Comentariu [PDF]

Zitiervorschau

Mihail Sadoveanu - una dintre principalele personalităţi ale literaturii noastre - Ceahlaul prozei româneşti" - şi-a consacrat extrem de bogată sa creaţie artistică adunată în peste 120 de volume, unui singur erou: poporul român, surprins în diferite ipostaze şi întruchipări şi evocat în felurite momente,începând din cele mai vechi timpuri ale alcătuirii fiinâţei neamului şi până în contemporaneitate.

În discursul de recepţie la Academie rostit în 1923, discurs consacrat poeziei populare, marele scriitor spunea: “Trebuie să fac mărturisirea de credinţă că poporul este părintele meu literar, că trecutul pulsează în mine ca un sânge al celor dispăruţi: că mă simt ca un stejar de la Orhei, cu mii si mii de rădăcini înfipte în pâmântul neamului meu". La aniversarea a 70 de ani de viaţă, Sadoveanu făcea din nou o profesiune de credinţă semnificativă pentru legătura sa cu poporul din mijlocul căruia a izvorât şi căruia i-a închinat întreaga operă: “Dacă am izbutit să dau ceva valabil neamului meu, apoi toate laudele pe care le primesc cu recunoştinţă vreau să le intorc umiliţilor şi ofensaţilor vieţii, celor care, totuşi, mi-au transmis depozitul sufletului, ca să-l pun în faţa lumii...mărturie pentru nedreptatea imensă pe care au suferito şi pentru crima săvârşită asupra lor de către asupritori..."

Viaţa satului - cu tradiţiile şi puterile sale nesfârsite, istoria cu pildele de înălţare sufletească, de luptă pentru dreptate şi neatârnare, natura cu frumuseţile ei, evocarea târgurilor de provincie de alădată, ca şi chipul unor oameni cunoscuţi - sunt temele mari ale literaturii sadoveniene: “...în creatia artistului... îşi dau întâlnire veacuri, generaţii si drame multiple, vasta sa operă fiind unitară şi diversă ca marea, având respiraţia largă a naturii" - remarca biograful scriitorului, C. Ciopraga. 1

Printre întruchipări se află şi aceea a fostului său învăţător de la şcoala Vatra - Paşcani - Mihai Busuioc - care i-a servit ca izvor de inspiraţie pentru conturarea chipului unui om, numit Domnu Trandafir. Publicat mai întâi în revista Albina din Bucureşti, în 1905, evocarea Domnu Trandafir a fost reprodusa în volumul La noi în Viişoara din 1927. Numele povestirii evocatoare dezvoltă ideea potrivit căreia în centrul operei se află imaginea unui om, Domnu Trandafir. Sub forma unei scrisori, construcţia se realizeaza ca un portret. Literatura română păstrează şi alte portrete de dascăli, unii priviţi cu duioşie, precum domnu Trandafir, bădiţa Vasile - a lui Ion Creangă, învăţătorul Basile Dragosescu evocat de Caragiale etc. Au fost conturateşi imagini ale unor dascăli mai puţin îndrăgiţi: domnul Vucea de către Barbu Ştefănescu Delavrancea, domnul Udrea de către Al. Vlahuţă, Marius Chicoş Rostogan de I.L. Caragiale. Opera foloseşte descrierea ca o modalitate de realizare a unui portret, dar şi evocarea unor evenimente din trecut, sau dialogul. Alcătuit sub forma unei scrisori, textul povestirii Domnu Trandafir este grupat în două părţi. Prima începe cu descrierea drumului pe care autorul îl parcurge de la mănăstirea Neamtului", vechea Mănăstire Albă cu trecut aşa de neguros şi bogat, către locurile natale. Mergând întro birjă mare cât o corabie, la care erau înhămaţi patru cai cu coastele destul de arătoase, privind locurile cunoscute, autorul dă frâu liber amintirilor. Cu cât se apropia de locul naşterii sale, cu atât i se deşteptau în suflet imaginile copilăriei. Din împărăăţia uitării răsareau prieteni pierduţi, care-l salutau cu zâmbete de bunătate. La un moment dat un chip îi stăruie în amintire: domnu Trandafir, învăţătorul său.

2

Planul prezentului şi al descrierii începe să alterneze cu cel al trecutului, iar scriitorul foloseşte modalitatea evocării. Sadoveanu schiţează un portret sumar, pe care îl va completa mai târziu. Autorul îşi aminteşte de o seară, într-o primăvară, când adunaţi într-un cerdac împleteau panere, iar copiii îl ascultau pe domnu Trandafir citind Povestea lui Harap-Alb, scrisă de moş Creangă". Apoi Sadoveanu povesteşte o întâmplare neobişnuită: vizita ministrului învăţământului la şcoala domnului Trandafir. În lumina acestor amintiri, se păstrează imaginea şcolii de altădată, unde a intrat în freamătul de copii, cu teamă şi cu bucurie, în întâia dimineaţă. ”Acolo era un păr care făcea pere aşa de bune, din care Domnu ne dăruia, de gustare, câte două la începutul fiecărei vacanţe; acolo era curtea unde înălţam iarna uriaşi de zăpadă..., acolo se afla un om, Domnu Trandafir. Timpul a trecut, şi din omul acela deosebit n-a mai rămas decât o amintire şi o cruce de stejar, înnegrită de ploi, deasupra cu un brad, care fâşâie la cea mai uşoara suflare de vânt. Pe cruce stă scris: Aici odihneste robul lui D-zeu, Neculai Trandafir. Iar in locul acela, unde-a fost o odaie scundă, în care vara era cald şi iarna frig, în locul acela, unde odată a trăit un om, n-a mai ramas nimic! ” Imaginile evocării sub formă de epistolă conturează chipul dascălului de altădată. Sadoveanu se foloseşte de modalitatea prezentării directe a personajului, realizând portretul fizic surprins în doua ipostaze - de tinereţe şi de maturitate, dar şi portretul psihologic. În tinereţe, domnul Trandafir era un om nalt, bine legat, cu mustăcioara neagră pe care şi-o tundea totdeauna scurt... iar mai târziu:. Era un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochi foarte blajini. Când zâmbea, se arătau, sub mustaţa tunsa scurt, nişte dinţi lungi, cu strunga mare la mijloc. “Când ne învăţa cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înalţa în sus braţul drept; când cântam în cor, lovea diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede la urechea dreaptă, şi, încruntând puţin sprâncenele dădea uşor tonul: laaa! - iar băieţii răspundeau într-un murmur subţire, şi aşteptau cu ochii aţintiţi la mâna lui, care dintr-o dată se înălţa. Atunci izbucneau glasurile tinere, într-o revăsare caldă. 3

Când trebuia, câteodata, sâmbăta după amiază, să ne cetească din poveştile lui Creangă, ne privea întâi blând, cu un zâmbet liniştit, ţinând cartea la piept, în dreptul inimii - şi în bănci se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică... ” Sadoveanu remarcă bunătatea, blândeţea şi delicateţea dascălului care dorea să le dea o bogată învăţătura sufletească.. "Şi ne-o da această învăţătura nu pentru că trebuia, şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că in acest suflet era ceva din credinţa si curăţenia unui apostol". Acest om a strecurat în sufletele copiilor atâta credinţă şi atâta foc în momente în care pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Cu această ştiinţă a uimit el înalţii oaspeţi care i-au trecut pragul şcolii. Relatarea despre desfăşurarea vizitei ministrului şi a inspectorului, a asistenţei lor la lecţii - momente în care învăţătorul se poartă firesc, aşa cum o făcea întotdeauna, constituie o pagină de mare concentrare, pusă în evidenţă de dialog şi adnotări referitoare la gesturi, la fapte şi la vorbe. Un asemenea om determină legături de nedesfăcut în sufletul copiilor, om de care ei se simt ataşaţi. De aceea atunci când se zvoneşte că dascălul urma să fie mutat într-o altă comună, peste Siret, ei iau hotărârea să-l urmeze. Caracterizarea personajului principal se remarcă, în povestirea-scrisoare, prin impresia trăita sincer şi profund a amintirii, prin capacitatea de evocare, prin viziunea artistică ce se colorează datorită bucuriei întoarcerii spre anii fericiţi ai copilăriei, dar şi prin regretul născut din trecerea ruinătoare a timpului.

Inst. Cosma Mirela Şcoala Generală”Lucian Blaga ” Deva

4