Scrisoarea I Comentariu Complex [PDF]

Zitiervorschau

MIHAI EMINESCU - SCRISOAREA I Ciclul scrisorilor reprezinta un moment de varf in cuprinsul creatiei eminesciene. Primele patru scrisori au fost publicate in "Convorbiri literare" in anul 1881, cand Eminescu se afla in perioada deplinei sale maturitati creatoare, dupa cum urmeaza: Scrisoarea I (1 februarie), Scrisoarea II (1 aprilie), Scrisoarea III (1 mai), Scrisoarea IV (1 septembrie), iar Scrisoarea V a vazut lumina tiparului postum, abia in anul 1890,la 1 februarie, in aceeasi publicatie. Scrisorile sunt prin continutul lor si prin tonul vehement demascator, "satire" si nu este de mirare ca ele au si aparut chiar sub acest titlu: Satira I, Satira II, Satira III si Satira IV, in editia lui Titu Maiorescu, de la finele anului 1883 si inceputul anului 1884. Satira este o specie de poezie cultivata inca din antichitate, Horatiu si Juvenal fiind maestri ai genului. Eminescu il va fi avut ca model, desigur, pe Horatiu, dar temperamentul sau pasional l-a constrans sa se indeparteze de modelul clasic si le-a imprimat Scrisorilor o coloratura (mai) subiectiva, specifica satirelor romantice. Astfel, se poate spune ca Eminescu este mai aproape, in Scrisorile sale, de Victor Hugo, decat de Horatiu. Ceea ce vizeaza Eminescu, in Scrisori, este o serie de aspecte critice ale societatii timpului sau: neintelegerea creatorului de geniu (Scrisoarea I), prostituarea artei, care devine o marfa si un mijloc de parvenitism (Scrisoarea II), politicianismul si demagogia patriotarda (Scrisoarea III), degradarea sentimentului erotic (Scrisorile IV si V). Dintre cele cinci satire, Scrisoarea I se detaseaza totusi, sub raport axiologic si poate fi considerata o adevarata capodopera. Scrisoarea I atinge cele mai mari altitudini filozofice, avand cea mai complexa problematica dupa Luceafarul. De altfel, tema este aceeasi, ca si in Luceafarul: conditia omului superior, de geniu, numai ca are o mai pronuntata tenta sociala. Omul de geniu este privit mai mult in context social, decat in Luceafarul, unde accentul cade pe experienta erotica. Mai mult ca oriunde in lirica eminesciana, in Scrisoarea I, ironia romantica isi reintra in drepturi si se desfasoara in voie. Nu putem intelege Scrisoarea I, decat pornind de la limpezirea si clasificarea conceptului de "ironie romantica", o forma speciala de ironie, care se deosebeste atat de mult fata de toate celelalte tipuri de ironie; daca ironia socratica se baza pe disimulatie, pe arta de a afisa ignoranta, naivitatea, fiind o capcana pentru interlocutori, iar ironia clasica viza diferite aspecte morale, vicii si defecte umane, ironia romantica este o ironie filozofica. Ironia romantica se naste din contradictia dintre absolut si relativ, din constiinta relativitatii tuturor lucrurilor si presupune o detasare atat fata de obiect, cat si fata de subiectul contemplator. Ironistul romantic rade de toti si de toate, chiar si de propria-i persoana pe care o considera neinsemnata in raport cu absolutul. Este o ironie care se intoarce asupra ei inseşi, sub forma autoironiei, un badinaj superior, o gluma metafizica, in care se strecoara o nuanta de joc si gratuitate. Ironistul romantic rade pe seama lucrurilor grave si se preface a lua in serios aspectele cele mai derizorii ale existentei. Calitatile devin defecte si defectele devin calitati. Asumaridu-si o deplina libertate spirituala, ironistul romantic se comporta asemenea unui Demiurg, care creeaza si desfiinteaza lumi. Eminescu stapaneste, ca nimeni altul, in Scrisoarea V, intregul mecanism al ironiei romantice. Prima conditie a ironiei romantice este aceea de a privi lumea de la o mare altitudine filosofica. Ironistul romantic isi alege un punct cosmic, din care contempla amuzat, spectacolul lumii. Acest punct cosmic este la Eminescu, astrul nocturn, cu al carui elogiu incepe Scrisoara I. Poetii romantici s-au intrecut in metafore ale lunii. Niciunul, insa, nu a reusit metafore si imagini mai fastuoase ale luminii selenare, ca Eminescu. Luna "stăpâna mării" este o metafora regala, pe care nici un poet n-a mai izbutit-o vreodata. Despre imensitatea marilor si oceanelor s-a tot vorbit, dar despre "miscatoarea marilor singuratate" numai Eminescu putea sa glasuiasca, surprinzand acea impresie de solitudine dinamica pe care o

sugereaza contemplarea intinderilor nesfarsite de ape. Sub lumina, plina de vraja si mister a lunii, natura isi dezvaluie si mai mult splendoarea. Luna lumineaza nu numai pustiurile, codrii si izvoarele, ţărmurile inflorite, dar si cetatile si palatele, cu toata gama preocuparilor umane. Luna nu este numai "stapana marii", dar si stapana peste o alta "mare": cea a patimilor omenesti, asociere pe care Eminescu o face in spiritul filosofiei indiene, de care era atat de patruns. Din perspectiva lumii si a eternitatii, inegalitatile sociale se estompeaza pana la disparitie, astfel incat nu mai e nici o deosebire esentiala intre un "rege" si un "sarac": "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,/ Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii". La aceleasi patimi sunt supusi toti muritorii, indiferent de pozitia sociala sau de calitatea lor intelectuala: "La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,// Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi". Ironia romantica se naste din distantare si relativism si creste in intensitate cand poetul semnaleaza diversitatea preocuparilor omenesti, de la cele mai banale si superficiale si pana la cele mai profunde si mai grave: "Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par, / Altul cauta in lume si in vreme adevar". Totul culmineaza cu portretul “batranului dascal", pasionat de aventura cunoasterii, prin care Eminescu ne ofera de fapt, un portret al omului de geniu, scotand in evidenta contrastul dintre infatisarea sa fizica umila si derizorie si grandoarea si vastitatea orizontului gandirii: "Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate/ Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate/ Si de frig la piept si-ncheie tremurand halatul vechi/ isi infunda gatu-n guler si bumbacul inureche; Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic/ Universul fara margini e in degetul sau mic,/ Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga/ Noapte-adanc-a vesniciei el in siruri o dezleaza;/ Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar/ Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar". Cine este acest “batran dascal”, al carui efort titanic de a dezlega tainele universului este comparat cu cel al miticului Atlas? Dupa cum ne sugereaza una din variante, “batranul dascal" nu este altul decat marele filozof german Immanuel Kant, pe care Eminescu il considera o culme de neatins a gandirii umane. Universul de gandire al '"batranului dascal" se intinde intre Geneza si Apocalipsa. Dintre numeroasele viziuni cosmogonice, pentru reprezentarea Genezei, din Scrisoarea I, Eminescu a optat pentru cea din mitologia Indiana. Asa cum s-a remarcat, in versurile care celebreaza Geneza, se resimte influenta Imnului X, Imnul Creatiunii sau Imn catre Prajapati, din Rig-Veda. In mitologia indiana lumea are un creator, Prajapati, dar si un principiu creator Brahma, care reprezinta izvorul tuturor lucrurilor. Versul cu care Eminescu isi incepe cosmogonia, ("La inceput, cand fiinta nu era, nici nefiinta") este aproape o parafraza a versetului initial din Imn catre Prajapati ("Atunci nu era nici nefiinta nici fiinta.."). Brahma, denumit Unul sau Unicul, divinitate suprema la vechii indieni, este o putere de natura spirituala un principiu ascuns si impenetrabil. Sub aceasta infatisare, apare si la Eminescu, in versul: "Cand patruns de sine insusi, odihnea cel nepatruns". Acest vers contine chiar o definitie alui Brahma. In toate mitologiile, lumea a fost creata din haosul primordial. Haosul este inform, dar a fost imaginat, de cele mai multe ori, ca o intindere nesfarsita de ape. Si Eminescu inclina sa-1 vada astfel, printr-o insiruire de interogatii: "Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?". Daca in mitologia ebraica, lumea a fost evocata prin Cuvant ("La inceput a fost Cuvantul..."), iar in cea egipteana, din Oul primordial, in mitologia indiana, lumea s-a nascut din conjugarea a doua principii antagonice: masculin si feminin. Nasterea lumii este reprezentata, astfel, la vechii indieni, ca un act conceptional, al reproducerii la scara intregului univers, ca o hierogamie cosmica. Si Eminescu isi insuseste acest mod de reprezentare. Principiul masculin este un principiu activ, dinamic, un impuls initial, un punct in miscare, iar cel feminin este un principiu pasiv, chiar haosul inert si inform: "Dar deodat - un punct se misca.. cel intai si singur. Iata-l/ Cum din chaos face muma iara el devine Tatal..." In mitologia indiana lumea s-a nascut din dorinta(“kama”), prin care se realizeaza conjugarea celor doua principii. Pentru "kama", Eminescu a creat, insa un echivalent romanesc: "dor nemarginit", rezultat din prelucrarea "dorului" nostru popular. Toate componentele organice ale lumii - tot ceea ce fiinteaza cu alte cuvinte - "Sunt atrase in viata de un dor nemarginit" - ne spune poetul. Eminescu a creat, in Scrisoarea I, una din cele mai tulburatoare viziuni cosmogonice din literatura

universala. Aceasta viziune cosmogonica inspirata din mitologia indiana dar continand atatea note originale, in expresie, ca si in continut este urmata de consideratii despre spatiu si timp, categoriile fundamentale ale existentei, realizate in spiritul filosofiei kantiene, dar mai ales al relativismului, ce anticipeaza descoperirile fizicii modeme. Micro-cosmosul este raportat la macro-cosmos: "Iar lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pamantul nostru musuroaie de furnici". Pentru a exprima relativitatea spatiului si timpului, Eminescu recurge la o figura de stil, numita "litota", ce consta in reducerea dimensiunilor si care este contrariul "hiperbolei": "Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul". Iata ce inseamna pentru el, existenta umana si planeta noastra reprezentate la scara vesniciei si a intregului univers! Cu fiecare clipa care trece, timpul moare si se transforma in vesnicie, in durata eterna: "Timpul mort si-ntinde timpul si devine vesnicie". Cugetarea 'batranului dascal" se incheie cu imaginea Apocalipsei, vazuta ca o perturbatie cosmica "Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros/ Cum se inchide ca o rana printre norii intunecosi,/ Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat/ Ei, din fraiele luminii si soarelui scapati". Numai Dimitrie Cantemir, in "Jelania Inorogului", din Istoria ieroglifica mai indriznise sa-si imagineze un astfel de sfarsit al lumii. Poate aceasta prima parte a poemului se constituie ca un amplu pretext pentru desfasurarea satirei propriu-zise, din partea a doua, care este in deplin consens cu conceptia eminesciana despre conditia omului superior. Eminescu proiecteaza o viziune schopenhaueriana asupra societatii umane. Lumea este condusa de “vointa oarba de a trai", de instinctul de conservare si perpetuare a speciei, care genereaza lupta pentru existenta, sursa a raului universal. "Vointa oarba de a trai" este aceea care ne subjuga si ne stapaneste. Toti oamenii sunt sclavii "vointei oarbe de a trai". Ea este acea "enigma" a vietii fiecarui individ, de care sunt chinuiti toti muritorii: "De a vietii lor enigma ii vedem pe toti munciti". Principiul identitatii, al Unului sau Unicului, al unitatii in multiplicitate, din filosofia indiana ("Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate") e trecut prin filtrul voluntarismului schopehauerian, Eminescu oferindu-ne o imagine dura a luptei pentru existenta "De asupra tuturora se ridica cine poate". Viata nu este decat un "bellum omnium contra omnes"(razboiul tuturor impotriva tuturor), cum sustinea si Schopenhauer. "Vointa oarba de a trai" este identificata de Eminescu cu soarta, cu fatalitatea din gandirea anticilor "Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc?" - se intreaba poetul. Revenind la soarta "batranului dascal", care intruchipeaza conditia omului de geniu in societate, Eminescu avanseaza ideea ca gloria nu poate determina fericirea personala "Fericească-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l.../ Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batranul dascal?" Gloria insasi este relativa. Cand omul nu-si cunoaste bine propria-i viata cu atat mai putin altii sunt dispusi sa-si bata capul cu ea si s-o inteleaga: "Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?".