Jurisprudenta CEDO - Dreptul La Un Mediu Sanatos [PDF]

Zitiervorschau

JURISPRUDENȚĂ CEDO privind dreptul la un mediu sănătos - alte cauze 1. Introducere 2. Prezentarea generală a reglementărilor la nivel internațional privind dreptul la un mediu sănătos 3. Consacrarea în jurisprudența CEDO a dreptului la un mediu sănătos 4. Concluzii 1. INTRODUCERE Cu trecerea timpului, necesitatea prefigurării unui drept uman nou fundamental, și anume, dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, s-a anunțat atât la nivel mondial, cât și la nivel european, devenind, astfel, o exigență actuală a noilor contexte sociale. Încă din epoca primitivă, omul, fiind fascinat de echilibrul dintre fauna și flora biosferei, a încercat să sculpteze natura, să o modeleze de așa manieră încât să-i poată satisface toate nevoile biologice. Cu toate acestea, există diferențe fundamentale între omul primitv și omul modern. În primul rând, judecata și cultura primitivă au ca fundament relația intimă, de încredere și familiaritate cu animalele, plantele și pământul, relație care s-a transformat radical de-a lungul evoluției umane (nota de subsol - The fundamental right to a health and ecologically balanced environment in national and international regulations - p. 749). Astăzi, omul modern trăiește după cu totul alte precepte, în fapt, relația sa cu natura se bazează pe 2 elemente: dominarea și exploatarea. Acest lucru a condus neîndoielnic la criza ecologică a zilelor noastre. Așadar, apariția unor norme de drept care să reglementeze protecția mediului înconjurător și să consacre dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos a devenit o necesitate și a avut la bază un consens general inspirat din imperativul categoric al supraviețuirii spațiilor verzi și a speciilor de animale. De asemenea, problema care ne interesează este în ce măsură indivizii pot invoca dreptul subiectiv la un mediu sănătos, cu obligația corelativă ce revine statelor în fa ța unui organ jurisdicțional internațional. Voi analiza unul dintre drepturile garantate, deși indirect, în Conven ție, și anume, dreptul la un mediu sănătos. Acesta este considerat, de o parte a doctrinei, ca făcând parte din a treia generație de drepturi ale omului, numite drepturi de solidaritate, alături de dreptul la pace, dreptul la dezvoltare (C. Bîrsan, 2005, p. 32), care însă nu se bucură de o consacrare expresă în Convenție. În continuare, voi prezenta evolu ția acestui drept, inițial

printr-o scurtă trecere în revistă a instrumentelor juridice internaționale, ca apoi să prezint cele mai cunoscute hotărâri pronunțate de Curtea Europeană de Justi ție în cauze din materia dreptului la un mediu sănătos. 2. PREZENTAREA GENERALĂ A REGLEMENTĂRILOR LA NIVEL INTERNAȚIONAL PRIVIND DREPTUL LA UN MEDIU SĂNĂTOS Primul instrument juridic prin care s-a consacrat explicit dreptul la mediu se pare a fi „Carta africană a Drepturilor Omului și ale Popoarelor” care utilizează notiunea de drept la un „mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării” pentru a exprima dezideratul unui mediu neviciat. Acest document este surprinzător cu atât mai mult asupra aspectelor de proveniență, iar aici mă refer la o structura de cooperare apar ținând țărilor lumii a treia care din cauza dificultăților economico-sociale nu acordau un loc important preocupărilor ecologice (D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ediția a IIIa, revăzută și adăugită, Editura Univerul Juridic, București, 2008, p. 393). Astfel de dispoziții se regăsesc și în Convenția Americană a Drepturilor Omului privind drepturile economice, sociale și culturle în art. 11 alin. (1) din „Protocolul adițional”, utilizându-se expres noțiunea de „drept la un mediu sănătos” (nota de subsol „Fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos și de a beneficia de serviciile publice esențiale”). Cu toate acestea, necesitatea elaborării unor reglementări în domeniul dreptului la un mediu sănătos s-a afirmat relativ târziu. Primele acte ale instuțiilor comunitare pentru protecția mediului au fost adoptate la sfârșitul anilor '60, fiind urmate de elaborarea unor programe de acțiune succesive, bazate pe probleme ecologice, în cadrul Consiliului European de la Paris din anul 1972 (nota de subsol - T. Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 694). În același an, în cadrul primei Conferințe Mondiale a Națiunilor Unite organizată la Stockhom, ia naștere „Declarația asupra mediului înconjurător”. Aceasta cuprindea o serie de reguli privind drepturile și obligațiile statelor în acest domeniu, precum și mijloacele de dezvoltare a cooperării internaționale. În urma acestui document fundamental ce va reprezenta piatra de temelie pentru doctrinarii și specialiștii in domeniul reglementărilor de mediu, s-au remarcat impresionant de multe state europene care au făcut un pas în direc ția evoluției drepturilor fundamentale, constituționalizat dreptul la un mediu sănătos (nota de subsol - Spania în anul 1978, Turcia în anul 1982, Croația în 1990, Germania în anul 1994, precum și Belgia și Suedia în 1994 și 1999, în Franța în anul 2005, iar în Muntenegru și Luxemburg abia în 2007). Această avansare la rang constituțional a condus la o recunoaștere pe cale indirectă a dreptului la un mediu sănătos ca drept fundamental al omului la nivelul ordinii juridice comunitare prin prevederile Tratatului de la Maastricht, din anul 1995 care prevedea că

”Uniunea recunoaște drepturile fundamentale ale omului, așa cum sunt ele garantate de Convenția Europeană de la Roma și cum rezultă din tradițiile constituționale, comune ale statelor membre, precum și din principiile generale ale dreptului comunitar”. Astfel, se susținea pentru prima dată explicit importanța legăturii dintre protecția mediului înconjurător și drepturile fundamentle ale omului. Art. 1 al declarației stabilește că ”Omul are dreptul fundamental la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în mod demn și în prosperitate. El are datoria sacră de a proteja și îmbunătăți mediul înconjurător pentru garanțiile prezente și viitoare (...)”. Așadar, putem observa faptul că tratatele comunității, deși nu prevăd în mod expres dreptul la un mediu sănătos sau la calitatea vieții, în apărarea unor astfel de drepturi, Curtea Europeană de Justiție s-a inspirat frecvent din tradițiile constitu ționale comune ale statelor membre ale Uniunii. Ulterior, dreptul la protecția mediului a fost cosacrat de Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care a căpătat valoare juridică obligatorie ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 ianuarie 2009. Conform art. 37 din Cartă „politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile”. Aceste prevederi au fost însă criticate de către Parlamentul European, pe motiv că nu acordă indivizilor un drept la un mediu curat (nota subsol - M. Suskin, D.M. Ong. R. Wight, Sourcebook on Environmental Law, Ed. Routledge Cavendish, 2001, p. 851). Dar protejarea și asigurarea unui mediu de viață sănătos a continuat la nivelul Uniunii Europene în mod succesiv și s-a concretizat nu numai la nivel legislativ, dar și prin numeroase programe de mediu, fiind elaborate în acest sens, Programul al V-lea de acțiune pentru mediu a Comunității Europene și Programul pe perioada 2001-1010 intitulat „Viitorul nostru, alegerea noastra”, având în vedere problematici legate de schimbările climatice, biodiversitatea, protejarea mediului și sănătatea etc. (nota de subsol - I. M. Aromeș, O nouă provocare - dreptul de a trăi într-un „ora ș verde”, Rev. Drepturile Omului nr. 2/2005, Ed. I.R.D.O., P. 55). În continuare, reținem faptul că noțiunea de „mediu înconjurător” nu se regăsește în cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu atât mai puțin cea de „drept la un mediu înconjurător sănătos”, astfel încât, la o primă vedere se poate afirma că dreptul la un mediu sănătos nu face parte din categoria drepturilor și libertă ților pe care le generează. De asemenea, Convenția nu stabilește în mod direct dacă un individ are un drept la un mediu sănătos. Astfel, principala problemă care ne interesează este în ce măsură indivizii pot invoca dreptul subiectiv la un mediu sănătos, cu obliga ția corelativă

ce revine statelor în fața unui organ jurisdicțional internațional. În fapt, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recurs la tehnica pretoriană a „protecției prin ricoșeu” care a permis extinderea protecției anumitor drepturi garantate de Convenție la drepturi care sunt expres prevăzute de aceasta. Rezultă că atingerea dreptului la un mediu înconjurător sănătos nu poate fi invocată ca atare în fa ța Cur ții Europene, deoarece acesta nu este garantat in terminis de Convenție. Analizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se poate observa că s-a pus în discuție încălcarea dreptului la un mediu sănătos prin atracție în legătură cu alte drepturi fundamentale consacrate expres, precum dreptul la via ță, dreptul la via ță privată și de familie, dreptul la proprietate, dreptul la un proces echitabil, dreptul la libertatea de exprimare (C. Bîrsan, op., p 622). 3. CONSACRAREA ÎN JURISPRUDENȚA CEDO A DREPTULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS Alături de dreptul la viață, prevăzut de art. 2 alin. (1) al Convenției, dreptul la viață privată și de familie consacrat in art. 8 alin. (1) a fost cel mai frecvent folosit în cauzele ce implicau daunele aduse mediului prin poluare. Astfel, cauza prin care C.E.D.O. a făcut ca dreptul la un mediu sănătos să pătrundă, pe calea interpretării art. 8 alin. (1), în câmpul de acțiune și de aplicare al Convenției a fost cauza Lopez-Ostra c. Spaniei. Prin sentința dată în 9 decembrie 1994, Curtea a statuat că atingerile grave aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane și o pot lipsi de utilizarea normală a domiciliului său ceea ce aduce o vătămare a vieții sale private și familiale, chiar dacă nu reprezintă un pericol grav pentru sănătatea persoanei private. Curtea a concluzionat că statul nu a reușit să mențină echilibrul just între interesul bunăstării comunită ții care reclamă înființarea unei stații de epurare și interesele persoanelor constând în dreptul de a se bucura de respect pentru domiciliu și pentru viața sa familială și privată. Hotărârea Curții dată în această cauză demonstrează o flexibilitate jurisprudențială și dezideratul juridic de a vedea încălcările privind mediul drept atingeri aduse drepturilor omului, intensificând astfel protectia legală a victimelor poluării, oferindu-le totodată posibilitatea victimelor, în legătură cu toate sursele de poluare, de a formula cereri în fața CEDO prin invocarea art. 8. Art. 8 din Convenție a fost legat de problema mediului în multe cauze ce au implicat poluarea fonică. Curtea a interpretat conceptul de domiciliu în sensul că acesta include dreptul de a se bucura de pașnica folosință a locuinței, iar art. 8 oferă această protectie împotriva afectării vieții private și a domiciliului de zgomote sau tulburări (nota

de subsol - Ursula Killkelly, A guide to the implementation of Article 8 of the European Convention of Human Rights, Human Rights Handbook, NO.1, DGHR-Council of Europe, 2001, p. 10). Astfel, în anul 1990, Curtea a considerat în cauza Powell și Rayner c. Anglia, că emanațiile sonore puternice generate de exploatarea unui aeroport în apropierea locuințelor reclamanților pot afecta starea fizică a individului și, prin urmare, pot aduce atingere vieții private a acestuia. Mai mult, C.E.D.O. a sus ținut că zgomotul avioanelor a diminuat calitatea vieții private și confortul locuinței și a arătat că poluarea sonoră produsă de avioane, foarte importantă din punctul de vedere al nivelului și frecvențelor, poate afecta într-o manieră considerabilă valoarea bunurilor imobiliare sau chiar să le transforme în bunuri nevandabile, constituind în acest mod un fel de expropriere parțială. De asemenea, alte cauze pe care Curtea le-a soluționat și au prezentat probleme identice sunt: Cauza Arrondelle v. Regatul Unit; Cauza Baggs c. Regatul Unit. În Cauza Taski și alții c. Turcia din 2005, reclamanții invocă riscul pe care mina de aur îl prezintă în acumularea de cianură ce poate persista zeci de ani, fapt ce le poate încălca dreptul un mediu sănătos. Curtea a arătat în cauză că, poluarea severă poate afecta bunăstarea persoanelor și îi poate împiedica să se bucure de casele lor, astfel încât să le afecteze negativ viața privată și de familie, constatând că statul a încâlcat dispozițiile art. 8 din Convenție. Aceeași dispoziție este invocată și în Cauza Giacomelii c. Italia, din 2006, în care reclamanta invocă poluarea fonică și olfactivă produsă de o instalație de depozitare deșeuri din apropierea orașului Brescia, fapt ce prezintă un risc permanent pentru sănătatea și locuința ei. Curtea a decis în cauză că, o casa este cadrul în care se dezvoltă viața privată și de familie, iar individul, în temeiul ar. 8 are dreptul la respectul față de domiciliul său, adică nu doar la dreptul de a reține fizic locuința, dar și de liniște pentru a beneficia de acel spațiu. _____________ CAUZA Moreno Gomez c. Spania, 2004 Situația de fapt Reclamanta locuiește din anul 1970 într-un cartier rezidențial din Valencia. Din anul 1974, Consiliul Municipal din Valencia a acordat autorizații pentru deschiderea de baruri, pub-uri și discoteci în vecinătatea cartierului în care locuiește reclamanta, acest lucru făcând imposibil pentru locuitorii cartierului să poată dormi. Prima plângere a locuitorilor cartierului a fost legată de vandalism și zgomot, înainte de 1980. În ce privește problema legată de zgomot, în anul 1983, Consiliul

Municipal din Valencia a luat hotărârea de a nu mai acorda autorizații pentru deschiderea de noi cluburi de noapte în zonă. Cu toate acestea, măsura nu a fost niciodată implementată, eliberându-se în continuare noi autorizații. Solutionarea cauzei În soluționarea cauzei, Curtea reține că depășirea nivelului maxim de zgomot în zonă a fost constatată de mai multe ori de serviciile municipale, astfel încât nu consideră necesar să pretindă unui locuitor al zonei să probeze ceea ce este deja cunoscut oficial de primăriei. Ținând cont de intensitatea poluării sonore, dincolo de nivelul de autorizat în timpul nopții, precum și de faptul că această stare s-a repetat de mai mul ți ani, Curtea concluzionează că a existat o atingere adusă drepturilor protejate de art. 8. De asemenrea, Curtea afirmă faptul că reclamanta a suferit o atingere gravă asupra dreptului său la respectarea domiciliului, din cauza pasivită ții administrației fa ță zgomotele nocturne. Din acest motiv, Curtea consideră ca statul pârât nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a garanta dreptul reclamantei la respectarea domiciliului și a vie ții private, prin urmare, art. 8 din Convenție a fost violat. CAUZA Giacomelli c. Italia, 2006 Situatia de fapt Reclamanta locuiește din 1950 lângă o fabrică ce are ca obiect de activitate depozitarea și tratamentul unor „deșeuri speciale”, calificate în diverse ocazii ca fiind fie toxice, fie nontoxice. Fabrica și-a început activitatea în 1982. Din acel moment, reclamanta a solicitat de mai multe ori în instanță reanalizarea autorizației fabricii. Chiar ministrul de mediu a constatat în anul 2000 și 2001 că funcționarea fabricii pune în pericol sănătatea celor care locuiesc în apropierea ei. Alte autorități competente au ajuns la aceleași concluzii. În decembrie 2002, consiliul local a mutat temporar familia reclamantul împreuă cu alte familii până la finalizarea procesului în care era implicată fabrica. În anul 2003, la cererea reclamantului, instanța administrativă a hotărât că decizia prin care se redeschide activitatea fabricii este nelegală și trebuie anulată, totodată hotărând suspendarea temporară a activității fabricii. Cu toate acestea, hotărârea nu a fost niciodată implementată, iar în anul 2004 ministrul de mediu a emis o opinie favorabilă continuării activității fabricii, cu condiția ca aceasta să își schimbe condi țiile de funcționare su controlul și supervizarea instanței. Însă, abia după 14 ani, după ce fabrica şi-a început activitatea şi la 7 ani după ce aceasta a început să detoxifice deşeuri industriale, ministerul a solicitat un raport asupra impactului activităţii fabricii asupra mediului.

Soluționarea cauzei Drept urmare Curtea consideră că autorităţile publice nu şi-au respectat obligaţiile impuse de legea internă şi au ignorat hotărârile judecătoreşti care stabileau că activitatea fabricii este ilicită. De asemenea, Curtea afirmă că, chiar presupunând că din 2004 activitatea fabricii nu a mai fost periculoasă pentru vieţile localnicilor, în anii de dinainte, statul nu şi-a respectat obligația de a le asigura acestora respectul vieții private și a celei familiale. Prin urmare se stabilește o încălcare a art. 8 din Convenție. CAUZA Ockan și alții c. Turcia (2006) Reclamanții, în număr de 315 persoane, locuiesc în districtul Bergama.