Rinolalia Teorie [PDF]

Zitiervorschau

Capitolul I LIMBAJUL ÎN CONTEXTUL COMUNICĂRII ŞI AL EVOLUŢIEI PSIHICE GENERALE A OMULUI Limbajul manifestă o competenţă proprie creierului uman, prin utilizarea simbolică a unui sistem arbitrar de semne (limba), a cărei natură este fie sonoră (cuvântul), fie vizuală (scrisul). Pentru înţelegerea complexităţii producerii fenomenului de limbaj , cercetările recente au scos la iveală noi date care aruncă o oarecare nedumerire

asupra rolului jucat de elementele implicate în organizarea şi manifestarea limbajului. Cu toate că literatura de specialitate s-a îmbogăţit din punct de vedere psihologic, rămâne încă un câmp deschis noilor investigaţii, menite să precizeze cu mai mare exactitate constituirea şi dezvoltarea limbajului în contextul comunicării totale şi al evoluţiei psihice generale a omului. Nu vom minimaliza importanţa abordării tuturor elementelor de neurofiziologie a limbajului, dar referirile, în principal, vor fi axate pe acele caracteristici ce sunt necesare pentru înţelegerea actului de emisie şi percepere verbală.

1.1.

Sisteme implicate în comunicarea orală

În comunicarea verbală (orală) sunt implicate o serie de sisteme aferente şi eferente. Activitatea acestora se desfăşoară în mod unitar, asigurând, în acelaşi timp, emisiunea şi recepţionarea vorbirii.

Aceste sisteme presupun existenţa unor receptoare şi efectoare, ca organe de recepţie şi execuţie ale actului de comunicare. Sistemul aferent este format din analizatorul auditiv cu rol predominant în recepţia vorbirii, la omul normal, analizatorul vizual, care are un rol predominat la surzi, analizatorul tactil cu un rol predominant în perceperea limbajului scris, la nevăzători, şi analizatorul kinestezic, cu importanţă atât în emitere, cât şi în scriere. Sistemul eferent este alcătuit din elementele motrice care pun în funcţiune aparatul de emisie nu numai pentru vorbirea sonoră, dar şi pentru vorbirea interioară (limbajul intern). De asemenea, elementele motrice determină funcţionarea mâinii în actul de scriere şi de comunicare printr-o serie de mijloace ajutătoare: gest, desen etc.

1.2.

Aparatul periferic al vorbirii

Aparatul periferic al producerii vorbirii sonore, din punct de vederemorfo-funcţional, este format din cavitatea bucală, în componenţa căreia intră limba, buzele, bolta palatină şi arcadele dentare. Un rol important în fonaţie îl reprezintă şi faringele, laringele, nasul şi traheea. Aceste componente îndeplinesc şi funcţii organice (deglutiţia, respiraţia etc), senzoriale sau instinctuale (emoţiile). Sistemul periferic al recepţiei vorbirii este constituit din aparatul auditiv, format din urechea propriu-zisă, căile de conducere a impulsurilor auditive şi centrii auditivi din cortex; aparatul vizual şi aparatul tactil, ultimele două având un rol însemnat în cazurile de deficienţe senzoriale, dar participă şi la omul normal, în facilitarea perceperii vorbirii. După N.I. Jinkin, aparatul periferic al vorbirii sonore este format din trei componente: energetic, generator şi rezonator. Pentru sonorizarea vocii şi perceperea intensităţii ei este nevoie de o

anumită energie a aerului expulzat din plămâni. Din plămâni, aerul trece prin trahee, prin cavitatea nazală şi cea bucală, iar în ceea ce priveşte viteza şi fluxul aerului îşi au rolul lor şi muşchii abdominali, muşchii intercostali, muşchii netezi ai arborelui traheo-bronhial, cât şi diafragma. S-a observat că vorbirea sonoră normală are loc numai în timpul expiraţiei, iar în cazurile de bâlbâială sau de dislalie gravă, logopatul se poticneşte în timpul inspiraţiei, ceea ce contribuie la accentuarea dificultăţii. Laringele şi coardele vocale, pe de o parte, limba, buzele, arcadele dentare, bolta palatină, pe de altă parte, formează componenta generatoare, iar cavitatea toracică, gura, faringele cu ramificaţiile sale (laringofaringele, orofaringele), cât şi cavitatea nazală şi nazofaringiană alcătuiesc componenta rezonatoare. Prezenţa unor anomalii la nivelul vorbirii pot conduce la

organelor periferice de emitere a

dislalii mecanice accentuate, care fac imposibilă

vorbirea sonoră. Rinolaliile cauzate de malformaţii congenitale labio-maxilopalatine, exercită un rol negativ atât asupra vorbirii, cât şi asupra dezvoltării psihice în general şi a formării personalităţii. În cazul anomaliilor organului auditiv, perceperea vorbirii se realizează, în principal, pe baza labiolecturii, în care analizatorul vizual joacă un rol fundamental. 1.3.

Mecanismele neurofiziologice ale limbajului

Pentru producerea vorbirii şi pentru recepţia ei este imperios necesară integritatea funcţiilor creierului, care coordonează, analizează şi emite conţinutul limbajului. Ca urmare a stimulărilor neuronilor motori de către impulsurile aferente, ia naştere activitatea de vorbire. În desfăşurarea normală a vorbirii se înscriu o serie de centri nervoşi, situaţi pe tot traiectul encefalului şi care pun în mişcare, pe baza impulsurilor, musculatura organului fonoarticulator. Rolul hotărâtor în activitatea psihică superioară îl are scoarţa cerebrală.

Conform cercetărilor moderne, limbajul are o localizare dinamică, ceea ce înseamnă că la producerea lui participă o arie vastă de zone şi că există posibilitatea ca unele funcţii ale zonelor afectate să fie preluate de către zonele rămase sănătoase. în felul acesta, mecanismele neurofiziologice ale limbajului capătă o interpretare sistematică. Luria arată că, în funcţie de gradul leziunilor cerebrale şi întinderea lor, au loc perturbări ale diferitelor verigi ale activităţii de limbaj. Astfel, lezarea ariei posterioare superioare a temporalului stâng determină perturbări în discriminarea fonemelor şi în audiţia verbală, provocând afazia acustico-agnostică. Când sunt lezate ariile temporo-occipitale şi parietooccipitale, este tulburată înţelegerea relaţiilor logico-gramaticale şi, ca atare, apare afazia semantică. Când este lezat lobul frontal, subiectul nu poate urmări vorbirea şi nu poate diferenţia şi sintetiza cuvintele, ca purtătoare de sens, în cadrul unui context. Frecvente fenomene caracteristice tulburărilor de pronunţie apar atunci când are loc afectarea ariilor post-centrale din emisfera stângă. Atunci când propria voce este auzită de către vorbitor cu o oarecare întârziere, aşa cum a fost provocat acest fapt în mod experimental de către Lee (1950) şi Fairbanks (1955), s-a constatat scăderea sau creşterea anormală a intensităţii vocii, tulburări în pronunţia şi articularea fonemelor, apariţia disritmiilor şi a tulburărilor de cadenţă prin inhibarea vorbirii. Ca atare, feed-back-ul auditiv, care intervine în reglajul vorbirii, nu funcţionează normal, iar funcţia de control şi de modelare a manifestărilor vocale nu poate fi îndeplinită. În realizarea limbajului participă zone speciale ale cortexului care, pe baza datelor citoarhitectonice, la majoritatea oamenilor sunt localizate în emisfera stângă. Dominarea uneia din emisferele cerebrale este în funcţie şi de relaţia dintre sistemele aferente şi eferente specifice fiecărui individ. Limbajul, ca una din funcţiile puternic localizate, are totuşi un câmp vast de proiecţie în cortex. Reglarea mişcărilor organelor periferice ale vorbirii se realizează în funcţie de impulsurile primite de centrii nervoşi din cortex, pe calea aferentaţiei

inverse, şi care transportă informaţii despre modul cum s-au realizat mişcările necesare la nivelul periferic. Impulsurile nervoase, care constituie aferentaţia inversă, circulă în primul rând pe cale auditivă. Atunci când mişcările organului periferic nu sunt conforme cu comanda dată de centrul din cortex, se retrimite o nouă comandă pentru corectarea acestora.

1.4.

Factori implicaţi în percepţia vorbirii

Primul dintre factorii implicaţi în perceperea vorbirii şi a informaţiilor conţinute, este reprezentat de faptul că, cuvintele trebuie să aibă o anumită intensitate peste valoarea de prag a analizatorului auditiv şi să poată fi diferenţiate faţă de zgomotele de fond. Intensitatea diferitelor sunete din cadrul cuvintelor nu este uniformă, fenomenul fiind dependent de frecvenţa sunetelor în cuvinte. Astfel, în majoritatea situaţiilor, vocalele au o intensitate mai mare decât consoanele. Un alt factor important în percepţia vorbirii este acela al compoziţiei spectrale şi care se poate raporta, de asemenea, tot la frecvenţa şi relaţia dintre diferitele sunete ce alcătuiesc cuvintele. De exemplu , vocalele au un spectru de frecvenţă înalt, consoanele deschise au un spectru de frecvenţă medie, iar consoanele închise (în special guturalele - h, g, ) au un spectru de frecvenţă scăzut. Datorită acestor caracteristici, se poate aprecia că unele cuvinte sunt „înalte", altele „medii", iar altele „joase". În funcţie de aceste caracteristici, cuvintele respective capătă o serie de particularităţi în procesul identificării şi al diferenţierii. Este ştiut că toate cuvintele înalte se percep mai uşor decât cele joase. Ultimul factor important în percepţia auditivă îl constituie coeficientul de descifrabilitate, el semnificând rezistenţa percepţiei auditive la influenţele care o pot deranja (M. Golu, 1975, pag. 243-244). Datorită capacităţii de integrare şi compensare a structurilor nervoase,

percepţia auditivă este capabilă să reziste la influenţele perturbatoare. În comunicarea verbală, în percepţia auditivă nu se recepţionează fiecare sunet în parte, ci structurile fonematice ale cuvintelor şi propoziţiilor unitare. În cazul unor perturbaţii la nivelul pronunţiei, percepţia vorbirii nu se perturbă din cauză că individul are elaborate anumite deprinderi în vederea perceperii închegate a vorbirii. Cu toate acestea în anumite situaţii de dislalie gravă, la nivelul percepţiei au loc perturbaţii care fac ca logopatul să nu mai poată identifica, diferenţia şi integra unităţile fonetice în toturi închegate, purtătoare de semnificaţie. Literatura modernă de specialitate a acumulat un bogat material şi despre modul cum se realizează componentele structurale ale limbii şi limbajului.

1.5.

Teorii ale achiziţiei limbajului

Cercetările efectuate asupra modului în care limbajul este achiziţionat au dus la formularea mai multor teorii. 1.5.1. Teoria învăţării

Skinner citat de Malim (1999), susţine o teorie a învăţării care poate avea influenţe benefice asupra procesului dezvoltării limbajului la copilul surd . El împarte conduita cerebrală în trei părţi: nevoia de comunicare, dorinţa de comunicare şi răspunsuri de tip ecou. Nevoia de comunicare este răspunsul determinat de declanşarea unor nevoi. De exemplu senzaţia de sete determină copilul să emită sunete care aproximează cuvântul “sete”; dacă această comunicare este rezonabilă atunci are loc întărirea prin faptul că va obţine apa şi va determina şi repetarea sau corectarea cuvântului de către adult. Dorinţa de comunicare este răspunsul la stimulii din mediul înconjurător care stârnesc curiozitatea copilului. Copilul va spune ceva asemănător

cuvântului “pisică”, indicând în acelaşi timp animalul, şi adultul va întări comportamentul verbal. Răspunsurile de tip ecou sunt situaţiile în care copiii imită cuvintele ce exprimă dorinţele şi primesc pentru aceasta întăriri de la cei care-i îngrijesc. Aceste întăriri stimulează copilul să folosească iarăşi cuvântul. 1.5.2 Natura interacţionistă a vorbirii adultului Conform acestei teori vorbirea se axează în special pe comportamentul şi caracteristicile nou-născutului şi pe activităţile specifice ale persoanei ce are grijă de el. De cele mai multe ori adulţii vorbesc ca şi cum copiii i-ar înţelege. Vorbirea lor dovedeşte faptul că ei văd copiii ca pe nişte persoane cu sentimente, dorinţe, trebuinţe şi preferinţe. O simplă mişcare

a copilului

determină apariţia unui comportament verbal din partea adultului. Propoziţiile adultului sunt de multe ori sub formă de întrebare la care tot ei răspund în locul copiilor. Adulţii presupun faptul că în spatele comportamentului copilului se află o intenţie. 1.5.3 Teora ineistă Chomsky a dezvoltat o teorie ineistă a dezvoltării limbajului care a avut un impact major în educaţie şi psihologie în ultimii treizeci de ani. Conform acestei teorii adulţii pot înţelege şi produce o infinitate de propoziţii pe care nu le-au auzit niciodată şi deci nu aveau cum să le înveţe. El susţine că fiinţele umane au un mecanism nativ de generare a limbajului pe care el îl numeşte mecanism central de achiziţionare a limbajului (Language Acquisition Device sau LAD). În sprijinul teoriei sale Chomsky aduce date lingvistice. El arată că, chiar dacă limbile diferă între ele prin caracteristici de suprafaţă, pe care le

numeşte structură de suprafaţă, au similarităţi de bază în compoziţia lor, denumite de el structura profundă. Structura include relaţiile gramaticale dintre subiect şi predicat şi posibilitatea de a pune întrebări, de a da comenzi şi exprima negaţii. Chomsky susţine că propoziţiile pot avea aceeaşi structură de suprafaţă dar structuri profunde diferite. Structura de suprafaţă a propoziţiei este reprezentată de cuvintele ce apar. Structura profundă se referă la intenţia propoziţiei. În acelaşi mod, două propoziţii pot avea structuri de suprafaţă diferite, dar aceeaşi structură profundă (Shore, 1995). Chomsky sugerează faptul că prin intermediul regulilor intuitive, preverbale, denumite de el gramatică generativă, indivizii transformă structura de suprafaţă în structură profundă şi invers. Interpretarea unei propoziţii (înţelesul) este în relaţie cu procesul; altfel spus, trebuie găsită structura de profunzime, produsă de componenta de bază a gramaticii şi rezultată în structura de suprafaţă (Carvallo, 1992). Gramatica generativă face distincţie între o competenţă şi performanţă. Competenţa este considerată o caracteristică abstractă a cunoştinţelor despre limbaj ale unei persoane. Performanţa este procesul ce determină ce va spune un vorbitor sau cum va fi înţeleasă o propoziţie într-un anumit context. Performanţa se bazează pe competenţă şi pe factorii extralingvistici. Competenţa şi performanţa sunt complementare (Carvallo, 1992). Regulile gramaticii generative sunt biologic întipărite în funcţionarea organismului uman. Chomsky nu susţine faptul că un copil este genetic predispus spre învăţarea unei limbi, ci doar faptul că un nou născut posedă capacitatea de a genera reguli productive. 1.6.

Teorii despre fonaţie

Fonaţia rezultă din acţiunea componentelor „segmentului generator” asupra coloanei de aer expirator ce iese din plămâni. Problema fundamentală

din fiziologia fonaţiei rămâne comportarea coardelor vocale în actul vocal sau aşa-zisa vibraţie a coardelor vocale. Cele mai importante teorii sunt: teoria mecanică

a

fonaţiei;

teoria

mioelastică;

teoria

aerodinamică;

teoria

neurocronaxică; teoria muco-ondulatorie. 1.6.1. Teoria mecanică Această teorie a dovedit experimental că laringele este organul fonaţiei. Teoria mecanică a fost admisă până la sfârşitul secolului al XIX–lea. 1.6.2. Teoria mioelastică Teoria mioelastică explică mecanismul de vibraţie al coardelor vocale printr-o ruptură a echilibrului stabilit între tensiunea coardelor vocale şi presiunea subglotică. Mişcarea coardei vocale în afară este determinată de presiunea exercitată de coloana de aer, iar revenirea este realizată datorită forţelor mioelastice. 1.6.3. Teoria aerodinamică Nu forţele mioelastice

contribuie la revenirea coardelor vocale în

poziţia de echilibru, ci de un act de aspiraţie consecutiv scăderii presiunii subglotice după fiecare deschidere explozivă a glotei. 1.6.4. Teoria neurocronaxică Vibraţia coardelor vocale este coordonată de mecanisme nervoase de origine encefalică.. Teoria neurocronaxică nu poate explica toate posibilităţile actului fonator, mai ales în ceea ce priveşte vocea cântată.

1.6.5. Teoria muco-ondulatorie Vibraţia coardei vocale nu este decât o ondulaţie a mucoasei ce alunecă pe submucoasa sa foarte laxă. Se susţine că modulaţia mucoasei este determinată de curentul de aer inspirat sau expirat. 1.7.

Elemente de fonetică articulatorie şi acustică

Din punct de vedere acustic şi fiziologic, sunetele limbii umane se împart în două categorii, în vocale şi consoane. Vocalele sunt tonuri, sunete muzicale cu oscilaţii periodice şi cvasiperiodice. Consoanele sunt zgomote sau combinaţie între zgomote şi tonuri. Există şi o categorie intermediară: sonante “l”, ”m”, ”n”, ”r” care conţin atât zgomote cât şi tonuri, predominând acestea din urmă. Consoanele surde sunt zgomote. Consoanele sonore sunt zgomote şi tonuri, predominând zgomotele. a) Din punct de vedere fiziologic, vocalele au câteva trăsături proprii comparativ cu consoanele: b) La articularea vocalelor aerul provenit din plămâni trece liber prin cavitatea bucală sau nazală, fără a întâlni nici un obstacol. La articularea consoanelor curentul de aer întâlneşte anumite obstacole pe care trebuie să le depăşească. Obstacolele sunt rezultatul închiderii complete a unor organe articulatorii sau doar a apropierii acestora. Exemplu: la “p”, “b”, “m” – închiderea este completă, formează o ocluzie urmată de deschidere cu eliminarea aerului prin explozie; la “ş”, ”z”, ”s” – organele articulatorii se apropie, formând o constricţie; la trecerea aerului se obţine o fricţiune. c) La vocale efortul expirator este mai puţin puternic decât la consoane. Dintre consoane efortul respirator cel mai puternic se observă la consoanele explozive surde: ”p”, “t”, ”k”. d) La pronunţia vocalelor, organele articulatorii sunt tensionate (încordate) în mod simultan şi egal. La pronunţarea consoanelor, tensionarea se produce într-un singur punct şi anume în regiunea locului de articulare. e) Pentru pronunţia vocalelor este necesară prezenţa vocii produsă de vibraţia coardelor vocale. Pentru pronunţia consoanelor situaţiile sunt diferite. Sonantele şi consoanele sonore se pronunţă cu voce, iar consoanele surde, fără voce. Uneori vocea este înlocuită printr-un zgomot specific, produs de frecarea curentului de aer respirator, de pereţii unei deschizături formate de coardele vocale (glota). Aceasta se întâmplă la vorbirea în şoaptă.

II. RINOLALIA 2.1. DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA RINOLALIEI

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de rinolalie derivă din cuvintele greceşti: rhis, rhinos care înseamnă nas şi lalia care înseamnă vorbire. Potrivit unei traduceri directe, noţiunea desemnează vorbirea pe nas. Rinolalia se evidenţiază prin

amplificarea sau diminuarea rezonanţei

sunetelor în cavităţile supraglotice, fie datorită comunicării buco-nazale, fie prin obstrucţia anterioară sau posterioară a căilor nazale. In cazul despicăturilor palatale neoperate sau operate (închise) după perioada verbală şi după formarea unor deprinderi de pronunţie, se constată apariţia unor sunete parazitare, neexistente în limba română (menite să înlocuiască sunetele pe care subiectul nu le poate pronunţa) care poartă numele de sunete vicariene. Pe parcursul timpului s-a constatat utilizarea unei game variate de termeni, sinonimi ca înţeles, cu cel de rinolalie. Astfel de termeni sunt: "nazonare", "nazalizare", sau "vorbire nazonată". În procesul vorbirii curente, sau al pronunţiei izolate al unor sunete sau silabe, este foarte dificil să se delimiteze actul fonaţiei de cel al articulaţiei, întrucât cele două procese se suprapun, în foarte mare măsură. Datorită acestui fapt, vorbirea multor persoane cu rinolalii grave este foarte afectată, fiind greu de înţeles. Noţiunea de rinolalie a fost introdusă în anul 1877 de către Kussmaul 1

într-o monografie dedicată "tulburărilor de vorbire". Pentru Launay CI., Borel-Maisonny S., rinofonia este termenul care defineşte "alterarea timbrului vocii datorită unei comunicări permanente, chiar minime, între cavitatea orală şi cea nazală"2. Aceiaşi Borel-Maisonny şi V. Veau3 propun folosirea noţiunilor de "nazalizare", "nazonare" sau "deperdiţie nazală" pentru unele zgomote specifice ce se suprapun peste sunetul fundamental-vocal, perturbând astfel pronunţia şi inteligibilitatea vorbirii. În rinolalia derivată din existenţa sau închiderea tardivă a unor forme de despicătură palatală 5, apar tulburări combinate şi complexe de pronunţie, articulare şi rezonanţă. O astfel de tulburare poartă numele depalatolalie. Întregul aspect sonor al comunicării palatolalicilor este afectat: ritmul vorbirii este sacadat, subiectul vorbind de multe ori pe inspiraţie, sunetele sunt articulate nediferenţiat (datorită modificării bazei articulatorii), iar timbrul vocii este puternic nazonat. De multe ori este afectat şi ritmul şi fluenţa vorbirii. Astfel, palatolalia apare ca fiind o urmare a unei deficienţe anatomofrziologice (mai bine spus genetice, în multe cazuri), care duce la îngreunarea înţelegerii vorbirii palatolalicului, datorită capacităţii reduse de pronunţie a fonemelor, fie izolat, fie coarticulat. De aceea, vorbirea palatolalicilor este atât de deficitară încât le îngreunează uneori, până la imposibilitate, comunicarea verbală, mai ales cu persoane puţin familiarizate cu o astfel de vorbire. Rezultă că inteligibilitatea vorbirii unor astfel de persoane este, în atari cazuri, foarte grav afectată, fapt ce conduce la apariţia şi instalarea unor complicaţii de natură psihică şi socială cu efecte de lungă durată asupra integrăii şcolare, sociale şi profesionale a subiecţilor. Potrivit lui West R. şi Kennedy L. (1947), tulburările de tip rinolalic apar ca urmare a rinofoniei, care se concretizează în amplificarea sau diminuarea rezonanţei sunetelor în cavităţile supraglotice prin comunicarea buco-nazală sau prin obstrucţia nazală7.

Anumite defecte anatomice sau funcţionale (precum şi unele combinate) şi cele ale sfincterului palato-faringian conduc la amplificarea sau "hiper" nazalizarea vorbirii, în unele cazuri, sau la "hipo" rezonanţa nazală fapt ce afectează atât pronunţia cât, mai ales, inteligibilitatea vorbirii celui în cauză. 2.2. CLASIFICAREA RINOLALIEI

În

literatura de specialitate se cunosc două tipuri de clasificări ale

rfnolaliilor: a)

cea efectuată de către Nor Kamaruzaman Esa;

b)

cea efectuată de către Stinchfield şi Robinson, o clasificare mai

veche din anul 1931. Potrivit primei clasificări, se disting două grupe sau două tipuri de rinolalii: 1. Rinolalia clama (închisă), care mai este denumită şi "hiponazalitate", în care sunt afectate sonantele nazale "m" şi "n", vorbirea având o rezonanţă de sunete venite "din butoi" şi 2.

Rinolalia aperta (deschisă), cunoscută şi sub denumirea de

"hipernazalitate". în această formă de rinolalie sunt distorsionate, de regulă, toate sau aproape toate consoanele şi în cazurile mai grave şi vocalele, inclusiv cele deschise. După clasificarea propusă de către Stinchfield

şi Robinson sunt

următoarele patru tipuri de rinolalie: 1. Rinolalia megauvulica - determinată de alungirea (creşterea mărimii) sau hipertrofierea uvulei; 2.

Rinolalia microuranica - determinată de lungimea insuficientă a

palatului moale şi a uvulei; 3. Rinolalia uranoschismatica - determinată de despicături ale palatului dur, moale sau ale ambelor;

4.

Rinolalia renotraumatica - determinată de distrugeri al palatului ca

urmare a unor traumatisme. -

Rinolalia megauvulica se datorează, aşa după cum este recizat mai

sus,unei hipertrofieri a palatului moale şi a uvulei, fapt ce onduce la dificultăţi majore sau la imposibilitatea scurgerii aerului prin fincterul palato-faringian spre căile nazale. în alte clasificări aceasta poartă urnele de rinolalie închisă posterioară. - Rinolalia microuranica, determinată de insuficienta lungime palatului moale. Spre deosebire de forma prezentată mai sus, în situaţiile de insuficientă dezvoltare a palatului moale si a uvulei (sunt şi cazuri în care ceasta lipseşte complet), sfincterul palato- faringian nu poate funcţiona datorită insuficienţei sale constituţionale. Ca urmare, unda de aer expirator e scurge în totalitate, sau în cea mai mare parte pe căile nazale, conducând i ceea ce se numeşte rinolalie deschisă. - Rinolalia urano schismatic a este determinată de despicături ale palatului (dur, moale sau a ambelor). Malformaţiile congenitale ale palatului neoperate sau operate incorect (în sensul rămînerii unor resturi de lespicături sau alte greşeli, precum şi efectuarea operaţiilor de închidere lupă perioada verbală, adică după ce copilul are peste 3-4 ani) conduc la ipariţia unor astfel de forme de rinolalie. - Rinolalia renotraumatica este determinată de distrugeri ale >alatului datorate unor traume. După opinia lui M.Guţu, avînd în vedere aspectul exterior al nodificării timbrului sunetelor, se disting următoarele forme de rinolalie8: Rinolalia deschisă (aperta), denumită şi hiperrinolalie, apare atunci ;când unda expiratorie se scurge pe cale nazală şi în pronunţia sunetelor )rale. Hipernazalizarea se referă la creşterea rezonanţei nazale a vocii, caracteristică asociată, în general, cu o funcţie velo-faringiană deficitară ipăruta ca urmare a lipsei de separare dintre cele două cavităţi: cea orală şi ;ea nazală.

Rinolalia închisă (claasa), denumită şi hiporinolalie, în cazurile când n pronunţia sonantelor nasale m şi n aerul expirtor este obturat total sau marţial, de diferite obstacole existente pe căile nasale cum ar fi vegetaţiile idenoide, polipi, cornete nasale etc, pronunţia acestora fiind afectată, în timp ;e celelalte sunete se pronunţă corect. Rinolalia mixtă (mixta), atunci când în vorbirea uneia şi aceleiaşi persoane coexistă, în diferite combinaţii, atât nasalitate deschisă cât şi cea închisă. în astfel de cazuri este importantă se determine forma dominantă de rinolalie şi cauzele acesteia. După înlăturarea cauzei (sau a cauzelor), se va începe programul terapeutic cu forma mai uşoară, până la deplina automatizare a noilor deprinderi de pronunţie, pentru evitarea pericolului recidi varii. Diagnosticul diferenţial al rinolaliei se face prin examinarea mobilităţii vălului palatal (respectiv funcţionalitatea acestuia) şi amânarea direcţiei de scurgere a undei de aer expirator. Potrivit criteriului etiologic, rinolalia deschisă cuprinde două forme: 1.

Rinolalia deschisă funcţională: este cauzată de nefuncţiona-litatea vălului palatin, în condiţiile unei integrităţi anatomica a acestuia şi a muşchilor faringieni. Aceştia prezintă deseori o mobilitate redusă, insuficientă pentru a realiza închiderea faringo-nazală ce asigură comunicarea dintre nas şi faringe. Vălul palatin flasc coboară, mărind astfel cavitatea de rezonanţă nazo-faringiană, şi sporind în acest fel şi nazalizarea vorbirii.

Următoarele cauze produc rinolalia funcţională: a)

lipsa de tonicitate a vălului, determinată de impulsuri nervoase slabe

sau atoniei musculare la copiii debili şi bolnăvicioşi; b)

deprinderi greşite de pronunţare, prin tărăgănarea cuvintelor, de

către copiii leneşi sau răsfăţaţi; c)

ca urmare a oferirii unor modele greşite de pronunţie, copiii pot

imita aceste modele în perioada de însuşire a limbajului, modele ce se fixează

apoi ca deprindere de vorbire; d)

la unii copii se produc obstacole patologice în urma difteriei sau a

hipertrofierii amigdalelor palatine producînd o rinolalie închisă. După înlăturarea acestor obstacole copii rămîn cu deprinderea de a nu folosi vălul palatal în vorbire, producîndu-se astfel rinolalia deschisă. Nefolosirea timp îndelungat a vălului palatal (care are o structură musculară) poate conduce la atrofierea sa, fapt ce-i poate reduce funcţionalitatea până la dispariţia ei; e)

tulburări de respiraţie, la copiii cu tulburări de ritm a vorbirii, mai

ales la aceia cu vorbire accelerată; f)

anumite deficienţe de auz, sau tulburări ale auzului fonematic nu

permit distingerea vorbirii orale de cea nazală. In această formă predomină nazalizarea consoanelor, mai ales a celor explosive şi semioclusive, a celor din grupa siflantelor şi a vibrantei r. > 2. Rinolalia deschisă organică: se datorează, mai ales: a)

paraliziilor de natură centrala sau periferică a vălului palatin sau

lezării dizartrice a neuronilor superiori sau inferiori; b)

unor malformaţii congenitale ale vălului palatin (vălul prea scurt,

lipsa uvulei sau uvula despicată - bifida); c)

ca urmare a unor infecţii ce au afectat ţesutul vălului palatin, printre

astfel de infecţii se numără şi sifilisul, chiar şi cel congenital, şi tuberculoza; d)

vegetaţiile adenoide şi cornetele nazale hipertrofiate după extirparea

lor chirurgicală, prin deblocarea căilor nazale, vorbirea copilui se transformă dintr-o rinolalie închisă într-o rinoalie deschisă; e)

despicăturilor palatale, în special a celor mediane şi posterioare,

atunci când închiderea lor nu se face înaintea perioadei verbale. Rinolalia produsă ca urmare a unor despicături palatale poartă numele de palatolalie. Pentru clasificarea formelor rinolaliei închise se disting două criterii: cel etiologic şi criteriul locului unde se afâ obstacolul pe traiectul naso-aringian.

Potrivit criteriului etiologic, se întîlnesc două forme de rinolalie închisă: 1.

Rinolalia închisă funcţională, cauzată de o închidere defectuoasă a

sfincterului faringo-nasal de către vălul palatin, în timpul pronunţiei; .

Rinolalia închisă organică, cauzată de unele anomalii ale cavităţii

nasale şi faringo-nasale, anomalii ce împiedică total sau parţial scurgerea pe această cale a undei exipiratorii şi ca urmare afectează si fonaţia nasală a sonantelor M şi N. Cele mai frecvente cauze ce produc tulburări ale vorbirii de acest fel sunt: hipertrofii ale mucoasei nasale, vegetaţiile adenoide,' hipertrofia cornetelor nasale şi deviaţiile de sept. Această formă de rinolalie poate apărea şi ca o consecinţă a hipoacuziei sau a unor deficienţe grave la nivelul auzului fonematic, cauze ce reduc total sau parţial controlul auditiv asupra pronunţiei. înlăturarea lor se face pe cale medicală, în special pe cale chirurgicală. În funcţie de localizarea obstacolului pe traseul nasal, rinolalia poate fi: Rinolalie închisă anterioară: este cea care apare ca o consecinţă a obturării pasajului de legătură dintre cavitatea faringiană şi exterior, împiedicând aerul expirator să se scurgă pe cale nazală. Datorită acestui fapt sunetele nazale M şi N primesc o rezonanţă specifică, aceea de "fund de sac" sau de a vorbi "din butoi". O altă consecinţă pentru corectare este aceea că adeseori persoanele cu o astfel de rinolalie se obişnuiesc să vorbească cu vălul palatului relaxat, iar după înlăturarea cauzei poate apare o rinolalie deschisă; Rinolalia închisă posterioară mai poartă numele de adenoidală. Ea apare la persoanele cu hipertrofii amigdaliene, care blochează cavitatea faringeală şi astfel scurgerea undei respiratorii pe cale nazală. In unele cazuri este posibil ca amigdalele adenoide să obtureze şi trompa lui Eustache, împiedicând comunicarea urechii medii cu cavitatea bucală, fapt ce conduce la diminuarea sensibilităţii auditive. Vorbirea persoanelor cu rinolalie închisă posterioară se caracterizează prin omisiunea sonantelor nazale "m" şi "n" mai ales în coarticulatie cu

explosivele "p" şi "b" (pentru m) iar "n" este de regulă omisă în coariculare cu "t" şi "d". Arnold G.E. (1972) menţionează următoarel cauze ale rinolaliei: Deformări constituţionale ale palatului şi ale vălului palatului (despicăturile congenitale menţionate mai sus); Anumite defecte dobîndite (pareze şi/sau semipareze ale vălului) consecutive unor infecţii virotice sau traume; Tulburări ale funcţiei vălului palatin. Modalităţile de producere a rinolaliei sunt următoarele: a) Insuficienţa velară conduce la impiedicarea formării istmului velofaringian necesar separării celor doi rezonatori, oral şi nazal, în funcţie de care apare rezonanţa specifică. Prin scurgerea nazală a undei de aer expirator, presiunea intra-orală scade, iar vorbirii i se adaugă o hipemazalizare care poate afecta, fie numai vocea conducând la o rinofonie, fie afectează vorbirea în întregul ei conducând la o rinolalie deschisă. b) Obstrucţia nazală şi blocarea farigelui de către vegetaţii adenoide hipertrofiate; tumori instalate în cavităţile rinofaringelui sau ale faringelui, determină rinofonia închisă (clausa). Sunt afectate sonantele nazale M şi N, iar vobirea primeşte o rezonanţă de fund de sac datorită faptului că presiunea intraorală se poate realiza şi fără o participare a rezonatorului nazal. Rinolalia poate fi anterioară sau posterioară, în funcţie de locul de plasare a obstrucţiei nazofarigiene. c) în situaţiile în care acţionează factori din ambele grupe, prezentate mai sus, se instalează rinofonia sau rinolalia mixtă (mixa).

2.3. Comun şi pecific în dislalie şi rinolalie

Atât în dislalie cât şi în rinolalie există o serie de elementele comune şi altele specifice. Deosebirile şi asemănările pot fi privite în două planuri: pe de o parte, din punctul de vedere al etiologiei, iar pe de altă parte, din punctul de vedere al simptomatologiei, al manifestărilor caracteristice dislaliei, rinolaliei şi disartriei. Având în vedere aceste particularităţi, în literatura de specialitate, unii autori înglobează rinolalia în dislalie, în timp ce alţii le descriu ca tulburări de vorbire distincte. Dislalia şi rinolalia sunt considerate ca fiind două tulburări de vorbire cu elemente specifice, dar şi cu o serie de aspecte comune, mai ales în domeniul articulării şi emisiei sunetelor. Din punct de vedere etiologic, există factori care provoacă, în exclusivitate, rinolalia sau dislalia, dar sunt şi o serie de cauze care determină atât fenomene dislalice, cât şi fenomene rinolalice. Pornind de la aceste premise, metodele şi procedeele de corectare a vorbirii dislalice se pot folosi eficient şi în activitatea cu rinolalicii, pentru înlăturarea tulburărilor de pronunţie.

în

acelaşi

timp

(concomitent

sau

după

corectarea

fenomenelor dislalice), se pot utiliza metode specifice şi pentru corectarea altor deficienţe caracteristice în rinolalie. Sunetele cele mai afectate, ca de altfel şi în dislalie, sunt cele din grupa siflantelor, deoarece pronunţarea lor presupune o undă a suflului puternică şi concentrată care nu se poate realiza din cauza scurgerii aerului prin cavitatea nazală. în cazul acesta, siflantele sunt omise, dând impresia că se „pierd" pe parcursul pronunţiei sau că sunt înlocuite cu un sunet „spart". Spre deosebire de această accentuată labilitate, caracteristică rinolaliei, când, de fapt nu pot fi prevăzute tipurile de manifestări (substituiri, omisiuni etc. ), orice fiind posibil şi chiar diferit de la un caz la altul, în dislalie, după cum s-a văzut, deformările, omisiunile, substituirile şi chiar adăugirile se produc după unele reguli, cum ar fi: substituirea unui sunet cu un alt sunet apropiat, ca emisie, care presupune mişcări ale elementelor aparatului fonoarticulator

relativ asemănătoare; deformarea sunetelor cu un grad mare de dificultate în emitere

şi o sincronizare mai

deosebită între componentele aparatului

fonoarticulator; omiterea sunetelor „dificile" şi care apar mai târziu în dezvoltarea ontogenetică a copilului; omiterea, deformarea şi substituirea sunetelor care se află în grupuri consonantice bi- şi trisilabice; frecvent, dislalia se localizează la nivelul sunetelor, în timp ce rinolalia se poate extinde şi la nivelul silabelor, în rinolalia deschisă sunt afectate, mai mult sau mai puţin, şi vocalele, în timp ce în dislalie, tulburările lor sunt rar întâlnite sau sunt neînsemnate. Cel mai profund sunt afectate vocalele î, i, u, iar cel mai puţin, vocala a. Prin tulburarea vocalelor, vorbirea devine deosebit de dezagreabilă, datorită

prezenţei

accentului

exagerat.

S. Borel-Maisonny arată că prin

aceasta, vocea capătă un timbru atât de neplăcut încât se poate compara cu pronunţarea dintr-un butoi. În rinolalia deschisă, cel mai puţin sunt afectate sunetele m şi n, deoarece pronunţarea lor normală se efectuează prin participarea preponderentă a căii nazale. Fenomenele specifice rinolaliei organice deschise se întâlnesc şi la rinolalicii de tip funcţional, numai că amploarea şi gravitatea sunetelor tulburate sunt mai diminuate. în rinolalia deschisă funcţională, apar fenomene frecvente şi inversări de sunete sau silabe, ca precizie

a

urmare

a

lipsei

de

sincronizare

şi

aparatului fonoarticulator în timpul emisiei. în dislalie, apar

fenomene similare şi datorită lipsei de exerciţiu a aparatului fonoarticulator. Spre deosebire de rinolalia deschisă, în rinolalia închisă sunt prezente, pe lângă tulburarea de pronunţie şi deficienţele de rezonanţă nazală, în sensul lipsei rezonanţei nazale, provocată de suflul de aer care nu poate parcurge cavitatea nazală. în cazul acesta sunt afectate, în primul rând, sunetele nazale (m şi n), care erau mai puţin tulburate în rinolalia deschisă. Sunetele nazale, fie că sunt omise, fie că sunt substituite cu b şi d. în rinolalia închisă de tip organic, unda expiratorie este împiedicată total sau parţial să iasă pe cale nazală, din

cauza unor deficienţe ale cavităţii faringo-nazale provocate de vegetaţiile adenoide,

polipi,

deviaţii

diminuează „sforăitul" nazal,

de

sept

etc.

După adenoidectomizare se

dar se poate menţine nazonarea sunetelor.

Sforăitul nazal influenţează pronunţia majorităţii sunetelor şi în special a celor siflante. Şi hipoacuzia poate determina fenomene rinolalice, dar predomină tulburările de pronunţie caracteristice dislaliei prin substituirea majorităţii sunetelor cu consoanele: p, b, v, g, s, j. Rinolalia închisă de tip funcţional apare în urma funcţionării defectuoase a muşchilor sau a vălului palatin, care nu pot deschide traiectul nazal în timpul pronunţării sunetelor nazale. Obişnuinţa şi lipsa de exersare, ca şi fenomenele de imitaţie şi de lipsă a controlului auditiv, pot determina o vorbire cu caracter rinolalia Calea nazală poate fi blocată în zone diferite şi, în funcţie de această localizare, rinolalia închisă se clasifică în anterioară şi posterioară. în rinolalia închisă anterioară sunt blocate narinele, astfel încât nazo-faringele nu poate comunica cu exteriorul prin intermediul cavităţii nazale. în această formă de rinolalie, principala caracteristică este aceea că sonoritatea sunetelor m şi n apare foarte ştearsă. Profund afectată este şi respiraţia, ceea ce influenţează întreaga vorbire a rinolalicului. La blocarea nazo-faringelui apare rinolalia închisă posterioară. La subiecţii cu o astfel de rinolalie, sunetele m şi n sunt omise sau înlocuite. De obicei, înlocuirea lui m se face cu b, iar a lui n cu d. Respiraţia este tot atât de afectată ca şi în cazul rinolaliei închise anterioare. Desigur, respiraţia deficitară influenţează negativ şi sănătatea subiectului (M. Sovak). În rinolalia mixtă, se întâlnesc la acelaşi subiect atât fenomenele caracteristice rinolaliei deschise, cât şi particularităţi ale celei închise, ca urmare a prezenţei anomaliilor de închidere a căilor nazale sau a obstrucţiei acestora. Natura cauzelor care provoacă rinolalia mixtă poate

fi

organică

sau

funcţională. Ea poate fi determinată de despicături congenitale, care se pot extinde asupra buzei, maxilarului şi cavităţii nazale, de vegetaţiile adenoide, de

deviaţiile de sept, de hipotonia velară funcţională etc. Există o mare labilitate în ceea ce priveşte sunetele afectate. Astfel, rinolalicul poate pronunţa, relativ bine, într-o situaţie şi poate deforma, substitui sau inversa acelaşi sunet, în altă situaţie. Vocea rinolalicilor din această categorie are caracteristici nazale, este lipsită de forţă şi dă impresia că se atenuează spre sfârşitul pronunţării cuvântului, deoarece scade intensitatea vocii. Sonoritatea deficitară, care provoacă tulburarea vocii, este numită de Hvatţev „fonfăire " şi se întâlneşte nu numai în rinolalia mixtă, dar şi în cea închisă sau deschisă, indiferent că este de natură organică saufuncţională. Tulburările dislalice prezente în rinolalie au un caracter variat, datorită nu numai vârstei, nivelului de dezvoltare psihică şi mediului socio-cultural în care trăieşte logopatul, dar mai cu seamă sunt în funcţie de cauza care a provocat rinolalia, de momentul intervenţiei medicale şi de rezultatele ei, cât şi de particularităţile de personalitate ale subiectului. Astfel, în acelaşi tip de rinolalie, la un subiect se pot întâlni forme uşoare şi parţiale de omisiuni ale unor sunete (cum sunt cele din categoria siflantelor şi fricativelor), în timp ce la alt rinolalie, cu acelaşi diagnostic, pot exista fenomene accentuate de paradislalie şi diverse tipuri de deformări ale sunetelor (în primul rând ale labio-dentalelor, siflantelor, fricativelor etc), cât şi omisiuni care fac vorbirea neinteligibilă. În deficienţele anatomice, fenomenele principale care determină tulburările dislalice sunt: zgomotul anormal produs de glotă, suflul nazal în timpul pronunţiei, suflul răguşit şi nazonarea sunetelor. Zgomotul glotic apare, mai ales, la rinolalicii cu despicătură de văl palatin şi duce la afectarea consoanelor p, d, b, t, c, g, f, v, h, s, ş, z, j. Suflul nazal provoacă cele mai caracteristice fenomene dislalice şi, ca urmare, majoritatea sunetelor sunt omise, deformate şi substituite, cu excepţia consoanelor nazale m şi n. Prin suflul răguşit sunt omise, preponderent, consoanele ( ş, s, f, j, ce, ci, ge, gi) şi mai rar consoanele r şi 1. Nazonarea sunetelor determină o voce cu un aspect dezagreabil, caracterizată prin răguşeală, îngroşare şi prin înfundare.

În cazurile când la acelaşi rinolalie sunt prezente toate cele patru caracteristici, vorbirea este profund alterată, iar înţelegerea ei devine imposibilă. Şi mai grav este faptul că nici rinolalicii respectivi nu reuşesc să înţeleagă bine vorbirea persoanelor normale. Terapia logopedică a rinolaliei poate fi începută şi înainte de intervenţia chirurgicală, dar rezultatele cele mai bune se obţin după ce a fost înlăturată sau ameliorată cauza care a provocat tulburarea de vorbire. Un rol deosebit de important îl are folosirea exerciţiilor cu caracter general (care sunt descrise pentru corectarea dislaliei), pe care logopedul le foloseşte nu numai pentru pregătirea handicapatului, în vederea utilizării eficiente a metodelor şi procedeelor logopedice, dar şi concomitent cu acestea. N. Tonceseustabileşte 3 etape pentru corectarea rinolaliei: o primă etapă este cea pregătitoare, în care se vor aplica metode şi procedee de pregătire psihică şi fizică a logopatului pentru activitatea logopedică; a doua etapă constă în crearea unui tonus afectiv favorabil corectării rinolaliei, iar în a treia, se fac o serie de exerciţii logopedice, după principiul corectării dislaliei, pentru ameliorarea sunetelor afectate, ulterior consolidate în cuvinte. Intr-o ultimă etapă, are loc exersarea sunetului corectat în propoziţii şi povestiri, în scopul automatizării şi autocontrolul. Spre deosebire de dislalie, în rinolalie activitatea logopedică trebuie să înceapă din perioada formării vorbirii copilului. Dacă din anumite motive, intervenţia chirurgicală are loc mai târziu şi vârsta subiectului impune etapele de parcurgere a constituirii şi dezvoltării vorbirii, se poate interveni prin terapie logopedică şi se poate continua, cu rezultate bune, după „repararea" sau ameliorarea medicală a deficienţei aparatului de emisie. De remarcat că, perioada de vârstă, apreciată ca fiind cea mai potrivită pentru o intervenţie chirurgicală, este diferită de la un specialist la altul. Aprecierile sunt atât de diferite, încât intervalul de vârstă cronologic* variaz» între 1 Vi - 2 ani până la 11 - 12 ani. Raţiunile sunt legate de dificultatea unor astfel de operaţii, de rezistenţa subiectului la o asemenea intervenţie, de necesitatea de a crea un aparat de emisie valid cât mai

de timpuriu ş.a. 2.4. Clasic şi modern în abordarea tulburărilor de pronunţie O distincţie clasică acare se bazează pe etiologie este cea dintre o tulburare organică şi una funcţională. În tulburarea organică de pronunţie, se distinge o cauză fizică, care permite identificarea problemei. Dacă această cauză este la nivelul organelor periferice ale vorbirii, problema se numeşte disglosie (după Van Borsel, 1999). Dacă tulburarea apare în urma unei leziuni sau a unei disfuncţii a sistemului nervos central, vorbim de dizartrie (Guţu, Van Borsel, Hebert). Când tulburările de pronunţie au cauze funcţionale, în această situaţie se vorbeşte de dislalie. Nu este întotdeauna uşor de făcut distincţia dintre o tulburare de articulaţie funcţională şi una organică. O distincţie mai recentă, bazată pe lingvistică, este distincţia dintre o tulburare fonetică şi una fonologică. Potrivt acestei abordări în achiziţia fonemelor copiii trebuie să stăpânească simultan fonetica şi fonologia, înainte de a produce sunetele (fonemele) limbii materne şi înainte să utilizeze diferitele foneme pentru a produce cuvintele adulte. Se poate vorbi de o tulburare fonetică când un copil este incapabil să producă corect, din punct de vedere motor, unul sau mai multe foneme din limba sa, la o vârstă la care în mod normal ar trebui ca pronunţia să fie corectă. Un copil prezintă o tulburare fonetică atunci când de exemplu la vârsta de 6 ani , îşi proiectează limba între dinţi pentru a produce fonemul "s"(pronunţă “s” interdentalic). Această manifestare poate fi acceptată la un copil cu o vârstă mai mică. În tulburările fonologice problema nu este legată de producerea în sine a sunetelor ci de utilizarea lingvistică a fonemelor pentru a forma cuvinte cu diferite semnificaţii. Copiii care prezintă o tulburare fonologică simplifică cuvintele prin procese fonologice în funcţie de vârsta pe care o au, utilizând pattern-uri de simplificare neobişnuite şi atipice.

Fiecare dintre aceste două tipuri de tulburări, fonetice şi fonologice, poate surveni una în absenţa celeilalte, dar pot să se manifeste şi împreună.

2. 5. Proceduri de analiză a tulburărilor fonologice În cazul unei tulburări de pronunţie severe, metoda tradiţională de examinare este insuficientă fiind nevoie de proceduri de analiză mult mai detaliate. 2.5.1. Analiza trăsăturilor distinctive Într-o astfel de analiză fonemele sunt considerate ca un ansamblu de trăsături distincte şi pronunţia copilului este comparată cu pronunţia adulţilor, folosind ca termeni de comparaţie nu numai fonemele ci şi anumite trăsături care disting fonemele între ele. Printr-o astfel de analiză sunt identificate fonemele pronunţate eronat, izolându-se acele trăsături care determină diferite probleme. O înlocuire a lui d cu t în producerea cuvântului “dulap”, înlocuit cu “tulap”, nu este considerată o substituţie a lui “d” cu “t”, ci ca o eroare care afectează trăsăturile distinctive ale fonemelor (utilizând sistemul trăsăturilor distincte a lui Chomsky, 1996). Într-o analiză aprofundată a trăsăturilor a unui anume eşantion al limbajului oral, trăsăturile fiecărui fonem sunt comparate cu trăsăturile fonemelor pronunţate şi se calculează pentru fiecare fonem în parte de câte ori a fost realizat potrivit cu întreg eşantionul (Testul fonetic descris de Lafon, 1985). Analiza trăsăturilor distinctive prezintă avantaje faţă de analiza tradiţională a erorilor articulaţiei, pentru că acest tip de analiză poate să constituie o mai bună metodă pentru a identifica şi descrie pattern-urile eronate din limbajul unui subiect. De exemplu, se poate arăta că există o legătură între erorile din

pronunţia unui copil care substituie fonemul t cu k, d cu g, ele fiind rezultatul încălcării unei trăsături "alveolare". Această analiză permite un număr mai mare de generalizări şi este mai adecvată pentru măsurarea severităţii tulburărilor de pronunţie. Teoria lingvistică care stă la baza metodei de analiză a trăsăturilor distinctive a tulburărilor de articulaţie este cea elaborată în 1941 de Roman Jakobson. Pe baza studiilor spectrografice a fonemelor din diferite limbi Jakobson şi colaboratorii săi au pus la punct un sistem de care conţine 12 trăsături, despre care autorul menţionat spune că sunt universale şi datorită cărora fonemele din toate limbile umane ar putea fi clasificate şi distinse unele de celelalte. Aceste trăsături au un caracter binar (altfel spus ele nu au decât două specificări: una pozitivă, în cazul prezenţei unei trăsături într-un fonem, şi una negativă în cazul absenţei acesteia dintr-un fonem) şi datorită faptului că au fost identificate prin analiza spectrografică, sunt de natură acustică. Alţi lingvişti au propus unele sisteme de trăsături, adesea foarte diferite de cele lui Jakobson. Printre diferenţe menţionăm numărul trăsăturilor, natura trăsăturilor (acustică, perceptivă, articulatorie) şi tipul de specificare a trăsăturilor (binară sau cu valori multiple). Se consideră că analiza trăsăturilor distinctive nu este potrivită pentru evaluarea pronunţiei copiilor care comit omisiuni sau distorsiuni. Calculul erorilor de pronunţie în funcţie de trăsăturile alterate este o procedură laborioasă, în plus aceste trăsături distinctive. Nu există o relaţie directă între trăsăturile distinctive ale unui fonem şi mişcările reale implicate în producţia fizică a acestuia ceea ce înseamnă că teoria trăsăturilor distinctive nu se aplică în studiul tulburărilor de vorbire cu cauze organice ci doar în cazul tulburărilor de pronunţie de natură funcţională (tulburări fonologice). 2.5.2. Analiza "loc-voce-mod"

În analiza "loc-voce-mod", trăsăturile sunt cele utilizate în mod tradiţional în fonetică pentru a descrie locul articulaţiei, caracteristicile vocii şi modul în care este articulat fonemul. Acestea sunt numite uneori trăsături fonetice pentru a le diferenţia de trăsăturile distinctive, numite trăsături fonologice. Procedura utilizată în analiza "loc-voce-mod", seamănă cu analiza trăsăturilor distincte. Această metodă nu este potrivită pentru a analiza distorsiunile şi omisiunile, dar se poate dovedi extrem de utilă în analiza acustică a elementelor segmentale şi suprasegmentale complementară

ale

vorbirii

audiometriei

(modalitate

vocale)

în

aprofundată

scopul

creşterii

de

evaluare

nivelului

de

inteligibilitate al vorbirii la persoanele cu deficienţă de auz (Anca, 2001). 2.5.3. Analiza generativă Regulile generative

( Chomsky )descriu relaţia care există între

reprezentările fonemice abstracte subiacente şi cuvintele şi reprezentările fonetice care sunt mai superficiale. Aceste reguli preiau forma următoare: A→B/X-Y. Astfel regula prezentată mai sus poate fi citită astfel: "A devine B când este precedat de X şi urmat de Y". Aceste reguli au fost utilizate pentru a descrie diferenţele existente între pronunţia unui copil şi pronunţia corectă a adulţilor. Când un copil omite sistematic consoana “r”, indiferent de contextul fonetic în care se află această consoana, aceasta poate fi exprimată prin regula (r) → 0. Această analiză prezintă numeroase avantaje în comparaţie cu analiza tradiţională şi analiza trăsăturilor distinctive în demersul descrierii erorilor de pronunţie la copii. Din moment ce notarea trăsăturilor este utilizată pentru a specifica sunetele în regulile de rescriere generativă, este posibil, să fie surprinse generalizările erorilor comise de copii în producerea fonemelor. În plus, pot fi descrise omisiunile şi chiar distorsiunile şi făcute precizări despre contextele în care s-au produs schimbările (Hebert, 1990).

Cu toate aceste avantaje fonologia generativă nu a fost bine acceptată în terapia limbajului.

2.5.4. Analiza repertoriilor fonetice şi analiza proceselor fonologice Prima metodă este destinată evaluării abilităţilor fonetice ale unui copil iar a doua are ca scop evaluarea problemelor fonologice. Analiza repertoriilor fonetice este înainte de toate o analiză independentă. Descrie abilităţile fonetice ale unui copil fără să facă referinţă la pronunţiile corecte ale adulţilor. O astfel de analiză va exprima registrul fonetic al consoanelor şi al vocalelor utilizate de un copil. O analiză mai aprofundată poate să includă şi o descriere a trăsăturilor, formelor silabice, secvenţelor de silabe şi patternurilor de accentuare prezente în vorbirea copilului. Bleile (1981, citat de Hebert, 1990) sugerează că aspectele fonetice ar trebui să fie observate în mai puţin de două cuvinte diferite pentru a le putea considera ca achiziţii. Un avantaj al analizei repertoriilor fonetice este că permite efectuarea acestor evaluări chiar şi în cazurile în care vorbirea unui copil este neinteligibilă. Analiza procesului fonologic este o analiză relativă. Ea descrie patternurile erorilor care devin evidente când se compară producţiile unui copil cu o normă la adult. Etapele necesare unei analize a proceselor fonologice sunt în număr de patru şi le vom descrie în continuare: 1. Prima etapă constă în stabilirea unui eşantion de limbaj. Se poate înregistra un eşantion pe baza vorbirii spontane, pe baza procedurilor imitative

sau pe baza unor sarcini de denumire a imaginilor sau a obiectelor. Pentru copiii care prezintă un limbaj neinteligibil, cea mai potrivită sarcină este cea de denumire a imaginilor. Se consideră necesar un eşantion de 55-100 cuvinte diferite care să permită surprinderea tuturor variabilelor de utilizare a proceselor fonologice. 2. A doua etapă este transcrierea eşantionului înregistrat eventual prin transcriere fonetică. Procedura a fost descrisă de Lafon (1985) în prezentarea “Testului fonetic” şi de Anca (2000) în descrierea probelor de limbaj incluse într-un program de depistare precoce a tulburărilor de auz şi limbaj. 3. A treia etapă este compararea sistematică a producţiilor verbale ale unui copil cu producţii verbale ţintă pentru a se identifica fiecare eroare şi de-a o plasa într-o categorie proprie proceselor fonologice. Într-o formă cum ar fi Ka pentru Klara, sunt identificate procesele: reducerea grupului consonantic (Kl a fost înlocuit cu K) la fel şi suprimarea silabei finale (“r” a fost omis dar şi vocala cu care era legat în silabă). 4. Într-o ultimă etapă, putem calcula frecvenţa manifestării fiecărui proces fonologic care a fost recunoscut. De exemplu, procesul de reducţie a unui grup consonantic poate fi aplicat fiecărui cuvânt ce conţine un grup consonantic, suprimarea silabei pronunţată defectuos poate fi observată în fiecare cuvânt care conţine cel puţin două silabe. Totuşi în cazul copiilor cu tulburări severe de pronunţie această metodă poate fi utilă pentru programarea unei intervenţii. S-au formulat opinii privind utilitatea acestei metode şi pentru analiza tulburărilor de pronunţie ale vocalelor. Dezvoltări recente ale fonologiei conţin ideea centrală că unităţile fonologice sunt organizate în mod ierarhic, o astfel de poziţie aparţine fonologiei non-lineare. Această organizare are diferite niveluri. Unul dintre aceste niveluri este cel al silabei. Acestă unitate domină unităţile de nivel

inferior care sunt începutul (consoana iniţială silabei) şi finalul (restul silabei). Nivelul "început-rimă" domină la rândul său, nivelul C-V pentru a se reuni cu reprezentarea segmentală.

2.6. Tratamentul tulburărilor fonologice Metoda trăsăturilor distinctive a fost aplicată şi în reeducarea tulburărilor de pronunţie. În metoda trăsăturilor distinctive, spre deosebire de metoda tradiţională, centrarea preocupărilor nu se face pe fonemele eronate, ci pe trăsăturile eronate ale acestor foneme. Trăsăturile distinctive nu sunt învăţate într-o manieră izolată ci sunt într-un anume context. Se procedează la “opunerea” a două foneme: unul care conţine trăsătura ce trebuie însuşită iar celălalt care nu conţine această trăsătură. Teoria fonologică cu cel mai mare impact asupra terapiei logopedice este "Fonologia naturală lui Stampe". În evaluarea tulburărilor de pronunţie (fonologice) această teorie a condus la metoda cunoscută sub numele de analiză a proceselor fonologice. Obiectivul acestor proceduri nu este de a corecta sunetele în mod izolat, unul câte unul, ca şi în cazul metodei tradiţionale, ci de reducere a frecvenţei unor procese fonologice eronate cum este cazul modelului de intervenţie care utilizează perechi minimale. O pereche minimală este formată din două cuvinte care devin identice din punct de vedere acustic dacă se aplică un proces fonologic particular. Pentru a se elimina procesele de anteriorizare a pronunţiei, se pot utiliza perechi de cuvinte cum ar fi "tură/cură". Pentru a elimina suprimarea consoanei finale putem utiliza perechi minimale ca "bea/beat". Procedeul se poate utiliza pentru a suprima procesul de reducere a grupurilor consonantice. Strategia de bază pentru tratament este de a confrunta copilul cu faptul că pronunţia celor doi termeni din pereche este asemănătoare,

şi să i se arate că pronunţia greşită determină confuzii şi dificultăţi de comunicare. Gierut şi Williams (1989, citat de Van Borsel 1999) au lărgit utilizarea perechilor minimale şi au recomandat utilizarea perechilor maximale în locul celorlalte. În această metodă, în loc să se utilizeze perechi de cuvinte identice cu excepţia unui fonem, diferenţiat printr-o singură trăsătură, perechile de cuvinte sunt alese pe baza unor foneme care se disting. Dacă în perechea minimală "tură/cură" diferenţa consta doar în locul de articulare a fonemelor în perechile "cat/sat"; "coc/soc" diferă locul şi modul de articulare. Şi, atunci când printr-o metodă de perechi minimale învăţăm copilul să pună în contrast eroarea sa cu sunetul ţintă, într-o metodă prin opoziţie maximă învăţăm copilul să pună în contrast fonemele ţintă care nu sunt folosite cu cele care sunt utilizate în sistemul său fonologic. Ca şi tratamentul cu perechi minimale şi tratamentul cu perechi maximale este considerat ca fiind eficient. Metoa ciclică cunoscută în SUA elaborată de Hodson şi Paden (1983, citat de Van Borsel, 1999)

se centrează pe schimbări progresive în procesul

fonologic utilizat de copil. Terapia este organizată pe un anumit număr de cicluri, altfel spus perioade de timp, mergând de la 5-6 săptămâni, până la 15-16 săptămâni în timpul cărora sunt facilitate anumite pattern-uri fonologice. Pentru fiecare pattern

se selecţionează un anumit număr de sunete implicate în

procesul fonologic şi sunt antrenate prin exerciţii de discriminare, exerciţii de producere de structuri verbale, precum şi printr-un bombardament auditiv. Cel din urmă se referă la procedura de prezentare auditivă a unei liste de cuvinte care sunt selectate în funcţie de pattern-urile care se doreşte să fie eliminate. Copilul trebuie la început doar să asculte lista de cuvinte (care se citeşte). În metoda ciclică, primele pattern-uri vizate sunt cele care sunt caracteristice copilului. După un timp, se urmăreşte un pattern diferit, independent de progresul avut cu pattern-ul precedent. Într-un ciclu ulterior, acelaşi pattern va fi din nou antrenat, dar cu un ansamblu diferit de sunete.

Presupunem astfel că suprimarea continuă a unui pattern se va efectua automat, după ce suprimarea a fost introdusă pentru prima dată. Hodson şi Paden (1983), au raportat că procedura lor este eficace şi practică. Metoda "Metaphone" (Dean şi Howell, 1986 şi Howell şi Dean, 1994, citaţi de Van Borsel, 1999) este o altă metodă fonologică. În această metodă, tulburarea fonologică este considerată ca fiind o problemă cognitiv/lingvistică şi terapia are ca scop de a oferi copiilor ceea ce le este necesar pentru a opera schimbările în limbajul lor, dezvoltându-li-se abilităţile metalingvistice. Terapia constă în două faze. În prima fază, obiectivul este de-a ameliora conştiinţa copilului cu privire la categoriile de foneme şi la contrastele dintre aceste categorii. Faza a doua se centrează pe conştiinţa pe care copilul o are despre propria eficienţă comunicativă şi este încurajat să utilizeze cunoştinţele nou achiziţionate despre sistemul de foneme pentru a-şi corecta propriile producţii verbale.

III.

EXAMINARE,

TERAPIEI LOGOPEDICE

DIAGNOSTICARE

ŞI

PLANIFICAREA

Examinarea complexă Scopul examinării este de a face investigaţii şi explorări, care să conducă la culegerea de date şi informaţii cât mai multe şi mai detaliate despre subiect, părinţii acestuia şi mediul din care provine, pe baza cărora logopedul să-şi poată forma o imagine cât mai completă şi precisă despre tulburarea de limbaj, condiţiile în care a apărut, cauzele (etiologia) care au determinat-o şi la stabilirea unui diagnostic precis. Pe baza diagnosticului, logopedul va putea elabora planul individual de terapie şi recuperare. Cu privire la examinarea complexă, M. Guţu (1975)sublinia că trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: * să fie complexă; * să fie făcută în mod sistematic; * să asigure o analiză evolutiv-dinamică a tulburării/tulburărilor de limbaj. Complexitatea examinării se referă la faptul că ea trebuie să asigure investigarea tuturor componentelor structurale şi de conduită a personalităţii celor cu tulburări de limbaj, iar din prisma limbajului, trebuie investigate toate aspectele sale: fonetice, fonematice, lexico-gramaticale, semiotice şi semantice. In cazul subiecţilor aflaţi în procesul de învăţământ se va investiga şi calitatea scrisului şi a cititului. Examinarea să fie făcută în mod sistematic, adică rezultatele examinării să scoată în evidenţă, pe lângă laturile şi componentele afectate, şi diferitele relaţii şi interacţiuni ale acestora cu celelalte componente ale limbajului şi cu structura şi echilibrul personalităţii copilului în general: consecinţe ale tulburării de limbaj asupra sferei psihice şi comportamentale, precum şi asupra imaginii şi

încrederii în sine, corelate cu inserţia sa socială şi familială. De asemenea rezultatele examinării trebuie să sublinieze rolul şi semnificaţia fiecărui simptom al tulburării de limbaj în cadrul tulburării respective şi în contextul general al tabloului personalităţii copilului şi, în special, asupra dezvoltării psihice şi intelectuale. Să ofere o analiză evolutiv-dinamică a tulburării, adică să poată oferi suficiente răspunsuri referitoare la fiecare etapă de evoluţie şi fixare a tulburărilor de limbaj raportate la toate categoriile de factori care au intervenit pe parcurs, precum şi relaţiile interconexionale ale acestor factori. Pentru evaluarea nivelului de dezvoltare a limbajului se va utiliza un model piramidal pentru a facilita realizarea diagnosticului. Conform modelului piramidal însuşirea limbajului se face în trei timpi: a) achiziţia semnificaţiilor; b) recepţia cuvintelor (învelişul sonor) corespunzătoare semnificaţiei şi înţelegerea; Figura 1. Dezvoltarea limbajului, de la naştere la scriere c) exprimarea verbală. Este situaţia inversă celei în care se apelează la dicţionar, care dă întâi cuvântul şi apoi semnificaţia acestuia. Astfel, într-un prim moment, atitudinea educatorului este de a favoriza explorarea - care pune în joc toate simţurile şi totalitatea mişcării. Educatorul este în acelaşi timp model lingvistic, el dă forma verbală corespunzătoare semnificaţiei achiziţionate, această formă trebuie să fie corectă; propoziţiile trebuie să fie echilibrate, corecte.

În figura 1 este prezentată schematic dezvoltarea limbajului până în perioada de începere a şcolarităţii.

Pornind de la cele susţinute de Piaget, că limbajul şi gândirea se structurează reciproc, se poate reprezenta dezvoltarea lingvistică prin intermediul unei piramide (figura 2). Interpretarea piramidei lingvistice: Primul etaj al piramidei este al limbajului gestual. Pornind de la explorarea multisenzorială a mediului său, copilul îşi dezvoltă aparatul perceptiv şi motor, îşi structurează spaţiul propriu (schemă corporală, lateralitate), se orientează în spaţiu şi în timp prin intermediul situaţiilor trăite. Modul său de comunicare cu persoanele din anturaj este legat direct de situaţie. Constă în: - comprehensiunea atitudinii, mimicii, gestului şi a caracteristicilor vocale (intonaţie, ritm) ale persoanelor din anturaj. - expresia propriilor nevoi, dorinţe şi sentimente prin atitudine, mimică, gesturi şi voce (strigăte, râsete, gângurit). Baia de limbaj permite copilului să stabilească relaţii între semnificaţiile achiziţionate şi forma verbală corespunzătoare. El accede astfel, la al doilea etaj

al piramidei, cel al codului oral, reprezentări ale realităţii trăite. Notăm că la acest nivel, mijloacele de expresie mimică, gestuală şi vocală se simplifică, dar însoţesc limbajul vorbit nuanţându-l şi precizându-l. Al treilea etaj al piramidei, cel al codului scris, este deschis la un mod de comunicare şi mai abstract, pentru că este despuiat de suportul biologic gestual şi vocal. Acest nivel al comunicării, necesită o perfectă stăpânire a limbajului. Pornind de la cele susţinute de Piaget, că limbajul şi gândirea se structurează reciproc, se poate reprezenta dezvoltarea lingvistică prin intermediul unei piramide (figura 2).

Interpretarea piramidei lingvistice: Primul etaj al piramidei este al limbajului gestual. Pornind de la explorarea multisenzorială a mediului său, copilul îşi dezvoltă aparatul perceptiv şi motor,

îşi structurează spaţiul propriu (schemă corporală, lateralitate), se orientează în spaţiu şi în timp prin intermediul situaţiilor trăite. Modul său de comunicare cu persoanele din anturaj este legat direct de situaţie. Constă în: - comprehensiunea atitudinii, mimicii, gestului şi a caracteristicilor vocale (intonaţie, ritm) ale persoanelor din anturaj. - expresia propriilor nevoi, dorinţe şi sentimente prin atitudine, mimică, gesturi şi voce (strigăte, râsete, gângurit). Baia de limbaj permite copilului să stabilească relaţii între semnificaţiile achiziţionate şi forma verbală corespunzătoare. El accede astfel, la al doilea etaj al piramidei, cel al codului oral, reprezentări ale realităţii trăite. Notăm că la acest nivel, mijloacele de expresie mimică, gestuală şi vocală se simplifică, dar însoţesc limbajul vorbit nuanţându-l şi precizându-l. Al treilea etaj al piramidei, cel al codului scris, este deschis la un mod de comunicare şi mai abstract, pentru că este despuiat de suportul biologic gestual şi vocal. Acest nivel al comunicării, necesită o perfectă stăpânire a limbajului. In urma unei astfel de analize, se pot evidenţia principalii paşi efectuaţi "corect" din punctul de vedere al evoluţiei şi dezvoltării limbajului, precum şi modul de acţiune şi înlănţuire a factorilor etiologici, indiferent de originea acestora care au condus la instalarea tulburării respective. Îqn cadrul examinării complexe limbajului i se va acorda o importanţă aparte. Logopedul va lua în calcul fiecare simptom şi fiecare aspect al limbajului: ■

aspectul fonator: calitatea şi tăria fonaţiei, direcţia de scurgere a

undei expiratorii şi tăria acesteia. Dacă se constată scurgeri nazale ale undei expiratorii, la pronunţarea sunetelor orale sau la solicitarea de a expira pe cale orală, logopedul va căuta să clarifice cauza pierderii nazale, funcţionarea laringelui şi calitatea vocii; ■

aspectul articulator, integritatea şi funcţionalitatea buzelor, mărimea,

tonicitatea şi mobilitatea limbii; mobilitatea maxilarului şi posibilitatea controlării şi coordonării mişcărilor respective; ■

aspectul lexical (lingvistic): impresiv - ce şi câte cuvinte înţelege,

câte comenzi date simultan poate efectua, cum poate explica înţelesul anumitor cuvinte; expresiv - calitatea, precizia şi promptitudinea răspunderii la întrebări, bogăţia vocabularului pe care îl foloseşte (limbajul activ) şi calitatea structurării gramaticale a celor exprimate. Stabilirea diagnosticului diferenţial constituie unul dintre obiectivele primordiale ale examinării complexe. Prin diagnosticul diferenţial se confirmă sau se infirmă diagnosticul probabil cu care copilul s-a prezentat la cabinet. Mai precis, înseamnă stabilirea diagnosticului real pe baza decelării informaţiilor şi posibilităţilor de a putea fi confundat cu alt diagnostic. Dacă în urma investigaţiilor şi examinării complexe efectuate, logopedul nu se poate decide asupra unui diagnostic definitiv clar, el va formula un diagnostic probabil (ipotetic) provizoriu, urmând ca acesta să fie confirmat sau nu pe parcursul tratamentului logopedic. Este indicat ca, simultan cu examinarea complexă a subiecţilor, datele culese să fie consemnate într-o fişă logopedică individuală. Există mai multe tipuri de fişe logopedice, dar fără diferenţe semnificative între ele, diferiţi autorii accentuând unele părţi sau capitole cărora le acordă o mai mare importanţă în raport cu altele. în activitatea noastră am recurs la o fişă adaptată după M. Guţu5, care ni se pare suficient de completă şi relativ uşor de completat cu datele necesare şi care poate servi bine interesului subiecţilor şi cabinetului logopedic. în plus, fişa se poate completa şi cu un plai terapeutic individual, iii care se evidenţiază paşii efectuaţi în tratamentul logopedic individual şi rezultatele obţinute.

3.2.3. Fişa de examinare logopedică

FIŞA DE EXAMINARE LOGOPEDICĂ Data mtocmirii............ Numele examinatorului................................ I. Date personale: 1.

Nume şi prenume:

2.

Data şi locul naşterii:

3.

Şcoala:

II. Anamneză familială şi socială: 1.

Fraţi/surori:

2.

Al câtelea copil:

3.

Alţi membri ai familiei care locuiesc împreună cu copilul:

4.

Condiţii de locuit:

5.

Relaţiile în familie:

a)

între părinţi:

b)

faţă de copil:

c)

între fraţi:

6.

Atitudinea părinţilor faţă de problema copilului:

7.

Relaţiile dintre părinţi şi şcoală:

8.

Antecedentele hetero-colaterale ale familiei

III. Anamneză personală: 1.

Date despre sarcină:

2.

Antecedentele patologice ale copilului:

3.

Dezvoltarea psihomotorie:

a)

ridicarea capului:

b)

şezutul individual:

c)

mers:

d)

control sfincterian:

4.

Dezvoltarea limbajului:

■

Lalaţia:

■

Primele silabe:

■

Primele cuvinte:

■

Primele propoziţii:

■

învaţă o limbă străină-

5.

Limbajul impresiv:

6.

Nivelul autonomiei personale:

7.

Boli suferite:

IV. Diagnosticul medical: V. Starea aparatului fono-articulator: 1.

Cavitatea bucală:

2.

Buze:

3.

Limbă:

4.

Forma palatului:

5.

Funcţionalitatea sfincterului palato-faringian:

6.

Dentiţie şi muşcătură:

VI. Tipul respiraţiei: VII.

Văzul:

VIII. Auzul: 1.

tonal:

2.

fonematic:

IX. Emiterea sunetelor: 1.

izolate:

2.

co-articulare vocalică:

3.

co-articulare vocală-consoană: de

4.

co-articulare consonantică:

5.

co-articulare în cuvinte în diferite poziţii

X. Nivelul de dezvoltare a vocabularului: 1- Limbajul impresiv: 2.

Limbajul expresiv.

■

Ritmul vorbirii

■

Fluenţa vorbirii:

■

Volumul vocabularului activ

■

Agramatisme:

XI. Lexie: 1. XII. 1.

Cititul Grafie: Scrisul este însuşit;

XIII. Motricitatea: 1.

Generală:

2.

Motricitatea şi dexteritatea manuală:

3.

Expresivitatea feţei:

4.

Motricitatea buzelor

5.

Motricitatea limbii:

XIV. Conduite şi structuri perceptiv-motrice: 1.

Lateralitate:

■

Manuală

■

Aur al ă- •

Oculară■

Pedestră-

2.

Schema corporală:

3.

Identificarea unor forme şi figuri geometrice:

4.

Identificarea şi cunoaşterea culorilor şi nuanţelor:

5.

Orientarea spatio-temporală:

■

Poziţiile spaţiale:

■

Relaţiile spaţiale: discriminează

■

Orientarea temporală:.

XV.

Evaluare psihologică:

1.

Nivel de inteligenţă:

2.

Funcţia perceptiv-motrică:

3. Dezvoltarea socială şi emoţională:. XVI. Diagnostic final: XVII. Recomandări:

INFLUENŢA TULBURĂRILOR DE PRONUNŢIE ASUPRA PERSONALITĂŢII ŞI COMPORTAMENTULUI în logopedia contemporană se acordă o importanţă deosebită efectelor pe care le au tulburările de limbaj în planul personalităţii şi al comportamentului, în general. Ca atare, logopatul nu mai este tratat ca o simplă persoană cu handicap de limbaj; el este privit, în perspectiva educării atât în ceea ce priveşte corectarea tulburărilor de vorbire, cât şi în ceea ce priveşte formarea şi dezvoltarea personalităţii, capabilă să adopte comportamente integrative şi adecvate sarcinilor activităţii pe care o desfăşoară. Acestea sunt deziderate ale tuturor specialiştilor în logopedie, care urmăresc să răspundă nevoilor subiectului de a se dezvolta armonios în toate palierele activităţii psihice şi de a-şi valorifica, maximal, potenţialul psihic. Tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, determină, la o anumită vârstă, dezorganizarea echilibrului personalităţii şi dezordini comportamentale. Aceste efecte negative pornesc de la neparticiparea şi neadaptarea la viaţa de colectiv, manifestă reţineri în vorbire, inhibiţie în desfăşurarea activităţii, ajungând până la dezorganizarea personalităţii. Cu cât handicapurile de limbaj sunt mai grave şi acţionează la o vârstă când persoana face eforturi considerabile pentru afirmarea sa în planul vieţii sociale, cu atât efectele negative sunt mai mari, iar tulburările de personalitate sunt mai accentuate. Dacă în perioada preşcolară, copiii dau puţină importanţă tulburărilor de vorbire, la şcolari, şi mai cu seamă la puberi şi adolescenţi, existenţa acestora poate determina trăirea unor adevărate drame. Dacă avem în vedere că fiecare stadiu de dezvoltare cronologică a copilului se caracterizează printr-o serie de particularităţi specifice, putem înţelege mai bine ce înseamnă, pentru copil, existenţa unui handicap de vorbire şi ce efecte poate să producă asupra structurilor fragile, caracteristice perioadei respective. Ni se par edificatoare, în acest sens, ideile lui A. Gessell, cu privire la caracterizarea vârstelor copilăriei: la şase ani, copilul este agitat, extremist şi trăieşte tensional situaţiile ivite; la şapte ani, copilul devine mai calm, meditativ, preocupat de stările sale interioare; la opt ani, el devine interesat nu numai de universul său interior, ci şi de cel exterior, este expansiv şi extravagant. în fine, la nouă ani copilul se priveşte autocritic, manifestă un individualism temperat şi este preocupat de generalizări.

Aşadar, copiii de vârstă şcolară mică, la care se întâlnesc dislalii şi disgrafii în proporţie relativ mare, manifestă receptivitate faţă de părerile persoanelor din jur şi exigenţă faţă de propria lor comportare şi relaţionare cu colegii şi cu adulţii. Existenţa handicapurilor de limbaj îi împiedică să se simtă degajaţi şi să-şi exprime gândurile şi ideile pe măsura posibilităţilor lor intelectuale. Aceasta îi face să fie nervoşi, deprimaţi şi să treacă uşor de la o stare afectivă la alta. Şi persoanele adulte suportă greu tulburările de limbaj şi nu pot înţelege că frământările în care se zbat nu contribuie la corectarea vorbirii, ci dimpotrivă, au consecinţe negative. în cazurile când handicapurile de limbaj există pe fondul altor deficienţe, ca cele senzoriale sau fizice, tulburările personalităţii, deja existente în majoritatea situaţiilor, se accentuează. La debilii mintal, fenomenele nu sunt atât de complicate, deoarece aceştia nu reuşesc, în toate cazurile, să-şi conştientizeze defectele şi nu trăiesc situaţia în mod tensional. în debilitatea uşoară şi în intelectul de limită, tulburările de limbaj pot constitui, alături de deficienţa intelectuală, factori traumatizanţi, cu efecte în planul comportamental. Indiciul cel mai evident al unor tulburări de personalitate, atât la normali, cât şi la deficienţii senzoriali şi de intelect, constă în adoptarea unor comportamente antisociale, imposibilitatea sau slaba integrare în colectiv, izolarea de colectiv şi închiderea în sine, negativismul şi încăpăţânarea, manifestarea unor atitudini defavorabile activităţii şi subaprecierea acesteia.

Caracteristicile personalităţii deteriorate pot fi mai uşor identificate, nu numai prin surprinderea unor manifestări, dar şi printr-o serie de teste care, în majoritate, sunt orientate tocmai spre surprinderea unor asemenea aspecte. Totuşi, în observarea unor tulburări de personalitate, prin intermediul testelor, trebuie să avem în vedere că intervin dificultăţi şi că, în general, acestea au o validitate mai redusă, comparativ cu rezultatele obţinute din sondarea altor aspecte psihice. Este ştiut că sondarea percepţiilor, a gândirii, a memoriei, a atenţiei etc. şi rezultatele obţinute pot fi generalizate şi la alte categorii de subiecţi, pe când particularităţile personalităţii şi studierea acestora au un specific mai pregnant şi diferă de la caz la caz, dată fiind natura influenţelor sociale şi de structură atât de complexe şi de diversificate. Tulburarea de limbaj poate constitui un factor stresant, atunci când subiectul nu găseşte înţelegerea necesară faţă de dificultatea sa în vorbire sau când acesta nu întrevede perspectiva corectării ei. In asemenea situaţii, subiectul trăieşte emoţii-şoc, stări prelungite şi dureroase, manifestă nesiguranţă nu numai în vorbire, dar şi în alte activităţi; apare surmenajul fizic şi intelectual, care îşi pune amprenta pe întreaga sa activitate. în cazurile mai grave sau prin existenţa şi a altor handicapuri, suferinţa psihică se

accentuează prin instalarea nevrozei, a anxietăţii şi, ca urmare, se manifestă prin izolarea de colectiv şi prin fenomene de dezadaptare. Comportamentul dislalicului, ca şi al tuturor handicapaţilor de limbaj, nu se manifestă prin stabilitate, ci prin mari oscilaţii de la o situaţie la alta, de la o zi la alta sau în funcţie de perceperea unor stimuli care au o semnificaţie redusă pentru alte persoane, dar pe care logopatul îi amplifică şi îi recepţionează ca factori negativi. De aici, rezultă că trăsăturile de personalitate sunt foarte fragile şi instabile. Or, relaţia dintre caracteristicile stabile şi cele instabile denotă un anumit tip de personalitate şi poate deveni o trăsătură dominantă a personalităţii „accentuate". In studiul personalităţii, psihologii au avut dintotdeauna în vedere şi deteriorarea acesteia, ca urmare a acţiunii unor factori stresanţi. Tulburarea echilibrului dintre organism şi mediu, indiferent de natura sa, a constituit un experiment ce a orientat cercetările psihologice în domeniul personologiei spre aprecierea persoanei în condiţiile naturale de viaţă. Personalitatea logopatului se poate dezorganiza, iar în conversaţie apar reţinerea şi teama de vorbire, ceea ce creează o stare de inerţie, de rigiditate. Teama de a vorbi se întăreşte sub forma unor legături durabile şi obsedante şi, astfel, poate apărea bâlbâială, pe fondul dislaliei sau a altei tulburări de limbaj. în unele cazuri, asemenea situaţii pot amplifica handicapurile de vorbire prin apariţia unui mutism electiv ce comportă, la copii, în special, rămâneri în urmă în planul dezvoltării limbajului, izolarea şi subaprecierea propriilor posibilităţi. Odată cu intrarea în şcoală a copilului dislalic, tabloul manifestărilor psihice se complică tot mai mult. Solicitarea copilului de a vorbi în faţa colectivului de elevi şi neputinţa lui de a se exprima corect îi provoacă o stare de oboseală . intelectuală şi fizică, hipersensibilitate afectivă şi refuzul de a mai răspunde, de teamă să nu greşească. Acestea determină o serie de manifestări comportamentale, care afectează personalitatea copilului şi relaţiile lui cu ceilalţi copii şi cu adulţii. Două exemple sunt edificatoare, pentru înţelegerea tulburărilor comportamentale provocate de dislalii: N.E., în vârstă de 6,3 ani cu diagnosticul de dislalie polimorfă, dar normal din punct de vedere psihic, nu a acordat o importanţă deosebită handicapului de vorbire până la intrarea în şcoală. La intrarea în colectivul clasei, se manifestă vioi şi participă cu plăcere la jocuri. După câteva zile, a observat că este evitat de unii dintre colegii săi, râdeau ori de câte ori încerca să spună ceva sau să răspundă la lecţie. Unii copii îl imitau, încercând să vorbească ca el. Nu după mult timp, N.E. a devenit retras, plângăreţ, inhibat; a început să manifeste un refuz total de a mai vorbi cu ceilalţi copii sau de a răspunde la întrebările învăţătoarei. Mama copilului relata

că acesta refuză să mai vină la şcoală, deşi în primele zile era vesel şi învăţa cu plăcere. Deoarece aceste tulburări comportamentale erau uşoare şi într-un stadiu de început, în paralel cu activitatea de corectare a vorbirii, copilul a fost încurajat printr-o terapie de susţinere, i s-a explicat că tulburarea sa este trecătoare şi nu va influenţa negativ rezultatele la învăţătură. După ce s-au obţinut rezultate pozitive, pe linia corectării vorbirii, copilul a început să frecventeze şcoala, într-o altă clasă, care a fost pregătită în prealabil. P.D., în vârstă de 5 ani, cu diagnosticul de pararotacism, dar normal din punct de vedere psihic, frecventa grădiniţa cu orar redus. Copil unic, era răsfăţat şi i se satisfăceau toate plăcerile. Mama copilului susţinea că nu o deranjează pararotacismul copilului. Ceva mai mult, o amuza vorbirea lui, considerând-o mai deosebită. Ea însăşi manifesta un rotacism velar, pe care avea grijă să-1 pună în evidenţă. Copilul era tutelat şi supravegheat exagerat. La grădiniţă, era adus numai la insistenţele tatălui, dar P.D. nu se putea adapta atmosferei, deoarece, considera mama, era prea sensibil şi cu preocupări „serioase": „desenează, ştie să scrie şi chiar să citească, iar copiii sunt răi şi neastâmpăraţi". în ultimul timp, copilul a început să manifeste şi o uşoară bâlbâială, pe care părinţii nu au observat-o sau nu i-au acordat atenţie. Educatoarea grupei de copii, din care face parte P.D., relata că acesta este trist, nu participă la jocurile copiilor, răspunde monosilabic la întrebările ei sau prin mişcări ale capului, este agitat şi nervos. Când este solicitat să spună ceva, vine lângă educatoare şi îi răspunde în şoaptă. Deoarece tatăl copilului se părea că înţelege mai bine situaţia, a fost invitat la cabinetul logopedic şi, împreună cu el, a fost stabilit regimul de viaţă şi modul de comportare al adulţilor faţă de acesta. Educatoarea a început să-1 încurajeze şi să-1 antreneze mai des la diferite activităţi. în acelaşi timp, activitatea de corectare, din cabinetul logopedic, era continuată de educatoare, în grădiniţă. Rezultatele activităţii desfăşurate cu P.D. au început să se observe la scurt timp. Copilul făcea eforturi mari pentru a fi pe placul adulţilor şi al colegilor, se străduia să răspundă cât mai bine şi să îndeplinească sarcinile de joc, vorbea degajat şi fără teamă, iar cuvintele, care conţineau sunetul r, erau rostite cu accent şi satisfacţie. în funcţie de particularităţile temperamentale, de vârstă, de educaţie şi de dezvoltare mintală, tulburările de vorbire, în general, pot provoca şi o excitaţie psihomotorie, manifestată prin agitaţii permanente, chiar în lipsa unor cauze corespunzătoare. La alţi handicapaţi de limbaj, pot apărea manifestări inhibitive, care duc la un comportament rigid, uniform şi fără un activism adecvat momentelor respective. La puberi şi la adolescenţi, trăirea negativă a handicapului de vorbire poate determina tulburări afectiv-emoţionale şi voluntare atât de profunde încât aceştia manifestă o stare depresivă permanentă. în general, tulburările comportamentale sunt provocate de conflicte lăuntrice, de frământări interne, în cazul în care subiectul nu întrevede rezolvarea situaţiei sale dificile. Când conflictele se

prelungesc şi devin cronice, ele influenţează negativ formarea caracterului logopatului şi nu-i stimulează dezvoltarea psihică. La subiecţii cu tulburări de vorbire, apar contradicţii în rezolvarea problemelor şi în studierea modalităţilor de acţiune mintală şi practică. Existenţa tulburării de limbaj, la debilii mintal, duce la accentuarea handicapului mintal şi de comportament, ca urmare a deficitului funcţiilor de cunoaştere şi de exprimare, a imaturităţii afective, a creşterii sugestibilităţii, impulsivităţii şi rigidităţii psihomotorii. Deficitul de intelect îngreunează aprecierea concretă şi adecvată a situaţiilor de viaţă ce necesită o adaptare comportamentală şi care presupune anticiparea acţiunii, a riscurilor şi împrejurărilor favorabile ce-1 solicită. în acest sens, legarea genezei afective de geneza gândirii exprimă, în fapt, determinismul psihologic şi cunoaşterea caracterului unitar al psihismului. R. Zazzo este de părere că inteligenţa nu constituie un factor suficient pentru determinare;: adaptării sociale. Trebuie consideraţi, în acest context, şi factori emoţionali, ca şi cei de mediu, care tocmai sunt afectaţi de tulburările de limbaj. Desigur, nu toţi debilii mintal manifestă tulburări d< comportament sau, cel puţin, ele nu ies din limitele acceptate. Astfel la debilul mintal „armonic" singura manifestare dominantă constă îr deficienţa de intelect, iar la debilul „dizarmonic", insuficienţi intelectuală este asociată cu tulburările afective. Debilul „dizarmonic' se caracterizează prin instabilitate, în special prin instabilităţi psihomotorie şi afectivă, emotivitate exagerată, manifestată prii dispoziţii schimbătoare şi reacţii paradoxale. La pseudodebili carenţele afective deţin rolul principal şi sunt determinate de lips, îngrijirii în familie şi în creşe, de slaba preocupare a familiei sau cadrelor didactice pentru dezvoltarea afectivităţii. Dar şi hiperprotecţi exagerată poate provoca, la copii, aceleaşi carenţe afective. De aic: apar o serie de comportamente aberante, ca şi o serie de impulsul primare în faţa cărora debilul nu găseşte soluţia de opunere şi nic ieşirea din împrejurările dificile. De exemplu, copilul C. A., în vârst de 12 ani, are

diagnosticului logopedic de sigmatism şi rotacisn

bâlbâială cronică şi tulburări uşoare de voce, iar diagnostici psihologic stabileşte o debilitate mintală uşoară. CA. frecventeaz şcoala specială de la vârsta de 7 ani, dar a pierdut un an. în clasă, s manifestă extrem de agitat, nu poate sta în bancă până la terminare lecţiei, ia stiloul colegului şi deranjează alţi copii, pune întrebări î timpul explicaţiei, iar dacă i se atrage atenţia să fie cuminte, se declai supărat şi comentează, mai mult în şoaptă, ideile şi dorinţele sa apărute spontan. în pauze, devine agresiv faţă de copii şi apoi vine să reclame. Se manifestă tiranic, rău şi negativist.

evidenţă. Copilul era tutelat şi supravegheat exagerat. La grădiniţă, era adus numai la insistenţele tatălui, dar P.D. nu se putea adapta atmosferei, deoarece, considera mama, era prea sensibil şi cu preocupări „serioase": „desenează, ştie să scrie şi chiar să citească, iar copiii sunt răi şi neastâmpăraţi". în ultimul timp, copilul a început să manifeste şi o uşoară bâlbâială, pe care părinţii nu au observat-o sau nu i-au acordat atenţie. Educatoarea grupei de copii, din care face parte P.D., relata că acesta este trist, nu participă la jocurile copiilor, răspunde monosilabic la întrebările ei sau prin mişcări ale capului, este agitat şi nervos. Când este solicitat să spună ceva, vine lângă educatoare şi îi răspunde în şoaptă. Deoarece tatăl copilului se părea că înţelege mai bine situaţia, a fost invitat la cabinetul logopedic şi, împreună cu el, a fost stabilit regimul de viaţă şi modul de comportare al adulţilor faţă de acesta. Educatoarea a început să-1 încurajeze şi să-1 antreneze mai des la diferite activităţi. în acelaşi timp, activitatea de corectare, din cabinetul logopedic, era continuată de educatoare, în grădiniţă. Rezultatele activităţii desfăşurate cu P.D. au început să se observe la scurt timp. Copilul făcea eforturi mari pentru a fi pe placul adulţilor şi al colegilor, se străduia să răspundă cât mai bine şi să îndeplinească sarcinile de joc, vorbea degajat şi fără teamă, iar cuvintele, care conţineau sunetul r, erau rostite cu accent şi satisfacţie. în funcţie de particularităţile temperamentale, de vârstă, de educaţie şi de dezvoltare mintală, tulburările de vorbire, în general, pot provoca şi o excitaţie psihomotorie, manifestată prin agitaţii permanente, chiar în lipsa unor cauze corespunzătoare. La alţi handicapaţi de limbaj, pot apărea manifestări inhibitive, care duc la un l comportament rigid, uniform şi fără un activism adecvat momentelor respective. La puberi şi la adolescenţi, trăirea negativă a handicapului de vorbire poate determina tulburări afectiv-emoţionale şi voluntare atât de profunde încât aceştia manifestă o stare depresivă permanentă. în general, tulburările comportamentale sunt provocate de conflicte lăuntrice, de frământări interne, în cazul în care subiectul nu întrevede rezolvarea situaţiei sale dificile. Când conflictele se prelungesc şi devin cronice, ele influenţează negativ formarea caracterului logopatului şi nu-i stimulează dezvoltarea psihică. La subiecţii cu tulburări de vorbire, apar contradicţii în rezolvarea problemelor şi în studierea modalităţilor de acţiune mintală şi practică. Existenţa tulburării de limbaj, la debilii mintal, duce la accentuarea handicapului mintal şi de comportament, ca urmare a deficitului funcţiilor de cunoaştere şi de exprimare, a imaturităţii afective, a creşterii sugestibilităţii, impulsivităţii şi rigidităţii psihomotorii. Deficitul de intelect îngreunează aprecierea concretă şi adecvată a situaţiilor de viaţă ce necesită o adaptare comportamentală şi care presupune anticiparea acţiunii, a riscurilor şi împrejurărilor favorabile ce-1 solicită. în acest sens, legarea genezei afective de geneza gândirii exprimă, în fapt, determinismul psihologic şi cunoaşterea caracterului unitar al psihismului. R. Zazzo este de părere că inteligenţa nu constituie un factor suficient pentru determinarea adaptării sociale. Trebuie consideraţi, în acest context, şi factorii emoţionali, ca şi cei de mediu, care tocmai sunt afectaţi de tulburările de limbaj.

Desigur, nu toţi debilii mintal manifestă tulburări de comportament sau, cel puţin, ele nu ies din limitele acceptate. Astfel, la debilul mintal „armonic" singura manifestare dominantă constă în deficienţa de intelect, iar la debilul „dizarmonic", insuficienţa intelectuală este asociată cu tulburările afective. Debilul „dizarmonic" se caracterizează prin instabilitate, în special prin instabilitate psihomotorie şi afectivă, emotivitate exagerată, manifestată prin dispoziţii schimbătoare şi reacţii paradoxale. La pseudodebili, carenţele afective deţin rolul principal şi sunt determinate de lipsa îngrijirii în familie şi în creşe, de slaba preocupare a familiei sau a cadrelor didactice pentru dezvoltarea afectivităţii. Dar şi hiperprotecţia exagerată poate provoca, la copii, aceleaşi carenţe afective. De aici, apar o serie de comportamente aberante, ca şi o serie de impulsuri primare în faţa cărora debilul nu găseşte soluţia de opunere şi nici ieşirea din împrejurările dificile. De exemplu, copilul C. A., în vârstă de 12 ani, are diagnosticului logopedic de sigmatism şi rotacism, bâlbâială cronică şi tulburări uşoare de voce, iar diagnosticul psihologic stabileşte o debilitate mintală uşoară. CA. frecventează şcoala specială de la vârsta de 7 ani, dar a pierdut un an. în clasă, se manifestă extrem de agitat, nu poate sta în bancă până la terminarea lecţiei, ia stiloul colegului şi deranjează alţi copii, pune întrebări în timpul explicaţiei, iar dacă i se atrage atenţia să fie cuminte, se declară supărat şi comentează, mai mult în şoaptă, ideile şi dorinţele sale apărute spontan. în pauze, devine agresiv faţă de copii şi apoi vine să-i reclame. Se manifestă tiranic, rău şi negativist.

Nu are răbdare să-şi facă lecţiile şi părăseşte clasa fără să ceară permisiunea educatorului. Progresele pe linia afectivităţii logopedice sunt lente şi declară, în permanenţă, că nu mai vrea să participe la activitatea „plicticoasă de aici". Se ştia că C. A. a fost acceptat într-un grup de copii care puneau la cale tot felul de năzbâtii, absentau de la şcoală şi aveau un loc de întâlnire într-o casă părăsită şi în curs de demolare. CA. făcea grupului tot felul de servicii, de la mici cumpărături, până la furtul unor fructe din piaţă. Dar după un anumit timp, „şeful" grupului s-a schimbat şi CA. nu a mai fost acceptat. Atunci, CA. a denunţat grupul (din care făcuse şi el parte), declanşând o reacţie violentă din partea celorlalţi copii, care l-au bătut în aşa fel încât a avut nevoie de îngrijiri medicale. în perioada îngrijirilor medicale, s-a lucrat în mod special cu el. Era profund tulburat pentru că a fost respins de către grup (după cum relata), din cauza frecventării unei şcoli speciale şi pentru că nu avea o pronunţie corectă. Toate aceste frământări au fost speculate, ducând la reuşita activităţii cu el. CA. a început să manifeste un interes mai mare pentru corectarea vorbirii şi pentru activitatea de învăţare. La deficienţii de auz şi de vedere, handicapurile de vorbire creează probleme în plus, în ceea ce priveşte integrarea socială. Spre deosebire de debilii mintal, ei îşi dau seama de deficienţa lor şi înţeleg eşecurile repetate ca fiind determinate şi de posibilităţile lor reduse de exprimare. Din cauza nefolosirii cuvântului de către surzi sau a folosirii lui deficitare de către

hipoacuziei, precum şi a slabei înţelegeri a vorbirii, aceştia au o evoluţie psihică şi socială mai lentă. Se pot obţine îmbunătăţiri evidente la copii, prin frecventarea grădiniţei şi a şcolii, unde prin conţinutul muncii dirijate şi metodice se asigură evoluţia psihică şi se impulsionează socializarea. In cazul pierderii vederii, se produce un dezechilibru profund în relaţiile individului cu lumea externă, care este mai pronunţat în prima perioadă a apariţiei deficienţei. Dificultăţile de pronunţare sunt mai frecvente la deficienţii de vedere congenitali, deoarece ei nu au posibilitatea să imite modelul corect, decât pe cale auditivă. Sensibilitatea lor este foarte accentuată, ca, dealtfel, şi conflictele interne, din cauză că aceştia au mari dificultăţi de orientare în mediu. Ei trăiesc dramatic nu numai deficienţa de vedere, dar şi handicapul de limbaj manifestat pe fondul unui intelect normal. Labilitatea articulatorie, atât la normali, cât şi la deficienţii de intelect şi senzoriali, nu se supune - cel puţin temporar - legilor de subordonare dirijată a formării automatismelor vorbirii corecte. Altfe spus, aferentaţia inversă funcţionează deficitar; nu se realizează u circuit complet, şi prin aceasta manifestarea exterioară nu se poat finaliza. în cazul acesta, există posibilitatea formării unor automatism deficitare, care, odată apărute, se înlătură cu destulă dificultate. U exemplu de atare labilitate îl constituie cazurile de dislali psihonevrotică sau de bâlbâială determinată psihonevrotk Dezintegrarea funcţiei de pronunţare poate fi înţeleasă şi pri instabilitatea şi manifestarea slabă a performanţelor lingvistice sa prin apariţia lor ceva mai târziu. Aceste cazuri nu se pot corecta de 1 sine, deoarece, chiar atunci când logopaţii, ce aparţin categoric respective devin conştienţi de deficienţa lor, nu sunt capabili de u efort voluntar necesar stăpânirii actului de articulare în mo corespunzător. în felul acesta, personalitatea subiectului suferă şi, î funcţie de structura sa psihofizică şi de gravitatea handicapului d vorbire, pot apărea comportamente aberante, caracteristice pentr majoritatea logopaţilor. Corectarea unor asemenea comportamente, ci şi a personalităţii, în general, se face concomitent cu activităţii logopedice care acţionează direct asupra corectării tulburării d limbaj. De fapt, progresele înregistrate în corectarea logopatk influenţează, pozitiv, evoluţia personalităţii, ca şi invers: logopaţi capabili să înţeleagă caracterul tranzitoriu al handicapului, capăt încredere în corectarea acestuia, fac eforturi susţinute în activităţii educative, reuşind, astfel, să obţină rezultate încurajatoare într-un tirri relativ scurt.