Dreptul La Viata in Practica CEDO [PDF]

Zitiervorschau

Ministerul Educației din Repeblica Moldova Institutul de Relații Internaționale din Republica Moldova Facultatea de Drept Catedra de Drept Public și Privat

Referat La disciplina: Drept internațional penal Tema: Dreptul la viață în practica CEDO

Autor: Profesor: Constantin Lazari, doctor în drept, conferențiar universitar

Chișinău 2014

Cuprins : 1. Aspecte generale asupra drepturilor omului...............................................................................3 2. Dreptul la viață. Aspecte generale................................................................................................5 3. Recurgerea la forța ”absolut necesară”.......................................................................................6 4. Elementele constitutive ale dreptului la viată…………………………………………………..7 5. Arestarea preventivă……………………………………………………………………………..9 5.1. Condiții de conformitate……………………………………………………………….……..10 5.2. Informarea co privire la motivele arestării……………………………………….…………11 5.3. Caracterul rezonabil al duratei detenției……………………………………………………12 6. Încălcarea dreptului la viață……………………………………………………………………13 Bibliografie

2

1. Aspecte generale asupra Drepturilor Omului Fundamentul drepturilor omului: respectarea dreptului la viață al fiecărei persoane și a demnității umane, se regăsește la majoritatea marilor religii și filozofii ale lumii. Drepturile omului nu se cumpără, nu se vînd și nu se transmit ereditar: ele sunt denumite “inalienabile” pentru că nimeni nu are dreptul să le ia vreunei persoane pentru nici un motiv. Altfel spus, acestea sunt aceleași pentru fiecare persoană, indiferent de rasă, culoarea, sexul, limba, religia, opiniile politice sau altele, originea națională sau socială, averea, nașterea sa, etc. Expresia “drepturile omului” evocă drepturile ființei umane, căreia ii sunt recunoscute drepturile sale naturale, cum este și dreptul la viață , care reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului.Un rol important l-au avut declarațiile de drepturi ale omului din secolul XVIII, respectiv Declarația de independență a SUA din 1776, Declarația de drepturi a statului Virginia din 1776, Declarația franceză a drepturilor omului din 1789, precum și cea din 1793. Înainte de acestea, semnificație în domeniul analizat au prezentat o serie de documente engleze printre care “Magna Charta Libertatum”(1215), “Petiția drepturilor”(1628), “Habeas corpus”(1679), “Declarația de drepturi din 1689” elaborată în perioada lui Guillaume d’Orange. Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective și esențiale ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltatre a personalității umane, drepturi stabilite prin constituție. Ele, împreună cu celelalte drepturi și obligații corelative formează statutul juridic al cetățeanului.1 Drepturile omului joacă un rol foarte important în relațiile dintre cetățeni și stat, deoarece ele controlează și reglează exercitarea puterii statului asupra persoanelor, acordă libertăți persoanelor în relația cu statul și solicită statelor să satisfacă necesitățile umane de bază ale populațiilor care se află în jurisdicția lor. Aceste drepturi sunt descrise cel mai bine în textele (sau instrumentele) internaționale care au fost acceptate de state și care definesc normele ce trebuie respectate. Cel mai cunoscut dintre aceste texte este Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948. Este o declarație de principiu care continuă să exercite o mare influență în întreaga lume. Ea nu are forță de lege, dar, conform multor juriști, aceasta a devenit obligatorie în practica internațională deoarece ea este astăzi integrată în constituțiile și jurisprudențele din foarte multe țări.2 Ce este Curtea Europeană? se întreabă Vincent Berger – profesor la College de l’Europe, grefier la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – în cartea sa “Jurisprudența Curții Europene a 1

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale intrată în vigoare la 03.09.19503, în vigoare pentru Republica Moldova din 1 ianuarie 1998. 2 http://ro.wikipedia.org/wiki/Conven%C8%9Bia_European%C4%83_a_Drepturilor_Omului, accesat pe 30.11.2014, ora 17:00

3

Drepturilor Omului”.Astfel, putem cita din cartea sa: Curtea Europeană a Drepturilor Omului este “ prima jurisdicție internațională de protecție a drepturilor fundamentale; interpretul suprem al Convenției; pămîntul promis ce nu este atins decît după un maraton de procedură sau ultima redusă a democrației pe vechiul continent “. La 4 noiembrie 1950, la Roma, reprezentanții a 13 guverne semnează Convenția Europeană pentru “Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (“Convenția”), care urma să între în vigoare la 3 septembrie 1953. Republica Moldova a ratificat Convenția, Protocoalele sale adiționale la 1 februarie 1998.3 Doctrina Convenției afirmă că principalele surse de inspirație ale acesteia au fost Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948 și proiectul Pactului referitor la drepturile civile și politice (în forma sa din 1949). Declarația Universală din 10 decembrie 1948 și Convenția Europeană din 4 noiembrie 1950 au constituit primele mari “unde de soc” ale cruciadei pentru protecția drepturilor omului, ca efect primordial al celui de-al doilea război mondial. Așadar, filiația Convenției la Declarație este de netăgăduit. În preambulul Convenției fiind în mod solemn subliniat atașamentul la principiile și valorile enunțate în Declarația Universală și faptul că garanția colectivă nu va privi decît anumite drepturi înscrise în aceasta.4 Dintre drepturile enunțate în Declarația Universală , autorii Convenției au inclus în Titlul I din Convenție pe toate acelea ce se raliază la ideea de libertate politică : dreptul la viață (2), interzicerea torturii și a tratamentelor inumane și degradante (3), siguranța (5), dreptul la un proces echitabil (6), respectarea vieții private și familiale (8), libertate de expresie și a informației (10), libertate conștiinței și a religiei (9), libertatea de întrunire și asociere (11); ele vor fi completate prin protocoalele adiționale adoptate ulterior. Scopul Convenției constă în protejarea drepturilor omului nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective.Ca urmare, drepturile enunțate nu generează numai simple obligații de abținere,ci reclamă uneori măsuri pozitive din partea statului contractant. După cum rezultă din textul Convenției, aceasta are ca obiect “apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale“ și ca misiune “să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universală”. Convenția face parte din dreptul nostru intern întrucat, potrivit art.8 din Constituția Republicii Moldova –” se obligă respectarea Cartei Națiunilor Unite și tratatelor la care este parte”. Titlul I art. 2 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului spune: “dreptul la viață al oricărei persoane este 3

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale intrată în vigoare la 03.09.19503, în vigoare pentru Republica Moldova din 1 ianuarie 1998. 4

4

protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decît în executarea unei sentințe capitale, pronunțate de un tribunal, în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege”. Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului . În vederea garantării lui Reglementările internaționale au ca scop asigurarea unor garanții suplimentare față de dreptul intern pentru respectarea drepturilor fundamentale, acest din urmă drept fiind cel care are rol determinant în consacrarea și asigurarea acestor drepturi.5 2. Dreptul la viață. Aspecte generale Cazuri referitoare la dreptul la viață : – decesul unui suspect ținut în arestul poliției în Spania și a trei presupuși teroriști impușcați de soldații britanici în Gibraltar, precum și cazurile contra Turciei (1997-1998) și anume: moartea unei santinele în timpul unei operațiuni în desfășurare, caracterul efectiv al anchetei asupra unui asasinat comis de către autori necunoscuți. Dreptul la viață a fost consacrat și de alte instrumente juridice internaționale decît CEDO, ca fiind unul dintre drepturile fundamentale esențiale, care influențează celelalte drepturi civile sau politice, ori drepturi economice, sociale sau culturale. Astfel, dreptul la viață este reglementat de art. 6 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, art. 6 par. 1 din Convenția privind drepturile copilului, ș.a., ca un drept reprezentînd condiția necesară a exercitării tuturor celorlalte drepturi ale omului.6 Acest drept este dreptul suprem al oricărei persoane și, în consecință, o condiție necesară a exercitării celorlalte drepturi și libertăti ale omului, Curtea europeană de la Strasbourg îl consideră ca „una din valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei”. Potrivit art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată vreunei persoane în mod intenționat, decît în executarea unei sentințe capitale pronunțată de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă, prin lege. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încalcarea acestui articol în cazurile în care ea rezultă dintr-o recurgere absolut necesară la fortă: a. Pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva unei violențe ilegale, b. Pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deținute legal c. Pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție”. 3. Recurgerea la forța  “absolut necesară” 5

http://www.coe.md/images/stories/Articles/Treaties/convention_hr_ro.pdf, accesat pe 28.10.2014, ora 21:12

6

5

Elementele constitutive ale dreptului la viață sunt formate din condițiile imperative de protecție și excepțiile de la beneficiul dreptului la viață sau cauzele care justifică provocarea morții unei persoane. Pentru întelegerea cauzelor care justifică provocarea morții unei persoane, este necesară înțelegerea noțiunii esențiale de „recurgere absolut necesară la forță”, care a fost explicată de jurisprudența CEDO.7 Primul criteriu precizat de Curte în acest sens este acela potrivit căruia, pentru existența unei recurgeri justificate la forță, necesitatea utilizării forței trebuie analizată în mod strict și imperativ în raport de imprejurările care determină în mod normal statul să apeleze la mijloace coercitive ca „o condiție necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, o asemenea cauză de justificare este acceptată doar în situația în care toate celelalte mijloace s-au dovedit ineficiente, iar analiza Curții este cu atît mai atentă, cu cît utilizarea forței de către stat este deliberată și sistematică (Hotărîrea McCann și alții contra Regatului Unit, precitată, paragraful 148). Al doilea criteriu este cel al proporționalității dintre mijloacele utilizate și scopul urmărit prin recurgerea la forță. În hotărîrea pronunțată în cazul Güleç contra Turciei din 27 iulie 1998, respingînd teza Guvernului potrivit căruia responsabilitatea decesului petentului revine organizației PKK, Curtea a statuat ca în raport de situația existentă în sud-estul Turciei, autoritățile naționale nu au efectuat o anchetă oficială și eficientă în legătură cu recurgerea la forța care a cauzat moartea unei persoane, și a constatat în consecință că mijloacele utilizate au fost disproporționate față de scopul urmărit. Un raționament asemănător a fost folosit de Curte și în hotărîrea McCann, precitată. În hotărîrea din 28 iulie 1998 data în cazul Ergi contra Turciei, pentru a ajunge la concluzia încălcării art. 2 din CEDO, în absența elementelor probatorii convingatoare ale statului pîrît cu privire la condițiile de utilizare a forței în timpul ambuscadei utilizate împotriva unor membri PKK, Curtea a considerat că nu au fost luate măsurile necesare pentru evitarea punerii în pericol a populației civile în zonă.8

4. Elementele constitutive ale dreptului la viață. Determină natura obligațiilor ce  incumbă statelor, obligații care sunt de două categorii: negative (de abținere) și pozitive (de acțiune). Dreptul la viață presupune atît obligația statului de a nu provoca moartea cu intenție, decît în cazul executării unei hotărîri judecătorești pentru aplicarea unei sancțiuni penale cu pedeapsă capitală în condițiile legii. În consecință, chiar dacă norma europeană nu a interzis, în mod expres, 7

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale intrată în vigoare la 03.09.19503, în vigoare pentru Republica Moldova din 1 ianuarie 1998. 8 http://www.hotararicedo.ro/, accesat pe 27.10.2014, ora 03:45

6

orice suprimare a vieții, admițînd decesul rezultat din acte licite de război, în prezent, dreptul la viață s-a impus ca un principiu esențial. Amendarea succesivă a textului inițial al CEDO, prin Protocoalele adiționale nr. 6 (din anul 1983) și, respectiv 13 (din anul 2002), a influențat dreptul la viață consacrat de art. 2 din Convenție. Protocolul 6 prevede că un stat nu poate condamna nici o persoană la pedeapsă cu moartea și că nimeni nu poate fi supus executării unei asemenea pedepse după asumarea angajamentelor juridice presupuse de acest instrument juridic. Acesta dă, totuși, posibilitatea că pedeapsa cu moartea să poată fi prevăzută în condițiile în care aplicarea acesteia ar fi rezultat din fapte savîrșite în timp de război sau de pericol iminent de război.9 Protocolul 13 stipulează că pedeapsa cu moartea este considerată abolită în toate imprejurările, indiferent de situația de pace sau de război. Conținutul dreptului la viață nu trebuie, însă, înțeles că limitîndu-se doar la interdicția uciderii persoanei. În acelasși timp, el nu presupune obligația statului de a lua măsuri privind asigurarea unui anumit nivel de viață necesar supraviețuirii, pentru că dreptul la un nivel de viață suficient, sau, mai exact, dreptul la condiții minime de existență, nu-și găsește temeiul juridic în articolul menționat, acesta fiind un drept social care poate fi dedus din alte norme juridice aplicabile. Jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg a avut prilejul să contureze în această materie cîteva repere esențiale referitoare la cazurile unor persoane dispărute, la situația unor decese survenite în perioada arestării preventive, în legătură cu violențe grave, avorturi și cu privire la alte asemenea situații. Cu prilejul hotărîrii pronunțate în cazul Osman contra Regatului Unit, din 28 octombrie 1998, Curtea Europeană de la Strasbourg menționează atît obligația statului de a asigura dreptul la viață printr-o legislație penală concretă, care să descurajeze omuciderile, cît și obligația pozitivă a statului de a lua măsuri de ordin preventiv a căror eficiență trebuie să protejeze individul de amenințările altor persoane care i-ar putea produce decesul. Totuși, jurisprudența Curtți de la Strasbourg subliniază că o asemenea obligație nu trebuie să constituie o sarcină insuportabilă sau excesivă pentru autoritățile naționale. Raționamentul Curții de la Strasbourg demonstrează extinderea aplicării art. 2 din Convenție de la acțiunile agenților statului care provoacă moartea, la relațiile sau la comportamentul interindividual al persoanelor aflate sub jurisdicția sa și, în general, lărgirea incidenței Convenției la relațiile dintre particulari. O altă caracteristică jurisprudențiala a aplicării art. 2 din CEDO a fost aceea a ezitării Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului în fața cazurilor referitoare la avorturi.10 9

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale intrată în vigoare la 03.09.19503, în vigoare pentru Republica Moldova din 1 ianuarie 1998. 10

7

În legătură cu incidența normei la un caz de avort terapeutic, în doctrină s-a pus în evidență, că în timp ce Comisia Europeană a apreciat că art. 2 s-ar aplica doar după nașterea copilului, Curtea a evitat pur și simplu să se pronunțe asupra dreptului la viață al copilului nenăscut. Și în acest context, s-a preferat să se considere că statelor contractante trebuie să li se recunoască o putere de apreciere mai largă, dar nu nelimitată.11 În consecință, jurisprudența CEDO relativă la art. 2 subliniază cîteva obligații principale care cad în sarcina statelor în cazul decesului unei persoane: – obligații de efectuare a unei anchete complete, imparțiale și independente, dacă moartea persoanei a survenit în timp ce aceasta era arestată sau reținută. Scopul esențial al anchetei este de a asigura aplicarea efectivă a dreptului intern care protejează dreptul la viață. În cauzele privind implicarea organelor sau a agenților statului, dreptul garantează obligația acestora din urmă la masuri pozitive vizînd evitarea deceselor survenite sub responsabilitatea lor. – obligații de luare a măsurilor pozitive necesare în vederea protecției vieții persoanei, chiar dacă decesul acesteia nu se datorează vreunui agent al statului, ci unor terțe persoane (cazul Osman contra Regatului Unit, precitat și Hotărîrea Cicek contra Turciei din 27 februarie 2001, referitoare la o persoană dispărută după arestare și prezumată a fi decedată); – obligații de informare a populației asupra riscurilor prezenței în apropierea unei zone locuite a unei uzine care produce substanțe periculoase, și luarea măsurilor de prevenire în caz de accident (chimic, nuclear etc.).12 Jurisprudența CEDO subliniază cîteva aspecte particulare de aplicare a art. 2 în cazul operațiunilor de salvare, a operațiunilor de menținere a ordinii publice, ca și în cazul unor operațiuni militare. Astfel, în prima situație, Curtea s-a pronunțat în cazul Hotărîrii Andronicou și Constantinou contra Ciprului, în legătură cu uciderea prin împușcare a unui cuplu la domiciliul acestuia, ca urmare intervenției poliției determinată de comportamentul violent al unuia dintre membrii cuplului fațaăde celălalt (Hotărîrea Andronicou și Constantinou contra Cipru din 9 octombrie 1997) Curtea a subliniat că, deși autoritățile au încercat să evite pericolul legat de comportamentul violent al unuia din membrii cuplului, totuși, datorită faptului înarmării agenților de poliție cu arme automate și îndeosebi a utilizării de către acești polițiști unor asemenea arme, care presupun o precizie mai mică, a reținut că statul părît nu a prevăzut și organizat operațiunea de salvare a unuia din membrii cuplului astfel încît să se evite orice risc posibil pentru viața acestora.

11

http://www.coe.md/images/stories/Articles/Treaties/convention_hr_ro.pdf, accesat pe 28.10.2014, ora 21:12

12

8

Cu privire cea de-a doua situație, jurisdicția europeană a considerat că în împrejurările descrise de cazul Güleç contra Turciei, precitată, forța (armelor) utilizată, care a avut drept consecință moartea petentului, nu era absolut necesară în sensul art. 2 din CEDO. În sfîrșit, în cea de-a treia situație, Curtea a considerat că poate deduce în mod rezonabil absența prudenței suficiente din partea autorităților în legătură cu protecția vieții populației civile.13 5. Arestarea Preventivă 5.1. Conformitatea dreptului intern cu exigentele art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Articolul 5 din Convenție conține o serie de reglementări fundamentale cu valoare de principii în această materie, cum ar fi principiul protejării libertății individuale, enumerând în același timp, în mod expres și limitativ, cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate. Sunt apoi reglementate drepturile persoanei private de libertate și se stipulează dreptul la despăgubiri al persoanei, victimă a unei arestări sau a unei rețineri în condițiile contrare dispozițiilor articolului 5. Art. 5 alin. (1): „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărîre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, sau cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrșit o infracțiune, sau cînd există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l impiedica să săvîrșeasca o infracțiune sau să fugă după săvîrșirea acesteia; d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărîtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente; e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare”. Înțelesul notțunii de lipsire de libertate 13

9

În sensul Convenției, această noțiune include detenția, arestul, reținerea unei persoane, dar nu și simplele restrîngeri ale libertății individuale. Potrivit interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg, lipsire de libertate în sensul alineatului (1) din articolul 5 înseamnă revocarea liberării condiționate, deși aceasta este o măsură ce privește o persoană deja condamnată, internarea unui minor într-o instituție psihiatrică, chiar dacă a avut loc cu acordul părinților.14 Restricțiile impuse de serviciul militar nu intră, în principiu, sub incidența articolului 5, întrucît serviciul militar, în sine, nu presupune o privare de libertate, activitatea militară, prin natura și specificul său impunînd anumite restrîngeri ale libertății de mișcare a militarilor. Se poate vorbi însă despre o privare de libertate în sensul articolului 5 din Convenție dacă restricțiile se îndepărtează net de condițiile normale de viață în cadrul forțelor armate. Nu constituie măsuri privative de libertate măsurile disciplinare luate împotriva deținutilor, cum ar fi consemnarea în cazarmă a militarilor după programul normal și/sau interdicția de a ieși în oraș. Pentru a se putea stabili, de la caz la caz, dacă este vorba despre o privare de libertate sau despre o simplă restrîngere a libertății individuale, Curtea a arătat că trebuie să se țină seama de situația în care se află persoana în cauză, cu particularitățile acesteia, de tipul măsurii dispuse, de durata acesteia, de efectele produse, dar și de modul în care a fost adusă la îndeplinire măsura respectivă, pentru că „distincția dintre privarea de libertate și restrîngerea libertății este una de intensitate și nu una de natură sau de substanță”. Conditii de conformitate Pentru ca măsura privării de libertate a unei persoane să fie conformă Convenției, trebuie îndeplinite două condiții: 1. Trebuie să se încadreze în unul din cazurile prevăzute la articolul 5 alineat (1) literele a)-f); 2. Trebuie luată în conformitate cu dreptul intern al statului în cauză. Litera a) – reglementează privarea de libertate a unei persoane „dacă este deținută legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent”. Această ipoteză se referă la privarea de libertate ca pedeapsă, aplicată printr-o hotărîre pronunțată de o instanță competentă. Litera b) – prevede că este conformă Convenției privarea de libertate a unei persoane „dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărîre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege”.15 Această dispoziție are în vedere două situații. Privarea de libertate a persoanei „dacă aceasta a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărîre pronunțată 14 15

10

conform legii, de către un tribunal”, ceea ce înseamnă că trebuie să existe o hotărîre a unei instanțe pe care o persoană nu o respectă de bună voie (e.g. hotărîrea prin care se dispune aducerea martorilor cu mandat, obligarea unei persoane la efectuarea testării psihiatrice.) Privarea de libertate ce poate fi dispusă pentru garantarea executării unei obligații prevăzută de lege ți nu pentru a sancționa neexecutarea ei. Litera c) –Convenția admite privarea de libertate a unei persoane dacă aceasta a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrșit o infracțiune, sau cînd există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrșească o infracțiune sau să fugă după săvîrșirea acesteia.16 Ipoteza reglementată mai sus se referă la persoana arestată sau reținută, scopul arestării sau reținerii acesteia fiind reprezentat de aducerea persoanei în cauză în fața autorității judiciare competente, însa ea se aplică numai în cazul în care există motive verosimile, temeinice, că s-a săvîrșit o infracțiune, că se va comite o infracțiune sau că autorul va fugi după comiterea infracțiunii. Această ipoteză trebuie coroborată în dreptul nostru intern cu dispozițiile art. 143 C.P.P. lit. d – se referă la privarea de libertate a unei persoane dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărîtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală în scopul aducerii sale în fața autorității competente. Ipoteza privește detenția legală a unui minor hotărîtă fie pentru educația sa sub supraveghere, chiar dacă nu a săvîrșit o infracțiune, fie pentru aducerea acestuia în fața autorității competente, măsura putînd fi dispusă fie de instanță fie de un organ administrativ, în acest din urmă caz fiind necesară intervenția ulterioară a unei instanțe.17 Litera e) – se referă la o ipoteză destul de clară și fără echivoc. Pentru ca o persoană să fie privată de libertate pentru motiv de alienație trebuie întrunite următoarele condiții: dovedirea stării de alienație, care trebuie să se caracterizeze printr-un grad și o amploare care să justifice privarea de libertate, internarea neputîndu-se prelungi decît în măsura în care starea subzistă. În ceea ce privește noțiunea de „alcoolic”, Convenția a avut în vedere nu numai persoana care suferă de alcoolism, ci și pe aceea a cărei conduită, sub influența alcoolului, creează o stare de pericol pentru ordinea publică și pentru sine, fiind astfel necesară privarea de libertate pentru a împiedica un comportament periculos. Litera f) -Prima teză a textului vizează situația în care se poate dispune privarea de libertate a unei persoane ce încearcă să pătrundă ilegal în țară, în timp ce teza a II-a se referă la privarea de libertate a persoanei față de care se desfășoară o procedură de extrădare sau expulzare, măsura putînd fi luată numai în cursul acestor proceduri, după începerea formalităților specifice și înainte de finalizarea acestora.18 16 17 18

11

Infomarea cu privire la motivele arestării Conform articolului 5 alineatul (2) din Convenție, orice persoană arestată trebuie să fie informată în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o întelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa. Dispoziția corelativă din dreptul nostru intern este art. 1371 alin. (1) C.P.P. 41), potrivit căruia „persoanei reținute sau arestate i se aduc de îndată la cunoștință, în limba pe care o întelege, motivele reținerii sau ale arestării și învinuirea, în cel mai scurt termen. Învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu. (…)”.19 Obligativitatea aducerii persoanei arestate sau deținute în fața unui judecător sau a altui magistrat Magistratul la care face referire articolul 5 alineatul (3) trebuie să aibă puterea de a ordona punerea în libertate a persoanei în cauză și să fie independent față de executiv și față de părți. Procurorul nu a fost considerat de Curte „magistrat” în sensul dispozițiilor articolului 5 alineatul (3) din Convenție. Caracterul rezonabil al duratei detenției Potrivit CEDO, principiul general aplicabil în această materie se referă la faptul că „detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală, și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va imputa sau nu din pedeapsă”, aprecierea limitelor rezonabile urmînd a se face în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte. Curtea a statuat de asemenea că anumite infracțiuni, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă, însă doar pe un termen limitat, în acest caz urmînd a se demonstra că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menținerea măsurii este legitimă doar atît timp cît ordinea publică ar fi efectiv amenințată. La aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenției trebuie avute în vedere complexitatea cauzei și dreptul acuzatului reținut la soluționarea mai rapidă a cauzei sale cu necesitatea lămuririi acesteia sub toate aspectele.20

6. Încălcarea dreptului la viață. Reclamantul, cetățean român, născut în anul 1954 și a murit în septembrie 2001.

19 20

http://www.infoeuropa.md/moldova-la-cedo/, accesat pe 29.10.2014, ora 23:56 http://www.juridice.ro/cedo, 27.10.2014, ora 02:55

12

Invocînd încălcarea articolului 2 ( dreptul la viață) și a articolului 3 ( interzicerea torturii), acesta s-a adresat Curții ca urmare a condițiilor precare de detenție și a lipsei unor investigații în acest sens.  De asemenea, acesta a reclamat că , deși suferea de mai multe afecțiuni cronice, autoritățile nu i-au asigurat tratamentul corespunzător.21 Totodată, în baza articolului nr. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) și a articolului nr. 34 (dreptul la cerere individuală), acesta a reclamat faptul că autoritățile închisorii iau refuzat cererea de sesizare a CEDO . În 2004, în ciuda morții reclamantului, Curtea a decis examinarea cererii, în contradicție cu argumentele aduse de statul român. În 1996, reclamantul a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru omor. Conform dosarului medical, acesta suferea, din anul 1980, de hepatită și ulcer cronic. În luna iulie a anului 1998, reclamantul a fost spitalizat timp de 5 luni la spitalul din penitenciar, apoi, în decembrie 2000, a fost spitalizat din nou,  timp de 10 zile. La 20 august 2001, suspectînd că acesta suferă de hepatită cronică și ciroză, medicii l-au trimis pentru un set de analiză la un spital civil, apoi la spitalul penitenciar. Dosarul medical nu indică în ce măsură tramentul prescris a fost respectat. La 31 august 2001, reclamantul a cerut întreruperea pedepsei, din cauză afecțiunilor de care suferea.  La data de 7 septembrie 2001 a fost trimis la spitalul penitenciar pentru supraveghere medicală și tratament, pînă la finalul procedurii. La 8 septembrie 2001, acesta a decedat în urma unei come hepatice și a unui stop cardiorespirator. Procurorul a decis ulterior neînceperea urmăririi penale, considerînd că nu există indicii ale comiterii unei fapte de natură penală.22 Potrivit raportului medico-legal, decesul s-a datorat unei insuficiențe hepato-renale pe un fond de ciroză hepatică complicată de o peritonită incipiență și o hemoragie digestivă. În raport de violarea art. 2 din Convenție, privind respectul dreptului la viață, Curtea a amintit că statele au obligația de a proteja viața deținuților, fapt care implică aplicarea unor tratamente medicale adecvate. În speță, Curtea a constatat că starea de sănătate, de la momentul începerii perioadei de detenție, necesită o supraveghere și un tratament special. Or, Curtea constată că vreme de mai mulți ani, în ciuda acestui fapt, pînă în 2001, reclamantul nu a fost tratat decît pentru o afecțiune minoră. Mai mult, Curtea a constatat că, după diagnosticarea sa cu boli grave, reclamantul  fost dus într-o celulă, unde a fost lăsat să moară, fără ca autoritățile penitenciare să intervină în vreun fel. Curtea a mai subliniat că ancheta penală realizată s-a marginit să analizeze tratamentul reclamantul din 21 22

http://www.hotararicedo.ro/, accseat pe 27.10.2014, ora 03:45

13

spital, fără a se apleca și asupra unor neglijențe grave ale autoritățile care trebuiau să asigure supravegherea medicală a reclamantului Prin hotărîre, pronunțată la 24 februarie 2009, statul român a suferit prima condamnare pentru încălcarea dreptului la viață.23

Bibliografie: 1. Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale intrată în vigoare la 03.09.19503, în vigoare pentru Republica Moldova din 1 ianuarie 1998. http://www.coe.md/images/stories/Articles/Treaties/convention_hr_ro.pdf http://www.justice.gov.md/category.php?l=ro&idc=325 http://www.infoeuropa.md/moldova-la-cedo/ http://www.juridice.ro/cedo http://ro.wikipedia.org/wiki/Conven%C8%9Bia_European%C4%83_a_Drepturilor_Omului http://www.hotararicedo.ro/

23

http://www.hotararicedo.ro/, accesat pe 27.10.2014, ora 03:45

14