Dreptul La Viata [PDF]

Zitiervorschau

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO

Dreptul la viață

Dreptul la viață este un drept suprem al ființei umane, a cărui respectare este însăși condiția exercitării celorlalte drepturi, „valoarea supremă pe scara drepturilor omului pe plan internațional”. Garanția protecției dreptului la viață, cuprinsă în articolul 2 al Convenției europene, nu se extinde însă și asupra dreptului la condiții de viață decente, la dreptul la un anumit nivel de trai sau la dreptul persoanei la libera dezvoltare a personalității sale. Dreptul la viață privește prerogativa care aparține oricărei ființe umane, de a exista ca atare, odată cu apariția sa în lune. De-a lungul secolelor, majoritatea mișcărilor religioase și filosofice, din lumea întreagă, au condamnat cu fermitate orice act care aduce atingere vieții unei ființe umane. Dreptul internațional al drepturilor omului căutat, la rândul său, să găsească modalități eficace, pentru a garanta respectarea acestui drept, prin mai multe tratate și practici, vizând protecția vieții umane contra acțiunilor arbitrare ale statelor. Dreptul la viață, care protejează valoarea umană, pe care se grefează toate celelalte drepturi și libertăți fundamentale, este „cel mai fundamental” drept al persoanei, după expresia Comitetului drepturilor omului din cadrul ONU sau, pentru a relua expresia Curții, valoarea supremă pe scara drepturilor omului în plan internațional. În ciuda acestei valorizări incontestabile, dreptul la viață rămâne incert ca și conținut, întrucât, deși textele internaționale enunță dreptul la viață, ele nu definesc viața 1 . Este incert momentul începerii vieții, este incert conținutul concret al acestui drept, este incertă forța acestuia, în condițiile în care, în anumite situații, statele pot să priveze persoanele de viața lor, fără ca dreptul internațional să impună vreo sancțiune. Pedeapsa cu moartea nu este decât un exemplu. Regulile de drept referitoare la drepturile omului nu interzic, de regulă, utilizarea pedepsei capitale pentru infracțiuni grave, însă încurajează abolirea acesteia și caută să îi limiteze aplicabilitatea. Pe de altă parte, utilizarea unei forțe care produce mortea unei persoane este tolerată în caz de legitimă apărare. Fundamentul drepturilor omului: respectarea dreptului la viata al fiecarei persoane si a demnitătii umane, se regaseste la majoritatea marilor religii si filozofii ale lumii. Drepturile omului nu se cumpara, nu se vand si nu se transmit ereditar: ele sunt denumite "inalienabile" pentru ca nimeni nu are dreptul sa le ia vreunei persoane pentru nici un motiv. Altfel spus, acestea sunt aceleasi pentru fiecare persoana, indiferent de rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opiniile politice sau altele, originea nationala sau sociala, averea, nasterea sa, etc. 1

F. Sudre, Drept european, p.213.

1

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO Natura juridică a dreptului la viață Înainte de a determina obligațiile statului și de a examina problema atingerilor aduse dreptului la viață, trebuie determinată natura juridică a acestuia. În primul rând, trebuie determinat ce anume protejează actele internaționale și de drept intern, care au ca obiect garantarea dreptului la viață, fiind necesară determinarea interesului vizat prin aceste dispoziții. În al doilea rând, trebuie găsit răspunsul la întrebarea de a ști dacă valoarea socială protejată este un drept sau o libertate, cu alte cuvinte dacă persoana poate alege liberr dacă și cum să își exercite interesul protejat de a trăi. În realitate, dreptul la viață al oricărei persoane interesează, pe lângă persoana vizată și apropiații săi, societatea în general, într-o măsură mult mai mare decât orice alt drept al unei persoane 1 . Dacă societatea poate supraviețui și în lipsa respectării dreptului la viața privată, la libertatea de expresie ori a prezumției de nevinovăție, prin neexercitarea dreptului la viață se pune în pericol existența speciei umane. În lipsa respectării oricărui alt drept, consecințele sunt o diminuare a calității vieții, însă societăți întregi pot supraviețui în lipsa respectării acestora. În schimb, fără o respectare a dreptului la viață, societatea umană, ca formă socială, se stinge. De aceea, dreptul la viață privește două componente esențiale: un interes personal, al ființei protejate, și un interes al societății în general, extrem de puternic. Astfel, există două interese diferite în ceea ce privește protecția vieții umane. Primul dintre acestea, vizează protecția drepturilor și intereselor care se presupune că le-ar avea strict persoana în cauză. Cel de-al doilea interes, interesul detașat, se materializează în protejarea vieții umane ca valoare sacră, ca valoare intrinsecă, dincolo de valoarea personală implicată. Cele două interese distincte, care compun dreptul la viață, conduc și la apariția unor obligații reciproce, pe care și le datorează cei doi subiecți ai protecției dreptului la viață, ființa umană și societatea. Astfel, societatea are obligația de a proteja viața prin acte legislative și administrative, în timp ce individul are obligația de a-și trăi viața în interesul societății. Argumente juridice în favoarea acestui punct de vedere sunt nenumărate. În primul rând, statele care interzic avortul sau doresc acest lucru folosesc, în principal, argumentul conform căruia ele protejeaza viața umană, deoarece fetusul este o persoană care beneficiază de dreptul la viață, iar statul are dreptul și este totodată obligat să protejeze acest drept. Chiar dacă suicidul nu este delict în niciun stat din lume, statul intervine de fiecare dată, având obligația să o facă. Exemplul cel mai facil este cel al persoanelor care intră în greva foamei, iar statul are obligația să intervină pentru a le proteja viața, chiar contra voinței acestora, prin administrarea de substanțe nutritive2 . S-a afirmat, în acest sens, că dreptul consacrat prin art. 2 din Convenție și prin toate actele constituționale interne vizează atât dreptul la viață al individului, cât și dreptul de a trăi, care aparține atât individului, cât și societății în ansamblul său. 2 Tribunalul Constituțional spaniol, dec. nr. 137 din 19 iulie 1990 în J. Sanchez-Junco Mars, p. 959-962. 1

2

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO În al doilea rând, existența acestui interes public este vizibil din incriminarea ca și crime împotriva umanității a acestor de ucidere a unui număr mare de persoane, fapt care poate explica de ce protecția vieții privește și acel interes detașat de persoana umană în cauză. La astfel de infracțiuni, de crime contra umanității, obiectul juridic protejat este umanitatea în ansamblul ei. Or, câtă vreme conținutul acestei infracțiuni cuprinde actul de a ucide un număr mare de persoane, este evident că viața acestora este un interes care nu le privește doar pe acestea, ci implică un interes mult mai ridicat. Inclusiv actele juridice admit această concluzie, a existenței unui interes public, detașat de cel personal, în raport cu protejarea vieții umane. Dreptul personal la viață Interesul personal, cel care privește strict persoana în cauză, este cel protejat între momentul apariției acelei persoane și momentul decesului acesteia. Relativ la momentul nașterii acestui interes protejat, este evident punctul la care apare ființa umană, ca și persoană. Acest moment nu trebuie confundat cu momentul nașterii persoanei, ci se situează undeva anterior acestui punct, fiind momentul la care fătul ar putea supraviețui independent de mama s, care îl poartă. În dreptul comparat soluțiile sunt diverse. În Statele Unite s-a adoptat teoria viabilității, în numeroase state, copilul nenăscut fiind considerat a fi persoană. Potrivit acestei jurisprudențe, începând cu săptămâna a 28-a, când fătul devine viabil, acesta poate fi considerat ca fiind o persoană, astfel că orice tip de avort, în orice circumstanțe poate fi interzis prin legislația penală. În Marea Britanie, deși jurisprudența admite avortul până la limita viabilității, fetusul nu beneficiază totuși de același statut ca și un copil născut. În acest sens s-a decis că viabilitatea de care depinde protecția acordată vieții, nu presupune doar posibilitatea de a trăi, ci și aceea de a supraviețui independent. În alte state însă, Spania, Portugalia sau Italia s-a admis existența unui drept la viață al copilului nenăscut de la momentul concepției. Spre exemplu, în Spania, Tribunalul Constituțional a decis că dreptul la viață este recunoscut nu odată cu momentul nașterii, ci cu cel al concepției1, astfel că fetusul uman poate fi subiect pasiv al unei infracțiuni de lovire. Situația din Franța este deosebit de interesantă. Printr-o decizie reluată ulterior, Curtea de Casație a decis că întreruperea involuntară a sarcinii constituie ucidere din culpă, cu condiția viabilității fătului2. Motivele principale ale acestei soluții au fost, în primul rând, constatarea faptului că nu trebuia admisă opinia, potrivit căreia recunoașterea persoanei este o chesttiune prealabilă protecției vieții, pentru că 1 2

Dec. nr. 304 din 28 octombrie 1996, în R.R. Fernandez, p. 113. Dec. din 30 iunie 1999, p. 813.

3

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO respectul vieții este prin esența sa, suportul umanității, fără să conteze ce se grefează apoi pe ea, în termeni de persoană sau personalitate. În consecință, între momentul concepției și momentul apariției persoanei, nu exista un drept personal la viață, ci doar un drept detașat, care aparține societății în general, care beneficiază de protecție. Dreptul detașat la viață Dreptul detașat la viață este constituit de interesul societății, reprezentată de stat, de a avea membrii, de a le proteja viața, pentru a se reîmprospăta, pentru a evolua și pentru a supraviețui. Acest drept apare firesc, odată cu apariția embrionului uman, motiv pentru care dreptul detașat la viață este protejat încă de la momentul concepției. Obiect al acestei protecții, în faza inițială, este embrionul uman. Acesta nu poate fi privat de protecție juridică proprie, separată de protecția acordată femeii care îl poartă, întrucât nu poate fi socotit, „un lucru”, ci mai degrabă o „persoană potențială”. Existența acestui drept detașat la viață este, într-o oarecare măsură, contestată de către cei care militează pentru recunoașterea unui drept corelativ de a muri. Acceptarea acestei idei ar conduce la concluzia că dreptul la viață este doar unul personal, astfel că persoana poate să renunțe la exercitarea lui, dacă dorește. Dreptul la viață presupune două componente : un interes personal, care este strict legat de persoana umană și care apare și este protejat de la momentul apariției persoanei umane și încetează odată cu decesul acesteia și un interes detașat, care nu aparține persoanei umane și care este protejat la un moment anterior apariției persoanei umane și încetează înainte de decesul persoanei. Forța interesului detașat, strict legată de nivelul de protecție acordat acestuia, se situează pe un grafic sinusoidal. Ea crește începând de la nivelul apariției embrionului uman fiind foarte redusă la început, întrucât potențialitatea vieții este încă mică, și se mărește în intensitate treptat, până la momentul nașterii, în care potențialitatea vieții este sigură. Forța acestui interes al societății scade, începând cu momentul la care viața persoanei este pusă în pericol de o boală incurabilă, situație în care mai este protejat doar interesul personal. În schimb, interesul personal apare la momentul celui de-al treilea semestru al sarcinii și dispare odată cu decesul persoanei. Obligațiile statelor privind respectarea dreptului la viață Conform art. 2 parag.1 al Convenției, dreptul la viață este protejat prin lege. Jurisprudența Curții în această privință a evidențiat că statele au atât obligații negative, cât și obligații pozitive: nu trebuie doar să se abțină de a provoca moartea „în mod intenționat”, dar trebuie să ia și măsurile necesare pentru protecția vieții (responsabilitatea pozitivă a statului)1 . 1

De exemplu, măsuri în domeniul sănătății publice sau în domeniul protecției mediului.

4

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO Potrivit interpretării Curții, articolul 2 poate implica, în anumite împrejurări bine determinate, obligația pozitivă a statelor de a lua măsuri operaționale preventive pentru protejarea unui individ a cărui viață este pusă în pericol de actele criminale ale altui individ. Aceasta nu înseamnă însă că art. 2 generează o obligație a statelor de a preveni orice posibilitate de violență: „ o asemenea îndatorire trebuie să fie interpretată în sensul în care nu impune autorităților o obligație imposibilă sau disproporționată, ținând cont de dificultățile pe care le implică menținerea ordinii în societățile moderne, de caracterul imprevizibil al comportamentului omenesc și de opțiunile operaționale care trebuie făcute în privința priorităților și resurselor”. De asemenea, statele trebuie să intervină activ pentru garantarea dreptului la viață: de exemplu, în materia luptei împotriva terorismului, statul trebuie, pe de-o parte, să-i sancționeze pe cei vinovați și, pe de altă parte, să ia măsurile preventive corespunzătoare situației generale. Alte obligații pozitive pot viza crearea unui sistem judiciar independent și eficient în vederea stabilirii cauzei morții și a pedepsirii celor vinovați sau protecția vieții deținuților fată de comportamentul criminal al colegilor de detenție. Statele au, obligația pozitivă de ordin procesual de a organiza anchete efective împotriva celor care au adus atingere vieții persoanei și de a institui un sistem judiciar eficient care să permită stabilirea răspunderii și angajarea urmăririi penale împotriva vinovaților. Atunci când o persoană aflată în custodia autorităților decedează, statul are obligația de a dovedii prin explicații plauzibile cauzele producerii decesului, în caz contrar operând o prezumție de responsabilitate a autorităților. Obligația procedurală a statelor în materia dreptului la viață este deosebit de complexă. Pe lângă obligația de a face obligațiile necesare, ei îi mai corespunde și dreptul publicului de a lua cunoștiință de modul cum s-a desfășurat o astfel de anchetă, ca și de concluziile acesteia: „existența unor proceduri adecvate, care permit angajarea eeventualei responsabilități a agenților statului este indispensabilă pentru a menține încrederea publicului și a răspunde neliniștii legitime a acestuia în caz de recurgere la forță din partea acestora, cu consecința morții victimei”. Jurisprudența fostei Comisii Europene cuprinde unele cazuri interesante care au pus în discuție existența unor obligații pozitive ale statelor pentru protecția dreptului la viață. De exemplu, Comisia nu a recunoscut explicit existența unei obligații a statului de a impune prin lege îndatorirea cetățenilor de a acorda asistență altora în caz de urgență medicală. Comisia nu a recunoscut nici existența obligației statului ca, în luarea unor măsuri administrative sau judiciare, să țină seama de riscul sinuciderii celor vizați. Una din cauzele recente extrem de interesante în materia obligațiilor pozitive ale statelor este Oneryildiz c. Turciei, soluționată în 2004. Reclamantul și familia sa locuiau într-o baracă, pe marginea unei gropi de deșeuri. În 1991, un raport de expertiză atrăgea atenția autorităților asupra posibilității producerii unei explozii a gazelor generate de gunoaiele în descompunere, precum și asupra faptului că nu s-au luat

5

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO măsuri pentru a preveni acest lucru. Deși raportul a suscitat dispute între autoritățile vizate, până la luarea vreunei măsuri, în anul 1993 s-a produs o asemenea explozie, fiind distruse 10 locuințe, între care și a reclamantului. De asemenea, în urma exploziei și-au pierdut viața nouă persoane, rude apropiate ale reclamantului. Reclamantului, în urma unei acțiuni pentru despăgubiri, i s-au acordat sume de bani, dar care nu au fost plătite până la data sesizării Curții Europene (1999). Din punct de vedere al dreptului la viață, Curtea a arătat că, din moment ce autoritățile turce știau sau trebuiau să știe că exista un risc real și imediat pentru persoanele ce locuiau lângă groapa de deșeuri, ele aveau obligația de a lua măsuri operaționale preventive necesare și suficiente pentru a proteja acele persoane. Curtea a mai remarcat că guvernul nu a luat nicio măsură pentru a-i informa pe locuitorii din zona respectivă despre riscurile la care se expuneau. Din aceste motive, Curtea a constatat că a existat o violare a articolului 2 privind dreptul la viață prin nerespectarea unui cumul de obligații pozitive de către statul turc. Statele sunt obligate, în temeiul art. 2 din Convenție, la două tipuri de obligații: negative și pozitive. Obligațiile negative constau în interdicția, ca și regulă, a provocării intenționate a morții unei persoane prin agenții săi. Obligațiile pozitive constau în obligațiile statelor relative la necesitatea protejării efective și eficace a vieții persoanelor aflate sub jurisdicția lor, prin măsuri de ordin legislativ sau administrativ. Art. 2 este aplicabil doar atunci când se produce decesul unei persoane. Curtea a afirmat că, doar în circumstanțele excepționale, vătămările corporale pot constitui violări ale art. 2, dacă nu există decesul victimei, atunci când viața victimei a fost salvată doar de șansă, în condițiile în care riscul ca decesul să se producă era uriaș. În schimb, art. 2 este aplicabil atunci când o persoană este dispărută de multă vreme, astfel încât se poate considera că aceasta a decedat. Obligațiile negative ale statelor Convenția europeană prevede, în art. 2 că agenții statului pot să producă moartea unei persoane, în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță, pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale, pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute ori pentru a reprima, conform legii, tulburări violente.Față de acest text trebuie precizat, în primul rând, că în conținutul Convenției se prevede că moartea unei persoane nu poate fi cauzată în mod intenționat, însă jurisprudența a extins interpretarea acestui text dincolo de atingerile intenționate ale dreptului la viață. În al doilea rând, trebuie menționat faptul că, dacă Curtea a preferat să ofere o interpretare foarte largă a scopurilor care pot justifica un recurs la forță, astfel încât, în ochii Curții, ele acoperă o gamă foarte largă de ipoteze, instanța europeană a analizat mult mai strict noțiunea de „recurs absolut necesar” la forță. Curtea verifică, necesitatea recursului la forță al organelor de stat, plecând de la două aspecte: riscurile care se

6

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO produceau în lipsa recursului la forță și proporționalitatea ripostei organelor puterii executive. Întrucât Curtea a evitat să formuleze o teorie a modalității și niște ipoteze, judecate de către instanța europeană, din jurisprudența mai nouă a acesteia, pe baza cărora să se poată determina conținutul noțiunii de „recurs absolut necesar” la forță. Unul dintre exemplele cele mai relevante a fost judecat recent de către Curte și vizează problema proporționalității recursului la forță, în condițiile în care acesta ar putea fi justificat de situația de fapt. În speță reclamanta locuia în satul Katyr-Yourt, în Cecenia. În urma ocupării orașului Grozny, de către trupele ruse, în februarie 2000, un important grup de combatanți ceceni au intrat în sat. Din cauza refluxului de refugiați din alte părți ale regiunii, la acel moment, populația satului era de aproximativ 25000 persoane. Combatanții ceceni au apărurut fără a anunța acest lucru înainte, iar locuitorii satului au trebuit să suporte bombardamentele puternice din partea armatei ruse. Profitând de o oarecare acalmie a bombardamentului, reclamanta, familia sa și alti săteni au încercat să fugă din sat. În momentul în care vehiculul reclamantei a ieșit din sat, acesta a fost puternic atacat. Fiul reclamantei a fost ucis, alte trei persoane au fost rănite, inclusiv reclamanta care a rămas cu handicap fizic sever, în urma atacului. Curtea a admis că situația existentă în Cecenia obligă statul la luarea unor măsuri excepționale. Prezența unui numar mare de combatanți ceceni în sat și rezistența activă opusă de aceștia pot justifica recursul la o forță capabilă să provoace moartea. Totuși, un anume echilibru trebuie să existe între scopul vizat și mijloacele utilizate pentru a- l atinge. Utilizarea de bombe grele, care provoacă pagube pe rază de sute de metrii întro zonă de conflict, din care nu s-au evacuat în prealabil civilii este inconciliabilă cu nivelul de precauție pe care orice organ de aplicare al legii trebuie sa-l aibă într-o societate democratică. Cât timp nici legea marțială, nici starea de urgență nu au fost decretate în Cecenia, operațiunea litigioasă trebuie interpretată într-un context juridic normal. Obiectivul principal al forțelor armate ar fi trebuit să fie protecția civililor prinși între armate. Utilizarea masivă a armelor, care lovesc fără discriminare, este la antipodul acestui obiectiv și nu poate fi compatibilă cu exigențele de precauție pe care trebuie să le implice utilizarea oricărei forțe letale de către agenții statului. În consecință, ținând cont și de lipsa oricărei legi interne, care să reglementeze ipotezele de recurgere la forță, Curtea a considerat că recursul la forță este disproporționat, existând o violare a art. 2, sub aspectul provocării morții de către agenți ai statului pârât1. Într-una din situațoole judecate de Curte, s-a pus problema recursului la forță al agenților de pază al unui penitenciar. În speță, în cursul unor confruntări violente care au avut loc într-un penitenciar turc, 10 persoane si-au pierdut viața, iar mai multe au fost rănite. Una dintre victime a fost rănite în cursul acestora și transferată la spital. Înainte de a se realiza transferul, acestuia i s-a efectuat un examen medical, care a estimat că starea de sănătate este, în general, bună. Totuși, când duba cu care a fost transportat a ajuns la destinație, victima a fost găsită decedată. Potrivit autopsiei, corpul victimei 1

CEDO, hot. Isayeva.

7

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO prezenta multiple urme de lovituri, în principal în zona capului. Curtea a constatat că decesul victimei s-a produs în intervalul de timp cât acesta era sub controlul autorităților de stat. În plus, Curtea a constatat că, din actele dosarului, nu rezultă că victima ar fi participat activ la violențele din penitenciar, iar autoritățile nu au oferit nicio explicație rezonabilă pentru multiplele leziuni la nivelul capului, în condițiile în care personalul penitenciarului era antrenat pentru acest tip de intervenție. De aceea, se poate trage concluzia că recursul la forță nu a fost absolul necesar. Mai trebuie menționat că victima a fost lăsată fără îngrijire medicală, pe parcursul transferului, deși era grav rănită. În aceste condiții, există o violare a art. 2 sub aspectul provocării ilegitime a morții unei persoane de către agenții statului. Obligațiile pozitive ale statului Dacă noțiunea de „obligație pozitivă” a apărut într-una din primele decizii în jurisprudența CEDO, utilizarea acestei expresii a explodat după 1985, odată cu sedimentarea jurisprudenței Curții. În esență, potrivit acesteia, statele nu sunt obligate, în temeiul Convemției, să se abțină în a aduce atingere drepturilor recunoscute, ci sunt ținute să adopte măsuri adecvate, pentru a proteja drepturile persoanelor, aflate sub jurisdicția lor. Această accepțiune vine în contradicție cu concepția clasică asupra drepturilor civile și politice, care ar presupune o obligație a statului de a nu interveni în exercitarea unor drepturi, concepția care rezidă, până la o limită, din chiar textul Convenției. Rațiunile pe care s-a fundamentat Curtea, țin în mod esențial, de principiul respectării efective a drepturilor garantate, în baza căruia Convenția garantează drepturi concrete și efective. Sfera acestor obligații a statelor este practic nelimitată, de la obligația de a realiza o anchetă eficientă, pentru a determina condițiile în care a decedat o persoană, ca element al dreptului la viață, până la verificarea faptului dacă avocatul din oficiu își îndeplinește corect sarcina, ca element al dreptului la asistență juridică în materie penală. În linii generale, se poate afirma că obligațiile pozitive impuse de către Curte constau în obligația statului de a lua toate măsurile rezonabile la nivel legislativ, administrativ și judiciar, pentru a asigura respectarea drepturilor garantate prin Convenție, în raporturile dintre persoanele de drept privat și pentru a sancționa încălcarea acestor drepturi. Obligațiile pozitive ale statelor pot fi regrupate în următoarele categorii:  obligația generală de a proteja viața, prin garantarea, la nivel legislativ, a respectării dreptului la viață și a protejării vieții persoanelor aflate sub controlul statului ori a celor aflate în pericol;  obligația de a ancheta atingerile aduse dreptului la viață, în scopul identificării și sancționării persoanelor vinovate de violarea drepturilor altuia.

8

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO Obligația generală de a proteja viața Obligația generală a statelor de a proteja viața persoanelor ce se află sub jurisdicția lor presupune, pe de-o parte, obligația de a lua toate măsurile legislative necesare protejării vieții la un nivel real, dar și obligația de a proteja persoanele în fața unor riscuri prezente cu privire la viața acestora. Cu alte cuvinte, fiind obligate să acorde respectul cuvenit vieții umane, statele au obligația atât de a proteja viața, în abstract, prin măsuri legislative, cât și în concret, prin intervenția sa, atunci când o persoană este în fața unui risc real și iminent de a-și pierde viața. Obligația de a incrimina anumite fapte Plecând de la obligația generală de a garanta efectiv drepturile înscrise în Convenție, Curtea a stabilit, în sarcina statelor, obligația de a incrimina atingerile grave aduse acestora. Convenția impune statelor, prin formularea „ viața oricărei persoane este protejată prin lege”, obligații pozitive, cea mai importantă și mai evidentă fiind incriminarea atingerilor ilicite aduse vieții persoanei. Curtea admite însă, caracterul selectiv al dreptului penal, astfel încât obligă statele să incrimineze, pe de-o parte, doar atingerile de o anumită importanță și, pe de altă parte, să protejeze doar anumite drepturi, socotite mai importante pentru personalitatea umană. Statele trebuie să dovedească o precauție specială în materia incriminării unor fapte, întrucât dacă lipsa incriminării unor delicte este sancționată de Curte, tot ea sancționează și incriminarea nejustificată a unor fapte. În acest context, este evident că statele au obligația de a incrimina atingerile aduse dreptului la viață, întrucât acesta este dreptul pe care se grefează toate celelalte. Curtea a stabilit că statele nu au obligația de a incrimina penal uciderea din culpă a unui copil nenăscut. În schimb, Curtea consideră că statele își respectă obligațiile pozitive, care decurg din respectul dreptului la viață dacă instaurează un sistem legislativ care să permită cel puțin o acțiune civilă, în caz de ucidere a unui copil nenăscut. În primul rând, dacă Curtea consideră că, pentru a fi respectate dispozițiile art. 2, este obligatoriu ca statele să impună cel puțin o responsabilitate civilă pentru atingerile la adresa copilului nenăscut, aceasta înseamnă că instanța europeană le recunoaște acestora un drept la viață. În raport de obligația de a lua măsuri preventive, pentru a preîntâmpina uzul nejustificat al forței de către autoritățile statului contra unei persoane, Curtea impune statelor să trateze viața persoanelor cu suficient respect, prin stabilirea unor modalități clare, transparente și rezonabile de utilizare a forței. Din ce în ce mai frecvent, Curtea sancționează statele pentru lipsa unor prevederi de natură legislativă și reglementară a ipotezelor de utilizare a forței.

9

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO Practica judiciară HOTĂRÂREA CEDO din 7 iunie 2011 în Cauza Baldovin împotriva României (Cererea nr. 11.385/05), publicata in Monitorul Oficial nr. 10/2012 din 5 ianuarie 2012 În Cauza Baldovin împotriva României ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 5. Reclamanta s-a născut în 1983 şi are domiciliul în Băleşti. 6. În iulie 2002, a dat naştere într-un spital public unei fetiţe pe care a numit-o Maria. În momentul naşterii, reclamanta a prezentat medicului de gardă, G.I., indicaţiile medicului ginecolog care a îngrijit-o pe durata sarcinii, precum şi rezultatele mai multor ecografii efectuate, din care reieşea că fătul se prezenta în poziţie transversală în pântecul mamei şi că cezariana era indispensabilă. În pofida acestor recomandări, medicul de gardă G.I. a provocat reclamantei naşterea naturală. Maria a decedat prin asfixie a doua zi după naştere. S-a efectuat o autopsie. 7. Reclamanta a solicitat o contraexpertiză, care a fost efectuată la 25 iulie 2002 de medicul-şef B. de la Serviciul de medicină legală Gorj. Conform raportului întocmit în această situaţie, decesul Mariei a fost cauzat de o asfixie provocată în momentul naşterii de cordonul ombilical. Raportul preciza că exista o legătură de cauzalitate directă între decesul nou-născutei şi modul în care a avut loc naşterea, ca urmare a nerespectării recomandării pentru naştere prin cezariană. 8. Reclamanta a făcut reclamaţie împotriva medicului G.I. pentru modul în care a avut loc naşterea. Prin Decizia din 20 august 2002, comisia de disciplină a Colegiului Medicilor Gorj a respins reclamaţia. 9. Având rezultatul contraexpertizei din 25 iulie 2002, reclamanta a depus plângere împotriva medicului de gardă G.I. pentru ucidere din culpă. Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a deschis o anchetă în privinţa lui G.I. 10. În Avizul din 13 februarie 2003 solicitat de parchet, Institutul de Medicină Legală Craiova preciza că a fost corespunzătoare conduita terapeutică a medicului de gardă G.I. în timpul naşterii reclamantei. Avizul preciza, de asemenea, că autopsia medicolegală a nou-născutei s-a efectuat cu întârziere, că nu se cunoşteau condiţiile în care corpul fusese conservat în primele două săptămâni şi că raportul de autopsie iniţial era incomplet. 11. La 17 februarie 2003, parchetul a solicitat avizul Comisiei superioare medico-legale a Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“ Bucureşti. Comisia a emis un aviz datat 28 mai 2003, în care preciza că aprobă avizul emis de Institutul de Medicină Legală Craiova; aceasta preciza totodată că fătul se născuse viu şi neviabil. Nu s-au făcut precizări privind problema dacă nerespectarea de către medicul de gardă a indicaţiilor medicului ginecolog al reclamantei, pentru naştere prin cezariană, fusese decisivă sau nu pentru decesul Mariei. 12. Prin Rezoluţia din 4 iunie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a dispus neînceperea urmării penale în cazul medicului de gardă G.I. 13. Ca urmare a plângerii reclamantei, Judecătoria Târgu Jiu, prin Hotărârea din 16 iunie 2004, a decis trimiterea cauzei Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj în vederea redeschiderii urmăririi penale împotriva lui G.I., sub acuzaţia de ucidere din culpă.

10

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO Instanţa a subliniat că ancheta efectuată de parchet era incompletă şi că diversele avize emise de instituţiile medico-legale nu permiteau stabilirea cu certitudine a cauzei decesului nou-născutei; instanţa a cerut în special parchetului să cerceteze dacă nerespectarea de către medicul de gardă a recomandărilor medicului ginecolog al reclamantei, pentru naştere prin cezariană, a fost sau nu decisivă pentru decesul Mariei. 14. Parchetul şi G.I. au formulat recurs împotriva acestei hotărâri. 15. Prin hotărârea definitivă din 11 octombrie 2004, Tribunalul Gorj a admis recursul şi, pe fond, a respins plângerea reclamantei împotriva Rezoluţiei parchetului din 4 iunie 2003 de neîncepere a urmăririi penale. Instanţa a hotărât că, potrivit legii, avizul Comisiei superioare medico-legale a Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“ era ultimul aviz care putea fi solicitat de organele de anchetă şi că, întrucât comisia s-a exprimat deja în speţă, nu se mai putea solicita niciun alt aviz sau act medical pentru a servi ca mijloc de probă în cauza în care a fost sesizată. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie 17. Invocând art. 2, 6 şi 13 din Convenţie, reclamanta se plânge de lipsa unei anchete efective în urma decesului fiicei sale. 18. Curtea reaminteşte că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor, nu se consideră legată de încadrarea făcută de reclamanţi sau de Guvern. În temeiul principiului jura novit curia, aceasta a examinat din oficiu capetele de cerere din perspectiva unui articol sau paragraf pe care părţile nu l-au invocat. Curtea reaminteşte, de asemenea, că un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu doar prin simplele motive sau argumente de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 60, Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, precum şi Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, pct. 167, 1 martie 2001). În lumina acestor principii, Curtea consideră necesar, în circumstanţele speţei, să examineze întregul capăt de cerere al reclamantei din perspectiva art. 2 din Convenţie, formulat după cum urmează în părţile sale relevante: „1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva […]“. A. Cu privire la admisibilitate 19. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că nu există nici alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, aşadar, să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 20. Reclamanta pretinde că legislaţia naţională şi sistemul judiciar al ţării sale nu i-au permis să obţină o examinare efectivă a cauzei decesului fiicei sale. Criticând modul în care autorităţile au desfăşurat ancheta începută în urma plângerii sale penale, reclamanta afirmă că ancheta efectuată de parchet era incompletă şi că diversele avize emise de instituţiile medico-legale nu permiteau să se stabilească cu certitudine cauza decesului copilului său şi dacă nerespectarea de către medicul de gardă a recomandării medicului său ginecolog, pentru naştere prin cezariană, a fost sau nu decisivă pentru decesul Mariei. În general, reclamanta denunţă lipsa unui cadru juridic corespunzător la

11

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO nivel naţional care să permită combaterea relelor practici în domeniul medical, precum şi identificarea şi sancţionarea eventualelor persoane răspunzătoare. Aceasta adaugă că, în speţă, concluzia la care au ajuns autorităţile judiciare a făcut ca orice acţiune în despăgubire pe care ar fi introdus-o în faţa instanţelor civile să fie sortită eşecului. 21. Guvernul contestă acest argument. Reamintind faptul că în Convenţie nu se prevede dreptul unui reclamant de a iniţia urmărirea penală sau de a condamna penal terţi ori obligaţia de rezultat care presupune că orice urmărire penală trebuie să se încheie cu o condamnare, Guvernul consideră că ancheta desfăşurată de autorităţi în urma decesului fiicei reclamantei a fost completă şi efectivă. În opinia acestuia, rezultatul procedurii penale desfăşurate în speţă de către autorităţi a respectat avizul emis de Institutul de Medicină Legală Craiova şi de Comisia superioară medico-legală a Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“. Acesta susţine că, în caz de deces din cauză de neglijenţă medicală, sistemul naţional oferă părţilor vătămate posibilitatea de a deschide, din oficiu, o procedură penală, precum şi de a introduce o acţiune civilă în faţa instanţelor civile. În final, Guvernul precizează că, în cazul în care un medic a fost găsit vinovat de o instanţă civilă, împotriva acestuia se poate iniţia o procedură disciplinară. 22. Curtea aminteşte că, odată cu o recentă hotărâre pronunţată împotriva României într-o cauză care privea modul în care autorităţile naţionale desfăşuraseră, între 20 iulie 2000 şi 8 februarie 2005, o anchetă în urma decesului fiului reclamantei într-un spital public, a examinat deja garanţiile care caracterizau la vremea respectivă în dreptul român sistemul juridic ce permitea stabilirea cauzei decesului unui individ care se afla sub răspunderea personalului medical (Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 66–92). Curtea a evidenţiat în special că nici Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000, nici normele de procedură privind efectuarea expertizelor medicale şi a altor lucrări medico-legale nu includeau precizări referitoare la eventualele informaţii obligatorii pe care avizele emise de autoritatea naţională supremă în materie de expertiză medico-legală – Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“ – ar trebui să le conţină. Curtea a mai remarcat că, în conformitate cu dispoziţiile interne privind expertiza medico-legală, formularea unui aviz de către respectiva autoritate naţională supremă în materie de expertiză medico-legală împiedica instituţiile de rang inferior să efectueze expertize noi şi să le completeze pe cele efectuate deja; în final, a subliniat că instanţele naţionale şi justiţiabilii care aveau calitatea de parte la un proces penal privind acuzaţii de atingere adusă dreptului la viaţă nu se puteau prevala, cu titlu de mijloc de probă, de avize ştiinţifice emise de instituţii independente, altele decât instituţiile medico-legale publice enumerate de Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000. Curtea a ajuns astfel la concluzia conform căreia cadrul legislativ instituit de stat pentru reglementarea activităţii de medicină legală nu avea suficiente garanţii împotriva arbitrarului pentru a consolida încrederea justiţiabililor în actul de justiţie şi credibilitatea sistemului în ansamblu. 23. În speţă, Curtea observă că instanţa de recurs a acordat încredere, ca şi în Hotărârea Eugenia Lazăr, citată anterior, avizului emis de comisia medicală a Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“ (Comisia superioară) pe motiv că acest document a fost emis de cea mai înaltă autoritate naţională în materie de expertize medico-legale, deşi judecătorii primei instanţe l-au considerat incomplet şi au solicitat un aviz nou. Fără a contesta competenţa profesională a celor 12 medici care

12

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO alcătuiesc Comisia superioară, care, conform legii, trebuie să aibă o vastă experienţă în medicină (supra, pct. 16), Curtea reiterează că doar un raport detaliat dovedit ştiinţific, care includea o soluţie motivată în raport cu eventualele contradicţii între avizele instituţiilor de rang inferior şi care răspundea întrebărilor adresate de parchet, este de natură să le inspire justiţiabililor încredere în actul de justiţie şi să asiste organele judiciare în exercitarea funcţiilor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Tysiąc împotriva Poloniei, nr. 5.410/03, pct. 117, CEDO 2007-IV, precum şi Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 45). Or, în speţă, avizul emis de Comisia superioară se limita la a aproba, într-un mod foarte laconic, unul dintre avizele anterioare, fără să fi efectuat o analiză obiectiv ştiinţifică a situaţiei în cauză şi fără o motivare de către comisie a concluziei sale, conform căreia nu i se putea imputa nicio eroare medicului G.I. în raport cu avizele contradictorii emise anterior de diverse instituţii de medicină legală. 24. Mai mult, formularea unui asemenea aviz de către autoritatea naţională supremă în materie împiedica instituţiile de rang inferior să efectueze expertize noi şi să le completeze pe cele pe care le realizaseră (Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 83). De asemenea, reclamanta, în calitate de parte la o acţiune penală privind pretinse atingeri aduse dreptului la viaţă, nu se putea prevala, cu titlu de mijloc de probă, de avize ştiinţifice emise de instituţii independente, altele decât instituţiile de medicină legală publice menţionate de Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 (Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 79 şi 84). 25. În fine, Tribunalul Gorj a motivat, în cadrul ultimei decizii interne definitive, Hotărârea definitivă din 11 octombrie 2004, decizia de a-l exonera pe medicul G.I. de orice răspundere penală prin faptul că, în virtutea cadrului legislativ, nu se putea efectua, după emiterea avizului Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“, o expertiză nouă sau un supliment de expertiză care ar fi putut servi ca probă în cadrul acţiunii penale. 26. O astfel de abordare a instanţei de recurs, devenită posibilă ca urmare a legislaţiei naţionale în materie de expertize medico-legale, este complet contrară obligaţiei procedurale incluse implicit în art. 2 din Convenţie, care impune tocmai autorităţilor naţionale să ia măsuri pentru a asigura obţinerea de probe care să ofere un raport complet şi precis privind faptele şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, în special a cauzei decesului (Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 78). Având în vedere avizele contradictorii emise de diversele instituţii de medicină legală, precum şi modul foarte laconic în care Comisia superioară s-a limitat, în ultimă instanţă, la avizarea unor concluzii anterioare, o nouă expertiză sau un supliment de expertiză părea util pentru clarificarea aspectelor cauzei. Printre acestea se număra chestiunea principală, de altfel controversată, de a stabili dacă nerespectarea de către medicul de gardă a recomandării medicului ginecolog al reclamantei, pentru naştere prin cezariană, fusese decisivă sau nu pentru decesul nou-născutei. 27. Referitor la calea unei acţiuni civile pentru acordarea de daune-interese indicată de Guvern, Curtea reaminteşte că în Cauza Eugenia Lazăr, citată anterior, a subliniat că, la momentul faptelor, răspunderea medicală avea în dreptul român un caracter subiectiv şi se baza pe eroarea medicală a persoanei în cauză. Curtea a hotărât că, întrucât cercetările penale au fost incomplete şi insuficiente în sensul că nu au permis autorităţilor să ajungă la o concluzie clară cu privire la chestiunea dacă o eroare medicală a fost comisă sau nu, o acţiune civilă era, dacă nu sortită eşecului, atunci cel

13

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO puţin aleatorie (Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 90). Curtea consideră că nimic din speţă nu permite să se ajungă la o concluzie diferită. Curtea observă, în special, că Guvernul nu a prezentat nicio hotărâre a unei instanţe naţionale care să demonstreze că, la momentul faptelor, un membru al personalului medical ar fi putut fi obligat, în împrejurări asemănătoare, la plata de daune-interese ori să i se aplice o sancţiune disciplinară. 28. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că în speţă a fost încălcat art. 2 § 3 din Convenţie sub aspect procedural. II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 29. Art. 41 din Convenţie prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“ 30. Reclamanta solicită 100.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza frustrării şi a suferinţei fizice şi morale pe care atitudinea autorităţilor i le-a cauzat. Aceasta solicită de asemenea 250.000 EUR „cu titlu de reparaţie echitabilă“ şi 30.000 EUR pentru a compensa prejudiciul moral rezultat din pretinsa încălcare a art. 6 şi 13 din Convenţie, adică 380.000 EUR în total. Reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată. 31. Guvernul îşi exprimă regretele pentru situaţia în care se află reclamanta, prin decesul fiicei sale nou-născute. Cu toate acestea, Guvernul consideră că reclamanta nu a justificat prejudiciul moral invocat şi consideră, în orice caz, că suma solicitată este excesivă şi că recunoaşterea de către Curte a încălcării Convenţiei ar putea constitui în sine o reparaţie echitabilă pentru eventualul prejudiciu suferit de reclamantă. 32. Curtea consideră că faptele denunţate de reclamantă i-au cauzat în mod cert suferinţă, pe care simpla constatare a încălcării art. 2 la care a ajuns nu o poate compensa. Pronunţându-se în echitate, aceasta acordă reclamantei 16.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. C. Dobânzi moratorii 33. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, În unanimitate, 1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural; 3. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 16.000 EUR (şaisprezece mii euro) pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în

14

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la data expirării termenului menţionat şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 7 iunie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.

15

Dreptul la viață- Art. 2 CEDO

Bibliografie

1. Bianca Selejan- Guțan - Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. C. H. Beck, 2006. 2. Nicoleta Diaconu - Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, 2007. 3. Ovidiu Predescu, Mihail Udroiu - Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. C. H. Beck, 2008. 4. Radu Chiriță – Convenția europeană a drepturilor omului, Ed. C. H. Beck, 2008.

16