Teorie Literarara Scrisoarea I [PDF]

Zitiervorschau

Teorie literarara Scrisoarea I Mihai EMINESCU Scrisoarea I Dintre cele cinci piese ale ciclului, Scrisoarea I se distinge prin caracterul de adanca meditatie filosofica. Izvoarele pot fi cautate in Imnul creatiunii din Rig-Veda, in ceea ce priveste fragmentul cosmogonic, ce evoca inceputurile obscure ale universului, cand fiinta nu se diferentiase din nefiinta, si drama faustiana a geniului care se zbate sa descifreze sensurile existentei si creatiei. De la contemplarea cosmosului, discursul coboara in fluxul sau neintrerupt pana la tabloul originilor lumii intr-o viziune cosmogonica universala, pentru a ajunge apoi la denuntarea vanitatii lumii contemporane, marunte si bantuite de patimi, proiectand destinul tragic al geniului, al tuturor valorilor intelectuale. Versurile stau sub semnul timpului cu dubla sa valoare, de timp individual (simbolizat de ceasorniC) si de timp universal, etern, fara determinari precise. Invocatia lunii contureaza un peisaj cosmic, prin care vremelnicia oamenilor, egalitatea dintre ei in fata destinului sunt contemplate de la scara cosmica. in acest grandios cadru apare imaginea dascalului, a filosofului care dezleaga in siruri" noaptea adanc-a veciniciei". Comparat cu eroul mitologic Atlas, condamnat sa sustina bolta cerului, dascalul ilustreaza puterea divina a geniului. Se contureaza contradictia romantica dintre imensitatea universului si precaritatea conditiei umane, fragila trestie cugetatoare" a lui Pascal, care isi cucereste maretia doar prin forta spirituala. Partea a IlI-a poemului reflecta cosmogonia gandita de batranul dascal", pretext de a ilustra profunzimea cugetarii, accesul la marile adevaruri. Textul inlocuieste divinitatile din Rig-Veda cu unitati ermetice (Fiinta, Nefiinta, Nepatruns, Chaosul-muma, DumnezeuTataL), imaginate prin analogie cu fenomenul pamantesc al procreatiei. Punctul genezei, mult mai slab ca boaba spumii", cu putere misterioasa de atractie, risipeste Haosul, indetermi-narea nascand astri si lumi pentru a se identifica cu Sufletul Absolut, Etern.

Destinul universului este un etern prezent, o clipa vesnic suspendata intre trecut si viitor, clipa care este insasi forma existentei. Viitorul si trecutul, tot ce construim, dupa categoria subiectiva a cauzalitatii, ar apartine lumii iluziilor: Caci e vis al nefiintei universul cel himeric". Textul eminescian vorbeste despre o stare precosmica, ininteligibila: N-a fost lume priceputa, si nici minte s-o priceapa" sau nici de vazut nu fuse, si nici ochi care s-o vaza". Ochiul creat spre a cunoaste" este batranul dascal, un Atlas spiritual, ce pare a avea rolul de constiinta a universului inconstient, de centru spiritual al lumilor. Dar pozitia sa privilegiata din punct de vedere spiritual nu modifica destinul imediat al fiintei. intrebarea Ce-o sa aiba din aceasta pentru el batranul dascal?" are un simplu raspuns negativ, caci spiritul uman nu are o existenta pentru sine. El este doar instrumentul, oglinda in care divinitatea lipsita de forma ajunge la cunoasterea de sine, isi satisface apetitul" care a determinat crearea universului. Grandoarea absoluta a spiritului si nimicnicia himerica a fiintei se intalnesc in conditia umana a carei expresie suprema este cea a genialitatii." (Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica) Directiile idealismului schopenhauerian (gnoseologica, metafizica, estetica, etica), cu expunerea caracterului aprioric al timpului si spatiului, au putut sustine viziunea eminesciana a eului creator de lumi. Fara a mai identifica gandirea cu divinul, opera eminesciana va substitui divinitatii gandirea umana, iar aceasta va sustine lumea in fiinta. Pozitia privilegiata a spiritului in univers este reliefata in structura Scrisorii I, care se construieste concentric in jurul imaginii dascalului. Momentul prim (simetric celui finaL) e marcat, ca si in alte poeme eminesciene, de structura sferica", printr-o miscare de rupere a continuitatii realului si de patrundere in universul inchis al gandirii. Aici, ruperea de timpul real, abandonat ceasornicului, este, odata cu miscarea initiala de intoarcere in sine, mai accentuata, dar ritualul patrunderii intr-un spatiu estetic, paralel si autonom fata de cel real, este acelasi. Stingerea lumanarii si smulgerea din imperiul timpului echivaleaza cu asumarea unei perspective inalte, impersonale.

Gandirea, eliberata de tirania realului si de suferinta, contempla universul din perspectiva ochiului cosmic al lumii, panoramand intinderile terestre sau acvatice si cercetand detasat multiplele infatisari ale unei umanitati purtate de dorinta, dominate de geniul mortii". Ochiul cosmic al lunii se opreste brusc asupra dascalului si, din acest moment, perspectiva din care se construieste discursul liric se schimba. Universul gandirii se substituie calmei perspective selenare, rascolind o alta noapte a timpilor, dezlegand inceputul si sfarsitul lumilor, nasterea si moartea cosmosului. Sfarsitul inseamna stingerea, inghetarea planetelor, timpul insusi moare si devine vecinicie". Ciclic, universul se autodistruge, facand posibila domnia mortii. Si in noaptea nefiintei totul cade, totul tace." Urmatorul segment fixeaza soarta dascalului intr-o amara meditatie. Poetul vizeaza degradarea morala si intelectuala, destinul nedrept al creatiilor superioare intr-o lume marunta, brutala. Se deschide un tablou social al egoismelor si patimilor distructive. Ironia, polemica, sarcasmul sunt atitudini poetice in raport cu acest univers derizoriu. Omul superior va fi pretext de afirmare a nonvalorilor, care vor incerca egalizarea oamenilor, evidentiind pacatele, oboseala, slabiciunile inerente fiintei umane. Dincolo de scepticismul tonului si nihilismul viziunii, finalul ce revine la motivul lunii transcendente atenueaza violenta discursului anterior, este o forma de purificare. Destinul dascalului, fara a se modifica cu nimic, se inseriaza destinelor umane, peste care pluteste, contemplandu-le si egalizandu-le, ochiul cosmic al lunii. Se deschide panorama lumii cu vastele singuratati ale naturii si insingurarile nocturne ale gandului omenesc. Fraza poetica enumerativa, pluralele nearticulate (pustiuri, codri, izvoara, valurI) indeterminarea numerica (mii,, cati, catE) figureaza imensitatea spatiala, accesibila ochiului" imaginar al contemplatiei. in necuprinsul de straluciri se disting apoi splendorile civilizatiei; le numesc aceiasi termeni de pluralitate diversa: tarmuri inflorite, palate, cetati. Ubicuitatea luminii-gandire descopera tot mai de-aproape viata (mii de case, ferestI) pentru a cobori in adancimea existentelor umane:

suverana Gandire dezvaluie lumi interioare de o diversitate caleidoscopica: Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti"). Ideea echivalentei destinelor sub semnul mortii, avand ca imagine analoga luna, axeaza lirica intregului text: Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii, / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii". Soarta comuna, nivelatoarea moarte isi afla expresie intr-o succesiune de termeni antinomici, echivalenti pe diverse planuri: social (rege-saraC), volitiv (slabi-putericI), intelectual (genii-neghiobI), existential (a-si bucla parul - a cauta adevarul, banul - cunoastereA). Orbita de patimi pe care se invart aceste vieti este o iluzie inrobitoare. in aceasta eterogenitate umana e reperat batranul dascal, a carui minte va prelua, in viziunea lirica eminesciana, functia" ochiului" selenar, devenind obiectivul" panoramei trecutului" si viitorului", al inceputului si Sfarsitului Vietii. infatisarea hilara a filosofului (haina roasa-n coate, halatul vechi, bumbacul in urechi, garbovit, uscativ, de nimiC) se afla in antiteza cu atotputernicia spiritului, care sprijina lumea si vecia, precum miticul Atlas, Cerul. Apar, astfel, premisele destinului ironic al batranului dascal. in partea a treia a Scrisorii mintea batranului dascal vede" trecutul", adica Geneza, o cosmogonie inspirata poetului de imnul vedic al Creatiunii (embrionul intregului texT). Indeterminarea inceputului e descrisa, ca si in Luceafarul, prin negatii: ,fiinta nu era, nici nefiinta; lipsa de viata si vointa; nu s-ascundea nimica, odihnea, nepatruns, prapastie, genune, n-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa; intuneric Ca o mare far-o raza; nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza; umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface; eterna pace." Formelor verbale negative li se asociaza sensul de vacuitate (prapastie, genunE), de potentare a imaterialitatii (umbra celor nefacutE), de absenta a miscarii (odihnea eterna pacE). In context, aceste segmente verbalizeaza, inefabil si paradoxal, esecul oricarui demers al verbalizarii. Dinamica Genezei, in gradatie ascendenta, de la impulsul primordial mult mai slab ca boaba spumii pana la perspectiva nasterii si disparitiei continue a lumilor (proiectie poetica a unor elemente de gandire kantianA) sugereaza mecanica implacabila a vietii grabindu-se spre moarte; dincolo de semnificatia

lui de sursa schopenhaueriana, dorul nemarginit figureaza ca o rotatie fara sfarsit .intre existenta si nefiinta. Tulburatoare este distantarea enorma (pe care o permite cunoasterea absolutA), prin care se vizualizeaza" misterul insondabil al facerii si desfacerii lumilor: De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute / Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute / Si in roiuri luminoase izvorand din infinit" Consecinta acestei fulgeratoare proiectii a infinitului va fi reductia hiperbolica a omenirii in Istorie. Privita de la asemenea inaltimi, existenta speciei cade cu totul in derizoriu, omenirea parand o viermuire indistincta de efemeride: musunoaie de furnici, microscopice popoare, musti de-o zi. Viata e o suspendare fulguranta intre doua neguri: Geneza si Extinctie, mai exact: o raza in intunericul eternei paci, ca un vis al nefiintei. Deducem din aceasta . analogie ca principiul de existenta al lumii este lumina. Contemplat tot de batranul dascal, viitorul" e perceput ca o desfacere a alcatuirii cosmice din resortul luminii (Cum planetii toti ingheata si s-azvirl rebeli in spat / Ei, din franele luminii si ai soarelui scapati"). Prin aceeasi tehnica a distantarii enorme e urmarita, in gradatie descendenta (reversul celei ascendente din partea a treiA), destramarea unei intregi structuri galactice: soarele stins, ca o rana pe bolta intunecata, stelele spulberare, caderea Timpului insusi, intoarcerea in pacea primordiala. in metafora catapeteasma lumii", cerul primeste atributul unei concrete innegriri"; ideca de uzura" a luminii insesi se amplifica prin echivalenta stelelor (stabilitatii eternuluI) cu frunzele de toamna (simbol consacrat al efemeruluI). Antropomorfizarea Timpului concretizeaza regresia definitiva a misarii (Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie"). Gandirea batraului dascal, intrata in consonanta cu Gandirea insasi (proces indus de stralucirea lunii: Pe cand luna straluceste peste-a tomurilor bracuri, / intr-o clipa-1 poarta gandul indarat cu mii de veacuri"), contempla astfel Trecutul si Viitorul; o face in prezentul etern al Gandirii, aceasta supraconstiinta universala dezvaluind p supratranscendenta" - eterna pace, in expresie comuna, inteligibila, moartea.

Partea a cincea a textului priveste accesul omului la acest adevar. Omul nu accede la cunoastere si de aceea viata ii apare ca o enigma

vesnica, desi mereu escaladata. Motivul sortii oarbe reveleaza lipsa de sens a caducitatii. Viata e o suprema ironie: daca eternitatea" stelei va sfarsi ca frunza-n vantul toamnei, cum sa nu fie val sub vantul soartei multimea de efemeride (Ce-o sa-i pese soartei, oarbe ce vor ei sau ce gandesc? / Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc."). Val, vant - simboluri ale zadarniciei; de la biblicul Ecclesiast viata e o goana dupa vant. Toata scara" umana e doborata de trecere, a carei expresie devine mecanica sortii. Perspectiva desertaciunii, motivul dominant in partea a cincea, e ilustrata chiar de soarta batranului dascal. Abisala relativizare, caci insasi mintea ce-a cuprins inceputul si Sfarsitul intimplarii" numita viata" se supune zadarniciei ei. Desigur, geniul accede la viata reala, aceea a spiritului, la Lumina-Gandire (al carei termen analog e astrul noptiI), viata al carei continut" e Cunoasterea unei supratranscendete: eterna pace; el stie ca toate mor, alergand precum raurile spre aceasta mare" care nu se umple niciodata (ca in imaginea ecclcsiasticA). Abstras in Gandire, batranul dascal nu poate decat sa recada din acest plan in existenta, in iluzie, iar iluzia lui e nemurirea, pe care si gloata o postuleaza inconstient. Cunoasterea insasi, atunci cand urmareste un scop terestru, parasind existenta ei in sine, transcendenta ei Lumina, devine sursa unei iluzii, surprinsa cu tandra ironie (O, sarmane!"). Ipostaza suprema a iluziei nemuririi e creatia - o desertaciune -, pe de o parte fiindca spiritul e refuzat in aceasta lume, pe de alta parte fiindca Universul si Gandirea insasi se vor sfarsit Trei argumente imping in zadarnicie speranta de eternitate a batranului dascal. intai, nici acesta nu-si poate cunoaste propria viata, e dispersat, caci timpul fragmenteaza personalitatea; ca orice om, el se uita" mereu pe sine (neexistand cu adevarat decat in impersonalitatea ganduluI), asadar va fi irecuperabil ca unitate pentru cineva. Ardoilea argument al zadarniciei e inaptitudinea spirituala a multimii, de unde ineficienta geniului in lume. Suflul cunoasterii, viata gandirii care palpita in opera, dispare ihtr-un fel de arhiva prafuita; cugetari rostind adevarul ultim devin nota bibliografica obscura, fiindca posteritatea e incapabila de discernamant. Motivul desertaciunii intersecteaza argumentatia (Mana care-au dorit sceptrul uiversului si ganduri / Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scanduri"). Nici in ipostazele lor supreme, actiunea sau cunoasterea nu deschid vreo cale de a te sustrage mortii. Desertaciunea desertaciunilor e laitmotivul meditatiei din,

aceasta epistola, mai aproape de izvorul stravechi al filosofiei decat ne-am putea inchipui: Caci toti au aceeasi soarta: cel drept ca si cel pacatos, cel bun ca si cel rau, cel curat ca si cel necurat ()" (EcclesiastuL). Al treilea argument al zadarniciei e tirania vanitatii, care surpa Orice valoare, un rau secund, impletit cu cel dintai, al mortii, » avand aceeasi straveche viata literara: Este un mare rau in tot ceea ce se face sub soare, caci toti au aceeasi soarta si pe langa aceasta inima oamenilor este plina de rautate si nebunia in inima lor dainuieste toata viata lor si se duc in acelasi loc cu cei morti" (EcclesiastuL). Satira eminesciana e aici rece, nu incandescenta ca in Scrisoarea III, nici dipretuitoare ca in Glossa, ci doar constatativa. Marea opera va ajunge tribuna micilor vanitati, iar cu sprijinul ignorantilor, va sfarsi in anecdotica biografica: Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit." E dovedita inaptitudinea morala a omului pentru cunoastere, incapacitatea lui de obiectivare. Gandirea exceptionala nu patrunde in ungherul unor scrieri", cum spera batranul dascal, ci ramane afara, pe taraba academica" a vanitatii, marfa" a unor profitori ai spiritului si la dispozitia oricaror neinitiati. Nimic nu poate fi transmis, totul cade in uitare, un alt chip al mortii. Zadarnicia creatiei exceptionale infatiseaza pesimismul eminescian cel mai intunecat. Poetul dezvolta ordonat" dez-iluzionarea cu privire la propriul destin. Mintea obosita de cugetare la stingerea lumanarii isi vede din imperiul Gandirii propria capcana existentiala ironica in ipostaza lumeasca a batranului dascal. Am putea spune ca in Scrisoarea I Eminescu demonteaza propria conceptie despre singularizarea olimpiana a geniului in pigmeica lume comuna. in celelalte Scrisori deziluzia se sprijina pe un termen antitetic, polul plus, prin care sensul e salvat: idealul artistic, politic, erotic. Incompatibilitatea cu lumea comuna impune retragerea din ea ca in Luceafarul In Scrisoarea I, Gandirea aduce geniului ironicul omagiu de a^l vedea cazand in capcana comuna a iluziei, iar retragerea lui in impersonalitatea Gandirii e episodica, nu poate dura mai mult decat raza", o clipa in eternitate. Genii ori neghiobi, indivizii, ca si specia, ca si cosmosul, ca insasi neintrerupta succesiune a lumilor demonstreaza uniformitatea a tot ce exista sub semnul mortii, al intoarcerii in noaptea cea mare a Nefiintei. S-ar inalta deasupra acestui ocean de umbre subintelegerea unei luciditati filosofice totale si unei feerii a imaginarului, prin care e netezita calea spre adevar

(lumina fecioara" a lunii conduce" la eL). Privirea atotcunoscatoare se reintoarce in final catre splendoarea noptii, care nu paleste, chiar daca sursa farmecului ei - astrul suveran - e o pecete a mortii; dimpotriva, un nou detaliu o potenteaza: e o noapte de primavara. Poate ca doar aceasta frumusete iradianta, a noptii si a gandului, in pofida oricarui mesaj filosofic, ar fi ancora prezentei noastre in lume, scopul respiratiei in timp. La sfarsit, persistenta e melancolia senina a unei minti lipsite de iluzii, contempland vraja universului, dincolo de care ea stie ca nu mai exista nimic: intre ziduri, printre arbori ce se scut ura de floare, / Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!". Pentru Eminescu, notiunile de timp si vesnicie sunt antitetice, dupa cum gandirea lui Schopenhauer sustine ca eternitatea este o negatie a timpului. De asemenea, intr-un manuscris eminescian au fost gasite note ce inregistrau teoria cosmogonica sustinuta de Kant si Laplace "Scrisoarea I" este o meditatie filozofica despre spatiu si timp, despre existenta omului in lume, dar si o satira cu accente elegiace privind soarta nefericita a omului de geniu in societatea contemporana mediocra, precum si in raport cu eternitatea. Structura poemului. "Scrisoarea I" este alcatuita din 156 versuri, distribuite in cinci tablouri construite simetric si armonios. Tabloul intai ilustreaza cadrul nocturn reprezentat de luna ca astru tutelar, stapana a Universului si, in acelasi timp, martor al faptelor ce se petrec pe Pamant:

"Luna varsa peste toate voluptuoasa ei vapaie, () "Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci;" intr-o sugestiva meditatie, Eminescu exprima viziunea sa asupra Timpului filozofic bivalent si anume: timpul individual (masurabil, curgator ireversibiL) - "doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare"- si timpul universal (eternitateA) - "din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".

Tabloul al doilea accentueaza ideea ca luna este "stapana marii", astrul care tuteleaza intreg Universul, iar cadrul pe care il construieste Eminescu este de la general la particular, de la panoramarea Universului pana la gandurile omului; luna guverneaza de la "mii pustiuri", la codri, izvoare, mari, "tarmuri inflorite", "palate si cetati", apoi "in mii de case lin patruns-ai prin feresti", pana la gandurile oamenilor, pe care "ganditoare le privesti". in cealalta ipostaza, de martor al celor ce se petrec pe Pamant, luna mediteaza asupra problemelor omenirii. Ea asista la ceea ce se petrece in lume, iar imaginile sunt prezentate in antiteza: ea vede mai intai "un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac / Cand la ziua cea de maine abia cuget-un sarac"; unul este preocupat de aspectul sau fizic "cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par"-, in timp ce altul "cauta in lume si in vreme adevar". Ideea egalitatii oamenilor, a conditiei omului in lume, supus destinului, ca orice muritor in fata mortii, este preluata de Eminescu de la Schopenhauer si redata foarte sugestiv in versurile: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii; La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!"

Oamenii devin egali in fata mortii, statutul pe care l-au avut in timpul vietii neavand nici o importanta, deoarece cu totii sunt robii acelorasi patimi si supusi sortii, pe care nimeni nu o poate influenta sau determina. Ideea egalitatii oamenilor este evidentiata printr-o antiteza care accentueaza faptul ca oricat de diferiti ar fi ei in timpul vietii, au acelasi statut de muritor, "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!".

Portretul savantului, pe care Eminescu il creioneaza in continuare, simbolizeaza superioritatea omului de geniu, care este preocupat de problemele grave ale Universului, de cercetarea si descoperirea

tainelor acestuia si care - desi sarac - stapaneste tainele lumii, deoarece "el sprijina lumea si vecia intr-un numar": "Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate, intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate Si de frig, la piept si-ncheie tremurand halatul vechi, isi infunda gatun guler si bumbacul in urechi, Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, Universul fara margini e in degetul lui mic, Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar." Dezinteresat de lumea materiala, de pragmatismul vietii, omul de stiinta isi dedica intreaga viata studierii tainelor Universului, reusind sa descifreze mistere necercetate inca, desi conditiile in care traieste sunt precare si nimeni dintre contemporani nu este interesat de preocuparile superioare care vor contribui la evolutia si civilizatia omenirii. Trasaturile astrologului, care "intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate" El este comparat cu Atlas in ceea ce priveste responsabilitatea asumata si efortul intelectual pe care savantul il depune pentru atingerea absolutului in cunoastere. Tabloul al treilea este o Cosmogonie, in care Eminescu mediteaza la nasterea lumii, dar si la pieirea ei. Geneza Universului il preocupa pe poet, care mediteaza asupra inceputurilor lumii, prin intermediul savantului, pe care il "poarta gandul indarat cu mii de veacuri", in timpurile primordiale, atunci cand "nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns". inceputurile genezei Universului se situeaza in atemporalitate, "pe cand fiinta nu era, nici nefiinta", pe cand "totul era lipsa de viata si vointa", gandurile fiind generate de intrebari filozofice: "Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?" la care, bineinteles, nu s-a raspuns, deoarece "N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa /()/ Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o

vaza", inainte de a aparea orice forma de viata, "era un intuneric ca o mare far-o raza" si "stapanea eterna pace!". Preluand ideea genezei Universului prin miscarea atomilor in vid, precum isi atfeearca acesta s-a nascut din haos, Eminescu imagineaza crearea lumii prin miscarea unui punct central, care genereaza "muma" si "Tatal": "Dar deodat-un punct se miscacel dintai si singur. Iata-1! Cum din chaos face muma, iar el devine Tatal" Mitul popular autohton conform caruia la inceput totul era acoperit de ape si domnea un intuneric de nepatruns, iar spuma de pe suprafata apei a dat nastere "samburelui creator" este prezent si el in explicarea genezei Universului: "Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, E stapanul fara margini peste marginile lumii" "Negura eterna" a inceput sa se desfaca in fasii odata cu aparitia astrilor ceresti, "luna", "soare", precum si a fenomenelor stihiale, ceea ce face posibila nasterea vietii pe Pamant. in aceasta nemarginire, omul este neinsemnat, trecator prin aceasta lume, prilej cu care Eminescu reafirma, cu puternice accente de satira, ideea scurgerii ireversibile a timpului pentru omenire, in general: "Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pamantul nostru musunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, osteni si invatati Ne succedem generatii si ne credem minunati; Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul, in acea nemarginire nenvartim uitand cu totul Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata, Ca-ndaratu-i si nainte-i intuneric se arata." Omenirea este definita prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei in univers, din care strabate cu subtilitate o ironie amara tipic eminesciana privind superficialitatea lumii: "noi copii ai lumii mici", "musunoaie de furnici", "microscopice popoare", "musti de-o zi", "lume mica". Oamenii nu sunt constienti ca in raport cu vesnicia universului viata lor valoreaza doar "o clipa suspendata", fara ca sa poata cunoaste nimic din tainele firii, pentru ca "indaratu-i si-nainte-i intuneric se arata". Savantul are genialitatea de a vedea succedarea

generatiilor - "Ne succedem generatii si ne credem minunati", apoi disparitia civilizatiilor stralucite, Eminescu exprimand aici ideea schopenhaueriana ca lumea este o aparenta, o iluzie, intrucat toate elementele vietii trec perpetuu in nefiinta: "Caci e vis al nefiintei universul cel himeric". Cugetatorul este capabil de a-si imagina apoi stingerea Universului, mintea lui cercetatoare il duce "mii de veacuri inainte". Semnele pierii universale se manifesta prin stingerea soarelui, a stelelor si, ca urmare, inghetarea planetelor, imagine apocaliptica, deoarece omenirea isi va inceta ciclurile existentiale, dupa care timpul devine vesnicie, totul revine la haosul initial si se instaleaza pacea eterna: "Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi, Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit; Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, Si in noaptea nefiintii totul cade, totul tace, Caci in sine impacata reincep-eterna pace" Pieirea Universului este construita intr-o viziune escatologica, concept provenit din limba greaca: "eschatos", care inseamna "ultim", "final" si "logos", care are sensul de "cuvantare". Extinctia se produce prin stingerea soarelui, idee ilustrata de un epitet dublu, "trist si ros", aflat in antiteza cu epitetul "mandru". Comparatia stelelor care pier de pe cerul inrosit "ca si frunzele de toamna" amplifica imaginea apocaliptica a destramarii cosmosului. Ideea timpului universal este ilustrata printr-o metafora sugestiva pentru o intreaga conceptie filozofica: "Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie". Tabloul al patrulea. Ideea principala aici este relatia omului de geniu cu lumea contemporana si cu posteritate, acest tablou fiind o satira virulenta la adresa superficialitatii societatii in care acesta traieste, prilej cu care Eminescu isi exprima dispretul fata de neputinta

acesteia de a avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselor meschine, marunte, nesemnificative. Satira contine elemente de meditatie filozofica, avand un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt adevarate sentinte exprimate cu indignare si amaraciune de catre poet. Meditatia sociala debuteaza prin ideea filozofica privind identitatea oamenilor cu ei insisi, a individului cu intregul, a esentei comune a omenirii: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate". Satira urmeaza imediat dupa aceasta meditatie, Eminescu accentuand sarcastic: "Deasupra natUrbra se ridica cine poate". Poetul se intreaba daca omul de geniu, savantul poate intra in nemurire prin opera sa, careia i-a dedicat intreaga viata: "Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batranul dascal? / Nemurire, se va zice". Savantul spera ca ideile sale stiintifice, descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor ramane in eternitate, parcurgand secolele. Gloria si nemurirea sunt insa simple iluzii: "Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost, / O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?" Eminescu stigmatizeaza si posteritatea, care va fi preocupata mai ales de biografia neinteresanta si banala a omului de geniu si mai putin de importanta, de insemnatatea operei sale, prilej cu care poetul afirma inca o data ideea scurgerii implacabile a timpului si a conditiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea sa intelectuala, de preocupari sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se afla acesta in ierarhia societatii: "Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfaramiorice-ai spune, Peste toate o lopata de tarana se depune. Mana care-au dorit sceptru] universului si ganduri Ce-au cuprins tot universul, incap bine-n patru scanduri" Pdetul imagineaza apoi funeraliile savantului, la care falsa solemnitate a inmormantarii este ilustrata prin incapacitatea posteritatii de a descoperi si de a aprecia valoarea creatiei pe care o lasa in urma lui savantul, oamenii fiind interesati numai de "biografia subtire", deoarece "magulit e fiecare / Ca n-ai fost mai mult ca dansul". Ei vor rememora numai "pete multe, rautati si mici scandale",

tot ceea ce tine de omul obisnuit, oarecare, adica "toate micile mizerii unui suflet chinuit". Ironia dispretuitoare a poetului se revarsa in continuare asupra ipocriziei contemporanilor, care nu sunt in stare sa aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea in vedere un discurs in memoria savantului, ci se va stradui, cu infatuare, sa arate cat de inteligent si de bun orator este el:

"Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slavindu-te pe tine lustruindu-se pe el Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta."

Posteritatea este cu totul neputincioasa sa aprecieze opera geniala, "lumina / Ce in lume-ai revarsat-o", ci va retine din biografia savantului numai ceea ce-I aseamana cu ceilalti oameni, anonimi si neinsemnati, adica "pacatele si vina, / Obpsesi^ slabiciunea, toate relele ce sunt / intr-un mod fatal legate de o mana cTabloul al cincilea creeaza impresia unui epilog si revine la motivele initiale: sub stapanirea atotputernica a lunii, ca astru tutelar si martor, se desfasoara spectacolul naturii eterne si al umanitatii efemere. in Universul ilustrat prin aceleasi elemente ca la inceputul poemului, "pustiuri", "codri", "valuri", oamenii sunt muritori si supusi sortii, idee filozofica ce se constituie, parca, intr-o concluzie a poeziei si a existentei intregii omeniri: "Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!" Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalitati uimitoare atat in ceea ce priveste lexicul, cat si prozodia sau figurile de stil. » imbinarea surprinzatoare a limbajului popular si a celui intelectual, insa fara abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizeaza stilul acestui poem prin cateva trasaturi: - naturaletea si prospetimea limbajului poetic este data de cuvinte populare, regionalisme st arhaisme folosite: "gene ostenite",

"ceasornicul", "suflu-n lumanare", "feresti", "osebite", "raboj", "prizarita", "colb"; - expresia intelectuallzata este prezenta, mai ales, in tabloul cosmogonic, unde Eminescu sugereaza mituri, idei filozofice, etice, care obliga la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe cand fiinta nu era, nici nefiinta" trimite la imnurile creatiunii din Rig-Veda sau aminteste de ideile lui Schopenhauer: "stapanul fara margini peste marginile lumii". De asemenea, sunt prezente expresii livresti: "precum Atlas in vechime", "microscopice popoare", "ne succedem generatii; » Viziunea contrastanta asupra lumii este realizata prin antiteza specifica poetilor romantici: - antiteza compozitionala: tabloul cosmogonic cu cel satiric; - antiteza ideatica: "Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par, / Altul cauta in lume si in vreme adevar"; - antiteza la nivelul vocabularului: "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul si trecutul"; prin derivare: "fiinta nu era, nici nefiinta"; » Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzator sentimentelor poetului: "miscatoarea marilor singuratate", "galbenele file", "batranul dascal", "timpul mort", "ironica grimasa", "universul cel himeric"; » Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas in vechime", "ca si spuma nezarita", "ca o mare far-o raza"; » Personificarile ilustreaza desavarsita familiaritate a poetului cu natura terestra si cosmica deopotriva: "luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie", "codru-ascund in umbra stralucire de izvoara", "timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie";

» Metaforele sunt numeroase ca si epitetele si au capacitatea de a vizualiza ideile: "urna sortii", "colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul unor crieri"; » Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. in prima parte a poemului, rima este feminina, iar in partea de satira rima este masculina, ilustrand tonul retoric. Rima este aici absolut inedita, fapt ce a starnit reactii impresionante in epoca; Eminescu rimeaza in mod surprinzator substantiv cu pronume, adjectiv cu pronume sau cu adverb, pronume cu substantiv: "mititel/el", "adanci/inca", "recunoasca-l/dascal", "iata-1/Tatal". "Limba romana devine un instrument absolut docil in mana lui magistrala si poetul o foloseste pentru a exprima ganduri si viziuni cum nu se mai luminasera niciodata intr-o minte romaneasca" (Tudor VianU)