. Existenţa unei culturi comune, legată de istorie, tradiţii, valori, pare a fi insuficentă pentru conştientizarea unei identităţi comune, ,,detaliile vieţii cotidiene” separându-i pe europeni. Wolton oferă şi o posibilă rezolvare: religia şi drepturile omului, pot fi puncte de plecare pentru crearea unei formule identitare europene. 8 Rolul statului naţional, nu trebuie subestimat în procesul de integrare. Când oficialii Comunităţii Europene au subapreciat tăria interesului naţional, integrarea a fost încetinită. Naţiunea era prea puternic împământenită pentru a fi abandonată uşor. Într-o primă etapă, integrarea a fost redusă şi limitată la domeniile în care statul- naţiune nu se dovedea eficient. În zilele noastre, unele temeri asupra pierderii identităţii naţionale sunt revigorate şi determină o accentuare, o accentuare a spiritului local, a identităţii naţionale, culturale şi religioase. Preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, a afirmat că se doreşte crearea unei uniuni a diversităţii, nu a uniformităţii. Dacă în contextul integrării europene, statele au cedat o parte a suveranităţii organelor centrale ale UE, în momentul de faţă este greu de conceput o Europă supranaţională. În procesul de construcţie europeană, mai ales în primul deceniu, au apărut viziuni diferite asupra ,,tipului de Europă” ce urma să fie clădită. De Gaulle – aşa cum menţionam anterior - a respins ideea de supranaţionalitate, susţinând crearea unei ,,Europe a patriilor” – concept redevenit actual – care să se întindă de la Atlantic până la Ural. Confruntarea dintre ,,naţionalişti” şi ,,federalişti” are o lungă istorie şi, după aprecierea lui Maurice Duverger, 126

nu se va finaliza niciodată, pornind de la caracterul diversificat al continentului european. Se acceptă unanim ireversibilitatea procesului de integrare europeană, însă direcţia rămâne în continuare nesigură. Franţa susţine o Europă a patriilor, a naţiunilor, Germania optează pentru ideea statului federal, adecvat evoluţiei sale istorice, prin constituirea unui Guvern European, care să dispună de depline puteri executive în cadrul Federaţiei Europene. Alături de opţiunea federalistă, s-a mai conturat un curent: Europa regiunilor, sprijinit de Italia şi Spania, dar şi de Germania. UE se găseşte astăzi într-un plin proces de reaşezare a direcţiei de dezvoltare, materializat printr-o reformare instituţională, impusă şi de noile lărgiri. 9 În prezent, identitatea europeană rămâne încă greu de cristalizat în raport cu identitatea naţională, rezultat al unei îndelungate evoluţii istorice. Naţiunea constituie o comunitate care are conştiinţa împărtăşirii unor valori şi simboluri comune, precum şi sentimentul loialităţii, manifestat prin patriotism. 10 Rolul culturii în coagularea conştiinţei naţionale şi a trasării frontierelor, a fost fundamental, însă cultura poate întoarce procesul spre răsturnarea limitărilor naţionale pentru crearea unei identităţi europene. Naţionalismul în Uniunea Europeană are mai multe semnificaţii. A fost identificat cu intoleranţa şi teroarea, fiind considerat principala cauză a celor două războaie mondiale. Pe de altă parte, are şi susţinători, pentru care naţionalismul ,,înseamnă forţă, ţelul care conturează emanciparea politică, socială, economică şi culturală”. Criticat sau adulat, rămâne dominant în Europa, în ciuda încercărilor oficialilor europeni de construire rapidă a unei ,,naţiuni supranaţionale”, prin adoptarea unor măsuri comune în favoarea cetăţenilor ţărilor membre. 11 Pe de altă parte, UE apărea ca fiind un ,,concept îndepărtat” pentru cea mai mare parte a populaţiei statelor comunitare. Problemele Uniunii erau percepute ca interesându- i doar pe politicieni şi experţi. Populaţia conştientiza avantajele economice rezultate din construcţia europeană, însă la nivelul ,,vieţii cotidiene a cetăţenilor”, influenţa UE era redusă. Această lipsă de interes i-a determinat pe şefii de guverne din CE să se gândească la adoptarea unor măsuri ,,pentru a încuraja sentimentele de solidaritate şi loialitate între cetăţenii statelor membre”. Pentru îmbunătăţirea imaginii Comunităţii, în iunie 1984 la Fontainebleau, s-a hotărât crearea unui Comitet pentru o Europă Populară. (Acesta a fost numit Comitetul Adonnino, după nume le celui care l-a prezidat). Rezultatele activităţii sale s-au concretizat în două rapoarte – aprobate ,,în principiu” în cadrul unor întruniri la nivel înalt din martie şi iunie 1985 - care înaintau propuneri pentru protejarea şi lărgirea drepturilor cetăţenilor membrii ai Comunităţii Europene. Modalităţile efective de implementare se refereau la uniformizarea procedurilor electorale şi dreptul de a vota atât în ţara de origine, cât şi în cea de reşedinţă; ,,dreptul la exprimare şi asociere” pentru cetăţenii comunitari în condiţii egale cu locuitorii ţării gazdă; dreptul

127

rezidenţilor permanenţi din statele CE de a vota şi candida la alegerile locale; o informare a cetăţenilor asupra raţiunii de a exista a Uniunii şi asupra necesităţii extinderii acesteia. 12 Grete Tartler vorbea despre ,,contururi suprapuse” ale proiectelor de creare a unei identităţi comunitare, datorate politicienilor, care au avut perspective diferite asupra viitorului Europei. Nu numai partizanii integrării supranaţionale, dar şi cei ai păstrării nealterate a suveranităţii statale, şi-au întemeiat opinia atât pe ,,argumente tehnice”, referitoare la probleme economice, dar şi prin alte ,,moduri de expresie şi comunicare”, cum ar fi simbolurile, care stau la baza clădirii unei identităţi. Simbolistica naţională a făcut posibilă identificarea şi recunoaşterea statelor naţionale în Europa (steagul, stema, moneda). 13 Construcţia europeană a impus găsirea unor noi simboluri, care să fie comune tuturor statelor comunitare şi să creeze un sentiment de solidaritate în cadrul Uniunii. Neintroducerea unui simbolism comun a fost considerată o cauză a întârzierii constituirii unui ataşament al populaţiei faţă de UE. Deficienţa a fost depăşită prin adoptarea, începând din 1986, a unui drapel al Uniunii, ca re reprezintă un cerc format din 12 stele pe un fond albastru,(drapelul Consiliului Europei încă din 1955). Acesta reprezintă în prezent ambele organizaţii. Însă drapelele naţionale şi-au păstrat popularitatea neştirbită, o consecinţă a evoluţiei istorice şi a memoriei individuale. Cele două structuri au de asemenea şi un imn comun (pe versurile ,,Odei bucuriei” a lui Schiller şi muzica Simfoniei a IX-a a lui Beethoven). La summit- ul de la Milano din 1985, la propunerea lui Robert Schuman, ziua de 9 mai a fost desemnată Ziua Europei, în amintirea încheierii războiului, sperându-se ca aceasta să devină o sărbătoare naţională în fiecare stat membru. Mulţi cetăţeni europeni nu cunosc, însă, semnificaţia acestei zile, aşa încât nu au mutive să o sărbătorească. Data de 1 ianuarie 1985 a fost stabilită ca zi de introducere a unui paşaport european, iar în 1980, Consiliul de Miniştri a votat o directivă privind introducerea în două etape a unui permis de conducere comunitar. 14 Moneda Euro, face parte, de asemenea, din simbolismul comunitar. Începând cu 1 ianuarie 1999, afacerile se pot desfăşura în moneda unică europeană, iar de la 1 ianuarie 2002 circulă efectiv. Faptul că Danemarca a respins moneda unică, exprimă ataşamentul pentru un vechi simbol naţional, coroana daneză. Simbolurile naţionale şi europene coexistă, iar primele au impact mai puternic în cadrul populaţiei, datorită încărcăturii lor afective. Limba reprezintă ,,marea dilemă” a identităţii europene. Sigur, oficialii europeni utilizează engleza, însă impunerea unei lingua franca, acceptată şi vorbită de întreaga populaţie, nu poate fi decât un deziderat utopic. 15 Ministrul danez al Afacerilor Externe, Mogens Lykketoft declara în dezbaterea ,,După Nisa şi înainte de 2004”, că statele comunitare vor putea să coopereze în condiţii foarte bune, în continuare, fără ca Uniunea să devină stat unic, ,,ci o uniune de state independente”, ataşate valorilor naţionale. La 7 mai 2001, cancelarul german Gerhard Schröder, într-un discurs, în 128

cadrul celui de-al 5-lea Congres al Partidului Socialiştilor Europeni şi al PSD de la Berlin, susţinea ideea că Europa reprezintă un sistem de valori: ,,Europa a devenit un model, o dovadă că după decenii de duşmănie sângeroasă şi războaie ucigătoare, problemele politice şi economice nu pot fi rezolvate în folosul tuturor prin hegemonie sau pe cale naţională, ci prin conlucrare permanentă. Europa e recunoscută azi în lume ca simbol al păcii şi libertăţii. Pentru realizarea cu succes a democraţiei, drepturilor omului, pluralismului şi d iversităţii. [...] Creşterea economică şi competitivitatea depind din ce în ce mai mult de competenţa profesională şi de calificări. Educaţia rămâne cheia către prosperitate, către şansele în viaţă ale fiecărui individ”. 16 În anii din urmă, au fost gândite şi puse în practică numeroase programe dedicate învăţământului, care au devenit adevărate simboluri identitare comunitare: Tineretul pentru Europa (schimbul de tineri între 15-25 de ani), Programul European de schimburi pentru tinerii lucrători (dedicat îmbunătăţirii experienţei profesionale), Socrates (adresat elevilor, studenţilor şi educaţiei adulţilor), Comenius (pentru introducerea în şcoli a tehnologiei de ultimă oră), Lingua (învăţarea limbilor străine), Erasmus (schimburi de profesori şi studenţi, e laborarea comună a cursurilor), Leonardo da Vinci (cu subprogramele FORCE, în vederea formării profesionale, PETRA- pregătirea profesională a tinerilor, COMETT-pentru crearea unui parteneriat între universităţi şi industrie şi EUROTECNET). Eşecul în crearea unei identităţi comunitare a demonstrat că economia are ritmuri de dezvoltare diferite de cele ale culturii. Anthony D. Smith avansează ipoteza că integrarea în plan economic nu poate progresa fără a fi în pas cu evoluţiile culturale. Susţine o trenare economică, necesară progresului cultural. Altminteri, naţionalismele, rezultate din insuficienta armonizare culturală, pot crea bariere în dezvoltarea economică. 17 Naţionalismele rămân încă puternice în UE. Construirea unei identităţi comune ar putea să urmeze tiparul identităţilor naţionale sau alte modele. Dacă tendinţa de creare a unei naţiuni supra-naţionale nu este încă suficient de puternică, aceasta se datorează faptului că Uniunea rămâne încă suficient de cunoscută de populaţie, fiind apanajul unor ,,corifei”, care nu popularizează suficient. Europa începutului de mileniu poate contabiliza totuşi succese majore: ,,realizarea” uniunii monetare, dărâmarea vechilor linii de demarcaţie prin extinderea UE şi ,,afirmarea” universală a principiilor libertăţii şi democraţiei. Dar şi insuccese: scăderea demografică, apariţia unor semne de întrebare asupra posibilităţii păstrării modelului european de protecţie socială, rata necontrolată a şomajului. Potrivit profesorului universitar şi oficialului european Roma no Prodi, politica europeană actuală are de înfruntat două mari provocări: ,,reforma modelului economic şi social european” şi adoptarea unor politici capabile ,,să înfrunte temerile privitoare la identitatea indivizilor”. 18 Dacă primul capitol al politicii pe termen lung ţine de capacitatea de 129

a face faţă concurenţei într-o economie globalizată, cel de-al doilea ţine de domeniul culturii şi de dezvoltarea ,,unei politici comune a educaţiei”. Încă în căutarea unităţii identitare, Europa poate găsi în cultură şi educaţie ,,marele instrument al unificării continentului”. De asemenea, dispune de un patrimoniu pe care îl poate valorifica tocmai pentru a depăşi ,,dispersarea” culturală. Datorită dezvoltării graduale, Europa are la începutul secolului XXI mai multe semnificaţii: reprezintă o mare piaţă competitivă şi stimulatoare, un model societal întemeiat pe drepturi individuale şi construirea coeziunii sociale. Şi, nu în ultimul rând, o mare putere în arena politică internaţională. 19 2. Cetăţenia europeană şi semnificaţia acesteia Părinţii fondatori, printre care şi Jean Monnet, au conceput construcţia europeană printro integrare sectorială, percepută ca fiind mai realistă la acea vreme pentru a menaja circumspecţia statelor angajate în proces, îngrijorate de a fectarea suveranităţii naţionale. Succesul scontat al integrării economice, datorat liberalizării pieţei interne, ar fi putut conduce gradat la o integrare politică şi la dezvoltarea în cadrul cetăţenilor statelor membre a sentimentelor de ataşament faţă de Comunitate. Aprecierea s-a dovedit nerealistă, cel puţin în această ultimă privinţă. Nu întâmplător, Jean Monnet şi-a exprimat mai târziu regretul că nu a iniţiat procesul construcţiei europene având drept port-drapel cultura, care să favorizeze crearea unei identităţi comune europene. Şi Robert Schuman a înţeles importanţa domeniului cultural, apreciind că Europa trebuie să devină, în primul rând, o ,,comunitate culturală”. 20 Crearea unei consimilitudini culturale colective europene a fost însă un drum lung şi el continuă şi astăzi. După al doilea război mondial, şase ţări ale Europei Occidentale au hotărât să depăşească barierele create de conflict şi să treacă la o cooperare economică mult mai strânsă, care devenise o necesitate. Ideea europeană avea nevoie de un fundament economic, de crearea unei solidarităţi populare faţă de o iniţiativă curajoasă, funcţională şi eficientă. Legătura dintre cetăţenie şi naţiune este de natură istorică. Democraţia s-a dezvoltat în cadrul statelor naţionale. Câştigarea independenţei ţărilor din Europa şi America veacurilor XVIII şi XIX, a Africii şi Asiei din secolul XX a avut loc prin afirmarea cetăţeniei. Însă conexiunea conceptelor ,,nu este nici logică, nici necesară”. 21 Atunci de ce nu ar putea să existe cetăţenie la nivel mondial? Integrarea europeană presupune mai mult decât crearea unei simple pieţe, constituirea unei voinţe politice comune. În prezent, cetăţenia naţională este condiţionată de cea naţională. În Uniune, cetăţenii beneficiază de aceleaşi drepturi econo mice şi sociale, (inclusiv străinii comunitari instalaţi legal într-o altă ţară decât cea de origine). Crearea unei

130

reale cetăţenii europene implică dezvoltarea unui spaţiu public european, în interiorul căruia indivizii se recunosc cetăţeni. Pentru Dominique Schnapper ,,sensul real” al cetăţeniei merge în direcţia evoluţiei drepturilor politice. În viziunea sa, ar trebui ca dezbaterile, instituţiile şi interesele să devină un ,,domeniul politic comun” pentru toţi cetăţenii Europei, care să adere la aceleaş i aspiraţii şi valori. Alegerile europene trebuie să fie rupte de politica naţională. Mulţi autori consideră astăzi că în procesul construcţiei europene, vechea cetăţenie clasică – devalorizată - nu mai corespunde noilor provocări şi ar fi necesară crearea unei noi concepţii despre cetăţenie. Aceştia sunt de părere că lărgirea cetăţeniei naţionale la nivel european nu poate fi soluţia. Europa nu se poate metamorfoza într-o ,,naţiune” mai mare, astfel încât procesul istoric se îndreaptă spre ,,inventarea” unei noi cetăţenii. Pentru susţinătorii acestei teorii, cetăţenia nu înseamnă doar un cumul de drepturi- libertăţi (definiţia politică), ci şi ,,drepturi creanţe”, care devin adevărate drepturi politice. Ştergerea frontierelor a dus la îndepărtarea limitărilo r pentru factorii economici, participarea economică şi socială devenind tot mai importantă. Noul tip de cetăţenie se va baza pe concepţia comună tuturor europenilor, a ,,societăţii şi dreptăţii sociale”. Cetăţeanul european poate să-şi apere drepturile în faţa celor două Curţi europene de justiţie, inclusiv împotriva statului naţional. Un exemplu în această privinţă îl constituie Franţa, care la 12 iulie 1999, a fost condamnată pentru ,,torturi”de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Hotărârile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (o adevărată Constituţie europeană a drepturilor omului), primează asupra legislaţiei naţionale. Jürgen Habermas, unul dintre teoreticienii ,,noii cetăţenii”, a propus un nou concept, ,,cetăţenia postnaţională”. În viziunea sa, sensul politic al cetăţeniei trebuie păstrat şi raportat la valorile comune europene, prin ,,aderarea” la drepturile omului. De asemenea, optează pentru separaţia dintre naţionalitate şi cetăţenie, prin construirea ,,patriotismului constituţional”. Concepţia sa leagă sentimentul patriotic de principiul statului de drept şi separă ideea naţională (patriotismul) de experienţa cetăţeniei exercitate la nivelul Europei. Patriotismul naţional ar fi coroborat cu ,,patriotismul constituţional” al cetăţeniei (cup rinzând principiile abstracte conţinute de Declaraţiile drepturilor omului). Presupunând ruperea identităţii naţionale şi a componentelor sale istorice, etnice şi culturale, de participarea civică şi politică, în virtutea legii şi a drepturilor omului. Astfel, patriotismul constituţional nu era altceva decât o simplă practică, separată de apartenenţa la naţiune. 22 Întrebarea care se impune se referă la viabilitatea unei astfel de forme politice la nivel continental. Rămâne destul de greu de imaginat că indivizii pot ajunge la o înţelegere dacă nu deţin o limbă, o cultură sau valori comune. O societate politică ,,pur civică” ar reuşi să mobilizeze oamenii pe baza unor idei abstracte în vederea construirii unei societăţi? Însă, oricât ne-am strădui să teoretizăm, nu putem ocoli realitatea evidentă, anume că, 131

cetăţenia este, în acelaşi timp, civică şi etnică, iar pe cele două componente se sprijină participarea socială. Concepţia identitară colectivă a fost un proces natural, rezultat al asumării unor elemente distincte de alte comunităţi sau în urma unor decizii politice. În cazul creării cetăţeniei UE, s-a trecut peste prima etapă a identificării spontane cu anumite valori. Accentul fiind pus în special pe dezvoltări economice, s-a creat o discrepanţă între construirea unui organism suprastatal întro regiune unde, din punct de vedere cultural ,,reperele naţionale domină”. 23 Cetăţenia ,,clasică” reprezintă expresia apartenenţei individului la un stat şi legătura juridică dintre individ şi stat, bazată pe drepturi şi obligaţii reciproce. 24 Crearea unei cetăţenii europene a fost unul dintre obiectivele politice şi avea drept scop creşterea protecţiei drepturilor şi intereselor statelor comunitare. Absenţa unei ,,dimensiuni umane” a comunităţii, prin accentul pus excesiv pe aspectele economice, era considerată responsabilă de lipsa de interes a cetăţeanului comunitar pentru desfăşurarea procesului de integrare europeană. În ciuda acestei preocupări, nu fuseseră luate decât puţine măsuri în această direcţie, prin intermediul unor rezoluţii ale Parlamentului Europen şi ale Consiliului, pe baza ,,Rapoartelor Adonnino” din 1985.25 Noţiunea de cetăţenie europeană se regăseşte în documentele Consiliului European de la Fontainbleau (1984). Preocuparea pentru acordarea cetăţenilor celor nouă state membre a unor drepturi speciale rezultate din calitatea de cetăţeni ai statelor CE, a fost exprimată anterior la întâlnirea şefilor de state şi de guverne de la Paris (10-11 decembrie 1974), când s-a semnat acordul de înfiinţare a unui ,,grup de lucru”, care să analizeze acestă problematică şi să ofere soluţii. Raportându-se la rezultatele cercetării, Comisia a avansat Consiliului un raport referitor la această problematică. Totuşi, la acel moment nu exista încă intenţia introducerii instituţiei cetăţeniei europene în actele oficiale. La Fontainbleau s-a căzut de acord şi asupra adoptării unor măsuri pentru eliminarea controalelor la frontiere şi libera circulaţie a persoanelor: eliminarea formalităţilor vamale şi poliţieneşti. La 14 iunie 1985, a fost semnat primul Acord Schengen, prin care Franţa, Germania, Belgia, Luxemburg şi Olanda s-au angajat să elimine progresiv controalele la graniţele comunitare. După cinci ani, aceste state au încheiat un al doilea acord Schengen, care stabilea condiţii şi garanţii în vederea introducerii liberei circulaţii a persoanelor. 26 În cadrul reuniunii de la Dublin a Consiliului European (1990), s-a luat în discuţie instituirea unei cetăţenii europene, pe baza căreia să fie recunoscute o serie de drepturi politice şi sociale pentru cetăţenii comunitari. Aceasta urma să constituie un suport al uniunii politice, care era pe punctul de a se constitui. Nu se avea în vedere o contopire între identitatea naţională şi

132

europeană. Discuţiile s-au purtat mai întâi asupra liberei circulaţii a persoanelor, după care au fost extinse asupra acordării de drepturi peste frontierele naţionale. 3. Libertăţile şi drepturile omului şi ale cetăţeanului Tratatul de la Maastricht a instituit cetăţenia europeană (art. 8 şi art. 8 A-F). Consiliul European de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, a luat în dezbatere, printre altele, recunoaşterea unei cetăţenii duble şi instituirea unor drepturi cetăţenilor Uniunii, independent de cetăţenia acestora. 27 Întrucât fiecare persoană are cetăţenia statului său, care îi oferă drepturi şi obligaţii, cetăţenia europeană nu trebuie să constituie o substituire a acesteia, ci are un caracter complementar. Cetăţenia europeană nu constituie altceva decât ,,consecinţa” deţinerii unei cetăţenii a unui stat comunitar. În această direcţie, Tratatul de la Maastricht (art. 6, ex-art. F, par. 1 şi 3), precizează: ,,Uniunea este fondată pe principiul libertăţii, al democraţiei, al respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre. [...] Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre”. 28 Conceptul de cetăţenie stabileşte principiul liberei circulaţii în Uniune; oferă cetăţeanului european dreptul de a participa la alegeri municipale sau europene în orice stat al Uniunii, în condiţii similare cu ale cetăţeanului statului respectiv; conferă cetăţenilor europeni aflaţi pe teritoriul unui alt stat din afara Uniunii, drept de protecţie din partea reprezentanţelor diplomatice sau consulare ale oricărui stat comunitar; dreptul cetăţenilor europeni de a înainta petiţii Parlamentului European şi posibilitatea de a se adresa Avocatului Poporului, instituţie nou înfiinţată. Comisia Europeană era însărcinată să adreseze un rapor t, o dată la trei ani, Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social, referitor la stadiul aplicării acestor reglementări. Unele ţări şi-au modificat Constituţia pentru a permite cetăţenilor comunitari să voteze în alegerile locale, în ţara de reşedinţă. Cetăţeanul european dobândea, pe lângă un ,,statut naţional” şi unul ,,transnaţional”, asemănător celui naţional. Indivizii nu mai erau doar cetăţenii unei ,,mari pieţe”, ci şi ai unei ,,entităţi politico-economice”. Erau angrenaţi într- un nivel superior de integrare europeană, integrarea în plan politic. 29 Implementarea noii cetăţenii s-a lovit de o serie de dificultăţi. În primul rând punerea de acord a legislaţiilor naţionale şi constituţiilor cu noile reglementări, în al doilea rând, opoziţia neaşteptată a Danemarcei, care a refuzat să aplice dispoziţiile Tratatului privitoare la cetăţenie. 30 Tratatul asupra Uniunii Europene a instituit drepturi politice pentru toţi europenii. Unele probleme grave al Europei: sărăcia, şomajul, educaţia, egalitatea dintre sexe, au devenit preocupări ale instituţiilor centrale. S-au pus bazele construirii unei noi ,,configuraţii”, care

133

alătură strategii naţionale, regionale şi europene. Se naşte o cetăţenie care nu va fi ,,nici naţională, nici cosmopolită, ci multiplă”. 31 Deşi în cadrul Consiliului European de la Nisa, din decembrie 2000, s-a intenţionat includerea în Tratatul asupra Uniunii Europene a unei Carte a Drepturilor Fundamentale ale UE, datorită reticenţelor unor state precum Marea Britanie, Da nemarca sau Germania, Carta a fost adoptată în forma unei Declaraţii Politice, fără a fi inclusă în Tratat. 32 Această Cartă nu inovează, ci reiterează, într-un singur document, drepturi recunoscute treptat, de-a lungul a două veacuri 33 . Al doilea dintre cele şase capitole, intitulat ,,Libertăţile”, proclamă: 

Dreptul la libertate şi la siguranţă (art. 6), prevedere aflată în concordanţă cu o reglementare inclusă în cadrul Convenţiei europene a drepturilor omului 34 .



Respectarea vieţii private şi familiale, a do miciliului său şi a comunicaţiilor persoanei (art. 7). Această menţiune este similară textului Convenţiei europene a drepturilor omului, cu o singură deosebire, în privinţa termenilor utilizaţi. Carta introduce noţiunea de ,,comunicaţii”, în loc de ,,corespondenţă”, în concordanţă cu progresul tehnologic desfăşurat de-a lungul deceniilor 35 .



Protejarea datelor având caracter personal (art. 8). Utilizarea unor date personale, nu poate fi realizată fără consimţământul persoanei în cauză şi numai în temeiul legitimităţii oferită de lege.



Dreptul de a se căsători şi dreptul de a întemeia o familie (art.9). Acest drept, întemeiat, de asemenea, pe reglementările Convenţiei, se exercită în conformitate cu legislaţia naţională a fiecărui stat.



Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 10), cuprinde libertatea de schimbare a religiei sau a convingerilor, precum şi de manifestare a acestora în mod individual sau colectiv, în public sau în particular.



Libertatea de exprimare şi de informare (art. 11), implică libertatea de opinie şi dreptul de a primi sau comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi în afara reglementărilor legate de frontierele naţionale. De asemenea, este consacrată libertatea media, precum şi pluralismul acesteia.



Libertatea de întrunire şi de asociere (art.12). Acest drept priveşte toate nivelurile şi domeniile politic, sindical şi civic, precizând faptul că partidele politice contribuie la manifestarea voinţei politice a cetăţenilor Uniunii.



Libertatea artelor şi ştiinţelor (art. 13), include şi respectarea libertăţii academice.



Dreptul la educaţie (art. 14), implică gratuitatea învăţământului obligatoriu şi accesul la formarea profesională şi continuă. În plus, presupune dreptul părinţilor de a 134

asigura educaţia copiilor lor conform propriilor principii religioase, filosofice şi pedagogice, cu respectarea legislaţiei naţionale. 

Libertatea profesională şi dreptul la muncă (art. 15), se referă nu numai la dreptul de a munci în ţara de origine, ci şi la libertatea de stabilire şi de furnizare de servicii în oricare stat al Uniunii. Cetăţenii statelor terţe, care lucrează legal pe teritoriul ţărilor comunitare, beneficiază de condiţii de muncă similare cu ale cetăţenilor UE.



Libertatea de întreprindere (art. 16), este recunoscută în conformitate cu dreptul comunitar şi legislaţiile naţionale.



Dreptul de proprietate (art. 17). Carta subliniază faptul că nimeni nu poate fi deposedat de proprietatea sa, decât în anumite situaţii bine precizate: motive de utilitate publică, în condiţii prevăzute de lege şi prin plata unei despăgubiri juste. Se face precizarea, de asemenea, că proprietatea intelectuală este protejată.



Dreptul de azil (art. 18), este garantat în conformitate cu regulile stabilite prin Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951, Protocolul din 31 ianuarie 1967 cu privire la statutul refugiaţilor şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană.



Dreptul de protecţie în caz de îndepărtare, expulzare şi extrădare (art. 19), presupune interzicerea expulzărilor colective şi extrădarea unei persoane către un stat în care poate fi supus tratamentelor degradante, pedepsei cu moartea sau torturii 36 .

Deşi iniţial un document fără statut legal, Carta Drepturilor Fundamentale a fost inclusă în Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, căpătând astfel legitimitate. 37 Însă adoptarea Tratatului Constituţional mai are încă de aşteptat, datorită dificultăţilor întâmpinate în procesul de ratificare. Uniunea Europeană se bazează pe respectarea valorilor demnităţii umane, a lib ertăţii, a democraţiei, a egalităţii, a statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor 38 . Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare. Prin integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene ca parte distinctă în Tratatul constituţional se urmăreşte asigurarea unei protecţii mai eficiente a drepturilor cetăţenilor Europei. Uniunea Europeană trebuie să respecte drepturile omului prevăzute de Cartă în aplicarea politicii sale interne sau externe. Expresiile drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţenilor se află într-o strânsă corelaţie, desemnează acelaşi domeniu şi nu se confundă 39 . Expresia drepturile omului evocă drepturile fiinţei umane, fiinţă înzestrată cu raţiune şi conştiinţă, căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Omul, ca fiinţă socială, se prezintă din punct de vedere juridic într-o triplă ipostază: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul 135

realităţilor juridice interne omul devine cetăţean, altfel spus fiinţa umană se integrează într-un anumit sistem social-politic, comandat de reguli juridice ce recunosc şi exprimă drepturile naturale ale omului. Constituţia consacră şi alte drepturi care rezultă din acestea sau le asigură existenţa, ori sunt necesare protejării şi dezvoltării sistemului social. Dacă cetăţenii, în principiu, beneficiază de toate drepturile prevăzute de Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de unele dintre ele şi, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile fiinţei umane. După cum subliniază Ioan Muraru, "drepturile omului pe planul realităţilor universale, devin drepturi ale cetăţenilor pe planul realităţilor interne ale fiecărui stat"40 . Drepturile fundamentale 41 ale cetăţenilor se află într-o continuă dinamică, ele trebuind să reflecte realităţile societale existente. De aici şi caracte rul eterogen al drepturilor omului, atât din punctul de vedere al originii lor, cât şi din cel al obiectivelor pe care le declară şi urmăresc. Drepturile omului sunt prezentate, din punct de vedere tehnic, într-o clasificare ce cuprinde trei generaţii, ceea ce permite o perspectivă de ansamblu, având, deci, un caracter istoric şi fiind complementare, atât în momentul revendicării, cât şi în cel al recunoaşterii juridice. Din prima generaţie fac parte drepturile civile, politice (cum ar fi libertatea individuală, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare etc.). Aceste drepturi au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, când existau puternice revendicări în lupta contra tiraniei şi despotismului. Drepturile şi libertăţile civile şi politice (libertăţile individuale, mai ales) au apărut ca măsuri de protecţie a individului, ele presupunând o intervenţie activă din partea statului, nu doar pentru garantarea lor, ci chiar şi pentru asigurarea realizării lor efective. În acest scop, sunt create instituţii specializate cum ar fi şcolile, spitalele etc. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (dreptul la educaţie, accesul la cultură, la ocrotirea sănătăţii, la un mediu sănătos, dreptul la muncă şi protecţie socială, dreptul la grevă etc.) aparţin celei de-a doua generaţii de drepturi. S-a impus şi o a treia generaţie de drepturi, considerate discutabile, denumite drepturi de solidaritate, cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu înconjurător sănătos etc.. Ele exprimă noi aspiraţii sociale şi politice, pe care orice individ le poate opune în mod valabil puterii publice. Aceste drepturi nu pot fi realizate de fiecare stat în parte, ci presupun cu necesitate cooperarea statelor. De pildă, dreptul la un mediu înconjurător sănătos, nu poate pune în sarcina unui anumit stat obligaţii concrete, ci poate doar contribui la stabilirea unor obiective generale pentru acţiunile ulterioare ale respectivului stat. Datorită efectelor pe care noile tehnologii ale informaţiei şi comunicării le produc, unii autori42 vorbesc despre o a patra generaţie de drepturi, care ar include dreptul la protecţia datelor personale, dreptul la protecţia vieţii private (privacy) etc.. Constituţiile statelor, Constituţia Europeană consacră noua generaţie de drepturi. 43 Spre exemplu, „Protecţia datelor 136

personale” se referă la dreptul oricărei persoane la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc. Legea europeană sau o lege cadru stabileşte normele privind protecţia persoanelor fizice, referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile, organele, organismele şi agenţiile Uniunii, precum şi de către statele membre, în exercitarea activităţilor din domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, precum şi normele despre libera circulaţie a acestora. Respectarea normelor este supusă controlului unei autorităţi independente, este vorba de instituţia Controlorului European pentru Protecţia Datelor. Parlamentul European şi Consiliul au adoptat Regulamentul (CE) 45/2001 referitor la protecţia indivizilor cu privire la procesarea datelor personale de către instituţiile şi organele CE şi la libera circulaţie a acestor date. Acest regulament stabileşte o autoritate independentă de supervizare, European Data Protection Supervisor – E.D.P.S. 44 . În plus, fiecare instituţie are un Data Protection Officer care colaborează cu E.D.P.S. şi îi notifică anumite operaţii de utilizare a datelor în domeniu (de exemplu, sănătate, evaluare a personalului etc.). Generaţiile de drepturi sunt rezultatul evoluţiei conceptului de drepturi ale omului, sunt etape succesive ale unui proces unitar, ilustrând gândirea filosofică în istoricitatea sa. 4. Demnitatea umană Demnitatea umană este inviolabilă şi trebuie să fie respectată şi protejată. Ea este nu doar un drept fundamental în sine, ci însuşi fundamentul tuturor drepturilor. Carta Drepturilor Fundamentale reia unul dintre principiile cuprinse în Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Dreptul la demnitate este prezent de altfel şi în cadrul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO), deşi nu este expres reglementat în nici unul dintre articolele sale. Carta consacră următoarele drepturi 45 : dreptul la viaţă, dreptul oricărei persoane la integritate fizică şi psihică, dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratame ntelor inumane sau degradante, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute şi de a nu fi constrâns la muncă forţată sau obligatorie, precum şi interzicerea traficului de fiinţe umane. Dreptul la viaţă al oricărei persoane; nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat. Este cel mai natural drept al omului şi a fost consacrat încă din primele declaraţii de drepturi şi prin constituţii. Cele mai importante acte internaţionale în domeniul drepturilor omului stabilesc acest drept. De pildă, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se stabileşte că : orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei”. De asemenea Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră în art. 2 : “Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat decât în executarea unei sentinţe capitale 137

pronunţată de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă”. Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte că "Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar". Interzicerea pedepsei cu moartea exprimă tendinţa dominantă azi în lume, prezentă în documentele juridice, politice şi sociologice, de înlăturare a acestei sancţiuni. Pedeapsa cu moartea este o încălcare a drepturilor omului şi o cruzime care nu poate fi nici dreaptă şi nici eficientă. În cazul unei erori judiciare, efectele acestei pedepse sunt ireparabile. Dreptul oricărei persoane la integritate fizică şi psihică, cu precizarea că în cadrul medicinii şi biologiei, trebuie respectate în special: consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei implicate, conform prevederilor legii; interzicerea practicilor de eugenie, în special a acelora care au drept scop selecţia persoanelor; interzicerea utilizării corpului uman şi părţilor sale, ca atare, ca sursă de profit; interzicerea clonării umane în scopul reproducerii. Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei trebuie sancţionată de lege. Dacă din considerente sociale se impune afectarea integrităţii, acest fapt trebuie prevăzut de lege. De exemplu, în cazul vaccinărilor obligatorii, recoltarea sângelui pentru stabilirea alcoolemiei, efectuarea unor operaţii medicale se face numai cu acordul pacientului sau al familiei. Carta consacră drepturi relativ noi prin afirmarea dreptului persoanei la integritate fizică şi psihică şi enumerarea principiilor ce trebuie respectate în cadrul medicinii şi biologiei. Sunt reiterate principiile Convenţiei privind drepturile omului şi ale biomedicinii, care nu a fost ratificată de către majoritatea statelor membre ale Uniunii şi ale Statutului Curţii penale internaţionale, semnat la Roma la 17 iulie 1998. Dreptul la integritate psihică este protejat, omul fiind conceput ca o entitate fizică şi psihică. Dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante însoţeşte în mod firesc dreptul la viaţă şi la respectarea integrităţii fizice şi psihice. Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Aplicarea unor asemenea procedee sau tratamente este o încălcare a demnităţii umane şi ţine de anumite obiceiuri primitive din istoria umanităţii ce trebuie respinse şi sancţionate. În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante din 10 decembrie 1984, precum şi în Pactul internaţional relative la drepturile civile şi politice se resping şi sunt sancţionate asemenea practice. Demnitatea fiind considerată a fi una d intre valorile fundamentale ale oricărei societăţi democratice, aceasta garanţie reprezintă un drept intangibil. Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute şi de a nu fi constrâns la muncă forţată sau obligatorie, precum şi interzice rea traficului de fiinţe umane. Carta consacră 138

acest drept prin care nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în servitute; nimeni nu poate fi constrâns să presteze o muncă forţată sau obligatorie 46 . Este interzis traficul cu fiinţe umane. Carta reia prevederile Convenţiei Europene 47 prin dispoziţiile căreia se interzice sclavia şi starea de servitute, constrângerea la prestarea unei munci forţate sau obligatorii. Interzicerea traficului de fiinţe umane a fost reluată în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei Europol, ţinându-se seama de noile aspecte ale criminalităţii organizate , precum filierele imigraţiei ilegale sau exploatarea sexuală. 5. Egalitatea şi solidaritatea Egalitatea48 este asigurată prin consacrarea în Cartă a următoarelor drepturi fundamentale: egalitatea în drept , dreptul la nediscriminare, respectul diversităţii culturale, religioase şi lingvistice, egalitatea între bărbaţi şi femei, drepturile copilului, dreptul persoanelor vârstnice de a duce o viaţă demnă şi independentă, dreptul persoanelor cu handicap la integrare. Egalitatea în drept, adică în faţa legii a tuturor persoanelor este un drept şi un principiu consacrat în toate textele constituţionale europene. Este considerată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ca un principiu al dreptului comunitar, aşa cum apare prin deciziile sale. Toate persoanele sunt egale în faţa legii. Dreptul la nediscriminare este prevăzut în mai multe texte convenţionale 49 şi prevede interzicerea oricărei discriminări bazată, mai ales, pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Carta mai precizează că orice discriminare bazată pe cetăţenie este interzisă. Potrivit acestui drept persoanele fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală. Elementul de noutate, în raport cu varianta textului Tratatului constituţional propusă de Convenţia privind viitorul Europei este reprezentat de introducerea referirii la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor. Propunerea a aparţinut delegaţiei ungare în cadrul C.I.G., varianta iniţială urmărind referirea la drepturile minorităţilor naţionale. Textul acceptat în cadrul conferinţei ministeriale C.I.G. de la Napoli, din noiembrie 2003, susţinut şi de România, menţiona „drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale”. Spre deosebire de textul avansat iniţial, ultima variantă corespundea standardelor internaţionale general recunoscute în materie. Astfel, Convenţia cadru din cadrul Consiliului Europei privind protecţia minorităţilor 139

naţionale, adoptată în 1994, reglementează ca şi concept fundamental, drepturile individuale, ale căror titulari sunt persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, drepturile (în speţă, dreptul la identitate etnică, lingvistică, culturală şi religioasă) îşi menţin caracterul individual chiar dacă exerciţiul lor se realizează, în anumite cazuri, în mod comun, de către mai mulţi titulari. Acest concept este opus celui de drepturi colective aparţinând minorităţilor, concept care s-ar fi putut desprinde, în mod implicit, din formularea „drepturi ale minorităţilor naţionale”, sugerată iniţial de delegaţia ungară. Varianta finală a textului reţinut în Tratatul constituţional a eliminat atributul „minorităţi naţionale”, extinzând, practic, sfera de aplicare a prevederii. Prin urmare, se consideră în mod justificat că în cadrul valorilor Uniunii sunt incluse şi drepturile persoanelor aparţinând şi altor categorii de minorităţi (cum ar fi minorităţile sexuale, minorităţile religioase etc.). Carta precizează că Uniunea Europeană respectă dive rsitatea culturală, religioasă şi lingvistică. Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică reprezintă unul dintre princ ipiile de bază ale dreptului comunitar. Egalitatea între bărbaţi şi femei 50 trebuie să fie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte angajarea, munca şi salarizarea, cu posibilitatea de a menţine sau adopta măsuri ce prevăd avantaje specifice în favoarea sexului subreprezentat. Este afirmată egalitatea dintre bărbaţi şi femei în toate domeniile, inclusiv în materie de angajare, muncă şi salarizare. Sunt enunţate dispoziţii referitoare la discriminarea pozitivă, Astfel, principiul egalităţii nu împiedică menţinerea sau adoptarea unor măsuri ce prevăd avantaje specifice în favoarea sexului subreprezentat. Elementul de noutate în raport cu textul propus de Convenţia pentru viitorul Europei la 18 iulie 2003, introdus la propunerea delegaţiei suedeze în cadrul C.I.G., este reprezentat de egalitatea între bărbaţi şi femei. Din examinarea conţinutului acestui principiu se pot identifica trei aspecte şi anume: egalitatea între bărbaţi şi femei; egalitatea în drepturi a tuturor persoanelor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, avere sau origine socială; egalitatea în drepturi a persoanelor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică. Totodată, egalitatea în drepturi se manifestă în toate domeniile de activitate. Egalitatea între bărbaţi şi femei exprimă realitatea că în toate împlinirile materiale şi spirituale este încorporată, deopotrivă, munca ambelor sexe. Femeile se bucură, în mod egal cu bărbaţii, de toate drepturile, pot ocupa în condiţii egale cu bărbaţii or ice funcţii şi demnităţi. De asemenea, sunt menţinute sau adoptate măsuri de discriminare pozitivă, adică se prevăd avantaje specifice în favoarea sexului subreprezentat. Prin egalitatea în drepturi a persoanelor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau origine etnică, limbă, avere sau origine socială, se recunoaşte şi se garantează persoanelor aparţinând 140

minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai înainte explicate, aici urmărinduse ca opţiunile politice sau religioase ale oamenilor să nu fie speculate în sensul discriminării în drepturi. Majoritatea drepturilor enumerate în Cartă sunt recunoscute oricărei persoane, dar anumite drepturi sunt recunoscute unor categorii specifice de persoane: copii, lucrători, cetăţeni ai Uniunii (libertatea de a munci, condiţii de muncă juste şi echitabile, dreptul de acces la servicii de plasare, accesul egal la prestaţiile de securitate socială şi ajutor social, dreptul a alege şi de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale, libertatea de circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre, dreptul la o bună administraţie). Drepturile copilului 51 .Copiii au dreptul la protecţie şi la îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei pot să-şi exprime în mod liber opiniile, care vor fi luate în considerare pentru aspectele ce îi privesc, în funcţie de vârsta şi de gradul lor de maturitate. În toate actele referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de instituţii private, interesul superior al copilului trebuie să reprezinte o preocupare primordială. De asemenea, orice copil are dreptul de a avea, periodic, relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acest lucru contravine interesului său. Uniunea Europeană recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor vârstnice de a duce o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală. Se reiau, de fapt, prevederile Cartei Sociale Europene revizuite şi ale Cartei Drepturilor Sociale Fundamentale ale Muncitorilor, recunoscând dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală. Uniunea Europeană recunoaşte şi respectă dre ptul persoanelor cu handicap la integrare, adică de a beneficia de măsuri ce vizează asigurarea autonomiei lor, a integrării lor sociale şi profesionale şi a participării lor la viaţa comunităţii. Sunt reluate dispoziţiile 52 Cartei Sociale Europene, ale Cartei Sociale Europene, revizuită, şi ale Cartei comunitare privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor. Astfel, Uniunea Europeană recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri ce vizează asigurarea autonomiei lor, a integrării lor sociale şi profesionale şi a participării lor la viaţa comunităţii. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, 1950 şi Carta socială Europeană, 1962 sunt instrumente de protecţie pentru cetăţenii statelor afiliate la Consiliul Europ ei.

141

Solidaritatea53 este asigurată prin consacrarea în Cartă a următoarelor drepturi: dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare, dreptul la negociere şi la acţiuni colective, dreptul de acces la serviciile gratuite de plasament, dreptul la protecţie în cazul concedierii nejustificate, dreptul muncitorilor la condiţii de lucru corecte şi echitabile prin care să se respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea lor, interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă, dreptul la protecţia familiei în plan juridic, economic şi social, dreptul de acces la prestaţiile de securitate socială şi asistenţă socială, dreptul de acces la serviciile de asistenţă medicală,. dreptul de acces la serviciile de interes economic general, asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a mediului, asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a consumatorilor. Aceste drepturi sunt considerate ca aparţinând generaţiei a treia , o generaţie mai nouă de drepturi, rezultat al transformărilor şi adaptărilor vieţii omului la un mediu societal în continuă schimbare. Sunt drepturi care nu pot fi puse exclusiv în sarcina statelor membre sau a Uniunii, ci ele rezultă din stabilirea unor obiective generale. Carta prevede dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii. Lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora trebuie să le fie garantate, la niveluri adecvate şi în timp util, o informare şi o consultare în cazurile şi în condiţiile prevăzute de dreptul comunitar şi de legislaţiile şi practicile naţionale. Aceste prevederi au ca fundament Carta Socială Europeană revizuită, Carta Comunitară privind Drepturile Sociale Fundamentale ale Muncitorilor. Lucrătorii sau reprezentanţii acestora au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi, la toate nivelurile, în cadrul întreprinderilor, în condiţiile prevăzute de dreptul comunitar şi de legislaţiile şi practicile naţionale. Lucrătorii şi angajatorii sau organizaţiile lor au dreptul, conform dreptului Uniunii şi al legislaţiilor şi practicilor naţionale, dreptul la negociere şi la acţiuni colective. Ei au dreptul de a negocia şi de a încheia convenţii colective la nivelele corespunzătoare şi de a recurge la acţiuni colective, inclusiv la grevă, în caz de conflict de interese, în scopul apărării intereselor lor 54 fundamentale. Orice persoană are dreptul de a avea acces la un serviciu gratuit de plasare, prevedere regăsită în Carta Socială Europeană şi Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Muncitorilor garantându-se, astfel, dreptul oricărei persoane de a avea acces la un serviciu gratuit de plasare. Orice lucrător are dreptul la protecţie împotriva oricărei concedieri nejustificate , conform dreptului Uniunii şi al legislaţiilor şi practicilor naţionale. Este inspirat de prevederile Cartei Sociale revizuite 55 , Fiecare lucrător are dreptul la protecţie împotriva oricărei concedieri nejustificate, conform dreptului Uniunii şi legislaţiei şi practicilor naţionale.

142

Carta consacră dreptul muncitorilor la condiţii de lucru corecte şi echitabile prin care să se respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea lor. Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă şi la perioade de repaus zilnic şi săptămânal, precum şi la o perioadă anuală de concediu cu plată. Această prevedere se întemeiază pe Carta Socială, Carta Comunitară privind Drepturile Muncitorilor şi Carta Socială revizuită (“dreptul la muncă în condiţii demne”). De asemenea, în TCE se afirmă dreptul oricărui muncitor la condiţii de muncă care să respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea sa. Conceptul de “muncă decentă” promovat de Organizaţia Mondială a Muncii se regăseşte în prevederile Cartei Uniunii . Acest drept aparţine unei sfere mai largi de drepturi , cea a dreptului la muncă şi a protecţiei sociale a muncii, domeniu de o importanţă majoră. În ceea ce priveşte generaţia de drepturi cărora le aparţin, găsim atât drepturi de generaţia a doua, socio-economice, cât şi drepturi generaţia a treia, de solidaritate. Dispoziţiile privitoare la durata normală a zilei de muncă receptea ză practic obligaţiile ce rezultă din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale şi anume de a se crea condiţii de muncă juste şi favorabile printre care repaosul, timpul liber, limitarea rezonabilă a duratei muncii, concedii periodice plătite, remuneraţia zilelor de sărbătoare. Carta interzice munca copiilor şi asigură protecţia tinerilor la locul de muncă 56 . Vârsta minimă de acceptare la lucru nu poate fi inferioară celei la care încetează perioada de şcolarizare obligatorie, fără să aducă atingere normelor mai favorabile tinerilor şi în absenţa unor derogări limitate. Tinerii acceptaţi să lucreze trebuie să beneficieze de condiţii de muncă adaptate vârstei lor şi să fie protejaţi împotriva exploatării economice sau împotriva oricărei activităţi care ar putea pune în pericol securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau socială sau care le-ar putea compromite educaţia. Dreptul la protecţia familiei în plan juridic, economic şi social este asigurat prin Carta Drepturilor, considerându-se că pentru a putea să concilieze viaţa de familie şi cea profesională, orice persoană are dreptul să fie protejată împotriva oricărei concedieri din motive de maternitate, precum şi dreptul la un concediu de maternitate plătit şi la un concediu parental, ca urmare a naşterii sau adopţiei unui copil. Acest drept este inspirat de Carta Socială Europeană. Carta prevede dreptul de acces la prestaţiile de securitate socială şi asistenţă socială.. Uniunea Europeană recunoaşte şi respectă dreptul de acces la prestaţiile de securitate socială şi la serviciile sociale care acordă protecţie în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependenţă sau bătrâneţe, precum şi în caz de pierdere a locului de muncă, potrivit normelor stabilite de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale. Orice persoană care are reşedinţa sau se deplasează legal în interiorul Uniunii are dreptul la prestaţii de securitate socială 143

şi la avantaje sociale, în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale. Pentru a combate excluderea socială şi sărăcia, Uniunea Europeană recunoaşte şi respectă dreptul la ajutor social şi la ajutor pentru locuinţă destinate să asigure o existenţă demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, potrivit normelor stabilite de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale. Dreptul de acces la serviciile de asistenţă medicală .Orice persoană are dreptul de a beneficia de îngrijiri medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale. Prin definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii, se asigură un nivel ridicat de asistenţă medicală. TCE şi Cartei Sociale Europene. Acesta conţine dispoziţii referitoare la dreptul de acces al fiecărei persoane la asistenţă medicală şi la îngrijiri medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale. Un nivel ridicat de asistenţă medicală este asigurat, prin definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii. Dreptul de acces la serviciile de inte res economic gene ral înseamnă că Uniunea recunoaşte şi respectă accesul la serviciile de interes economic general, aşa cum este prevăzut în legislaţiile şi practicile naţionale,conform Constituţiei, în scopul pro movării coeziunii sociale şi teritoriale a Uniunii. Sursă de bază este TCE. În conformitate cu principiul dezvoltării durabile, politicile Uniunii trebuie sa prevadă un nivel înalt de protecţie a mediului şi îmbunătăţire a calităţii acestuia. Sunt prevederi referitoare la protecţia mediului şi îmbunătăţirea calităţii acestuia, având drept sursă TCE şi câteva constituţii naţionale. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos, la menţinerea echilibrului ecologic este prevăzut în Cartă. Evoluţia realităţilor soc iale a dovedit că este necesară stabilirea unor adevărate obiective, prin precizarea unor obligaţii în această materie pentru statele membre, dar şi pentru Uniune în ansamblul său. Statele trebuie să participe şi la nivel comunitar, dar şi la nivelul cooperării internaţionale în acest domeniu, ştiut fiind că problema protecţiei mediului înconjurător face tot mai des în zilele noastre obiectul nu doar al colaborărilor în plan ştiinţific, dar mai ales al negocierilor politice şi al documentelor internaţionale, deşi de cele mai multe ori adoptarea acestor documente nu îmbracă în mod necesar forma constrângătoare a unor obligaţii însoţite de sancţiuni în caz de nerespectare. Protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător este o veritabilă obligaţie juridică pent ru toate persoanele fizice şi juridice. De asemenea,

politicile

Uniunii asigură

un

nivel ridicat de

protecţie

a

consumatorilor57 6. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

144

Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte atât valoare juridică obligatorie, cât şi valoare constituţională, prin reglementarea statutului său în partea constituţională a Proiectului de Tratat. Această prevedere are caracter de noutate, întrucât discuţii privind valoarea sa juridică au avut loc şi după adoptarea sa, neîntrunindu-se un consens în direcţia obligativităţii sale. Acordarea personalităţii juridice Uniunii face posibilă aderarea acesteia la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. “Uniunea va adera la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”. Principala dificultate legată de aderarea Uniunii la Convenţie se referă la raportul care va fi stabilit între cele două Curţi de justiţie, fiind exprimată îngrijorarea că prin aceasta Curtea de la Strasbourg va deveni competentă să se pronunţe cu privire la dreptul comunitar, şi, mai ales, asupra competenţelor statelor membre şi ale Uniunii. În raportul său, Grupul de lucru a precizat că rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului este cel al unei jurisdicţii specializate care veghează la respectarea de către Uniune a obligaţiilor sale internaţionale, ce rezultă din aderarea la Convenţie şi nicidecum cel al unei Curţi supreme, care verifică activitatea desfăşurată de CJCE. Totodată, unii autori apreciază că, în viitor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar putea avea, în raport cu CJCE, rolul unei instanţe internaţionale în raport cu o instanţă internă. O altă problemă ridicată este cea a raporturilor dintre dispoziţiile Cartei Drepturilor Fundamentale şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Soluţia este precizată, însă, în Carta Drepturilor Fundamentale, care arată că, în cazul în care un drept reglementat de Cartă este reglementat, în acelaşi timp, şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conţinutul şi sfera de aplicare ale acestui drept vor fi înţelese ca cele reglementate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dispoziţiile Cartei se adresează instituţiilor, organismelor şi agenţilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre, atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Carta nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competenţelor acesteia şi nici nu creează vreo competenţă şi responsabilitate nouă pentru Uniune şi nu modifică competenţele sau responsabilităţile stabilite în celela lte părţi ale Constituţiei. Se reglementează, astfel, delimitarea dintre sfera de aplicare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Cartei Drepturilor Fundamentale. Astfel, CEDO se aplică statelor, în timp ce Carta Drepturilor Fundamentale se aplică instituţiilor, organismelor şi agenţiilor Uniunii, dar şi statelor membre, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii. Se pune întrebarea firească: care va fi relaţia dintre CEDO şi Carta Drepturilor Fundamentale atunci când U.E. va deveni parte la CEDO ? În mod clar, pentru un act al statului în domenii care nu sunt de competenţa U.E. va fi competentă Curtea de la Strasbourg, după epuizarea căilor de recurs interne. Pentru actele instituţiilor, organelor, organismelor sau agenţiilor Uniunii, va fi competentă Curtea de la Strasbourg după epuizarea căilor de recurs 145

interne care vor fi reprezentate de acţiunea în faţa CJUE întemeiată pe dispoziţiile Cartei Drepturilor Fundamentale. Probleme se ridică şi în legătură cu actele statelor membre atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Teoretic, Curtea de la Strasbourg ar putea judeca un caz după epuizarea căilor de recurs interne naţionale ale statelor; cu toate acestea, există şi posibilitatea unui recurs în faţa CJUE. Probabil va fi în sarcina jurisprudenţei să elucideze această situaţie. Trebuie remarcat că în privinţa întinderii drepturilor Carta stipulează că, în măsura în care prezenta Cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate de Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, sensul şi sfera lor de cuprindere sunt aceleaşi, ca şi cele pe care le conferă respectiva Convenţie. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii Europene să acorde o protecţie mai amplă. Drepturile fundamentale recunoscute, aşa cum rezultă ele din tradiţiile constituţionale comune statelor membre sunt interpretate în conformitate cu aceste tradiţii. Respectând principiul proporţionalităţii, pot fi aduse limitări numai dacă sunt necesare şi dacă răspund efectiv obiective lor de interes general recunoscute de Uniune şi cerinţei de protecţie a drepturilor şi libertăţilor persoanei. Adoptarea Cartei ca parte integrantă a Tratatului constituţional o face pe aceasta opozabilă instituţiilor comunitare şi statelor membre ori de câte ori acestea aplicau dreptul comunitar. Carta nu conţine doar drepturi civile şi politice, care au fost incluse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci şi drepturi sociale, protecţia mediului sau dreptul la o mai bună administraţie. Includerea clauzei prin care Uniunea Europeană aderă la Convenţia Europeană, situează UE într-o postură similară statelor membre, adică supune Uniunea controlului Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg., în materie de drepturi fundamentale 58 . În Constituţia Europeană se arată că Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în Carta Drepturilor Fundamentale ce se constituie în parte integrantă a prezentei Constituţii. Uniunea va adera la Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Aderarea la această Convenţie nu modifică competenţele Uniunii aşa cum sunt definite în prezenta Constituţie. Drepturile fundamentale, garantate prin Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi care rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale. Aspiraţiile concrete ale cetăţenilor Uniunii vizează încheierea procesului având drept scop crearea unei cetăţenii europene, care să stabilească drepturi sociale şi politice minime ale cetăţenilor sub semnul Cartei Sociale Europene. O propunere semnificativă este cea privitoare la

146

jus soli, drepturi conferite de locul naşterii, astfel ca toţi cei ce se nasc în Uniunea Europeană să fie cetăţeni europeni.

147

CAPITOLUL VII POLITICILE ŞI FUNCŢIONAREA UNIUNII

1. Apropierea legislaţiilor şi instituirea pieţei interne. Libertatea de stabilire şi prestare a serviciilor La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, exista convingerea că numai ,,unificarea europeană” poate duce la evitarea repetării erorilor trecutului. Asigurarea păcii în Europa a fost primul deziderat al construcţiei europene. Al doilea, dezvoltat mai ales după jumătatea anilor '50, a vizat crearea unei extinse pieţe comune. 1 Succesul economic al Statelor Unite constituia un exemplu pentru o astfel de abordare economică. Existau însă puncte de vedere diferite asupra realizării acestei întreprinderi ambiţioase: germanii şi olandezii se pronunţau pentru liber schimb, pe când francezii consimţeau la introducerea noului model al pieţei comune pentru bunurile industriale, numai dacă se constituia o piaţă agricolă comună, care să le faciliteze propriile exporturi. Conceptul unei pieţe comune extinse a urmat de-a lungul anilor o evoluţie organică, legată de progresul tehnologic şi creşterea interdependenţei economice. Pe măsura întăririi economiilor ţărilor comunitare, firmele deveneau din ce în ce mai interesate de pătrunderea pe o piaţă extinsă şi sigură. Treptat, planul incipient al Comunităţii Economice Europene (CEE), axat pe suprimarea taxelor într-o uniune vamală, a fost extins prin programul pieţei unice, apoi prin moneda unică. Toate cele trei proiecte au fost motivate de considerente atât economice, cât şi politice: deveniseră evidente câştigurile ,,raţionalităţii economice”, dar, totodată, cimentarea ansamblului comunitar oferea un climat favorabil relaţiilor paşnice între ţările membre. Cei doi factori, economia şi politica, au stat şi la baza punerii în practică a proiectelor, întrucât integrarea economiilor a presupus şi presupune implementarea unui cadru legal şi, în consecinţă, crearea de instituţii politice şi juridice comune. 2 Cei doi factori au rămas inseparabili în construcţia europeană. Reuşita doar pe unul dintre planuri, ar fi fost insuficientă pentru edificarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe unice. Lansarea monedei unice a fost, de asemenea, rezultatul unui cumul de considerente de ordin economic şi politic. Piaţa Comună urma să devină nucleul incipient al unei coagulări mai ample pe diverse planuri: monetar, politic, militar, social, cultural. Primul pas spre constituirea pieţei unice a urmărit coordonarea în domenii strategice: cele ale cărbunelui şi oţelului. Timp de mai bine de un deceniu are loc o dezvoltare a conceptului de piaţă comună, prin eliminarea barierelor vamale, introducerea tarifului extern comun, politica agricolă comună. În perioada cuprinsă între 148

sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '80, problematica pieţei unice a devenit sec undară, alte priorităţi apărând în prim-planul interesului comun (lărgirile, dezbaterile monetare). Abia între 1983-1985, interesul redevine actual, din mai multe cauze: statele europene conştientizează rămânerea în urmă faţă de marile economii mondiale: S UA şi Japonia. Pe de altă parte, era nevoie de un nou impuls care să ofere Comunităţii împotmolită în controversele ei bugetare un nou impuls. În sfârşit, devenise evident că Piaţa Comună nu era un proiect încă realizat, în ciuda eliminării restricţiilor vamale. Conceptul de piaţă unică ridică mai multe interpretări la nivelul statelor europene. Dacă pentru Franţa acest spaţiu integrat presupune construirea unei ,,identităţi europene” bazate pe politici, monedă şi strategii comune, Germania îşi manifestă interesul pentru ,,dimensiunile instituţionale ale pieţei (controlul condiţiilor de concurenţă)”. 3 Pe de altă parte, Marea Britanie, în virtutea tradiţiilor istorice, se pronunţă pentru ,,deschiderea spaţiului european spre exterior”. După mai bine de cincizeci de ani de la de la iniţierea sa, Piaţa Unică reprezintă o rezultantă a interdependenţelor în domenii variate: comerţ, investiţii, capitaluri, cooperări tehnice. În anul 1995, exporturile între statele comunitare erau cuprinse între 55% (Italia) şi 80% (Olanda), iar importurile se situau între 55% (Germania, Marea Britanie) şi 75% (Austria, Portugalia). Pentru anul 1997, schimburile interstate se situau aproape de 2/3 (64%) din comerţul lor exterior total. Bilanţul Pieţei Unice poate fi cuantificat prin prisma analizării nivelului de punere în practică a ,,celor patru libertăţi”: mărfuri, servicii, capitaluri şi persoane. Sistemul se pune în mişcare din momentul implementării tratatelor fondatoare din anii '50, prin stabilirea normelor (regulamente, directive) şi a procedurilor de supraveghere şi control, prin Comisie şi Curtea de Justiţie. Comisia constituie ,,paznicul tratatului” fiind responsabilă cu respectarea condiţiilor de concurenţă (articolele de la 81 la 89 ale Tratatului CE, Tratatele Consolidate). Mecanismul avizului motivat (articolul 226 din Tratatul CE, Tratatele Consolidate), împuterniceşte Comisia să constrângă statele membre care nu-şi îndeplinesc angajamentele să îşi modifice atitudinea, litigiul putând ajunge până la Curtea de J ustiţie a Comunităţii, al doilea stâlp al dispoziţiilor de reglementare. 4 La începutul construcţiei Comunităţii, libertatea comerţului era împiedicată de tarife şi taxe, a căror suprimare era prevăzută în Tratatul de la Roma. Acesta mai conţinea o prevedere foarte importantă - excluderea ,,măsurilor cu efecte similare”, un alt tip de obstacole, numite, în termeni generici, bariere netarifare (BNT). Acestea nu erau implementate cu scopul de a îngreuna comerţul intracomunitar, însă produceau tocmai acest efect. Barierele netarifare cuprindeau: standarde sau reglementări diferite în privinţa bunurilor şi serviciilor în cadrul statelor membre ale Comunităţii; controalele vamale asupra bunurilor şi persoanelor; unele taxe indirecte discriminatorii; tratamentul preferenţial acordat autorităţilor comerciale publice şi întreprinderilor de stat. În textul tratatului se menţiona, de asemenea, limitarea subvenţiilor 149

acordate de stat firmelor pentru evitarea competiţiei inechitabile cu întreprinderi mai eficiente din alte state comunitare. Însă, odată cu dezvoltarea tehnologică, BNT au crescut ca număr, iar recesiunea decadei '70 a întărit practica guvernamentală de introducere de subvenţii, ca măsuri de protecţie. De aceea, proiectul de finalizare a pieţei interne a pres upus un larg program legislativ, pentru excluderea BNT. O bună parte a planului a fost finalizat, până la sfârşitul anului 1992, deşi nu au fost încă eliminate barierele din anumite sectoare. Încercarea de diminuare a tarifelor şi taxelor de import a debutat la iniţiativa americană prin Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT). Însă ţările membre ale Comunităţii erau pregătite să meargă mai departe. Temelia construcţiei europene a constituit-o crearea unei pieţe unice între statele membre. Astfel, a fost creată uniunea vamală a CEE, prin care au fost eliminate tarifele şi taxele de schimb reciproc, introducându-se un tarif extern comun. Între anii 1958 şi 1968, gradat, taxele şi cotele comerciale între statele comunitare au fost suprimate. Drept rezultat, comerţul a fost revigorat, dublându-se până la sfârşitul decadei. Pe lângă tarife şi cote, libera competiţie era obstrucţionată de practicile restrictive şi de abuzul celor de pe poziţii privilegiate în sectorul privat. În 1989, Comisia a primit importantul prerogativ de a controla fuziunile şi achiziţiile suficient de mari pentru a ameninţa competiţia în Comunitate. Sprijininduse pe noua atribuţie, aceasta a întreprins măsuri pentru

descurajarea manifestările

anticompetiţionale. Comisia a luat măsuri pentru stoparea subvenţiile alocate de executivul unui stat comunitar unei firme sau unui sector (aşa-numitele ,,ajutoare de stat”, în jargonul UE). O monitorizare a guvernelor s-a dovedit însă mai dificilă decât cea consacrată firmelor. După ce începutul a fost curajos, Comisia adoptând o serie de măsuri împotriva unora dintre cabinete, din anii '70 însă, odată cu impactul provocat de recesiune asupra ţărilor europene, măsurile sale împotriva politicii de subvenţii s-au dovedit extrem de modeste. Alături de subvenţii, principala piedică pentru desăvârşirea unui comerţ liber rămâneau barierele netarifare amintite, datorate progresului tehnologic, care a dus la introducerea unor legiferări foarte diferite de la o ţară comunitară la alta. Un rol esenţial în instaurarea aşa- numitei ,,euroscleroze”, l-au constituit măsurile întreprinse în favoarea persoanelor afectate de stagflaţie. Era nevoie de o largă schimbare a opticii la nivel comunitar pentru desăvârşirea acestei situaţii, aşa încât, Comisia, sprijinită de marile trusturi de afaceri, au reuşit să convingă guvernele asupra necesităţii elaborării unui program pentru definitivarea pieţei interne a Comunităţii. 5 Pornindu-se de la reuşita suprimării taxelor interne din anii '60, au început să fie concepute programe pentru depăşirea barierelor netarifare. Ajuns preşedinte al Comisiei, în anul 1985, Jacques Delors, a adoptat această idee ca unica modalitate de ,,relansare a Comunităţii”, după o perioadă îndelungată de stagnare. Delors a fost ajutat în întocmirea proiectului de Lordul Cockfield, comisar din partea Marii Britanii. În iunie 1985, cei doi au prezentat proiectul 150

Consiliului European. Problema barierelor netarifare impunea însă un larg plan de reorganizare a legislaţiei comunitare. Comisia a întocmit o Cartă albă, care prevedea aproximativ 300 de dispoziţii ce urmau a fi întreprinse şi recomanda termene pentru definitivarea programului în decurs de opt ani. Carta a primit aprobarea Consiliului European, fiind inclusă în cadrul Actului Unic European, indicatorul urmând să fie îndeplinit până la sfârşitul anului 1992. Tratatul de la Roma stopa toate măsurile care aveau un efect echivalent cu taxele de import, specificând, în acest mod, eliminarea barierelor netarifare. Procedura votului unanim împiedica procesul legislativ. O schimbare semnificativă aduce Actul Unic European (1986), care introduce votul majorităţii calificate, referitor la cele mai multe dintre măsurile necesare definitivării programului. A doua jumătate a anilor '80 a însemnat relansarea economică a Comunităţii. Statele cu industria mai puţin dezvoltată, Grecia, Portugalia, Spania şi Irlanda, îngrijorate de efectele negative ale competiţiei puternice, au obţinut dublarea fondurilor structurale, care să le ajute în procesul de adaptare, fiind sprijinite şi de expansiunea economiei Comunităţii şi beneficiind, în acest mod, de pe urma programului. 6 Implementarea liberei circulaţii a mărfurilor a fost cea mai facilă măsură dintre cele patru libertăţi. Tratatul CEE prevedea eliminarea barierelor vamale şi introducerea unui tarif extern comun până la 31 decembrie 1969. Aceste deziderate sunt aduse la îndeplinire mai devreme, începând cu 1 iulie 1968. Marele proiect al realizării pieţei interne, iniţiat în iunie 1985, dezvăluie faptul că rămân obstacole multiple în calea circulaţiei mărfurilor. O problemă stringentă a Comunităţii rămânea armonizarea miilor de norme, foarte variate de la un stat la altul şi elaborarea unor nome noi, care să se bucure de acceptul statelor membre. Pieţele publice ale ţărilor comunitare rămân, de asemenea, o problemă a Uniunii Europene. Acestea deţin aproximativ 10% din produsul intern brut al Comunităţii. Însă, accesul furnizorilor străini pe aceste pieţe rămâne redus. 7 Artizanii construcţiei europene, fie că vorbim de deputaţi, comisari sau funcţionari, conştientizând posibila rezistenţă a liderilor politici naţionali sau chiar a populaţiilor respective, au promovat o ,,tiranie soft”, care presupunea edificarea paşnică a comunităţii. Jean Monnet invoca ,,dinamismul evolutiv”, tradus în fapt prin instituţionalizarea progresivă a organelor comunitare. Începând cu Tratatul de la Maastricht, Uniunea dispune de un cadru instituţional unic, care asigură coerenţa şi continuitatea deciziilor. Această structurare unică, este alcăt uită din Comisie, Parlament şi Consiliu. Comisia monitorizează aplicarea dreptului comunitar de către statele Uniunii. În acelaşi timp, deţine funcţia de organ de execuţie al Comunităţilor, fiind responsabilă de realizarea şi gestiunea politicilor implementate, şi de iniţierea politicii comune, înaintând Consiliului propuneri şi proiecte de reglementare. A fost instituţia comună a celor trei Comunităţi din anul 151

1967 (CEE, CECA, Euratom). Temelia organizării şi prerogativele sale, au fost puse de către comisarii europeni, prezidaţi de Walter Hallstein în 1958. Etichetaţi drept ,,apatrizi”, aceştia nu au considerat epitetul o injurie, ci un îndemn pentru asumarea unei noi responsabilităţi şi a unui nou rol politic. Jurământul de credinţă depus odată cu acceptarea funcţiei, rămâne edificator în acest sens: ,,Jur, ca în îndeplinirea datoriilor mele, să nu solicit şi să nu accept instrucţiuni de la nici un guvern, şi să mă abţin de la orice act incompatibil caracterului funcţiilor mele”(art. 157 din Tratatul de la Roma). 8 Comisia se întruneşte în colegiu săptămânal, sub conducerea preşedintelui său (J. Delors, 1985-1995; J. Santer, 1995-1999; R. Prodi, din 1999; iar din 2004, Jose Manuel Barroso), deliberând prin majoritate de voturi. Începând din anul 1995, cei 20 de comisari deţin un mandat reînnoibil de 5 ani, având atribuţii specializate pe diferite domenii (concurenţă, mediul înconjurător etc). De la debutul construcţiei europene, CEE a urmărit nu doar implementarea unei uniuni vamale, precum şi adoptarea unul tarif extern comun. Se avea în vedere constituirea unei pieţe caracterizată printr-o libertate totală de circulaţie a serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe de o parte, şi a unei uniuni economice întemeiate pe politici comune (în domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor etc.). Suprimarea barierelor vamale la 1 iulie 1968, nu a întâmpinat dificultăţi, însă crearea unei pieţe interne, nelimitată doar la mărfuri, părea a fi un demers mai dificil, din mai multe considerente: 

Datorită diversităţii dispoziţiilor, care au impact negativ asupra dinamizării schimburilor (norme tehnice, fiscalitate, reglementări). Serviciile nu sunt la fel de mobile ca şi bunurile, iar deplasarea persoanelor implică dificultăţi de natură juridică şi practică (de exemplu, accesul la locuri de muncă sau procesul de echivalare a diplomelor de studiu). 9



Din cauza procedurilor de adoptare a directivelor şi reglementărilor de către Consiliul European: compromisul de la Luxemburg (28-29 ianuarie 1996), a exclus unanimitatea, introducând principiul majorităţii calificate, ceea ce a dus la obstrucţionarea actului de decizie;



Adoptarea unor măsuri neoprotecţioniste, cauzate în principal de îngrijorarea indusă de crizele petroliere din 1973 şi 1979, sub diferite forme, (norme tehnice, reguli de securitate, proceduri administrative). Prin Carta albă, întocmită de Lordul Cockfield şi adoptată de Consiliile de la Milano şi

Luxemburg (din iunie şi decembrie 1985), a fost stabilită o listă a măsurilor necesare liberalizării complete a schimburilor, ce urmau a fi puse în practică până la 31 decembrie 1992. La 17 şi 28 februarie, din iniţiativa Comisiei, a fost semnat Tratatul unic, intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Tratatul sporind puterile Parlamentului European, a dus la dezvoltarea unor noi politici 152

comunitare şi a instituit cooperarea în materie de relaţii diplomatice. Obiectivul reafirmat consta în crearea unei pieţe de 300 de milioane de oameni, care să ducă la o creştere a eficienţei economice, îmbunătăţirea nivelului de trai şi reducerea şomajului. 10 În anul 1985, a fost adoptat raportul Cechinni, care sublinia faptul că avantajele unei asemenea pieţe, nu vor putea fi puse în valoare fără înlăturarea instabilităţii, chiar minore, a ratelor de schimb ale monedelor statelor membre. În consecinţă, Consiliul European de la Hanovra, desfăşurat în iunie 1988, a solicitat preşedintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, un raport asupra modalităţilor de realizare a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Raportul Delors, finalizat în aprilie 1989, prevedea realizarea UEM în trei etape, prin coordonarea strânsă a politicilor economice naţionale, reguli stricte privind mărimea şi finanţarea deficitelor bugetare şi constituirea unei instituţii comunitare independente, care să definească şi să aplice politica monetară comunitară. Prima etapă a debutat la 1 iulie 1990, prin eliminarea ultimelor bariere în calea tranzacţiilor monetare, ajutând să se întărească coordonarea politicilor economice şi bugetare şi cooperarea între băncile centrale ale state lor membre. 11 La 1 ianuarie 1994 a început etapa a doua, care, a implicat transferul autorităţii monetare către Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), precum şi crearea Institutului Monetar European. A treia etapă a fost iniţiată la 1 ianuarie 1999, cu 11 state care au îndeplinit criteriile de convergenţă (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania), şi a presupus trecerea la UEM propriu- zisă şi la moneda unică. Grecia li s-a alăturat începând cu 1 ianuarie 2001, după îndeplinirea criteriilor de convergenţă. Pentru păstrarea ,,suveranităţii naţionale”, au optat Danemarca, Marea Britanie şi Suedia. Astăzi, pentru cele 12 state participante, politica monetară este de competenţa Băncii Centrale Europene, care înlocuieşte Institutul Monetar European. Din 1 ianuarie 1999, moneda comună Euro a înlocuit treptat valutele naţionale. Începând cu 1 ianuarie 2002, orice operaţiune se desfăşoară exclusiv în euro pe teritoriul celor 12 state membre UE. 12 Funcţionarea eficientă a componentelor financiare şi comerciale ale UE, se află în strânsă legătură cu dreptul de stabilire şi de a presta servicii pe teritoriul comunitar. În vederea eficientizării mecanismelor într-o piaţă integrată, firmele trebuie să aibă posibilitatea să-şi deschidă sucursale şi filiale oriunde în Uniune, prin asigurarea unor servicii peste graniţă. 13 De altfel, crearea noului spaţiu economic, avea drept scop final favorizarea investiţiilor şi a ocupării forţei de muncă. Aceasta a presupus impulsionarea schimburilor în domeniul serviciilor, capitalurilor şi mărfurilor, prin eliminarea restricţiilor vamale, precum şi excluderea limitărilor privitoare la libertatea de circulaţie şi de stabilire a persoanelor în spaţiul comunitar. În privinţa liberalizării serviciilor, prestatorii au posibilitatea să se stabilească liber în oricare stat membru al Uniunii, dacă îndeplinesc o serie de condiţii minime de acceptare. De asemenea, au 153

posibilitatea să-şi ofere serviciile în afara graniţelor naţionale, în conformitate cu legislaţia ţării de origine. Acest fapt presupune armonizarea legislaţiilor naţionale în privinţa supravegherii pieţei, a securităţii şi protecţiei consumatorului. 14 Instituirea liberei circulaţii a persoanelor a avut drept scop, în plan economic, constituirea unei pieţe comune a forţei de muncă şi, în acelaşi timp, să creeze un nivel ridicat al coeziunii popoarelor din cadrul Comunităţii, prin eliberarea barierelor privind migraţia şi promovarea unei cetăţenii comunitare. Dinamizarea circulaţiei forţei de muncă, trebuie să permită ţărilor care se confruntă cu un nivel ridicat al şomajului să ,,exporte” din surplusul lor către ţările în care se înregistrează o penurie a mâinii de lucru. 15 Efectele unificării au fost, în ansamblu, pozitive. Integrarea a dus la o dezvoltare a concurenţei, determinând o reducere a costurilor bunurilor şi serviciilor în favoarea consumatorului. În acelaşi timp, au crescut producţia, investiţiile şi veniturile, dinamizându-se schimburile între statele Uniunii, fără afectarea comerţului extracomunitar. Creşterea economică a Spaniei, Irlandei şi Portugaliei a fost accelerată. Totuşi, una dintre problemele majore, încă nerezolvate, este aceea a ocupării forţei de muncă. Însă, introducerea monedei Euro poate determina o relansare a Uniunii, prin adoptarea unor noi politici comune în domeniul monetar, în vederea păstrării tendinţei de creştere a nivelului de trai şi a numărului locurilor de muncă. 2. Politica socială europeană Temeiul legislativ al politicii sociale a UE a rămas restrâns, comparativ cu procesele de armonizare din alte sectoare (de exemplu, libera circulaţie a persoanelor). Artizanii construcţiei europene au considerat că implementarea Pieţei Comune va conduce, de la sine, spre uniformizarea protecţiei sociale la nivel comunitar. A fost, totuşi, o viziune mult prea optimistă. 16 În domeniul politicii sociale, angajarea Uniunii Europene a rămas ,,minimală”, conform aprecierii majorităţii analiştilor. Însă acest fapt nu a impietat asupra evoluţiei integraţioniste a pieţei la nivel comunitar. Piedicile în elaborarea unei politici ,,activiste” a Uniunii, au constat în opoziţia guvernelor naţionale, preocupate de pierderea autonomiei, a contradicţiei între zonele sărace şi cele bogate, între angajaţi şi angajatori. Datorită presiunilor rezultate din procesul de integrare a pieţelor, statele comunitare au pierdut o parte a controlului asupra politicilor de asigurări sociale comunitare, UE, obţinând în felul acesta un transfer al autorităţii. 17 Astăzi implicarea UE în politicile sociale europene rămâne totuşi destul de redusă. Axându-se asupra construirii pieţei, Uniunea nu s-a implicat în nici un fel în organizarea sistemului de asigurări sociale, domeniu rezervat statului- naţiune. În acest sector, suveranitatea statelor pare neatinsă, însă se erodează permanent, datorită amplificării interdependenţei 154

economice. ,,Gândirea tradiţională” afirmă că, pe terenul politicii sociale, suveranitatea naţională a rămas intactă. Dar, tot mai mulţi specialişti consideră, dimpotrivă, că integrarea europeană a limitat suveranitatea (autoritatea legală) şi autonomia (capacitatea de reglementare). Sistemele de asigurări sociale naţionale funcţionează sub presiunea crescândă a ,,politicii multinivel”. Însă, dezvoltarea pieţei interne a invadat domeniul politicilor sociale. Crearea pieţei unice din anii '80 s-a întemeiat pe adoptarea unor măsuri de asigurare a liberei deplasări a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor, separate de iniţiative, privind domeniul politicii sociale, rămas un atribut al statelor membre. Dar o separaţie între piaţa la nivel supranaţional şi problematica socialului, legată de sfera naţionalului, nu se poate realiza în practică. 18 Evoluţia rezultă dintr- un cumul a trei procese: presiuni directe de integrare prin intermediul iniţiativelor pozitive de uniformizare a standardelor sociale la nivel comunitar; aşa-numita ,,reformă negativă” acţionând prin constrângerea Curţii Europene de Justiţie, a cererilor de compatibilitate cu piaţa, care restricţionează şi redefinesc politicile sociale ale statelor membre; de asemenea, procesul integrării europene dezvoltă şi presiuni indirecte (armonizarea sistemului taxelor, de exemplu), care, deşi nu o impun legal, duc la adaptarea sistemelor de asigurări sociale naţionale. Politica socială la nivel european a avut de înfruntat rezistenţe puternice: însăşi instituţiile, insuficient de flexibile, au îngreunat reforma; resursele financiare restrânse; dorinţa statelor comunitare de a-şi proteja resursele sistemului de stat. Dezvoltarea sa a avut la bază cerinţele de compatibilitate cu piaţa, ducând la revizuirea sistemelor de asigurări sociale naţionale, care intrau în contradicţie cu piaţa unică, mobilitatea forţei de muncă, iar de la 1 ianuarie 1999, la o zonă a unei monede unice pentru unsprezece state membre. 19 Politica socială, dezvoltată în Tratatul CEE, (de la articolul 117 la 122), a rămas ,,ruda săracă” a integrării europene. Cele mai importante progrese ale acestui sector pe terenul bazei legale, au constat în coordonarea regimurilor de protecţie socială pentru muncitorii emigranţi. La nivel comunitar instituţional reglementarea relaţiilor sociale revine Comitetului Permanent pentru Angajări. Însă statele naţionale păstrează un rol hotărâtor în trasarea strategiilor proprii, care dezvăluie concepţii diferite în cadrul acestui sector. Marea Britanie, în conformitate cu ,,liberalismul thatcherian”, s-a remarcat în cadrul opoziţiei mai largi a ţărilor europene, prin respingerea oricărui cadru juridic constrângător în materie socială. Carta Socială Europeană, adoptată de Consiliul European la 9 decembrie 1989, nu a depăşit cadrul unei declaraţii de principiu. O realizare importantă a anului 1996 a fost crearea Comitetelor de Grup Europene. Întreprinderile sau grupurile de dimensiune comunitară, implantate în cel puţin două state ale UE, trebuie să dispună de un astfel de comitet. Numărul acestora a crescut până în anul 2000 la 630.

155

Conferinţa la nivel înalt, desfăşurată în anul 1969 la Haga, a evidenţiat necesitatea adâncirii cooperării în domeniul politicii sociale. În aceeaşi direcţie, în 1974, a fost votat un program iniţial de acţiune socială, iar în 1984, Consiliul European reiterează necesitatea construirii unui veritabil ,,spaţiu social european”. 20 La 14 decembrie 1970, printr-o decizie a Consiliului, a fost creat Comitetul permanent asupra ocupării forţei de muncă, care avea menirea unui forum de dezbatere şi consultare dintre Comisie, Consiliu, patronat şi salariaţi, precum şi de a coordona politicile de ocupare a forţei de muncă între statele membre, în acord cu obiectivele Comunităţii. În ciuda întâlnirilor periodice, Consiliul nu şi-a îndeplinit sarcinile conferite de instituţiile europene. Din anul 1970, au fost iniţiate Conferinţele tripartite, cu scopul de a se depăşi lipsa de progres în politicile sociale ale comunităţii. 21 Acestea reunind şi reprezentanţi ai ministerelor economiei şi finanţelor din ţările membre, au eşuat, la rândul lor, datorită diferenţelor majore de opinii. În perioada cuprinsă între 1989 şi 1992, au fost adoptate o serie de declaraţii comune, a căror importanţă ,a fost recunoscută de Tratatul de la Maasatricht. Comitetul de lucru a fost înlocuit cu un Comitet de Dialog Social. Din anii '70, Comunitatea Europeană se confruntă cu o problemă majoră, creşterea şomajului: mai mult de 18 milioane de persoane în 1997 nu aveau un loc de muncă (aproape 5 milioane în Germania şi peste 3 milioane în Franţa). Se poate aprecia că, în această privinţă, UE nu a reuşit să atingă nivelul SUA, care a găsit mecanisme de rezolvare a problemei angajării propriilor cetăţeni. În cadrul ţărilor UE, măsurile adoptate pentru contracararea şomajului au fost uneori opuse. Dacă Marea Britanie, atât în timpul guvernării Margaret Thatcher, cât şi Tony Blair, a trecut la o politică de flexibilitate a pieţei muncii, cu efect în scăderea şomajului şi în apariţia unor locuri de muncă nesigure şi prost plătite, Franţa şi Germania au promovat, în continuare mecanismele de reglare a angajărilor (salariul minim), care a descurajat, însă, angajările. Uniunea reprezintă un spaţiu de competiţie, nu numai între întreprinderi, dar şi între state, care urmăresc să valorifice cât mai optim piaţa unică. În materie de angajări şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor şi normelor sociale, Franţa şi ţările mediteraneene, susţin armonizarea acestora, pentru a combate concurenţa sălbatică dintre ţări. 22 Marea Britanie şi alte state, dimpotrivă, resping această armonizare, care, în viziunea lor, n-ar face decât să contribuie la creşterea şomajului. Între 20 şi 21 noiembrie 1997, s-a desfăşurat la Luxemburg un summit european cu privire la angajări, care nu a avut drept finalitate decât o recapitulare a marilor principii şi câteva acţiuni punctuale. În iunie acelaşi an, Consiliul European de la Köln a adoptat un pact european al angajărilor, care s-a limitat la evocarea unor generalităţi consensuale. Revenirea la putere în Marea Britanie a Partidului Laburist, în 1997, a determinat renunţarea la ,,exceptarea (optingout)” de la politica socială europeană, după Tratatul de la Maastricht asupra UE. Tony Blair nu a 156

modificat însă politica socială promovată de Thatcher, încurajarea iniţiativelor individuale, mecanismele de solidaritate fiind destinate numai celor care nu reuşesc să se angreneze în competiţie. 23 Prin Tratatul de la Amsterdam, UE îşi asumă funcţii de echitate. Jacques Pelkmans atrăgea însă atenţia că există diferenţe enorme între retorica şi realitatea politicilor UE. Politicile sociale reprezintă componentele principale ale modului în care organismele centrale acţionează în plan social pentru îmbunătăţirea vieţii cetăţenilor. Unii din aceşti termeni sunt parţial compromişi: asigurările sociale, protecţia socială, bunăstarea, securitatea socială, politica ocupării forţei de muncă. Tratatul foloseşte termenii de coeziune economică şi socială. Coeziunea se referă la la interesul UE pentru ameliorarea graduală a diferenţelor economice între state şi zone din Uniune. Coeziunea socială, care se află în antiteză cu excluderea socială, reflectă intenţia de a nu îndepărta lucrătorii europeni de construcţia europeană. 24 Potrivit lui Pelkmans există trei elemente ale politicii sociale: transferurile sociale (statul bunăstării şi securitatea socială întărită prin lege); reglementări cu privire la funcţionarea pieţei muncii (măsuri referitoare la sănătate şi securitatea la locul de muncă, încurajarea mobilităţii ocupaţionale); relaţiile instituţionale şi de parteneriat social. Acquis-ul social comunitar rămâne extrem de modest, iar perspectivele nu sunt încurajatoare. Agenda de Politică Socială propusă de Comisie în 28 iunie 2000, pentru perioada 2000-2005, este edificatoare în acest sens. Unele formulări ar putea fi amăgitoare: ,,Esenţa Agendei este modernizarea modelului social european”, ori aceasta constituie ,,o abordare cuprinzătoare şi coerentă pentru confruntarea UE cu noile provocări ale politicii sociale”. Însă, pe de altă parte, se afirmă fără echivoc că Agenda ,,nu urmăreşte armonizarea politicilor sociale” (la p. 7) şi dispune de ,,o metodă deschisă de coordonare” pentru stabilirea unor ,,linii directoare” pentru politici şi un ,,sistem de monitorizare”. Transferurile sociale în interiorul statelor comunitare sunt ridicate, reprezentând între 15% şi 25 % din PIB, însă nici un element al acestora nu a fost implementat la nivel comunitar, dacă facem excepţie de un foarte modest Fond Social (unul dintre cele patru fonduri mutuale). Acesta nu se ridică nici măcar la 0,1% din PIB- ul Uniunii, iar caracterul de echitate şi transfer este minor, comparativ cu transferurile sociale naţionale, datorită obiectivelor sale legate de problemele structurale. Reglementările care influenţează funcţionarea pieţei de muncă cuprind măsuri determinate de eşecurile pieţei şi cele care fixează standarde sociale, obligatorii, în acest caz, independent de eşecurile pieţei, cuprinde sănătatea şi securitatea la locul de muncă. O cerinţă socială obligatorie este înscrisă în articolul 141 (anterior art. 119) CE: ,,renumeraţie egală pentru muncă egală între bărbaţi şi femei”. Un aspect a l politicii sociale, tratat cu fermitate la nivelul UE, l-a constituit art. 119 CEE, introdus de Franţa. Până la jumătatea anilor '70, principiul nu s-a bucurat de o aderenţă semnificativă, în ciuda faptului că era menţionat într-un 157

articol explicit al tratatului. Abia în 1976, Curtea CE hotăra că art. 119 CEE avea efect direct, ceea ce însemna că putea fi invocat în instanţele naţionale, indiferent de reglementările naţionale. Procesul a fost accelerat de Consiliu, care a adoptat în aceeaşi perioadă, două directive de armonizare. Tratatul de la Amsterdam a lărgit cadrul referitor la politicile UE asupra egalităţii între sexe. Art. 2 CE face referire la egalitatea între bărbaţi şi femei, ca un obiectiv mai larg, nelimitat doar la egalitatea salariilor. Prin noul articol 137 (care a fost preluat din Protocolul Social şi inclus în tratat), Consiliul este împuternicit să adopte măsuri cu privire la egalitatea dintre bărbaţi şi femei, în ceea ce priveşte oportunităţile şi tratamentul la locul de muncă. Articolul 141 CE (fostul articol 119), a fost revizuit, anumite precizări au fost lărgite: astfel, ,,munca egală”, a devenit ,,muncă de valoare egală” şi a stabilit cadrul legal pentru încurajarea egalităţii de şanse în chestiuni legate de ocuparea forţei de muncă ş i de profesie. Cu toate aceste măsuri, un raport al Comisiei din 8 martie 2000, relevă decalajul de plată între sexe (în sectorul privat), care a rămas, în medie, la 28%. Această reglementare comunitară rămâne singulară întro mare de reglementări naţionale ale pieţei muncii privind contracararea, angajarea şi concedierea, salariile minime. 25 În virtutea prevederilor iniţiale ale Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene, semnat la Roma în 1957, Comunitatea nu dispunea de competenţe proprii î n domeniul politicii sociale, ţările comunitare invitate să adopte o politică de armonizare a legislaţiilor naţionale. 26 La 26 februarie 2001 a fost semnat Tratatul de la Nisa, care a adus unele revizuiri privind unele prevederi din Titlul XI (,,Politica socială, educaţia, formarea profesională şi tineret”), partea a 3-a, a Tratatului CE. Articolul 137 restructurat, prevede competenţele Comunităţii, în susţinerea şi completarea acţiunilor statelor membre în următoarele domenii: îmbunătăţirea mediului şi a condiţiilor de muncă; protecţia socială, informarea şi consultarea lucrătorilor, precum şi apărarea intereselor acestora; egalitatea între bărbaţi şi femei pe piaţa muncii; accesul la muncă pentru cetăţenii statelor terţe, care sunt stabiliţi în mod legal în spaţiul comunitar. 27 3. Politica bugetară Activitatea financiară a UE se întemeiază pe un buget propriu de venituri şi cheltuieli. Adoptarea acestuia revine Consiliului şi Parlamentului European, prin hotărâre comună, cu menţiunea că actul decizional este de competenţa Parlamentului, care, anual, asigură încheierea exerciţiului bugetar şi garantează, totodată, fondurile ce se acordă pentru anul următor. 28 Bugetul comunitar a fost rezultatul unor negocieri aprinse în cadrul principalelor instituţii ale UE, până la stabilirea unor reguli ferme. Acesta a crescut în strânsă legătură cu evoluţia integrării 158

economice, concretizată prin introducerea unor politici comune şi construirea Marii Pieţe Unice. Creşterea a fost permanentă, dar s-a desfăşurat într-un ritm inegal, fiind influenţată de aderarea unor noi membri şi conferirea unor prerogative suplimentare. Au fost puse în discuţie două aspecte principale: cea a instituţiei deţinătoare a puterii de decizie financiară şi cea a naturii resurselor ce trebuie colectate. Primele nevoi bugetare au fost legate de ,,unele activităţi ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), precum şi de funcţionarea unor servicii ale Comunităţii. 29 În anii '60, sursa bugetului comunitar o reprezintă aportul celor şase state membre. Cheltuielile sunt necesare funcţionării Comunităţilor, dar, în primul rând, susţinerii politicii agricole comune, care începea să se aplice. La sfârşitul deceniului, în cadrul summitului de la Haga, din decembrie 1969, bugetul comunitar a fost destinat să fie finanţat prin resurse proprii (decizia din 21 aprilie 1970), care înlocuiesc contribuţiile statelor membre. Noile surse reprezintă, în special, drepturile de vamă şi prelevările agricole. Alte surse erau constituite din TVA (1% din cadrul acestui impozit). 30 În cadrul sistemului bugetar, se face distincţia între cheltuielile obligatorii (CO), care rezultă, în mod obligatoriu din tratate sau din actele emise în virtutea lor şi celelalte cheltuieli neobligatorii (CNO). Cele dintâi se refereau, în principal, la cheltuielile de susţinere a preţurilor agricole, în cadrul Fondului European de Orientare şi de Garanţie (FEOGA). La începutul decadei '70, cheltuielile din acest domeniu însumau trei pătrimi din bugetul comunitar (44,5% în anul 2000). În cadrul CNO, erau incluse creditele structurale (Fond social, Fond regional, cercetare, energie, transporturi, ajutor pentru dezvoltare, mediu). Distincţia între CO şi CNO se afla în strânsă legătură cu puterile bugetare ale Parlamentului European, care poa te modifica CNO, după cum Comisia hotărăşte în domeniul CO. Odată constituit, sistemul bugetar cunoaşte, în anii '70, o perioadă de salturi şi echilibre temporare. Instabilitatea este determinată de doi factori: invocarea principiilor echităţii şi redistribuirii şi problema controlului cheltuielilor bugetare. În prim-planul controverselor s-a aflat Marea Britanie, care în aprilie 1974 a solicitat renegocierea termenilor aderării. Londra considera bugetul comunitar inechitabil, mai ales prin prisma propriei sale contribuţii. Marea Britanie dispunea de o agricultură restrânsă şi importa alimentele necesare populaţiei mai ales din ţările Commonwealth-ului. În aceste condiţii, a contestat politica agricolă comună, considerând că este nedrept să-şi asume susţinerea unei ţărănimi numeroase şi înapoiate din afara propriilor graniţe. Chestiunea a fost reluată în 1979 de Margaret Thatcher, care a accentuat respectarea a două exigenţe: contribuţia fiecărui stat membru către bugetul comunitar trebuie să fie echivalentă cu ponderea produsului intern brut (PIB) al acelui stat în PIB-ul comunitar (,,fiecăruia după bogăţie”); contribuţia fiecărui stat membru trebuie să atingă o sumă apropiată de aceea din cheltuielile comunitare de care beneficiază (principiul compensaţiei). 31 După numeroase dezbateri, problema a fost rezolvată cu 159

ocazia reuniunii Consiliului European de la Fontainebleau (25-26 iunie 1984). Se realizează o corecţie, făcându-se comparaţia între partea de plăţi cu titlu de TVA ale fiecăruia dintre statele membre şi partea sa din totalul cheltuielilor comunitare; dacă există o diferenţă, ea trebuie suprimată, sau măcar redusă. Structura Comunităţii se modifică, din punct de vedere structural, după aderarea Irlandei (1973), Greciei (1981), Spaniei şi Portugaliei (1986). Dintr-o asociaţie de state bogate (cu excepţia Italiei până în anii '80), devine un spaţiu eterogen. Noile ţări oferă Comunităţii propriile pieţe, primind, în schimb, posibilitatea de a accede la abundenţă. În noile condiţii, rolul bugetului comunitar, ca factor de transfer şi redistribuire creşte considerabil. Între 1972-1974, este înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), ale cărui credite, repartizate în funcţie de cotele naţionale, trebuie să ajute regiunile predominant agricole (Irlanda, sudul Italiei, de exemplu) sau zone afectate de de declinul industrial (nordul şi vestul Angliei). Conflictele bugetare nu încetează nici în anii '80. Pe de o parte, statele cu o contribuţie netă mai mare, se opun sporirii cheltuielilor bugetare, pe când celelalte, în special din zona Mediteranei, se pronunţă pentru creşterea intervenţiilor structurale. Totuşi, în faţa sporirii necesarului, în cadrul aceluiaşi Consiliu European de la Fontainebleau, se hotărăşte ridicarea plafonului TVA de la 1 la 1,4%. În ciuda faptului că a cunoscut o creştere de zece ori între debutul anilor '70 şi finele anilor '80, bugetul Comunităţii s-a păstrat la o valoare restrânsă. Acesta, în anul 2000, abia absoarbe 1,20% din PIB-ul statelor membre. 32 De altfel, contribuţia statelor membre privind aportul din TVA, s-a redus la 0,75% în 2002 şi 0,50 în 2004. 33 Cheltuielile bugetare în anul 2000 au însumat 89,6 miliarde euro, reprezentând 1,13% din PIB-ul Uniunii. Pentru perioada 2000-2006, nivelul cheltuielilor s-a păstrat sub 1,20 % din PNB pe an. Bugetul comunitar în anii '60 avea, în principal, rolul de a finanţa PAC şi de a susţine politica agricolă. În decurs de aproape 40 de ani, cheltuielile agricole au scăzut de la peste 90% la 45% în anul 2000. Pentru acelaşi an, bugetul comun, (excluzând PAC), era împărţit astfel: Politicile regionale 35%; politicile interne 6%; politicile externe 5%; administraţie 5%; ajutoare preaderare 3%; rezerve 1%. În 1988, a fost stabilită o nouă sursă de venit, sub forma unui mic procent din PNB al fiecărui stat membru. Acesta este direct proporţional cu veniturile şi a ajuns în 1999 să reprezinte circa jumătate din încasările UE. Sursele de venit, în anul 2000, erau următoarele: procent din PNB al statelor membre 46%; procent din TVA 36%; taxe vamale 14%; perceperi din importurile agricole 2%; altele 2%. Contribuţia netă a statelor comunitare din PNB era în anii '90 următoarea: Germania care a fost mult timp cel mai important contribuitor net, era ajunsă de Olanda, ambele ţări oferind peste 0,6% din PIB; contribuţiile Marii Britanii, Austriei şi Belgiei se situau între 0,3% şi 0,5%, iar a Franţei şi Italiei în jurul a 0,1% din PIB. 34 Din 1988, după mai mulţi ani de discuţii contradictorii, Uniunea a adoptat un sistem al 160

perspectivelor financiare, derulat pe o perioadă de cinci până la şapte ani, sau asupra unor pachete de înţelegeri, propuse de Comisie şi negociate de Autoritatea Bugetară (Consiliul şi Parlamentul European - PE). Tratativele pentru stabilirea unui buget au fost legate de costurile şi beneficiile naţionale, reorganizarea politicii agricole comune, combaterea dezechilibrelor regionale şi lărgirea Uniunii. Pachetul Delors-2, din 1992, a fost o consecinţă a Tratatului asupra Uniunii Europene; pachetul din 1999, de la Berlin, a răspuns Agendei 2000 a Comisiei, lansată la finele conferinţei interguvernamentale din 1996-1997. 35 Introducerea cheltuielilor obligatorii pentru susţinerea politicii agricole comune, a determinat, în debutul anilor '80, creşterea rezistenţei naţionale faţă de sporirea dimensiunii totale a bugetului. Extinderea mediteraneană a determinat presiuni asupra transferurilor bugetare în creştere; pachetul Delors-I din 1988 a cuprins o creştere importantă a fondurilor structurale. Apariţia semnalelor cu privire la fraudarea implementării, au determinat constituirea Curţii de Auditori, în 1975, la întocmirea raportului ,,Wise Men” al Parlamentului European, iar în martie 1999, la demisia Comisiei. Constituirea ,,Clubului contribuabililor germani”, din care făceau parte iniţial Germania şi Marea Britanie, la care s-au adăugat Olanda şi alţi membri nordici, a avut drept mobil limitarea, în cadrul pachetului de la Berlin, a plafonului cheltuielilor anticipate la 1,13 procente din produsul intern brut, până în 2006. Procedura bugetară cuprinde mai multe etape. În primă instanţă, toate instituţiile comune îşi estimează cheltuielile pe care le vor efectua până la 1 martie a anului următor. Pe baza acestor aprecieri, Comisia realizează un anteproiect de buget. Acesta urmează să fie sup us deliberării Consiliului, până la data de 1 septembrie a anului în curs. Pe baza anteproiectului, şi consultându-se cu organismele interesate, Consiliul alcătuieşte proiectul de buget, care este remis Parlamentului European, până la data de 1 octombrie a aceluiaşi an. Dezbaterile şi ponderea bugetului presupune mecanisme care ţin de competenţa Consiliului şi Parlamentului. Prin urmare, adoptarea bugetului se află în legătură directă cu raporturile existente între Consiliu şi Parlament. 36 În termen de 45 de zile de la primirea proiectului de buget, Parlamentul trebuie să îl aprobe. Dacă Parlamentul respinge proiectul, formulând amendamente, urmează un schimb de documente între Parlament şi Consiliu, care se finalizează printr-o decizie a Parlamentului European, cu rol de consfinţire a adoptării bugetului. De cele mai multe ori, contradicţiile în stabilirea cheltuielilor, le provoacă politica agricolă comună. Titularul execuţiei bugetare este Comisia. Aceasta îşi exercită respectiva atribuţie în limitele creditelor deschise prin decizia Consiliului, cu consultarea prealabilă a Parlamentului şi cu avizul Curţii de Conturi. Controlul bugetar se exercită de către Curtea de Conturi. Pe baza raportului Curţii de Conturi, se va da descărcare de către Parlament, cu privire la execuţia bugetară. 37

161

Tratativele politice în cadrul UE, referitoare la politica bugetară se referă, în principal la trei componente ale creării bugetului comunitar: de unde vin banii, cum sunt cheltuiţi şi care sunt procesele după care sunt distribuiţi. Bugetele au o importantă semnificaţie politică, întrucât presupun o decizie asupra alocării şi distribuirii unor resurse limitate. Politica bugetară a ocupat un rol central în evoluţia UE, din mai multe considerente. În cadrul construcţiei europene, s-au căutat surse de finanţare autonome. Problematica bugetară a suscitat numeroase dezbateri privitoare la rolul şi atribuţiilor instituţiilor UE. Fluxurile bugetare către statele comunitare se derulau la vedere, astfel încât ,,învingătorii” şi ,,învinşii” în procesul de atragere de fonduri puteau fi cu uşurinţă identificaţi. Există o corelaţie strânsă între utilizarea finanţelor publice şi evoluţia politică a Uniunii. Modificarea concepţiilor asupra rolului finanţelor publice în integrare, dictează agendele publice în sectoare precum: cel al uniunii economice şi monetare, politicii sociale şi politicii regionale. În accelerarea integrării pieţelor bugetul a deţinut, de asemenea, un rol important. Rămâne şi astăzi subiectul unor dispute puternice între statele comunitare şi instituţiile UE. Impunerea bugetului ca ,,instrument al politicii publice europene”, a fost şi este marcată de un considerent care influenţează finanţele UE: în raport cu PNB al Comunităţii şi în relaţie cu valoarea cheltuielilor publice din ţările comunitare, bugetul Uniunii rămâne redus. 38

4. Politica în domeniul mediului Politica mediului a constituit un domeniu inovator pentru UE în anii '70 şi '80. Mecanismul a fost pus în mişcare de aşa-numitele guverne ,,verzi” şi ,,grupurile de propagandă”, care au determinat treptat implementarea în statele comunitare a unor standarde ale reglementărilor de mediu, superioare celor pe care le-ar fi adaptat la nivel naţional. Abia în decada '90, întreaga stare de lucruri s-a modificat. Rezultanta acestei noi atitudini s-a întemeiat pe conştientizarea costurilor ridicate pe care le-ar presupune remedierea efectelor nocive asupra mediului înconjurător. Dat fiind că negocierile au căpătat un caracter global, de exemplu asupra Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite referitoare la Schimbarea Climei (UNFCCC), presiunea externă exercitată asupra Uniunii, a dus la naşterea unei abordări comune a statelor comunitare. 39 Drept urmare, UE a devenit un factor de influenţă în cadrul negocierilor de la Kyoto din 1997. Protocolul încheiat în localitatea japoneză, a fixat limite pentru emisiile de combustibil şi a impus noul sistem al cotelor tranzacţionale. Politica în domeniul mediului a avut o evoluţie inegală, în primul rând datorită lipsei unei definiri a competenţelor Comunităţii în acest sector. Deşi Consiliul de Miniştri nu a solicitat, înainte de 1985, un raport asupra situaţiei existente în domeniul stării mediului şi a 162

resurselor naturale ale CE, din 1972 a elaborat o serie de programe de acţiune cu o durată de cinci ani, care au evoluat de la nivelul unei reacţii de urgenţă faţă de o situaţie stringentă, spre o strategie globală de protecţie a mediului şi a resurselor naturale. S-au întreprins măsuri în numeroase domenii: poluarea apei şi a atmosferei; zgomotul; produsele chimice; eliminarea deşeurilor; protecţia naturii. 40 La nivel european, s-au manifestat relativ târziu preocupări în direcţia preocupării mediului. Din anii '70, Comunitatea a introdus primele reglementări, dar abia din 1987 dispune de o politică în acest domeniu, deocamdată insuficientă, dar în plin proces de dezvoltare. Legislaţia primară a CEE în această privinţă avea în vedere o protecţie minimă, în sectoare extrem de sensibile: calitatea apei şi a aerului, controlul produselor chimice periculo ase şi eliminarea deşeurilor. Comunitatea va dobândi însă competenţă în acest domeniu, abia în anul 1986, prin intermediul Actului Unic (articolul 130 R-T), care accentuează principiul ,,poluant = plătitor”. Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam includ în aplicarea diverselor politici comunitare raportări la protecţia mediului, în virtutea principiului dezvoltării durabile. Totuşi, această problematică a fost mult timp mai mult invocată decât aplicată, fiind greu de conciliat competitivitatea cu ecologia în procesul creării Marii Pieţe Europene. 41 Deşi Tratatul de la Roma (EEC) nu face nici o referire la protecţia mediului, în urma Conferinţei Naţiunilor Unite Asupra Mediului Uman de la Stockholm din 1972, în anul următor, s-a decis de către şefii de state şi de guverne, să implice Comunitatea în arena politică internaţională, invocând art. 235 (astăzi 308) al EEC. Acesta făcea posibilă angajarea Comunităţii în sectoare nemenţionate în Tratatul de la Roma. Preocuparea pentru protecţia mediului a crescut mai ales în ţări cu pieţe importante, cum ar fi Germania. Noua acţiune politică autoriza Comunitatea să pătrundă pe un teren nou, fără ca această iniţiativă să fie menţionată în textul tratatului. Problematica mediului devenise stringentă, ajungând să transceadă politicul. După ce şefii de state şi de guverne şi-au dat acordul, Comisia a redactat primul Program de Acţiune în Problema Mediului. La acea dată, procedura de decizie a Consiliului de Miniştri era unanimitatea, în virtutea art. 235 (EEC), iar Parlamentul European încă deţinea un rol minor. În debutul anilor '80, problemele legate de deteriorarea calităţii mediului au devenit o chestiune politică majoră, în state precum Germania, Olanda şi Danemarca. Executivele acestor state ,,verzi” au făcut presiuni pentru o legislaţie mai largă la nivel european. În mod aparent paradoxal, tocmai industriaşii germani se arătau interesaţi pentru implementarea unor reglementări legate de protecţia mediului, atât în ţara de origine, cât şi în celelalte state comunitare. Acest fapt nu era întâmplător însă, şi rezulta din îngrijorarea lor în privinţa suportării, din resurse proprii, a costurilor foarte mari necesare protecţiei mediului, impuse prin legislaţia naţională şi care ar fi putut duce la reducerea competitivităţii întreprinderilor proprii.42 163

Comunitatea a demarat implementarea unei legislaţii a mediului mai drastică decât cea pe care cele mai multe state comunitare ar fi votat-o la nivel naţional. S-au adoptat măsuri legislative importante în domeniul politicii calităţii apei şi aerului, creându-se un acquis fără o bază legală în tratate. Baza legală a fost oferită prin adoptarea Actului Unic European. După intrarea în vigoare a acestuia, adoptarea legislaţiei în domeniul protecţiei mediului s-a accelerat. Progresul înregistrat a continuat prin impunerea procedurii votului majorităţii calificate în Consiliul de Miniştri pentru adoptarea legislaţiei mediului şi a procedurii de cooperare în Parlamentul European. În plus, legislaţia dedicată protecţiei mediului, care nu era legată de piaţa unică a dobândit o bază în tratate, chiar dacă necesita unanimitate. Tratatul asupra Uniunii Europene a oferit domeniilor protecţiei mediului nelegate de piaţa unică măsuri armonizatoare prin intermediul regulii votului majorităţii calificate în Consiliul de Miniştri şi procedurii cooperării în Parlamentul European. Sectoarele referitoare la armonizarea pieţei interne, au devenit subiect al puternicei proceduri a deciziei comune în cadrul Parlamentului European. Totuşi, procedura votului unanim a continuat să se aplice în cazul introducerii măsurilor fiscale pentru atingerea scopului de protecţie a mediului. Posibilitatea ca Uniunea să deţină relaţii externe în sectorul politicii protecţiei mediului era specificată atât Actul Unic European, cât şi în Tratatul asupra Uniunii Europene. În timp, gradul de implicare a Uniunii în cadrul ONU a crescut, deţinând un rol fundamental în negocierile cu privire la schimburile climaterice, care s-au concretizat prin semnarea Protocolului de la Kyoto. Impulsionarea politicii în domeniul mediului a fost determinată şi de aderarea la UE a Austriei, Finlandei şi Suediei, state cu un standard ridicat în domeniul protecţiei mediului şi pentru care acest sector deţine o mare importanţă politică. Tratatul de la Amsterdam a introdus simplificarea procedurii de luare a deciziei în domeniul politicii mediului. În cea mai mare parte, legislaţia în domeniul mediului se află sub incidenţa votului majorităţii calificate şi procedurii de decizie comună (simplificată). Parlamentul European deţine un rol mai important, decât cel rezervat prin Tratatul asupra Uniunii Europene. Puţinele excepţii de la regula votului majorităţii calificate rămân aceleaşi prevăzute anterior la Maastricht: planificarea utilizării mediului, măsurile fiscale, resursele de energie şi de apă. În timpul Conferinţei Interguvernamentale, au apărut încercări de introducere a unei eco-taxe. Iniţiativa a aparţinut Danemarcei, care implementase anterior o eco-taxă domestică, şi a propus un Protocol care ar fi exceptat câteva taxe de mediu din prevederile generale, care specifică faptul că măsurile fiscale necesită unanimitatea Consiliului de Miniştri. Scopul noii proceduri urmărea facilitarea implementării ulterioare a unor taxe de mediu. Însă, propunerea da neză nu a avut susţinători. Această decizie nu a surprins pe nimeni, mai ales că majoritatea miniştrilor de finanţe din statele comunitare s-au opus introducerii votului majorităţii calificate în domeniul măsurilor fiscale. 164

Care sunt modalităţile efective de implicare a UE în cadrul politicii de mediu? Instrumentele de acţiune sunt reprezentate de regulamente şi obiective (ultimele incluse în legislaţiile naţionale), dar şi prin fixarea obiectivelor prioritare, materializate în programe de acţiune. Al cincilea dintre aceste programe, adoptat în 1992 sub titulatura Spre o dezvoltare durabilă, lansa o ,,strategie voluntaristă”, care fusese dezbătută şi la Summit- ul Terrei, desfăşurat la Rio de Janeiro, în acelaşi an, sub patronajul Naţiunilor Unite. Obiectivele stabilite ca fiind de maximă urgenţă erau atât prevenirea degradării mediului, cât şi conlucrarea dintre autorităţile publice, agenţii industriali şi consumatori, responsabilităţile fiind împărţite între parteneri. Prin decizia Consiliului din 1990, a fost constituită Agenţia Europeană pentru Mediu (AEM), cu sediul la Copenhaga. Aceasta a început să funcţioneze din 1993, având atribuţii de informare, evoluare şi studiere. Un rol de prim rang este deţinut de mijloacele mobilizate, în special fondurile structurale (secţiunea de orientare din cadrul FEOGA, FEDER şi FSE), precum şi fondurile de coeziune, la care se adaugă apariţia în 1996 a unui suport specific (LIFE), a cărui contribuţie se bazează pe încurajarea de iniţiative din partea unor firme, asociaţii sau colectivităţi. Protecţia mediului presupune, într-un grad ridicat, interdependenţă internaţională. Politicile ecologiste europene nu pot fi rupte de politica internaţională. Subţierea stratului de ozon sau încălzirea globală, au reprezentat şi reprezintă semnale, care au condus la o creştere exponenţială a preocupărilor pentru domeniul protecţiei ecologiste a continentului european şi nu numai. În aceste condiţii, nu trebuie ignorat rolul organizaţiilor mediatoare dintre organizaţiilor mondiale şi state, în speţă Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător şi Dezvoltare. Astfel s-au constituit numeroase organizaţii cu preocupări în domeniul protecţiei mediului. Uniunea Europeană deţine jurisdicţie în probleme ecologice, acţionând ca o organizaţie supranaţională. Riscurile ecologice sunt abordate şi de multe alte organizaţii: Convenţia privind Poluarea Atmosferică Transfrontalieră pe arii Extinse (LRTAP) din cadrul Comisiei Europene pentru Europa (ECE) a Naţiunilor Unite, Comisia Mării Baltice (HELCOM) şi multe altele. 43 Consiliul Europei, de asemenea, se arată preocupat de aspecte legate de moştenirea culturală şi dezvoltarea urbană, în timp ce Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), încearcă să aducă la un numitor comun eco nomia şi ecologia. Au existat preocupări materializate în tratate binaţionale şi multinaţionale, referitoare la o varietate largă de aspecte ecologice, de la securitatea nucleară la poluarea Rinului, a Lacului Konstantz şi a Elbei. Problematica ecologistă a fost dezbătută în cadrul Conferinţelor pentru Securitate şi Cooperare (CSCE) din Europa, întrunirilor statelor din Grupul celor Douăzeci şi Patru (G-24), precum şi Banca Europeană pentru Investiţii.

165

Politicile în domeniul mediului au reprezentat mult timp un aspect secundar al politicii CE. În Tratatele de la Roma nu au fost menţionate direct. Abia din 1973, Comisia va iniţia procesul de elaborare a unor recomandări, direcţii pentru politici, ,,precum şi propuneri cu sprijinul Parlamentului European. Pe plan juridic însă, Actul Unic European (SEA) din 1985, a pus bazele politicii ecologiste europene comune. Dezvoltarea preocupării pentru iniţierea unor politici comune în acest sector, a fost şi rezultatul altor politici divergente ale Comunităţii, care au cauzat probleme în domeniul ecologiei. Câteva exemple sunt edificatoare în această direcţie. Politicile agricole au dus la introducerea a numeroase pesticide şi alte substanţe chimice, determinând creşterea acidităţii solului şi a apelor şi poluarea cu nitraţi a solului şi a pânzei freatice. Politicile regionale şi structurale au determinat distrugerea parcurilor şi a peisajelor naturale, în special în sudul Europei. Politicile în domeniul energiei au îndepărtat preocuparea pentru căutarea unor surse energetice alternative non- fosile şi non- nucleare. După accidentele de amploare de la Cernobîl în URSS, dar şi accidentele chimice din Basel şi alte oraşe de pe valea Rinului, care au otrăvit apa potabilă a 20 de milioane de oameni din Germania şi Olanda, a devenit evident că era necesar dezvoltarea unei strategii în acest domeniu. Costurile foarte mari de limitare a dezastrelor a determinat apariţia unei noi strategii: cea a măsurilor preventive. De asemenea, s-a pus accent pe cristalizarea unei conştiinţe ecolo gice în cadrul populaţiei, care să ducă la modificarea ,,stilului de viaţă al societăţii în ansamblu”. 44 Inclusă în categoria politicilor comunitare de ,,acompaniament”, în vederea accentuării rolului secund alături de alte politici, precum cele din domeniul concurenţei, a politicii sociale, a sănătăţii publice, protecţiei consumatorilor, a politicii regionale, a politicii legate de infrastructuri, a politicii comerciale, a constituit o preocupare constantă a decidenţilor europeni, fără însă a fi o prioritate, acest fapt reieşind din bugetul redus alocat. 45 Totodată, se regăseşte în categoria politicilor de protecţie, împreună cu protecţia socială şi protecţia consumatorului, pentru a indica faptul că piaţa internă nu este doar un spaţiu al relaţiilor economice, ci şi de protecţie. Politica în domeniul mediului nu a constituit un sector de interes în primii ani ai construcţiei europene.(CEE). Primele domenii vizate au fost cele legate de libertatea circulaţiei produselor, serviciilor şi persoanelor. Tratatele constitutive nu conţin referiri asupra protecţiei mediului. Preocuparea în acest sector a crescut abia după declanşarea unei crize majore în domeniul mediului în anii '60. 46 Astăzi politica în domeniul mediului este marcată de faptul că numeroase reglementăr i au fost introduse într-un timp foarte scurt. În consecinţă, protecţia mediului în interiorul UE a dobândit un caracter extensiv, devenind uneori nedorită pentru statele membre. Acumulările legislative, au transformat acest sector într-unul dintre marile domenii politice, în care Bruxellesul joacă un rol critic. Unele state, precum Marea Britanie, au depus eforturi deosebite pentru a se 166

alinia legislaţiei UE, altele, cum este cazul Germaniei, care a avut, în mod tradiţional un rol semnificativ în trasarea agendei mediului a UE, ea fiind liderul în protecţia mediului la nivel european, s-a retras din prim-planul preocupărilor în acest domeniu. Pentru toate aceste ţări însă, impactul legislaţiei comunitare asupra celei naţionale este semnificativ. Dacă în anii '70 numeroşi oficiali comunitari considerau mediul ca ,,lucrul cel mai la modă, dar cu cea mai mică legătură cu politica”, în momentul de faţă a devenit, un domeniu important al portofoliului politic al UE. Progresul în sectorul jurisdicţional s-a datorat sprijinului politic acordat protecţiei mediului în trecut de către o serie de state precum Danemarca, Olanda şi mai ales Germania, la care s-a adăugat edificarea unui sistem instituţional în care protecţia mediului a dobândit proeminenţă. De vreme ce, aceste realizări au fost, de cele mai multe ori, rezultatul unui compromis, statele membre au pendulat între dorinţa de a întreprinde paşi concreţi în direcţia protecţiei mediului şi costurile pe care le presupune aceasta. În anii '90, acţiunea politică de protecţie a mediului a acumulat o serie de paradoxuri. Actul Unic European, Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatul de la Amsterdam au inclus protecţia mediului înconjurător în portofoliul politic al UE prin utilizarea votului majorităţii calificate şi prin participarea crescută a Parlamentului European. ,,Stridenţa politică” în domeniul mediului s-a redus totuşi în această perioadă. Există mai multe motive care pot elucida acest fenomen: unificarea Germaniei, cu repercusiunile sale asupra politicii interne şi externe a ţării; problema de durată a locului de muncă; creşterea competiţiei globale. În aceste condiţii, s-a constatat limitarea prezenţei protecţiei mediului pe agenda politică a UE. 47 Din punct de vedere instituţional, legislaţia în domeniul mediului, adoptată prin procedura votului majorităţii calificate, în locul celei a unanimităţii, a devenit astăzi mai lesne de adoptat, dar se constată o dezangajare politică pentru introducerea de regulamente stringente şi nedorite, prin procese de comandă şi control. Totodată însă, în această decadă, au fost votate noi instrumente politice, iar Uniunea s-a implicat tot mai mult în cadrul politicii internaţionale a mediului. Putem vorbi despre o perioadă de tranziţie caracterizată de o continuare a elaborărilor legislative impulsionate de dinamica internă şi, în egală măsură, de acordurile internaţionale, la negocierea cărora Uniunea Europeană a deţinut un rol major. Pe măsură ce problematica protecţiei mediului a sporit în complexitate, Germania nu mai deţine, aşa cum menţionam, un rol major în acest domeniu. Vechea sa filosofie se întemeia pe reglementările tradiţionale de comandă şi control, cea mai bună tehnologie disponibilă şi excluderea grupurilor de interes public din procesele administrative. Costurile neaşteptat de ridicate ale unificării, au determinat o schimbare de optică la Berlin, ea devenind, în dese rânduri, un oponent principal al noilor abordări politice în sector. În prezent, politica de protecţie a mediului înconjurător este rezultatul competiţiei dintre filosofiile de reglementare şi preocuparea guvernelor asupra modului în care protecţia mediului 167

afectează competitivitatea firmelor lor şi propriile finanţe publice. Sunt prezente, de asemenea, şi diferendele referitoare la suveranitatea naţională (cazul eco-taxei). Uniunea trebuie să se adapteze noilor provocări din partea arenei internaţionale. 48 Aliniindu-se la evoluţiile de pe plan mondial, Uniunea Europeană a întocmit o strategie pe termen lung, pentru alăturarea într-un efort amplu a politicilor care vizează ,,dezvoltarea durabilă din punct de vedere al mediului, economic şi social”, în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei (comunicare a Comisiei din 15 mai 2001). Această strategie se întemeiază pe trei piloni: economic, social şi de mediu, care să se potenţeze reciproc pentru a asigura această devenire durabilă. Gândită într-o concepţie mai largă, această strategie îşi propune să transmeargă cele 25 de state membre şi să participe la promovarea obiectivelor dezvoltării la scară planetară. 49 Comunicarea Comisiei din anul următor, dedicată parteneriatului mondial pentru dezvoltare durabilă, a fost aprobată de Consiliul European de la Barcelona. Strategia individualiza o serie de tendinţe nedurabile, ce necesită întreprinderea unor măsuri: reducerea ritmului schimbărilor climatice; securitatea calităţii hranei; diminuarea până în anul 2020 a riscurilor pentru sănătate şi mediu, provocate de produsele chimice; oprirea limitării biodiversităţii, până în anul 2010. O contabilizare a rezultatelor acestei strategii a fost întreprinsă de Comisie în 2005. Consiliul European de la Bruxelles, desfăşurat în iunie acelaşi an, a reconfirmat principalele obiective ale dezvoltării durabile, protecţia mediului deţinând un rol central. 50 5. Cultură, educaţie şi formare profesională Ignorată la început de artizanii construcţiei europene, cultura a dobândit un rol tot mai important pe agenda de lucru a acestora, pe măsură ce s-a înţeles importanţa sa în apropierea naţiunilor şi implementarea unei cetăţenii europene. Astăzi a apărut necesitatea dezvoltării culturilor naţionale în temeiul moştenirii culturale comune europene. 51 Tratatul de la Roma nu rezerva un capitol special pentru politica în acest domeniu. Cultura era enunţată numai în preambulul Tratatului, ca determinant al dezvoltării sociale şi economice. Creşterea preocupării pentru o acţiune comună în domeniul cultural, a devenit din ce în ce mai evidentă, pornind de la întâlnirile şefilor de stat şi de guvern, începând cu anul 1969, cât şi prin rezoluţiile Parlamentului European. În acest spirit, Tratatul asupra Uniunii Europene a extins competenţele Uniunii” în domeniul cultural. Obiectivele Bruxelles-ului urmăreau: 

dezvoltarea unei identităţi europene comune, în paralel cu respectarea valorilor şi tradiţiilor culturale naţionale; 168



înlesnirea şi încurajarea accesului cetăţenilor comunitari la cultură, privită, din ce în ce mai mult, ca un mijloc de integrare socială;



punerea în valoare a potenţialului sectorului cultural de a oferi locuri de muncă;



adoptarea de măsuri pentru popularizarea culturii europene pe alte continente. 52



conservarea patrimoniului cultural european;



încurajarea schimburilor culturale noncomerciale;



promovarea valorilor artistice şi literare, inclusiv în sectorul audiovizual. 53 Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, Consiliul adoptă măsuri de încurajare, care nu

prevăd armonizări legislative şi regulamentare ale statelor membre. Neavându-se în vedere o apropiere a legislaţiilor naţionale în materie de cultură, s-a urmărit condiţia realizării unanimităţii de-a lungul întregii proceduri, atunci când Consiliul legiferează. De asemenea, Consiliul va aprobă recomandări, statuând în unanimitate la propunerea Comisiei. 54 De-a lungul timpului au fost puse în practică mai multe programe culturale. În 1996, a debutat Programul Kaleidoscope, dedicat schimbului şi cooperării în domeniul cultural. Acesta a funcţionat până la 31 decembrie 1999, dispunând de un buget pe întreaga perioadă de 36,7 milioane euro. Programul Ariane a fost iniţiat în 1997, fiind planificat să aibă o durată de doi ani (1997-1998). A fost prelungit însă, până în 1999 şi, prin decizia Parlamentului European, bugetul său a crescut de la 7 milioane ECU la 11,1 milioane ECU. Programul viza popularizarea operelor literare şi a istoriei popoarelor europene prin intermediul traducerilor. Începând cu 1997, a fost instrumentat Programul Raphael, care a vizat perioada 1997-2000, dispunând de un buget de 30 milioane ECU. Obiectivul său consta în iniţierea unor acţiuni pentr u cooperarea ţărilor comunitare în domeniul moştenirii culturale cu dimensiune europeană. În mai 1998, la propunerea Comisiei, Parlamentul a votat primul program cadru în sprijinul culturii – Cultura 2000, având o durată de cinci ani (2000-2004). Scopul său a fost crearea unui cadru unitar pentru finanţarea şi organizarea cooperării culturale. Programul Cultura 2000, care a dispus de un buget total de 167 milioane euro, s-a adresat şi statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană, în termenii prevăzuţi în acordurile de asociere. Pentru sprijinirea culturii, s-au desfăşurat şi alte activităţi. Capitala europeană a culturii a fost iniţiat în 1985 la Atena, ca o iniţiativă interguvernamentală. În anul 1997, Comisia Europeană a înaintat o propunere pentru includerea acestei acţiuni în cadrul comunitar din 2005. Înlăturarea controalelor vamale a determinat căutarea unor soluţii pentru protejarea bunurilor culturale. În 1992, Consiliul a adoptat reglementarea 3911/92, care stabilea modul de desfăşurare a exportului bunurilor culturale: în temeiul unei licenţe de export, cu valabilitate pe întreg teritoriul Comunităţii. Datorită construirii pieţei unice şi a dezvoltării tehnologice rapide, Comunitatea a devenit din ce în ce mai preocupată de domeniul protecţiei legale a dreptului de 169

autor. Primele directive în această direcţie au fost adoptate începând din 1991. În 1997, Comisia a propus elaborarea unei directive pentru extinderea protecţiei în domeniul digital: Internet-ul, CD-ROM-urile şi DVD-urile. 55 În cadrul Tratatului CECO, era prevăzută reorientarea profesională a muncitorilor. Tratatul CE stipula recunoaşterea reciprocă a diplomelor, precum şi a învăţământului profesional pentru muncitori şi fermieri. Obiectivele domeniului educaţiei şi formării profesionale, priveau construirea unei dimensiuni europene în acest sector şi identificarea posibilităţilor de implicare a Comunităţii în sectoarele cercetării, tehnologiei şi învăţământului superior. Conform cu prevederile Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană se implică în creşterea calităţii educaţiei, prin sprijinirea şi completarea măsurilor adoptate de statele comunitare. De asemenea, urmăreşte punerea în practică a politicii de formare profesională, care să susţină procesul de adaptabilitate la schimbările industriale. Pentru punerea în practică a acestor obiective, au fost constituite două organisme: Centrul European pentru Dezvoltarea Învăţământului Profesional şi Fundaţia Europeană pentru Învăţământ. A implementat, de asemenea, trei programe principale: Socrates, Leonardo da Vinci şi Youth. 56 O componentă a procesului de integrare europeană a României l-a constituit şi participarea sa la programe de cooperare europeană în domeniul educaţiei. Implicarea în cadrul acestor proiecte favorizează armonizarea sistemului educativ românesc cu cel european, la nivelul obiectivelor, conţinuturilor şi obiectivelor de învăţământ; adaptarea sistemului de evaluare românesc la standardele europene; constituirea unei baze de date din statele membre ale UE, în vederea realizării unor cercetări comparative. Prin Decizia nr. 2/1997, Consiliul de Asociere la Comunitatea Europeană a hotărât participarea României la programele de cooperare europeană Socrates, Leonardo da Vinci şi Tineret pentru Europa. Hotărârea a fost luată în contextul asocierii României la UE. În conformitate cu decizia primului- ministru al României, Ministerul Educaţiei Naţionale coordonează primele dintre aceste programe. 57 Tratatul Constituţional, care se află în curs de ratificare, rezervă culturii includerea în cadrul domeniilor unde Uniunea acţionează pentru completarea şi suplinirea iniţiativelor statelor membre (,,competenţă complementară”), acestea putând fi normate prin intermediul legilorcadru şi recomandărilor. 58 Cultura, acest sistem de structuri şi interdependenţe cu o evoluţie specifică, rămâne un domeniu important şi ,,dificil” în procesul de construire a unei Europe unite. Statele Unite au reuşit, într-o anumită măsură, integrarea indivizilor în cadrul naţiunii americane, în temeiul unei limbi, a unor idealuri şi simboluri comune. Diferenţele culturale sunt prezente însă şi acolo, manifestându-se uneori cu violenţă. Constituirea naţiunii americane şi integrarea europeană sunt fenomene istorice atât de diferite, încât exemplul american nu poate fi un model pentru Europa. 170

Pe vechiul continent, înţelegerea reciprocă este ,,îngreunată” de faptul că însăşi ,,conceptele fundamentale”, precum statul, economia, sindicatul, elita, nu au semnificaţii întru totul echivalente. 59 Mai mult decât atât, americanii, în ciuda marii diferenţieri etnice, conştientizează apartenenţa la o naţiune unică, pe când europenii cunosc individualităţi naţionale care nu s-au erodat în timp, ci dimpotrivă, devin tot mai pregnante în procesul integrării. De aceea, soluţia pentru Europa este mult mai complexă. Uniunea Europeană de astăzi reprezintă o structură contradictorie, din punct de vedere politic, economic şi cultural, dar în acelaşi timp dinamică. Construirea Pieţei Comune a creat interdependenţe economice care au dus la apariţia unei societăţi europene comune. Totuşi, depăşirea barierelor culturale şi naţionale rămâne un element esenţial şi necesar în progresul procesului de unificare europeană.

171

CAPITOLUL VIII CONSTRUCŢIA EUROPEI REGIUNILOR ŞI ORGANISMELE CONSULTATIVE ALE UNIUNII 1. Obiectivele şi principiile politicii regionale Politica de dezvoltare regională a devenit, în ultimii ani, una dintre politicile cele mai importante ale Uniunii Europene, motivul determinant pe ntru acest lucru fiind disparităţile economice şi sociale existente între diferitele regiuni ale Europei, care s-au accentuat odată cu aderarea la Uniune a 10 noi state din Europa centrală, estică şi sudică, cu niveluri de dezvoltare economică mult inferioare statelor membre în UE-151 . Recunoaşterea a ceea ce numim, astăzi, realitate regională reprezintă un fenomen recent, el nefiind conturat de la începuturile Comunităţii. În anii ‟50, când apărea Comunitatea Europeană, statele care au impulsionat construcţia europeană, cu excepţia Republicii Federale Germane, erau puternic centralizate, iar tratatele constitutive nu făceau nici o referire la regiuni. De-abia din 1972 se deschide perspectiva unei regionalizări, când se alocă fonduri speciale pentru zonele defavorizate din punct de vedere economic. Pe măsură ce procesul de integrare europeană a avansat, s-a afirmat tot mai mult nevoia de descentralizare, ce a devenit o adevărată vocaţie a Uniunii, conferindu- i o nouă conotaţie în procesul de apropiere a nivelului de dezvoltare a statelor componente. Analiza regionalismului presupune, în primul rând, definirea conceptului de regiune, aşa cum este înţeles el la nivel comunitar. Din această perspectivă, Carta comunitară a Regionalizării sublinia că „prin regiune se înţelege un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posed anumite elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a asimila progresul cultural, social şi economic”(Document elaborat de Parlamentul European la 18 noiembrie 1988). Realitatea regională poate fi exprimată într-o tripla dimensiune: a) ea contribuie la dezvoltarea economică, socială şi culturală; b) realizează apropierea cetăţenilor de Uniunea Europeană; c) este expresia unei Europe pluraliste, în care convieţuiesc structuri culturale, lingvistice şi sociale diverse. Importanţa politicii de dezvoltare regională este demonstrată şi de nivelul ridicat al sumelor alocate din bugetul Comunităţii, care reprezintă aproximativ o treime din bugetul Uniunii 2 .

172

Necesitatea reducerii disparităţilor existente între diversele regiuni ale Uniunii a determinat includerea prevederilor legate de dezvoltarea regională în cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE), care defineşte obiectivul politicii regionale în „reducerea disparităţilor existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale”. Mai mult decât atât, instituţii comunitare importante, cum ar fi spre exemplu Comisia sau Parlamentul European, au dezvoltat pe parcursul timpului structuri interne cu misiunea de a elabora politica regională comună (DG-Regio a Comisiei Europene, spre exemplu). Unele dintre statele membre ale Uniunii au politici de dezvoltare regională elaborate cu mult timp înainte ca acestea să intre în atenţia instituţiilor comunitare (acesta este cazul Marii Britanii, unde preocupările legate de dezvoltarea regională au peste 60 de ani vechime 3 ), rolul acestor politici fiind acela de a găsi soluţii pentru regiunile cu probleme economice, pentru relansarea acestora. La nivel european, conceptul de dezvoltare regională este în strânsă legătură cu alte politici importante ale Uniunii, cum ar fi politica agricolă, politica de coeziune economică şi socială şi politicile şi acţiunile pentru realizarea uniunii economice şi monetare. Politica Uniunii Europene de dezvoltare regională se bazează pe principiul solidarităţii financiare, ceea ce presupune că din bugetul constituit ca urmare a contribuţiilor financiare ale statelor membre, o parte să fie redistribuită în direcţia regiunilor mai sărace sau cu probleme. Dorinţa politicii de dezvoltare regională constă în intervenţia prin diferite mijloace, inclusiv, sau mai ales, prin mijloace financiare, în vederea dezvoltării regionale; aceasta intenţie lăudabilă în teorie, a fost contrazisă în numeroase cazuri de practică: pe parcursul timpului, experienţele unor state ca Italia sau Spania, au demonstrat că dezvoltarea regiunilor bogate este mult mai puternică decât a celor mai slab dezvoltate, chiar şi în condiţiile în care regiunile subdezvoltate sunt asistate financiar mult mai puternic 4 . Motivele care determină acest paradox sunt numeroase, pornind de la lipsa unor structuri administrative eficiente şi până la nivelul de expertiză profesională sau cultură politică a persoanelor care lucrează la nivelul respectivelor administraţii. Fondurile utilizate de către Uniunea Europeană pentru reducerea disparităţilor care există între regiunile din cadrul statelor membre sunt cunoscute sub denumirea de fonduri structurale. Acestea sunt de mai multe tipuri şi se adresează unui număr mare de politici de la nivelul regiunilor respective (de la politici care vizează domeniul agricol la protecţie socială, dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea cercetării şi inovaţiei tehnologice, etc.). O primă dificultate întâmpinată a fost aceea de a stabili ce înseamnă o regiune; de asemenea, numărul mare de criterii după care regiunile pot fi delimitate (caracteristici fizice, socio-economice, lingvistice, istorice, etc.) a determinat diferite tipuri de regiuni: regiuni geografice, regiuni 173

istorice, regiuni subdezvoltate, regiuni în declin economic, regiuni îndepărtate, etc. La toate acestea s-a adăugat şi numărul mare de modele de organizare administrativă a statelor membre ale Uniunii. Din considerente statistice şi pentru colectarea datelor, la nivelul Uniunii europene s-a introdus sistemul NUTS (Nomenclatorul unităţilor teritoriale statistice), care este organizat pe niveluri teritoriale, pornind de la nivelurile mari către cele mici. Conform acestuia, regiunile UE se împart, în funcţie de populaţia lor, în trei categorii: 

NUTS 1 – cu o populaţie între 3 şi 7 milioane de locuitori;



NUTS 2 – cu o populaţie între 800.000 şi 3 milioane de locuitori;



NUTS 3 – cu o populaţie între 150.000 şi 800.000 de locuitori. Celelalte categorii NUTS se adresează nivelului local, nivelul NUTS 2 fiind nivelul la

care este implementată politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene. Fondurile structurale, prin care se face finanţarea dezvoltării regionale, au la baza o serie de principii care au fost schiţate cu ocazia reformelor din 1988 şi 1999 a fondurilor structurale: principiul concentrării geografice, principiul programării, principiul parteneriatului, principiul adiţionalităţii şi principiul monitorizării, controlului şi evaluării. a) Principiul concentrării geografice prevede că asistenţa structurală se adresează unor zone geografice bine delimitate şi definite printr-o combinaţie de indicatori economici şi demografici (PIB/locuitor şi populaţia), în general zone care se confruntă cu mari dificultăţi economice sau sociale, situate ca nivel de dezvoltare sub med ia de la nivel european. În urma reformei fondurilor structurale, din 1999, principiul concentrării nu se mai regăseşte în mod explicit, însă, cu toate acestea, el continuă să fie principiul director al fondurilor structurale. Reforma din 1999 a vizat simplificarea managementului fondurilor structurale şi întărirea principiului subsidiarităţii, prin întărirea rolului autorităţilor naţionale, regionale şi locale în implementarea acestor fonduri. b) Principiul programării prevede elaborarea unor programe multianuale de dezvoltare, bazate pe deciziile luate la nivelul Uniunii Europene, în parteneriat cu nivelurile naţionale şi regionale şi care includ măsurile şi acţiunile care urmează să fie luate pentru asigurarea dezvoltării regionale. În etapa următoare, statele membre înaintează Comisiei spre aprobare Documente Cadru de Sprijin Comunitar, care sunt apoi transpuse în Planuri Operaţionale (aprobate de Comisie de comun acord cu statul membru) sau în Documente Unice de Programare (amploarea acestora este mult mai mică, urmărind un număr restrâns de activităţi). Ele conţin strategia şi priorităţile de acţiune ale părţilor, obiectivele lor specifice, contribuţia financiară a fondurilor structurale şi alte resurse financiare.

174

c) Principiul parteneriatului presupune colaborarea între Comisie şi autorităţile naţionale, regionale sau locale, precum şi cu diverşi parteneri economici şi sociali implicaţi în proces, colaborare care are loc din etapa de elaborare şi aprobare a planurilor de dezvoltare şi până la implementarea şi monitorizarea acestora. d) Principiul adiţionalităţii prevede că finanţarea comunitară trebuie să fie asistată de o componentă de finanţare naţională, motivul fiind acela că fondurile structurale nu sunt destinate pentru a înlocui eforturile statelor membre de dezvoltare a unui anumit sector, ci sunt complementare acestor eforturi. Adiţionalitatea este verificată în trei momente ale procesului de formulare şi implementare a politicilor: la începutul procesului (ex ante) în cadrul negocierilor dintre Comisie şi statul membru; la jumătatea intervalului (de obicei după trei ani de la aprobarea iniţială), când este verificată respectarea obligaţiilor contractuale şi adiţionalitatea; la sfârşitul perioadei de finanţare (ex post), când este verificată adiţionalitatea totală. Pe baza acestei verificări, Comisia şi autorităţile naţionale negociază următoarele programe de finanţare. e) Principiul monitorizării, evaluării şi controlului are ca principal obiectiv pe acela de a asigura o utilizare transparentă, eficientă şi eficace a fondurilor structurale, sarcină care aparţine autorităţilor naţionale. În baza acestui principiu, autorităţile naţionale sunt obligate să desemneze şi o autoritate de plăţi, care să asigure respectarea regulilor de utilizare a fondurilor. Comisia Europeană poate efectua controale ad-hoc şi audituri financiare în limita a 5% din bugetul fiecărui program5 . Obiectivele cărora se adresează fondurile structurale sunt specifice fiecărei perioade de programare şi urmăresc principalele priorităţi pentru reducerea disparităţilor economice şi sociale între diversele regiuni. Numărul obiectivelor variază în funcţie de perioadă: etapa 19931999 a avut 6 obiective prioritare; pentru perioada 2000-2006 numărul acestora a scăzut la 3. Obiectivul 1 urmăreşte dezvoltarea regiunilor rămase în urmă (regiunile cu PIB-ul pe cap de locuitor al UE sub 75% din media europeană); Obiectivul 2 urmăreşte sprijinirea reconversiei economice şi sociale în zonele industriale şi rurale cu şomaj ridicat sau cu niveluri ridicate de sărăcie; Obiectivul 3 se referă la modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie, formare şi ocupare profesională. În perspectiva unei Europe lărgite şi având 27 de membri, problemele vor deveni mult mai complicate şi mai delicate. Tocmai de aceea, pentru perioada de programare următoare (2007-20013), Comisia a propus doar trei priorităţi comunitare, în dorinţa de a simplifica şi de a face mai transparentă politica de coeziune. Cele trei priorităţi privesc convergenţa, competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă şi respectiv cooperarea teritorială. Programele legate de convergenţă vor acţiona în direcţia în care operează în prezent Obiectivul 175

1, adică se vor adresa regiunilor cu un PIB / cap de locuitor sub 75% din media UE, în scopul de a promova creşterea economică în vedere atingerii convergenţei reale. Programele care vor fi prezentate în cadrul acestei priorităţi vor utiliza resursele Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondului Social European (FSE) şi a Fondului de Coeziune. Cea de-a doua prioritate priveşte competitivitatea şi ocuparea forţei de muncă în vederea atingerii obiectivelor fixate prin strategia de la Lisabona. Abordarea acestei componente se va face atât la nivel regional, cât şi la nivel naţional, pentru proiectele dezvoltate la nivel regional finanţările fiind din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR). Cea de-a treia prioritate priveşte cooperarea teritorială la nivel european propunând, în baza experienţei pozitive a Iniţiativei Interreg, intensificarea cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi inter-regionale. Finanţarea va fi asigurată din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR). Pentru o imagine mai bună a diverselor fonduri existente la nivelul Uniunii Europene, este utilă descrierea fondurilor structurale şi a celorlalte instrumente financiare destinate dezvoltării regionale şi a modului cum acestea operează. Fondul Social European (FSE) a fost creat în anul 1958 odată cu semnarea Tratatului de la Roma şi este cel mai vechi instrument financiar aflat la dispoziţia instituţiilor comunitare. Apariţia lui a fost determinată de temerile Italiei (care în acel moment avea cea mai puţin performantă economie dintre cei şase membri) că liberalizarea comerţului va determina efecte negative asupra forţei de muncă, mai ales, din regiunile mai slab dezvoltate economic (sudul Italiei). În prezent, scopul său este de a îmbunătăţi funcţionarea pieţei forţei de muncă în condiţiile liberei circulaţii a acesteia şi de a asigura reintegrarea şomerilor pe piaţa muncii. Tipurile de măsuri finanţate din Fondul Social European au în vedere aspecte legate de elaborarea unor politici active pentru: combaterea şomajului (în special a şomajului pe termen lung); reintegrarea profesională a acestora şi furnizarea de sprijin pentru cei care intră pe piaţa muncii; promovarea egalităţii de şanse în ceea ce priveşte accesul la piaţa muncii; dezvoltarea sistemelor de educaţie şi formare; îmbunătăţirea participării femeilor pe piaţa muncii; concentrarea potenţialului uman în domeniile cercetării şi dezvoltării; etc. Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) a apărut în anul 1962 şi este împărţit în două secţiuni (secţiunea Garantare şi secţiunea Orientare); primei secţiuni îi sunt alocate majoritatea fondurilor, deoarece contribuie la finanţarea Politicii Agricole Comune (PAC) prin acoperirea cheltuielilor legate de organizarea comună a pieţelor şi finanţarea subvenţiilor pentru susţinerea preţurilor produselor agricole. FEOGA este cel mai important fond structural din punct de vedere bugetar, deoarece concentrează aproximativ 40% din bugetul Comunităţii 6 . 176

Secţiunea Orientare acţionează ca un fond structural, urmărind dezvoltarea zonelor rurale prin măsuri care vizează: finanţarea investiţiilor în exploataţiile agricole; sprijinirea tinerilor agricultori; ajutoarea pentru pensionarea anticipată în agricultură; susţinerea zonelor defavorizate şi a zonelor cu restricţii ecologice; promovarea metodelor de producţie agricolă destinate protecţiei mediului şi conservării spaţiului natural (agromediul); îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole; dezvoltarea şi utilizarea optimă a pădurilor; încurajarea turismului şi a activităţilor artizanale; etc. 7 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) a apărut în anul 1975 şi este principalul fond structural care vizează dezvoltarea regională. Obiectivul său principal este acela de a promova coeziunea economică şi socială prin reducerea disparităţilor existente între regiunile ţărilor membre. Motivul constituirii Fondului European de Dezvoltare Regională l-a constituit aderarea, în anul 1973, a Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei la Comunitatea Economică Europeană; Marea Britanie în special, a negociat aderarea sa, deoarece urma să aibă o contribuţie însemnată la Politica Agricolă Comună, iar nivelul de dezvoltare al economiei britanice se situa sub cel al statelor care erau deja membre în Comunitate. În acelaşi timp, cei trei noi membri aveau dificultăţi importante legate de unele regiuni, confruntate cu importante dificultăţi economice. 8 Intervenţiile FEDR urmăresc: investiţii productive care să conducă la crearea şi menţinerea de locuri de muncă; investiţii în infrastructură, care să contribuie la revitalizarea zonelor aflate în declin economic, a zonelor urbane inactive, dezvoltare rurală; sprijinirea dezvoltării locale şi a activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii; investiţii în educaţie şi sănătate. Instrumentul Financiar de Orientare în dome niul Pescuitului (IFOP) a fost creat, în anul 1994, prin concentrarea tuturor instrumentelor financiare care priveau pescuitul, această reformă fiind determinată de aderarea statelor nordice la Uniune, state care aveau un ridicat nivel de dependenţă faţă de acest segment economic. Obiectivele IFOP urmăresc: realizarea unui echilibru pe termen lung între resursele piscicole şi exploatarea acestora; modernizarea flotelor; protecţia zonelor marine; dezvoltarea acvaculturii; sprijinirea dezvoltării zonelor dependente de pescuit şi acvacultura; sprijinirea prelucrării şi comercializării produselor piscicole; promovarea produselor; sprijinirea tinerilor pescari la achiziţionarea primului lor vas; combaterea pescuitului în exces; etc. Iniţiativele comunitare (IC) au fost introduse, în anul 1988 şi au ca princ ipală caracteristică faptul că furnizează Comisiei resurse financiare pentru a interveni, independent de voinţa statelor membre, în domenii pe care le consideră esenţiale pentru asigurarea coeziunii economice şi sociale, dar şi de a experimenta finanţarea unor acţiuni care sunt considerate inovatoare şi care diferă de cele finanţate de fondurile structurale clasice. Astfel, Comisia a 177

utilizat iniţiativele comunitare pentru a finanţa domenii noi, care nu figurau în cadrul prevederilor tratatelor (spre exemplu politica urbană), adresându-se nivelului local în locul celui regional9 . Suma alocată pentru iniţiativele comunitare este de 9% din bugetul total al fondurilor structurale, iar fiecare program este finanţat dintr- un singur fond. Numărul iniţial al iniţiativelor comunitare a fost de doisprezece, ele fiind extinse la treisprezece pentru perioada 1994-1999, iar prin reforma din 1999 au fost reduse la patru: -

Inte rreg III: este finanţat din FEDR şi are trei componente: componenta A (cooperare transfrontalieră), componenta B (cooperare transnaţională) şi componenta C (cooperare interregională). Programul urmăreşte stimularea celor trei tipuri de cooperare şi a altor iniţiative regionale, regiunile fiind considerate ca entităţi geografice şi culturale distincte, independent de apartenenţa lor la un stat sau la altul. Este, de asemenea, susţinută cooperarea între regiuni ale statelor membre şi cele ale statelor candidate. Din acest punct de vedere, programul susţine în modul cel mai autentic ideea unei „Europe a regiunilor”;

-

Urban II: este finanţat prin FEDR şi urmăreşte regenerarea economică şi socială a oraşelor aflate în declin economic. Acest program al UE a fost stabilit, în anul 1994, în continuarea programului Urban I. O caracteristică importantă a acestui program o constituie faptul că se bazează pe implicarea directă a autorităţilor locale, prin prisma problemelor şi responsabilităţilor pe care le au pentru soluţionarea problemelor de la nivel local;

-

Leader+: este finanţat din FEOGA-secţiunea Orientare şi urmăreşte dezvoltarea rurală prin sprijinirea proiectelor şi iniţiativelor grupurilor locale de acţiune. Programul s-a dezvoltat pe baza iniţiativelor precedente Leader I (1991-1994) şi Leader II (1994-1999) şi urmăreşte implicarea actorilor, din mediul rural, în identificarea potenţialului pe termen lung al zonei lor şi sprijinirea financiară a acestora în implementarea strategiilor proprii pentru dezvoltarea acestui potenţial. Scopul programului este de a conserva şi întări moştenirea culturală şi naturală a zonelor rurale, de a stimula mediul economic din zonele respective, dar şi de a îmbunătăţi capabilităţile organizatorice ale comunităţilor rurale;

-

Equal: este finanţat prin FSE şi urmăreşte combaterea discriminării şi inegalităţilor de pe piaţa forţei de muncă, dar şi facilitarea integrării profesionale a azilanţilor, care constituie o problemă serioasă pentru un mare număr de state membre. Apărut ca program comunitar în anul 2000, are la bază iniţiativele comunitare precedente Adapt şi Employment. 178

Pentru perioada de programare 2000-2006 a apărut un instrument nou, cunoscut sub denumirea de re zerva de performanţă, care are rolul de a spori eficacitatea asistenţei oferite statelor membre prin intermediul fondurilor structurale. Fondul funcţionează sub forma unui premiu care se acordă programelor cu cel mai mare succes la sfârşitul anului 2003, când are loc evaluarea intermediară. Bugetul acestui fond este de 4% din bugetul alocat fiecărui stat membru şi este alocat de către Comisie, în funcţie de propunerile primite din partea fiecărui stat 10 . În afara fondurilor prezentate anterior, la nivelul Uniunii Europene, mai exist ă alte două fonduri speciale: Fondul de Coeziune şi Fondul European de Solidaritate. Fondul de Coeziune datează din anul 1992 şi este unul dintre instrumentele financiare cele mai noi. Aşa cum indică şi denumirea, Fondul de Coeziune este destinat special pentru atingerea unuia dintre scopurile fundamentale ale Uniunii Europene şi anume cel al coeziunii sociale. Conceptul de coeziune socială a apărut odată cu Actul Unic European (1986), iar prin Tratatul de la Maastricht coeziunea socială este corelată cu realizarea uniunii economice şi monetare, având un rol important în realizarea şi funcţionarea pieţei şi monedei unice. Motivul care a stat la baza apariţiei acestui fond este faptul că patru dintre statele membre ale Uniunii (Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda) aveau probleme serioase în atingerea criteriilor de convergenţă, ceea ce ar fi putut crea probleme odată cu aderarea la Uniunea Economică şi Monetară (UEM). Intenţia acestui fond a fost de a ajuta cele patru state, mai puţin dezvoltate, să facă faţă dureroaselor transformări necesare pentru intrarea în UEM: tocmai de aceea, statele eligibile pentru Fondul de Coeziune sunt restricţio nate la cele care au un Produs Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor sub 90% din media UE. Succesul acestui fond a fost unul foarte mare dacă avem în vedere ritmurile de creştere ale economiilor portugheză, spaniolă şi irlandeză din ultimii ani, cu mult peste media de creştere a celorlalte state membre. Fondul de Coeziune acţionează în două domenii importante: sprijinirea atingerii de către state a obiectivelor politicii comunitare prin finanţarea proiectelor de mediu pe scară largă şi sprijinirea îmbunătăţirii infrastructurii de transport, prin finanţarea creării sau dezvoltării reţelelor de transport transeuropean. Sprijinul financiar, în cadrul acestui fond, diferă de cel al fondurilor structurale prin aceea că el este structurat pe bază de proiecte şi nu de programe, ca în cazul fondurilor structurale. Fondul European de Solidaritate a fost înfiinţat în anul 2002, în urma inundaţiilor care au devastat numeroase state europene (Franţa, Germania, Austria, etc.). Obiectivul acestui fond este acela de a sprijini statele care sunt afectate de diverse dezastre naturale majore, în baza principiului solidarităţii care stă la baza tuturor fondurilor structurale. Pentru a putea accesa suportul financiar este necesar să fie îndeplinite două criterii: în primul rând, în cazul unui stat, pierderile estimate trebuie să fie de 3 miliarde Euro sau mai mult de 0,6% din venitul naţional 179

brut; în cazul unor dezastre regionale majore, daunele trebuie să afecteze cea mai mare parte a populaţiei din regiunea respectivă şi să aibă consecinţe majore în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă şi stabilitatea economică a zonei respective. Numărul mare de fonduri de finanţare existente la nivelul Uniunii, precum şi sumele importante care sunt alocate dezvoltării regionale contribuie, în mod semnificativ, la finanţarea proiectelor de dezvoltare de la nivelul regiunilor europene. Cu toate acestea, există şi unele aspecte negative, dintre care se remarcă gradul ridicat de complexitate şi tehnicitate al acestora, ceea ce face ca accesul la finanţare să fie, în unele cazuri, dificil. O altă problemă importantă este aceea că, odată cu extinderea semnificativă din primul deceniu al celui de-al doilea mileniu, presiunea asupra acestor fonduri va fi cu mult mai importantă, în condiţiile în care, cu toate ca sau făcut semnificative măriri ale sumelor alocate din bugetul UE, se remarcă o reticenţă din ce în ce mai mare a statelor bogate ale Uniunii (în special din partea Germaniei care este principalul contributor la bugetul Uniunii) de a suporta creşteri ale acestora 11 . 2. Comitetul Regiunilor şi relevanţa sa instituţională în Europa comunitară Comitetul Regiunilor reprezintă un element important al aprofundării descentralizării, prin sporirea eficienţei participării administraţiilor regionale şi locale, contribuind la diminuarea „deficitului” democratic la nivel comunitar. El este expresia regionalului şi localului în instituţiile comunitare. Necesitatea lui a fost determinată, deci, de faptul că instituţiile Uniunii Europene sunt situate departe de cetăţeni, ceea ce a creat o problemă în ceea ce priveşte afecţiunea acestora faţă de construcţia europeană. Acest lucru a devenit evident la semnarea Tratatului de la Maastricht, respins în cadrul unui prim referendum care a avut loc în Danemarca în 1992, fiind aprobat cu o majoritate mică în anul următor. Această tendinţă continuă să fie vizibilă şi în prezent. Cu ocazia referendumurilor care au fost organizate în Franţa şi Olanda pentru aprobarea proiectului de tratat care instituie o constituţie pentru Uniunea Europeană, locuitorii din ambele state fondatoare ale construcţiei europene au respins proiectul care presupunea extinderea uniunii politice. Tocmai de aceea este necesară constituirea unor instrumente pentru a aduce procesul decizional de la nivel european mult mai aproape de cetăţeni, în baza principiului subsidiarităţii. Pentru a răspunde problemei de vizibilitate în rândul cetăţenilor pe care o avea construcţia europeană, Tratatul de la Maastricht a creat în cadrul Uniunii Europene (art. 198a – 198c) un „Comitet al Regiunilor”, compus din reprezentanţi ai diferitelor colectivităţi regionale şi locale. Acest Comitet a fost creat ca urmare a presiunilor tot mai mari pe care acestea le exercitau asupra statelor membre pentru a determina participarea lor la luarea deciziilor. Prima 180

menţiune a Comitetului Regiunilor apare la nivelul la art. 4, unde se stipulează că atât Consiliul, cât şi Comisia, sunt sprijinite de un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii consultative. Tratatul de la Amsterdam adaugă Parlamentul European instituţiilor care pot să consulte Comitetul Regiunilor. Consultarea Comitetului Regiunilor este obligatorie pentru prevederile stipulate în Tratat sau poate fi iniţiată de Comisie, Consiliu sau Parlamentul European pentru problemele în care consideră oportună consultarea. Comitetul Regiunilor are dreptul de a emite avize atunci când apreciază a fi necesar. În cazul când Comisia sau Consiliul au considerat necesar avizul Comitetului, termenul în care acesta trebuie să- l prezinte, nu poate fi mai mic de o lună, începând cu data comunicării pentru solicitarea avizului, trimisă preşedintelui Comitetului. Dacă acesta nu prezintă avizul în termenul menţionat, se poate trece peste lipsa avizului. Numărul membrilor Comitetului a fost stabilit la 222 12 , repartizarea acestora pe ţări fiind: Belgia (12), Danemarca (9), Germania (24), Grecia (12), Spania (21), Franţa (24), Irlanda (9), Italia (24), Luxemburg (6), Olanda (12), Portugalia (12) şi Marea Britanie (24). Numărul acestora este completat ulterior pe măsura extinderii Uniunii Europene cu noi membri: astfel, prin Tratatul de la Amsterdam (art. 263), Comitetul Regiunilor a fost lărgit, incluzând reprezentanţi ai noilor state care au aderat la Uniune: Austria (12), Finlanda (9) şi Suedia (12). Apoi, Tratatul de la Nisa stabileşte ca numărul membrilor Comitetului Regiunilor nu poate depăşi 350, iar repartizarea locurilor pe state pentru o Uniune cu 27 de state este următoarea: Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia (24); Spania şi Portugalia (21); România (15); Olanda, Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria, Portugalia, Suedia, Bulgaria, Austria (12); Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Lituania (9); Letonia, Slovenia şi Estonia (7); Cipru şi Luxemburg (6) şi Malta (5), în total 344 de membri. Comitetul are un număr similar de membri supleanţi, care participă la şedinţe în absenţa titularului. Membrii titulari şi supleanţi sunt propuşi de statele membre şi numiţi de Consiliu pentru o perioadă de patru ani; mandatul lor poate fi reînnoit. Membrii Comitetului Regiunilor nu pot fi legaţi printr-un mandat imperativ, ei îşi exercită funcţia în deplină independenţă şi în interesul general al Comunităţii. Tratatul de la Amsterdam introduce o incompatibilitate refe ritoare la persoanele care pot fi membri ai Comitetului, excluzându- le pe cele deja existente în Parlamentul European. Tratatul de la Nisa prevede că membrii Comitetului Regiunilor trebuie să fie aleşi în cadrul unor autorităţi regionale sau locale sau să răspundă din punct de vedere politic, în faţa unei adunări alese. Comitetul Regiunilor

îşi desemnează dintre

membrii săi preşedintele,

prim

vicepreşedintele şi biroul, care sunt aleşi pentru o perioadă de doi ani. De asemenea, Comitetul îşi stabileşte propriul regulament de funcţionare, care este aprobat în unanimitate de către 181

Consiliu. Sesiunea constitutivă a CoR s-a ţinut la 9-10 martie 1994. În baza tratatului de instituire a unei constituţii pentru Europa, mandatul se va prelungi la 5 ani (similar cu cel al Parlamentului European). Preşedintele şi biroul vor avea un mandat de doi ani şi jumătate. Organismele constitutive ale Comitetului Regiunilor sunt: preşedintele, Biroul, Adunarea plenară şi comisiile 13 . Biroul este ales pe o perioadă de doi ani de către Adunarea plenară. Acesta este format din 56 persoane: preşedinte, prim-vicepreşedinte, 25 de vicepreşedinţi, 25 de membri, cei patru preşedinţi ai grupărilor politice. Cu excepţia Preşedintelui, prim- vicepreşedintelui şi preşedinţilor grupărilor politice, locurile Biroului sunt repartizate între delegaţiile naţionale după cum urmează: Germania, Spania, Franţa, Italia, Polonia, Marea Britanie (3 locuri); Belgia, Danemarca, Grecia, Ungaria, Irlanda, Lituania, Olanda, Austria, Portugalia, Cehia, Slovacia, Finlanda, Suedia (2 locuri), Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg, Malta (1 loc). Biroul îşi asumă următoarele sarcini: a) stabilirea proiectului programului politic la începutul fiecărui mandat şi controlarea executării acestuia. O dată pe an, precum şi la expirarea fiecărui mandat, la solicitarea Biroului, Preşedintele prezintă Adunării plenare un raport de evaluare a reuşitei lucrărilor Comitetului; b) pregătirea, organizarea şi coordonarea lucrărilor Adunării plenare şi a comisiilor; c) competenţa generală pentru probleme de natură financiară, organizatorică şi administrativă privind membrii titulari şi membrii supleanţi, organizarea internă a Comitetului şi a secretariatului general al acestuia inclusiv planul de organizare şi organismele Comitetului; d) Biroul mai are dreptul: - de a constitui grupuri de lucru alcătuite din membrii Biroului sau alţi membri ai Comitetului, pentru a oferi consultanţă acestuia în anumite probleme; acestea pot avea un număr maxim de opt membri; - să ceară ca la reuniunile acestora să asiste şi alţi membri ai Comitetului, în funcţie de competenţa şi de funcţiile deţinute, precum şi persoane din exterior; e) angajarea Secretarului general, a funcţionarilor şi a altor agenţi superiori în grad; f) prezentarea în faţa Adunării plenare a proiectului de stare previzională a încasărilor şi datoriilor Comitetului; g) autorizarea reuniunilor în afara punctelor de lucru obişnuite, luarea de măsuri privind structura şi modalităţile de funcţionare a grupurilor de lucru sau a comitetelor mixte constituite cu ţările candidate la aderare. Comitetul se reuneşte în cadrul Adunării plenare. Principalele sarcini exercitate, în mod special, de Adunarea plenară vizează: adoptarea avizelor, rapoartelor şi rezoluţiilor; adoptarea proiectului de stare previzională a încasărilor şi datoriilor Comitetului; adoptarea programului 182

politic al Comitetului la începutul fiecărui mandat; alegerea Preşedintelui, a prim vicepreşedintelui şi a altor membri ai Biroului; constituirea comisiilor; adoptarea şi revizuirea regulamentului de procedură al Comitetului. Preşedintele Comitetului convoacă Adunarea plenară cel puţin o dată pe trimestru. Calendarul sesiunilor plenare este fixat în cel de-al treilea trimestru al anului precedent. Atunci când, cel puţin o treime din membri solicită acest lucru, în scris, Preşedintele trebuie să convoace o sesiune plenară extraordinară care va avea loc cel mai devreme într-o săptămână şi cel mai târziu la data solicitată în cerere. Aceasta trebuie să specifice problema care va fi examinată în cadrul sesiunii plenare extraordinare. Nici un alt subiect nu poate figura în ordinea de zi a acesteia. Sesiunile Adunării plenare sunt deschise publicului, cu excepţia cazului în care se stabileşte altfel pentru întreaga sesiune sau pentru un anumit punct aflat pe ordinea de zi. Reprezentanţii Parlamentului European, cei ai Consiliului şi Comisiei pot participa la sesiunile plenare. Membrii Comitetului regiunilor sunt organizaţi în şase comisii, însărcinate cu asigurarea întocmirii avizelor Comitetului Regiunilor la propunerile Comisiei Europene. În prezent, există şase comisii specializate:

COTER

Comisia pentru politica privind coeziunea teritorială (politica regională, transporturile, turismul)

ECOS

Comisia pentru politică economică şi socială (dreptul muncii, politica socială, sănătate, piaţa internă)

DEVE

Comisia pentru dezvoltare durabilă (mediu, agricultură, pescuit, politica privind consumatorii)

EDUC

Comisia pentru cultură şi educaţie (educaţie şi cercetare, cultură, societa tea informaţiei)

CONST

Comisia pentru probleme constituţionale şi de guvernare (dosare instituţionale, în special reforma instituţiilor UE, securitate şi justiţie)

RELEX

Comisia pentru relaţii externe (extindere, relaţiile cu ţările terţe, imigrare)

Comisiile au în special ca misiune elaborarea proiectelor privind avizele, rapoartele şi rezoluţiile care sunt ulterior supuse adoptării de către Adunarea plenară. Structura comisiilor trebuie să reflecte modul de reprezentare a Statelor membre în cadrul Comitetului. Membrii Comitetului trebuie să facă parte din cel puţin o comisie, dar nu mai mult de două. Pot fi prevăzute excepţii de către Birou pentru membrii care aparţin delegaţiilor naţionale alcătuite 183

dintr- un număr mai mic de membri decât numărul comisiilor. În cadrul primei reuniuni, fiecare comisie desemnează dintre membrii săi un preşedinte, un prim vice-preşedinte şi, dacă este necesar, un număr de maxim doi vicepreşedinţi care alcătuiesc biroul comisiei respective. Membrii titulari şi membrii supleanţi ai unui Stat membru alcătuiesc o delegaţie naţională. Fiecare delegaţie naţională îşi stabileşte propria organizare internă şi îşi alege un preşedinte, al cărui nume este comunicat oficial Preşedintelui Comitetului. Membrii titulari şi membrii supleanţi ai Comitetului Regiunilor au constituit grupări care reflectă orientarea politică a acestora. Criteriile de admitere sunt stabilite în regulamentul de procedură specific fiecărei grupări politice. Înscrierea este efectuată de către membri la secretariatului grupării alese. Membrii Comitetului Regiunilor care nu doresc să adere la una dintre acestea grupări sunt consideraţi neînscrişi. În prezent, există patru grupări politice: Partidul socialiştilor europeni (PSE), Partidul popular european (PPE), Alianţa democraţilor şi liberalilor pentru Europa (ALDE) şi Uniunea pentru o Europă a Naţiunilor – Alianţa europeană (UEN-AE). Pentru constituirea unei grupări politice este necesar un număr minim de douăzeci de membri titulari sau membri supleanţi care reprezintă cel puţin trei State membre, un număr de optsprezece membri titulari sau membri supleanţi, reprezentând cel puţin de patru State membre sau un număr de şaisprezece membri titulari sau membri supleanţi, reprezentând cel puţin cinci State membre, din care cel puţin jumătate, în fiecare caz, trebuie să fie membri titulari. Un membru titular sau supleant nu poate adera decât la o singură grupare politică. O grupare politică este dizolvată atunci când nu este întrunit numărul necesar de membri. Comitetul Regiunilor are ca sarcină principală participarea la procesul decizional al Uniunii Europene pentru a reprezenta şi apăra interesele colectivităţilor teritoriale. Aceasta se realizează în special prin intermediul avizelor adresate Comisiei europene, Consiliulu i Uniunii Europene şi Parlamentului European. Avizele, în funcţie de forma de prezentare a acestora, sunt: 1. Prezentare obligatorie: Tratatul care instituie Comunitatea Europeană impune consultarea, de către Consiliu sau Comisie, a Comitetului Regiunilor în următoarele domenii: educaţie, formare profesională, tineret şi cultură, sănătate publică, mediu, transport, reţele transeuropene în sectoarele infrastructurii, telecomunicaţiilor şi energiei, coeziunii economice şi sociale, dreptului muncii, politicii sociale, şi Fondului Social European; 2. Prezentare

facultativă: Comisia, Consiliul sau Parlamentul european pot, atunci când

consideră că este oportun, consulta Comitetul Regiunilor în privinţa altor subiecte decât cele prezentate pentru consultare obligatorie; în plus, Comisia şi/sau Consiliul transmite adesea şi alte documente Comitetului. În acest caz, Comitetul poate, atunci când consideră că interesele regionale specifice sunt în joc, să emită un aviz în legătură cu acest subiect; 184

3. Prezentare automată: În fine, din proprie iniţiativă, Comitetul poate decide emiterea unui aviz sau elaborarea unui raport atunci când acesta doreşte să lanseze o discuţie pe un anumit subiect. În afara avizelor de prezentare sau a prezentărilor automate legate de consultările Comisiei Europene, ale Consiliului şi Parlamentului European, Comitetul Regiunilor emite de asemenea rapoarte prospective, rezoluţii, rapoarte şi declaraţii. Este evident faptul că, rolul Comitetului Regiunilor va deveni din ce în ce mai semnificativ odată cu extindere Uniunii la un număr mai mare de membri, precum şi cu introducerea şi lărgirea utilizării principiului subsidiarităţii. Totodată, sarcinile autotităţilor locale şi regionale referitoare la dezvoltarea regiunilor sunt din ce în ce mai importante, ceea ce va avea, în mod cert, un puternic efect şi la nivel comunitar, probabil prin întărirea competenţelor Comitetului. 3. Comitetul Economic şi Social Comitetul Economic şi Social (CES) este unul dintre organismele consultative cele mai vechi din cadrul Uniunii, creat în anul 1958, în baza Tratatelor de la Roma (Tratatul Comunităţii Economice Europene şi cel al Comunităţii Europene a Energiei Atomice). La nivelul său sunt reprezentate cele mai diverse categorii economice şi sociale de la nivel european, care au posibilitatea să-şi exprime punctele de vedere asupra activităţilor şi iniţiativelor comunitare. Datorită eterogenităţii componenţei sale (sunt incluşi reprezentanţi ai producătorilor, agricultorilor, transportatorilor, comercianţilor, profesiunilor liberale şi de interes general, meseriaşilor şi muncitorilor), Comitetul Economic şi Social poate fi considerat ca fiind cel mai eficient instrument de legătură între instituţiile comunitare şi societatea civilă europeană. Diversitatea mare a intereselor reprezentate la nivelul Comitetului face ca, în unele cazuri, compromisul asupra soluţiei acceptabile pentru toţi factorii implicaţi să fie dificil de găsit; cu toate acestea, în cei aproape 50 de ani de existenţă, Comitetul a devenit un partener viabil al instituţiilor europene, ariile sale de competenţă fiind extinse permanent de la un tratat la altul. În foarte multe cazuri, Comisia consultă Comitetul în acele domenii în care consideră că expertiza sa este insuficientă sau iniţiază noi propuneri, pe baza problemelor semnalate de CES. Având în vedere că misiunea esenţială a Comitetului Economic şi Social este de a asista instituţiile comunitare importante (Parlamentul European, Comisia şi Consiliul) şi de a sprijini organizaţiile societăţii civile de la nivel european, pentru a se implica în procesul de luare a deciziilor, prevederile din Tratatul CEE stipulează că CES trebuie consultat în următoarele domenii: politică agricolă; libera circulaţie a forţei de muncă; dreptul de rezidenţă; extinderea serviciilor; transport; piaţa comună; politica socială; Fondul Social European; pregătirea 185

profesională; cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi mediul. Tratatul de la Maastricht a extins ariile în care Comitetul trebuie consultat şi asupra unor domenii care nu erau prevăzute iniţial (spre exemplu, politica regională). Mai mult decât atât, la articolul 198 se prevede: „Comitetul este consultat, în mod obligatoriu, de Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute de prezentul tratat. Comitetul poate fi consultat de aceste instituţii în toate cazurile în care acestea consideră oportun. Comitetul poate lua iniţiativa emiterii unui aviz în toate cazurile în care consideră oportun.”14 (s.n.) Activitatea Comitetului Economic şi Social se desfăşoară la nivelul următoarelor structuri: adunarea, biroul, preşedintele şi secţiunile 15 . În urma extinderii Uniunii Europene, din anul 2004, numărul membrilor Comitetului a ajuns la 317 membri, repartiţia acestora între statele membre fiind similară cu cea din Comitetul Regiunilor: Belgia (12); Cehia (12); Danemarca (9); Germania (24); Estonia (7); Grecia (12); Spania (21); Franţa (24); Irlanda (9); Italia (24); Cipru (6); Letonia (7); Lituania (9); Luxemburg (6); Ungaria (12); Malta (5); Olanda (12); Austria (12); Polonia (21); Portugalia (12); Slovenia (7); Slovacia (9); Finlanda (9); Suedia (12) şi Marea Britanie (24). Membrii sunt propuşi de către guvernele statele membre şi sunt numiţi de Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit. Biroul este alcătuit din 37 de membri din toate statele membre şi cuprinde: a) preşedintele, cei doi vicepreşedinţi şi 25 de membri aleşi, în mod direct, de către adunare şi reprezentând toate statele membre; b) preşedinţii celor 3 grupuri ale CES; c) preşedinţii celor 6 secţiuni specializate. Preşedintele trebuie ales dintre membrii celor trei grupuri şi nu poate fi reales pentru mandatul următor; vicepreşedinţii sunt aleşi dintre membrii celor două grupuri rămase. Mandatul biroului şi al preşedintelui este de 2 ani. Sarcina preşedintelui este de a reprezenta Comitetul în relaţiile cu instituţiile europene sau cu terţi, în timp ce biroul organizează activitatea CES. Cele trei grupuri stabilite la nivelul Comitetului sunt următoarele: a) Grupul I – este format din reprezentanţii patronatelor de la nivelul statelor membre şi are în componenţă persoane din sectorul privat şi public industrial, a micilor afaceri, a camerelor de comerţ, sistemului bancar şi de asigurări, transport şi agricultură. Politicile de la nivelul acestui grup, reflectă poziţia mediului de afaceri faţă de dezvoltarea Uniunii Europene ca o piaţă liberă, bazată pe libera circulaţie a capitalurilor, bunurilor şi produselor, ca premise pentru dezvoltarea economică şi creşterea eficienţei. b) Grupul II – este alcătuit din reprezentanţii salariaţilor, în general persoane cu experienţă în cadrul organizaţiilor sindicale. Grupul II este alcătuit din 110 persoane şi au ca 186

prioritate îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă ale muncitorilor, promovarea progresului uman al locuitorilor Uniunii, dar şi al celor din afara acesteia. c) Grupul III – este grupul cel mai eterogen şi reflectă modificările care au loc la nivelul Europei. El este alcătuit din reprezentanţii diferitelor grupuri de interese: organizaţii ale fermierilor, ale micilor oameni de afaceri, meseriaşilor, asociaţii non-profit, organizaţii ale consumatorilor, pentru protecţia mediului, persoanelor cu handicap, membri ai comunităţii ştiinţifice şi academice şi ai altor organizaţii neguvernamentale. În acest mod sunt reprezentate majoritatea intereselor existente la nivelul cetăţenilor Comunităţii, care sunt astfel implicaţi în luarea deciziilor comunitare. Secţiunile sunt create în aşa fel încât să acopere întreaga arie a prevederilor de la nivelul tratatelor; o dată la patru ani acestea pot fi modificate/adaptate în funcţie de noile arii care se doresc a fi acoperite. De obicei, secţiunile stabilesc un grup de studiu, care cuprinde în componenţa sa un raportor, asistat de experţi cu rolul de a pregăti opiniile Comitetului. Pentru probleme cu caracter particular pot fi înfiinţate subcomitete, care sunt structuri ad-hoc pe marginea unei probleme punctuale. Cele şase secţiuni ale Comitetului pentru perioada 20022006 sunt: a) Secţiunea pentru Uniune Economică şi Monetară şi Coeziune Socială (ECO), care este responsabilă cu remiterea de opinii legate de politicile economice, a resurselor financiare şi bugetare ale Uniunii, a problemelor legate de sistemele de impozitare şi de probleme legate de politicile structurale, de dezvoltare regională şi de coeziune economică şi socială. Tot în aria de competenţă a acestei secţiuni intră şi problemele legate de planificare teritorială, politici urbane şi ale zonelor metropolitane. b) Secţiunea pentru Piaţa Unică, Producţie şi Consum (INT) acoperă domeniile politicilor industriale, ale concurenţei, întreprinderilor mici şi mijlocii, serviciilor (comerţ, sistem bancar, turism, etc.). c) Secţiunea pentru Transport, Energie, Infrastructură şi Societatea Informaţiei (TEN) se ocupă de probleme legate de reţelele de transport paneuropean, de modurile de transport, producere a energiei electrice, serviciilor de interes general şi a societăţii informaţiei. d) Secţiunea Forţă de Muncă, Afaceri Sociale şi Cetăţenie (SOC) acoperă o gamă mare de politici: condiţii de muncă, protecţie socială, egalitatea între sexe, includerea socială, sănătate publică, combaterea discriminărilor, drepturile cetăţeneşti şi democraţia participativă la nivelul Uniunii, etc. e) Secţiunea pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Mediu (NAT) acoperă domeniul politicii agricole comune, dezvoltarea rurală, politicile de pescuit, protecţia mediului.

187

f) Secţiunea pentru Relaţii Externe (REX) are ca arii de activitate comerţul, dezvoltarea de relaţii cu zone din diverse zone ale globului, mai ales cu cele din zonele învecinate cu UE. Comitetul Economic şi Social emite opinii ca răspuns la documentele înaintate de către Consiliu, Comisie sau Parlamentul European, din proprie iniţiativă şi opinii exploratorii la solicitarea celor trei instituţii, pentru domenii care vor fi ulterior reglementate şi în care instituţiilor comunitare le lipseşte expertiza. Solicitările pentru formularea opiniei CES urmează următoarea procedură: Consiliul, Comisia sau Parlamentul European transmit preşedintelui cererea pentru formularea unei opinii; Biroul decide cărei secţiuni îi va reveni sarcina de a elabora punctul de vedere asupra documentului; secţiunea responsabilă formează un grup de studiu (format în medie din 9 membri) şi numeşte un raportor, care este asistat de experţi (maxim 4); pe baza documentului elaborat de grupul de studiu, secţiunea adoptă, cu majoritate simplă, opinia respectivă şi o înaintează preşedintelui CES; după discutarea textului opiniei, cu majoritate simplă, adunarea CES o adoptă şi o transmite instituţiei care a solicitat formularea opiniei, ea fiind, apoi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În cazul opiniilor din proprie iniţiativă, procedura de adoptare este similară, cu excepţia faptului că, opinia propusă de către biroul CES trebuie adoptată, mai întâi, de către adunarea Comitetului. 4. Banca Europeană de Investiţii Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost creată prin tratatul CEE de la Roma, în anul 1958, care prevedea că aceasta este un organism cu personalitate juridică, fără scop lucrativ, cu sediul la Luxemburg şi a cărei misiune este „să contribuie, recurgând la pieţele de capital şi la resursele proprii, la dezvoltarea armonioasă şi firească a pieţei comune în interesul Comunităţii. În acest scop, Banca Europeană de Investiţii facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi garanţii şi fără a avea scop lucrativ, finanţarea proiectelor menţionate mai jos în toate sectoarele economiei: (a) proiecte destinate să pună în valoare regiunile mai puţin dezvoltate, (b) proiecte care urmăresc modernizarea sau reconversia întreprinderilor sau crearea unor noi activităţi impuse de instituirea treptată a pieţei comune, care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi acoperite în totalitate prin diferitele mijloace de finanţare existente în fiecare dintre statele membre,

188

(c) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi acoperite în totalitate prin diferite mijloace de finanţare existente în fiecare din statele membre.”16 Tratatul de la Maastricht completează misiunea BEI cu următoarea prevedere (art. 198e): „În îndeplinirea misiunii sale, Banca facilitează finanţarea programelor de investiţii în legătură cu intervenţiile fondurilor structurale şi ale altor instrumente financiare ale Comunităţii.” Banca Europeană de Investiţii a devenit, la ora actuală, principala instituţie de credit a Uniunii Europene şi acordă împrumuturi şi garanţii în toate sectoarele de activitate economică. Capitalul social al BEI este format din contribuţiile fina nciare ale statelor membre şi este de 163.653.737.000 Euro, distribuţia acestora între statele membre fiind 17 :

Germania

26.649.532.500

Franţa

26.649.532.500

Italia

26.649.532.500

Marea Britanie

26.649.532.500

Spania

15.989.719.500

Belgia

7.387.065.000

Olanda

7.387.065.000

Suedia

4.900.585.500

Danemarca

3.740.283.000

Austria

3.666.973.500

Polonia

3.411.263.500

Finlanda

2.106.816.000

Grecia

2.003.725.500

Portugalia

1.291.287.000

Cehia

1.258.785.500

Ungaria

1.190.868.500

Irlanda

935.070.000

Slovacia

428.490.500

Slovenia

397.815.000

Lituania

249.617.500

Luxemburg

187.015.500

Cipru

183.382.000

Letonia

152.335.000

Estonia

117.640.000 189

Malta

69.804.000

Organele de conducere şi administrare ale BEI sunt: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul de Administraţie şi Comitetul Director. Consiliul Guvernatorilor este format din miniştri de finanţe ai statelor membre şi are rolul de a stabili direcţiile generale ale politicii de credit ale Băncii, acordând o atenţie deosebită pentru dezvoltarea pieţei comune; el mai aprobă raportul anual al Băncii, regulamentul de funcţionare al acesteia, datele financiare anuale, creşterea capitalului social, numeşte membrii Consiliului de Administraţiei şi pe cei ai Comitetului Director. Hotărârile Consiliului Guvernatorilor sunt luate cu majoritate, dar aceasta trebuie să reprezinte cel puţin 50% din capitalul social subscris. Consiliul de Administraţie este singurul care poate decide referitor la acordarea împrumuturilor şi garanţiilor; de asemenea, el fixează nivelul dobânzilor şi supraveghează funcţionarea corespunzătoare a Băncii, în conformitate cu prevederile tratatelor şi cu directivele adoptate de Consiliul Guvernatorilor. Consiliul de Administraţie este alcătuit din 26 de directori şi din 16 directori supleanţi. Directorii sunt numiţi de către Consiliul Guvernatorilor, pentru un mandat de 5 ani şi sunt câte unul din partea fiecărui stat membru, iar un director este nominalizat de către Comisie. Directorii supleanţi sunt numiţi de către Consiliul Guvernatorilor pentru aceeaşi perioadă, distribuţia lor între statele membre fiind următoarea: Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie (2); un director supleant fixat de comun acord de către Spania şi Portugalia; unul de către Belgia, Olanda şi Luxemburg; unul de Danemarca, Grecia şi Irlanda; unul de Austria, Finlanda şi Suedia; unul de către Cehia, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia; ultimul director supleant este nominalizat de către Comisia Europeana. De asemenea, pot fi cooptaţi în cadrul Consiliului de Administraţie şase experţi fără drept de vot (trei ca membri şi trei ca membri supleanţi). Mandatul membrilor Consiliului de Administraţie poate fi reînnoit după expirarea acestuia. Directorii supleanţi pot participa la şedinţele Consiliului de Administraţie, dar au drept de vot doar dac ă directorul lipseşte de la şedinţă. Şedinţele Consiliului de Administraţie sunt prezidate de preşedintele Comitetului Director, sau în absenţa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţi, dar acesta nu poate vota. Persoanele care fac parte din Consiliul de Administraţie sunt alese pe baza meritelor profesionale şi a independenţei, fiind responsabile doar faţă de Bancă. Deciziile sunt luate cu cel puţin o treime din membri, dar aceştia trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social subscris. Comitetul Director este alcătuit din Preşedinte şi 8 vicepreşedinţi, numiţi de Consiliul Guvernatorilor la propunerea Consiliului de Administraţie, pentru o perioad a de şase ani. Printr190

o decizie unanimă, Consiliul Guvernatorilor poate modifica numărul membrilor din Comitetul Director. Acesta este responsabil cu derularea activităţilor cotidiene ale Băncii. Pentru a putea decide este necesară prezenţa a cel puţin cinci membri. Structurile de la nivelul BEI sunt completate cu un Comitet de Audit, format din trei membrii, numiţi de Consiliul Guvernatorilor, care are ca respo nsabilitate verificarea anuală a operaţiunilor Băncii, a raportului financiar şi a contului de profit şi pierderi ale Băncii. În concluzie, putem aprecia, aşa după cum afirma Jacques Delors, că „regionalismul este o sursă de viitor pentru Europa” 18 . Iar integrarea europeană şi impulsul către regionalizare nu sunt fenomene contradictorii între ele, nu reprezintă procese antagonice, ci fac parte din reconsiderarea actuală a rolului şi funcţiilor statului în societate. Acesta nu mai este puternic, aşa cum apare în concepţia clasică a lui Hobbes, şi nici singurul cadru organizat de soluţionare a problemelor cu care se confruntă societatea. Statul va parcurge un proces evolutiv în două sensuri: pe de o parte, generat de crearea structurilor suprastatale, pe de altă parte, de descentralizarea largă în cadrul noii Europe a regiunilor. Ea va deţine, din perspectiva pluralistă, un rol de prim rang în integrarea societăţilor şi cetăţenilor europeni în noua realitate politică a Comunităţii.

191

CAPITOLUL IX JUSTIŢIE ŞI AFACERI INTERNE (J.A.I.) 1. Crearea „laboratorului” Schengen pentru spaţiul comunitar După o jumătate de secol de existenţă, construcţia europeană nu mai seamănă, din multe puncte de vedere, cu ceea ce era în 1957 1 : în primul rând, numărul membrilor s-a modificat simţitor în urma extinderilor succesive (dintre care, cea mai importantă a fost cea cu zece noi state, în 2002); în al doilea rând, omogenitatea existentă între cele şase state fondatoare a suferit prin includerea unor state cu nivele de dezvoltare economică, dar şi politică, diferite; în al treilea rând, contextul internaţional este radical diferit faţă de anii ‟60 sau ‟70, dacă avem în vedere proliferarea unor fenomene negative, de genul migraţiei ilega le, muncii la negru, criminalităţii transfrontaliere, traficului de persoane sau de droguri, arme, proliferării terorismului la nivel mondial2 , etc. Prăbuşirea regimurilor comuniste totalitare din estul Europei a creat posibilitatea unificării spaţiului european, în limitele sale geografice şi politice, desfiinţând „Cortina de Fier” care a divizat statele Europei, timp de peste jumătate de secol. În acelaşi timp însă, libertatea instituită în aceste state, a creat posibilitatea manifestării din ce în ce mai accentuate a tendinţelor negative prezentate anterior. Dezvoltarea economică a fostelor state comuniste nu a avut loc într- un ritm suficient de rapid, creând convulsii societăţilor respective, ceea ce a afectat şi statele din fosta Europă occidentală. Construcţia europeană a vizat, în primele sale decenii, dezvoltarea economică comună a statelor din vestul Europei, obiectiv uşor de realizat, în condiţiile în care, nive lurile de dezvoltare ale membrilor fondatori erau similare, compatibilitatea economiilor mare, sistemul economic comun, etc. Unificarea economică şi crearea unei pieţe unice au fost desăvârşite odată cu deceniul al nouălea al secolului trecut. Problema esenţială la acel moment era aceea de a trece la un nivel superior în ceea ce priveşte cooperarea între statele membre: unul dintre domeniile în care necesitatea cooperării a devenit evidentă era cel legat de domeniul afacerilor interne şi al justiţiei. Evoluţia în acest domeniu, de la începuturile sale şi până în prezent, a fost sinuoasă şi putem afirma că nu este încă finalizată. Acest lucru a fost determinat de faptul că domeniul afacerilor interne a fost şi este perceput, de foarte multe state membre, ca un atribut esenţial şi exclusiv al statului modern suveran: fiecare dintre acestea are ca responsabilitate menţinerea ordinii în interiorul graniţelor

192

sale, asigurarea securităţii propriilor cetăţeni faţă de ameninţările interne sau externe, protecţia teritoriului naţional la nivelul graniţelor externe sau administrarea justiţiei. Renunţarea la îndeplinirea acestor funcţii de către fiecare din statele membre şi transferarea acestor atribuţii la nivelul instituţiilor comunitare s-a făcut foarte greu, cu o mare rezistenţă din partea unor state membre (spre exemplu, Marea Britanie) şi pentru foarte multe domenii, doar parţial. Tratatele fondatoare nu făceau nici o referire la cooperarea în domeniile afacerilor interne şi a justiţiei, de aceea, statele membre colaborau sporadic şi pe un număr relativ restrâns de domenii, colaborarea având un caracter eminamente interguvernamental. Un rol important în această etapă a fost jucat de către Consiliul Europei, unde au fost dezbătute şi aprobate unele convenţii cu un impact important pentru dezvoltarea unui domeniu comunitar al afacerilor interne şi justiţiei (Convenţia privind extrădarea din 1957, asistenţa reciprocă în materie penală în 1972, etc.). Din nefericire, Consiliului Europei i-au lipsit mijloacele legale de a impune statelor membre respectarea prevederilor din convenţii, impac tul acestora fiind în consecinţă redus. Însă, dezbaterea acestor probleme la nivelul unei instituţii cu vocaţie europeană cum este Consiliul Europei, a contribuit la sensibilizarea elitelor europene şi a decidenţilor politici de la nivelul statelor europene asupra importanţei acestor probleme şi a necesităţii abordării lor dintr-o perspectivă comună. Tratatul de la Roma vorbea despre cele patru libertăţi de mişcare esenţiale (a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor) care trebuie să existe la frontierele dintre statele membre. Libertatea de circulaţie pentru cele patru categorii era esenţială în vedere atingerii obiectivelor economice pentru care fusese creată CE, mai ales în ceea ce priveşte dezvoltarea economică a statelor membre şi crearea unui spaţiu de prosperitate economică. Deşi la momentul acela accepţiunea oferită pentru persoane era limitată la aspectul economic al acestora (ca forţă de muncă şi nu ca indivizi care beneficiau de acest drept), stipularea acestei libertăţi a influenţat percepţia cetăţenilor din statele membre, aceştia realizând beneficiile de a putea circula liber în cadrul Comunităţii. Primul pas pentru crearea unui cadru unitar de abordare a problemelor din domeniul afacerilor interne a fost făcut în anul 1975, când miniştrii de interne ai statelor membre, confruntaţi cu proliferarea terorismului la scară internaţională, au creat cadrul TREVI (Terrorisme, radicalisme et violence internationale). Acesta prevedea organizarea de întâlniri regulate între miniştri de interne sau înalţi funcţionari din ministerele de resort, cu scopul de a schimba informaţii legate de activităţile grupărilor teroriste, de a colabora şi a-şi coordona acţiunile de combatere a acestora, precum şi de a facilita cooperarea transfrontalieră, în vederea prevenirii şi combaterii ameninţărilor teroriste la adresa statelor europene. Cadrul TREVI a fost creat în afara structurilor şi instituţiilor comunitare, ca o formă de colaborare benevolă a părţilor 193

implicate, neavând o formă de organizare juridică, resurse financiare sau umane proprii, lucru care a determinat limitarea eficienţei acestei forme de colaborare. Avantajele sale au fost vizibile pe termen lung, deoarece au determinat o desc hidere a structurilor de informaţii înspre colaborarea cu structurile similare din celelalte state membre. Datorită succesului repurtat în combaterea activităţilor teroriste, domeniile de colaborare au fost extinse şi la spălarea banilor, traficul de droguri sau combaterea crimei organizate. Acordul TREVI poate fi considerat, pe bună dreptate, ca precursorul viitoarelor acorduri Schengen, care vor pune bazele unei cooperări mult mai strânse şi mai sistematizate între statele membre. În afara ameninţărilor din partea organizaţiilor teroriste, au mai existat şi alţi factori ce au contribuit la conturarea necesităţii de cooperare între statele membre la începutul anilor ‟80: obiectivul politic declarat al Uniunii era acela de a asigura libertatea de circulaţie a persoanelor, urmărindu-se crearea unei „Europe a cetăţenilor”; pe de altă parte, obiectivul economic declarat al Comunităţii Europene consta în finalizarea pieţei interne şi suprimarea controalelor la frontierele interne. În baza experienţei de colaborare acumulate prin intermediul cadrului TREVI, cinci state membre (Olanda, Belgia, Luxemburg, Franţa şi Germania) au luat iniţiativa de a avansa în direcţia unei uniuni mai strânse între ele, prin eliminarea graniţelor interne şi asigurarea liberei circulaţii a persoanelor în cadrul acestui spaţiu. Securitatea noului spaţiu urma să fie asigurată la frontiera externă a acestor state. Acordurile Schengen au fost semnate la data de 14 iunie 1985 şi presupuneau eliminarea graduală a controalelor vamale la graniţele comune. Denumirea acestor acorduri provine de la localitatea în care au fost semnate (Schengen), un oraş luxemburghez, aşezat simbolic pe graniţa cu Franţa şi Germania. Iniţiativa celor cinci state se baza şi pe existenţa unor forme anterioare de liberă circulaţie între unele state vest-europene: Uniunea vamală Benelux, încheiată între Belgia, Olanda şi Luxemburg, acordurile dintre statele nordice (Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca şi Islanda) sau între Marea Britanie şi Irlanda (acordurile de liberă circulaţie între cele două state datează din 1921, chiar dacă în practică controlul la graniţe a fost menţinut). Acordurile Schengen au fost gradual acceptate de majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Marii Britanii, care, din cauza poziţiei ei insulare, continuă să considere că abolirea controalelor la graniţele interne dintre statele membre, nu oferă suficientă protecţie. Irlanda, datorită vecinătăţii sale cu Marea Britanie, a fost obligată să nu participe la aceste acorduri, iar Danemarca le-a acceptat doar parţial. Convenţia Schengen a fost semnată în luna iunie 1990 şi a intrat în vigoare în martie 1995, rolul ei fiind acela de a oferi statelor care au acceptat acordurile Schengen garanţii suplimentare, sau ceea ce se numeşte „măsuri compensatorii”, cu rolul de a suplini deficitul de 194

securitate rezultat în urma desfiinţării controlului la graniţele interne. Aceste măsuri includ stabilirea unui regim comun al vizelor, îmbunătăţirea cooperării între organele de poliţie, vamale şi judiciare, precum şi măsuri suplimentare în vederea combaterii ameninţărilor teroriste şi a crimei organizate. Măsurile adoptate prin intermediul convenţiei Schengen se refereau la următoarele domenii: 

eliminarea controlului la frontierele interne şi mutarea acestuia la frontierele externe ale Uniunii. În paralel, controlul la frontierele externe are la bază un set de reguli comune şi trebuie să fie cu mult mai sever;



accesul diferenţiat pentru cetăţenii UE şi cei care aparţin unor state terţe la punctele de intrare în spaţiul Schengen (aeroporturi, porturi, etc.);



armonizarea condiţiilor de acces pe teritoriul statelor membre şi a vizelor;



cooperarea în domeniul judiciar pentru accelerarea procesului de extrădare;



crearea Sistemului de Informaţii Schengen (SIS). Beneficiile desfiinţării controlului la nivelul graniţelor interne între statele membre sunt

evidente, atât în ceea ce priveşte domeniul economic, cât şi pentru cetăţenii europeni. Din nefericire, riscurile suprimării acestor controale pentru siguranţa statelor care au aderat la spaţiul Schengen, au determinat reticenţele manifestate de unele state.. Momentul de cotitură pentru domeniul justiţiei şi afacerilor interne este reprezentat de reforma profundă care a avut loc odată cu Tratatul de la Maastricht, considerat de unii autorii3 „un nou pact fondator”, cu rolul de a oferi soluţii la problemele extinderii, aprofundării construcţiei europene şi pentru identificarea unor soluţii în vederea sporirii e ficacităţii instituţiilor europene şi asigurarea unei reprezentativităţi crescute. Încă din preambulul Tratatului Uniunii Europene, repreze ntanţii statelor membre reafirmă că obiectivul Uniunii este de a asigura condiţiile pentru libera circulaţie a persoanelor, garantând în acelaşi timp siguranţa şi securitatea popoarelor pe care le reprezintă, acesta fiind şi motivul pentru care sunt introduse în tratat dispoziţii privind justiţia şi afacerile interne. Avem aşadar un obiectiv dual, pe de o parte rezultatul viziunii liberale privind necesitatea existenţei unei libertăţi de mişcare totale în interiorul Uniunii, iar pe de altă parte, avem restricţiile care provin din teama liderilor europeni, dar şi a cetăţenilor, de a nu permite, unor persoane indezirabile, accesul pe teritoriul statelor europene. Temerile acestora sunt în mare măsură justificate dacă ne gândim la faptul că statele Uniunii Europene au un grad de prosperitate economică care atrage persoane din ţările „lumii a treia”, cu scopul de a se stabili şi lucra în aceste state. Problema se complică şi mai mult dacă ne gândim că, din aceste state sărace sosesc, pe lângă persoanele dornice să lucreze şi un număr mare de persoane cu potenţial infracţional 195

ridicat. Extinderile succesive ale Uniunii (mai întâi cu Austria, Finlanda şi Suedia în anii ‟90, iar din 2004 cu alte 10 state din centrul şi estul Europei) au creat probleme în ceea ce priveşte securizarea graniţelor externe. Mutarea acestora către state cu potenţial infracţional ridicat (fostul spaţiu sovietic, spre exemplu) a pus o presiune suplimentară asupra statelor Uniunii în vederea asigurării securităţii lor. Articolul B al Tratatului introduce între obiectivele Uniunii şi pe acela privind „dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne”. Mai mult decât atât, se vorbeşte şi de o cetăţenie europeană, care vine să completeze cetăţenia naţională şi asigură cetăţenilor nou createi Uniuni Europene dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor Uniunii. Pentru detalierea domeniilor şi modalităţilor de cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne este introdus un nou titlu, Titlul VI – Dispoziţii privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. Conform articolului K.1 din acest titlu, domeniile considerate de interes comun sunt următoarele: 1. politica de azil; 2. regulile privind trecerea frontierelor externe ale statelor membre de către persoane şi exercitarea controlului asupra acestei treceri; 3. politica de emigrare şi politica faţă de resortisanţii ţărilor terţe (aici fiind vizate condiţiile de intrare şi de circulaţie ale acestora pe teritoriul statelor membre, condiţiile de şedere în statele membre, inclusiv reîntregirea familiei şi accesul pe piaţa forţei de muncă şi lupta împotriva imigraţiei, şederii şi muncii ilegale); 4. lupta împotriva toxicomaniei; 5. lupta împotriva fraudei de dimensiuni internaţionale; 6. cooperarea judiciară în domeniul civil; 7. cooperarea judiciară în domeniul penal; 8. cooperarea vamală; 9. cooperarea poliţienească în vederea prevenirii şi combaterii terorismului, traficului ilegal de droguri şi a altor forme grave de criminalitate internaţională, inclusiv organizarea la nivelul Uniunii a unui sistem de schimburi de informaţii, prin crearea Biroului European de Poliţie (Europol). Tratatul de la Maastricht creează o structură a Uniunii cu trei piloni: primul pilon vizează cooperarea în domeniul economic, cel de-al doilea se referă la o politică externă şi de apărare comune, iar cel de-al treilea vizează cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI). Acordul şi Convenţia Schengen sunt introduse la nivelul tratatului, acquis- ul Schengen devenind parte a dreptului comunitar. 196

Procedura de lucru în domeniul JAI este una interguvernamentală, statele membre informându-se şi consultându-se reciproc la nivelul Consiliului European, care şi ia decizii în ceea ce priveşte domeniul JAI. Pentru o perioadă tranzitorie, aceste decizii se iau prin unanimitatea statelor. De asemenea, ele stabilesc şi o colaborare între serviciile competente din cadrul administraţiilor naţionale pentru îndeplinirea acestor obligaţii. Comisia are dreptul de iniţiativă doar pentru obiectivele prevăzute la punctele 1-6. Prevederile introduse prin intermediul Tratatului de la Maastricht în ceea ce priveşte domeniul justiţiei şi afacerilor interne au constituit un evident progres, prin faptul că au inclus acest domeniu în sfera comunitară. Limitarea rolului de iniţiativă a Comisiei Europene doar la anumite domenii şi necesitatea existenţei unei unanimităţi pentru luarea deciziilor în domeniul JAI, au făcut ca eficienţa acestor acţiuni să fie limitată. Cu toate acestea, este important de subliniat faptul că JAI a devenit unul dintre cele mai dinamice sectoare de dezvoltare a acquis-ului comunitar, anual fiind adoptate mai mult de o sută de texte legislative pentru acest domeniu. Necesitatea luării deciziilor prin unanimitatea statelor membre a creat, în foarte multe cazuri, blocaje în adoptarea acestor decizii, deoarece divergenţele între state asupra problemelor din domeniul JAI au fost numeroase. Deficienţele existente au determinat modificări majore prin Tratatul de la Amsterdam în ceea ce priveşte cel „de-al treilea pilon” constituit prin Tratatul de la Maastricht. Mutaţiile sunt atât la nivel conceptual, cât şi în ceea ce priveşte modalităţile şi domeniile de cooperare. Sunt introduse şi instrumentele necesare pentru a susţine acest nou tip de cooperare: a) poziţiile comune: se referă la probleme de natură punctuală cu care se confruntă statele membre, stabilind răspunsuri punctuale pentru acestea (spre exemplu, sunt oferite definiţii comune pentru unii termeni, care altfel lasă loc unor interpretări particulare: refugiat, imigrant, etc.) b) acţiunile comune: sunt utilizate atunci când, pentru atingerea obiectivelor Uniunii acest lucru poate fi realizat mai uşor prin acţiunea comună statelor membre, datorită dimensiunii sau efectelor acţiunii preconizate; c) convenţii: sunt utilizate pentru a recomanda statelor membre anumite moduri de acţiune sau norme, aplicabile în conformitate cu prevederile constituţionale ale fiecărui stat (Convenţia pentru înfiinţarea unor instituţii, spre exemplu Europol). Tratatul de la Amsterdam reconfirmă intenţia statelor membre de a colabora în vederea asigurării obiectivului Uniunii de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie „într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”. Această nouă sintagmă introduce un obiectiv, considerat de unii autori 4 , ca mult prea pompos şi ambiţios. Motivele care stau la baza acestei aprecieri sunt legate de faptul că cele trei concepte sunt vagi şi greu de atins în practică. Pe de altă parte, 197

termenii sunt utilizaţi cu un înţeles specific: libertatea se referă doar la libera circulaţie în cadrul graniţelor interne, securitatea acoperă doar lupta împotriva infracţionalităţii internaţionale, iar justiţia este sinonimă cu cooperarea în domeniul problemelor civile şi penale. Mai mult decât atât, cerinţele impuse de fiecare dintre cei trei termeni şi măsurile necesare pentru transpunerea lor în practică, fac ca să apară incompatibilităţi între cele trei valori. În foarte multe cazuri, libertatea este incompatibilă cu securitatea, iar asigurarea ambelor poate fi dificilă. Spre exemplu, pentru a oferi cetăţenilor securitate atât de mult dorită, este necesară luarea unor măsuri de supraveghere care pot atinge în unele cazuri libertatea. 2. Securizarea frontierelor şi stoparea migraţiei ilegale

Instituirea celui de-al treilea pilon prin intermediul tratatelor a avut în mod evident efecte benefice, deoarece a permis abordarea unor subiecte care altfel erau în afara sferelor de acţiune comunitară, fiind gestionate de către fiecare stat în mod individual. Marele dezavantaj l-a constituit faptul că modul de operare la nivelul acestui pilon se baza pe un mod de adoptare a deciziilor de natură interguvernamentală, care presupunea în consecinţă unanimitatea statelor membre (care în foarte mult cazuri a fost foarte greu de atins, ceea ce a determinat numeroase blocaje). Mai mult decât atât, unii autori5 consideră că mai existau şi alte slăbiciuni grave: lipsa unor obiective precise şi a unor instrumente juridice corespunzătoare, acordarea unui drept limitat de iniţiativă Comisiei, rolul minor jucat de Curtea de Justiţie şi de Parlamentul European. Cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne a devenit unul d intre obiectivele Uniunii, iar domeniile azilului, imigraţiei, controlului la frontieră şi cooperării în materie civilă au fost „comunitarizate”, ceea ce a permis uniformizarea modului de abordarea a acestor probleme de către statele membre. Chiar dacă transferarea unor competenţe ale statelor naţionale spre instituţiile comunitare nu a convenit acestora întotdeauna, noul context politic din anii ‟90 a impus necesitatea acestor transferuri de competenţe: Uniunea Europeană a celor 15 era asaltată de un număr mare de imigranţi din ţările sărace ale „lumii a treia” sau de către persoane din statele est-europene care soseau în statele vest-europene în căutarea unui loc de muncă. Mai mult decât atât, în teritoriile aflate în imediata vecinătate a Uniunii apăruseră fenomene care ameninţau securitatea acesteia: este suficient să ne gândim la emergenţa diferitelor structuri mafiote din fostele state excomuniste (mafia rusească este poate exemplul cel mai bine cunoscut), care desfăşurau activităţi ilegale importante pe teritoriul statelor occidentale. Statele din Europa centrală şi de est doreau să devină, cât mai curând posibil, membre ale Uniunii Europene. Aceasta însemna că vor participa în mod automat şi la spaţiul Schengen, ceea 198

ce ridica problema stabilirii mai întâi a viitoarelor graniţe externe ale Uniunii şi, abia după aceea, securizarea acestora. Din nefericire, procesul de aderare este lung şi presupune îndeplinirea mai multor cerinţe de către noile state până la abolirea controlului la graniţele interne. Procedura prevede că, după ce un stat a devenit membru al Uniunii, acesta nu participă automat şi la spaţiul Schengen, ci există o perioadă de tranziţie („procesul de evaluare Schengen”), în care este monitorizată modalitatea în care noul state pune în aplicare obligaţiile Schengen. Perioada necesară pentru îndeplinirea acestor obligaţii poate varia de la stat la stat: Italiei şi Greciei le-au fost necesari opt ani după semnarea tratatului de aderare şi până la luarea deciziei de abolire a controalelor la graniţele interne. Pentru cele 10 state central şi est-europene care au aderat la Uniune în 2004, se estimează că această perioadă tranzitorie va dura până în 20066 . Lipsa unor frontiere externe stabile (cel puţin până la finalizarea aderării tuturor statelor prevăzute, aici fiind incluse şi Bulgaria şi România) a făcut imposibilă luarea măsurilor necesare pentru securizarea acestor frontiere, fapt care determină o vulnerabilitate crescută a statelor membre ale Uniunii la fluxurile migraţionale internaţionale. Această vulnerabilitate este accentuată şi de faptul că unele state, îndeosebi noii membrii ai Uniunii, sunt mai puţin performanţi în combaterea la graniţele lor a acestor ameninţări externe. Ameninţările care au apărut pe scena internaţională după atacurile din 11 septembrie 2001 au determinat creşterea în greutate a problemelor legate de justiţie şi afaceri interne la nivel european. Ameninţările teroriste nu sunt numai la adresa Statelor Unite, ci vizea ză şi statele europene, îndeosebi pe cele care au un parteneriat cu Statele Unite (Marea Britanie, Italia, Spania, etc.). Tocmai de aceea, abordarea problemelor legate de cooperarea în domeniul JAI, securizarea graniţelor externe în vederea stopării pătrunderii persoanelor sau grupărilor care prezintă riscuri pentru securitatea statelor Uniunii, s-a aflat în permanenţă în dezbaterea liderilor europeni întruniţi în Consiliul European. Consiliul European de la Tampere, din 15-16 octombrie 1999, a discutat luarea de măsuri pentru crearea unor politici comune de azil şi în domeniul migraţiei la nivelul Uniunii, măsuri care privesc crearea de parteneriate cu statele de origine în vederea repatrierii acestora, acordarea unui tratament corect pentru cetăţenii altor state stabiliţi temporar pe teritoriul Uniunii, managementul fluxurilor migraţionale, uniformizarea justiţiei statelor e uropene, recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare, creşterea convergenţei în ma teria legislaţiei civile, îmbunătăţirea cooperării împotriva criminalităţii transfrontaliere între statele membre, combaterea spălării banilor, etc. După dezbateri foarte aprinse între statele membre, s-a ajuns foarte greu la un compromis în ceea ce priveşte statele care trebuie să figureze pe aşa-numita „listă albă”. Ea cuprinde statele 199

de unde cetăţenii nu au nevoie de viză pentru a călători pe teritoriul Uniunii şi statele aflate pe „lista neagră”, pentru care sunt solicitate vize. În afara dificultăţilor evidente existente, s-au făcut şi unele progrese evidente în domeniul securizării frontierele şi combaterii migraţiei ilegale. Statele membre ale spaţiului Schengen au elaborat şi implementat Sistemul de Informaţii Schengen (SIS), ce include o reţea informatică între statele membre prin intermediul căreia pot fi obţinute, de către orice secţie de poliţie sau consulat dintr-un stat membru al spaţiului Schengen, informaţii legate de persoane, vehicule sau bunuri furate sau dispărute. Pe baza datelor din cadrul acestui sistem, posturile de poliţie de frontieră sunt în poziţia de a avea informaţii despre persoanele care doresc să acceadă în spaţiul Schengen, putând să decidă dacă acestea urmează a fi admise, respinse sau arestate, când au săvârşit vreo infracţiune. Sistemul este operaţional la nivelul naţional (N-SIS), el fiind conectat la un sistem central (C-SIS), aflat în curs de perfecţionare, urmând să fie transformat în SIS II, până la sfârşitul anului 2007. Securizarea frontierelor externe ale Uniunii este una dintre priorităţile pentru perioada următoare, astfel încât să fie preîntâmpinat accesul unor persoane care prezintă diverse riscuri pentru statele respective. Din acest punct de vedere, s-a decis crearea unei agenţii europene pentru gestionarea cooperării la frontierele externe. Agenţia va avea sediul la Varşovia şi a devenit operaţională la sfârşitul anului 2005. Scopul agenţiei este acela de a permite coordonarea între statele membre, precum şi acela de a oferi acestora evaluări legate de riscurile de la frontiere, asistenţă tehnică şi formarea de personal calificat. „Vizele Schengen” se bazează în prezent pe un format comun pentru toate statele membre, procedurile de emitere a acestor vize sunt standardizate şi s-a ajuns la un acord în ceea ce priveşte lista ţărilor ai căror resortisanţi au nevoie de vize pentru a accede în spaţiul Schengen. Începând cu anul 2004, Consiliul a decis instituirea unui Sistem de Info rmare privind Vizele (VIS), care permite membrilor din spaţiul Schengen să schimbe informaţii, astfel încât să se preîntâmpine încălcarea regulilor prevăzute în sistemul de vize Schengen7 . Printr-o întreagă serie de rezoluţii, Consiliul European a încercat să limiteze accesul persoanelor rezidente în state din afara Uniunii, pentru a se angaja sau a desfăşura alte activităţi pe teritoriul Uniunii. Comisia Europeană a recomandat fiecărui stat membru să-şi dezvolte propria strategie pentru controlul migraţiei şi să promoveze schimbul de informaţii cu celelalte state. Politica statelor europene legată de forţa de muncă care lucrează pe teritoriul Uniunii trebuie să aibă în vedere faptul că acestea trebuie să combată munca la negru sau exploatarea femeilor şi copiilor. În condiţiile când libera circulaţie a persoanelor în cadrul UE este garantată, iar controlul la frontierele interne a fost eliminat, armonizarea legislaţiei este absolut necesară, dacă ne gândim la faptul că lipsa unui sistem uniform şi existenţa unor măsuri mai aspre de 200

acordare a dreptului de azil în unele state, determină în mod automat, orientarea persoanelor care solicită azil către statele mai permisive. Pentru măsuri comune în ceea ce priveşte domeniul azilului, s-a elaborat Convenţia de la Dublin, intrată în vigoare în 1997, transformată ulterior într- un regulament al CE 8 . Ea instituie criteriile pentru determinarea statului care urmează să examineze cererea de azil. Ele iau în considerare existenţa legăturilor familiale ale persoanei care solicită azilul în statul respectiv şi introduc criterii de determinare a statului care urmează să se pronunţe referitor la cererea de azil. Odată ce acest lucru a avut loc, celelalte state membre recunosc această decizie, astfel încât persoana care solicită azilul, nu mai poate face acest lucru şi într- un alt stat membru. Din nefericire, nu s-a putut ajunge la un compromis în ceea ce priveşte statele care pot fi considerate sigure, astfel încât solicitantul de azil să poată fi returnat după analizarea cererii de azil. Consiliul a avut însă mai mult succes în stabilirea unor standarde minime în ceea ce priveşte primirea solicitanţilor de azil, cărora trebuie să li se asigure condiţii minime de subzistenţă, precum şi unele drepturi sociale, cum ar fi accesul la sănătate sau educaţie. Între statele membre continuă să existe însă deosebiri în privinţa condiţiilor de acces pe piaţa muncii a acestor persoane. Merită subliniat faptul că statele membre au ajuns la un consens pentru constituirea unui Fond European pentru Refugiaţi (2000), care are menirea să cofinanţeze proiectele statelor pentru primirea, integrarea sau repatrierea refugiaţilor. Apariţia acestui fond a fost determinată de faptul că unele state, în special Germania, sunt asaltate de un număr foarte mare de imigranţi, iar gestionarea lor necesită cheltuieli foarte mari, care, din punct de vedere al germanilor, trebuie suportate în mod solidar de către statele membre. Dacă în ceea ce priveşte problema azilanţilor şi a emigraţiei ilegale s-a ajuns la un relativ compromis între statele, deoarece provocările sunt comune, pentru problema imigraţiei legale, progresul a fost mult mai lent şi putem spune că există încă numeroase divergenţe între statele membre. Acest lucru este determinat şi de faptul că există numeroase deosebiri legate de condiţiile economice şi de climatul pieţei forţei de muncă, ceea ce face dificilă identificarea unor măsuri comune pentru statele membre. Cu toate acestea, s-au înregistrat două succese notabile: o directivă referitoare la dreptul de reunificare a familiei pentru resortisanţii unui terţ stat, incluzând condiţiile minime de vârstă şi grad de rudenie care trebuiesc îndeplinite; cea de-a doua directivă vizează statutul resortisanţilor din state terţe, rezidenţi pe termen lung, unde sunt definite drepturile de care se bucură aceştia, după ce în prealabil au avut statutul de rezident legal în statul respectiv, pentru cel puţin cinci ani. Prin Convenţia de la Dublin s-au pus bazele ERODAC, agenţie responsabilă cu menţinerea unei baze de date pentru compararea amprentelor digita le ale persoanelor care solicită azil. 201

Discuţiile 9 între statele membre în direcţia uniformizării procedurilor de azil şi introducerea unui statut comun în ceea ce priveşte azilul, crearea unui instrument financiar comun pentru cooperarea în privinţa securităţii frontierelor externe, operaţionalizarea sistemului SIS II până în anul 2007, continuă cu ocazia fiecă rei întâlniri a Consiliului European, dar progresele sunt foarte lente, creând frustrări atât la nivelul decidenţilor politici, cât şi al populaţiei. Temerile cele mai mari sunt la nivelul populaţiei europene, care îşi vede locurile de muncă şi prosperitatea ameninţate de persoane provenind din zone de civilizaţie diferite şi observă o creştere permanentă a infracţionalităţii determinată de aceste persoane. Starea de frustrare a populaţiei în faţa ineficienţei autorităţilor naţionale şi a instituţiilor europene în combaterea acestor fenomene, creează o presiune asupra liderilor politici, ei fiind, în foarte multe cazuri, tentaţi să revină la situaţia în care statele naţionale gestionau aceste probleme, uneori cu o eficienţă mai mare decât cea a instituţiilor şi agenţiilor europene. 3. Lupta contra criminalităţii transfrontaliere Statele din centrul şi estul Europei au fost obligate ca, într- un timp relativ scurt, să realizeze reforme în domeniul economic şi politic, reforme ce au determinat unele convulsii sociale în aceste state (un grad ridicat al şomajului, creşterea activităţilor criminale, un nivel ridicat la corupţiei, scăderea puterii de cumpărare a locuitorilor din statele respective, etc.). Declinul economic a determinat şi apariţia şi răspândirea unor fenomene negative: prostituţie, traficul de persoane, inclusiv minori, munca la negru, furtul de maşini, precum şi constituirea unor reţele transnaţionale pentru traficarea acestora, falsificarea paşapoarte lor sau vizelor pentru cetăţenii statelor care erau obligaţi să călătorească cu vize în spaţiul Schengen, traficul de droguri, arme, activităţi de falsificare a banilor, de spălare a banilor, crearea unor reţele de crimă organizată şi mafiote, pătrunderea reţelelor teroriste, etc. Confruntate cu această varietate mare de infracţionalităţi transfrontaliere, pentru care, în mod evident, statele europene (atât cele din vestul, cât şi cele din estul continentului) nu erau pregătite, le-a determinat să identifice diferite tipuri de măsuri pentru combaterea lor, să creeze instituţii capabile să controleze aceste fenomene negative. Având în vedere că aceste fenomene nu au un caracter temporar, s-a încercat identificarea unor măsuri pe termen lung pentru combaterea lor, măsuri care au inclus crearea unor baze de date pentru amprente, introducerea unor noi tipuri de documente de identitate, mai greu de falsificat, crearea unor sisteme computerizate pentru supravegherea intrărilor şi ieşirilor din spaţiul statelor membre ale Uniunii, etc. Costurile pentru aceste noi sisteme sunt foarte mari, iar în unele cazuri eficienţa acestora este relativ scăzută. 202

În paralel cu măsurile luate la nivelul statelor membre, instituţiile de la nivelul acestora, dar şi cele de la nivel comunitar, cu responsabilităţi în combaterea fenomenelor amintite, s-au implicat în pregătirea instituţiilor similare din statele candidate pentru gestionarea lor10 . Programele de schimburi între instituţii, precum şi cele existente la nivel european pentru pregătirea instituţiilor din statele candidate pentru gestionarea acestor fenomene, au contribuit la creşterea performanţelor din domeniu, reflectată prin creşterea numărului de persoane capturate la trecerea ilegală a graniţelor sau importantele capturi de droguri care vizau state occidentale. Pentru o eficienţă mai mare a activităţii, a fost creat Europol, cu sediul la Haga, devenit operaţional în 1997. Având un număr de aproximativ 400 de angajaţi, Europol are misiunea de a eficientiza activitatea autorităţilor competente din statele membre şi întări cooperarea în următoarele domenii: prevenirea şi combaterea terorismului; traficul ilegal de droguri; traficul de fiinţe umane; traficul clandestin de imigranţi; traficul ilegal de materiale radioactive şi substanţe nucleare; traficul ilegal de vehicule; combaterea falsificării Euro; combaterea activităţilor de spălare a banilor de către diversele organizaţii criminale internaţionale. Sarcinile Europol constau în facilitarea schimbului de informaţii între structurile responsabile din statele membre; colectarea şi analizarea informaţiilor legate de domeniile de activitate ale Europol; informarea statelor membre despre posibilele ameninţări din partea organizaţiilor criminale internaţionale; sprijinirea logistică a statelor membre în cadrul investigaţiilor; menţinerea unui sistem computerizat d e informaţii. Sarcinile Europol sunt, aşa cum consideră foarte mulţi autori11 , esenţiale în ceea ce priveşte cooperarea statelor pentru culegerea de informaţii şi crearea unor ba ze de date, pentru realizarea cărora Europol colaborează cu instituţiile naţionale responsabile în aceste domenii, însă problema esenţială este aceea că Europol nu este o forţă de poliţie la nivel european, investită cu puteri executive care să poată opera nerestricţionat pe teritoriul european (aşa cum este de exemplu în Statele Unite FBI – Biroul Federal de Investigaţii), ci acţionează, în toate fazele anchetei, doar pe lângă forţele naţionale de poliţie, ceea ce constituie un handicap pentru eficienţa acestei instituţii. Fiecare stat membru numeşte ofiţeri de legătură, care pot opera atât pe teritoriul Uniunii, cât şi în afara acesteia. Sarcina lor constă în colectarea şi schimbul de informaţii cu autorităţile competente din statele unde operează. Pentru eficientizarea activităţii, statele membre pot, la cererea unui alt stat membru, să urmărească, identifice şi confişte instrumente utilizate pentru săvârşirea unei infracţiuni. Pentru prevenirea spălării banilor, statele membre au interzis, prin lege, acest gen de operaţiuni, introducând în acelaşi timp obligativitatea instituţiilor financiare de a avea o evidenţă clară a operaţiunilor sau tranzacţiilor mai mari de 15.000 Euro.

203

Un alt sistem utilizat este Sistemul CIS (Sistemul de Informaţii Vamale), care constă într-o reţea computerizată, cu scopul conectării autorităţilor vamale din statele membre, oferind informaţii relevante pentru acestea, legate de persoane sau diferite organizaţii. Instituţiile Comunitare, dar şi statele membre ale Uniunii, acordă o mare importanţă protejării intereselor financiare şi economice ale Comunităţilor, precum şi luptei împotriva crimei organizate transfrontaliere, a fraudei şi oricăror alte activităţi ilegale, care ar putea afecta bugetul comunitar. Răspunderea Comisiei în acest domeniu este strâns legată de misiunea sa de implementare a bugetului ( Articolul 274 al Tratatului CE). Pentru a consolida mijloacele de prevenire a fraudei, Comisia a creat Oficiul European de Luptă Contra Fraudei (OLAF), în cadrul propriei structuri, prin Decizia CE, CECO 1999/352 din 28 aprilie 1999. Oficiul a primit sarcina de a conduce anchetele în cazurile de fraudă şi i s-a conferit un statut special de organism independent. Oficiul şi-a început activitatea la 1 iunie 1999 şi a preluat operaţiunile „Grupului de Acţiune pentru Coordonarea Prevenirii Fraudei” (UCLAF), creat în 1988 în cadrul Secretariatului General al Comisiei. Deşi are statutul de organism independent, în desfăşurarea anchetelor, OLAF face parte şi din structura organizatorică a Comisiei Europene, fiind subordonat Comisarului responsabil cu bugetul comunitar. OLAF îndeplineşte sarcinile de investigare conferite Comisiei prin legislaţia comunitară în vederea promovării luptei contra fraudei, a corupţiei si a oricăror alte activităţi ilegale, care aduc atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene. Competenţele principale ale OLAF sunt: efectuarea de investigaţii administrative externe pentru combaterea fraudei, corupţiei sau a altor activităţi ilegale; efectuarea de investigaţii interne care urmăresc combaterea acestui gen de activităţi ilegale la nivelul Uniunii sau referitor la încălcarea obligaţiilor de către funcţionarii comunitari; coordonarea activităţilor de luptă împotriva fraudelor, etc. Înfiinţat prin decizia Consiliului din 28 februarie 2002, Eurojust este organismul european cu rolul de a intensifica cooperarea şi coordonarea judiciară între statele membre, prin adoptarea de măsuri la nivelul Uniunii Europene pentru facilitarea coordonării acţiunilor de investigare şi punere sub acuzare a suspecţilor pe teritoriile statelor membre, respectând, pe deplin, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Principalele obiective ale Eurojust sunt: 

stimularea coordonării între autorităţile competente ale Statelor membre în investigarea şi punerea sub acuzare în statele membre a persoane lor suspecte de diverse infracţiuni;



îmbunătăţirea coordonării între autorităţile competente din statele membre, în special în facilitarea asistenţei legale reciproce şi implementarea cererilor de extrădare; 204



sprijinirea autorităţilor competente din statele membre pentru a eficientiza investigaţiile şi punerea sub acuzare. Eurojust este cel mai nou organism european, alcătuit în acest moment din 25 de

reprezentanţi naţionali, procurori sau judecători cu experienţă, câte unul din fiecare stat membru. Complementar se găseşte şi Reţeaua Judiciară Europeană, formată din reprezentanţi ai autorităţilor competente pentru cooperarea judiciară internaţională. 4. Uniunea Europeană, un pol de siguranţă şi stabilitate? Răspunsul la această întrebare este mai degrabă unul negativ, dacă avem în vedere că fenomenele care trebuie combătute au proliferat în ultimii ani, iar soluţiile găsite au avut o eficienţă redusă, creând nemulţumiri la nivelul elitelor politice a statelor membre, dar mai ales la nivelul populaţiei, asaltate de ştirile zilnice legate de imigranţii ilegali, ameninţările teroriste, creşterea criminalităţii şi infracţionalităţii interne, etc. Pe de altă parte, dacă compară m spaţiul european cu alte zone ale lumii, putem afirma, fără echivoc, că Uniunea Europeană oferă siguranţă şi stabilitate cetăţenilor săi 12 . Cauzele acestei ambivalenţe sunt multiple, mergând de la nivelul instituţiilor şi politicilor comunitare până la problemele interne ale fiecărui stat. Datorită originii sale interguvernamentale, sensibilităţii domeniului cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne pentru statele naţionale, foarte multe dintre deciziile în acest domeniu sunt luate la nivelul Consiliul, rolul Comisiei în acest domeniu fiind unul relativ redus. Cel mai important factor decizional continuă să fie Consiliul de Miniştri, care se întruneşte ca şi Consiliu JAI, fiind alcătuit din miniştri de resort (justiţie şi cei ai afacerilor interne) ai statelor membre. Dificultatea luării deciziilor în acest domeniu consistă în faptul că, pe lângă divergenţele existente între statele membre, în foarte multe cazuri există divergenţe între cei doi miniştri de resort ai aceleiaşi ţări. Acest lucru a făcut ca progresul să fie relativ lent şi sinuos, generând un „deficit de securitate”. Procesul de extindere al Uniunii Europene cu state din centrul şi estul Europei a determinat o serie de constrângeri şi tensiuni între statele membre, ceea ce a constituit un obstacol în calea statelor membre de a avansa în direcţia unor politici comune pentru domeniul JAI. Creşterea numărului de state membre la 27 în viitorul apropiat, va face ca unanimitatea să fie mult mai greu de găsit, existând astfel riscul apariţiei unor blocaje în luarea deciziilor şi aplicarea lor. Alţi autori13 consideră că, printre cele mai importante motive, se numără următoarele: statele membre sunt în multe cazuri, fie incapabile, fie nu doresc să cedeze o prerogativă importantă a suveranităţii naţionale, şi nu reuşesc să implementeze deciziile luate la 205

nivelul comunitar; în acelaşi timp, înţelesul pe care îl dau statele membre unor termeni, concepte şi probleme, diferă foarte mult de la un caz la latul. Un alt subiect care determină o diferenţiere între statele membre şi determină imposibilitatea găsirii unor soluţii comune ţine de faptul că fiecare dintre ele are propriul sistem poliţienesc şi judiciar, cu caracteristicile şi evoluţia istorică proprie, ceea ce face greoaie, în unele cazuri, găsirea unor soluţii comune la problemele cu care, din nefericire, se confruntă toate statele membre. Tot la acest capitol, putem spune că modalităţile de operare a forţelor de poliţie variază foarte mult între statele membre. Este suficient, de pildă, să ne gândim la problema utilizării armelor de foc de către forţele de poliţie şi unde există o mare varietate de practici între statele membre. La toate acestea trebuie să adăugăm că, în general, forţele de poliţie din noile state membre continuă să aibă unele obiceiuri şi practici care provin din perioada totalitară, ca să nu mai vorbim de faptul că, în foarte multe cazuri, acestea sunt serios afectate, uneori până la cele mai înalte nivele, de diverse forme de corupţie. În unele state, problemele legate de imigraţie sunt mult mai serioase decât în altele (printre statele care se confruntă cu nivele ridicate ale imigraţiei se numără statele dezvoltate: Germania, Franţa, Marea Britanie, etc.), tocmai de aceea perspectiva între cele care au probleme serioase, pentru care trebuie s ă identifice soluţii şi cele care nu au acest tip de probleme pe agenda politică, duce la diferenţe de percepţie majore. Acelaşi lucru este valabil şi dacă vorbim despre munca la negru, traficul de persoane, terorism, cererile de azil; întotdeauna există state, care, prin faptul că sunt mai dezvoltate sau mai permisive, constituie ţinta sau punctul final al diverselor activităţi infracţionale sau chiar criminale, cu potenţial de risc la adresa securităţii lor naţionale. Revenind la problemei corupţiei, există temerea din partea statelor care au măsuri de combatere a corupţiei severe, că, odată cu intrarea în Uniune a unor state cu standarde mult mai joase, fenomenul să nu contamineze şi statele care au reuşit să limiteze acest flagel. Potenţialul de răspândire al corupţiei este mare , mai ales dacă avem în vedere anumite sectoare, cum este şi JAI, în care nu există încă suficientă legislaţiei comunitară pentru a avea abordări comune ale acestei probleme, unde rolul instituţiilor comunitare şi în general al Uniunii este relativ scăzut. Scenariile legate de cooperarea în domeniul JAI pentru următorii ani sunt numeroase şi diverse. Ele merg de la o viziune optimistă până la poziţia euroscepticilor, care consideră că acest sistem va intra în regres, datorită numeroaselor probleme ale statelor membre, ceea ce le va determina să apeleze la suveranitate şi să încerce să-şi gestioneze într- un mod propriu problemele, reacţie ce va determina dezintegrarea acestei componente şi poate chiar a Uniunii. Unii specialişti 14 consideră că acest scenariu este puţin probabil, dacă avem în vedere experienţa cooperării în acest domeniu până în acest moment, experienţă care dovedeşte că 206

statele membre au dat dovadă, în momentele critice, de flexibilitate şi au ajuns la compromisuri privind problemele divergente (chiar dacă în unele cazuri aceste compromisuri au fost relativ fragile). Exemplul cel mai elocvent, din acest punct de vedere, este cel legat de rămânerea unor state ca Marea Britanie, Irlanda sau Danemarca în afara spaţiului Schengen. Oricum, flexibilitatea va fi esenţială în momentul în care vom avea de-a face cu o Uniune cu un număr mai mare de state, ceea ce va face ca unele compromisuri să fie mult mai greu de găsit. Dincolo de diferenţele care există din punct de vedere al evoluţiei istorice între structurile şi modalităţile de abordarea a problemelor ce ţin de justiţie şi afaceri interne, putem spune că există la nivel european câteva puncte comune, care sunt în general acceptate de către toate statele continentului, chiar dacă acceptarea este doar la nivel de principii. În acest sens, capătă tot mai mult contur ideea potrivit căreia cultura politică şi administrativă comună poate constitui liantul pentru conturarea unei legislaţii şi a unui set de instituţii comune în domeniul JAI. Un prim scenariu de viitor este acela al păstrării status quo-ului actual, unde problemele legate de justiţie şi afaceri interne sunt gestionate de către statele naţionale, în baza suveranităţii lor, iar măsurile comune rămân în structura celui de-al treilea pilon, discuţiile şi măsurile urmând să aibă, în continuare un caracter interguvernamental, lucru ce pare puţin probabil, dacă ne gândim la faptul că actualul sistem are multe deficienţe. Un al doilea scenariu vizează avansarea în direcţia unor noi măsuri comune şi extinderea acquis-ului şi jurisdicţiei instituţiilor europene asupra unor noi domenii, îmbunătăţirea cooperării între statele membre. Este un scenariu care porneşte de la ideea că, având în vedere problemele sensibile din acest domeniu, evoluţia înspre politici şi instituţii comune la nivel european, va fi lentă şi graduală. Un ultim scenariu implică măsurile prevăzute de proiectul de constituţie, el vizând şi avansarea în direcţia unui stat federal veritabil, inclusiv prin desfiinţarea actualei structuri bazate pe piloni. Dezbaterile legate de structura federală sunt foarte aprinse, cu aderenţi pro şi contra foarte numeroşi. Mai mult decât atât, procente importante din cetăţenii europeni, confruntaţi cu fenomene negative de genul imigraţiei sau ale criminalităţii din ce în ce mai ridicate din statele lor, sunt din ce în ce mai reticenţi faţă de transferarea unor atribuţii esenţiale pentru siguranţa lor, unor instituţii aflate departe de ei şi care, oricum, au în prezent un deficit de reprezentativitate. Respingerea proiectului de constituţie la referendumurile din Franţa şi Olanda, a fost un semnal în ceea ce priveşte starea de spirit a europenilor, dominată de teamă şi frustrare în faţa ineficienţei construcţiei europene de a gestiona problemele imigraţiei şi infracţionalităţii. O ultimă problemă este aceea că actuala structură organizată pe piloni este ineficientă şi generează confuzie. Astfel avem domenii care au intrat în sfera de acţiune a instituţiilor 207

comunitare şi care sunt reglementate în mod unitar la nivel european, intră sub incidenţa Curţii de Justiţie, iar altele continuă să fie parţial sau integral interguvernamentale, cu toate neajunsurile pe care aceasta le generează: lipsa unor instrumente comune, a unei legislaţii unice, a unor instituţii europene cu competenţe, a mijloacelor financiare, a consensului între state, etc. Mai mult ca sigur, din acest punct de vedere, proiectul de constituţie, care desfiinţează actuala structură pe piloni, este un lucru bun şi va determina, în cazul aprob ării proiectului, o mai bună gestionare a acestor probleme la nivel european. Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa aduce o serie de ameliorări şi prin introducerea Cartei UE a Drepturilor Fundamentale în cadrul Constituţiei; în al doilea rând, posibilităţile de acţiune ale Uniunii în domeniile JAI sunt mărite; în al treilea rând, este introdusă procedura de codecizie pentru Parlamentul European, ceea ce va determina o democratizare a acestui domeniu. De asemenea, tratatul mai prevede organizarea unui Parchet European, a cărui competenţă va viza combaterea fraudelor la adresa bugetului comunitar şi a criminalităţii transfrontaliere. Eurojust va putea declanşa, în conformitate cu noile prevederi ale tratatului, anchete penale şi propune începerea urmăririi penale împotriva persoanelor suspecte de infracţiuni în domeniile menţionate anterior. Complementar, va fi creat şi un Comitet permanent pentru cooperarea în materie de securitate internă. Convergenţa privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie este încă relativ redusă. Cerinţele libertăţii sunt, uneori, chiar şi la nivel de principii, greu de armonizat cu cele care ţin de securitate şi justiţie. Lucrurile devin şi mai complicate în momentul când ne referim la identificarea de măsuri concrete, de punere în practică în mod uniform în statele membre, în condiţiile în care există diferenţe de viziune, evoluţie istorică sau dacă ne gândim că în foarte multe cazuri, acestea nu doresc să cedeze suveranitatea într-un domeniu atât de sensibil ca cel al „afacerilor interne”, perceput ca un domeniu exclusiv de competenţă al statelor naţionale şi suverane. La celălalt pol, internaţionalizarea unor ameninţări de genul emigraţiei, criminalităţii internaţionale, terorismului pun problema unei cooperări mai strânse între statele care doresc să combată aceste flageluri, fie că ele sunt membre ale Uniunii şi vor coopera la acest nivel, fie că vorbim de relaţia specială care există între cele două ţărmuri ale Atlanticului. Protecţia împotriva acestor fenomene nu mai poate fi realizată de către fiecare stat individual, tocmai de aceea nevoia de cooperare este mai mare ca oricând. Statele democratice nu reuşesc să găsească întotdeauna cele mai bune soluţii pentru a se proteja împotriva unor ameninţări venite din partea unor organizaţii care nu operează în baza legalităţii, protecţiei drepturilor omului sau cu mijloace clasice. La nivelul elitelor europene, dar şi al cetăţenilor, o problemă importantă trebuie să-şi găsească răspunsul cuvenit şi anume, aceea dacă, idealuri nobile ca libertatea (inclusiv de 208

mişcare), securitatea şi justiţia pot fi realizate la nivelul unui teritoriu care este înconjurat de haos şi încălcări ale acestor principii. În acelaşi timp, tentaţia de a transforma Europa într-o fortăreaţă, nu este soluţia cea mai bună pentru soluţionarea gravelor probleme cu care se confruntă Europa.

209

CAPITOLUL X PROBLEMELE UNIUNII EUROPENE – PROVOCĂRI ŞI PERSPECTIVE 1. Occidentalii şi evenimentele din Estul european Ultimul deceniu al secolul XX a adus schimbări geopolitice majore în Centrul şi Estul Europei. Încă de la mijlocul anilor ‟80, această parte a continentului a traversat evenimente politice şi transformări economice care au modificat radical realităţile postbelice. Zeci de ani înăbuşite de către regimurile autoritare ale lagă rului sovietic, aspiraţiile popoarelor către libertate, democraţie şi respectarea drepturilor omului s-au putut manifesta din ce în ce mai deschis datorită reformelor iniţiate în de Mihail Gorbaciov. Ales la 11 martie 1985 în funcţia de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.), acesta a acţionat pentru redresarea situaţiei din ţara sa, lansând mai întâi lozinca uskorenie (accelerare) în speranţa că astfel vor fi reduse decalajele economice ale U.R.S.S. faţă de Occident. Din 1986 el a început să se pronunţe pentru glasnosti şi perestroika. În acei ani, gorbaciovismul părea o soluţie miraculoasă, iar liderul de la Kremlin apărea ca un mare om de stat, modern, deschis dialogului cu societatea. Dar, prin reformele iniţiate, situaţia U.R.S.S. nu numai că nu s-a îmbunătăţit, ci a cunoscut o deteriorare economică tot mai gravă, iar criza politică s-a accentuat. Realitatea istorică a demonstrat că, odată deschisă „cutia Pandorei”, populaţia nu a mai putut fi ţinută în frâu de regimul dictatorial. Glasnosti însemna pentru mulţi nu doar cosmetizarea imaginii Partidului Comunist, care s-ar fi arătat dispus să întreţină un dialog real cu cetăţenii, ci chiar înlăturarea monopolului politic al acestui partid. Drepturile omului treceau în prim-plan, deasupra intereselor de partid, iar opţiunile politice, chiar cele anticomuniste, cereau să se manifeste liber. Perestroika nu era doar reconstrucţia sistemului socialist-totalitar, ci a societăţii însăşi, prin desfiinţarea modelului centralizat de conducere şi asigurarea unui curs liber pentru economia de piaţă 1 . Gorbaciovismul a impus modificarea poziţiei Partidului Comunist faţă de Biserică. Regimul sovietic s-a caracterizat, timp de decenii, printr-o atitudine extrem de negativă faţă de religie; bisericile au fost închise, preoţii arestaţi, iar ateismul devenise religie de stat. Doar în perioada războiului, I. V. Stalin a recurs la Biserică pentru a ridica moralul populaţiei, stimulând-o în lupta împotriva Germaniei şi pentru apărarea patriei. În aprilie 1988, Gorbaciov la primit pe patriarhul Rusiei, după care bisericile au fost redeschise, slujbele religioase desfăşurându-se fără oprelişti; unele, la care participa însuşi Gorbaciov, erau transmise la

210

televizor. Această atitudine faţă de Biserică s-a extins şi în alte state socialiste, liderii reformatori recurgând la sprijinul clerului în acţiunea lor împotriva conservatorilor atei. Noua atitudine faţă de religie se interfera cu acţiunile Papei Ioan Paul al II-lea. Fostul arhiepiscop al Cracoviei, Karol Vojtila, a fost ales papă în 1978, fiind primul şef al Bisericii catolice provenit dintr-o ţară din Estul Europei. Cunoscând bine realităţile din această zonă, Ioan Paul al II- lea a impus o nouă definiţie a relaţiilor cu Estul, bazată pe „adevăr şi nu pe concesii fundamentale”. El a adresat cetăţenilor din statele totalitare un apel devenit celebru: „Nu vă fie frică!” Adică, să nu se teamă şi să lupte împotriva dictaturii, pentru libertate şi credinţă. Un pas important în structurarea dialogului cu Vest/Estul a fost făcut la 1 decembrie 1989, când, la Roma, s-au întâlnit cei doi conducători ai unor lumi atât de opuse: Papa Ioan Paul al II- lea şi Mihail Gorbaciov. Din iniţiativa lui Gorbaciov au fost reabilitaţi mai mulţi disidenţi, în frunte cu A ndrei Saharov, a început acţiunea de reconsiderare a unor personalităţi ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, căzute victimă represiunilor din timpul lui Stalin; între acestea, Nicolai Buharin, Grigori Zenoviev şi chiar Leon Troţki. Apreciind că Uniunea Sovietică nu mai putea face faţă cursei înarmărilor, Gorbaciov s-a pronunţat pentru o nouă abordare a relaţiilor internaţionale. În discursul rostit de la tribuna O.N.U., în ziua de 7 decembrie 1988, el a afirmat că în relaţiile internaţionale trebuie să se treacă de la confruntare la cooperare, că forţa nu mai constituia un instrument de politică externă. De asemenea, în opinia sa, „principiul liberei opţiuni devine neapărat necesar”, iar „diversitatea se impune de la sine în lume”2 . În vara anului 1989, luând cuvântul în plenul Parlamentului Comunităţii Europene de la Strassbourg, el a repudiat vechea doctrină brejneviană a “suveranităţii limitate”, admiţând chiar că nu există un sistem social imuabil, sugerând astfel că şi în Europa Răsăriteană ar putea avea loc transformări de proporţii. Câteva zile mai târziu, cu ocazia întâlnirii liderilor statelor care făceau parte din Pactul de la Varşovia, desfăşurată la Bucureşti, Mihail Gorbaciov s-a pronunţat, în aceeaşi logică, pentru transformarea alianţe i dintruna militară şi politică, într- una politică şi militară. Iar comunicatul final al summit-ului nega existenţa unui model socialist universal 3 . Iar în acest complicat context, în care crizele interne nu mai puteau fi controlate de încercările reformatoare ale reprezentanţilor regimului comunist, impulsul decisiv a venit de la răsturnarea sistemului în spaţiul est- german. La 9 noiembrie 1989, zidul care, din 1961, împărţea Berlinul în două a fost dărâmat. Simbolul Războiului Rece, al divizării contine ntului între Vest şi Est, între democraţie şi comunism s-a prăbuşit sub loviturile de ciocan venite de o parte şi de alta a sa.

211

Consecinţa imediată a acestui eveniment a fost accelerarea decisivă a proceselor reformiste. În Cehoslovacia, la 29 decembrie 1989, dizidentul Václav Havel a fost ales preşedinte al Republicii, iar la 8 iunie 1990, Forumul Civic câştigat alegerile legislative. În Ungaria, consultările electorale din 2 aprilie 1990 au dus la formarea guvernului de către Forumul democratic. La 9 decembrie 1990, Lech Walesa a devenit preşedintele Poloniei. În Bulgaria, un guvern de coaliţie a fost format la 7 decembrie 1990, iar o nouă Constituţie a fost adoptată la 9 iulie 1991. În România, ca urmare a Revoluţiei din decembrie 1989, a fost instaurat un regim democratic, consfinţit prin noua Lege fundamentală din 8 decembrie 1991. Structurile blocului comunist s-au dezintegrat. Consiliul Economic de Ajutor Reciproc (C.A.E.R.), creat în 1949 ca o contrapondere la Planul Marshall şi la Organizaţia Europea nă de Cooperare Economică (O.E.C.E.) a fost dizolvat, ca urmare a acordului comun la care au ajuns toţi membrii săi, la 10 decembrie 1990. La rândul său, Pactul de la Varşovia, înfiinţat în 1955, şi-a încheiat existenţa un an mai târziu. În 1990, preşedintele francez, François Mitternad, a lansat ideea unei Confederaţii europene, deschisă tuturor statele democratice. Prima extindere către Est a Comunităţii Europene a avut loc odată cu încorporarea fostei R. D. Germane la R. F. Germană. Astfel, Consiliul European de la Dublin, din aprilie 1990, a hotărât că integrarea teritorială a landurilor est-germane va deveni efectivă din momentul în care unificarea va fi stabilită de drept, fără revizuirea tratatelor, sub rezerva unor măsuri tranzitorii, privind mai ales schimburile externe, agricultura, politicile structurale şi mediul. Fosta R.D.G. urma să primească ajutoare comunitare la fel ca şi regiunile defavorizate ale Comunităţii Europene din Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda. Aplicând articolul 23 al Constituţiei federale, care prevedea aderarea de noi landuri (şi care fusese deja utilizat în 1957 pentru includerea regiunii Saar), reunificarea germană devine efectivă din punct de vedere juridic la 31 august 1990, prin semnarea Tratatului de la Berlin. Conform acestuia, regimul politic şi administrativ al R.F.G. a fost extins şi la cele cinci landuri ale R.D.G. (Mecklemburg, Brandenburg, Saxonia, Saxonia-Anhalt, Thuringia), iar Capitala fost stabilită la Berlin. 2. Evoluţia relaţiilor Est-Vest după dezintegrarea Blocului comunist Ulterior imploziei comunismului, UE a susţinut imediat procesul de democratizare în Centrul şi Sud-Estul continentului, a furnizat asistenţa tehnică şi financiară necesare bunei funcţionări unei economii de piaţă. La mijlocul anilor ‟90, acorduri comerciale dădeau ţărilor excomuniste (PECO, în terminologia comunitară) dreptul la un acces preferenţial pe pieţele UE 212

pentru cea mai mare parte a exporturilor lor 4 . Acorduri similare fuseseră încheiate cu Malta şi Cipru în anii ‟70. Articolul 49 al Tratatului de la Maastricht preciza că orice stat european care respectă principiile libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale, precum şi ale statului de drept, poate solicita să devină membru al Uniunii. Precizări suplimentare au fost aduse în iunie 1993, cu ocazia Consiliul European de la Copenhaga, care a stabilit criteriile politice şi economice pe care fiecare ţară candidată trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membră a UE: instituţii stabile, care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectarea şi protecţia minorităţilor; economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă forţelor concurenţiale şi presiunii din Piaţa Unică a UE; capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul legislativ şi instituţional al Comunităţii, numit şi acquis comunitar 5 , şi de a subscrie obiectivelor uniunii politice, economice şi monetare. Doi ani mai târziu, Consiliul European de la Madrid a introdus un criteriu suplimentar, acela al existenţei unei administraţii naţionale capabilă să gestioneze calitatea de membru al UE. Procedura de desfăşurare a negocierilor de aderare a fost stabilită în 1997, iar negocierile propriu- zise au început la 31 martie 1998 cu 6 ţări candidate: Cehia (cerere oficială de aderare înaintată la 17 ianuarie 1996), Cipru (3 iulie 1990), Estonia (24 noiembrie 1995), Polonia (5 aprilie 994), Slovenia (10 iunie1996) şi Ungaria (31 martie1994). La 13 octombrie 1999, Comisia Europeană a recomandat statelor membre să deschidă negocierile şi cu Bulgaria (cerere oficială de aderare înaintată la 14 decembrie 1995), Letonia (13 octombrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995), Malta (16 iulie 1990), România (22 iunie 1995) şi Slovacia (27 iunie 1995). Negocierile de aderare determină condiţiile în care fiecare ţară candidată va adera la UE, desfăşurându-se pentru cele 31 de capitole ale acquis- ului comunitar, prin trecerea în revistă, domeniu cu domeniu, a progreselor ţării respective privind transpunerea normelor comunitare în legislaţia internă şi aplicarea efectivă a regulilor care guvernează funcţionarea UE. Negocierile se axează pe acceptarea unor aranjamente tranzitorii, care trebuie să fie limitate ca domeniu şi durată, menite să permită noilor veniţi să realizeze conformitatea cu anumite norme juridice până la data convenită prin negociere. Sesiunile de negociere au loc la nivel de miniştri sau adjuncţi (reprezentanţi permanenţi) pentru statele membre, respectiv ambasadori sau negociatori-şefi pentru ţările candidate. Fiecare ţară candidată elaborează şi prezintă Comisiei Europene documente de poziţie asupra celor 31 de capitole ale acquis- ului comunitar, prin care îşi face cunoscut punctul de vedere privind modul în care înţelege să negocieze do meniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru armonizarea deplină a cadrului legislativ sau alte elemente considerate

213

importante pentru interesele sale în sectorul respectiv de activitate. Fiecare ţară numeşte un negociator-şef, susţinut de o echipă de experţi. Din partea Uniunii, două instituţii sunt implicate în procesul de negociere: Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană (respectiv Direcţia Generală de Extindere).Comisia Europeană pregăteşte documentele comune de poziţie a le UE pentru fiecare capitol, pe care le înaintează Consiliului, iar acesta dă Comisiei un mandat de negociere. Toate statele membre stabilesc, prin intermediul Consiliului, o poziţie comună faţă de documentul de poziţie respectiv şi faţă de oportunitatea închiderii capitolelor aflate în negociere. Comisia Europeană menţine legătura cu ţările candidate, pentru a căuta împreună soluţii la problemele care apar pe parcursul negocierilor. Parlamentul European este permanent informat asupra progresului negocierilor. Începând cu anul 2000, UE sprijină ţările candidate din Europa Centrală şi de Est în forturile acestora de pregătire pentru aderare prin 3 instrumente financiare: PHARE; ISPA ŞI SAPARD 6 . Programul PHARE a fost creat la începutul anului 1989 pentru Polonia şi Ungaria, primele ţări din regiune care au renunţat la comunism şi economia centralizată. Scopul său era de a ajuta aceste două ţări în procesul de tranziţie spre democraţie şi economie de piaţă (de aici şi denumirea sa: Poland Hungary Aid for Reconstruction and Eonomy). Pe măsură ce alte state din Europa Centrală şi de Est au trecut la un regim democratic, acestea au fost incluse, de asemenea, în program. În 1996, primeau fonduri nerambursabile PHARE 10 state candidate (Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia), precum şi Albania, Bosnia-Herţegovina şi Fosta Republică Iugoslavă Macedonia. Din 2000, cele trei state din partea vestică a Balcanilor au fost incluse în Programul CARDS (Asistenţă Comunitară pentru Reconstrucţia, Dezvoltarea şi Stabilitatea Balcanilor), PHARE devenind un instrument concentrat exclusiv pe susţinerea procesului de aderare a celor 10 state candidate din Europa Centrală şi de Est. Din 2004, beneficiază de asistenţă PHARE numai România şi Bulgaria. PHARE se concentrează pe 3 domenii principale. Primul este consolidarea administraţiei şi instituţiilor publice din statele candidate, pentru ca acestea să poată funcţiona eficient în cadrul Uniunii („Dezvoltare instituţională”). Dezvo ltarea instituţională se referă atât

la

armonizarea legislaţiei ţării candidate cu cea a UE, cât şi la modul în care legislaţia este pusă în practică şi respectată. Această implică pregătirea unui număr mare de funcţionari publici, oficiali şi experţi, de la judecători şi inspectori financiari până la inspectori de protecţia mediului şi statisticieni. Un instrument foarte important în acest sens este înfrăţirea instituţională (twinning), care acoperă întregul acquis. Ea implică detaşarea unor funcţionari publici din statele membre ale UE în cele candidate pentru o perioadă de cel puţin 1 an (consilieri rezidenţi de twinning). 214

Proiectele de înfrăţire instituţională sunt realizate de administraţiile publice sau organisme mandatate de acestea. Dezvoltarea instituţională se poate realiza şi prin intermediul contractelor de servicii obţinute de pe piaţa de consultanţă. Astfel, alte două mecanisme de consolidare instituţională sunt furnizarea expertizei în domeniul acquis- ului prin Biroul de Schimburi de Asistenţă Tehnică şi Informaţii, respectiv reforma administraţiei publice şi a organismelor de reglementare prin programul de Sprijin pentru Îmbunătăţirea Managementului şi Guvernării în Ţările din Europa Centrală şi de Est. Al doilea domeniu de acţiune al PHARE este sprijinirea statelor candidate în efortul investiţional de aliniere a activităţilor industriale şi a infrastructurii la standardele UE („Investiţii pentru aplicarea legislaţiei comunitare”). Câteva exemple de astfel de investiţii: achiziţionarea de echipamente şi software pentru dezvoltarea sistemelor informatice din ministere, agenţii guvernamentale sau alte instituţii publice, achiziţionarea de echipamente necesare pentru organizarea de campanii publice de informare sau alte activităţi de relaţii publice, echiparea laboratoarelor de control sau a birourilor locale (ex.: laboratoarele de control sanitar- veterinar, laboratoarele de control a calităţii vinului), achiziţionarea de echipamente de supraveghere a traficului rutier şi asigurarea securităţii acestuia, achiziţionarea de echipamente pentru supravegherea şi controlul frontierelor etc. Acolo unde este vorba de investiţii de anvergură, PHARE nu poate furniza decât o mică parte din necesarul finanţării, dar poate juca un rol catalizator în mobilizarea co- finanţării împreună cu ţările partenere şi instituţiile financiare internaţionale (Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană de Investiţii, Banca Mondială). Al treilea obiectiv PHARE este promovarea coeziunii economice şi socia le („Investiţii în coeziune economică şi socială”). Sunt finanţate proiecte de investiţii în domenii-cheie precum susţinerea sectorului privat, dezvoltarea resurselor umane, eficienţa energetică, dezvoltarea infrastructurii locale şi/sau regionale, servicii sociale, servicii turistice etc.. Scopul acestor investiţii este crearea de locuri de muncă, creşterea nivelului competitivităţii şi, în general, o mai bună calitate a vieţii pentru locuitorii acestor regiuni. În Uniunea există, de altfel, o politică a solidarităţii cu regiunile mai puţin dezvoltate şi cu oamenii care trăiesc acolo. Aceasta este o politică pe care România o va aplica şi de care va beneficia după aderare. Şi pentru aceasta este nevoie de o perioadă de pregătire. Acesta este al doilea obiec tiv al alocării unor astfel de fonduri: familiarizarea cu procedurile pe baza cărora se finanţează proiecte prin intermediul Fondurilor Structurale.

215

Programul ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accesion; Instrument pentru Politici Structurale de Pre-Aderare) finanţează proiecte în domeniul infrastructurii de transport şi de mediu. Programul ISPA a demarat la 1 ianuarie 2000. Iniţial a fost deulat în Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria. Din 2004, beneficiază de asistenţă numai România şi Bulgaria. Programul urmăreşte alinierea la standardele de mediu ale UE, extinderea şi conectarea reţelelor de transport ale ţărilor beneficiare cu cele trans-europene şi familiarizarea ţărilor beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate de Fondurile Structurale şi de Coeziune. În ceea ce priveşte mediul, domeniile de interes sunt: rezerva de apă potabilă; tratarea apelor reziduale; administrarea deşeurilor solide şi a celor periculoase; poluarea aerului. Implementarea acestor directive este strâns legată de îmbunătăţirea sănătăţii şi calităţii vieţii cetăţenilor, având un impact pozitiv direct asupra coeziunii economice şi sociale din ţările beneficiare. În domeniul transporturilor, ISPA încurajează finanţarea proiectelor care permit ţărilor candidate să întrunească obiectivele Parteneriatului de Aderare. Acest lucru presupune: 1) extinderea reţelelor de transport trans-europene în vederea asigurării de legături bune între UE şi ţările candidate, de interconexiuni între reţelele naţionale şi de legături cu reţelele de transport trans-europene; 2) sprijinirea unor forme durabile de ale circulaţiei persoanelor şi bunurilor, este vorba în special de proiecte de interes pentru UE. ISPA contribuie la finanţarea reabilitării şi dezvoltării de căi ferate, drumuri, porturi şi aeroporturi, ţinând cont de cerinţele impuse pentru un transport durabil şi inter- mondial. Programul SAPARD (Special Pre-Accesion Programme for Agriculture and Rural Development - Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) sprijină ţările candidate pentru participarea la Politica Agricolă Comună (PAC) şi la Piaţa Internă şi în rezolvarea problemelor specifice legate de agricultură şi o dezvoltare rurală durabilă. SAPARD a fost creat iniţial pentru aceleaşi 10 state candidate; în prezent, singurele beneficiare sunt România şi Bulgaria. Pentru atingerea obiectivelor sus- menţionate, fiecare stat inclus în programul SAPAD a adoptat un Plan Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR), în conformitate cu principiile utilizate de către statele membre. Conţinutul fiecărui program reflectă priorităţile fiecărei autorităţi naţionale în funcţie de circumstanţe şi probleme specifice, dar în limitele stabilite prin Regulamentul SAPARD. Conform acestui Regulament, Planul poate include măsuri privind următoarele aspecte: 1) investiţii în exploataţii agricole; 2) îmbunătăţirea procesului de producţie şi comercializarea 216

produselor agricole şi piscicole; 3) îmbunătăţirea calităţii şi a standardelor privind sănătatea produselor de origine vegetală şi animală; 4) metode de producţie care au în vederea protejarea mediului înconjurător şi conservarea peisajul natural; 5) dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice; 6) crearea de grupuri de producători agricoli; 7) crearea de servicii de asistenţă şi de management agricol; 8) renovarea şi dezvoltarea satelor, protejarea şi conservarea moştenirii rurale; 9) îmbunătăţirea calităţii terenurilor reparcelare; 10) creare a şi actualizarea registrelor funciare; 11) managementul resurselor de apă; 12) dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale; 13) măsuri forestiere, inclusiv împădurirea suprafeţelor agricole, investiţii în exploataţiile forestiere private şi prelucrarea/comercializarea produselor forestiere; 14) îmbunătăţirea pregătirii profesionale; 15) asistenţă tehnică, inclusiv studii care să contribuie la pregătirea şi monitorizarea programului, precum şi la campaniile de informare şi publicitate 7 . Lista include o serie de măsuri similare cu cele finanţate în statele membre, prin intermediul programelor UE dedicate agriculturii şi dezvoltării rurale. Fac excepţie măsurile care au în vedere crearea capacităţii de a aplica legislaţia comunitară (cum ar fi cele referitoare la crearea şi actualizarea registrelor funciare). Ritmul negocierilor depinde de nivelul de pregătire al fiecărei ţări şi de complexitatea problemelor care trebuie rezolvate. Închiderea unui capitol înseamnă că negocierile au fost finalizate provizoriu, conform principiului că nimic nu este considerat definitiv negociat, atâta timp cât nu s-au epuizat negocierile la toate cele 31 de capitole. De regulă, negocierile durează, de regulă, câţiva ani. Când întreg pachetul de domenii supuse negocierilor a fost epuizat, rezultatele se reunesc într-un Tratat de aderare. Acesta este trimis Consiliului pentru aprobare şi Parlamentului European pentru avizare. După semnare, tratatul este trimis statelor membre şi ţării candidate pentru ratificare. Procedurile de ratificare durează între 1,5 – 2 ani. Abia după parcurgerea acestuia proces, apartenenţa respectivei ţări la UE devine efectivă. Complexul proces de negociere s-a încheiat pentru 10 state candidate la 16 aprilie 2003, odată cu semnarea Tratatului de la Atena; procesul de ratificare s-a încheiat la 1 mai 2004, dată care marchează a cincia şi totodată cea mai mare extindere a Uniunii Europene.

3. Semnificaţia momentului 1 Mai 2004

Dacă prăbuşirea Cortinei de Fier în 1989 a marcat o ruptură istorică majoră, 1 mai 2004 reprezintă un moment decisiv în construcţia europeană. Această dată are şi o încărcătură simoblică, punând capăt unei lungi perioade de separare a continentului în două blocuri. S-au 217

scurs 15 ani de la implozia comunismului, în 1989, şi până la aderarea la Uniunea Europeană a opt state din fostul lagăr comunist, la care se adaugă Cipru şi Malta. Procesul de adaptare pentru a satisface cerinţele impuse de integrare poate fi lung şi dificil. De altfel, Comunitatea Europeană s-a confruntat, încă de la înfiinţare, cu numeroase probleme, izvorâte atât din desfăşurarea raporturilor dintre statele membre, cât şi din nevoia şi dorinţa extinderii. Creşterea numărului membrilor comunităţii a fost o chestiune deschisă încă de la origini, întrucât a „a trăi” înseamnă „a spori” continuu efectivele ei. Deşi înfăptuirea Europei Unite s-a bazat pe reconcilierea franco-germană, au existat totuşi mari divergenţe între Franţa şi Germania privind dezvoltarea C.E.E. Dar acestea au fost soluţionate, pe parcurs, Franţa renunţând, de pildă, la unele iniţiative politice din dorinţa sinceră de a nu distruge Comunitatea. Tot la fel au fost rezolvate şi disputele privind Politica Agricolă Comună (PAC), principala discordie fiind generată, din 1967, de preţurile uniforme ce urmau a fi stabilite la cereale. Au existat, de asemenea, dispute pe probleme organizatorice şi financiare. Putem spune că cele financiare au fost permanente, întrucât existau fluctuaţii ale ratei de schimb în rândul membrilor ei. Apoi, în timpul când Margaret Thatcher s-a aflat în fruntea guvernului britanic, progresul Comunităţii europene a fost deseori obstrucţionat, dar fără să apară un pericol major pentru soarta ei. De altfel, problemele devin mai dificile din momentul extinderii Comunităţii, lumea percepându- le ca pe o ilustrare a disfuncţionalităţilor C.E.E. Astfel, Marea Britanie nu a putut adera decât la a doua încercare, în 1973, în acelaşi timp cu Danemarca şi Olanda. Grecia a devenit stat membru în 1981, la zece ani după depunerea cererii de ade rare, iar Spania şi Portugalia au avut şi ele nevoie de zece ani de eforturi susţinute pentru a se integra în Comunitatea Europeană, în 1986. De pildă, în iunie 1980, Valéry Giscard d‟Estaing a recuzat calendarul prevăzut pentru Spania – cu integrarea pentru ianuarie 1983 -, pe motiv că „mai întâi Comunitatea trebuie să digere prima sa lărgire, înainte de a se gândi la a doua” 8 . Comparativ cu aceste state, aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, în 1975, s-a derulat într-o manieră relativ rapidă. Pentru a se alătura Uniunii, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria au muncit din greu pentru a ajunge la acest moment de sărbătoare, dar el este şi plin de consecinţe. Trecerea de la un regim comunist şi de la o economie centralizată, la democraţie pluralistă şi economie de piaţă a cerut mari eforturi deopotrivă pentru conducători, cât şi pentru cetăţeni. Iată de ce această extindere este diferită de celelalte, nu numai datorită

218

numărului record de state integrate, ci şi implicaţiilor profunde, respectiv a mutaţiilor politice, economice, sociale, mentale care s-au produs în interiorul acestora într-un răstimp de 16 ani9 . Experienţa precedentelor momente de primiri de noi membri a demonstrat buna funcţionare a procesului de integrare comunitară, desfăşurat pe mai multe niveluri. În primul rând, la nivel instituţional: încă din prima zi, noii veniţi participă la structurile decizionale ale UE. Astfel, miniştrii lor iau decizii împreună cu colegii din Consiliul Uniunii Europene, reprezentanţii aleşi îşi desfăşoară activitatea în Parlamentul european şi fiecare stat desemnează câte un membru în Comisia europeană. Limbile lor devin limbi oficiale ale Uniunii. La un al doilea nivel, integrarea celor 10 este susţinută prin accesul la fondurile şi programele europene. Resursele noilor membri sunt limitate, iar nevoile lor sociale ori din domeniul infrastructurii sunt foarte mari. Pentru perioada mai 2004 – decembrie 2006, o sumă de 21,75 miliarde de euro, provenind din Fondurile Structurale, respectiv din Fondul de Coeziune, ale U.E. este rezervată noilor state membre. Agricultorii acestor ţări vor beneficia, progresiv, de sprijin în cadrul Politicii Agricole Comune. Totuşi, aceste state trebuie să facă dovada unei capacităţi de absorbţie eficientă, elaborând programe bine structurate; în caz contrar, ele nu vor putea beneficia de facilităţile oferite de fondurile comunitare. În plus, trebuie să existe un control eficient, astfel încât banii rezultaţi din contribuţiile bugetare ale ţărilor mai dezvoltate să ajungă într-adevăr acolo unde este nevoie de ei, nu să fie deturnaţi de mafiile locale. Al treilea aspect se referă la misiunea care revine noilor membri de a proteja dreptul tuturor cetăţenilor europeni la libera circulaţie şi la securitate a personală. Mobilitatea internă şi securitatea în interiorul UE sunt garantate inclusiv prin controlul eficient exercitat la frontierele sale exterioare. Dată fiind situarea lor geografică, cei 10 îşi asumă responsabilitatea controlului unei mari părţi a acestor frontiere. Pentru a îndeplini această sarcină, până în decembrie 2006, UE le pune la dispoziţie. resurse considerabile, menită să acopere cheltuielile implicate de achiziţionarea unor echipamente moderne, respectiv de formarea personalului specializat. Şi relaţiile externe ale Uniunii, ulterior extinderii, sunt jalonate de următoarele repere: efectul asupra ţărilor europene care sunt (sau ar putea fi) candidate la aderare; noile ţări învecinate cu UE (Belarus, Moldova, Rusia şi Ucraina – în Est; ţările mediteraneene – în Sud); relaţiile comerciale într-o lume globalizată. Schimbările importante sunt întotdeauna o sursă de nelinişte, iar ultima extindere nu face excepţie de la regula. Amploarea actului de la 1 mai 2004 a ridicat multe întrebări în rândul cetăţenilor vechilor şi noilor state membre ale Uniunii, referitoare la impactul acestuia asupra vieţii lor de zi cu zi. În general, preocupările manifestate de unii nu sunt altceva decât reflexul în oglindă a celor exprimate de către ceilalţi. 219

Deoarece cele 10 state sunt mai sărace decât media europeană 10 , în rândul celor 15, în Vest existau temeri legate de o creştere dramatică emigraţiei, respectiv de afluxul unei mâni de lucru ieftine. Dacă firmele aveau să îşi delocalizeze producţia în uzinele mai p uţin scumpe a noilor state membre? Alţi occidentali erau preocupaţi de relaxarea normelor de mediu sau de creşterea emigraţiei clandestine ori a criminalităţii în U.E., via noile graniţe, care ar fi fost insuficient protejate. La rândul lor, cetăţenii din statele nou intrate erau neliniştiţi dacă economiile ţărilor lor vor putea rivaliza cu cele 15 sau dacă agricultorii lor puteau concura cu cei care au beneficiat de ani de zile de subvenţiile comunitare. Est-europenii se îngrijorau şi de o eventuală creştere exponenţială a preţurilor imobiliare, drept consecinţă a interesului arătat de vesticii mult mai prosperi. Din punct de vedere politic, unii şi-au pus întrebarea dacă nu cumva o extindere la o asemenea scară fără precedent nu ar întârzia integrarea europeană sau nu ar atenua efectele realizării sale. În unele state recent intrate în U.E. existau temeri de abandonare a suveranităţii lor în favoarea „Bruxelles-ului”, în condiţiile în care de-abia scăpaseră de opresiunea sovietică. De asemenea, mulţi se întrebau dacă Uniunea extinsă va menţine clivajul Vest – Est, resimţit din plin în ultimii 40 de ani. Toate aceste întrebări au fost abordate în cadrul negocierilor de aderare. Lor li s-au găsit răspunsuri prin acţiunile concrete întreprinse în această perioadă. Ca şi în cazul extinderilor precedente, mecanismele de salvgardare protejează diferitele state membre împotriva unor dificultăţi neprevăzute, datorate extinderii. Acest mecanism expiră la trei ani după aderarea noilor state membre. Alte probleme au fost rezolvate prin punerea în aplicare a unor măsuri tranzitorii, care atenuează timp de mai mulţi ani impactul problemelor sensibile. Statele deja membre ale UE în 2004 pot opta ca, timp de până la şapte ani, să nu îşi deschidă piaţa muncii lucrătorilor proveniţi din cele 10 ţări recent integrate. Totuşi, în cazul precedentele extinderi a existat un flux emigraţionist relativ limitat de mână de lucru. La rândul lor, noile state membre au timp de şapte ani libertatea de a decide asupra dreptului de cesiune acordat cetăţenilor europeni, tocmai pentru a evita o eventuală vânzare masivă a pământurilor cultivabile şi a bunurilor imobiliare. Excepţie de la această regulă face Polonia, care poate prelungi până la doisprezece ani această deschidere. Condiţiile de aderare acceptate de noile state membre includ angajamentul de a adopta euro şi de a respecta disciplina Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Aceste ţări nu intră automat în zona euro şi nu a fost stabilit un calendar în acest sens. Nici unul dintre noii membri nu a solicitat o clauză de exceptare pentru euro, aşa cum au făcut Danemarca şi Marea Britanie.

220

Totuşi, înainte de a adopta euro, cei 10 vor trebui să îndeplinească exigenţele normative ale UEM, referitoare la deficitul intern, datoria publică, inflaţia şi stabilitatea ratelor de schimb 11 . Înainte de a adopta euro, aceste state vor trebui să evalueze deopotrivă avantajele şi dezavantajele implicate de o asemenea măsură, strategii diferite putând fi aplicate în funcţie de interesele naţionale. Este adevărat că a participa cât mai repede la UEM favorizează investiţiile străine şi antrenează, foarte probabil o scădere a dobânzilor pentru firme şi consumatori. Invers, a rămâne în afara UEM pentru o anumită perioadă, va conferi ţării o suficientă flexibilitate pentru a controla ratele de schimb, deficitele şi inflaţia, stimulând totodată creşterea într- un mod mai eficient decât ar permite disciplina impusă prin Pactul de stabilitate şi creştere. Un clivaj Vest – Est în abordarea anumitor probleme politice este foarte puţin probabil. Uniunea celor 15 a cunoscut divizări pe axul Nord – Sud sau între membrii mici şi mari, atunci când trebuiau luate decizii sensibile, în domenii punctuale şi pentru intervale scurte de timp. În general, statele mici resimt o mai mare nevoie de a-şi proteja interesele, datorită structurii instituţionale specifice a UE. Pe de altă parte, majoritatea aspectelor politice îşi găsesc deopotrivă adepţii şi adversarii în rândul statelor mari, ca şi a celor mici. Cu excepţia Poloniei, noii membri sunt state mici. Acesta a fost unul dintre motivele lansării procesului de redactare a unui nou tratat constituţional pentru Uniunea extinsă. O prioritate a redactării acestui act a reprezentat-o facilitarea procesului decizional într-o Uniune cu 25 de state membre şi chiar mai multe 12 . Conform raportului prezentat la Bruxelles, la 3 mai 2006, cea mai importantă extindere a Uniunii este prezentată ca fiind o reuşită. Comisarul pentru afaceri economice şi monetare, Joaquin Almunia, a declarat că reunificarea Europei nu a reprezentat doar un succes politic de prim rang, ci şi o reuşită pe plan economic, care nu poate fi negată. Astfel, în cei doi ani economiile noilor membri au înregistrat o creştere rapidă, care le va permite să acopere în mod progresiv distanţa care le separă de vecinii mai bogaţi. Reversul l-a reprezentat însă creşterea şomajului, ca urmare a transformărilor structurale care au avut loc. Astfel, cu o creştere economică medie de 3,75% în perioada 1997 – 2005, cele 10 state au obţinut scoruri superioare celor din UE 15, cu doar 2,5% pentru acelaşi interval de timp; rata şomajului, de 13,4%, depăşeşte însă cu 5,5% media celor 15. O altă problemă o reprezintă nivelul ocupaţional ridicat în sectorul primar, respectiv 22%, faţă de 4,5% cât era media în UE 15 13 . La rândul său, comisarul pentru extindere, Olli Rehn, a subliniat că, în ciuda numeroaselor scenarii pesimiste imaginate înaintea acestei extinderi, nici unul dintre ele nu s-a adeverit. Astfel, nu au apărut probleme economice şi nici nu au avut loc fluxuri emigraţionist masive. Pe bună dreptate, într-o declaraţie recentă, comisarul Olli Rehn afirma că „angoasele” extinderii nu sunt altceva decât „angoasele globalizării”. „Nu sunt orb şi nici surd. Pot observa 221

că există o anumită reticenţă în ceea ce priveşte extinderea, dar nu trebuie să facem din extindere ţapul ispăşitor pentru eşecul politicilor noastre interne” 14 . Un prim bilanţ efectuat după extindere arată că procesul de integrare se desfăşoară fără mari dificultăţi. Noile state membre s-au integrat în cadrul instituţiilor având putere decizională în sânul Uniunii 15 .

4. Perspectivele Uniunii Europene la începutul mileniului III În momentul în care Uniunea marca munca de asimilare a celor 10 noi membri, scadenţa viitoarei extinderi se apropie deja. Bulgaria şi România au semnat Tratatul de aderare la 25 aprilie 2005, iar intrarea lor efectivă în rândul ţărilor membre ar trebui să se producă în ianuarie 2007. Privind cifrele 16 , provocările sunt mari: trecerea de la UE 15 (379,4 milioane de locuitori), la UE 27 (484,2 milioane de locuitori) ar aduce un plus de 104,8 milioane de locuitori în spaţiul comunitar. Teritorial, se va trece de la 3,2 milioane km² (UE 15), la 4,5 milioane km² (UE 27), respectiv o creştere de 40,6%. Cu toate acestea, nu se poate contabila şi un câştig demografic şi teritorial imediat, deoarece în acestea state există foarte mari carenţe la nivelul infrastructurilor, care împiedică o racordare efectivă şi eficientă la cele comunitare. Recuperarea acestor decalaje va implica un efort financiar deosebit. Astfel, spaţiul este mai mare, dar mai eterogen. Pe de altă parte, în medie, populaţia acestor state nu beneficiază decât de aproximativ jumătate din media comunitară a puterii de cumpărare. Ca urmare a extinderii spre Est, PIB-ul mediu pe cap de locuitor al UE va scădea în termeni reali cu 12,5%, respectiv cu 8% în funcţie de paritatea puterii de cumpărare. Astfel, PIB- ul Estoniei este de 144 de ori mai mic decât cel al Germaniei, iar PIB-ul Poloniei (cel mai mare pentru statele PECO) este de 5 ori mai mic. În raport cu puterea de cumpărare (UE 15 = 100), pentru anul 2002, statisticile arătau astfel: România şi Bulgaria – 25%; Letonia – 35%; Lituania – 39%; Polonia – 40%; Estonia – 42%; Slovacia – 48%; Ungaria – 57%; Cehia – 60%; Slovenia – 74%. Această stare de fapt ridică întrebări referitoare mai ales la natura şi durata efectivă a recuperării decalajelor economice, a tipologiei noilor state membre în funcţie de atuu- urile ori handicapurile lor structurale, implicaţiile po liticii de redistribuire realizată în cadrul bugetului european. Pentru orizontul 2015, doar două ţări foste comuniste vor depăşi media de 75% din PIB/per capita din UE 15: Slovenia şi Cehia. Dar ponderea lor este minimă: 1,9 milioane locuitori, respectiv 10,2 milioane locuitori17 , cifre care echivalează cu populaţiile cumulate ale unor aglomerări urbane precum Paris, Lyon şi Marislia. Altfel spus, 7/8 din locuitorii noilor state membre UE vor rămâne în 2015 sub pragul de 75% din PIB/per capita din UE 15, care 222

reprezintă criteriul de eligibilitate pentru ajutoarele comunitare. Cel mai populat stat nou membru, Polonia (38,6 milioane de locuitori) va ajunge în 2015 la doar 54% din PIB/per capita al Uniunii celor 15. La rândul lor, Lituania şi Letonia nu vor atinge decât 40%, România – 35% şi Bulgaria – 33%. Până în prezent, pentru aceste state nu a fost stabilit nici un orizont de atingere a pragului de 75% din media comunitară a UE 15. Pe de altă parte, nu trebuie să ne iluzionăm că mai vechii membri nu vor face progrese economice şi nu vor continua să prospere, mărind în permanenţă cifrele din statistici, astfel încât, chiar dacă acest prag va fi atins, tot vor continua să existe decalaje. Deşi pe termen mediu, acest proces va solicita multe costuri pentru cei 15, pe termen lung sunt de aşteptat avantaje macroeconomice pentru ansamblul comunităţii: dinamizarea creşterii economice printr-o sporire a exporturilor statelor vestice către cele estice, sporirea competitivităţii, productivităţii şi a investiţiilor în general. Dar, până la culegerea acestor roade, statele membre vor trebui să facă faţă unor inevitabile şi totodată previzibile crize sociale, bugetare şi chiar politice. Extinderea va pune la încercare capacitatea Europei de a-şi urma, întrun mediu economic mai complex şi mai eterogen, vocaţia de solidaritate, stabilitate şi creştere. O altă problemă importantă este cea de demografică. Cea mai mare parte a noilor membre cunosc o dinamică de depopulare. După 1993, sporul demografic a atins în mod constant cote negative în Estul continentului, iar până în 2003 statele din această zonă au pierdut mai bine de 8 milioane de persoane. O provocare pentru UE va fi definirea unei politici demografice coerente, care să includă două dimensiuni fundamentale: familială ş i emigraţionistă. Alte trei ţări candidate, Turcia, Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă Macedonia şi-au propus ca obiectiv integrarea în U.E., atunci când vor fi pe deplin pregătite să facă acest pas. Turcia, multă vreme respinsă, pe motiv că nu respectă drepturile omului şi libertăţile civile, a demarat recent procedurile de aderare. Alte potenţiale ţări candidate, foste comuniste, sunt Albania, Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Serbia, Muntenegru. Toate aceste ţări au un nivel scăzut de dezvoltare economică, inferior chiar celor 12. Potenţiale ţări candidate pot fi şi ţările Asociaţiei Europene de Liber Schimb (AELE): Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia. Negocierile de aderare cu Norvegia au fost iniţiate de două ori şi tot de atâtea ori stopate în urma unor referendumuri naţionale. Elveţia a depus o cerere de adeziune în 1992, dar a hotărât, tot în urma unui referendum, să nu mai urmeze această cale. Îşi vor revizui oare aceste state poziţia şi daca da, când? Preşedintele Comisiei europene, José Manuel Barroso, şi comisarul pentru relaţii instituţionale şi comunicare, Margot Walström, au prezentat, la 10 mai 2006, o evaluare asupra viitorului Uniunii Europene. Principalele provocări se referă la relansarea comunităţii, respectiv 223

la pregătirea terenului pentru un nou ciclu instituţional. José Manuel Barroso a preconizat raportarea până în 2008 a oricărei decizii referitoare la Tratatul Constituţional, susţinând totodată adoptarea prealabilă a unei declaraţii solemne asupra viitorului UE cu ocazia semicentenarului Tratatului de la Roma, care va fi celebrat în 2007. Preşedintele Comisiei europene a subliniat că această declaraţie ar reprezenta un prim pas al unui proces menit să se încheie cu un viitor acord instituţional, stabilind o serie de principii şi de obiective cu valoare de angajament. Totodată, răspunzând preocupărilor exprimate de cetăţenii de durata perioadei de reflecţie, lansată în anul 2005, José Manuel Barroso a prezentat 12 propuneri menite să asigure progresul Uniunii, în lipsa unei constituţii. Acestea sunt: reeaxminarea de către Comisie a Pieţei unice, pentru a ridica obstacolele reziduale şi prezentarea, în cursul anului 2007, a unui raport conţinând propuneri concrete; acces universal şi solidaritate, un proiect care va fi dezvoltat în paralele cu reexaminarea Pieţei unice; „Carta drepturilor”, care să permită tuturor cetăţenilor Uniunii să fie informaţi asupra drepturilor lor; ameliorarea procesului decizional în domeniile justiţiei, libertăţii şi securităţii, printr-o mai bună folosire a metodei comunitare în domenii precum lupta împotriva criminalităţii organizate, a terorismului şi a traficului de fiinţe umane, precum şi a cooperării poliţieneşti; publicarea de către Comisie a unui document referitor la strategia extinderii, pentru a face să avanseze dezbaterile asupra acestui subiect; competitivitatea externă, prin definirea unei noi metode de abordare şi lansarea unei reflecţii asupra îmbunătăţirii accesului pe pieţele străine şi fixarea unor noi priorităţi în relaţiile comerciale; rolul Europei în lume, prin elaborarea unui document de strategie; o legiferare mai bună, prin propuneri concrete de reducere a birocraţiei în UE; transparenţă, prin accelerarea accesului la documentele comunitare; cooperarea cu Parlamentele naţionale, prin de zvoltarea unor mai bune relaţii cu acestea, inclusiv prin transmiterea directă a noilor propuneri şi a documentelor consultative; o abordare graduală a problemelor instituţionale, prin înaintarea unei propuneri de calendar; o nouă declaraţie politică, inspirându-se din cea adoptată la Messina, şi reînnoirea angajamentelor statelor membre. Care vor fi statele membre ale UE în 2020 şi cum funcţiona aceasta? Este dificil de găsit un răspuns la această întrebare, însă, în mod cert, extinderea din 2004 va fi fost poate cea mai mare din întreaga istorie a organizaţie, dar nu, în mod cert, şi cea din urmă.

224

CAPITOLUL XI POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ (P.E.S.C.)

1. Rolul Uniunii Europene în lume Ideea conform căreia Uniunea ar trebui să se exprime printr-o singură voce pe scena internaţională este la fel de veche precum însuşi procesul de integrare europeană. Totuşi, pe parcursul anilor, U.E. a realizat mai multe progrese în realizarea unei pieţe şi unei monede unice, decât în conceperea unei politici externe şi de securitate comune. Astfel, de la crearea sa în anii ‟50, Uniunea a constituit o reţea de relaţii cu restul lumii, datorită unei politici comerciale comune, acordării unei asistenţe pentru dezvoltare şi încheierii unor acorduri formale de comerţ şi cooperare cu ţări sau grupuri regionale de ţări. În anii ‟70, Uniunea a început să acorde ajutor umanitar populaţiilor din lume întreagă aflate în situaţii limită. Din 1993, prin Tratatul de la Maastricht, ea a pus la punct o politică externă şi de securitate comună (PESC) care îi permite să angajeze o acţiune comunitară, atunci când interesele Uniunii, în întregul său, sunt în joc. Apărarea a devenit un aspect important al PESC, Uniunea străduindu-se să promoveze şi să menţină stabilitatea în lume. De altfel, ea cooperează strâns cu alte ţări şi organizaţii internaţionale pentru a lupta împotriva terorismului, criminalităţii internaţionale, traficului de droguri şi emigrării ilegale şi pentru a aborda probleme de relevanţă planetară, precum mediul. Uniunea gestionează politica sa comercială comună pe două niveluri. Pe de o parte, ea participă în mod activ la fixarea regulilor unui sistem multilateral al comerţului mondial în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.) şi, pe de altă parte, ea negociază propriile sale acorduri bilaterale cu ţări sau grupuri regionale de ţări. La mijlocul anilor ‟70, asistenţa şi participarea la dezvoltare care, iniţial, se referea în mod esenţial la Africa, s-au extins la Asia, America Latină şi ţările din Estul şi Sudul regiunii mediteraneene. Obiectivul adiacent rămâne susţinerea pentru creştere şi dezvoltare durabilă în ţările beneficiind de aceste măsuri, pentru a putea dispune de resursele necesare în vederea eradicării sărăciei. Uniunea este foarte interesată în susţinerea partenerilor săi şi în a-i încuraja să reuşească şi să prospere. Acordurile încheiate între U.E. şi ţerţe state includ nu numai comerţul şi asistenţa financiară şi tehnică tradiţională, ci şi reforme economice şi de alt tip, programe consacrate

225

infrastructurilor, sănătăţii şi educaţiei. Ele reprezintă, de asemenea, un cadru pentru dialog politic şi includ o clauză care permite Uniunii să suspende sau să anuleze ajutorul sau schimburile comerciale, dacă ţara parteneră încalcă drepturile omului 1 . Mai mult, Uniunea a decis în 2003 ca toate noile acorduri să prevadă o clauză prin care partenerii săi se angajează să garanteze neproliferarea armelor de distrugere în masă. Uniunea Europeană este un actor de anvergură mondială. Având 450 milioane de locuitori (mai mult decât Statele Unite şi Rusia împreună), ea a ajuns prima putere comercială a lumii şi generează un sfert din bunăstarea planetei. În domeniul într-ajutorării ţărilor sărace, Uniunea se situează pe primul loc al donatorilor, iar pe pieţele financiare internaţionale, moneda sa, euro, nu este depăşită decât de dolarul american. Iniţial, intenţia nu era de a face din U.E. o putere mondială. Primul obiectiv al acestei Uniuni, născută din consecinţele celui de-al doilea război mondial, era de a apropia naţiunile şi popoarele Europei. Dar extinderea sa şi noile responsabilităţi pe care şi le-a asumat au contribuit la o mai bună definirea a relaţiilor sale cu restul lumii. Reprezentând o experienţă reuşită de suprimare a barierelor comerciale, a dezvoltării regiunilor cele mai sărace şi a promovării unei cooperări paşnice în cadrul frontierelor sale, Uniunea cooperează împreună cu alte ţări şi organizaţii internaţionale pentru ca din ce în ce mai mulţi să beneficieze de deschiderea pieţelor, de creştere economică şi de stabilitate, într-o lume din ce în ce mai interdependentă. În mod simultan, Uniunea îşi apăra interesele economice şi comerciale legitime în arena internaţională. În prezent, Uniunea trebuie să facă faţă provocării de a extinde climatul de pace şi securitate dincolo de frontierele sale; de aceea, ea a dezvoltat o politică externă şi de securitate comună, pentru a putea acţiona ca o forţă de stabilitate, de cooperare şi de înţelegere mutuală în lume 2 . Uniunea trebuie să se asigure că diferitele aspecte ale politicii sale externe sunt compatibile între ele şi purtătoare ale unui mesaj clar. În acest scop, ea a numit, în 1999, un Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. În iunie 2004, conducătorii U.E. au convenit asupra principiului de a crea un post de ministru al Afacerilor Străine al Uniunii. Această iniţiativă face parte din noile dispoziţii ale Tratatului constituţional al U.E. Timp de mai bine de 40 de ani, războiul rece a împărţit o mare parte a lumii în do uă tabere; încheierea sa a marcat instaurarea unei ordini mondiale mai complexe şi mai fragile, cerând ca Uniunea să se implice mai mult în prevenirea conflictelor, menţinerea păcii şi lupta împotriva terorismului. Uniunea ajută la finanţarea administraţie i civile a Naţiunilor Unite în Kosovo, aduce o susţinere financiară continuă Autorităţii Palestiniene şi are o contribuţie de un miliard de euro la reconstrucţia Afganistanului. În Balcanii de Vest şi în Africa Centrală, U.E. a lansat în 2003 primele misiuni ale noii sale politici de apărare şi securitate. Favorizând 226

instaurarea unui climat de securitate şi de stabilitate în lume, Uniunea contribuie la crearea unui mediu mai sigur în interiorul propriilor sale frontiere. 2. Instituţiile implicate în gestionarea Politicii Exte rne şi de Securitate Comună Ideea că o Europă puternică trebuie să fie unită în acţiunea sa pe scena mondială a încurajat ţările membre să coopereze pentru a elabora o strategie coerentă de politică externă. Realizările ultimilor ani au fost lente, dar constante. Începutul anilor ‟50 a fost marcat de o tentativă ambiţioasă, dar nereuşită, a celor şase membri fondatori de a crea o comunitate europeană de apărare 3 . Apoi, în anii ‟70, a fost lansat procesul intitulat Cooperarea Politică Europeană (C.P.E.), menit să coordoneze poziţiile statelor membre asupra problemelor legate de politica externă. Ţările Uniunii elaborau declaraţii comune atunci când se ivea ocazia. Totuşi, nu era întotdeauna posibil să se ajungă la unanimitate, mai ales în cazul aspectelor în mod particular sensibile. În cursul ultimilor 15 ani, Uniunea şi-a intensificat eforturile pentru a juca, în domeniul politic şi al securităţii, un rol internaţional mai pe măsura statutului său economic. Conflictele care au izbucnit în Europa după căderea zidului Berlinului, în 1989, au convins conducătorii Uniunii de necesitatea unei acţiuni comune eficiente. Mai recent, lupta împotriva terorismului a întărit această convingere. Principiul unei politici externe şi de securitate comune a fost consacrat în 1992 prin Tratatul de la Maastricht, care a consfinţit voinţa politică de transformare a C.E.E., entitate economică, într-o uniune dispunând de competenţe politice. Uniunea Europeană se sprijină pe trei piloni4 : 1) Comunitatea Europeană (care include piaţa internă europeană, politicile economice comune – socială, regională, agricolă, de mediu etc. – şi Uniunea Monetară). Pentru domeniile care ţin de acest pilon, statele membre au transferat o parte relativ importante a competenţelor lor Uniunii Europene; 2) Politica Externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C.), cooperare interguvernamentală, în domeniul relaţiilor externe şi de securitate. Ansamblul regulilor referitoare la P.E.S.C. se regăsesc în Titlul V al Tratatului asupra Uniunii Europene; 3) Cooperarea juridică şi poliţienească în materie penală, cooperare interguvernamentală. Domeniile din acest pilon sunt cunoscute sub denumirea de JAI (Justiţie şi Afaceri Interne). Primul pilon se bazează pe procedurile comunitare (implicarea Comis iei, Consiliului, Parlamentului, Curţii), votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniştri. Ceilalţi doi sunt reglementaţi prin procedurile interguvernamentale (decizii luate cu unanimitate, slabă implicare a Comisiei şi a Parlamentului).

227

Obiectivele PESC sunt: 1) apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii; 2) întărirea securităţii Uniunii şi a statelor membre, prin toate mijloacele; 3) menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, Actului Final de la Helsinki şi a obiectivelor Cartei de la Paris.; 4) promovarea cooperării internaţionale; 5) dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Metodele PESC, spre deosebire de metoda comunitară, proprie integrării economice, se conturează prin cooperarea sistematică între statele membre, pentru conducerea politicilor şi prin punerea graduală în practică a unor acţiuni comune, în domeniile în care statele membre au interese în comun. În acelaşi timp, statele îşi asumă angajamentul de a sprijini activ şi fără rezerve PESC, de a se abţine de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii, de a veghea la conformitatea politicilor lor naţionale cu poziţiile comune, de a se informa reciproc asupra oricăror probleme de politică externă şi de securitate şi de a susţine poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale. Tratatul de la Maastricht menţiona că, în timp, PESC treb uia să poată conduce la o apărare comună. Formula menaja preocupările statelor care considerau necesară afirmarea unei identităţi europene în ceea ce priveşte apărarea şi ale celor care nu doreau să-şi asume riscul unei diluări a relaţiilor de solidaritate contractate în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Însă conceptul de „apărare comună” marca un pas înainte în ambiţia de a progresa pe calea unei uniuni complete, incluzând dimensiunea strategică şi militară. Instituţiile comunitare care participă la funcţionarea PESC sunt: Consiliul european stabileşte marile linii directoare; Consiliul Uniunii Europene adoptă deciziile şi, prin intermediul preşedinţiei sale, reprezintă Uniunea Europeană în exterior; Comisia Europeană iniţiază propuneri şi execută bugetul; Parlamentul european are un drept de informare şi de consultare. Prin Tratatul de la Amsterdam au fost create două noi organisme. Primul este Secretarul general al Consiliului Uniunii Europene şi Înaltul Reprezentant pentru PESC. Acesta asistă Consiliul, contribuind la elaborarea şi la punerea în practică a deciziilor politice. El poate acţiona în numele Consiliului la cererea Preşedinţiei, conducând dialogul cu terţe părţi. Javier Solana a fost ales în 1999 pentru un mandat de 5 ani şi reconfirmat în funcţie în iulie 2004. El îndeplineşte şi funcţia de Secretar general al Uniunii Europei Occidentale (UEO). Al doilea organism este Unitatea de Planificare a Politicii şi de Alertă Rapidă (UPPAR): compusă din specialişti provenind din statele membre, Consiliul U. E., Comisiei europene şi a U.E.O. şi în subordinea Înaltului Reprezentant pentru PESC, UPPAR are drept misiune să fixeze priorităţile strategice de acţiune ale Uniunii şi de a determina mijloacele prin care să fie puse în aplicare. Tratatul de la Amsterdam precizează şi că al treilea obiectiv al PESC (menţinerea păcii şi 228

întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, Actului Final de la Helsinki şi a obiectivelor Cartei de la Paris) se referă şi la graniţele externe Consiliul European de la Nisa a creat trei structuri permanente: Comitetul Politic şi de Securitate (COPS); Comitetul Militar al Uniunii Europene (CMUE) ; Statul-Major al Uniunii Europene (EMUE). Tratatul de la Nisa prevede posibilitatea ca COPS să ia singur decizii în vederea asumării controlului politic şi a direcţiei strategice a unei operaţii în criză. Regula generală pentru procesul decizional în domeniul PESC rămâne unanimitatea, dar de la Tratatul de la Amsterdam, majoritatea calificată este acceptată pentru acţiunile sau poziţiile comune sau pentru oricare altă decizie bazată pe o strategie comună. Această derogare este temperată prin principiul „abţinerii constructive”: un stat poate decide să nu participe la o acţiune votată de alţii cu majoritate calificată. Dacă el consideră că interesele sale vitale sunt ameninţate, poate bloca acţiunea comună care nu va putea fi deblocată decât printr-un vot unanim. De altfel, Tratatul de la Nisa introduce o procedură de cooperare întărită, pentru punerea în aplicare a unei acţiuni sau poziţii comune, excluzând aspectele care au implicaţii militare sau din domeniul apărării. Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam dotează PESC cu trei instrumente principale: 1) strategiile comune: Consiliul Uniunii Europene defineşte prin consens strategii comune în domeniile în care statele membre au interese comune importante. Strategii comune precizează obiectivele, durata şi mijloacele furnizate de către U.E. şi statele membre; 2) poziţiile comune: Consiliul U.E. poate defini poziţii comune care servesc drept linii directoare pentru politica dusă de statele membre şi le permit să îşi coordoneze acţiunea. Odată ce o poziţie comună este adoptată de către Consiliu, statele membre trebuie să vegheze ca politicile lor naţionale să se conformeze acestora; 3) acţiunile comune : Consiliul Uniunii Europene poate să adopte şi acţiuni comune, care vizează ca acţiunile conduse de statele membre pe scena internaţională să fie convergente. Punerea lor în practică cade în responsabilitatea Preşedinţiei, iar modalităţile concrete pot fi decise cu majoritate calificată.

3. Raporturile Uniunii Europene cu Tratatul Atlanticului de Nord (NATO) Uniunea Europei Occidentale (UEO) este o organizaţie creată în 1948 pentru scopuri legate de cooperare în domeniul apărării şi securităţii. În Tratatul de la Maastr icht, UEO este recunoscută drept parte integrantă în dezvoltarea Uniunii, respectându- i-se autonomia instituţională şi având sarcina de a elabora şi implementa decizii şi acţiuni cu implicaţii în domeniul apărării. Se mai precizează că PESC nu afectează caracterul specific al politicii de

229

securitate şi de apărare a anumitor state membre şi respectă obligaţiile ce decurg pentru anumite state din Tratatul Atlanticului de Nord. Miniştrii Afacerilor Externe şi ai Apărării din statele membre ale UE/UEO au dat publicităţii Declaraţia de la Petersburg, care, pe baza Tratatului de la Maastricht, enunţa liniile directoare pentru dezvoltarea viitoare a organizaţiei. Membrii UEO se angajează să susţină acţiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, în cooperare cu alte instituţii de securitate. S-a hotărât crearea unei Celule de Planificare Militară şi punerea la dispoziţie a unor unităţi militare operative din trupele de uscat, aviaţia şi marina

militară, care să rămână

dislocate pe teritoriile de origine, dar, la nevoie, să acţioneze împreună sub comanda UEO. Aceste forţe, constituite într-o structura comună (FAWEU – Forces Anwerable to the Western European Union) urmau să îndeplinească trei tipuri de misiuni: umanitare sau de evacuare a resortisanţilor; de menţinere a păcii şi de gestiune a crizelor, inclusiv operaţiuni de restabilire a păcii. Misiunea principală a Celulei consta în pregătirea operaţiunilor sub egida UEO, la care se adăugau şi responsabilităţile pe linia gestionării FAWEU şi a actualizării regulilor de angajare. Următorul pas în realizarea componentei de apărare a U.E. s-a făcut cu ocazia reuniunii la nivel înalt a Alianţei Atlanticului de Nord, din 1994, de la Bruxelles, când statele NATO şi-au exprimat sprijinul deplin faţă de dezvoltarea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare (IESA) şi faţă de pilonul european al Alianţei, prin intermediul UEO, ca o componentă a U.E. NATO a fost de acord să pună la dispoziţia UEO infrastructura şi baza materială pentru organizarea şi desfăşurarea unor eventuale operaţiuni militare în spaţiul Europei, exclusiv sub autoritatea UEO. În acest context a fost introdus şi conceptul de Forţe Inter-Arme Multinaţionale (CJTF), destinat ducerii operaţiunilor militare organizate şi conduse de UEO, cu fo losirea facilităţilor NATO. Condiţia este ca, după utilizare, acestea să revină sub controlul NATO. În planul securităţii europene şi euro-atlantice au avut loc două procese: realizarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare (IESA) în cadrul NATO şi a PESC în cadrul UE. Acestea sunt concepte complementare şi nu concurenţiale, de unde şi principiul „separabil, dar nu separat” de NATO în privinţa utilizării forţelor şi mijloacelor. Declaraţia de la Ostend, din 19 noiembrie 1996, este un document de referinţă ce atestă creşterea UEO. Reprezintă un punct de plecare în declanşarea unei operaţiuni importante, integrarea industriilor de apărare din statele membre ale UE şi pe această bază, apariţia unei pieţe de armament unice, cu reglementări legislative standard. Este declanşat procesul de regrupare, restructurare şi concentrare a industriilor militare din spaţiul UE – ca fundament material al UEO şi crearea pieţei unice, integrate de armament a UE/UEO. Declaraţia de la Rhodos, din mai 1998, constata definitivarea realizării tuturor instrumentelor operaţionale care să permită UEO organizarea şi desfăşurarea de operaţiuni 230

militare sub conducere proprie. Referirile la relaţiile dintre NATO şi UEO cuprind convingerea că „Alianţa Atlanticului de Nord continuă să constituie baza unui concept colectiv de securitate potrivit prevederilor Tratatului de la Washington – şi va rămâne forumul principal de consultaţii între aliaţi, într- un context în care aliaţii europeni îşi asumă responsabilităţi sporite pentru propria lor securitate şi apărare”. Raportul reuniunii Consiliului European, din iunie 1999, a propus integrarea cât mai rapidă a UEO în UE, ca o primă etapă şi ulterior crearea unei armate europene. Liderii nordeuropeni au considerat că episodul Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea şi chiar urgenţa afirmării unei Europe a Apărării, care să acţioneze fie în sânul Alianţei Atlantice, fie de manieră autonomă, în funcţie de natura crizelor. Proiectul elaborat la summit- ul de la Helsinki, din 10 – 11 decembrie 1999, afirma disponibilitatea statelor membre de a dezvolta mijloacele care le vor permite să facă faţă în mod autonom gestiunii militare şi nemilitare a crizelor. În raport cu NATO, forţa ce va fi creată va opera în concentrare şi în totală transparenţă, în scopul principal de a evita repetările sau eventualele paralelisme. Această cooperare şi transparenţă deplină şi integrală între UE şi NATO va fi definită ţinând seama de nevoile tuturor membrilor UE, precum şi de cele ale altor state. Pe 13 noiembrie 2000 s-a semnat la Marsilia actul de deces al UEO, care şi-a cedat prerogativele UE. Concret, Institutul de Studii Strategice din Paris şi Centrul de Sateliţi de la Torrejan, Spania, au trecut sub autoritatea U.E. S-a aprobat şi crearea a trei organe politicomilitare europene permanente: un comitet politic şi de securitate, un comitet militar şi un stat major. S-a stabilit şi înfiinţarea Forţei de Reacţie Rapidă (FRR), structură militară menită să se implice în prevenirea şi soluţionarea conflictelor regionale, cu un efectiv de minim 60.000 de militari care să poată fi mobilizaţi în maxim 60 de zile şi desfăşuraţi în zona de conflict pe o perioadă de un an de zile. Aceste forţe vor putea fi folosite atât pentru misiuni ale UE, cât şi ale NATO. 4. Politica Europeană de Securitate şi Apărare Semnarea Tratatului de la Maastricht, care consacra principiul unei politici externe şi de securitate comună, a fost urmată la câteva luni de izbucnirea războiului în fosta Iugoslavia. Uniunea Europeană s-a străduit atunci, fără succes, să negocieze o soluţie politică la această criză. Întrucât nu dispunea de propriile sale efective militare, statele membre nu puteau interveni decât sub egida forţelor Naţiunilor Unite şi ale NATO, care au fost trimise ulterior în regiune. Uniunea a învăţat lecţia acestei experienţe şi a creat, în contextul războaielor din Balcani şi a conflictelor izbucnite în Africa în anii ’90 5 , o politică europeană de securitate şi 231

de apărare (PESD) în cadrul general al PESC. Decizia a fost luată la summit- ul de la Cologna, în 1999, precizându-se că PESD nu implica crearea unei armate europene, evoluând într-o manieră compatibilă şi coordonată cu NATO. PESD permite să se trimită forţe militare sau de poliţie în zonele de criză pentru a putea desfăşura operaţiuni umanitare şi de menţinere a păcii, gestionare a crizelor şi chiar de a încerca să reconcilieze părţile în conflict. Operaţiunile militare sunt puse în aplicare de o Forţă de Reacţie Rapidă a Uniunii, distinctă de NATO, dar având acces la resursele acestei organizaţii. Totodată, PESD a pus la dispoziţia Uniunii noi metode, precum colectarea de informaţii şi urmărirea convenţiilor internaţionale pentru a anticipa potenţiale conflicte. Primele misiuni ţinând de PESD au fost duse în fosta Iugoslavie, s ursă de frustrări pentru U.E., cu câţiva ani mai înainte. Prima operaţiune a început la 1 ianuarie 2003, când misiunea de poliţie a U.E. formată din 500 de militari a preluat ştafeta de la forţa de poliţie internaţională a Naţiunilor Unite în Bosnia-Herţegovina. Această misiune, care trebuia să dureze iniţial 3 ani, a fost prelungită până în 2007. Principalul său obiectiv constă în formarea unor agenţi de poliţie locali şi la crearea unor dispozitive de poliţie durabile, conforme normelor şi practicilor europene. Cea de-a doua operaţie a urmat în 2003. Un mic contingent NATO, desfăşurat în Macedonia, a fost înlocuit iniţial de o forţă militară a Uniunii, iar mai apoi de o misiune de poliţie a Uniunii, formată din 200 de persoane, aflată încă în dispozitiv. Principala operaţiune a fost angajată în decembrie 2004. O forţă militară a Uniunii Europene (EUFOR) a înlocuit forţele de securitate NATO (SFOR), detaşate încă de la încheierea ostilităţilor, în 1995. UFOR numără în total 8.000 persoane. De-a lungul anilor au fost realizate eforturi pentru a încerca raţionalizarea modului de adoptare a deciziilor în cadrul PESC. Totuşi, deciziile esenţiale cer în continuare unanimitatea, iar într-o Uniune cu 25 de membri consensul este tot mai greu de găsit. În ciuda angajamentului lor în favoarea PESC, statele membre au câteodată dificultăţi în a-şi modifica propria politică naţională în numele solidarităţii europene. Profundele disensiuni apărute între statele membre ale Uniunii, în primăvara 2003, asupra problemei dacă Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite ar trebui sau nu să autorizeze războiul declanşat de SUA în Irak, ilustrează foarte bine dificultatea acestui proces. Cu ocazia summit- ului din decembrie 2003, conducătorii Uniunii au adoptat o strategie de securitate europeană, recunoscând astfel că cetăţenii Europei şi de pretutindeni sunt ameninţaţi de terorism, de multiplicarea armelor de distrugere în masă şi de imigraţia clandestină. Fiecărui tip de ameninţare trebuie să îi corespundă un răspuns adecvat, ca re necesită adesea un efort de cooperare internaţională. Totodată, Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg au decis să angajeze anumite iniţiative concrete militare. 232

Într-o lume în care puterea nu mai este în mod necesar o garanţie de securitate, Uniunea Europeană trebuie să fie în măsură să reacţioneze rapid, în situaţii precise, în momentul în care ele survin, folosindu-se în mod adecvat de instrumentele de care dispune. 5. Coope rarea cu ţările terţe şi ajutorul comunitar; ajutorul umanitar Primă putere comercială a lumii, Uniunea Europeană intervine în 20% din volumul total al importurilor şi exporturilor mondiale. Deschiderea schimburilor între membrii săi a fost în centrul creării Uniunii, acum aproape 50 de ani, şi a generat o prosperitate crescândă pentru toate statele membre. De aceea Uniunea este iniţiatoarea unei acţiuni în favoarea deschiderii schimburilor mondiale, în interesul mutual al ţărilor bogate şi al ţărilor sărace. Aproape jumătate din fondurile consacrate într-ajutorării ţărilor sărace provine din partea Uniunii Europene sau a statelor sale membre, ceea ce face ca UE să fie principalul furnizor de ajutor din lume, mai precis 30 miliarde de euro pe an. Din această sumă, aproximativ 6 miliarde sunt acordate prin intermediul instituţiilor Uniunii. Aceasta s-a angajat ca până în 2006, totalul anual să ajungă la 39 de miliarde de euro. Deşi statele membre, precum şi alte state industrializate, au acceptat obiectivul unui ajutor anual egal cu 0,7% din PNB lor, doar Danemarca, Luxemburg, Olanda şi Suedia l-au atins. Celelalte ţări s-au angajat să-şi recupereze întârzierea. Media generală a Uniunii, care este de 0,34%, este superioară Statelor Unite sau Japoniei 6 . Dezvoltarea schimburilor poate favoriza creşterea mondială şi se poate dovedi profitabilă pentru toţi: consumatorii dispun de o paletă mai largă de alegeri, concurenţa între importuri şi produsele locale antrenează o scădere a preţurilor şi o sporire a calităţii. Uniunea consideră că globalizarea poate fi o sursă de avantaje economice pentru toţi, mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare, facilitându-se accesul pe piaţa sa, pe termen scurt, şi acordându- le mai mult timp pentru a-şi deschide propriile lor pieţe pentru produsele europene. Uniunea a devenit un actor esenţial al ciclurilor succesive de negociere vizând deschiderea schimburilor. Ea acordă o importanţă esenţială ciclului actual, intitulat „programul de la Doha pentru dezvoltare”, lansat în 2001. Obiectivul este suprimarea tuturor obstacolelor în deschiderea pieţelor, mai ales în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Mai mult, Uniunea a încheiat o serie de acorduri comerciale bilaterale cu diferite ţări şi regiuni ale lumii. U.E. a înţeles că schimburile pot stimula creşterea economică şi capacitatea de producţie a naţiunilor sărace. Încă din 1971, în cadrul Sistemului de Preferinţe Generalizate (SPG), Uniunea a început să reducă sau să suprime drepturile vamale şi taxele pe importurile provenind din ţările în curs de dezvoltare. De altfel, iniţiativa sa „Tot în afară de arme”, lansată în 2001, rezervă celor 49 de ţări cele mai puţin avansate ale lumii liberul acces pe pieţele Uniunii 233

pentru a-şi vinde produsele, cu excepţia armelor. Relaţia particulară legată între Uniune şi cei 78 de parteneri din Africa, Caraibe şi Pacific (grupul ACP) în domeniul comerţului şi al ajutorului, datează din 1975 şi este considerată ca un model de asistenţă al ţărilor bogate în favoarea ţărilor sărace. O iniţiativă comunitară lansată în 2002, „Apă pentru viaţă”, are drept obiectiv ca şi regiunile cele mai sărace ale lumii să beneficieze de apă potabilă şi de sisteme de irigaţii, mai ales în Africa, dar şi în Caucaz sau în Asia centrală, în regiunea mediteraneeană şi în America Latină. Uniunea a deblocat 1 miliard de euro pentru a finanţa această iniţiativă. Conştientă de faptul că pacea este o condiţie esenţială pentru dezvoltarea durabilă, Uniunea a aprobat în 2004 crearea unui fond intitulat „Facilitate de susţinere a păcii”, finanţat cu aproximativ 250 milioane de euro şi vizând susţinerea operaţiunilor de menţinere a păcii şi de prevenire a conflictelor în Africa. Uniunea Europeană este activă în toate zonele de criză şi mai ales în Irak, Afganistan, Teritoriile palestiniene şi în mai multe regiuni din Africa. Ea intervine în lumea întreagă, adesea departe de media internaţionale, în regiunile de criză „uitate”. Astfel, mai ales Nordul Caucazului (mai ales Cecenia), Tadjikistan în Asia Centrală, Nepal, Sri Lanka şi America Centrală au beneficiat de ajutorul Uniunii. U.E. împărtăşeşte din experienţa sa pentru a ajuta populaţia să se pregătească pentru eventuale catastrofe în regiunile şi ţările cu risc înalt, expuse cutremurelor, uraganelor, inundaţiilor sau secetei. Uniunea acordă ajutorul de urgenţă prin intermediul Oficiului de Ajutor Umanitar (ECHO). De la crearea sa în 1992, acesta a intervenit în teatrul de crize grave în mai mult de 100 de ţări, furnizând cât mai repede posibil victimelor echipamentele şi produsele de primă necesitate. Bugetul său anual este de peste 500 de milioane euro, ECHO finanţând şi echipele medicale, experţii în deminare, transport şi susţinere logistică. ECHO nu dispune de resursele necesare pentru a duce la bun sfârşit toate aceste misiuni, el cooperând strâns cu parteneri umanitari, respectiv organizaţii non- guvernamentale, agenţii specializate a Naţiunilor Unite şi Crucea Roşie sau Semiluna Roşie, pentru a putea aduce hrană şi echipamente, a furniza echipe de salvatori, a instala spitale de campanie şi a instala sistemele de comunicaţii temporare.

6. Acorduri internaţionale Uniunea Europeană a format o amplă reţea de acorduri de asociere, de cooperare şi de comerţ cu ţările din lumea întreagă, fie că este vorba despre vecinii săi europeni sau de parteneri

234

mai îndepărtaţi, în Asia sau din Pacific. Pentru a gestiona aceste relaţii, Uniunea organizează în mod regulat summit- uri sau reuniuni ministeriale împreună cu principalii săi parteneri7 . Uniunea întreţine relaţiile cele mai intensive cu patru vecini din Europa Occidentală: Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein. Membre ale Asociaţiei Europene de Liber-Schimb (AELE), aceste ţări s-au aliniat în numeroase domenii ale legislaţiei europene referitoare la piaţa internă şi urmează Uniunea în alte domenii politice. Cu excepţia Elveţiei, toate fac parte, împreună cu Uniunea, din Spaţiul Economic European (EEE). Astfel, cele trei state au adoptat regulile pieţei unice din U.E. (toate directivele, reglementările şi dispoziţiile necesare, precum şi politicile comunitare din domeniul cercetării, protecţiei consumatorilor şi a mediului). Patru ţări din Sud-Estul Europei sunt candidate la aderarea la Uniune. Bulgaria şi România, care au semnat deja la Luxemburg, în 2005, un Tratat de Aderare, ar trebui să se alăture celor 25 în 2007. Turcia, care şi-a depus candidatura încă din 1987, a fost admisă pentru deschiderea negocierilor în iunie 2006. Această ţară este unul dintre cel mai vechi parteneri comerciali ai Uniunii, încheind în 1963 un acord de asociere care include acum o uniune vamală. Candidatura Croaţiei a fost acceptată de Uniuni în iunie 2004, iar data adeziunii sale va depinde de timpul necesar pentru încheierea negocierilor. O altă ţară din Balcanii de Vest, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FRYM) şi-a depus cererea de candidatură în martie 2004, ceea ce reprezintă prima etapă pentru a obţine statutul de ţară candidată. Uniunea Europeană şi ţările Balcanilor de Vest au instaurat împreună un proces de stabilizare şi de asociere care regrupează Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FRYM), Albania, Bosnia-Herţegovina, Serbia şi Muntenegru. Dacă obiectivul ultim este aderarea la UE, aceste ţări beneficiază deja de liberul acces pe piaţa unică europeană şi primesc un ajutor comunitar pentru a-şi duce la bun sfârşit programele naţionale de reformă. În cadrul unei viitoare etape, ele vor putea negocia acorduri de stabilizare şi de asociere cu Uniunea, deja semnate de Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FRYM), înainte de a-şi depune o eventuală candidatură de aderare la Uniune. Uniunea se străduieşte să stabilească legături cât mai strânse cu vecinii din Est (Rusia, Ucraina, Moldova, Belarus) şi Sud (ţările mediteraneene). În martie 2003, Comisia Europeană a prezentat o comunicare intitulată O Vecinătate Europeană Avansată: un nou cadru pentru relaţiile cu vecinii estici şi sudici, care a definit principiile de bază ale Politicii Europene privind Vecinătatea (PEV). Aceasta îşi propune, în principal, să împartă beneficiile aduse de extinderea din 2004 cu ţările vecine şi să crească securitatea în vecinătatea Uniunii. PEV se adresează vecinilor UE 25, în special celor care au această poziţie după extinderea din 2004, cum sunt în Europa de Est: Rusia, Ucraina, Belarus şi Moldova. Rusia şi UE au decis să

235

îmbunătăţească parteneriatul strategic dintre ele prin crearea a "patru spaţii comune", aşa cum sa decis la Summit- ul de la St.Petersburg din 2003. Comisia a recomandat, încă din martie 2003, includerea Georgiei, Azerbaijanului şi Armeniei în PEV. De altfel, Strategia Europeană de Securitate a individualizat Caucazul de Sud ca o regiune în care Uniunea trebuie să se implice mai mult. La 12 mai 2004, Comisia Europeană a adoptat un Document de Strategie, care prevede modul în care UE va preîntâmpina formarea de noi bariere în Europa. Astfel, se va defini, împreună cu ţările partenere, un set de priorităţi ce vor fi notate în Planuri de Acţiune. Acestea vor avea la bază angajamentul pentru valorile comune: respectul pentru drepturile omului, inclusiv drepturile minorităţilor; domnia legii; o bună guverna re; promovarea unei bune relaţii cu vecinii; respectarea principiilor economiei de piaţă şi a dezvoltării durabile. Apropierea în politica externă reprezintă un alt pilon al Planurilor. Modul în care UE îşi va dezvolta legăturile cu fiecare partener va fi direct proporţional cu modul în care valorile comune anterior citate sunt efectiv împărtăşite. Planurile de Acţiune vor acoperi şi următoarele domenii: dialogul politic (sunt incluse aici lupta împotriva terorismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă, precum şi rezolvarea conflictelor regionale); politica economică şi socială (se va promova participarea într- un număr de programe UE, precum şi îmbunătăţirea legăturilor cu UE transport, energie etc.); comerţ (se prevede o deschidere mai mare a pieţei, în conformitate cu standardele UE); justiţia şi afacerile interne (o mai apropiată cooperare în domenii precum managementul frontierelor, migraţia, lupta împotriva terorismului, traficul cu fiinţe umane, droguri şi arme, crima organizată, spălarea banilor, precum şi criminalitatea economicofinanciară). Planurile de Acţiune vor fi diferenţiate, astfel încât să reflecte stadiul existent al relaţiilor UE cu fiecare ţară în discuţie. Acestea vor avea ca marjă definită de timp o perioadă de 3 – 5 ani. Există posibilitatea ca, odată cu îndeplinirea priorităţilor stabilite de Planurile de Acţiune, actuala generaţie de acorduri bilaterale să fie înlocuite cu o formă nouă de parteneriat privilegiat, respectiv Acordurile Europene de Vecinătate. Ajutorul financiar furnizat acestor ţări va fi suplimentat în viitor prin crearea unui nou instrument financiar, Instrumentul European pentru Vecinătate, care se va focaliza pe colaborarea transfrontalieră de-a lungul graniţei Uniunii celor 25. În cadrul Procesului Barcelona, Uniunea s-a angajat să instaureze o zonă de liberschimb cu vecinii său mediteraneeni până în 2010. Ea va include ţările arabe din Sudul şi Estul Mediteranei, precum şi Israelul şi Teritoriile Palestiniene. Schimburile comerciale sunt în prezent facilitate între Uniune şi fiecare dintre partenerii săi, care, la rândul lor, iau măsuri

236

pentru a intensifica relaţiile comerciale dintre ei. Este ceea ce ilustrează şi Acordul de la Agadir, un acord de liber-schimb semnat în 2004 între Egipt, Maroc, Iordania şi Tunisia. Parteneriatul transatlantic cu Statele Unite este unul dintre axele esenţiale al relaţiilor externe ale Uniunii Europene. Fluxurile comerciale şi de investiţii între cele două părţi ajung zilnic la aproximativ 1 miliard de euro. În plus, Uniunea Europeană şi Statele Unite au în comun un mare număr de valori şi interese în comun, chiar dacă orientările şi strategiile adoptate sunt câteodată divergente. În 2004, Uniunea a lansat două iniţiative inovatoare pentru a întări relaţiile cu Canada. Prima vizează crearea unui program de parteneriat UE - Canada pentru cooperarea asupra problemelor mondiale, cealaltă fiind axată pe negocierea unui noi acord menit să favorizeze investiţiile şi schimburile între cele părţi. În Orientul Mijlociu, Uniunea negociază un acord de liber schimb cu şase ţări din Consiliul de Cooperare al Golfului (Bahrein, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite). Ea susţine şi eforturile de reconstrucţie din Irak. Deşi China şi Japonia sunt principalii său parteneri comerciali în Asia, cu cele şapte membre ale Asociaţiei Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ANASE), Uniunea întreţine cea mai veche relaţie: ea a debutat în 1972 şi a fost oficializată în 1980, printr- un acord de cooperare. ANASE a luat iniţiativa să-şi extindă relaţiile cu Uniunea în cadrul procesului ASEM (întâlnire Asia – Europa), la care participă şi Japonia, China şi Coreea de Sud. Un summit ASEM are loc la fiecare doi ani. De câţiva ani, Uniunea Europeană şi-a intensificat relaţiile cu Japonia. Planul de acţiune UE – Japonia, adoptat în 2001, extinde cooperarea biltaerală, până atunci axată pe comerţ şi investiţii, afaceri culturale şi politice. Europa a devenit principala sursă de investiţii străine directe pentru Japonia şi primul beneficiar al investiţiilor străine japoneze, depăşind astfel Statele Unite şi China. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi China au crescut în mod dinamic în ultimii ani, dialogul politic, acordurile sectoriale şi schimburile instituţionale ocupând un loc din ce în ca mai mare. Referitor la schimburi, China este în prezent al doilea partener comercial noneuropean al Uniunii, clasându-se după Statele Unite şi în faţa Japoniei. La rândul său, Uniunea este una dintre principalele surse de investiţii străine în China. Uniunea este primul partener comercial al Indiei şi cea mai importantă sursă de investiţii străine în această ţară. De la prima reuniune la vârf din iunie 2000, relaţiile s-au dezvoltat şi înglobează în prezent nu numai comerţul, ci şi dialogul politic, summit- urile de afaceri, cooperarea culturală şi proiectele comune de cercetare 8 .

237

U.E. este al doilea partener comercial al Americii Latine, principala sa sursă de investiţii străine directe. La fiecare doi ani, Uniunea şi toate ţările din America Latină şi Caraibe p articipă la summit-uri biregionale în cursul cărora sunt abordate numeroase probleme – politice, economice, educative, ştiinţifice, tehnologice, culturale şi sociale. Toate ţările Americii Latine sunt în prezent legate de Uniune, individual sau în grup, prin acorduri de asociere, de cooperare sau de comerţ. Uniunea Europeană şi MERCOSUR (care reuneşte Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay) negociază în prezent un acord de asociere prevăzând o zonă de liber-schimb între cele două părţi. În 2003, Uniunea a încheiat două acorduri distincte, referitoare la dialog politic şi cooperare, unul cu Comunitatea andină şi celălalt cu America Centrală. Viitoarea etapă constă în negocierea acordurilor de asociere cu cele două regiuni. Uniunea a încheiat deja acest tip de acord (prevăzând un regim de liber-schimb) cu Mexic şi Chile, în 1997, respectiv în 2002. Dincolo de legăturile tradiţionale care unesc Uniunea şi ţările africane în cadrul acordurilor mediteraneene sau a relaţiei cu ţările ACP, U.E. şi Uniunea Africană (U.A.) au deschis un nou dialog referitor la prevenirea şi rezolvarea conflictelor, precum şi susţinerea acordată de UE pentru eforturile de menţinere a păcii desfăşurate pe continent de UA şi Naţiunile Unite. Parteneriatul U.E. – Africa acoperă şi cooperarea economică regională, integrarea şi comerţul, acţiunile împotriva secetei şi deşertificării, lupta împotriva HIV şi maladiile transmisibile, securitatea alimentară, drepturile omului şi democraţia, lupta împotriva terorismului.

238

CAPITOLUL XII INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Spiritul e uropean la români Analizând procesul integrării României în Uniunea Europeană, se ridică, în primul rând, problema de a găsi răspunsul la o întrebare prezentă în istoriografia de specialitate: cărui spaţiu îi aparţine România: Europei Centrale, Răsăritene sau Balcanilor? Dintr-o perspectivă strict geografică, Peninsula Balcanică limitată la nord, de Dunăre nu cuprinde şi România. Însă, aceasta nu poate fi ruptă de Balcani, datorită unei îndelungate istorii, a multiplelor raporturi umane şi culturale. O ,,rezolvare” au găsit istoricii, prin formula Europa de Sud- Est, care ar cuprinde şi România. 1 Potrivit lui Lucian Boia, România este concomitent balcanică, răsăriteană şi centraleuropeană, prin multitudinea influenţelor care au marcat evoluţia istorică a provinciilor româneşti. De altfel, aceste clasificări cu substrat geopolitic au suferit transformări în timp. În perioada dominaţiei sovietice toate statele din spatele ,,Cortinei de Fier” erau catalogate drept ,,est-europene” sau ,,răsăritene”. După prăbuşirea regimurilor comuniste, o parte dintre acestea au devenit ,,central-europene”. ,,Spaţiul românesc” constituie un ,,spaţiu de margine”. O zonă care s-a dezvoltat la graniţa Imperiului roman (după retragerea a ureliană), a Imperiului Bizantin sau Otoman. Apoi, în epoca modernă, a fost locul de întâlnire a imperiilor otoman, habsburgic şi rus. România din prezent se găseşte la frontiera răsăriteană a Uniunii Europene, cu perspectiva, în viitorul apropiat, de a deveni, ,,ţară de frontieră”, în cadrul acesteia. Orientarea românilor spre Apusul Europei, nu reprezintă un fenomen contemporan. Încă din evul mediu, românii încep să privească spre sudul şi vestul continentului. Pentru Miron Costin, Italia constituie ,,scaunul şi cuibul a toată dăscălia şi învăţătura, cum era într-o vreme la greci Atena, acum Padova la Italia şi de alte iscusite şi trufaşe meşteşuguri”. 2 Noţiunile de ,,creştinătate” şi ,,Europa”, constituie acum repere geopolitice ale lumii creştine. În cadrul ,,Letopiseţului” lui Ion Neculce, termenul de ,,Europa”, era asociat direct sau indirect cu noţiunea politică şi confesională de ,,creştinătate”, în opoziţie cu Imperiul Otoman. 3 Umaniştii români ai sfârşitul de secol XVII, încântaţi de ,,cărţile şi ideile”, sosite din Occident, păstrau totuşi convingerea că deţin o moştenire culturală solidă, pe care se întemeia societatea în care trăiau (Miron Costin nu pare impresionat de noutatea Reformei, pe care a tratat-o lapidar). Interesul cărturarilor se îndrepta spre ,,asimilarea creatoare”, nefiind marcată de ,,reevaluări”. 4 239

Românii au căpătat sentimentul că aparţin familiei spirituale europene, având conştiinţa ortodoxismului, grefată pe matricea Bizanţului. 5 Aşezarea geografică a marcat psihologia românului, polarizată între capacitatea de a asimila influenţe diverse şi un ataşament faţă de valorile autohtone. 6 Însă a intervenit, la un moment dat, o ,,alegere decisivă”. Elita intelectuală românească, din epoca modernă, a încercat să se ,,rupă” de moştenirea balcanică, începând să privească mult peste graniţele ţării, spre Occidentul civilizat şi dezvoltat economic, de unde şi-a extras modelele culturale, aproape ignorându-şi vecinii. La cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX- lea, oamenii de cultură sau politicienii timpului: Ienăchiţă Văcărescu, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, Gheorghe Şincai, Gheorghe Lazăr, Ion Heloade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, îi poziţiona pe români, din punct de vedere geografic, în Europa, însă, în plan cultural şi politic, conştientizau faptul că acestia trebuiau ,, să-şi fixeze alte baremuri, pentru a se simţi europeni”. 7 Întreg secolul XIX, a fost dedicat modernizării ţării, pornindu-se de la exemplul european. Racordarea societăţii româneşti la la marile curente de idei ale Europei, s-a realizat de sus, de la nivelul elitelor, cu implicaţii şi repercursiuni socio-politice largi. 8 În această perioadă, la ideea romanităţii se adaugă cea a acţiunii istorice, exprimată prin efortul de a recupera rămânerea în urmă faţă de Occident. Uneori această tendinţă devine mai mult emoţională decât realistă, provocând în conştiinţa naţională nevoia de a nega tradiţia pentru a statua europenizarea. A fost fundamentată concepţia potrivit căreia, europenizarea înseamnă transformarea instituţiilor ţării după model occidental. Acestea trebuiau să joace un rol esenţial în progresul economic şi social, liberalismul juridic organizând spaţiul nostru românesc din punct de vedere juridic şi instituţional, compatibil cu cel european. 9 Într-o manieră sui- generis, cultura participă la europenizare, integrarea noastră în ceea ce se numea atunci Europa naţiunilor, a fost mai întâi o integrare spirituală şi apoi politică şi economică. 10 Pe întreg continentul european, perioada interbelică a produs transformări structurale social-economice, dar şi politice, în fapt instituindu-se un nou sistem de relaţii internaţionale. După primul război mondial, statele europene devenite egale, prin prisma noului drept internaţional, stabilesc relaţii noi între ele. În noua conjunctură internaţională, Tudor Vianu relua în iunie 1919, în ,,Sburătorul”, o temă veche, despre care scria că reprezintă datoria generaţiei sale: raportarea permanentă la ,,marea cultură” - cea europeană. 11 Eugen Filotti, directorul revistei săptămânale ,,Cuvântul liber”, aprecia, la rândul său: ,,în occidentalizarea acestei ţări este scăparea”, propunând o sinteză: ,,afirmarea geniului şi fiinţei noastre specifice, în forme de cultură europene”. Alinierea la cultura şi civilizaţia europeană implica şi ,,elementul naţional”: ,,Nu desfiinţarea, nu ştergerea a tot ce ne e particular, a tot ce face farmecul şi preţul sufletului naţional; dar înglobarea lui în întregul culturii europene, orientarea lui spre vestul căruia 240

aparţinem, de care suntem legaţi pe viaţă şi pe moarte”. 12 Un program similar enunţa revista ,,Ideea europeană”, apărută în iunie 1919, sub conducerea lui C. Rădulescu-Motru. Scopul său declarat era să popularizeze în cadrul publicului românesc curentele de idei şi transformările sociale din Europa, fără a le ignora pe cele autohtone. Având printre colaboratori nume de referinţă ale culturii româneşti: Eugen Lovinescu, C. Stere, S. Mehedinţi, P.P. Negulescu, Nicolae Iorga, Ştefan Zeletin, D. Gusti şi alţii, publicaţia tindea să devină ,,un adevărat organ al întregii pături intelectuale” pentru a duce la bun sfârşit ,,încercarea de europenizare a spiritului public”. Polemicile asupra europenizării au marcat întreaga perioadă interbelică, interval în care România a îmbrăţişat din plin modelul occidental. Însă, în deceniul '30 al secolului trecut, existau şi voci care criticau ,,europenizarea ţării”, întrucât aceasta ar fi adus cu sine ,,o industrie parazitară, un comerţ bancar putred; o agricultură care ocoleşte munca pământului şi trăieşte din legi de expediente”. Aceste voci nu condamnau însă europenizarea în sine, ci falsa europenizare, pronunţându-se pentru o ,,autentică europenizare”. 13 Problematica poziţionării României la extremitatea răsăriteană a Europei era abordată de Simion Mehedinţi în studiul publicat în 1941, ,,România în marginea continentului. O problemă geopolitică românească şi europeană”. 14 Acesta reliefa foarte sugestiv tendinţa existentă în societatea românească a veacului al XIX- lea, în temeiul moştenirii latine, de a supralicita modelele occidentale: ,,În filologie porniserăm de la latina clasică. Aşa că a trebuit timp, până ce experienţa Dicţionarului Academic să ne înduplece a schimba perspectiva Latiumului cu perspectiva Carpaţilor, care ne-a împăcat cu elementele slavone infiltrate în limbă. În latura organizării statului, începusem, de asemenea, cu revoluţia franceză şi aşezămintele legate de ea, până ce ne-am deprins a ne aduce aminte din nou de obiceiul pământului şi de alte întocmiri sociale, dezvoltate sub înrâurirea vecinilor noştri din Orient”. 15 Evoluţia naturală a ţării, după modelul statelor occidentale, a suferit o dramatică ruptură după impunerea forţată în România a modelului comunist de organizare a societăţii. În consecinţă, ideea europeană a dispărut din societatea românească, ea fiind asociată cosmopolitismului care era combătut, condamnat şi criticat cu asprime de ideologia oficială a vremii. 16 Fenomenul amplu de separare şi izolare europeană a avut consecinţe negative asupra mentalului colectiv, dezechilibrând şi afectând procesul de dezvoltare firească a societăţii româneşti timp de decenii (1949-1989). 17 Această perioadă a avut implicaţii negative asupra destinului european al statului român. După 1990, românii având o conştiinţă europeană adâ nc înrădăcinată în devenirea lor istorică, au manifestat o mare deschidere spre valorile spirituale şi politice ale continentului nostru, care nu a fost valorificată însă de factorii politici, fapt ce a generat ,,întârzierea” în

241

procesul integrării comparativ cu alte state postcomuniste, transformările socio-politice fiind lente la români. 2. Cadrul programatic al integrării. Armonizarea legislaţiei româneşti cu acquis -ul comunitar Uniunea Europeană a cunoscut până în prezent cinci valuri de extindere: ma i întâi, în 1973, prin grupul ţărilor AELS, în frunte cu Marea Britanie, apoi Grecia în 1981, (care a aderat singură, un caz unic în procesul de integrare), urmată de Spania şi Portugalia (1986), iar în 1995: Austria, Finlanda şi Suedia. Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2002, a luat hotărârea, de a admite, după cum menţionam anterior, alte zece noi state (Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Cipru şi Malta). Două dintre ţările din Europa de Est, care au început negocierile de aderare în 2000, România şi Bulgaria, nu au fost acceptate, ele deţinând totuşi statutul de candidaţi oficiali şi punându-şi mari speranţe în aderarea de la 1 ianuarie 2007. Refuzul Bruxelles- ului s-a datorat progresului lent în implementarea reformelor interne, cele două state nefiind pregătite să se integreze în Uniune odată cu celelalte zece. Un caz special îl constituie o altă candidată, Turcia, care a început însă negocierile de aderare foarte târziu, abia în iunie 2006, în primul rând datorită problemelor sale legate de respectarea drepturilor omului. În februarie 2003, un alt stat, Croaţia, şi-a depus cererea de aderare. 18 Existenţa unui număr mare de state doritoare să se integreze, impune o întrebare care pare legitimă: din ce motive atât de numeroase ţări îşi propun să adere la Uniunea Europeană? În primul rând, acestea urmăresc să acceadă la piaţa europeană, la fondurile publice şi private dar şi la o comunitate întemeiată pe principii democratice. 19 Parcursul a fost însă lung. În cadrul summit- ului de la Copenhaga din 1993, statele comunitare au decis ca ţările asociate din Europa centrală şi de Est, care îşi exprimă dorinţa în acest sens, să fi admise în UE, dacă îndeplinesc o serie de condiţii economice şi politice. Condiţionările, aşa-numitele ,,criterii de la Copenhaga”, pe care fiecare stat doritor să acceadă în la Comunitatea Europeană, trebuie să le îndeplinească, pot fi rezumate astfel: 

criterii politice: consolidarea instituţiilor democratice; supremaţia legii; respectarea drepturilor omului; protecţia drepturilor minorităţilor.



criterii economice: instituirea unei economii de piaţă funcţionale; dezvoltarea mecanismelor de rezistenţă faţă de presiunile concurenţiale din UE. În 1994, la Essen, s-a stabilit traseul efectiv ce trebuia parcurs de ţările asociate pentru

pătrunderea pe piaţa internă a Comunităţii, fixându-se trei domenii: concurenţa, controlul 242

ajutoarelor de stat şi acquis- ul comunitar. 20 Acest din urmă aspect privea cadrul instituţional şi de reglementare al UE, cuprinzând următoarele elemente componente: 

principiile, conţinutul şi obiectivele politice ale tratatelor, inclusiv cele de la Maastricht şi Amsterdam;



legislaţia adoptată, ce urmează tratatelor şi hotărârilor Curţii de Justiţie;



rezoluţii şi declaraţii adoptate în cadrul UE;



poziţii comune, acţiuni comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte agreate în ceea ce priveşte problemele justiţiei şi ale afacerilor interne;



acordurile internaţionale încheiate de UE şi cele încheiate între membrii acesteia, cu privire la activităţile Uniunii. 21

La 12 decembrie 1997, Consiliul European de la Luxemburg a iniţiat procesul efectiv de aderare, pe baza principiului egalităţii de criterii şi de statut. În cadrul întrunirii de la Luxemburg, s-a hotărât ca negocierile de aderare să înceapă în 1998, cu 6 ţări candidate, cele mai avansate în procesul tranziţiei economice şi politice: Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia şi Cipru. România a iniţiat negocierile de aderare alături de Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia, în anul 2000, după Conferinţa de la Helsinki. 22 Istoria ultimilor cincisprezece ani a demonstrat faptul că ,,a doua intrare în Europa” a României (după cea din secolul al XIX- lea), pare a fi mai dificilă decât prima. 23 Regimul comunist a lăsat urme adânci în societatea românească, bulversându- i structura şi valorile. Introducerea reformei a fost lentă şi limitată, fără însă ca îndelungata tranziţie să nu fie dureroasă pentru majoritatea românilor. Raportat la ,,terapia de şoc” implementată de polonezi, românii s-au găsit la extrema cealaltă. S-a considerat mult timp (timp preţios pe care România la pierdut), că ,,stagnarea reformei” ţine în frâu şomajul, dar a avut drept rezultat perpetuarea sărăciei. România s-a înscris pe drumul tranziţiei pornind de la un handicap semnificativ faţă de celelalte state din Europa de Est, angajate în acelaşi proces. ,,Stalinismul târziu”, care a caracterizat regimul Ceauşescu, s-a tradus în fapt prin izolarea internă, industrializarea forţată şi reticenţă totală în implementarea unor reforme. Desprinderea de trecutul politic şi economic a părut a fi cea mai dificilă, deşi majoritatea covârşitoare a românilor a dorit prăbuşirea regimului comunist. O reorganizare a societăţii a apărut multora, inclusiv clasei politice, suficient de confuză. În consecinţă, s-au dezvoltat polemici asupra modului de realizare a privatizării, în ceea ce priveşte ritmul reformelor economice sau atitudinea faţă de capitalul străin, care au afectat consecvenţa politicii de reformă. În perioada 1990-1992, România a cunoscut o puternică recesiune, (care a fost specifică, de altfel, tuturor statelor aflate în tranziţie). Inflaţia galopantă avea rate de trei cifre. 24 După 1992, realizând că nu există decât o singură cale - cea a deschiderii 243

spre Occident şi a construirii economiei de piaţă - liderii români au abordat ,,politica paşilor mărunţi” pentru introducerea reformelor. 25 Privită cu multă simpatie după evenimentele din decembrie 1989, România a pierdut treptat încrederea Occidentului. Din 1993 şi până în 1996, se constată un trend ascendent al producţiei şi o reducere a inflaţiei, însoţite însă de creşterea datoriei externe. Din 1996, situaţia economică, departe de a se îmbunătăţi, a devenit mai dramatică, plătind tribut lipsei de coerenţă în decizii a clasei politice. Programul economic din perioada 1997 – 1999, pe lângă faptul că a avut costuri majore, a dus la un declin al economiei de cca. 16% din PIB. Cu toate acestea, din fericire, România a evitat, în 1999, pericolul de a se afla în încetare de plăţi. Poticnirile României au fost amendate de Bruxelles. Abia din 1 ianuarie 2002, românii au putut să călătorească liber în spaţiul Schengen. Mai mult decât atât, la finele aceluiaşi an, Comisia Europeană a stabilit că România nu deţine încă o economie de piaţă funcţională. Bucureştiul era depăşit şi de Sofia, care a încercat la un moment dat, desprinderea din tandemul cu România, considerată o frână în demersurile sale de integrare europeană (în 2006 situaţia s-a inversat). Extinderea stabilită în decembrie 2002 nu a cuprins România şi Bulgaria, pentru cele două state apărând perspectiva anului 2007, nu însă fără îndeplinirea angajamentelor asumate. În sinuosul drum al României către Uniunea Europeană, se ivesc însă probleme neaşteptate. În anul 2000, aceasta avea restanţe la îndeplinirea criteriilor economice al UE, cele politice fiind aduse la îndeplinire. Peste patru ani, în 2004, în ciuda faptului că, din punct de vedere economic, situaţia ţării cunoscuse progrese, democraţia din România părea să sufere un regres, prin amplificarea unor puncte extrem de sensibile: corupţia, lipsa de independenţă a justiţiei şi chiar îngrădirea libertăţii mediilor de informare. Anul 2000 va rămâne o dată de referinţă în istoria României, semnificând angajarea fără echivoc alături de Occident. Însă va marca nu atât un succes al Românei, ,,cât teribila ei întârziere”. 26 Pe plan economic, abia începând cu anul 2000 se înregistrează o uşoară relansare. PIB-ul a înregistrat o creştere de 1,6%, dar inflaţia (deşi într-o uşoară scădere), rămânea la o valoare foarte ridicată: 40,7%. Prin relaţia cu UE România are însă oportunitatea de a cunoaşte o accelerare a procesului de modernizare. O ,,creştere economică susţinută”, sau ceea ce poartă denumirea în literatura anglo-saxonă catching-up (ajungerea din urmă), nu este un demers uşor de îndeplinit. Există puţine exemple în istoria ultimelor decenii: cazul Irlandei (cel mai semnificativ), al Spaniei (mai puţin spectaculos), ori a aşa- numiţilor ,,tigri” din Asia de SudEst. 27 De ce are totuşi nevoie România pentru a înregistra o creştere care să- i permită, cel puţin atingerea nivelului mediu al venitului pe cap de locuitor al ţărilor UE? Soluţia poate fi oferită de crearea unor instituţii adecvate şi coordonarea unei politici publice responsabile (active). Cele mai optimiste calcule relevă următorul fapt: dacă România înregistrează o rată medie de creştere pe termen lung de 5%, în timp ce rata de creştere medie în UE ar constitui 2%, ar avea nevoie de 244

aproximativ 20 de ani pentru a atinge doar jumătate din nivelul mediu al venitului pe locuitor în Uniune.28 De asemenea, ajungerea din urmă, în ceea ce priveşte venitul pe locuitor (la paritatea puterii de cumpărare), s-ar putea înregistra după 45 de ani. Însă, pentru depăşirea decalajelor imense, România trebuie să economisească şi să investească substanţial mai mult, să dezvolte capitalul uman şi infrastructura. Dar rolul esenţial revine funcţionării instituţiilor, fără de care celelalte realizări nu pot fi posibile. Beneficiile schimburilor comerciale dintre România şi Comunităţile Europene s-au întemeiat pe apropierea din punct de vedere geografic, accesul pe o piaţă de mari dimensiuni şi acorduri avantajoase negociate de România cu CEE. Din anii '90, relaţiile s e dezvoltă cu recunoaşterea oficială de către Bucureşti a organizaţiei europene. În iunie 1990, a fost încheiat ,,Acordul de comerţ, cooperare comercială şi economică” dintre cele două părţi, acord devenit funcţional din 1 mai 1991. Pe măsura punerii în practică a acestui acord, România a început să beneficieze şi de sprijin financiar PHARE, destinat de către CE ţărilor din Europa Centrală şi răsăriteană. De asemenea, Comunitatea a renunţat la restricţiile cantitative impuse anterior României. O parte a statelor est-europene (Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria), demaraseră negocieri de aderare la Comunitatea Europeană, astfel încât exporturile româneşti se puteau confrunta cu spectrul concurenţei negative, faţă de celelalte state est-europene. Drumul european al României a început în decembrie 1991, când au început la Bucureşti discuţiile exploratorii pentru negocierea unui acord de asociere cu România. Discuţiile s-au derulat în perioada mai- noiembrie 1992, iar la 1 februarie 1993 a fost ratificat ,,Acordul european de asociere a României la Comunităţile Europene”. În acelaşi timp, discuţiile s-au purtat şi pentru semnarea unui ,,Acord interimar”, cu valabilitate din 1 martie 1993. Acordul European de asociere a României a devenit aplicabil abia în 1995. Obiectivele sale priveau: 

Dezvoltarea relaţiilor pe un palier larg de domenii: cooperare economică, socială, financiară şi culturală.



Susţinerea României în demersul de accelerare a tranziţiei spre economia de piaţă şi întărirea democraţiei.



Constituirea unor instituţii care să facă posibil ,,demersul” de asociere.



Crearea unui cadru propice în vederea integrării treptate a României în Comunităţile Europene. 29

Reperele care au jalonat şi au ghidat drumul european al României au fost ,,Acordul European” amintit, apoi ,,Planul Naţional de aderare a României la Uniunea Europeană”, ,,Strategia Naţională de Dezvoltare Economică a României pe termen mediu”, ,,Parteneriatul de aderare” şi ,,Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România pe anul 245

2000”. Pregătirea aderării a fost continuată prin ,,Strategia întărită de aderare”, inclusă în Agenda 2000. Măsurile efective iniţiate de România pentru îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, au fost prezentate în Planul de acţiuni pentru perioada 2001-2004. Prin constituirea Ministerului Integrării Europene în ianuarie 2001, s-a creat o autoritate guvernamentală unică, responsabilă cu integrarea europeană a ţării. Obiectivul a fost accelerarea procesului de aliniere la cerinţele europene. Ministrul Integrării Europene deţine funcţia de negociator-şef, dar, în acelaşi timp, fiecare ministru dispune de un post de secretar de stat responsabil cu integrarea. Secretarii de stat au întâlniri periodice, în cadrul unui comitet ministerial. De asemenea, au fost constituite grupuri interministeriale de lucru, la nivelul funcţionarilor publici, pentru pregătirea fiecărui capitol de negociere. Asocierea României la CEE a presupus, în plan economic, constituirea unei zone de liber-schimb, conlucrarea pe plan economic şi financiar în vederea restructurării economiei româneşti. Pe plan politic, s-a avut în vedere punerea bazelor unui cadru instituţional, care să permită punerea în practică efectivă a demersului. Preambulul acordului evocă specificul tradiţional al relaţiilor dintre CE şi România şi dorinţa reciprocă de strângere a acestora. Necesitatea ca România să avanseze spre un sistem politic şi economic, având sprijinul CE. Referitor la schimburile comerciale bilaterale, Acordul european stabileşte instituirea între cele două părţi, a unei zone de comerţ liber în interiorul căreia, barierele tarifare şi netarifare, vor fi gradual eliminate. În privinţa produselor industriale, exceptându- le pe cele textile şi siderurgice, Comunitatea a eliminat, încă din momentul intrării în vigoarea a Acordului, restricţionările în privinţa cantităţii şi a abolit taxele vamale de import din România pentru circa 90% din nomenclatorul tarifar al acestor produse. Datorită dificultăţilor procesului de restructurare, Bucureştiul s-a axat pe păstrarea unei politici protecţioniste pentru produsele industriale naţionale şi pentru obţinerea unui interval de timp în restructurarea subramurilor industriale. Raportându-se la aceste cerinţe ale României, negociatorii au stabilit abolirea graduală a de către aceasta a taxelor vamale pentru importul a circa 70-75% din mărfurile industriale provenind din state membre CE, într- un interval cuprins între cinci şi nouă ani. Pentru produsele agricole de bază, statele membre CE au fost mult mai reticente în a acorda concesii României. Acestea s-au concretizat în diminuarea treptată cu 25% a taxelor vamale de impozit, pe o perioadă de cinci ani şi vizând produse complementare producţiei interne. 30 În 2000, schimburile comerciale dintre România şi UE s-au cifrat la 14 miliarde de dolari, înregistrând o creştere de trei ori faţă de anul 1992 înainte de implementarea Acordului European. 31

Pentru acelaşi an, exporturile României cu destinaţia UE au reprezentat 6,6

miliarde dolari, (faţă de 1,5 miliarde dolari în 1992). În ciuda unei uşoare tendinţe de redresare, deficitul balanţei comerciale înregistra în anul 2000 un nivel ridicat: 0,8 miliarde dolari. 32 246

Aderarea României presupune şi o serie de riscuri asumate, astăzi încă dificil de cuantificat. Acestea se referă, mai ales, la gradul redus de competitivitate a firmelor industriale autohtone şi, în acelaşi timp, a produselor industriale româneşti. 33 Conectarea României la structurile economice europene, presupune un efort deosebit în vederea reconstrucţiei şi reaşezăr ii economiei sale pe noi coordonate, pentru crearea unor structuri care să facă faţă concurenţei europene. Economia românească a cunoscut, în decada '90 un declin accelerat, provocat, în principal, de scăderea producţiei industriale, care plătea tribut une i politici greşite de restructurare şi privatizare macroeconomică. Această politică a dus la o creştere economică artificială între anii 1994 şi 1996. Începând însă cu 1996, situaţia economică a României s-a agravat, iar la sfârşitul anului 1997 a avut loc o cădere a creşterii economice cu 6,5% şi cu 7,3% în 1998, scăderea continuând şi în 1999. Comerţul exterior a înregistrat un trend descendent, balanţa comercială fiind deficitară în permanenţă din 1990, în urma unui cumul de factori: sporirea importului de bunuri de investiţii, nu a avut corespondent în sporirea corespunzătoare a capacităţii productive a ţării; creşterea netă a importurilor bunurilor de larg consum, de materii prime şi de combustibil, destinate unor sectoare industriale energointensive. Economia României cunoaşte un decalaj semnificativ faţă de cea a statelor membre UE. Există diferenţieri pronunţate în privinţa gradului de dezvoltare la nivel economic şi social. Pentru a face faţă cerinţelor pieţei interne din Uniune, România trebuie să implementeze legislaţia comunitară. Deşi punerea în practică a acesteia, este de presupus că va crea mari dificultăţi pe termen scurt. 34 Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, a dat undă verde deschiderii negocierilor de aderare cu România, procesul propriu- zis debutând la 15 februarie 2000. Metodologia de lucru a constat din sesiuni bilaterale, desfăşurate între statele comunitare şi România. Pentru o mai bună desfăşurare a discuţiilor, acquis- ul a fost structurat în 31 de capitole de negocieri. În cazul fiecărui capitol în parte, România, ca şi toate celelalte state candidate, a expus poziţia sa oficială în privinţa acquis-ului din sectorul respectiv. Constând în general, din informaţii asupra nivelului de aplicare a acquis-ului, a instituţiilor responsabile de aplicarea lui, asupra dificultăţilor existente, precum şi din înaintarea unor propuneri în vederea depăşirii acestora. Negocierile au cuprins, pentru fiecare capitol, două etape: expunerea poziţiilor de principiu ale celor două părţi şi ajungerea la un acord, care însemna închiderea provizorie a capitolului luat în discuţie. S-a stabilit că numai după închiderea celor 31 de capitole de negocieri se va putea trece la redactarea unui posibil tratat de aderare. 35 Celor trei criterii preliminare de convergenţă: politic, economic şi juridic, li s-a alăturat cel administrativ, în urma Consiliului European de la Madrid din 1995. 247

Până la sfârşitul anului 2001, România a închis provizoriu 9 capitole de negociere, deschizând negocierile la alte 8. Au fost închise provizoriu capitolele: pescuitul (8) 36 , dreptul societăţilor comerciale (5), statistica (12), întreprinderile mici şi mijlocii (16), ştiinţă şi cercetare (17), educaţie, pregătire profesională şi tineret (18), protecţia consumatorilor şi a sănătăţii (23), relaţii externe (26), politica externă şi de securitate comună (27). Capitole deschise: libera circulaţie a capitalului (4), politica în domeniul concurenţei (6), politica în domeniul transporturilor (9), impozitarea (10), politici sociale şi ocuparea forţei de muncă (13), telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei (19), cultura şi politica în domeniul audiovizualului (20), uniunea vamală (25). 37 La finele lunii mai 2002, România avea 24 de capitole de negociere deschise şi 11 închise provizoriu. În primul semestru al anului 2002, au fost iniţiate negocierile pentru următoarele: libera circulaţie a mărfurilor (1), energia (14), politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale (21), mediul înconjurător (22), cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (24), instituţii (30). În aceeaşi perioadă, au fost închise capitolele: politica socială şi ocuparea forţei de muncă (13) şi instituţii (30). 38 Până la începutul anului 2003, România a reuşit să închidă jumătate din capitolele de negociere (16). Discuţiile se mai purtau încă în privinţa capitolelor: libera circulaţie a mărfurilor (1), libera circulaţie a persoanelor (2), libera circulaţie a capitalului (4), politica în domeniul concurenţei (6), agricultura (7), politica în domeniul transporturilor (9), impozitare (10), energie (14), politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale (21), protecţia mediului înconjurător (22), justiţia şi afacerile interne (24), controlul financiar (28), prevederi financiare şi bugetare (29). 39 Unul dintre cele mai dificile dosare negociate de România cu UE, a fost cel referitor la mediu. Partea română a invocat faptul că economia nu poate fi restructurată în ritmul impus prin criterii ,,extrem de dure”, stabilite prin reglementări, directive şi decizii obligatorii pentru statele membre. 40 În virtutea acestor mari dificultăţi de aliniere la cerinţele europene, România a demarat abia în martie 2002 negocierile referitoare la capitolul 22-protecţia mediului, din acquis-ul comunitar. Până la acea dată, se înregistrase o inerţie ridicată, atât a instituţiilor statului, cât şi a mediului economic. Deşi acţiunea de armonizare a înlăturat, între timp, decalajul legislativ, numeroase organizaţii nonguvernamentale de mediu şi-au exprimat rezerve faţă de capacitatea administrativă a autorităţilor de a acţiona conform acquis-ului comunitar. În cadrul unui seminar organizat de ziarul ,,Adevărul”, a fost difuzată o statistică îngrijorătoare: dintr-un număr total de 716 firme care generează o poluare multiplă, doar 13 au obţinut până în octombrie 2005 autorizaţia integrată de mediu pentru a putea intra pe piaţa europeană. 41 Este adevărat că, în procesul de negociere, România a reuşit să obţină 11 perioade de tranziţie, cu durate între 1 şi 12 ani, în domeniile: calitatea apei, managementul deşeurilor, controlul poluării 248

industriale 42 . Pe de altă parte însă, un raport întocmit în 2005 de organizaţia Euractiv, referitor la ducerea la îndeplinire a condiţiilor de aderare, a stabilit pentru România, la capitolul mediu, cea mai mică notă, raportat la celelalte capitole, respectiv 4,6 pe o scară de la 1 la 10, mai puţin decât lupta împotriva corupţiei, care a primit 4,9 puncte. 43 Sfârşitul anului 2004, a consemnat încheierea negocierilor oficiale pentru aderare, ajungându-se la momentul de ,,confirmare juridică”, respectiv semnarea protocolului de aderare la UE. Din păcate, România a fost ultima ţară candidată din primul val al extinderii Uniunii spre Răsărit, care a încheiat negocierile de aderare. Eforturile nu s-au întrerupt însă în decembrie 2004. Dimpotrivă, anii 2005 şi 2006 reprezintă perioada de confirmare a transformărilor în direcţia integrării. Ultimele ajustări la nivelul compatibilităţii, se întemeiază pe doi piloni: justiţia şi concurenţa, primul reprezentând esenţa criteriului politic, cel de-al doilea temelia rezistenţei economiei româneşti în faţa competiţiei de pe piaţa europeană. Capitolele de negociere, destinate alinierii la acquis- ul comunitar, indică acţiunile ce rămân a fi întreprinse, până la momentul aderării. Asimilarea acquis- ului, reprezentând aproximativ 80000 de pagini până în 2005, implică un efort deosebit, datorită necesităţii asumării sale complete, (cu excepţiile prevăzute de protocoalele de tranziţie), inclusiv a celui care va mai apărea până la 1 ianuarie 2007.44 În 2006, la capitolul adoptării acquis-ului comunitar, înregistrase progrese importante şi aştepta cu înfrigurare decizia Uniunii referitoare la data integrării. La 16 mai 2006, Comisia Europeană dădea următorul verdict: România şi Bulgaria ,,ar putea” să adere la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, însă rămâne să soluţioneze o serie de probleme legate de corupţie şi funcţionarea justiţiei. Olli Rehn, comisarul pentru extindere, aprecia în faţa Parlamentului European că o recomandare finală va fi înaintată în luna octombrie, când se va hotărî dacă va fi sau nu păstrată data aderării de 1 ianuarie 2007. ,,Comisia consideră că România şi Bulgaria ar trebui să fie pregătite pentru aderare la 1 ianuarie 2007, dacă reuşesc să rezolve o serie de probleme deosebite în următoarele luni”, a subliniat şi preşedintele Comisiei Europene, Manuel Barroso. Bucureştiul ,,a primit” patru steguleţe roşii, trei dintre acestea referindu-se la situaţia din agricultură şi unul la domeniul Finanţelor, cu referire la sistemul computerizat de colectare a TVA. În privinţa Agriculturii, restanţele de implementare priveau operaţionalizarea completă a Agenţiilor de Plăţi, cele care se ocupă de gestionarea fondurilor directe către fermieri, în cadrul PAC; la crearea unui sistem integrat de administraţie şi control în agricultură, precum şi instituirea unui sistem de colectare şi tratare a deşeurilor animale, în conformitate cu acquis-ul comunitar. Cel de-al patrulea steguleţ roşu priveşte punerea în practică a sistemelor IT pentru administrarea fiscală, în vederea asigurării interoperabilităţii cu cele din spaţiul UE, pentru o colectare corespunzătoare a TVA, pe întreg teritoriul pieţei interne. 249

La rândul său, Jonathan Schelle, şeful Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, declara că pe baza progreselor realizate de România, Executivul Comisiei Europene va decide dacă va păstra data aderării în 2007. 45 Raportul comisarului Rehn menţiona faptul că România a rămas cu doar 4 steguleţe roşii din cele 14 avute anterior, dar şi cu un număr semnificativ de steguleţe galbene: 44! Acestea din urmă priveau 14 capitole ale acquis- ului comunitar, în domeniile: agricultură, justiţie şi afaceri interne, mediu, concurenţă, controlul financiar, învăţământ şi politică socială. A doua zi după prezentarea raportului, preşedintele Comisiei şi comisarul european pentru extindere au făcut o scurtă vizită la Bucureşti. Cu acest prilej, Manuel Barroso declara: ,,Am venit cu un mesaj de încurajare. Realizarea obiectivului 1 ianuarie 2007 este posibil, dar este momentul ca unii oficiali români să îşi suflece mâinile şi să îşi scurteze vacanţele, pentru a demonstra mai multe rezultate în domeniile semnalate”. Mai mult, cei doi oficiali europeni le-au recomandat liderilor partidelor parlamentare păstrarea stabilităţii politice interne, Barroso invocând exemplul Bulgariei, a cărei instabilitate politică a avut repercusiuni asupra punerii în practică a cerinţelor europene. 46 Integrarea în UE a României şi Bulgariei înseamnă mai mult decât un ,,sacrificiu” al cetăţeanului comunitar în vederea ,,europenizării săracilor”, după cum afirmă unele voci din Occident. Decalajele sunt într-adevăr foarte mari şi pe multiple planuri. Totuşi, Uniunea Europeană nu alocă fonduri pentru aceste state din co nsiderente umanitare. Aderarea se întemeiază, în primul rând, pe motivaţii de ordin economic. După Polonia, România dispune de cea mai mare piaţă dintre ţările fostului bloc comunist. Această piaţă oferă oportunităţi pentru mediul de afaceri, capitalurile pot fi valorificate, producând plus-valoare economiei UE. Există numeroase sectoare care oferă potenţial de creştere economiei UE: imobiliar, infrastructură, servicii sociale, agricol, bancar, IT&C ş.a. Perspectiva aderării României la UE a impulsionat investiţiile străine, numai valoarea achiziţiilor întreprinse de investitorii străini cifrându-se, în intervalul 2000-2005, la circa 8 miliarde de euro. Acest fapt demonstrează interesul transferării capitalurilor pe piaţa românească ale marilor companii occidentale. România are o piaţă cu un consum în continuă creştere. În consecinţă, poate înghiţi produse marca UE, cu mai multă uşurinţă decât alte pieţe,

marcate de concurenţa dintre producătorii comunitari şi

extracomunitari. România oferă, de asemenea şi oportunităţi pentru dezvoltarea unor noi capacităţi de producţie, dispunând de o forţă de muncă mult mai ieftină. 47 3. Constituţia europeană şi revizuirea Constituţiei României

250

În anul 1991, prin referendum, a fost adoptată noua Constituţie a României. Legea fundamentală de la începutul anilor '90, în ciuda imperfecţiunilor sale, a oferit cadrul juridic al reinstaurării democraţiei constituţionale, după mai bine de patru decenii de regim comunist. 48 Revizuirea sa a devenit însă necesară, în contextul demersurilor României de aderare la Uniunea Europeană. Integrarea europeană presupune pentru un stat cedarea unor ,,atribuţii tradiţionale”, socotite a fi strâns legate de suveranitatea naţională. În acelaşi timp, includerea dreptului comunitar în dreptul naţional, are drept rezultat supremaţia dreptului comunitar. Cetăţenia Uniunii presupune două categorii de drepturi electorale din punct de vedere juridic şi politic: participarea la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale. 49 De asemenea, accesul cetăţenilor UE la funcţiile publice într-un alt stat comunitar, constituie un element esenţial al liberei circulaţii a persoanelor în spaţiul Uniunii. Implicaţiile aderării se vor răsfrânge şi asupra drepturilor fundamentale, care stau la temelia constr ucţiei europene. România a trebuit să aibă în vedere alinierea prevederilor sale constituţionale la standardele europene. Integrarea europeană presupune o serie de adaptări a organizării interne a justiţiei, Parlamentului şi Guvernului. Parlamentele sunt instituţiile cu un rol fundamental în adoptarea dreptului comunitar, transpunerea directivelor, de exemplu, făcându-se prin adoptarea de legi. În acest scop, Parlamentul României va trebui să creeze structuri specializate. Guvernul va deţine atribuţii noi: participarea la negocieri şi redactarea documentelor Uniunii, precum şi punerea în practică a normelor comunitare. Drumul european al României a presupus co mpletarea unor prevederi constituţionale referitoare la suveranitate, integrarea dreptului comunitar în cel intern, recunoaşterea cetăţeniei europene şi accesul cetăţenilor UE la funcţii publice. O aliniere la standardele europene în privinţa drepturilor omului. Începând cu anul 2000, s-a amplificat ,,dezbaterea publică”, privitoare la modificarea art. 41 şi 135, care nu ofereau o garanţie constituţională proprietăţii private. Polemica a continuat pe marginea altor aspecte: modul de desemnare al preşedintelui statului, sistemul de vot pentru alegerile parlamentare sau necesitatea existenţei a două camere parlamentare cu funcţii identice. Imperativul revizuirii Constituţiei s-a impus însă în contextul negocierilor de aderare la UE. Au fost puse, cu tot mai mare insistenţă în discuţie, prevederile discriminatorii ale art. 16(3), care interzicea accesul la funcţiile publice a cetăţenilor români cu dublă cetăţenie, sau art. 41(2), ce refuza străinilor dreptul de proprietate asupra terenurilor. Integrarea europeană a adus cu sine un proces de adaptări constituţionale, prin care au trecut toate statele comunitare. Tratatul de Maastricht a marcat un moment de cotitură în disputa dintre dreptul constituţional (naţional) şi construcţia europeană. În context, o serie de state au adus modificări Constituţiilor naţionale, în domenii precum suveranitatea şi drepturile po litice (Belgia, Franţa, Germania, Spania). Şi statele, care au aderat la 1 mai 2004, au luat măsuri în 251

acest sens. Cehia, de exemplu, a adoptat legea constituţională nr. 395 din 18 octombrie 2001, care aducea revizuiri Constituţiei adoptate în 1993, referitor la acordarea de prioritate pentru tratatele internaţionale, transferul de puteri către organizaţii internaţionale, reglementări noi în relaţia dintre Guvern şi Parlament. Prin H.G. 1367 din decembrie 2000, în România s-a instituit un grup de lucru, format din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerului de Interne şi Ministerul Funcţiei Publice, în vederea găsirii modalităţilor de armonizare cu acquis- ul comunitar. 50 Presiunea asupra autorităţilor române a fost exercitată şi prin intermediul rapoartelor anuale ale Comisiei Europene, care ofereau ,,indicaţii” asupra măsurilor ce trebuie întreprinse. Cel din 2001 preciza: ,,România trebuie în continuare să adopte sau să amendeze legislaţia existentă în mai multe domenii importante (de ex. statutul străinilor, frontiera de stat). [...] Ar trebui să se asigure ca la momentul aderării să nu fie prevederi în legislaţia României care să contrazică reglementări comunitare, în special în privinţa cerinţelor de cetăţenie, reşedinţă ori limbă. Evoluţiile recente au dus la întărirea legilor române care discriminează pe cetăţenii UE în privinţa dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii”. 51 În contextul integrării europene a României, Legea de revizuire Constituţiei52 din septembrie 2003, a oferit unu cadru nou sistemului decizional, în vederea perfecţionării democraţiei constituţionale, prin includerea unor drepturi fundamentale şi sporirea mecanismelor constituţionale de protecţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. În cadrul Titlului I, Art. 4 a fost completat cu alin. (1): ,,Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi”, făcându-se referire la un principiu care stă la baza construcţiei europene, conform căruia, solidaritatea, pe temeiul ,,valorilor comune”, reprezintă temelia vieţii în comun al oamenilor. 53 Art. 16 alin. (3) stabileşte: ,,Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenie română şi domiciliu în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”54 . Noua reglementare introduce două inovaţii esenţiale: pe de o parte, a fost exclusă condiţia de a avea cetăţenie română pentru a putea accede la funcţii publice, întrucât integrarea europeană presupune şi posibilitatea deţinerii unei astfel de demnităţi de către cetăţeni români (care deţin cetăţenia română) şi locuiesc în România. Pe de altă parte, se face referire la o preocupare constantă a Uniunii Europene, în cadrul politicii sociale, de egalizare a şanselor între femei şi bărbaţi. Alin. (4) al Art. 16, completează alin. (3) cu o precizare esenţială: ,,Cetăţenii Uniunii, care îndeplinesc cerinţele legii organice, au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale”, consacrând astfel un drept al cetăţenilor UE, odată integraţi în viaţa unei comunităţi din afara ţării de origine. 55 În Legea de revizuire , la Art. 19, alături de alin. (1), existent anterior în Constituţie, care prevede: ,,Cetăţeanul român nu poate fi 252

extrădat sau expulzat din România”56 , a fost introdus Art. (11 ): ,,Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”. Această precizare se înscrie în spiritul constituirii unui spaţiu de securitate juridică în UE, pentru combaterea infracţionalităţii internaţionale. Necesitatea introducerii aliniatului rezidă în faptul că astfel de infracţiuni implică judecarea autorilor în cadrul unei jurisdicţii unice. 57 Legea de revizuire include un articol (Art. 33 1 ) referitor la ,,dreptul la mediu sănătos”. Protecţia mediului a constituit o preocupare constantă a statelor Uniunii Europene. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos a fost inclus în a treia generaţie de drepturi, denumite şi drepturi de solidaritate, care pot fi dezvoltate atât prin intervenţia internă a statului, cât şi prin cooperare. Articolul 351 , introduce, de asemenea, o prevedere cu totul nouă, dreptul de a fi ales în Parlamentul European: ,,În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European”. Articolul 41, referitor la dreptul de proprietate privată, prevede la alin. (2) că aceasta nu este doar ,,garantată”, ci şi ,,ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. De asemenea, cuprinde o modificare de substanţă a prevederilor anterioare, ce precizau clar că ,,cetăţenii străini şi apatrizii nu puteau dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor”. Textul revizuit conţine precizarea că aceştia pot beneficia de dreptul respectiv, ,,numai în condiţiile rezultate din aderarea României la UE şi din alte tratate internaţionale, la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”. Reprezintă o adaptare constituţională în spiritul liberei circulaţii a capitalurilor, una d in cele patru libertăţi ale Pieţei Comune. 58 Articolul 83 prevede o prelungire a duratei mandatului preşedintelui cu un an, de la 4 la 5 ani. Această modificare constituie, de asemenea, o reglementare în spirit european. Pe bătrânul continent, numai Letonia dispune de un mandat prezidenţial de 4 ani. În cele mai multe state, mandatul preşedintelui este de 5 ani (Germania, Portugalia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Slovenia), în două dintre acestea este de 6 ani (Austria şi Finlanda), iar în Franţa, Italia şi Ir landa de 7 ani. Prin vot direct, (la fel ca în România), fiind ales doar într-o serie de state (Franţa, Austria, Portugalia, Finlanda). 59 Articolul 134 (din cadrul Titlului IV Economia şi finanţele publice), completează sarcinile statului cu prevederi legate de dezvoltarea regională, una dintre dimensiunile integrării României în UE. Din moment ce Uniunea Europeană reprezintă un spaţiu economic comun, cu o monedă comună – Euro (introdusă în prezent doar în 12 state), în perspectivă, România îşi propune să adere la noua monedă. Pentru crearea unui cadru legal, Art. 136, alin. (2), stipulează:

253

,,În condiţiile aderării la UE, prin lege organică, se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene”. 60 În cadrul Legii de revizuire a Constituţiei, a fost inclus un întreg titlu (Titlul V1 ), dedicat integrării euro-atlantice. Articolul 1451 , la alin. (1), se referă la aderarea României la Uniunea Europeană, precizând că tratatul de integrare urmează să fie adoptat în cadrul unei şedinţe comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului, ,,cu o majoritate de două treimi”. Alin. (2) al aceluiaşi articol, precizează: ,,Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale UE, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. Conţinutul aderării implică aşadar, şi cedarea unor atribute şi exercitarea în comun a unor competenţe, întemeiate pe prioritatea dreptului comunitar. 61 Scena politică europeană a ultimilor ani a fost marcată de dezbaterile privitoare la transpunerea în fapt a unei Constituţii europene. Ideea unei Constituţii pentru Europa, a fost lansată iniţial de Ioshka Fischer în anul 2000, fiind îmbrăţişată imediat, cu entuziasm, de oficialii francezi. La 15 decembrie 2001, în localitatea Laeken, s-a hotărât convocarea Conferinţei de la Bruxelles pentru Viitorul Europei, pentru demararea discuţiilor. Dincolo de ideea de ,,Constituţie”, se dorea de fapt o restructurare a UE, pornită de la concluzia oficialilor europeni asupra dezinteresului manifestat de cetăţenii comunitari, faţă de instituţiile comune şi asupra scepticismului în privinţa reformării Europei. Proiectul Spinelli (1954), nu a dus la restructurarea instituţiilor comunitare. Procesul a fost declanşat la Nisa, în 2000 şi continuat la Laeken, anul următor. În cadrul Convenţiei de la Bruxelles, negocierile s-au purtat pe marginea relaţiilor dintre Parlamentul European şi parlamentele naţionale, a atribuţiilor executivului european, respectarea principiului subsidiarităţii. Marea problemă a constat însă, în a se stabili dacă prin intrarea în vigoare a Tratatului European, statele europene îşi vor pierde suveranitatea, sau dacă Uniunea Europeană va rămâne, în continuare, o asociaţie de state egale, suverane. Entuziasmul nedisimulat al unor susţinători ai ,,federalizării Europei”, s-a atenuat treptat, în timpul celor 16 luni de negocieri pragmatice. Documentul final nu a primit însă calificativul de ,,Constituţie Europeană”, ci de ,,Tratat Constituţional”, în consecinţă, nu poate fi vorba despre o constituţie statală în adevăratul înţeles al cuvântului. Adoptarea documentului, nu a întrunit nici unanimitate de voturi. Opt membri ai convenţiei au semnat chiar un document separat,

intitulat ,,Contra-raportul Europa

democraţiilor”, în care critică Tratatul, considerând că ,,parlamentele naţionale îşi pierd din influenţă în raport cu instituţiile comunitare”, proiectul creând ,,un nou stat centralizat, mai puternic, mai îndepărtat”, în favoarea oamenilor politici, ,,mai birocratic şi adâncind prăpastia între conducători şi conduşi”. 62 254

Dificultatea principală a rămas totuşi ratificarea documentului de către statele comunitare. Cu siguranţă, acest proces va rămâne condiţionat de măsura în care naţiunile vor fi convinse că drepturile lor vechi, garantate prin tratate, nu vor fi abolite de o birocraţie rigidă, care nu- i înţelege interesele. Trebuie precizat însă, că Tratatul Constituţional European permite retragerea oricărui stat membru, în condiţiile specificate în cuprinsul său. Consacră principiile integrării întemeiate pe prioritatea legislaţiei comunitare, dar permite întreruperea procesului, dacă un stat consideră că interesele sale sunt afectate. Reforma constituţională desfăşurată în România în 2003, nu se referă la un ,,transfer de suveranitate”, ci la ,,transferarea unor atribuţii” către instituţiile comunitare. Textul constituţional revizuit recunoaşte prioritatea prevederilor tratatelor comunitare, c u precizarea că Parlamentul, preşedintele României şi Guvernul şi autoritatea judecătorească ,,garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate”. 63 Prin prevederile sale, Constituţia României se află în acord cu prevederile acquis-ului comunitar, inclusiv al Tratatului Constituţional European, creându-se astfel fundamentele legale şi constituţionale ale aderării României la UE. 64 4. Costuri şi beneficii ale integrării României în Uniunea Europeană

Conform unui Eurobarometru, realizat la cererea Comisiei Europene, în perioada octombrie-noiembrie 2004, în cele 25 de state membre ale UE şi în cele patru state candidate (România, Bulgaria, Croaţia şi Turcia), românii par a avea cel mai ridicat nivel de încredere în Uniunea Europeană. Rezultatele Eurobarometrului 62 de Opinie Publică, au fost incluse într-un Raport Naţional pentru România, prezentat la Bucureşti. Scopul sondajului a fost să scoată în evidenţă opinia românilor faţă de Uniune, problemele din ţară, instituţiile naţionale şi europene şi valorile Comunităţii în general. Potrivit raportului, 74% dintre românii chestionaţi şi-au exprimat încrederea în instituţiile UE. Într- un ,,clasament” al încrederii, Uniunea devansează armata şi biserica, instituţii aflate, în mod tradiţional, pe primele două poziţii. Pe aceeaşi linie cu România, a încrederii în UE, se plasează Lituania cu 68% şi Ungaria cu 64%. La cealaltă extremă se află Croaţia cu 42% (aspect surprinzător pentru un stat care doreşte să adere), Marea Britanie (36%) şi Suedia (33%). Această încredere a românilor, nu era susţinută însă de o cunoaştere a modului de funcţionare a Uniunii (în cazul românilor, dar şi al bulgarilor sau turcilor). Pentru români, UE reprezintă, în principal, libertatea de mişcare a persoanelor şi prosperitate economică. Aşteptările lor faţă de integrare sunt printre cele mai ridicate. Solicitaţi să nominalizeze primele trei acţiuni pe care Uniunea ar trebui să le realizeze în România, aceştia s-au referit la combaterea sărăciei şi a excluderii sociale (56%), combaterea traficului de droguri şi a crimei organizate (41%) şi asigurarea securităţii pe continent (40%). Referitor la temerile 255

legate de integrare, românii sunt de părere că integrarea va duce la creşterea traficului de droguri (46%) şi a taxelor plătibile Uniunii (46%). Numai 41% dintre cei intervievaţi, au declarat la capitolul temeri, dificultăţile pe care le vor avea de înfruntat fermierii români. 65 Această introducere a avut menirea de a oferi o imagine succintă asupra imaginii Uniunii Europene asupra populaţiei din România, întrucât aderarea va avea un impact puternic, în primul rând asupra capitalului uman. Actualmente, nivelul scăzut al veniturilor din România, a făcut ca migraţia pentru muncă să devină o strategie de viaţă. În cazul României, alături de pericolul scurgerii de materie cenuşie, migraţia forţei de muncă aduce şi beneficii, prin intermediul ,,veniturilor repatriate”. 66 Dar fenomenul migraţiei forţei de muncă se poate manifesta şi în sens invers. Creşterea investiţiilor străine ale statelor comunitare, va duce şi la o sporire a interesului pentru piaţa muncii din România. Se poate produce astfel o imigrare la nivelul personalului calificat, care ar putea determina creşterea presiunii concurenţiale pe anumite segmente ale pieţei muncii. Un alt efort investiţional pe care România trebuie să îl facă, se referă la recalificarea şi reorientarea personalului. Din păcate, potrivit unor studii, Bucureştiul se găseşte pe ultimul loc în Europa în privinţa educaţiei permanente. De asemenea, dispune de un număr ridicat de absolvenţi de liceu cu profil general şi, în consecinţă, cu un minim de specializare. Integrarea în UE va impune o acţiune de restructurare, cu rezultate benefice în plan economic, dar şi cu mari costuri sociale. Domeniile necompetitive vor cunoaşte falimentul, însă sectoarele cu un grad ridicat de competitivitate vor înregistra o creştere a numărului de firme. Atenuarea consecinţelor negative ale aderării, va depinde şi de constituirea unui siste m eficace de protecţie socială. În urma aderării, se aşteaptă o creştere a nivelului investiţiilor străine directe. Experienţa celorlalte state din Europa de Est, confirmă acest fapt. Hotărârea UE din 1997 de a începe negocierile de aderare cu cinci dintre ţările candidate, a determinat majorarea invest iţiilor străine directe (ISD) în statele respective, cu implicaţii importante în creşterea economică. Beneficiile ISD constau în: apariţia de noi locuri de muncă; creşterea concurenţei; transfer de tehnologie şi strategii inovatoare în domeniile managerial şi de marketing; asigurarea accesului în cadrul pieţelor pe care companiile investigatoare acţionează; reducerea impactului asupra mediului. 67 Protecţia mediului constituie, de altfel, un capitol cheie al integrării, datorită costurilor ridicate pe care le implică alinierea la standardele UE. În acest domeniu, beneficiile sunt mai greu de cuantificat şi privesc sectoare precum sănătatea sau o serie de ramuri ale economiei: pescuitul şi turismul. În privinţa costurilor, acestea se regăsesc în preţul produselor, reflectat de costul de fabricaţie, care le poate afecta competitivitatea. Cunoaşterea integrată în produse şi servicii reprezintă astăzi ,,axul competitivităţii”. Nu întâmplător, UE a stabilit ca obiectiv să devină cea mai competitivă economie a cunoaşterii. 256

Integrarea va avea loc şi în domenii care ţin de ,,noua economie”, spre exemplu, cercetarea şi societatea informaţională. Noua economie presupune efecte de antrenare foarte puternice, ceea ce face mai dificilă estimarea beneficiilor în prezent. 68 Agricultura constituie unul dintre cele mai dificile domenii ale aderării, datorită numărului foarte ridicat al populaţiei care lucrează în acest sector: 42%, la o populaţie rurală de 46,7%, în 1 iulie 2003. 69 În acest sector, productivitatea este foarte redusă, agricultura practicată în România fiind una de subzistenţă. Succesul integrării va depinde de măsura în care sursele de finanţare vor fi întrebuinţate eficient şi de gradul în care statele comunitare vor fi dispuse să finanţeze aceste costuri. În sectorul industriei, integrarea europeană a României priveşte două probleme interdependente: implementarea acquis-ului comunitar şi competitivitatea pe piaţa unică. Introducerea standardelor de calitate permite accesul pe piaţa europeană, dar implică o serie de costuri suplimentare, cu impact asupra competitivităţii produselor. Depăşirea decalajului industrial va impune costuri importante, ce vor fi susţinute de Fondurile Structurale, dar, mai ales, de bugetul statului. 70 Potrivit unor surse, precum EU Sectoral Competitiveness Indicators şi Strenghtening EU Manufacturing, România s-a axat pe o serie de sectoare care pot fi considerate ,,,necâştigătoare””, dacă avem în vedere gradul de competitivitate pe plan extern, mai ales în legătură cu Uniunea Europeană. În domeniul industriei textile, a confecţiilor şi pielărieiîncălţămintei, concurenţa produselor din China a pus în dificultate atât producătorii din România, cât şi din UE. Referitor la industria alimentară şi de băuturi, situaţia pare foarte favorabilă pe piaţa internă, însă exporturile sunt nesemnificative. În România, industria textilă a cunoscut o scădere de 3% în intervalul 1999-2004. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în UE, unde între 1993-2004, a suferit o reducere, în medie, de 2%. Sectorul trebuie să facă faţă unor provocări legate de inovaţie, drepturile de proprietate intelectuală, competiţia forţei de muncă ieftină. Industria alimentară românească a fost considerată un domeniu cu avantaje relativ stabile. Cu toate acestea, producţia a scăzut constant, d e la 18% în 1998, la 12% în 2002. În prezent, reprezintă 13% din producţia industrială. A fost afectată de gripa aviară, efectele acesteia fiind încă dificil de estimat. Un alt domeniu al industriei care a cunoscut o creştere (în medie, de 16% între 1999 şi 2004), a fost prelucrarea lemnului. Acest proces s-a datorat exploatării masive de masă lemnoasă. Între 2004 şi 2005, cotele de exploatare la nivel naţional s-au ridicat la aproape nouă milioane de metri cubi, cu implicaţii ecologice serioase. Unele sectoare au un potenţial considerabil de creştere, însă trebuie sprijinite: maşinile electrice, tehnica de calcul şi echipamentele de telecomunicaţii, mijloacele de transport. O creştere într-un ritm scăzut dar sigur a cunoscut industria electronică şi de software, fiind impulsionată atât de

257

acţiuni guvernamentale, cât şi de eforturi de marketing ale organizaţiilor profesionale şi companiilor. Îngrijorătoare rămâne însă slaba performanţă a sectoarelor cheie ale industriei de prelucrare din anul 2005, fără a exista perspective mai optimiste pentru 2006 sau 2007. Integrarea europeană va surprinde pe picior greşit întreprinzătorii care nu şi-au pus la punct sistemele de management al calităţii sau standardele de mediu. Multe sectoare industriale au suferit o restructurare forţată, care le-a redus profitul. Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2015, elaborat de autorităţi, după consultarea mediului de afaceri, face referire, atât la problemele industriei de prelucrare, cât şi la o serie de avantaje ale mediului industrial românesc: forţa de muncă ieftină şi calificată, existenţa unei pieţe cu un potenţial ridicat de absorbţie. Pentru 2005, 40% din cifra de afaceri a industriei româneşti a fost realizată de întreprinderile mici şi mijlocii (58% în UE). În România, creşterea productivităţii s-a realizat prin reducerea numărului de angajaţi. De fapt, forţa de muncă nu este calificată pentru utilizarea tehnologiilor performante. Un avantaj îl constituie prezenţa în industria de prelucrare a capitalului străin, care este, de altfel majoritar. Pe de altă parte, cea mai mare parte a acestuia este venit prin realocări. În măsura în care costurile de producţie vor creşte, aceste companii se pot deplasa în altă parte, în căutarea costurilor mai reduse. Amplasarea geostrategică nu poate constitui în sine un avantaj, în absenţa infrastructurii necesare. Un studiu realizat de Centrul Român de Modelare Economică (CERME), arată că succesul economic al României va depinde de modul în care aceasta va reuşi să atragă investiţii străine, în domenii pe care piaţa, după 25 de ani, le-a demonstrat ca fiind câştigătoare: maşinile electrice, mijloacele de calcul, echipamentele de telecomunicaţii, aparate de măsură, mijloace de transport rutier, maşini şi echipamente. Constatările unui reprezentant CERME, nu par a fi însă prea optimiste: ,,În România, companiile nu ştiu încă să realizeze produse pentru UE. Nu realizează că, dacă nu încep repede să se adapteze, vor fi puse în situaţia să piardă porţiuni importante din piaţă”. 71 După aderare, România va trebui să elimine barierele comerciale, în interiorul uniunii vamale europene şi să introducă tariful extern comun (TEC) al UE, care vor duce la modificarea protecţiei tarifare şi, în consecinţă, a importurilor. Adoptarea tarifului vamal extern al UE va reduce protecţia tarifară în România. În această situaţie, producătorii autohtoni vor fi nevoiţi să concureze cu produse mai ieftine (şi superioare calitativ) şi pentru a rezista, să îşi mărească gradul de competitivitate. O consecinţă aproape firească a integrării europene va fi creşterea importurilor, mai ales în sectoarele mai puţin eficiente. Dintre efectele aşteptate de unii specialişti, mai amintim: intensificarea schimburilor comerciale; alinierea preţurilor pe diferite

258

pieţe; restrângerea veniturilor rezultate din taxele vamale; reducerea costurilor, datorită creşterii dimensiunilor producţiei prin lărgirea pieţei. 72 România prezintă dezavantaje competitive în sfera serviciilor, comparativ cu membrii actuali ai UE, inclusiv cei care au aderat în mai 2004. Datorită faptului că liberalizarea tranzacţiilor cu servicii intra-UE va viza, în egală măsură, comerţul propriu- zis cu srvici, dar şi dreptul de stabilire (tranzacţii cu servicii intermediare prin investiţii străine directe), se poate aprecia că sectorul român de servicii va beneficia de o implicare sporită a ţărilor comunitare în România, sub forma ISD. O creştere a acestora va atrage după sine tehnologii moderne şi capabilităţi organizaţionale, cu un impact esenţial în modernizarea sectorului naţional de servicii. Integrarea europeană constituie, de altfel, un proces în plină desfăşurare, concretizat, după anul 1990, în sporirea fluxurilor comerciale şi investiţionale, provenind din UE. Exporturile româneşti de bunuri materiale către Uniune au crescut, de la 34% în 1990, la 73% în 2004, importurile înregistrând, de asemenea, o sporire de la 22% la 65%. În acelaşi context, ţările membre ale UE, deţineau 65% din valoarea totală a ISD din România, la finele anului 2004.73 Includerea sectorului românesc de servicii în structurile europene va determina modernizarea acestuia. Adaptarea standardelor europene va face posibil accesul pe piaţa globală a serviciilor. În acelaşi timp însă, integrarea serviciilor româneşti în piaţa UE va necesita costuri de ajustare. Acestea vor fi necesare pentru creşterea capacităţii de producţie a sectorului autohton pentru a rezista concurenţei. Privitor la dezavantajele competitive ale României, performanţele înregistrate de ţările membre UE, ridică provocări majore la adresa capacităţii acesteia de a face faţă presiunii concurenţiale în domeniu. Economiile acestor state sunt, de câteva decenii, ,,economii de servicii”, domeniile respective având cea mai ridicată pondere în producţia, consumul şi fluxurile investiţionale ale UE. Chiar noile ţări membre au întreprins cu succes măsuri de recuperare a decalajului faţă de membrii vechi ai UE, în timp ce, România deţine un sector de servicii cu un nivel scăzut de dezvoltare. Pentru anul 2003, ponderea serviciilor (exceptând construcţiile) la valoarea adăugată brută (VAB) în ansamblul economiei româneşti, s-a ridicat la 50,5%, iar în privinţa ocupării forţei de muncă totale, la 35,6%. În comparaţie, media UE-15, reprezintă 68%, în privinţa ambilor indicatori. În toată perioada 1990-2003, nivelul serviciilor în ocuparea forţei de muncă, a crescut abia cu 8%, ceea ce constituie jumătate din media UE-15. Pe de altă parte, forţa de muncă din agricultura românească, este de 7 ori mai numeroasă decât media UE-15 şi cea mai ridicată din ţările Europei Centrale şi de Est. 74 Schimburile internaţionale cu servicii cuprind şi fluxurile de servicii, constituite prin intermediul ISD. Nici la acest capitol România nu stă prea bine. Cu o valoare a investiţiilor străine de 12,7 miliarde

259

dolari la sfârşitul anului 2004, aceasta se află la mare distanţă de Polonia (cu un stoc de 52 miliarde dolari în 2003), Ungaria (43 miliarde dolari) şi Republica Cehă (41 miliarde dolari). 75 În procesul de integrare, România poate învăţa experienţa statelor din Europa Centra lă, care au aderat la 1 mai 2004. Un exemplu în acest sens poate fi Slovacia. Aceasta, datorită problemelor politice de ordin intern, deşi a depus cererea de aderare în 1995, nu a fost invitată să înceapă negocierile cu vecinii săi în 1997, ci doi ani mai târziu, în 2002 finalizându-le. Experienţa slovacă demonstrează că informaţia adusă al zi este esenţială în procesul adaptării la o nouă piaţă. Deşi cu o economie mai competitivă decât a României în momentul aderării, poate fi un indicator asupra unei posibile evoluţii a economiei româneşti prinsă în angrenajul pieţei extinse europene. Companiile slovace au fost nevoite să acţioneze în două domenii esenţiale: adaptarea la legislaţia armonizată şi, totodată, la noile condiţii de piaţă. Marile firme şi o parte a celor de mărime medie, unele dintre ele angajate în comerţ cu firme din UE (subsidiarele unor companii europene), s-au adaptat relativ uşor la condiţiile pieţei unice. Însă, în privinţa companiilor mici şi mijlocii, situaţia a fost cu totul alta. Adaptarea a fost mult mai dificilă, datorită limitării resurselor şi a expertizei de care dispun. După un an de la integrare, nu se poate vorbi despre un ,,şoc postaderare” în nici un sector economic. Totuşi, cel mai bine pregătit domeniu s-a dovedit a fi cel financiar. Sectoarele care au avut cel mai mult de suferit au fost agricultura şi industria prelucrătoare de carne. Referitor la agricultură, subvenţiile acordate de UE pentru fermieri, au contribuit la îmbunătăţirea situaţiei sectorului, produsele agricole fiind competitive pe piaţă. Companiile de prelucrare a alimentelor, obligate să investească pentru a se alinia condiţiilor de igienă, au dificultăţi în a rambursa creditele. Confruntate fiind cu o concurenţă acerbă, nu şi-au permis creşterea preţurilor. Un nivel ridicat de investiţii a presupus şi adaptarea companiilor industriale la condiţiile de mediu. Un câştig l-a constituit însă îndepărtarea barierelor administrative (libera circulaţie a bunurilor), care a dus la o scădere a costurilor logistice şi introducerea de produse noi pe piaţa unică. Cel mai important factor implicat în creşterea competitivităţii companiilor slovace, l-a constituit îmbunătăţirea mediului de afaceri. Trebuie subliniat că, în paralel cu desfăşurarea negocierilor de aderare la UE, Slovacia a iniţiat un program de reforme, care au implicat: finanţele publice, piaţa muncii, sistemul de pensii, sistemul social, cel de sănătate şi descentralizarea administraţiei publice. În privinţa avantajelor aderării, antreprenorii sunt de părere că cel mai important beneficiu îl constituie crearea unui mediu legislativ unic, care le-a oferit şansa de a concura în mod egal. Aproximativ 30% dintre antreprenori, nu consideră aderarea un avantaj pentru

260

afacerea lor. Iar 45% apreciază că principalul deza vantaj al aderării, îl reprezintă nivelul ridicat de competitivitate de pe piaţa internă. Concluzionând, aderarea presupune avantaje pentru cei care sunt pregătiţi să facă faţă competiţiei. Procesul este condiţionat atât de acţiunea guvernului, prin îmbunătăţirea mediului de afaceri, cât şi de a companiilor, care trebuie să-şi îmbunătăţească nivelul de eficienţă. Deşi costurile adaptării la standardele de mediu, igienă, protecţie a consumatorului, sunt ridicate, adoptarea acestor măsuri are un impact favorabil asupra economiei pe termen lung. În urma aderării, dezvoltarea economică va fi marcată de suportul financiar acordat prin fondurile structurale. Însă pregătirea şi evaluarea proiectelor depinde de fiecare ţară în parte. Un alt câştig, datorat creşterii credibilităţii ţării, s-a tradus prin creşterea investiţiilor străine. 76

261

Capitolul I Note 1

Cf Jean Carpentier şi François Lebrun, Istoria Europei, Hu manitas, Bucureşti, 1997, p. 13-15. Cf. Andrei Marga, Filosofia Unificării Europene, Editura Fundaţiei Pentru Studii Europene, Clu j-Napoca, 2001, p. 21. 3 Cf. Elisabeth du Rèau, L’ideé d’Europe au XXe siècle, Edit ion comp lexe, f.a., p. 18. 4 V. Vasile Vesa, Adrian L Ivan, Istoria integrării europene, Presa Universitară Clu jeană, 2001, p. 14-18. 5 V. Fondation Robert Schu man, Les nouvelles front ères de l’Europe, Ed. Econo mică, Paris, 1993, p. 13. 6 Jean Baptiste-Duroselle, L’ideé d’Europe dans l’Histoire, Paris, 1965, p. 30. 7 The New Enciclopedia Britanica, London, Chicago, 1992, vol.4, p. 602. 8 V. Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, 1998, p. 459-462. 9 V.Jean Delu meau, La civilisation de la Renaissance, Arthand, Paris, 1967; idem, Civilizaţia Renaşterii, Editura Meridiane, Biblioteca de Artă, Bucureşti, 1995. 10 Fondation Robert Schuman, op.cit., p. 18. 11 Andrei Marga, op.cit., p. 27. 12 Cf. Karl Ferd inand Werner, Identités nationales et conscience européenne, Paris, 1992, p. 13. 13 Idem, Histoire de France, Les Origines, to me I, Paris, Livre du Poche, 1992, p. 24-25. 14 v.Angela Banciu, Cultură şi civilizaţie europeană. Repere istorice şi semnificaţii valorice, Lu mina Lex, 2003, p. 30-34. 15 cf.Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol.I, Ed itura Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 15. 16 Ibidem. 17 Paul Valery, Variétés, în Oeuvres ompletes, Paris, Galimard, 1957; v.Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 20. 18 V.Constantin Noica, Modelul cultural european, Humanitas, Bucureşti, 1968, p. 29. 19 Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, Ed itura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 409. 20 François Guizot, Istoria civilizaţiei în Europa. De la căderea Imperiului roman până la Revoluţia franceză, Fundaţia Concept, Hu manitas, 2000, p. 44-56. 21 Nicoale Bagdasar, Teoreticieni ai civilizaţiei, Editura Şt iinţifică, Bucureşti, 1969, p. 91-92. 22 Andrei Marga, op.cit., p. 30. 23 Ibidem, p. 33. 24 Nicolae Bagdasar, Din problemele culturii europene, Bucureşti, Societatea română de filo zofie, 1931, p. 12. 25 V.Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Hu man itas, 1993, p. 53-70. 26 Arnold J.Toynbee, Studiu asupra istoriei, sinteză a volumelor I-II de D.C. So mervell, trad. Engleză de Dan Lăzărescu, Hu man itas, Bucureşti, 1997, p. 324. 27 V.A lexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, Vo l. I şi II, Hu man itas, 1995. 28 Alexandru Duţu, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Ed. All, 1999, p. 25. 29 V.Remy Brague, Europe, le voie romaine, Paris, 1992, p. 31-33. 30 Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ilie Bădescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, p. 110. 31 Ibidem, p. 108-109. 32 Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 19. 33 François Gu izot, op.cit., p. 60. 34 Ibidem, p. 70 35 Elisabeth du Rèau, op. cit., p. 21. 36 Fondation Robert Schuman, op.cit., p. 22. 37 Alexandru Duţu, op.cit., p.8-9; Pierre Renouvin, Jean Bapriste Duroselle, Introduction à l’histoire de relations internationales, Libraire Armand Colin, 1970, p. 250. 38 Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 21. 39 V. pe larg Pierre Riche, Les Carolingienes, une famille qui fit l’Europe, Paris, Hachette, 1983. 40 Fondation Robert Schuman, op.cit., p. 24. 41 Ibidem. 42 Samuel P.Huntington, op.cit., p. 308. 43 Jean Baptiste-Duroselle, L’Europe. Histoire de ses penples, Paris, Perrin, 1990, p. 232-233. 44 Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 26. 45 Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în Secolul Luminilor, Ed itura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 61-62. 46 v. pe larg Du mitru A lmaş, Angela Banciu, Voltaire istoric, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p. 26-34. 47 Larry Wolf, Inventarea Europei de est. Harta civilizaţei în epoca luminilor, Hu manitas, 2000. 48 Du mitru Almaş, Angela Banciu, op.cit., p. 50-90. 49 Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 39. 2

262

50

Ibidem. Jean Baptiste Duroselle , L’Europe. Histoire de les peuples, op.cit., p. 358-359. 52 Ibidem. 53 Fondation Robert Schuman, op.cit., p. 27-28. 54 Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 45. 55 Sergio Ro mano, Histoire de l’Italie, du Risargimento à nos jours, Paris, Seul, 1977, p. 19-20. 56 Ibidem. 57 Lucien de Sainte-Lorette, L’id ée d’union féd é rale europ éenne, Paris, Colin, 1955, p. 31-32. 58 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârşitul secolului al XX-lea, trad. din franceză, Em. Galaicu-Păun, Cartier, 2001, p. 9. 59 Ibidem. 60 Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 68. 61 L’ id ée europ éenne, în Fundation Robert Schumann , op.cit., p. 29. 62 George Ciorănescu, Europa unită. De la idee la întemeiere, Paideea, 2004, p. 103. 63 Oswald Spengler, Le Declin de l’Occident, Parin, Galimard, 1931, p. 1-3. 64 Idem, Declinul occidentului, Editura Belad i, Craiova, 1996, vol. I, p. 5. 65 Elisabeth du Rèau, op.cit., p.81. 66 Coudenhove Kalergi, J’ai choisi l’Europe, Paris, Plon, 1952, p. 175-177. 67 Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 103. 68 Fondation Robert Schuman, op.cit., p. 30-31. 69 Elisabeth du Rèau, op.cit., p.104. 70 Ibidem, p.116-123; Fondation Archives Europ éenes,. Le plan Briand d’Union fédérale européenne, Geneve, 1992. 51

Capitolul II Note 1

Élisabeth du Réau, L’idée d’Europe au XX e siècle, Editions comp lexes, f.a., p. 127. Din 1993, cu prilejul celui de-al cincilea simpozion de la Bru xelles, s -au făcut cunoscute şi lucrările consacrate acestei probleme şi apărute în Europa de Est. 3 .Ibidem. 4 Grigore Gafencu, Le Congres de l’Europe, în George Ciorănescu, Europa unită. De la idee la întemeiere, Paideia, 2004, p. 398. 5 V. Manifestul grupului român pentru Europa unită, în George Ciorănescu, op. Cit., p. 398. 6 Bino Olivi, L’Europe difficile, Histoire politique de la Communauté européene, Gallimard, 1998, p. 19. 7 George Ciorănescu, op. cit., p. 377. 8 Ibidem, p. 377-378. 9 Ibidem, p. 378. 10 Ibidem. 11 Ibidem, p. 366-369. 12 Ibidem, p. 375. 13 Bino Olivi, op.cit., p. 14-18. 14 Élisabeth du Réau, op.cit., p. 172. 15 Ibidem, p. 172-173. 16 Ibidem, p. 166. 17 Ibidem, p. 147. 18 Ibidem, p. 148. 19 Ibidem. 20 Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârşitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, 2001, p. 445-446. 21 Élisabeth du Réau, op.cit., p. 187. 22 Ibidem, p. 193. 23 Ibidem, p. 165. 24 Fondation Robert Schuman, Les nouvelles frontières de l’Europe, Ed. Economica, Paris, 1993, p. 146. 25 Ibidem. 26 Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, op.cit., p. 448. 27 Ibidem, p. 449. 28 Bino Olivi, op.cit., p. 29. 29 Ibidem. 30 Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, op.cit., p. 449. 31 Ibidem, p. 450. 2

263

32

Ibidem, p. 451. Pierre Gerbet, La construction de l’Europe, Paris, nouvelle édition, Imprimerie Nat ionale, 1994, p. 185-187. 34 Daniela Maricica Cotoară, Uniunea europeană, Cartea Universitară, Bucureşti, 2004, p. 58-62. 35 Jean Boulo is, Droit institutionel des Comunautés européenes, Paris, 1991, p.29; Pierre Gerbet, op.cit., p. 185. 36 Fondation Robert Schuman, op.cit., p. 147. 37 Élisabeth du Réau, op.cit., p. 249. 38 Ibidem. 39 Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, op.cit., p. 457. 40 Fondation Robert Schuman, op.cit., p.146-147; Bino Olivi, op.cit., p. 96-100. 41 Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, op.cit., p. 461. 42 Ibidem, p. 464. 43 Jekie Go wer, Lărgirea Uniunii Europene, Perspective, trad. şi cons. Ştiinţific prof.univ.dr.Petre Prisecaru, Ed itura Club Europa, 2000, p. 1415. 44 Wolfgang Schäuble, France et alemagne: fin de l’age d’or ou commencement d’une ère nouvelle ? , în Foundation Robert Schuman, op.cit., p. 146; 146-160. 45 Bino Olivi, op.cit., p. 483-484. 46 Ibidem, p. 500-521. 47 Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, op.cit., p. 587. 48 Fondation Robert Schuman, op.cit., p. XV. 49 Jeckie Go wer, John Schu man, Lărgirea Uniunii Europene, Perspective, op.cit., p. 1. 50 Ibidem. 51 v. Transferuri financiare şi lărgirea estică, raport al TEPSA, Budapesta, 1997, în Jackie Go wer, John Redmond, op.cit., p. 4. 52 Ibidem, p. 15. 53 Primul val al ext inderii spre Nord în ianuarie 1972 (Marea Britanie, Danemarca, Irlanda). Al doilea val al extinderii spre Sud, în ianuarie 1981 (Grecia). Al t reilea val, în ianuarie 1986, tot spre Sud (Spania şi Portugalia). Al patrulea val, în ianuarie 1995, spre Centrul şi Nordu l Europei (Austria, Suedia, Finlanda). 54 Adrian Marino, Revenirea în Europa. Idei şi controverse româneşti 1990-1995, Craiova, 1996, p. V. 55 Jeckie Go wer, John Red mond, op.cit., p. 34. 33

Capitolul III Note 1

cf. Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional, comentată jurid ic, Ed itura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 9. 2 v. Angela Banciu, Cultură şi civilizaţie europeană, Repere istorice şi semnificaţii valorice, Editura Lu mina Lex, Bucureşti, 2003, pp. 230 – 235. 3 cf. André Maurois, Istoria Angliei, vol.I, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 160. 4 Ibidem, p. 159. Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale, Ed itura Lu mina Lex, Bucureşti, 2001, p. 17. 5 Angela Banciu, Cultură şi civilizaţie europeană, ed.cit., p. 258. 6 Alexandru Valimărescu, Dan D. Stănescu, De la Codul napoleonian la Volkssetzbuch, în “Cercetări juridice”, anul III, ianuarie - martie, 1943, p. 46. 7 v. Angela Banciu, Istoria constituţională a României, ed. cit., p. 20. 8 Vezi Tratatul prin care se instituie o Constituţie pentru Europa , Iaşi, Institutul European, 2005. 9 Foarte multe info rmaţii despre Tratatul constituţional se pot găsi pe site-ul U.E., http://europa.eu.int?constitution. De asemenea, o secţiune specială este dedicată acestui subiect pe site-ul oficial al Consiliu lui Uniunii Europene: http://ue.eu.int/showPage.asp?id=735&lang=en&mode=g. În limba ro mână, informaţ ii oferite de Centrul de Informare al Co misiei Europene în România sunt disponibile pe site -ul http://www.infoeuropa.ro. Site-ul Ministerului Integrării Eu ropene oferă la rândul său precizări legate de acest subiect: http://www.mie.ro. 10 Co mentarii foarte utile sunt cele aparţinându-i lui Ph ilippe Moreau Defarges, Comprendre la Constitution européenne, Paris, Ed itions d‟Organisation, 2004. Dacian Cosmin Dragoş consacră u n întreg capitol Tratatului constituţional în lucrarea sa Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme (ed. a II-a), Bucureşti, Ed itura All Beck, 2005. 11 5 februarie 1963. Curtea de Justiţie a precizat că Co munitatea constituie o nouă ordine juridică, în favoa rea căreia statele membre au consimţit să îşi limiteze drepturile suverane. 12 9 martie 1978. Curtea de Justiţie a reafirmat principiul primordialităţii dreptului co munitar. 13 În prezent, în Parlamentul European sunt 736 de eurodeputaţi. Până la alegerile d in 2009, Consiliu l European trebuie să stabilească exact, pe baza propunerilor Parlamentului şi cu consimţământul acestuia, repartiţ ia mandatelor pentru fiecare stat. Până în acel mo ment, Parlamentul European va funcţiona pe baza Protocolului privind dispoziţiile tranzitorii, anexat Tratatului constituţional. Astfel, numărul de parlamentari stabilit este

264

următoru l: Germania – 99; Franţa, Italia, Marea Britanie – 78; Spania, Polonia – 54; Olanda – 27; Suedia –19; Austria – 18; Belgia, Grecia, ceh ia, Ungaria , Portugalia – 24; Danemarca, Slovacia, Finlanda – 14; Irlanda, Lituania – 13; Letonia – 9; Slovenia – 7. Estonia, Cipru, Lu xembu rg – 6; Malta 5. Dacă Ro mân ia şi Bulgaria vor adera înainte de alegerile din 2009, vor avea 33, respectiv 17 locuri în Parlamen tul European. 14 Nu mărul voturilor fiecărei ţări în Consiliu a fost stabilit astfel: Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie – 29; Spania, Polonia – 27; Olanda – 13; Suedia, Austria – 10; Belgia, Grecia, Cehia, Ungaria, Portugalia – 12; Danemarca, Irlanda, Slovacia, Finlanda, Lituania – 7; Letonia, Cipru, Slovenia, Estonia, Lu xemburg, - 4; Malta – 3. Dacă Ro mânia şi Bu lgaria vor adera înainte de alegerile d in 2009, vor avea 14, respectiv 10 voturi în Consiliu European. 15 În prezent, Co misia nu măra 30 de comisari, cele cinci state mari (Franţa, Germania, Spania, Marea Britanie şi Italia) având câte doi. 16 Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) nu are personalitate jurid ică şi este alcătuit din B.C.E. şi Băncile Centrale Naţ ionale. 17 Primu l (şi, deocamdată, singurul) caz de retragere din Co munitatea Europeană a fost cel al Groenlandei, în 1982, după ce aceasta obţinuse, în 1979, statutul de teritoriu autonom ataşat coroanei daneze.

Capitolul IV Note 1

George Uscătescu, Europa, nuestra utopía, Reus, S.A., Madrid, 1978, p. 21. „Eu ropa naţiunilor” în viziunea lu i Charles De Gau lle, „Europa cetăţenilor”, în accepţiunea lui Jean Monet. 3 René Girau lt, Gérard Bossuat (sous la direction de), Europe: nouvelle reflexions sur l'unité européenne au XX-e siècle. Europe brisée, Europe retrouvée, Paris, Publications de la Sorbonne, 1994, p. 410. 4 Hélène Ahrweiler, în René Girau lt, op. cit., p. 413. 5 Ro mano Prodi, O viziune asupra Europei, Ed. Po liro m, Iaşi, 2001, p. 6. 6 Ibidem, p. 8. 7 Philippe Moreau Defarges, Instituţiile europene, Ed. A marcord, Timişoara, 2002, pp. 36-37. 8 O Co misie independentă propune o măsură unui Consiliu de M iniştri, care decide. 9 Proiect de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa , art.18. 10 Constituţia Europei, art. 110-132. 11 Daniela Maricica Cotoară, Uniunea Europeană, Ed. Cartea Un iversitară, Bucureşti, 2004, p. 66. 12 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia a II-a, Ed. Universul jurid ic, Bucureşti, 2004, pp. 22-25. 13 Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, Ed. Lu mina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 101-111. 14 Jean Monnet, Mémoires, Fayard, Paris, 1976, p. 413. 15 Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, Ed. Lu mina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 101-111. 16 Hellen Walllace, W illiam Wallace, Procesul politic în Uniunea Europeană, Ed. A RC, Ch işinău, 2004, p.6. 17 Procesul în care decizia luată de state este un simplu acord şi se ia prin consens . 18 Procesul care implică transfer sau transferuri de competenţă de la statele participante către o persoană juridică superioară, în care no ile instituţii europene se bucură de autonomie şi autoritate politică. 19 Hellen Walllace, W illiam Wallace, op. cit., p. 37. 20 Ibidem, p. 9. 21 John Pinder, European Community. The Building of a Union, Oxford, New York, Oxford Un iversity Press, 1991, pp. 18. 22 Jacques Leprette, Une Clef pour l'Europe, 2ème édition, Brylant, Bru xelles, 1996, p.24. 23 Jacques Delors, Prezentarea Actului Unic European în Parlamentul European 15 februarie 1986, în Daniela Maricica Cotoară, op.cit., pp. 197-198. 24 Christian Hen, Jacques Léonard, Uniunea Europeană, Ed. C.N.I. " Coresi" S.A.", Bucureşti, 2003, p. 62. 25 Ibidem, p. 63. 26 Site www. infoeuropa.ro, 2006. 27 Conway Henderson, în Ion A. Popescu, Uniunea statelor europene. Alternativă la sfidările secolului al XXI-lea, Ed. Economica, Bucureşti, 2005, pp. 248-252. 28 Din 1962. 29 Jean-Louis Burban, Parlamentul European, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 7. 30 I-1973, II-1981, III-1986, IV-1995, V-2004 mo mentele ext inderilor eu ropene. 31 Convenţia prevedea un maxim de 735 de membri ai P.E. 32 Ion A. Popescu, op. cit., p. 253. 33 Augustin Fuerea, op. cit., p.93. 34 Vezi şi metamorfo zele din partidis mul ro mânesc, atât în plan ideologic, cât şi în plan acţional: schimbările de doctrină, noile afilieri polit ice pentru a obţine sprijinul familiilor politice europene şi a se regăsi în configuraţia parlamentară europeană. 2

265

35

Philippe Moreau Defarges, op. cit., p. 59. Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă?, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2005, pp. 42-43. 37 Jöel Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes, 3-e édition, L.G.D.J., Paris, 1999, p. 35. 38 Jean–Louis Burban, op. cit., p. 31. 39 Acuzată de superficialitate, şi iresponsabilitate, de gestionationare deficitară a „afacerea vacii n ebune”. 40 Una dintre persoanele nominalizate de către italieni pentru postul de comisar a lansat o campanie împotriva homo xesualităţii. 41 Site: http://www.robert-schuman.org/synth136.ht m. 42 H. Walllace, W. Wallace, op. cit., p. 31. 43 Conferinţa Organelor Specializate în Afaceri Co munitare (COSAC) a fost lansată în 16-17 noiemb rie 1989 la Paris cu scopul de a înainta propuneri instituţiilor Co munităţii şi de a fi consultată de către guvernele statelor memb re. 44 Constituţia Europeană prevede o restângere a membrilor Co misiei, astfel încât numirile în Comisie se vor face prin rotaţie. 45 Co misarul european a fost disculpat de către instanţa judecătorească cinci ani mai târziu. 46 Sergiu Tămaş, op. cit., p.241. 47 John Pinder, op.cit., p.21- 22. 48 Bino Olivi, L'Europa difficile, storia politica della Comunita, Il Mulino, Bologna, 1994, p. 394. 49 Co mitete leg islative, consultative create pentru a fi canale de comun icare. 50 Ibidem, p. 42. 51 Constituţia Europeană aduce modificări, 2 ani şi jumătate este durata prevăzută pentru mandatul preşedintelui, ales prin rotaţie. 52 John Pinder, op. cit., p. 25. 53 Charles de Gaulle s-a opus unei posibile reguli a majorităţii calificate în Consiliul de Miniştri, refu zând ocuparea scaunului între 24 mart ie 1965 şi 30 ianuarie 1966; el respinsese propunerea lui Walter Hallenstein privind un proiect de finanţare FEOGA pentru a înlocui contribuţiile statelor memb re cu resurse proprii, constituite din taxe vamale şi prelevări d in agricu ltură. Franţa blocase acest proiect, iar ulterior s-a recunoscut dreptul de veto, atunci când negocierea nu este posibilă (nu avem unanimitate). 54 Christian Hen, Jacques Léonard, op. cit., pp. 75-76. 55 Jean Boulo is, apud V. Marcu, Nicoleta Diaconu, op. cit., p.127. 56 John Pinder, op. cit., p. 37. 57 Jean Monnet, op. cit., p. 592. 58 Philippe Moreau Defarges, op. cit., pp. 48-49. 59 Philip Manin, apud Vio rel Marcu, Nico leta Diaconu, op. cit., 113. 60 Stabileşte obiectivele, durata, mijloacele de realizare. 61 Art. 4 din Tratatul UE, Tratatele consolidate. 62 Prin constituirea Tribunalului de Primă Instanţă în 1988. 63 Pierre Mathijsen, Compendiu de drept european, ediţia a 7-a, Ed. Club Europa, Bucureşti, 2002, p. 133. 64 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană de la economic la politic, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 190. 65 Loukas Tsoukalis, op. cit., p. 43. 66 Pierre Mathijsen, op. cit., p. 134. 67 Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., pp. 191-192. 68 O ano malie, deoarece singura în măsură să facă propuneri de modificare a Tratatelor este Co misia Europeană. 69 Protocolul asupra statutului Curţii, art. 2. 70 Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 189-191. 71 Loukas Tsoukalis, op. cit., p. 89. 72 Jean Monnet, Prefaţă, în Jean Baptiste Duroselle, L'Idée d 'Europe dans l'histoire, Denoël, Paris, 1965, p. 13. 36

Capitolul V Note 1

Art. III-382 în Tratat de instituire a unei Constituţi pentru Europa. Unitatea de Cont Europeană egală cu suma cursurilor de schimb ale valutelor co mponente, ponderate în funcţie de cota-parte în cadrul coşului – EC U. 3 Philippe Moreau Defarges, Instituţiile europene, Ed. A marcord, Timişoara, 2000, p. 74. 4 Vezi Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă?, Ed. A LL, Bucureşti, 2005, p. 169 şi Stephen George, Ian Bache, Politics in the European Union, Oxford University Press, 2001, p. 352. 5 Nu mită astfel din 16 decembrie 1995. 6 Codul pentru euro este EUR, iar simbo lul este €, provenind din litera g reacă Є. Se face astfel referire la leagănul civilizaţ iei europene, dar şi la prima literă a cuvântului Europa.Liniile parale le semnifică stabilitatea monedei euro. 2

266

7

În Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed. Economica, Bucureşti, 2003, p. 194. În T.U.E., art. G 4A sunt referiri la S.E.B.C. 9 Cu Ro mânia şi Bulgaria 27 de state membre ale UE. 10 Art. 105 al.1 din Tratatul de la Maastricht. 11 la 13 octombrie 1998. 12 Fac parte cei 12 guvernatori ai băncilor centrale din statele zonei Euro. 13 Christian Hen, Jacques Léonard, Uniunea Europeană, ediţia a 10-a, Ed. C.N.I. „Coresi” S.A., 2003, p. 134. 14 Christian Hen, Jacques Léonard, op. cit., pp. 124-126. 15 Bruno Lemo ine, L'Europe et la finance, Centre Européen de la Culture, Actes Sud, 1998, pp. 108-110. 16 Ibidem, p. 115. 17 În mo mentul în care deficitu l bugetar depăşeşte 3% din PIB, Co misia europeană realizează un rap ort privind ”existenţa unui deficit public excesiv”, în care apreciază dacă există sau nu circumstanţe excepţionale. 18 Bruno Lemo ine, op. cit., p. 185. 19 Lo kas Tsoukalis, op. cit., p. 28. 20 Fondul European de Dezvoltare Regională – F.E.D.E.R., Fondul social European – F.S.E., Fondul European pentru Dezvoltare şi Garantare Agricolă -F.E.O.G.A., Fondul European de Investiţii – F.E.I. 21 al căror P.I.B. este mai mic decât 75% d in media P.I.B. -ului U.E.. 22 Christian Hen, Jacques Léonard, op. cit., p. 140. 23 cea mai importantă sarcină a fost înfiinţarea Un iunii Economice şi Monetare. 24 Lo kas Tsoukalis, op. cit., p. 29. 25 În Tratat de instituire a unei Constituţi pentru Europa. 26 Vezi art.112, respectiv 113 din TCE. 27 În Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. 28 Statele memb re ale U.E. care au adoptat moneda Eu ro. 29 Marea Britanie s-a simţ it exclusă, deşi ea este cea care a cerut derogarea. 30 Danemarca a supus referendumului din 28 septembrie 2000 adoptarea monedei euro, re zu ltatul votului fiind negativ. 31 Statele membre cu priv ire la care Consiliul nu a decis că îndeplinesc condiţiile pentru adoptarea euro sunt denumite „state membre care fac obiectul unei derogări”. Statele membre care fac obiectul unei derogări şi băncile lor centrale naţionale sunt excluse de la drepturile şi obligaţiile din cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale prevăzute în Statutul S.E.B.C. şi al Băncii Centrale Europene. 32 Ale Constituţiei Europene din mo mentul intrării în vigoare. 33 Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. 34 Murray Newton Rothband, Ce le- a făcut Statul banilor noştri?, posfaţă de J.G. Hü lsmann, Institutul Ludwig von Mises, Român ia, 2005, p. 147. 35 Ibidem, p. 148. 36 Ibidem, p. 167. 37 Kenneth Dyson (ed.), European States and the Euro, Oxford Un iversity Press, 2002, p. 360. 38 Christian Hen, Jacques Léonard, op. cit., p.129. 39 în teorie economică este cunoscută sub numele de “zonă monetară optimală”. Robert Mundell, laureat al Premiulu i Nobel pentru economie în 1999, consideră că zona monetară optimală este cea în care actorii nu mai dispun de capacitate de manipulare monetară, căutându -se alte flexibilităţi , efectele acestei organizări fiind cele descries mai sus. 40 site: www.europa.eu.int, Ro mano Prodi, “La Convention européenne: Rendre l'UE plus proche de ses citoyens”. 41 Loukas Tsoukalis, op. cit., p. 185. 42 Hellen Wallace şi W illiam Wallace, Procesul politic în Uniunea Europeană, Ed. A rc, Chişinău, 2005, p. 180. 43 Kenneth Dyson (ed.), op. cit., p. 361; vezi şi Stephen George, Ian Bache, op. cit., p. 357. 44 Vezi poziţia Marii Britanii, Danemarcei, Suediei, dar şi a Franţei. Cele trei state au refuzat să adopte moneda unică, iar Franţa a insistat în instituirea unui control politic d in partea Consiliulu i European în ceea ce priveşte activitatea B.C.E. şi chiar a căutat să influenţeze nu mirea primu lui p reşedinte al B.C.E. 8

Capitolul VI Note 1

Grete Tartler, Europa naţiunilor Europa raţiunilor, Cartea Ro mânească, 2001, p. 5. Ibidem, p. 7. 3 Elizabeth Pond, Renaşterea Europei, Ed itura PANDORA-M, Târgovişte, 2003, p.20. 4 Ibidem, p. 21. 5 Maria Cobianu-Băcanu, Petruş Alexandrescu, Elena Cobianu, Adolescenţii: : cultura procesului de integrare europeană, Arvin Press, 2004, p. 151. 6 Ibidem, p. 156. 2

267

7

Do minique Wolton, Naţiunea: Nu există spaţiu public european, în volumul Spiritul Europei, coord. Antoine Co mpagnon şi Jacques Sebacher, Poliro m, Iaşi, 2002, p. 126. 8 Ibidem, p. 141. 9 Maria Cobianu-Băcanu, Petruş Alexandrescu, Elena Cobianu, op. cit., p. 162. 10 Andrew Heywood, Politics, London Macmillan Foundation, 1997, p. 103. 11 Grete Tat ler, op. cit., p. 9. 12 Dick Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Editura Teo ra, Bucureşti, 2001, p. 168. 13 Grete Tartler, op. cit., p. 14. 14 Dick Leonard, op. cit., p. 169. 15 Grete Tartler, op. cit., p. 18. 16 Ibidem, pp.29-30. 17 A.D. Smith, National and Nationalism in a Global Era, Polity, 1996, p. 137. 18 Ro mano Prodi, O viziune asupra Europei, Poliro m, Iaşi, 2001, p. 8. 19 Ibidem, p. 25. 20 Cezar Bîrzea, Cetăţenia europeană, Editura POLITEIA – SNSPA, Bucureşti, 2005, p. 191. 21 Do minique Schnapper, Christian Bachelier, Ce este cetăţenia? Editura Poliro m, Iaşi, 2001, p. 154. 22 Ibidem, p. 167. 23 Bîrzea, op. cit., p. 194. 24 Barbu B. Berceanu, Cetăţenia: monografie juridică, Bucureşti, Ed itura ALL BECK, 1999, p. 8. 25 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană – aprofundare şi extindere: de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p. 205. 26 Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Ed itura Un iversal Dalsi, 2001, p. 219. 27 Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar, LUM INA LEX, 2002, p. 309. 28 Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, coord. Valentin Constantin, Editura Poliro m, Iaşi, 2003, pp.156-157. 29 Iordan Gherghe Bărbulescu, op. cit., p. 206. 30 Philippe Moreau Defarges, Instituţiile europene, Editura AMARCOND, Timişoara, 2002, p. 185. 31 Do minique Schnapper în colaborare cu Ch ristian Bachelier, op. cit., p. 154. 32 Iordan Gheorghe Rădulescu, op. cit., p. 206. 33 Philippe Moreau Defrages, op. cit., p. 182. 34 Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, p. 501. 35 Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană: construcţie, indtituţii, drept, Editura A LL BECK, Bucureşti, 2005, p. 135. 36 Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, p. 502. 37 Luciana-Alexandra Gh ica, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2005, p. 36. 38 Art. I-2 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa . 39 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed, A LLL Beck, Bucureşti, 2003, p. 142. 40 Ibidem, p. 143. 41 Sunt drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru dezvoltarea liberă a personalităţii u mane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi. 42 Ioan Muraru, op. cit., p. 144. 43 În Tratatul ce instituie o Constituţie pentru Europa. 44 statutul EDPS este stabilit prin Decizia nr.1247/2002/ EC – 1iu lie 2002. 45 Tit lu I art. art . 61-65. 46 Excepţie fac situaţiile clar definite de lege, de exemp lu, executarea unei pedepse sau obligaţiile civ ile normale – munca în caz de calamitate, pentru sprijinul co munităţii. 47 Art. 4 al C.E.D.O. 48 Art. II – 80-86 d in Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. 49 Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului, Tratatul Comunităţii Europene, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicinii. 50 Vezi şi Carta Socială Europeană revizuite d in 3 mai 1996, Carta Europeană privind Drepturile Muncitorilor. 51 Drepturile copilu lui sunt instituite prin Convenţia asupra Drepturilor Copilului, New Yo rk, 20 noiembrie 1989. 52 Vezi art. 15 al Cartei Sociale Europene, art.23 al Cartei Sociale Europene, revizuită, şi punctului 26 al Cartei Comunitare privind Drepturile Sociale Fundamentale ale Muncitorilor. 53 Art. 87- 98 din Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. 54 articolu l 6 al Cartei Sociale Europene, punctele 12 şi 14 ale Cartei comunitare privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor, decizii ale Curţ ii Europene a Drepturilor Omulu i. 55 Art. 24 la care se adaugă şi directivele priv ind ocrotirea drepturilor angajatulu i în cazul transferării întreprinderii şi a protecţiei angajaţilor în cazul stării de insolvenţă a angajatorului. 56 dispoziţiile Directivei 94/33/ EC, Carta Socială Europeană, Carta Comunitară privind Drepturile Fundamentale Sociale ale Muncitorilor şi Convenţia asupra Drepturilor Copilului.

268

57

Art.. 153 T.C.E. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană de la economic la politic, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 377. 58

Capitolul VII Note 1

Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană-aprofundare şi extindere: de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p. 24. 2 John Pinder, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, Editura A LL, Bucureşti, 2005, p. 60. 3 Philippe Moreau Defarges, Instituţiile europene, Editura A marcond, Timişoara, 2002, p. 122. 4 Ibidem, p. 124. 5 Ibidem, p. 62. 6 Ibidem, p. 65. 7 Ibidem, p. 125. 8 Guillau me Courty, Gu illau me Devin, Construcţia europeană, Editura ,,CORESI” S.A., Bucureşti, p. 60 şi urm. 9 Gilles Ferréol (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Poliro m, Iaşi, 2001, p. 104. 10 Ibidem, 105. 11 Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Codru Vrab ie, Nicu lae Fabian, Uniunea economică şi monetară, Centrul de Resurse Juridice, Bucureşti, 2002. 12 Ibidem, p. 12. 13 Allan Thatham, Eugen Os mochescu, Dreptul Uniunii Europene, Ed itura Arc, 2003, p. 182. 14 Claude Henry, Concurrence et services dans l'Union europeénne, PUF, Paris, p. 51. 15 Camelia Stoica, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană , Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001, p. 63. 16 Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Ed itura Un iversal Dalsi, 2001, p. 292. 17 Stephan Leibfried şi Paul Piersen, Politica socială, în vol. Procesul politic în Uniunea Europeană, Ediţia a IV-a, responsabili de ediţie Helen Wallace şi William Wallace, Editura A RC, Ch işinău, 2004, p. 273. 18 Ibidem, p. 274. 19 Ibidem, p. 276. 20 George Poede, Politici sociale. Abordare politologică, Editura Ed ict, Iaşi, 2002, p. 42. 21 Ibidem, p. 43. 22 Philippe Moreau Defrages, op. cit., p. 142. 23 Ibidem, p. 143. 24 Jacques Pelkmans, Integrarea europeană: metode şi analiză economică , Institutul European din Român ia, Bucureşti, 2003, p. 292. 25 Ibidem, p. 293. 26 Ovid iu Ţinca, Drept social comunitar, Lu mina Lex, Bucureşti, 2002, p. 22. 27 Ibidem, p. 35 28 Gabriel Popescu, Politici agricole. Acorduri europene, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 25. 29 Gilles Ferréol, op. cit., p. 24. 30 Gabriel Popescu, op.cit., p. 27. 31 Philippe Moreau Defrages, op. cit., p. 67. 32 Ibidem, p.69. 33 Felicia Du mit ru, Construcţia europeană, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004, p. 52. 34 John Pinder, op. cit., p. 91. 35 Brig id Laffan şi Michael Shackelton, Bugetul, în vol. Procesul politic în Uniunea Europeană, p. 271. 36 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional european, Bucureşti, 1994, p. 105. 37 Ibidem, p. 106. 38 Ibidem, p. 219. 39 Alberta M. Sbragia, Politica de mediu. Constrângeri economice şi presiuni externe, în vol. Procesul politic în Uniunea Europeană, p. 301. 40 Dick Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Teora, Bucureşti, 2001, p. 150. 41 Gilles Ferréol (coord.), op. cit., p. 111. 42 Alberta M. Sbragia, op. cit., p. 304. 43 Michael Strübel, Politicile ecologiste în Europa. O înverzire a Europei? În vol. Europa după Maastricht. Perspective americane şi europene, editor Paul M ichael Lüt zeler, Institutul European, Iaşi, 2004, p. 266. 44 Ibidem, p. 267. 45 Michel Ayral, Le marché intérieur de l'Union européenne. Les règules du jeu, La Documentation française, Paris, 1998, p. 10.

269

46

Mircea Duţu, Principii şi instituţii fundamentale de drept comunita al mediuluir, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 37. 47 Alberta M. Sbragia, op. cit., p. 303. 48 Ibidem, p. 304. 49 Mircea Duţu, op. cit., Ed itura Economică, Bucureşti, 2005, p. 57. 50 Ibidem, p. 59. 51 Octavian Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare , Ediţa a 2-a, Ed itura ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 180. 52 Christian Hen, Jacques Léonard, Uniunea Europeană, Ediţia a 10-a, Editura C.N.I. ,,CORESI” S.A., Bucureşti, p. 157. 53 Ion A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu, Uniunea statelor europene: alternativă la sfidările secolulu al XXI-lea, Editura Econo mică, Bucureşti, 2005, p. 186. 54 Octavian Manolache, op. cit. 55 http://www.infoeuropa.ro. 56 Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 31. 57 Alexandru Modrescu (coord.), Sistemul educaţional în România. Descriere a responsabilităţilor, structurilor şi acţiunilor de politică educaţională, Editura Trei, Bucureşti, 1999, p. 247. 58 Luciana Gh ica (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2005. 59 Robert Picht, Politicile culturale după Maastricht, în vol. Europa după Maastricht. Perspective americane şi europene, p. 312.

Capitolul VIII Note 1

Teritoriul şi populaţia Uniunii vor creşte cu aproape o treime, în timp ce creşterea PIB-u lui va fi de doar 5-6%. Pentru perioada de programare 2000-2006 acestea însumează 213 miliarde Euro. 3 Vezi pe larg Pascariu Gabriel (coord.), Stănculescu Manuela, Jula Do rin, Luţaş Mihaela şi Lho mel Ed ith, Impactul politicii de coeziune socială asupra dezvoltării economico-sociale la nivel regional în România, Studiul nr. 9, Studii de impact privind pre-aderarea, Institutul European din Ro mân ia, Bucureşti, 2003, p. 50-52. 4 Vezi pe larg Putnam Robert D., Leonardi Robert şi Nanetti Raffaela Y., Cum funcţionează democraţia. Tradiţii civice ale Italiei moderne, Editura Poliro m, Iaşi, 2001. 5 Politica de dezvoltare regională, Institutul European din România, Bucureşti, 2003, Seria Micro monografii – Politici Europene, p. 17. 6 Koutalakis, Charalampos, „Politica UE de dezvoltare regională şi de coeziune economică” în Manualul Afacerilor Europene, Institutul European din Ro mânia, Bucureşti, 2005, p. 168. 7 Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1257/1999 din 17 mai 1999 prind ajutorul acordat din Fondul Eu ropean de Orientare şi Garantare Agrico lă (FEOGA) pentru dezvoltare rurală şi de modificare şi abrogare a unor regulamente. 8 Pinder, John, Uniunea Europeană. Foarte scurtă introducere, Ed itura BIC A LL, Bucureşti, 2005, p. 84. 9 Vezi în acest sens şi Koutalakis, Charalampos, „Po lit ica UE de dezvoltare regională şi de coeziune economică”, în Manualul Afacerilor Europene, Institutul European din Ro mânia, Bucureşti, 2005, p. 169. 10 Vezi pe larg Politica de dezvoltare regională, Institutul European din România, Bucureşti, 2003, Seria Micro monografii – Politici Europene, p. 34. 11 Vezi Tsoukalis Loukas, Ce fel de Europă?, Ed itura BIC A LL, Bucureşti, 2005, p. 157-162. 12 Conform Tratatului de la Maastricht. 13 Vezi structura Co mitetului Regiunilor şi modalităţile în care ele operează în Rules o f Procedures CdR 1/2004. 14 Acest drept a fost conferit Co mitetului Economic şi Social încă din 1972, dar consfinţirea lui la nivelul legislaţiei primare are loc doar prin Tratatul Uniun ii Europene. 15 Vezi Regulamentul de funcţionare (Rules of procedure), varianta utilizată, în acest capitol, fiind cea din octombrie 2004, disponibilă pe site-u l Consiliului Economic şi Social. 16 Articolul 130 d in Tratatul de la Ro ma. 17 Statutul şi Regulamentul de funcţionare ale Băncii Europene de Investiţii pe site-ul Băncii Europene de Investiţii. 18 Miguel Roca Junyent, „Europa reg ională”, Politis nr. 3/1995, p. 52. 2

Capitolul IX Note 1

Data semnării Tratatului de la Ro ma. Atacurile de la Madrid şi Londra au demonstrat că nu doar Statele Unite sunt posibile ţinte ale terorismu lui internaţional, ci şi alte state care fac parte din ceea ce am putea numi lu mea occidentală, creştină. 2

270

3

Christian Hen şi Jacques Leonard, Uniunea Europeană, Ediţ ia a 10-a, Ed itura C.N.I. Coresi, Bucureşti, 2003, p. 11. 4 John Pinder, Uniunea Europeană. Foarte scurtă introducere, Editura BIC A LL, Bucureşti, 2005, pp. 104-105. 5 Jorg Monar, „Justiţie şi afaceri interne”, în Manualul Afacerilor Europene, Institutul European din România, Bucureşti, 2005, pp. 277-278 6 Adam Dudzic, „Punerea în aplicare a politicii UE în domen iul justiţiei şi afacerilor interne în Polonia”, în Manualul Afacerilor Europene, Institutul European din Ro mânia , Bucureşti, 2005, pp. 291-292. 7 Decizia Consiliulu i 2004/512/ CE, publicată în JO L 213/ 5 d in 15.06.2004. 8 Regulamentul CE nr. 343/2003, publicat în JO L 50/1 d in 25.02.2003. 9 Vezi pe larg programu l de la Haga, adoptat cu ocazia întâlnirii Consiliului European din data de 4-5 noiembrie 2004. 10 Vezi pe larg Didier Bigo, „Border regimes, police cooperation and security in an enlarged European Un ion”, în Jan Zielonka (ed.), Europe Unbound. Enlarging and reshaping the boundaries of the European Union , Routledge, London and New Yo rk, 2002, pp. 219-229. 11 Peter Cullen, „The Th ird Pillar: Criminal Law Aspects of „Convention Law‟”, în John A. Usher (ed.), The State of the European Union. Structure, enlargement and economic union , Pearson Education Limited, Harlo w, 2000. 12 Vezi Tsoukalis Loukas, Ce fel de Europă?, Ed itura BIC A LL, Bucureşti, 2005, p. 110-111. 13 Vezi pe larg Joanna Apap şi Sergio Carrera, „Progress and Obstacles in the Area of Justice and Home Affairs in an Enlarging Europe”, în Ro manian Journal o f European Affairs, vol. 3, no. 3, 2003, pp. 72-74 14 Vezi pe larg Malco m Anderson, „The future border reg ime of the European Union. En largement an d implications of the Amsterdam Treaty”, în Jan Zielonka (ed.), Europe Unbound. Enlarging and reshaping the boundaries of the European Union, Routledge, London and New York, 2002, pp. 219-229, pp. 249-253.

Capitolul X Note 1

Vezi Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006 (cap. I, Criza regimului socialist-totalitar). 2 Mihail Gorbaciov, Memorii, Memorii, Bucureşti, Ed itura Nemira, 1994, pp. 211 – 222. 3 Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi, Editura Poliro m, 1998, p. p. 289. 4 Andrew Mayhew, Recreating Europe. The European Union’s Policy towards Central and Eastern Europe, Cambridge, Cambridge Un iversity Press, 1998. 5 Acquis-ul comun itar este ansamblul de drepturi şi obligaţii asumate de statele membre ale Uniunii Europene, normele juridice ce reglementează act ivitatea instituţiilor UE, acţ iunile şi politicile co munitare. El este constă din: 1) leg islaţia co munitară p rimară (Tratatele orig inare ale Co munităţilor Eu ropene şi cele ulterioare – Actul Un ic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, respectiv Tratatele de aderare etc.); 2) legislaţia secundară, adoptată de instituţiile UE pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări); 3) jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă; 4) declaraţiile şi rezo luţiile adoptate în cadrul UE; 5) acţ iuni co mune, p oziţii co mune, convenţii semnate, rezo luţii, declaraţ ii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Co mună (PESC) şi al cooperării din domeniu l Justiţiei şi al Afacerilor Interne (JAI); 6) acordurile internaţionale la care UE este pa rte, precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la activ itatea acesteia. Acquis-ul comunitar este o construcţie complexă, care s -a dezvoltat în decursul a 50 de ani, fiind estimat la 80.000 - 90.000 de pagini de Jurnal Oficial al Uniunii Europene. Numărul de pagini de acquis comunitar nu poate fi însă calculat cu exactitate deoarece acquis -ul are un caracter dinamic, în fiecare zi adoptându-se acte noi şi abrogându-se altele. Acquis-ul co munitar are un efect de directă aplicare. Normele nu trebuie ratificate; ele fie se transpun în legislaţia internă, cum este cazul directivelor, fie se aplică direct, cum este cazul regulamentelor. Pentru a fi cunoscute, aceste dispoziţii trebuie să existe în limba naţională a statului memb ru respectiv. În prezent, UE are 20 de limb i oficiale; astfel, fiecare act trebuie să fie disponibil în 20 de variante originale, toate versiunile lingvistice având aceeaşi forţă jurid ică. Accesul, atât al persoanelor fizice, cât şi al celor ju rid ice la aceste informaţ ii trebuie să fie nediscriminatoriu. Din raţ iuni practice, acquis -ul comunitar a fost împărţit în 31 de capitole: 1) Libera circulaţie a mărfurilor; 2) Libera circulaţ ie a persoanelor; 3) Libera circulaţ ie a serviciilor; 4) Libera circulaţie a cap italulu i; 5) Dreptul societăţilor comerciale; 6) Concurenţa; 7) Agricultura; 8) Pescuitul; 9) Transporturi; 10) Impo zitare; 11) Uniunea Economică şi Monetară; 12) Statistica; 13) Politica Socială şi ocuparea forţei de muncă; 14) Energie; 15) Industrie; 16) Întreprinderi mici şi mijlocii ; 17) Şt iinţă şi cercetare; 18) Educaţie, p regătire profesională, tineret; 19) Teleco municaţii; 20) Cultura şi audiovizual; 21) Politica Regională; 22) Protecţia mediu lui înconjurător; 23) Sănătatea şi protecţia consumatorilor; 24) Justiţie şi Afaceri Interne; 25) Uniune Vamală; 26) Relaţii externe; 27) Politica Externă şi de Securitate Co mună ; 28) Control financiar; 29) Prevederi financiare şi bugetare; 30) Instituţii ; 31) Altele.

271

6

Informaţii utile pe site-ul http://www.infoeuropa.ro la rubrica Finantare>Phare, Ispa, Sapard>Cautare programe; selectaţi în funcţie de domeniile de interes; site-ul Ministerului Integrării Europene http://www.mie.ro. Vezi şi broşura Cum se lucrează cu PHARE, ISPA şi SAPARD , editată de Delegaţia Co misiei Europene în România, 2005; aceasta sintetizează modul de funcţionare a acestor programe, actorii -cheie imp licaţi în implementarea lor şi procedurile pe baza cărora se derulează. 7 Cum se lucrează cu PHARE, ISPA şi SAPARD, pp. 26. 8 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 la sfârşitul secolului al XXlea, Bucureşti, Editura Cartier, 2001, p. 527. 9 Vezi M ichael A. Landesmann & Darius K. Rosati, Shaping the new Europe – Economic Policy Challenges of European Union Enlargement, London, Palgrave Macmillan, 2004. 10 Conform Eurostat, nivelul PIB/per capita, în raport cu media europeană, al noilor membri era următorul: Letonia – 35%, Lituania şi Polonia – 39%, Estonia – 42%, Slovacia – 47%, Malta – 55%, Ungaria – 57%, Cehia – 60%, Cipru – 72%, Slovenia – 74% (sursă: Co misia europeană, http://europa.eu.int/comm/publications). 11 Criteriile de convergenţă pentru adoptarea monedei unice sunt: 1) deficit public inferior a 3% din PIB; 2) datorie publică mai mică decât 60% din PIB; 3) inflaţie inferioară a 1,5% din media celor trei state comunitare cu inflaţ ia cea mai scăzută; 4) rata dobânzii pe termen lung inferioară a 2% din med ia celor trei state comunitare cu dobânzile pe termen lung cele mai reduse; 5) moneda naţională să se încadreze timp de doi ani în marjele de fluctuaţie ale Sistemu lui Monetar European. 12 Vezi broşura Davantage d’unité et de diversité. L’élargissement historique de l’Union Européenne, editată de Direcţia Generală Presă şi Co municare a Co misiei Europene, 2003. 13 Date oferite de Co misia europeană: http://europa.eu.int/comm/economy_finance/publications/occasionalpaers_en.htm 14 vezi 7 plus, nr. 397 din 21 iunie 2006, p. 12. 15 Vezi raportul Elargissement de l’UE. Résultats et défis. Rapport de Wim Kok à la Commission europénne, disponibil pe site-ul Co misiei europene. 16 Datele fo losite în această secţiune aparţin Wiener Institut für Internationale Wirtschaft, fiind preluate de site-ul http://www.dip loweb.co m. 17 Cifre valab ile pentru anul 2002, conform Eurobarometrului: http://europa.eu.int/comm/public_opinion.

Capitolul XI Note 1

Uniunea Eu ropeană ajută şi la finanţarea unei serii de activităţ i de apărare a drepturilor o mu lui, precu m in iţiat iva europeană pentru democraţie şi drepturile o mului, care consacră anual aproximativ 100 milioane euro pentru activităţi precum: consolidarea democraţiei, buna guvernare şi statul de drept; susţinerea abolirii pedepsei cu moartea în lumea întreagă; lupta împotriva torturii, susţinere pentru curţile penale şi tribunalele internaţionale; lupta împotriva rasismulu i, xenofobiei şi discriminării î mpotriva minorităţilor şi populaţiilor autohtone. 2 Vezi Nicholas Moussis, Guide to European Policies, 10th rev.ed., Brussels, European Study Service, 2005 3 La 25 mai 1950, declanşarea ostilităţilor în Coreea agravează războiu l rece. Statele Unite fac presiuni pentru ca German ia de Vest să fie repede reînarmată. Ostilă renaşterii unei armate germane necontrolate, Franţa propune integrarea acesteia într-o armată europeană (declaraţia p reşedintelui Consiliu lui, René Pleven, din 24 octo mbrie 1950). Propunerea franceză face obiectul unei negocieri iniţ iate la Pa ris, pe 15 februarie 1951. Tratatul care instituie Co munitatea Europeană de Apărare (C.E.A.) este semnat de cele şase state membre C.E.C.O., la 28 mai 1952. Clasa politică franceză se divizează însă profund în mo mentul în care Adunarea Naţională lansează a pelul de semnare a tratatului. După lungi şi dificile dezbateri, care au destabilizat viaţa politică a celei de -a IV-a Republici franceze, ratificarea Tratatului asupra C.E.A. este respinsă de către Adunarea Naţională, la 30 august 1954. Tratatul de Alianţă de la Bru xelles, din 1948, a fost modificat în 1954 pentru a crea Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.), care va fi, până la Tratatul de la A msterdam, singura organizaţ ie europeană gestionând apărarea şi securitatea. Deşi întărea mai vechiul tratat de alianţă, U.E.O. va rămâne o entitate simbolică fără putere sau cooperare reală în faţa N.A.T.O., mai ales în timpul războiulu i rece. Principalul său rol va rămâne cel legat de dezvoltarea forţelor nucleare autonome franceze şi britanice (mai ales după evenimentele legate de Canalul de Suez şi cu ocazia conflictelor create de decolonizarea celor două foste puteri coloniale, asigurând neutralitatea altor ţări europene în aceste conflicte şi evitând să lase apărarea Europei occidentale unicu lui control american al N.A.T.O.) 4 Imaginea „pilonului” s-a impus în primăvara anului 1991, după modelul unui temp lu antic, care se sprijină pe trei piloni şi are deasupra un fronton (care include obiectivele U.E. : cetăţenia europeană, piaţa unică, integrarea economică, polit ica externă). Reamintim că Tratatul constituţional, semnat la Ro ma la 29 octombrie 2004 şi în prezent în curs de ratificare, propune contopirea celor trei piloni, precu m şi adăugarea de noi domenii de cooperare şi o revizuire a nivelurilor decizionale. 5 În anii ‟90, lu mea a fost zguduită de şapte conflicte violente, care au costat comunitatea internaţională 200 miliarde euro.

272

6

Vezi Neill Nugent, The Government and Politics of the European Union , 5th ed., London, Palgrave Macmillan, 2003 7 Vezi broşura Un acteur mondial. Les relations extérieures de l’Union Européene, edidată de Direcţia Generală Presă şi Co municare a Co misiei europene, 2003 8 China şi India au decis să participe la proiectul Galileo, sistemul de navigaţie prin satelit al Un iunii. Lansa rea sistemului Galilelo este prevăzută pentru 2008.

Capitolul XII Note 1

Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, Hu manitas, 2005, p. 13. Apud Ion A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu, Uniunea statelor europene: alternativă la sfidările secolului al XXI-lea, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 325. 3 Ana Maria Dobre (coord.), România şi integrarea europeană, Institutul European, Iaşi, 2005, p. 44. 4 Alexandru Duţu, Ideea europeană şi evoluţia conştiinţei europene, Editura A LL, Bucureşti, 1999. 5 V. Angela Banciu, Europenism şi tradiţionalism la români, în Strategii cognitive şi integrare europeană, Politehnica Press, 2003, p. 141. 6 Lucian Boia, op. cit., p. 15. 7 Ana Maria Dobre (coord.), op. cit., p. 50. 8 Angela Banciu, op. cit., p. 142. 9 Idem, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale, Editura Lu mina Lex, Bucureşti, 2001, p. 21-38. 10 Ibidem, pp. 67-78. 11 Alexandru Husar, Ideea europeană sau noi şi Europa (istorie, cultură, civilizaţie), Institutul European, Iaşi, 1993 12 Eugen Filotti, Gândul nostru, în ;,Cuvântul liber”, seria a II-a, nr. 1 d in 26 ianuarie 1924, p. 3. 13 Cf. Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, 1968, p. 351. 14 Studiul a apărut în publicaţ ia Geopolitica şi geoistoria, anul I, nr. 1, Ramuri, Craiova, 1941. 15 Geopolitica şi geoistoria, anul I, nr. 1, p. 2. 16 V. Angela Banciu, Europenism şi tradiţionalism la români, ed. cit., p. 144. 17 Ibidem. 18 Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă? Ed itura A LL, Bucureşti, 2005, p. 196. 19 Ibidem. 20 Liv iu Maha, România şi integrarea în Uniunea Europeană; perspectivă economică , în vol. Noi şi Europa, Adrian Neculau (coord.), Po liro m, Iaşi, 2002, p. 69. 21 Ioan Diaconiţă, Aristiţa Rotilă, România şi integrarea economică europeană, Alma Mater, Bacău, 2004, p. 203. 22 Liv iu Maha, op. cit. 23 Lucian Boia, op. cit., p. 145. 24 Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu, România şi Uniunea Europeană: inflaţie, balanţă de plăţi, creştere economică, Poliro m, Iaşi, 2000, p.19. 25 Lucian Boia, op. cit., p. 155. 26 Ibidem, p. 175. 27 Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu, op. cit., p. 24. 28 Progress toward the unification of Europe, Washington DC, The World Bank, 2000, p. 42. 29 Ion A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu, op. cit., p. 330. 30 Ibidem, p. 333. 31 www.rcc.ro. 32 www.trafic.med ia.ro. 33 Felicia Du mit ru, Construcţia europeană, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004, p. 91. 34 Ibidem, p. 93. 35 Constantin Ciupagea, Valentin Lazea, Reforma instituţională şi aderarea la UE, în vol. Modificări structurale şi performanţa economică, Institutul Ro mân pentru Libera Întreprindere, Bucureşti, 2003, p. 234. 36 Nu măru l oficial al cap itolulu i în cadrul negocierilor acquis -ului co munitar. 37 Ibidem, p. 237. 38 ,,Programul Naţ ional de Aderare la Uniunea Europeană”, vol. I, iunie 2002, p. 17. 39 http://www.mie.ro./negocieri. 40 Constantin Stoenescu, Însemnări marginale la dosarul mediu din acquis-ul comunitar, în ,,Sfera Pliticii”, anul XIII, nr. 119/ 2005, p. 25. 41 Ibidem, p. 28. 42 Ana Maria Dobre, Ramona Co man (coord.), op. cit. , Institutul European, Iaşi, 2005, p. 240. 43 Constantin Stoenescu, op. cit., p. 29. 2

273

44

Napoleon Pop, România şi Uniunea Europeană: experienţa parcursă şi iminenta aderare , în ,,Probleme economice”, vol. 147/ 2005, p. 23. 45 ,,Adevărul” din 17 mai 2006. 46 ,,Adevărul” din 18 mai 2006. 47 ,,De ce ne vrea Europa?” editorial semnat de Adriana Halpert în ,,Adevărul” din 17 mai 2006. 48 Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale, Lu mina Lex, Bucureşti, 2001, p. 403. 49 Ioana Cornescu, Monica Macovei, Oana Diana Duţescu, Jean -Claude Masclet, Implicaţiile adoptării acquis-ului comunitar asupra Constituţiei României, Institutul European din Ro mân ia, Bucureşti, 2003, p. 5. 50 Ibidem , p. 9. 51 Ibidem, p. 10. 52 V. pe larg Legea de revizuire a Constituţiei, publicată în ,,Monitorul Oficial al Ro mâniei”, Anul 171 (XV), nr. 669, Partea I-a, Legi, decrete, hotărâri şi alte acte, din 22 septembrie 2003. 53 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României, Ed itura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 10. 54 ,,Monitorul Oficial al Ro mâniei” nr. 669 din 22 septembrie 2003. 55 Ibidem, p. 15. 56 Constituţia României, Editura Lu mina Lex, Bucureşti, 1998, p. 11. 57 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, op. cit., p. 16. 58 Ibidem, p. 36. 59 Ibidem, p. 72. 60 ,,Monitorul Oficial al Ro mâniei” nr. 669 din 22 septembrie 2003. 61 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, op. cit., p. 132. 62 Victor Duculescu, Constituţia europeană. ,,Fata Morgana”, obiect de ,,adulaţie” sau un nou ,,decalog” al relaţiilor dintre statele continentului? în ,,Sfera Politicii”, anul XII, nr. 112/2004, p. 25. 63 Ibidem, p. 27. 64 Amelia Chirteş, Reflectarea principiilor democratice în Constituţiile României, în ,,Sfera Politicii”, anul XIII,nr. 114/2005, p. 18. 65 Revista română de statistică, nr. 2/2005, pp. 96-97. 66 Radu Gheorghiu, Constantin Ciupagea, Geo mina Ţurlea, Abordarea costurilor şi beneficiilor din perspectiva factorilor de producţie, în ,,Probleme economice”, vol. 116/2004, p. 12. 67 Ibidem, p. 15. 68 Ibidem, p. 17. 69 Anuarul Statistic al Ro mâniei 2003, Institutul Naţional de Statistică, p. 50. 70 Radu Gheorghiu, Constantin Ciupagea, Geo mina Ţurlea, op. cit., p. 18. 71 Carmen Costea, Vom intra în UE cu o industrie necompetitivă, în ,,Finanţe şi afaceri”, anul 2, nr.9 din mart ie 2006. 72 Ibidem, p. 29. 73 Agnes Gh ibuţiu, Liberalizarea comerţului cu servicii în UE: implicaţii pentru România , în ,,Probleme economice”, vol. 194/ 2006, p. 29. 74 Ibidem, p. 31. 75 Ibidem, p. 36. 76 Nicoleta Pu iu, Lecţia slovacă, în ,,Piaţa financiară”, nr. 7-8 d in iu lie -august 2005, pp. 104-105.

274

Anexa 1: Istoricul construcţiei europene 19 septembrie 1946

Într-un discurs istoric, ţinut la Zurich, Winston Churchill vorbeşte despre necesitatea creării „Statelor Unite ale Europei”.

9 mai 1950

Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului sau CECO („Declaraţia Schuman”).

18 aprilie 1951

Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.

10 august 1952

Sunt înfiinţate CECO şi Adunarea sa Parlamentară. Jean Monnet devine preşedintele Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.

10 februarie 1953

Piaţa Comună a cărbunelui şi oţelului devine funcţională. Cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative cu privire la materiile prime menţionate.

30 august 1954

Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunităţi politice europene eşuează, odată cu respingerea de către Parlamentul francez, în august 1954, a tratatului asupra Comunităţii Europene a Apărării.

25 martie 1957

Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele şase ţări - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda; tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

1961

Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia înaintează cererea de aderare la CEE.

14 ianuarie 1963

Franţa opune veto-ul ei aderării Marii Britanii.

1 iulie 1965

Debutul crizei scaunului liber.

28-30 ianuarie 1966

Compromisul de la Luxemburg

1967

Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia fac din nou cerere de aderare la CEE, dar Franţa îşi menţine veto- ul.

1 iulie 1967

Intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene.

1 iulie 1968

Este definitivată uniunea vamală între statele membre ale CE, care însemna desfiinţarea taxelor vamale în interiorul Comunităţii.

275

30 iunie 1970

Încep negocierile între statele CE şi cele patru s tate care fuseseră blocate de vetourile succesive ale Franţei.

22 ianuarie 1972

Cele patru state semnează Tratatele de aderare.

Septembrie 1972

Populaţia Norvegiei respinge prin referendum aderarea ţării la Comunitate.

1 ianuarie 1973

Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca devin membri ai CE, care numără acum nouă state membre.

12 iunie 1975

Grecia înaintează cererea de aderare la CE.

28 martie 1977

Portugalia înaintează cererea de aderare la CE.

28 iulie 1977

Spania înaintează cererea de aderare la CE.

7-10 iunie 1979

Au loc primele alegeri directe pentru Parlamentul European.

1 ianuarie 1981

Grecia devine membru al CE.

14 iunie 1985

Semnarea acordurilor Schengen.

1 ianuarie 1986

Spania şi Portugalia devin membre ale CE (CE numără douăsprezece state).

1 iulie 1987

Intră în vigoare Actul Unic European (AUE), care adăugă cooperarea politică celei economice.

17 iulie 1989

Austria înaintează cererea de aderare la CE.

19 iunie 1990

Semnarea Convenţiei Schengen.

1990

Malta şi Cipru fac cerere de aderare la CE.

1 iulie 1991

Suedia face cerere de aderare la CE.

18 martie 1992

Finlanda înaintează cererea de aderare la CE.

25 noie mbrie 1992

Norvegia înaintează o nouă cererea de aderare la UE.

1 noie mbrie 1993

Intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene. Comunităţile Europene (CECO, EURATOM şi CEE), împreună cu Politica externă şi de securitate comună şi Justiţia şi afacerile interne reprezintă cei trei piloni ai UE.

Aprilie 1994

Polonia şi Ungaria înaintează cereri de aderare la UE.

25 iunie 1994

Semnarea Tratatelor de aderare între statele membre ale UE şi Austria, Finlanda, Suedia şi Norvegia.

Noiembrie 1994

Populaţia Norvegiei respinge la un nou referendum aderarea la UE.

1 ianuarie 1995

Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale UE (numărul membrilor este de 15 state)

276

16 iulie 1997

Este adoptată „Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”, care tratează reforma instituţională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece ţări central europene.

1 ianuarie 1999

Lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă (Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda).

1 mai 1999

Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam.

9 mai 2000

Instituţiile europene celebrează a 50-a aniversare a „Declaraţiei Schuman”.

7-11 decembrie 2000

Consiliul European de la Nisa este în favoarea accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate şi apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini condiţiile pentru adoptarea şi aplicarea acquis-ului. Conferinţa Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind Tratatul de la Nisa.

2 ianuarie 2001

Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro.

26 februarie 2001

Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate parlamentele naţionale.

15-16 iunie 2001

Consiliul European de la Goteborg a decis printre altele ca, în ce priveşte extinderea UE şi procesul de aderare, „eforturi speciale să fie dedicate asistenţei acordate Bulgariei şi României”.

14-15 decembrie 2001

Consiliul European de la Laeken (Belgia) decide să convoace o Convenţie privind viitorul UE, prezidată de Valéry Giscard d‟Estaing.

1 ianuarie 2002

Monedele şi bancnotele euro intră în circulaţie în cele 12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania.

28 februarie 2002

Perioada circulaţiei monetare duale ia sfârşit şi euro devine singura monedă a celor 12 state participante la zona euro. Are loc, la Bruxelles, sesiunea inaugurală a Convenţiei privind Viitorul Europei.

1 ianuarie 2004

Ziua Extinderii: 10 ţări aderă la Uniunea Europeană (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria).

277

25 aprilie 2005

Semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană între Bulgaria, România şi cele 25 de State Membre.

29 mai 2005

Franţa respinge prin referendum ratificarea Tratatului Constituţional.

1 iunie 2005

Olanda respinge prin referendum ratificarea Tratatului Constituţional.

3 octombrie 2005

Uniunea Europeană decide deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia şi Croaţia.

9 noie mbrie 2005

Comisia Europeană dă publicităţii strategia globală de extindere pentru ţările candidate, Croaţia şi Turcia, şi pentru Balcanii Occidentali.

Anexa 2: Breviar al instituţiilor europene Parlame ntul European Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma, din 1957, „popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene.” Primele alegeri directe pentru desemnarea euro-parlamentarilor au avut loc în iunie 1979. Numărul de mandate este repartizat pe ţări, în funcţie de mărimea populaţiei acestora. Din 2004, cei 338 de milioane de alegători din cele 25 de state membre ale Uniunii Europene aleg 732 de reprezentanţi în Parlamentul European. Mandatul Parlamentului European este de 5 ani. Parlamentul European este singura instituţie comunitară ale cărei şedinţe şi deliberări sunt publice. Parlamentul are trei funcţii esenţiale: 1. alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuţii legislative, adică adoptă legislaţia Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimităţii democratice a textelor adoptate; 2. împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare, poate modifica cheltuielile bugetare. 3. exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei şi are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra ansamblului instituţiilor comunitare. În prezent, Parlamentul European se întruneşte alternativ la Strasbourg şi Bruxelles. Comisia Europeană

278

Comisia funcţionează ca organ executiv al Uniunii Europene, veghind la respectarea Tratatelor încheiate. Ea reprezintă interesul comun şi, în mare măsură, semnifică personalitatea Uniunii. Principala sa preocupare este aceea de a apăra interesele cetăţenilor Europei. Fiecare stat membru îşi desemnează comisarii la care are dreptul, dar odată numiţi, aceştia trebuie să-şi îndeplinească mandatul independent de interesele statului de origine, în baza unui jurământ de independenţă. Comisia Europeană îndeplineşte trei funcţii de bază: 1. Este singurul iniţiator al politicilor comunitare (dreptul de iniţiativă); 2. O altă funcţie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea tratatelor UE, astfel încât legislaţia UE sa fie corect şi uniform aplicată de către statele membre; 3. Cea de-a treia funcţie a Comisiei este aceea de organ executiv al Uniunii, având responsabilitatea implementării şi coordonării politicilor. Una dintre atribuţiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a Fondurilor Structurale, al căror principal scop este de a elimina decalajele economice.

Consiliul European Rolul principal al Consiliului European este definit de articolul 4 al dispoziţiilor comune din Tratatul Uniunii Europene: „Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale.” Consiliul European reuneşte şefii de state sau guverne ai celor 25 sta te membre ale Uniunii Europene şi pe preşedintele Comisiei Europene, care este vicepreşedinte al Consiliului. Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (care este un organism internaţional) sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este format din miniştri ai statelor membre). Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru care asigură preşedinţia Consiliului şi sunt organizate cel puţin de două ori pe an (de obicei, în lunile iunie şi decembrie). Din 2002, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Nisa, cel puţin un Consiliu European per preşedinţie se ţine la Bruxelles. După extinderea Uniunii se aşteaptă ca toate întâlnirile Consiliului European să aibă loc la Bruxelles. Consiliul are următoarele responsabilităţi: este organismul legislativ al Comunităţii, dar în numeroase probleme comunitare îşi exercită această putere legislativă împreună cu Parlamentul European; coordonează politica economică generală a statelor membre; încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre aceasta şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale; împreună cu Parlamentul European, formează autoritatea bugetară 279

care adoptă bugetul Comunităţii; adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii externe şi de securitate comună; coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală. Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare dintre statele membre, pe durata unui mandat de şase luni, în ordine alfabetică, pe baza unui algoritm fixat în tratate. Consiliul de Miniştri Consiliul de Miniştri este organul de decizie al Uniunii şi se întâlneşte în diverse formule, în funcţie de specificul problemelor care urmează a fi discutate, fiind format din miniştri de resort ai statelor membre, sau din reprezentanţii acestora. Spre exemplu, miniştrii de externe se întrunesc în ceea ce se cheamă Cooperare Politică Europeană. În anumite sfere de activitate, deciziile sunt luate în prezent cu majoritate calificată, nemaifiind necesară unanimitatea reprezentanţilor statelor membre. Voturile sunt ponderate în funcţie de populaţia fiecărui stat membru. Curtea de Justiţie Curtea de Justiţie, ca instituţie jurisdicţională a Comunităţii, reprezintă autoritatea juridică supremă a UE. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar în fiecare stat membru. Pentru îndeplinirea acestui rol, Curtea de Justiţie are competenţă de soluţionare a litigiilor în care se constituie ca părţi state membre, instituţii comunitare, întreprinderi sau persoane fizice. Legat de jurisdicţia Curţii, există două principii fundamentale, primul fiind legat de aplicabilitatea directă a legislaţiei comunitare, iar cel de-al doilea referitor la supremaţia acesteia în raport cu legislaţia statelor membre. Curtea de Justiţie număra 15 judecători şi 8 avocaţi generali, numiţi de guvernele statelor membre, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor care au dovedit în activitatea lor independenţă şi competenţă profesională. Judecătorii aleg din rândul lor preşedintele Curţii, pentru un mandat de trei ani, ce poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi dezbaterile. Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţe deschise, în condiţii de completă imparţialitate şi independenţă, avize referitoare la speţele aflate în dezbaterea Curţii. 280

Tribunalul de Prima Instanţă Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) a fost înfiinţat în 1989, cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice, prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, permiţând astfel Curţii de Justiţie să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare. Nu trebuie confundat cu Tribunalul Penal Internaţional. TPI nu este o nouă instituţie, ci mai degrabă o componentă a Curţii de Justiţie. Cu toate acestea, este un organism autonom, separat, din punct de vedere organizatoric, de Curtea de Justiţie. Tribunalul de Primă Instanţă este compus din 15 judecători, numiţi prin acord comun de către guvernele statelor membre, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Tribunalul de Prima Instanţă nu are în componenţa sa avocaţi generali.

Mediatorul European Mediatorul European (sau Ombudsman) investighează plângerile cetăţenilor, firmelor, asociaţiilor, etc. din statele membre privind funcţionarea defectuoasă a instituţiilor şi a organismelor din cadrul Comunităţii Europene. Mediatorul nu se ocupă de plângerile care privesc administraţia naţională, regională sau locală din statele membre. Curtea de Conturi Europeană Curtea Europeană de Conturi are ca principala atribuţie verificarea conturilor şi a execuţiei bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de a îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi informarea cetăţenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune. Curtea Europeană de Conturi este formată din 25 de membri, provenind din partea fiecărui stat membru, numiţi pentru un mandat de 6 ani. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi au experienţă în domeniul auditării finanţelor publice. Membrii Curţii îşi aleg un preşedinte cu mandatul de 3 ani. La Curtea de Conturi îşi desfăşoară în prezent activitatea 550 de profesionişti din cele 25 ţări ale Uniunii Europene, dintre care circa 250 sunt auditori.

281

Comitetul Economic şi Social Comitetul Economic şi Social a fost creat prin Tratatele de la Roma din 1957, ca organism non-politic ce oferă reprezentanţilor grupurilor de interese socio-profesionale europene (patronat, sindicate, consumatori, asociaţii profesionale, etc.), o platformă pentru exprimarea punctelor de vedere cu privire la problemele Uniunii Europene. Opiniile CES sunt trimise instituţiilor importante: Consiliului, Comisiei Europene şi Parlamentului European. Membrii sunt propuşi de către guvernele naţionale şi numiţi de către Consiliul Uniunii Europene, pentru un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit. Ei aparţin unuia din cele trei grupuri, angajatori, angajaţi si interese diverse. Consultarea CES de către Comisie sau Consiliu este obligatorie în anumite cazuri; CES poate adopta, de asemenea, opinii din proprie iniţiativă. În ultimii ani, Comitetul Economic şi Social şi-a consolidat rolul în cadrul Uniunii Europene şi a depăşit limitele impuse de Tratate. El funcţionează ca un forum pentru Piaţa Unică şi a organizat, cu sprijinul altor organisme europene, o serie de evenimente pentru a apropia Uniunea Europeană de cetăţeni.

Comitetul Regiunilor Înfiinţarea Comitetului Regiunilor (CoR) prin Tratatul de la Maastricht a răspuns cererii formulate de autorităţile locale şi regionale de a fi reprezentate la nivelul Uniunii Europene. În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituţii comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). Comitetul şi-a câştigat un loc bine definit datorită experienţei politice a membrilor săi la diferite niveluri locale, precum şi a cunoaşterii aprofundate a problematicii regionale şi locale. Unul din principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale a statelor membre. CoR are, ca şi consecinţă a extinderii, până la 344 de membri şi un număr egal de membri supleanţi, numiţi pentru o perioadă de patru ani de către Consiliul Uniunii Europene. Mandatul membrilor poate fi reînnoit. CoR este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează complet independent pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice, urmărind interesul general al Uniunii Europene. Comitetul Regiunilor reprezintă o „punte” de legătură între instituţiile europene şi regiunile, comunele şi oraşele Uniunii Europene. Membrii CoR deţin mandate (administrative) 282

pe plan regional sau local şi se reunesc de cinci ori pe an în sesiune plenară, ocazie cu care adoptă recomandările făcute pe baza datelor furnizate de diversele comisii. Banca Centrală Europeană Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană (BCE) şi toate celelalte bănci centrale ale celor 25 de state membre. Principalele funcţii ale SEBC sunt: definirea şi implementarea politicilor monetare pentru zona euro; derularea operaţiunilor externe; păstrarea şi administrarea rezervelor statelor membre; promovarea unui sistem eficient de plăţi. SEBC este guvernat de Consiliul Director şi de Comitetul Executiv al Băncii Centrale Europene. Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale din statele zonei Euro. Comitetul Executiv este alcătuit din preşedintele BCE, vice-preşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi dintre profesionişti recunoscuţi în domeniul monetar bancar. Banca Europeană de Investiţii Înfiinţată în temeiul Tratatului de la Roma în anul 1958, Banca Europeană de Investiţii (BEI) este instituţia financiară a Uniunii Europene. Rolul Băncii Europene de Investiţii este de a contribui la integrarea, dezvoltarea echilibrată şi coeziunea economică şi socială a statelor membre. Pentru acest scop, ea colectează de pe pieţele financiare, volume substanţiale de fonduri pe care le orientează, în condiţii avantajoase, spre finanţarea de proiecte importante, conform obiectivelor Uniunii Europene. În afara Uniunii Europene, BEI implementează componentele financiare ale acordurilor încheiate în cadrul politicilor de dezvoltare şi cooperare ale UE. Consiliul Guvernatorilor este format din miniştrii desemnaţi de fiecare dintre statele membre, de regulă miniştrii de finanţe. Consiliul stabileşte politicile de creditare, aprobă bilanţul şi raportul anual, autorizează operaţiunile de finanţare în afara Uniunii şi ia decizii cu privire la majorările de capital. De asemenea, numeşte membrii Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management şi ai Comitetului de Audit. Consiliul Directorilor este compus din 26 de directori şi 16 membri supleanţi, numiţi de către Consiliul Guvernatorilor. Statele membre desemnează 25 de directori şi 15 membri supleanţi iar Comisia Europeană este reprezentată printr-un director şi un membru supleant. 283

Comitetul de Management, organ executiv colegial, controlează toate operaţiunile curente; face recomandări Directorilor cu privire la hotărârile pe care urmează să le adopte şi răspunde de aplicarea acestora. Comitetul de Audit verifică operaţiunile şi contabilitatea Băncii, pe baza activităţii desfăşurate atât de organele interne de control şi audit, cât şi de auditorii externi. Fondul European de Investiţii Fondul European de Investiţii (FEI) este o instituţie europeană cu competenţe în sprijinirea apariţiei, creşterii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii şi dezvoltarea unei societăţi bazate pe cunoaştere, axată pe inovaţie, creştere economică şi ocuparea corespunzătoare a forţei de muncă, pe promovarea liberei iniţiative, pe dezvo ltare regională şi coeziune. Din structura tripartită a acţionariatului său fac parte Banca Europeană de Investiţii, Uniunea Europeană, reprezentată de Comisia Europeană şi un număr de bănci şi instituţii financiare europene. FEI acţionează independent, pe baze comerciale, în condiţii de piaţă urmărind obţinerea de venituri pentru acţionarii săi.

Anexa 3: Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa TITLUL I DEFINIŢIA ŞI OBIECTIVELE UNIUNII

Articolul I-1 Instituirea Uniunii 1. Inspirată de voinţa cetăţenilor şi a statelor Europei de a-şi construi un viitor comun, prezenta Constituţie instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi atribuie competenţe pentru atingerea obiectivelor comune. Uniunea coordonează politicile statelor membre care au drept scop atingerea acestor obiective şi exercită în maniera comunitară competenţele pe care acestea i le atribuie. 2. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi care se angajează să le promoveze în comun. 284

Articolul I-2 Valorile Uniunii Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, a libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.

Articolul I-3 Obiectivele Uniunii 1. Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale. Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, precum şi o piaţă internă unde concurenţa este liberă şi nedenaturată. Uniunea acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă foarte competitivă, care tinde spre ocuparea întregii forţe de muncă şi spre progres social şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Uniunea promovează progresul ştiinţific şi tehnic. Combate excluderea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului. Promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre. Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european. 2. În relaţiile cu restul lumii, Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi interesele. Contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea şi la respectul reciproc între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la protecţia drepturilor omului, în special a drepturilor copilului, precum şi la respectarea strictă şi la dezvoltarea dreptului internaţional, în special la respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.

285

3. Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin Constituţie.

Articolul I-4 Libertăţile fundamentale şi nediscriminarea 1. Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire sunt garantate de Uniune şi în interiorul acesteia, în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei. 2. În domeniul de aplicare a Constituţiei şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale prevăzute în aceasta, este interzisă orice discriminare bazată pe cetăţenie.

Articolul I-5 Relaţiile dintre Uniune şi statele membre 1. Uniunea respectă egalitatea statelor membre în faţa Constituţiei, precum şi identitatea lor naţională în ceea ce priveşte structurile lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Respectă funcţiile esenţiale ale statului, în special cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. 2. În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se asistă reciproc în îndeplinirea misiunilor ce decurg din Constituţie. Statele membre iau orice măsură generală sau specială care să asigure îndeplinirea obligaţiilor care decurg din Constituţie sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.

Articolul I-6 Dreptul Uniunii Constituţia şi dreptul adoptat de către instituţiile Uniunii, în exercitarea competenţelor care îi sunt atribuite acesteia, au întâietate faţă de dreptul statelor membre.

Articolul I-7 286

Personalitatea juridică Uniunea are personalitate juridică.

Articolul I-8 Simbolurile Uniunii Drapelul Uniunii reprezintă un cerc cu douăsprezece stele aurii pe fond albastru. Imnul Uniunii este extras din „Oda Bucuriei” din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven. Deviza Uniunii este: „Unită în diversitate”. Moneda Uniunii este euro. Ziua Europei se sărbătoreşte la 9 mai în întreaga Uniune.

TITLUL II DREPTURILE FUNDAMENTALE ŞI CETÃŢENIA UNIUNII

Articolul I-9 Drepturile fundamentale 1. Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în Carta Drepturilor Fundamentale care constituie partea II. 2. Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta aderare nu modifică competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în Constituţie. 3. Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi care rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale.

Articolul I-10 Cetăţenia Uniunii 1. Orice persoană care are cetăţenia unui stat membru posedă cetăţenia Uniunii. Cetăţenia Uniunii se adaugă la cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte pe aceasta. 287

2. Cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi au obligaţiile prevăzute în Constituţie. Ei au: (a) dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre; (b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la alegerile locale în statul membru unde au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat; (c) dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat; (d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii într-una din limbile Constituţiei şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă. Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite în Constituţie şi prin măsurile adoptate în aplicarea acesteia.

TITLUL III COMPETENŢELE UNIUNII

Articolul I-11 Principii fundamentale 1. Principiul atribuirii reglementează delimitarea competenţelor Uniunii. Principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii reglementează exercitarea acestor competenţe. 2. În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite prin Constituţie de către statele membre pentru atingerea obiectivelor stabilite de către aceasta. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie aparţine statelor membre. 3. În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi mai bine atinse, datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, la nivelul Uniunii. Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale veghează la respectarea acestui principiu în conformitate cu procedura prevăzută în acest protocol. 288

4. În temeiul principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma de acţiune a Uniunii nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constituţiei. Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Articolul I-12 Categorii de competenţe 1. Atunci când Constituţia atribuie Uniunii competenţa exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, statele membre neputând să facă acest lucru decât dacă sunt abilitate de Uniune sau pentru a pune în aplicare actele Uniunii. 2. Atunci când Constituţia îi atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre într- un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa sau a decis să înceteze să şi-o mai exercite. 3. Statele membre îşi coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei de muncă în conformitate cu modalităţile prevăzute în partea III, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competenţă. 4. Uniunea dispune de competenţă pentru definirea şi punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv pentru definirea progresivă a unei politici de apărare comune. 5. În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în Constituţie, Uniunea dispune de competenţă de a întreprinde acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii. Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor părţii III referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea legilor şi regulamentelor statelor membre. 6. Întinderea şi modalităţile de exercitare a competenţelor Uniunii sunt determinate prin dispoziţiile părţii III referitoare la fiecare domeniu.

Articolul I-13 Domeniile de competenţă exclusivă

289

1. Uniunea dispune de competenţă exclusivă în următoarele domenii: (a) uniunea vamală; (b) stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionarii pieţei interne; (c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; (d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului; (e) politica comercială comună. 2. Uniunea dispune, de asemenea, de competenţă exclusivă pentru încheierea unui acord internaţional atunci când această încheiere este prevăzută într-un act legislativ al Uniunii sau este necesară pentru a permite Uniunii să-şi exercite competenţa internă sau în măsura în care aceasta ar putea afecta normele comune sau le-ar putea modifica întinderea.

Articolul I-14 Domeniile de competenţă partajată 1. Uniunea dispune de competenţă partajată cu statele membre atunci când Constituţia îi atribuie o competenta care nu se referă la domeniile prevăzute în articolele I-13 şi I-17. 2. Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale: (a) piaţa internă; (b) politica socială, pentru aspectele definite în partea III; (c) coeziunea economică, socială şi teritorială; (d) agricultură şi pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; (e) mediu; (f) protecţia consumatorilor; (g) transporturi; (h) reţelele transeuropene; (i) energie; (j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; (k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în partea III. 3. În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăşura acţiuni, în special pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă. 290

4. În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi al ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă.

Articolul I-15 Coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă 1. Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest sens, Consiliul de Miniştri adoptă măsuri, în special orientările generale ale acestor po litici. Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii speciale. 2. Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre, în special prin definirea liniilor directoare ale acestor politici. 3. Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre.

Articolul I-16 Politica externă şi de securitate comună 1. Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună se întinde asupra tuturor domeniilor politicii externe, precum şi asupra tuturor problemelor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună. 2. Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună a Uniunii în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce şi respectă acţiunea Uniunii în acest domeniu. Ele se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau care ar putea dauna eficacităţii sale.

291

Bibliografie Almaş Dimitru, Banciu Angela, Voltaire istoric, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994. Agrigoroaiei Ion (coord.), România interbelică în paradigma europeană, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005. *** ,,Anuarul Statistic al României 2003”, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti Apap, Joanna, Carrera, Sergio, „Progress and Obstacles in the Area of Justice and Home Affairs in an Enlarging Europe”, în Romanian Journal of European Affairs, vol. 3, no. 3, 2003. Ayral, Michel, Le marché intérieur de l'Union européenne. Les règules du jeu, La Documentation française, Paris, 1998. Bagdasar Nicolae, Teoreticieni ai civilizaţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969. Bagdasar Nicolae, Din problemele culturii europene, Societatea Română de Filosofie, 1931. Banciu Angela, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex, 2001. Banciu Angela, Cultură şi civilizaţie europeană. Repere istorice şi semnificaţii valorice, Editura Lumina Lex, 2003. Banciu Angela, Europenism şi tradiţionalism la români, Politehnica Press, Bucureşti, 2003. Banciu Angela, Introducere în istoria României moderne şi contemporane, Editura Printech, Bucureşti, 2005. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană - aprofundare şi extindere: de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei, Bucureşti, 2001. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană de la economic la politic, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005. Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a României în context internaţional, comentată juridic, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003. Bitsch, Marie Thérèse, Histoire de la construction européenne, Editions Complexe, Bruxelles, 2000. Bragne, Rémy, Europe, Editions La Voie Romaine, Paris, 1992. Braudel, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994. Boulouis, Jean, Droit institutionnel des Communuautés européennes, Paris, 1991. Berceanu, Barbu, B., Cetăţenia: monografie juridică, Editura All Beck, Bucureşti, 1999. Bîrzea, Cezar, Cetăţenia europeană, Editura Politeia - SNSPA, Bucureşti, 2005. Boia, Lucian, România, ţară de frontieră a Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005. Burban, Jean-Louis, Parlamentul European, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999. 292

Cairns, Walter, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001. Carpentier, Jean, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. Chaunu, Pierre, Civilizaţia Europei în Secolul Luminilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986. Chirteş, Amelia, „Reflectarea principiilor democratice în Constituţiilor României”, în Sfera Politicii, Anul XIII, nr. 114/2005. Ciupagea, Constantin, Valentin Lazea (coord.), Reforma instituţională şi aderarea la UE, în vol. Modificări structurale şi performanţa economică, Institutul Român pentru Libera Întreprindere, Bucureşti, 2003. Constantinescu, Mihai, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003. *** Constituţia României, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998. Cornescu, Ioana, Monica Macovei, Oana Diana Duţescu, Jean-Claude Masclet, Implicaţiile adoptării acquis-ului comunitar asupra Constituţiei României, Institutul European din România, Bucureşti, 2003. Costea, Simion, Ideea europeană şi interesele statelor, Cluj-Napoca, 2005. Cotoară, Daniela Maricica, Uniunea Europeană, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2004. Courty, Guillaume, Guillaume Devin, Construcţia europeană, Editura ,,Coresi” S.A., Bucureşti, 2003. Dăianu, Daniel, Radu Vrânceanu, România şi Uniunea Europeană: inflaţie, balanţă de plăţi, creştere economică, Polirom, Iaşi, 2000. Defarges, Philippe Moreau, Instituţiile europene, Editura Amarcond, Timişoara, 2002. Deloise, Philippe, Vers l’Europe des 30. Le processus d’élargissement de l’Union européene, Editions Gualine, Paris, 1995. Diaconiţă, Ioan, Aristiţa Rotilă, România şi integrarea economică europeană, Alma Mater, Bacău, 2004. Dobre, Ana Maria (coord.), România şi integrarea europeană, Institutul European, Iaşi, 2005. Doutriaux, Yves, Les institutions de l’Union Européenne, reflexe Europe, f.a. Dragoş, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme (ed. a II-a), Bucureşti, Editura All Beck, 2005. Duculescu, Victor, „Constituţia europeană. „Fata Morgana”, obiect de „adulaţie” sau un nou „decalog” al relaţiilor dintre statele continentului?”, în Sfera Politicii, anul XII, nr. 112/2004. Dumitru, Felicia, Construcţia europeană, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004. Duroselle, Jean Baptiste, L’Europe. Histoire de ses peuples, Editions Perrin, Paris, 1990. Duroselle, Jean Baptiste, L’idee d’Europe dans l’histoire, Paris, 1965. 293

Duţu, Alexandru, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Editura All, Bucureşti, 1999. Duţu, Mircea, Principii şi instituţii fundamentale de drept comunitar, Editura Economică, Bucureşti, 2005. Dutheil de la Rochère, Jacqueline, Introduction au droit de l’Union Européenne, Editions Hachette, Paris, 1995. Dyson, Kenneth (ed.), European States and the Euro, Oxford University Press, 2002. Ferréol, Gilles (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Polirom, Iaşi, 2001. Filipescu, Ion P., Augustin Fuerea, Drept instituţional european, Bucureşti, 1994. Fondation Robert Schuman, Les nouvelles frontières de l’Europe, Editions Economica, Paris, 1993. Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediţia a II-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004. Gafencu, Grigore, Le Congres de l’Europe, în George Ciorănescu, Europa unită. De la idee la întemeiere, Editura Paideia, Bucureşti, 2004. Gaillard, Michel Jean, Ronley, Anthony, Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârşitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, Bucureşti, 2001. George, Stephen, Bache, Ian, Politics in the European Union, Oxford University Press, 2001. Gerbert, Pierre, La construction de l’Europe, Paris, Nouvelle Edition, Imprimerie Nationale, 1998. Ghica, Luciana (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2005. Girault, René, Bossuat, Gérard (sous la direction de), Europe: nouvelle reflexions sur l'unité européenne au XX-e siècle, Paris, Publications de la Sorbonne, 1994. Girault, René, Bossuat, Gérard, Europe brisée, Europe retrouvée, Paris, Publications de la Sorbonne, 1994. Gorbaciov, Mihail, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994. Gower, Jekie, Lărgirea Uniunii Europene. Perspective, trad. şi cons. ştiinţific, prof.univ.dr. Petre Prisecaru, Editura Club Europa, 2001. Guizot, François, Istoria civilizaţiei în Europa. De la căderea imperiului roman până la Revoluţia franceză, Fundaţia Concept, Editura Humanitas, 2000. Hegel, Prelegeri de filosofia istoriei, Editura Academiei, Bucureşti, 1968. Hen, Christian, Jacques Léonard, Uniunea Europeană, Ediţia a 10-a, Editura C.N.I. ,,Coresi” S.A., Bucureşti. Heywood, Andrew, Politics, London Macmillan Foundation, 1997.

294

Houteer, Cristine, La construction européenne. Etapes, objectifs, réalisations, Editions Nathan, Paris, 2000. Huntington, P. Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998. Husar, Alexandru, Ideea europeană sau noi şi Europa (istorie, cultură, civilizaţie), Institutul European, Iaşi, 1993. Iorga, Nicolae, Evoluţia ideii de libertate. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ilie Bădescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987. Junyent, Miguel Roca, Europa regionalã, Politis nr. 3/1995. *** Justiţie şi afaceri interne, Seria Micromonografii – Politici Europene, Institutul European din România, Bucureşti, 2005. Kalergi, Condenhore, J’ai choisi l’Europe, Editions Plon, Paris, 1952. Landesmann, Michael A., Rosati, Darius K., Shaping the new Europe – Economic Policy Challenges of European Union Enlargement, Palgrave Macmillan, London, 2004. Leibfried, Stephan, Paul Piersen, Politica socială, în vol. Procesul politic în Uniunea Europeană, Ediţia a IV-a, responsabili de ediţie Helen Wallace şi William Wallace, Editura Arc, Chişinău, 2004. Lemoine, Bruno, L'Europe et la finance, Centre Européen de la Culture, Actes Sud, 1998. Leonard, Dick, Ghidul Uniunii Europene, Editura Trei, Bucureşti, 2001. Leprette, Jacques, Une Clef pour l'Europe, 2ème édition, Editions Brylant, Bruxelles, 1996. Lorette, Lucien de Saint, L’ideé d’Union fédérale européenne, Editions Colin, Paris, 1955. Maha, Liviu, România şi integrarea în Uniunea Europeană; perspectivă economică, în vol. Noi şi Europa, Adrian Neculau (coord.), Polirom, Iaşi, 2002. Manolache, Octavian, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999. *** Manualul Afacerilor Europene, Institutul European din România, Bucureşti, 2005. Marcu, Viorel, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. Marga, Andrei, Filosofia Uniunii Europene, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, ClujNapoca, 2001. Marino, Adrian, Revenirea în Europa. Idei şi controverse româneşti. 1990 – 1995, Craiova, 1996. Mathijsen, Pierre, Compendiu de drept european, ediţia a 7-a, Ed. Club Europa, Bucureşti, 2002. Maurois, André, Istoria Angliei, vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1970. 295

Mayhew, Andrew, Recreating Europe. The European Union’s Policy towards Central and Eastern Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1998. Modrescu,

Alexandru

(coord.),

Sistemul

educaţional

în

România.

Descriere

a

responsabilităţilor, structurilor şi acţiunilor de politică educaţională, Editura Trei, Bucureşti, 1999. *** ,,Monitorul Oficial al României”, anul 171 (XV), nr. 669, Partea I-a, Legi, decrete, hotărâri şi alte acte, din 22 septembrie 2003. Monnet, Jean, Mémoires, Fayard, Paris, 1976. Moreau Defarges, Philippe, Comprendre la Constitution européenne, Editions d‟Organisation, Paris, 2004. Moussis, Nicholas, Guide to European Policies, 10th rev.ed., European Study Service, Brussels, 2005. Noica Constantin, Modelul cultural european, Humanitas, Bucureşti, 1993. Nugent, Neill, The Government and Politics of the European Union, 5th ed., Palgrave Macmillan, London, 2003. Olivi, Bina, L’Europe difficile. Histoire politique de la Communauté européenne, Editions Gallimard, Paris, 1998. Pascal, Ileana, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae Fabian, Uniunea Economică şi monetară, Centrul de Resurse Juridice, Bucureşti, 2002. Pascariu, Gabriel (coord.), Manuela Stănculescu, Dorin Jula, Mihaela Luţaş şi Edith Lhomel, „Impactul politicii de coeziune socială asupra dezvoltării economico-sociale la nivel regional în România, Studiul nr. 9, Studii de impact privind pre-aderarea, Institutul European din România, Bucureşti”. Pelkmans, Jacques, Integrarea europeană: metode şi analiză economică, Institutul European din România, Bucureşti, 2003. Pinder, John, European Community. The Building of a Union, Oxford, New York, Oxford University Press, 1991. Pinder, John, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, Editura All, Bucureşti, 2005. Poede, George, Politici sociale. Abordare politologică, Editura Edict, Iaşi, 2002. *** Politica de dezvoltare regionalã, Seria Micromonografii – Politici Europene, Institutul European din România, Bucureşti, 2003. Pond, Elizabeth, Renaşterea Europei, Editura Pandora-M, Târgovişte, 2003. Pop, Napoleon, „România şi Uniunea Europeană: experienţa parcursă şi iminenta aderare ”, în Probleme economice, vol. 147/2005. 296

Popescu, Gabriel, Politici agricole. Acorduri europene, Editura Economică, Bucureşti, 1999. Popescu, Ion A., Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu, Uniunea statelor europene: alternativă la sfidările secolului al XXI-lea, Editura Economică, Bucureşti, 2005. Prodi, Romano, O viziune asupra Europei, Polirom , Iaşi, 2001. Profiroiu, Marius, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003. *** ,,Programul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană”, vol. I, iunie, 2002. Putnam, Robert D., Leonardi Robert şi Nanetti Raffaela Y., Cum funcţioneazã democraţia. Tradiţii civice ale Italiei moderne, Editura Polirom, Iaşi, 2001. Réau, Elisabeth du, L’ideé d’Europe au XX-e siècle, Editions Complexe, f.a. Riche, Pierre, Les Carolingiens, une famille qui fit l’Europe, Editions Hachette, Paris, 1983. Rideau, Jöel, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes, 3-e édition, L.G.D.J., Paris, 1999. Romano, Sergio, Histoire de l’Italie, du Risorgimento à nos jours, Editions du Seuil, Paris, 1977. Rothband, Murray Newton, Ce le- a făcut Statul banilor noştri?, postfaţă de J.G. Hülsmann, Institutul Ludwig von Mises, România, 2005. Scurtu, Ioan, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006. Schnapper, Dominique, Christian Bachelier, Ce este cetăţenia? Polirom, Iaşi, 2001. Sefura Gabriel (coord.), România şi problemele integrării europene, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005. Schnöble, Wolfgang, France et Allemagne: fin de l’age d’or ou commencement d’une ère nouvelle?, Fondation Robert Schuman. Soulet, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom, Iaşi, 1998. Spengler, Oswald, Le déclin de l’Occident, Editions Galiimard, Paris, 1931. Spengler, Oswald, Declinul Occidentului, Editura Baladi, Craiova, 1996. Stoenescu, Constantin, „Însemnări marginale la dosarul mediu din acquis-ul comunitar”, în Sfera Politicii, anul XIII, nr. 119/2005. Stoica, Camelia, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001. Strübel, Michael, Politici ecologiste în Europa. O înverzire a Europei? în vol. Europa după Maastricht. Perspective americane şi europene, Paul Michael Lützeler (ed.), Institutul European, Iaşi, 2004. 297

Tartler, Grete, Europa naţiunilor Europa raţiunilor, Cartea Românească, Bucureşti, 2001. Thatham, Allan, Eugen Osmochescu, Dreptul Uniunii Europene, Editura Arc, Chişinău, 2003. *** The New Enciclopedia Britanica, vol. IV, London, Chicago, 1992. Toynbee, Arnold, Studii asupra istoriei, sinteză a vol. I – II de D.C. Sommerwell, trad. de Dan Lăzărescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. Tismăneanu, Vladimir, Încet, spre Europa, Editura Polirom, Iaşi, 2000. Tismăneanu, Vladimir, Spectrele Europei Centrale, Editura Polirom, Iaşi, 2001. Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, Editura Allfa, Bucureşti, 1998. *** Transferuri financiare şi lărgirea estică, Raport al TEPSA, Budapesta, 1997. *** Tratatul prin care se instituie o Constituţie pentru Europa, Iaşi, Institutul European, 2005. Tsoukalis, Loukas, Ce fel de Europă? Editura ALL, Bucureşti, 2005. Trăistaru, Marin, Integrare europeană, teorii şi modele, Editura Bren, Bucureşti, 2002. Tudorică, Roxana, Dimensiunea europeană a învăţământului românesc, Institutul European, Iaşi, 2004. Ţinca, Ovidiu, Drept social comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. Uscătescu, George, Europa nuestra utopía, Reus, S.A., Madrid, 1978. Usher, John A. (ed.), The State of the European Union. Structure, enlargement and economic union, Pearson Education Limited, Harlow, 2000. Valéry, Paul, „Variétés” în Oeuvres complètes, Editions Gallimard, Paris, 1957. Văduva, Gheorghe, Strategia europeană a integrării, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005. Vesa Vasile, Ivan, Adrian L., Istoria integrării europene, Presa Universitară Clujeană, 2001. *** Universitatea Politehnica din Bucureşti, Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane, Strategii cognitive şi integrare europeană, Editura Politehnica Press, Bucureşti, 2003. Walllace, Hellen, Wallace, William, Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura ARC, Chişinău, 2004. Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993. Werner, Karl Fernand, Identités nationales et conscience européenne, Paris, 1992. Werner, Karl Fernand, Histoire de France. Les origines, tome I, Paris, Livre de Poche, 1992. Wolf, Larry, Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în Epoca Luminilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. Wolton, Dominique, „Naţiunea: nu există spaţiu public european”, în vol. Spiritul Europei, Antoine Compagnon şi Jacques Sebacher (coord.), Polirom, Iaşi, 2002.

298

Zielonka, Jan (ed.), Europe Unbound. Enlarging and reshaping the boundaries of the European Union, Routledge, London and New York, 2002. Zub, Alexandru, Cunoaşterea de sine şi integrare, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2004. Broşuri editate de Direcţia Generală Presă şi Comunicare a Comisiei europene Un acteur mondial. Les relations extérieures de l’Union Européene, 2003. Davantage d’unité et de diversité. L’élargissement historique de l’Union Européenne, 2003. Cum se lucrează cu PHARE, ISPA şi SAPARD, 2005.

Webografie http://www.europa.eu.int http://www.cor.eu.int http://www.eesc.europa.eu www.bei.europa.eu http://www.diploweb.com http://www.robert-schuman.org http://www.infoeuropa.ro http://www.mie.ro

299