Desmurgia Lect. Teorie Bedicov 2019 [PDF]

Zitiervorschau

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE „R. PACALO”

CATEDRA DISCIPLINE CHIRURGICALE

Suport teoretic

Desmurgia

ELENA Bedicov, profesor Discipline chirurgicale, grad didactic superior

DESMURGIA Planul lecţiei: 1. Desmurgia, definiţie. Noţiune de pansament, pansare, bandaj şi bandajare. Clasificarea bandajelor. 2. Bandaje moi. Regulile de aplicare a bandajelor cu faşa din tifon. 3. Faşa elastică. Aplicarea feşii elastice pe membrul pelvin. 4. Imobilizarea de transport. Tipurile. Regulile de imobilizare. 1. Noţiune de desmurgie, pansament, pansare, bandaj şi bandajare. Clasificarea bandajelor. Desmurgia – este studierea regulilor de aplicare şi de folosire a bandajelor. Pansament – materialul care se aplică pe plagă sau pe alte părţi ale corpului cu scop de tratament. Pansarea – este aplicarea pansamentului. Bandajul – este o faşă din tifon, pânză care se aplică cu scop de imobilizare sau de fixare a pansamentului pe corp. Bandajare – este aplicarea bandajului După tipul materialului bandajele se împart în: 1. Moi – din tifon, basma, cu emplastru, cu cleol. 2. Tari – ghipsul, scrobială, dextrogenii. După modul de aplicare bandajele pot fi: 1. Praştia – ambele capete ale feşii se taie în două, lăsând mijlocul integru. Se aplică mai frecvent pe nas, bărbie. 2. În forma literei T – o faşă la mijlocul căreia este legată altă faşă. Se aplică în regiunea perineală. 3. Circular – tururile feşii se suprapun exact una deasupra alteia. 4. Spirală– fiecare tur următor îl acoperă pe jumătate ori pe 1/3 pe cel precedent. 5. Şerpuitor – tururile nu se ating unul de altul, ca de obicei se aplică la începutul bandajului complicat pentru a menţine şerveţelele pe corp. 6. Bandajul încrucişat sau în formă de cifra 8. 7. În formă de spic – varietate a pansamentului în formă cifrei 8. 8. Evantai sau ,,broască ţestoasă" – se aplică pe articulaţia cotului, genunchiului. Are două varietăţi: divergent şi convergent.

9. Bandajul recurent sau pe mont – se fac câteva ture de fixare, apoi faşa fixată cu degetele se răsuceşte sub un unghi de 90˚ şi se răsfrânge peste mont. Fiecare buclă se fixează cu tur de fixare. 10.Boneta Hipocrat. 11.Bonetă “scufie” – o bucată de faşă de 1m lungime se trece prin regiunea creştetului capului. Cu faşa se face primul tur de fixare peste ea, apoi se trece peste legătoare până se acoperă toată ţeasta. Capătul feşii de tifon se leagă de legătoare. 12.Bandajul unui ochi şi a ambelor ochi. 13.Bandajul “căpăstru” – pentru acoperirea bărbiei şi imobilizarea mandibulei. 2. Bandaje moi. Regulile de aplicare a bandajelor cu faşa din tifon. 1. Bolnavului i se creează poziţie comodă. În dependenţă de regimul activ ori pasiv bolnavul trebuie să fie aşezat sau culcat în poziţie orizontală. 2. În timpul bandajării a/m trebuie să se afle în faţa bolnavului, ca să-i observe starea generală. 3. Partea ce urmează a fi bandajată să se afle la nivelul pieptului persoanei care execută bandajarea. 4. Pansamentul trebuie să acopere toată suprafaţa lezată. 5. Faşa din tifon nu trebuie aplicată prea strâns, pentru a nu afecta circulaţia sangvină şi limfatică. 6. Faşa din tifon nu trebuie aplicată nici prea larg, ca să alunece de pe suprafaţa lezată. 7. De regulă bandajarea se efectuează de la periferie spre centru (de jos în sus) şi de la stânga spre dreapta (rareori invers). 8. Faşa de fixare (de regulă) se va fixa în mâna dreaptă, ca în timpul bandajării să se poată regula tururile, folosind degetul mare. Capătul liber se află în mâna stângă. 9. Orice bandaj începe cu turul de fixare (de sprijin), şi fiecare tur următor trebuie să-l acopere cu 1/3 sau 2/3 pe cel precedent (excepţie fac unele tipuri de bandaje). 10.Bandajul trebuie să aibă un aspect estetic (atenţie la risipă de material). 11.Se fixează bandajul: - printr-o cusătură - se prinde cu un ac de siguranţă - se taie capătul feşii în 2 părţi care se leagă. 12.Nu se recomandă fixarea bandajului pe proiecţia plăgii.

Pachetul individual de pansament, folosirea lui. Pachetul conţine 2 pernuţe din vată şi tifon fixate de o faşă, o pernuţă este fixată la capătul feşii iar a doua este mobilă. Materialul de pansament este steril şi se găseşte în 2 pachete. 1. Interior - din hârtie cerată 2. Exterior – din membrana cauciucată. Membrana cauciucată se desface pe linia de tăietura şi se scoate apoi se desface membrana internă, se despart pernuţele la distanţa necesară şi se aplică pe plagă cu suprafaţa de jos, neatinsă de mână. În plăgile tangenţiale se aplică una pe orificiul de intrare, alta pe orificiu de ieşire şi se fixează cu tifonul. 3. Faşa elastică. Aplicarea feşii elastice pe membrul pelvin. Faşa elastică se aplică pe membrul pelvin în: 1. Contuzia ţesuturilor moi, 2. Imobilizarea membrului cu traumatisme în articulaţii; 3. Asistenţa de urgenţă şi tratamentul sindromului de compresiune îndelungată; 4. Profilaxia şi tratamentul dilatării varicoase a venelor; 5. Profilaxia trombemboliei în perioada postoperatorie. 4. Imobilizarea de transport. Tipurile. Regulile de imobilizare. Definiţie: Imobilizarea de transport este starea de repaus ce se creează regiunii lezate/afectate pe perioada transportării bolnavului într-o instituţie sanitară, realizată cu ajutorul atelelor standarde sau mijloacelor improvizate. În cazul fracturilor şi leziunilor importante ale ţesuturilor moi, înainte de transportare este necesar a se imobiliza regiunea traumatizată a corpului pentru: 1. A-i crea condiţii de repaus. 2. A reduce durerile. 3. A preveni traumatizarea suplimentară (fractura fără deplasarea fragmentelor osoase să nu se transforme în fractură cu deplasarea fragmentelor osoase, aşchiile oaselor să nu lezeze ţesuturile moi ca fractura din închisă să devină deschisă). 4. A preveni dezvoltarea şocului traumatic. Se cunosc următoarele tipuri de imobilizare de transport. 1. Imobilizarea cu atele de transport standarde (Кramer, Diterix, Entin, atele gonflabile, din masă plastică etc.)

2. Imobilizarea prin mijloace improvizate (scânduri, beţe, sârmă,carton, umbrelă, nuiele etc.) 3. Imobilizarea primitivă – se folosesc părţile sănătoase ale corpului (membrul superior se fixează de torace, membrul inferior de membrul inferior sănătos). Obiectivul: Imobilizarea de transport se aplică cu scop: 1. De a împiedica mişcările active şi pasive a regiunii lezate/afectate, 2. De a menţine axarea corectă a membrului, 3. De a diminua durerile, 4. De a evita complicaţiile, pe care le poate provoca mişcarea în focar a unui fragment osos fracturat. Indicaţii: 1. Leziuni traumatice a ţesuturilor moi, oaselor şi articulaţiilor – entorse, luxaţii, fracturi, amputaţii, plăgi vaste. 2. Leziuni termice: combustii, degerături. 3. Procese patologice ale oaselor şi articulaţiilor, ale vaselor sangvine sau limfatice Cerinţe faţă de dexteritate 1. Imobilizarea se execută la locul accidentului sau în secţia de internare a spitalului. Se interzice transportarea accidentatului fără imobilizare. 2. Înainte de imobilizare se execută manevrele de prim ajutor (la locul accidentului): - degajarea traumatizatului din focar; - executarea în caz de necesitate a manevrelor de resuscitare cardiorespiratorie şi cerebrală; - aplicarea garoului sau a pansamentului compresiv în cazul prezenţei hemoragiei; - suprimarea sindromului algic – administrarea preparatelor analgezice; 3. Înainte de utilizare atela se căptuşeşte cu un strat din vată şi tifon apoi se acoperă cu muşama pentru evitarea murdăririi ei. 4. Atelele de transport înainte de a fi aplicate se modelează conform reliefului anatomic al membrului sănătos al accidentatului. 5. Atelele de transport se aplică peste îmbrăcămintea/încălţămintea victimei. În caz de leziuni deschise, hainele se îndepărtează, fiind tăiate cu foarfece pe la cusături.

6. Se imobilizează 2 sau 3 articulaţii vecine (una proximală, iar alta distală ) regiunii lezate/afectate. 7. Imobilizarea de transport trebuie să fie simplă pentru a putea fi utilizată de persoanele mai puţin instruite. 8. Atelele de transport se fixează cu feşi de tifon. 9. În lipsa atelelor fabricate pentru imobilizare de transport se folosesc mijloace improvizate: tifoane, basma, curea, haine, scânduri, beţe, umbrele, nuiele etc. De reţinut: când este accidentat membrul superior indiferent de nivelul traumatizării, trebuie scoase de pe degete inelele (se invită să o facă bolnavul, iar dacă nu poate singur va fi ajutat de salvator). Dacă inelul se află pe degetul fracturat, se taie inelul cu aprobarea bolnavului (în instituţia specializată). 3. Bandaje dure. Bandajele ghipsate. Probele calităţii ghipsului. Ghipsul - Este sulfat de calciu ars la temperatura 140 grade. După ardere se freacă şi se transformă într-o pulbere fină de culoare albă, care fiind amestecată cu apă formează o pastă ce uşor se întăreşte. Controlul calităţii ghipsului 1. Se amestecă părţi egale de ghips şi apă. Pasta obţinută trebuie să se întărească peste 67 minute să se rupă la apăsarea dar să nu se fărâmiţeze. 2. Pulberea de ghips se strânge în pumn, când calitatea este bună ghipsul se risipeşte printre degete, când este rea rămâne cocoloş. 3. Pentru accelerarea întăririi ghipsul se amestecă cu apa caldă, iar invers cu rece. 4. Pregătirea feşii şi atelei ghipsate. Regulile de aplicare. Faşa şi atela ghipsată se folosesc pentru realizarea imobilizării curative. Imobilizarea curativă este manevră medicală pentru fixarea fragmentului lezat/afectat pentru un anumit timp, necesar consolidării fragmentelor osoase sau vindecării unor afecţiuni. Indicatii: 1.Leziuni mecanice ale ţesuturilor moi: sindromul de compresiune, leziuni ale nervilor etc. 2.Leziuni ale oaselor, articulaţiilor: rupturi de ligamente, luxaţii, fracturi etc.

3.Afecţiuni ale articulaţiilor, oaselor: tumori, tuberculoza osteo-articulară etc. 4.Infecţii chirurgicale: osteomielită, artrită, panariţiu, flegmonul, abcesul membrului etc. 5.Maladii congenitale ale aparatului locomotor. Cerinţe faţă de dexteritate: 1. Atela ori faşa ghipsată se aplică în instituţii curative, în încăperi speciale camere de ghipsare, înzestrate cu mese din tablă zincată. 2. Asistentul medical va lucra în mănuşi pentru evitarea iritării pielii mâinilor. 3. Se verifică calitatea ghipsului. 4. Atela ori faşa ghipsată nu vor fi împachetate prea strâns, ca apa să pătrundă uşor printre straturi. 5. Pentru ca atela ghipsată să se întărească încet (vara) se foloseşte apa rece. 6. Pentru ca atela ghipsată să se întărească mai repede (iarna), se înmoaie în apă caldă la temperatura de 30 - 35oC 7. Membrului i se creează poziţie fiziologică. 8. Preventiv pe membru se aplică o căptuşeală din vată ţi tifon. 9. Se imobilizează 2-3 articulaţii vecine sănătoase - una proximală, iar cealaltă distală regiunii lezate/afectate. 10. Aparatul ghipsat nu trebuie să comprime ţesuturile, dar nici să fie liber. 11.După aplicare se verifică dacă nu sunt comprimate vasele magistrale (cianoză, edem, amorţeală, răcire etc). Pregătirea feşii ghipsate. 1. Pe masă se desfăşoară faşa din tifon pe o porţiune de aproximativ 50cm. 2. Se presară cu mâna un strat de ghips şi se repartizează uniform cu grosimea de 1- 2 mm. 3. Se înfăşoară faşa până la porţiunea de faşă încă neghipsată. 4. Se repetă acţiunea până când se acoperă cu ghips toată faşa. Aplicarea feşii ghipsate. 1. Faşa se cufundă întru-un lighean cu apă. 2. După ce s-a îmbibat cu apă, se stoarce uşor de capete. 3. Bandajarea se începe de la periferie, acoperind tururile precedente pe jumătate ori ceva mai mult. 4. Către sfîrşitul aplicării primei feşi, faşa a doua trebuie să fie deja înmuiată. Pregătirea atelei ghipsate.

1. Se măsoară dimensiunile atelei în lungime şi lăţime. 2. Se desfăşoară faşa pe lungimea necesară. 3. Se presară stratul de ghips, care se întinde cu rebordul mâinii drepte uniform cu o grosime de 1-2mm. 4. Se aşează alt strat de tifon peste stratul de ghips şi se acoperă identic cu praf de ghips. 5. Manevra se repetă de 6-12 ori (de câte straturi este necesar). 6. Atela formată se împătureşte în două, apoi iar în două de la periferii până se obţine un pachet ghipsat. Aplicarea atelei ghipsate 1. Atela ghipsată se introduce într-un vas cu apă la temperatura camerei (cantitatea de apă să fie suficientă ca s-o acopere bine). 2. Înmuierea cu apă a atelei ghipsate este terminată atunci când din vas numai ies la suprafaţă bule de aer. 3. Atela se scurge cu atenţie ţinând-o de capete. 4. După ce atela ghipsată s-a stors, ea se întinde pe masă şi se netezeşte bine pe ambele părţi . 5. Atela se aplică pe regiunea anatomică care necesită imobilizarea. 6. Atela se fixează cu feşi de tifon sau cu feşi ghipsate atunci când se confecţionează un aparat ghipsat. 7. Se aşteaptă să se întărească ghipsul. 8. Dacă atela ghipsată a fost aplicată pe membrul superior, se va suspenda cu ajutorul basmalei.

Bibliografia:

1.

Golovin B., Bedicov E., Creţu E., Chirurgie generală. - Ghid pentru lecţii practice, Î.I. “Angela Levinţa”, Chişinău, 2004; 2. Bedicov E.,Ignatenco S., Chirurgie - Compendiul deprinderilor practice, Chişinău, 2004; 3. Gudumac E., Benea T., Golovin B., Creţu E., Chirurgie, Î.S.F.E.”Tipogr. Centrală”, Chişinău, 2009; 4. Spînu A., Chirurgie generală şi semiologie chirurgicală, CEP Medicina, Chişinău, 2008; 5. Spînu A., Chirurgie,Tip. Centrală, Chişinău, 2000; 6. Daşchevici S., Mihăilescu M., Chirurgie, ed. Medicală, Bucureşti 1998; 7. Anghelescu N., Patologie şi nursing chirurgical, ed. Medicală, Bucureşti, 1998; 9. Standarde/protocoale a deprinderilor practice, CNMF, Chişinău, 2008; 10. Гудумак Е., Бенеа Т., Головин Б., Крецу Е., Практическое руководство по оказанию первой медицинской помощи и уходу за хирургическими больными, red. A.Levinţa, Kишинэу, 2005; 11. Titircă L., Urgenţele medico-chirurgicale, Bucureşti, 2005.