Comentariu Leoaica [PDF]

Zitiervorschau

Comentariu Cuprins          

Introducere Tema poeziei Explicația titlului Incipit și final Mărci lexico gramaticale Elemente de prozodie/versificație Motive literare Neomodernism Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice Încheiere

Introducere În partea introductivă a eseului sau a comentariului despre Leoaică tânără, iubirea trebuie să menționezi curentul literar în care este încadrată opera lui Nichita Stănescu. Această precizare este esențială deoarece neomodernismul influențează viziunea despre lume și creație a poetului. Prin urmare, dacă analizăm poezia „Leoaică tânără, iubirea” observăm că toate elementele compoziționale (tema, titlul, elementele de versificație, limbajul artistic, secvențele poetice etc) reflectă viziunea neomodernistă a lui Stănescu. Astfel, putem începe cu menționarea faptului că elementele de compoziție dovedesc încadrarea poeziei în curentul neomodernist, ele având totodată un rol important în transmiterea mesajului poetic. Exemplu Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generației ’60, el contribuind la deplasarea accentului dinspre literatura angajată politic impusă de dictatura comunistă înspre literatura a cărei singure mize este transmiterea unei emoții estetice. Această trecere marchează totodată apariția neomodernismului, curent literar constituit ca o revolta la adresa realismului socialist. Poezia neomodernistă a lui Stănescu își fixează rădăcinile în modernismul interbelic, dar propune o viziune nouă, inedită asupra creației și a lumii. Relevantă în vederea ilustrării ideilor neomoderniste stănesciene este poezia „Leoaică tânără, iubirea”, elementele de compoziție ale acesteia fiind purtătoare ale mesajului poetic neomodernist.

Tema poeziei Pentru a identifica tema poeziei „Leoaică tânără, iubirea”, trebuie să avem în vedere sentimentele pe care eul liric le transmite, atmosfera creată la nivelul poeziei, dar și viziunea despre lume și viață a poetului. Analizând viziunea stănesciană din primele volume aflăm că poezia de debut are la bază sentimentul, trăirea intensă. Citind poezia „Leoaică tânără, iubirea” vom observa − chiar pornind de la titlu − faptul că sentimentul suprem este iubirea, eul confesându-se într-o manieră entuziastă, specifică neomodernismului. Viziunea optimistă și plină de încântare a poetului se reflectă în versurile poeziei sale, eul îndrăgostit fiind copleșit de sentimentul care apare în mod neașteptat în viața sa. Astfel, putem spune că semnificațiile întregii poezii stănesciene sunt concentrate în jurul iubirii, trăirea care subordonează universul intim al eului îndrăgostit. Exemplu Poezia Leoaică tânără, iubirea ilustrează viziunea despre lume a poetului din prima etapă a creației sale, ea făcând parte din cel de-al doilea volum al lui Stănescu, intitulat sugestiv „O viziune a sentimentelor”. Văzută prin prisma neomodernistă, lumea, și prin urmare creația poetică stănesciană, se caracterizează prin emoție, trăire profundă, sensibilitate.  Așa cum însuși titlul volumului sugerează, poeziile sunt dominate de sentimente, luând forma unor confesiuni. Leoaică tânără, iubirea este și ea o confesiune a eului liric prins în ghearele iubirii. Așadar, tema poeziei este iubirea, sentiment pe care Stănescu îl exprimă într-o manieră inovatoare, specifică neomodernismului. Această temă pune în lumină viziunea entuziastă pe care eul îndrăgostit o are asupra lumii care îl înconjoară.

Explicația titlului Numele pe care poetul îl alege pentru poezia sa nu este lipsit de semnificație. Astfel, titlul „Leoaică tânără, iubirea” reprezintă o cheie în interpretarea poeziei deoarece aflăm prin intermediul titlului faptul că sentimentul suprem apare corporalizat la nivelul poeziei într-un animal de pradă. Cu alte cuvinte, titlul anticipează tema poeziei, contribuind la descifrarea semnificațiilor acesteia. Concordanța dintre titlu poeziei și versurile

acesteia constă în faptul că titlul concentrează în câteva cuvinte întregul mesaj al poeziei. Exemplu Un alt element compozițional care surprinde cititorul într-o manieră specifică neomodernismului este titlul poeziei. Acesta este și el o ilustrare a viziunii poetice și a temei dominate de sentimentul suprem. Oximoronul rezultat din asocierea surprinzătoare a animalului de pradă cu iubirea evidențiază agresivitatea sentimentului care îl copleșește pe eul liric. Iubirea-leoaică îl ademenește cu farmecul său pentru ca apoi, prin puterea seducției, să îl supună pe deplin. Transformarea unui element abstract – iubirea − într-un element concret – leoaica – este un procedeu inovator specific neomodernismului, limbajul fiind astfel revoluționat și subordonat sentimentului.

Incipit și final Secvențele lirice ale poeziei stănesciene sunt părțile din care aceasta este formată. Ele trebuie comentate deoarece permit identificarea unor elemente compoziționale esențiale în interpretarea poeziei. Astfel, analizând cele trei secvențe lirice din care este compusă poezia, vom identifica principalele figuri de stil (podoabe stilistice care sporesc expresivitatea unui text: oximoron, metaforă, comparație etc.) și vom evidenția semnificațiile acestora, prin raportare la viziunea despre lume a lui Stănescu. De asemenea, vom observa relația de simetrie între incipit și final, identificând totodată laitmotivul poeziei (imaginea poetică/ideea care se repetă de mai multe ori). Simbolul este un alt procedeu artistic prezent în textul poetic stănescian, acesta presupunând utilizarea numelui unui obiect concret pentru a ascunde o idee abstractă (în poezie, cercul este un simbol al ideii de perfecțiune). În acest fel dăm dovada înțelegerii unor concepte operaționale importante, realizând conexiuni cu viziunea neomodernistă a poetului. Exemplu Analizând elementele de compoziție ale poeziei observăm faptul că textul poetic are la bază trei secvențe lirice inegale ca dimensiune, fiecare secvență fiind o ilustrare a temei poeziei într-o manieră diferită. Incipitul reia asocierea inedită din titlu și subliniază puterea sentimentului care năvălește

asupra eului, supunându-l într-un mod agresiv, sălbatic. Seria de imagini motorii constituite din verbe care sugerează tocmai rapiditatea înfiripării sentimentului, dar și forța lui, domină această primă parte a poeziei: „mi-a sărit în față”, „Mă pândise”, „[colții] mi i-a înfipt”, „m-a mușcat”. În cea de-a doua secvență putem observa faptul că iubirea-leoaică nu subordonează doar ființa îndrăgostită, ci și întregul univers. De fapt, nu universul se modifică, ci iubirea modifică modul de percepere a universului de către eul îndrăgostit. Brusca transformare este evidențiată cu ajutorul unor figuri de stil surprinzătoare specifice neomodernismului stănescian: „Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a-dura/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.” (comparație). Cercul, simbol al perfecțiunii, este dovada că transformarea care a avut loc sub bagheta iubirii este una extrem de benefică. Universul se naște din nou pentru eul îndrăgostit, procesul fiind provocat de mușcătura leoaicei. Privirea care ,,în sus țâșni” simbolizează înălțarea spre absolut prin intermediul sentimentului erotic, iar asocierea acesteia cu un curcubeu sugerează speranța pe care această lume aflată sub tutela iubirii o inspiră. A treia secvență a poemului accentuează ideea transformării prin iubire, eul liric pierzând orice legătură cu rațiunea. Enumerația din versurile „Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe” surprinde ideea că îndrăgostitul s-a lăsat pradă sentimentelor, simțurilor, iar simbolurile rațiunii (sprânceană, tâmplă, bărbie) i-au devenit străine. Finalul se remarcă din punct de vedere compozițional prin existența unei relații de simetrie în raport cu incipitul. Astfel, se reia în final imaginea leoaicei, devenită un adevărat laitmotiv al poemului. „Leoaica arămie” care l-a sedus cu „mișcările viclene” apare în ultima parte a poeziei pentru a contura ideea eternității sentimentului, ea tulburându-i ființa „înc-o vreme/ Și-ncă-o vreme..”. Punctele de suspensie din final întăresc ideea continuității iubirii.

Mărci lexico gramaticale În ceea ce privește prezența mărcilor lexico-gramaticale în poezia „Leoaică tânără, iubirea”, acestea arată implicarea totală a eului liric și exprimarea directă a sentimentelor de dragoste. Așadar, lirismul subiectiv în poezia stănesciană este dovedit prin folosirea formelor verbale și pronominale la persoana I, numărul singular. Prezentându-le, demonstrăm faptul că eul liric este implicat afectiv și că își transmite în mod direct ideile și trăirile. Exemplu

Caracterul confesiv și implicarea afectivă a eului liric sunt elemente specifice lirismului subiectiv și, deci, neomodernismului, acestea fiind observabile la nivelul poeziei prin intermediul formelor pronominale („mi”, „mă”, „m-“) și verbale (am dus) la persoana I, numărul singular.

Elemente de prozodie/versificație Analizând elementele de versificație, ne vom referi la modul în care sunt dispuse versurile, la gruparea strofică și la felul în care acționează regulile prozodice (prozodia reprezintă parte a poeticii care studiază versificația și normele ei sub raportul structurii versurilor, al numărului accentelor sau lungimii silabelor versurilor) asupra poeziei „Leoaică tânără, iubirea”. Astfel, vom observa faptul că regulile prozodiei clasice nu sunt respectate întrucât strofele sunt formate dintr-un număr diferit de versuri (strofe asimetrice), iar măsura diferă de la un vers la altul, numărul silabelor variind de la trei la zece silabe (măsură inegală). De asemenea, o idee dintr-un vers este adesea continuată în versul următor, această mutație a cuvintelor nefiind marcată prin pauză. Procedeul se numește ingambament, fiind observabil și prin scrierea cu literă mică la început de vers: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe.”. Ingambamentul asigură naturalețea exprimării ideilor și contribuie la întărirea caracterului confesiv al poeziei. Ritmul nu este constant, iar rima poeziei este aleatorie, versurile rimând fără a respecta vreo ordine sau regulă. Ieșind din tiparele prozodiei tradiționale, elementele de versificație stănesciene au un rol important în transmiterea mesajului poetic neomodernist. Nesupunerea, entuziasmul față de inovație sunt idei exprimate nu doar prin cuvinte, ci și prin modul de utilizare a elementelor de versificație. Exemplu Putem spune că un rol important în ceea ce privește compoziția îl au elementele de versificație, acestea din urmă fiind dovada că neomodernismul stănescian poate fi analizat nu doar apelând la semnificațiile ascunse în cuvinte, ci și observând textul poetic la nivel formal. Revolta, tendința de a inova, de a sparge tiparele, de a ambiguiza sunt vizibile prin nerespectarea normelor prozodiei clasice.  Astfel, Stănescu, în aceeași manieră neomodernistă, ignoră orice regulă în sfera elementelor de prozodie, utilizând ritmul combinat, ingambamentul, măsura inegală, strofele asimetrice (inegale) și rima aleatorie. Toate aceste

elemente subliniază caracterul confesiv al textului și facilitează transmiterea mesajului și a emoției.

Motive literare Motivele literare reprezintă simboluri, imagini, sau idei reluate sau accentuate cu o atitudine insistentă pe parcursul operei. Acestea au o importanță deosebită în transmiterea și definirea mesajului textului. Ele pot reprezenta fie obiecte (ploaia, lacul, luna, izvorul), fie sentimente, culori, acțiuni (motivul zidirii în „Meșterul Manole”, de exemplu), personaje, aforisme sau modele cu originea în mitologii sau legende.  Exemplu În „Leoaică tânără, iubirea” întâlnim varii astfel de motive literare. Leoaica, motivul central al operei, simbolizează atât dragostea, cât și poezia. Ambele constituie forțe impresionante, pe care eul liric nu le poate opri atunci când acestea decid să se apropie de el cu o atitudine feroce. Asemeni artistului, care nu poate stopa forța creatoare și pe cea a inspirației, nici îndrăgostitul nu reușește să oprească sau să evite dragostea apărută în viața lui. Alte motive literare întâlnite în opera de față sunt constituite de cerc și mâna creatorului. Simbol al genezei, al ciclicității universale, cercul este însuși simbolul universului, aflându-se mereu la aceeași distanță față de toate punctele periferice. Din această cauză, cercul simbolizează și echilibrul universal, fără de care viața ar fi imposibilă. Ciclicitatea reprezentată de forma geometrică a cercului se regăsește în natură sub forma anotimpurilor, a zilelor, a fazelor lunii și chiar la nivel celular.  Mâna, regăsită în text sub forma mâinii artistului cu rol de creator în universul uman, simbolizează puterea spirituală. Această forță este indispensabilă creației artistice, asemeni comunicării, reprezentată și ea adesea prin intermediul imaginii mâinii. În „Leoaică tânără, iubirea”, Stănescu vede această forță spirituală ca fiind incontrolabilă prin intermediul rațiunii, facilitând astfel procesul creator la nivel intuitiv („Miam dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”).

Neomodernism Analizând elementele de compoziție ale poeziei stănesciene observăm faptul că acestea au anumite particularități care fac posibilă încadrarea poeziei în linia neomodernismului. Dacă în introducere este esențial să numim curentul literar căruia îi aparține poezia, în cuprins este de

asemenea important să evidențiem amprenta neomodernismului asupra poeziei, oferind exemple relevante în acest sens. Utilizarea unui limbaj metaforic surprinzător, profunzimea sentimentelor transmise, caracterul confesiv al discursului liric, transformarea abstractului în concret (iubirea-leoaică), inovațiile la nivelul versificației sunt dovezi ale apartenenței textului la neomodernism. Astfel, atunci când ne referim la elementele mai sus enumerate (temă, titlu, secvențe lirice etc.) este necesar să punem în lumină caracterul neomodernist al acestora, susținându-ne argumentele cu exemple din text. Exemplu Apartenența poeziei la neomodernism poate fi probată și prin analizarea titlului. Acesta este și el o ilustrare a viziunii poetice și a temei dominate de sentimentul suprem. Astfel, observăm încă de la început faptul că limbajul este unul surprinzător, specific neomodernismului, iubirea fiind echivalată cu un animal de pradă care năvălește asupra eului liric, reordonându-i lumea după legi necunoscute. Transformarea unui element abstract – iubirea − într-un element concret – leoaica – este un procedeu inovator de factură neomodernistă, limbajul fiind astfel revoluționat și subordonat sentimentului.

Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice Atunci când analizezi poezia „Leoaică tânără, iubirea” nu uita să incluzi în comentariul tău și un paragraf despre relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice. În vreme ce ideea poetică face referire la mesajul pe care intenționează să îl transmită poetul, mijloacele artistice însumează totalitatea procedeelor pe care le folosește pentru a exprima acest mesaj (figuri de stil și imagini artistice). Exemplu Poezia „Leoaică tânără, iubirea” are în centru metafora din titlu, cea a dragostei, percepută de către eul liric asemeni unei leoaice. Sălbatică, impulsivă la început, are „colții albi” (epitet cromatic), gata de „atac”. Ea devine, spre finalul textului, „o leoaică arămie”, aflată la maturitate, cu pas tacticos („trece-alene”), dar mereu strălucitoare și plină de elan vital.

Încheiere

Partea de final poate cuprinde o opinie personală (uneori, susținută de o opinie critică) sau o concluzie care sintetizează conținutul eseului. Spre exemplu, dacă poezia „Leoaică tânără, iubirea” este neomodernistă prin viziunea adoptată de poet, dar și prin elementele de compoziție, putem preciza acest lucru în încheierea eseului, reunind, astfel, într-o concluzie ideile dezvoltate în cuprins. Exemplu Poezia „Leoaică tânără”, iubirea este ea însăși o metaforă a iubirii, sentiment care guvernează lumea stănesciană în prima etapă a creației și care e analizat în acest text liric de la instalarea sa bruscă până la eternizarea sa. Entuziasmul, energia, starea de încântare, profunzimea sentimentelor sunt cuvinte-cheie ale poeziei stănesciene din prima etapă a creației, dar și coordonatele neomodernismului totodată.  Concluzionând, putem spune că tema, titlul, secvențele poetice, relația de simetrie între incipit și final, aspectele prozodice, dar și prezența laitmotivului sau a simbolului sunt principalele elemente de compoziție ale textului poetic analizat, ele susținând prin semnificațiile lor apartenența poeziei la neomodernism.

Eseu Acest eseu este conceput astfel încât să cuprindă cunoștințele esențiale despre poezia „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu. Textul este organizat în conformitate cu cerințele pentru examenul de Bacalaureat, astfel încât să îți fie mai ușor să îți însușești informațiile necesare. Eseul cuprinde următoarele: date despre autor și operă, semnificația titlului, tema poeziei, elemente de structură și compoziție, elemente de limbaj, elemente de prozodie. Publicată în anul 1964 în volumul intitulat „O viziune a sentimentelor” și semnat de Nichita Stănescu, poezia „Leoaică tânără, iubirea” evidențiază o viziune inedită și inovatoare asupra sentimentului de dragoste. Întrucât face parte din generația nonconformistă a șaizeciștilor, Stănescu valorifică inovarea în limbaj, precum și originalitatea ideilor și a imaginilor artistice. Titlul operei reprezintă o metaforă a iubirii, percepută în chipul unei leoaice tinere. Acest simbol sugerează vitalitate, intensitate și forță fizică, dar și spirituală. Pentru Nichita Stănescu, atitudinea față de poezie este aceeași cu cea avută față de iubire, întrucât ambele atrag după sine

consecințe drastice. Este vorba de o reconstruire a realității perceptibile, deci, a întregii lumi, zguduite din temelii de apariția bruscă a iubirii. Tema operei este reprezentată de atitudinea ființei umane în fața iubirii și a inspirației poetice. Întâlnirea cu leoaica este, de fapt, întâlnirea cu poezia: surprinzătoare, intensă și, înainte de toate, transformatoare. Sufletul eului liric este transformat de acest sentiment, care are un efect aparent distrugător, devastator asupra lui, dar, de fapt, este vorba despre o distrugere în virtutea unei reconstruiri. Poezia conține douăzeci și patru de versuri, dispuse în trei strofe de lungimi inegale. Strofelor le corespund trei secvențe lirice în care dragostea cuprinde ființa umană, proces interpretat în raport cu timpul. Astfel, în prima secvență, iubirea este un sentiment prestabilit, pătrunzând în manieră agresivă și bruscă în sufletul eului liric. În cea de-a doua secvență, cititorul asistă la modificarea întregului Univers sub ochii artistului (sau sub cei ai îndrăgostitului), având loc o adevărată renaștere a spiritului acestuia. Cea de-a treia secvență înfățișează iubirea ca pe o trăire care se perpetuează în timp, dăinuind (de aici, tinerețea „leoaicei”). În text întâlnim atât relații de simetrie, cât și de opoziție. Simetria este dată de revenirea asupra titlului în incipit, precum și de prezența celor două imagini ale iubirii: cea tânără („leoaică tânără, iubirea”) la început de text și cea matură („leoaica arămie”) din final. Relațiile de opoziție sunt prezente în cea de-a două secvență poetică, unde efectele devastatoare și dureroase ale „atacului” leoaicei are consecințe atât în planul fizic ce ține de ființa eului poetic, cât și la nivel universal. Limbajul artistic stănescian în poezia „Leoaică tânără, iubirea” se caracterizează mai ales prin două trăsături: expresivitatea și ambiguitatea (tipice creațiilor neomoderniste). Sursele expresivității și cele ale sugestiei se regăsesc la toate nivelurile limbajului poetic. Astfel, la nivel morfosintactic remarcăm mărcile lirismului subiectiv (pronume și forme pronominale la persoana I, singular: „m”, „mă”, „mi”), care susțin caracterul de confesiune lirică și punctează ideea de uimire a eului liric, aflat față în față cu un sentiment care pare a fi cu totul nou de fiecare dată când apare în viața lui. La nivel morfo-sintactic regăsim terminologia concretă. Câmpul semantic al ființei este redat prin intermediul unor termeni și structuri lexicale cu valoare de simbol. Cel al timpului se remarcă prin îndreptarea unor repere exacte către tot ceea ce este obscur, nedefinit. Imaginile artistice și figurile de stil sunt puse în legătură cu planul existențial al ființei umane aflată în relație directă cu dragostea și poezia. Între acestea observăm: metafore („leoaică tânără”, „leoaică arămie”), epitete („colții albi”, „mișcările

viclene”), o repetiție („înc-o vreme,/ și-ncă-o vreme...”) și o comparație („ca o strângere de ape”). Imaginile dinamice („mi-a sărit”, „i-a înfipt”, „m-a mușcat”) prezintă apariția bruscă a sentimentului de iubire. Prozodia este în conformitate cu trăsăturile liricii neomoderniste. Astfel, cele trei strofe se constituie din douăzeci și patru de versuri libere, de lungimi inegale. Rima este aleatorie, iar ritmul, combinat. Măsura este variabilă, astfel încât poezia devine spontană și muzicală. În concluzie, poezia „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, este o artă poetică neomodernistă prin tematică, structură și particularitățile limbajului poetic. În opera de față, autorul prezintă o fațetă cu totul inedită a iubirii ca forță transformatoare universală, dar și ca putere creatoare, cu o semnificație deosebită pentru eul poetic.

Tema și viziunea despre lume Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generației ’60, el contribuind la deplasarea accentului dinspre literatura angajată politic, impusă de dictatura comunistă înspre literatura a cărei singure mize este transmiterea unei emoții estetice. Această trecere marchează totodată apariția neomodernismului, curent literar constituit ca o revolta la adresa realismului socialist. Poezia neomodernistă a lui Stănescu își fixează rădăcinile în modernismul interbelic, dar propune o viziune nouă, inedită asupra creației și a lumii. Astfel, putem spune că viziunea despre lume, dar și tematica poeziilor stănesciene pot fi analizate prin raportare permanentă la orientarea neomodernistă a poetului. Poezia „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează viziunea despre lume a poetului din prima etapă a creației sale, ea făcând parte din cel de-al doilea volum al lui Stănescu, intitulat sugestiv „O viziune a sentimentelor”. Văzută prin prisma neomodernistă, lumea, și prin urmare creația poetică stănesciană, se caracterizează prin emoție, trăire profundă, sensibilitate. Așa cum însuși titlul volumului sugerează, poeziile sunt dominate de sentimente, luând forma unor confesiuni. „Leoaică tânără, iubirea” este și ea o confesiune a eului liric prins în ghearele iubirii. Așadar, tema poeziei este iubirea, sentiment pe care Stănescu îl exprimă într-o manieră inovatoare, specifică neomodernismului. Această temă pune în lumină viziunea exuberantă, entuziastă pe care eul îndrăgostit o are asupra lumii care îl înconjoară. Titlul poeziei este și el o ilustrare a viziunii poetice și a temei dominate de sentimentul suprem. Oximoronul rezultat din asocierea surprinzătoare a animalului de pradă cu iubirea evidențiază agresivitatea

sentimentului care îl copleșește pe eul liric. Iubirea-leoaică îl ademenește cu farmecul său pentru ca apoi, prin puterea seducției, să îl supună pe deplin. Transformarea unui element abstract – iubirea − într-un element concret – leoaica – este un procedeu inovator specific neomodernismului, limbajul fiind astfel revoluționat și subordonat sentimentului. Din punctul de vedere al compoziției, textul poetic este constituit din trei secvențe inegale ca dimensiune, fiecare secvență fiind o ilustrare a temei poeziei într-o manieră diferită. Incipitul reia asocierea inedită din titlu și subliniază puterea sentimentului care năvălește asupra eului, supunându-l într-un mod agresiv, sălbatic. Seria de imagini motorii constituite din verbe care sugerează tocmai rapiditatea înfiripării sentimentului, dar și forța lui, domină această primă parte a poeziei: „mi-a sărit în față”, „Mă pândise”, „[colții] mi i-a înfipt”, „m-a mușcat”. Mușcătura nu provoacă răni, ci dimpotrivă, efectele ei sunt surprinzătoare. Viziunea neomodernistă a lui Stănescu provoacă cititorul la descifrarea limbajului său metaforic și aparent ambiguu, jucându-se mereu cu orizontul de așteptare al celui care devine martorul transformării iubirii. Caracterul confesiv și implicarea afectivă a eului liric sunt elemente specifice lirismului subiectiv și, deci, neomodernismului, acestea fiind observabile la nivelul poeziei prin intermediul formelor pronominale de persoana I: „mi”, „mă”, „m-“. În cea de-a doua secvență putem observa faptul că iubirea-leoaică nu subordonează doar ființa îndrăgostită, ci și întregul univers. De fapt, nu universul se modifică, ci iubirea modifică modul de percepere a universului de către eul îndrăgostit. Brusca transformare este evidențiată cu ajutorul unor figuri de stil surprinzătoare specifice neomodernismului stănescian: „Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a-dura/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.” (comparație). Cercul, simbol al perfecțiunii, este dovada că transformarea care a avut loc sub bagheta iubirii este una extrem de benefică. Universul se naște din nou pentru eul îndrăgostit, procesul fiind provocat de mușcătura leoaicei. Privirea care „în sus țâșni” simbolizează înălțarea spre absolut prin intermediul sentimentului erotic, iar asocierea acesteia cu un curcubeu sugerează speranța pe care această lume aflată sub tutela iubirii o inspiră. A treia secvență a poemului accentuează ideea transformării prin iubire, eul liric pierzând orice legătură cu rațiunea. Enumerația din versurile „Miam dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe” surprinde ideea că îndrăgostitul s-a lăsat pradă sentimentelor, simțurilor, iar simbolurile rațiunii (sprânceană, tâmplă, bărbie) i-au devenit străine. Finalul marchează existența unei relații de simetrie în raport cu incipitul prin reluarea imaginii leoaicei, devenită un adevărat laitmotiv al poemului. „Leoaica arămie” care l-a sedus cu „mișcările viclene”

apare în ultima parte a poeziei pentru a contura ideea eternității sentimentului, ea tulburându-i ființa „înc-o vreme/ Și-ncă-o vreme..”. Punctele de suspensie din final întăresc ideea continuității iubirii. De asemenea, putem spune că viziunea despre lume a lui Stănescu poate fi analizată nu doar apelând la semnificațiile ascunse în cuvinte, ci și observând textul poetic la nivel formal. Revolta, tendința de a inova, de a sparge tiparele, de a ambiguiza sunt vizibile prin nerespectarea normelor prozodiei clasice. Poetul sfidează nu doar firescul semnificațiilor, ci și pe cel al formei, alegând pentru textul său ceea ce e neobișnuit. Astfel, Stănescu, în aceeași manieră neomodernistă, ignoră orice regulă în sfera elementelor de versificație, utilizând ritmul combinat, ingambamentul, măsura inegală, strofele asimetrice. Toate aceste elemente subliniază caracterul confesiv al textului și facilitează transmiterea mesajului și a emoției. Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este ea însăși o metaforă a iubirii, sentiment care guvernează lumea stănesciană în prima etapă a creației și care e analizat în acest text liric de la instalarea sa bruscă până la eternizarea sa. Mai mult, consider că poezia mai sus discutată este o oglindire a viziunii stănesciene despre lume, ea având drept coordonate esențiale principii ale liricii neomoderniste. Entuziasmul, energia, starea de încântare, profunzimea sentimentelor sunt cuvinte-cheie ale poeziei stănesciene din prima etapă a creației și ale viziunii poetului în raport cu lumea. Concluzionând, putem spune că atât tematica poeziei „Leoaică tânără, iubirea”, cât și modul de percepere a lumii înconjurătoare de către eul liric au la bază iubirea, un sentiment atotprezent în creația stănesciană de debut.

Particularități ale textului poetic „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, este o artă poetică neomodernistă a cărei primă publicare a avut loc în volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut în anul 1964. Întrucât face parte din prima etapă de creație stănesciană, opera de față înfățișează eul liric ca pe un adolescent al cărui suflet pare a se armoniza cu Universul. Tema poeziei este iubirea ca factor transformator al întregului univers. Pentru Stănescu, atât dragostea, cât și inspirația artistică apar în manieră violentă și neașteptată în spațiul spiritual al ființei, provocând

schimbări ireversibile. Astfel, raportul eului liric cu sine însuși și cu lumea din jurul său se modifică substanțial datorită apariției iubirii asemeni unei leoaice tinere, care acționează intens și impulsiv. Opera este structurată în trei strofe inegale ca lungime, cărora le corespund trei secvențe poetice. Incipitul revine asupra titlului poeziei, constituind chiar primul vers al acesteia. Astfel, cititorului i se comunică încă de la început viziunea eului liric asupra poeziei și a dragostei. Leoaica este un simbol al puterii, al agresivității, însă reprezintă și eleganță, curaj, hotărâre și senzualitate. Întrucât este vorba de leoaică și nu de corespondentul ei masculin, leul, remarcăm elementul maternității, ceea ce sugerează regenerare continuă. Imaginea leoaicei, redată printr-o metaforă, constituie expresia perspectivei neomoderniste a eului liric. Prima strofă înfățișează momentul întâlnirii neașteptate a eului liric cu dragostea, metaforizată în chipul leoaicei. Iubirea cu înfățișare leonină reprezintă, pentru Nichita Stănescu, și un simbol al inspirației poetice, din cauza raportului dintre vânător și prada sa. Este vorba despre aceeași relație pe care eul liric o are cu iubirea, precum și cu inspirația artistică: au loc varii camuflări și întâlniri până la realizarea atacului final, care este urmat de actul seducției. Cuvântul recurent „față” („mi-a sărit în față”, „Colții albi mi i-a înfipt în față,/ m-a mușcat leoaica, azi, de față”) reprezintă un laitmotiv al poeziei, simbolizând pierderea integrității spirituale drept consecință a atacului unui sentiment agresiv. Cea de-a doua strofă înfățișează descrierea cosmogonică a reconstruirii universului sub forța transformatoare a dragostei. Atât lumea exterioară, cât și cea interioară a eului liric sunt transformate complet de intervenția „leoaicei”, care face posibilă creația artistică, zguduind din temelii universul interior al artistului. Rezultatul este schimbarea radicală a percepției eului liric asupra realității înconjurătoare. Simbolul cercului (Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura”) este legat atât de ideea de perfecțiune, cât și de cea a ciclicității ce caracterizează procesele existente în lume. Cea de-a treia secvență poetică prezintă materializarea consecințelor întâlnirii eului poetic cu iubirea. În acest proces, omul este eliberat de sub legile fizicii („Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe./ Și alunecă-n neștire”) și proiectat în eternitate, arta reprezentând singura cale a ființei umane de a atinge nemurirea. Ființa poetului este inclusă în procesul de reconstituire a universului, în funcție de legile dragostei și de cele ale creației artistice. Între incipit și final există simetrie, element oferit de cele două ipostaze ale iubirii (leoaica „arămie” și leoaica „tânără”). Acestea simbolizează cele

două perspective diferite ale eului poetic asupra lumii, transmițând ideea transformării complete și definitive a Universului. Ultimele două versuri („Încă-o vreme,/ și-ncă-o vreme...”) sugerează ciclicitatea universală, precum și starea de continuă schimbare a lumii. Prozodia este specifică textelor lirice neomoderniste. Astfel, cele trei strofe însumează douăzeci și patru de de versuri libere, de lungimi inegale. Rima este aleatorie, iar ritmul și măsura sunt variabile. Textul se remarcă prin spontaneitate și muzicalitate, iar faptul că fiecare strofă este cu câte două versuri mai lungă decât cea anterioară semnifică amplificarea senzațiilor eului liric. În concluzie, datorită ambiguității limbajului, sugestiei, precum și accentuării intensității sentimentului de iubire metaforizat, poezia „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, aparține curentului literar neomdernist. Precum a declarat criticul literar Eugen Simion, în poezia stănesciană neomodernistă se creează un univers complex care înglobează dragostea, inocența, elanul adolescentin, viața, moartea, timpul, precum și imagini-simbol ale absolutului (sfera, punctul, pătratul, cercul).

Particularitățile poeziei neomoderniste Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este un text neomodernist ce face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”, publicat în anul 1964. Neomodernismul este un curent literar postbelic caracterizat prin accentuarea lirismului pur, redescoperirea metaforei şi un limbaj poetic ambiguu, inedit. Acesta a apărut ca o reacție la realismul socialist, iar Nichita Stănescu face parte din generația poeților neomoderniști ai anilor 1960 (șaizeciștii), fiind chiar considerat a fi cel mai reprezentativ poet neomodernist. Tema poeziei o constituie iubirea, profunzimea fiinţei, recuperarea lumii prin sentiment. Întrucât este vorba despre un sentiment puternic, profund, el este descris ca „năvălind” în sufletul eului liric asemeni unei fiare sălbatice, având consecințe nefaste asupra lumii interioare a eului liric. Titlul este metaforic, alcătuit dintr-un grup nominal şi o apoziţie care explică sensul metaforei: iubirea, văzută în chipul unei leoaice tinere. Faptul că leoaica este „tânără” simbolizează entuziasmul și pasiunea caracteristice tinereții. Asemeni unui animal de pradă aflat încă în putere,

dragostea pătrunde în sufletul eului liric în mod surprinzător, pasional, sălbatic.  Aşadar, viziunea subiectivă asupra trăirii interioare este redată prin metaforă, leoaica fiind iubirea. Evoluţia sentimentului de iubire este surprinsă ludic, printr-un joc al concretizării dimensiunii abstracte, iar expresia poetică duce la ambiguizarea sensurilor. Incipitul generează un efect de şoc lectorului: „Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în faţă”. Versul situează sentimentul în sfera de semnificaţii a forţei, a agresivităţii, dar şi a eleganţei şi a nobleţei. Primele momente ale receptării sentimentului sunt asociate cu alte imagini ale agresivităţii: „Mă pândise-n încordare mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat leoaica azi de faţă”. Sentimentul de iubire aşteaptă ca la pândă împlinirea comuniunii cu fiinţa. A doua secvenţă este o descriere cosmogonică şi surprinde o dublă transformare: prima, a fiinţei invadate de iubire, iar a doua, a lumii, receptată prin prisma noii identităţi a fiinţei. Lumea se recreează reiterând metaforic momentul genezei: „iar în jurul meu natura/ se făcu un cerc de-a dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape”, cercul fiind aici o imagine simbolică a sentimentului de iubire. Fiinţa umană îşi abandonează simţurile pentru a le unifica: „Şi privirea-n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”. Saltul privirii spre înalt este simultan cu înălţarea auzului, având ca punct final un loc imaterial, al cântecului şi al zborului: „tocmai lângă ciocârlii”. Simţurile înălţate sugerează ieşirea fiinţei din sine însăși. Metafora curcubeului „tăiat în două” ambiguizează sensurile, prin pluralitatea deschiderii sale: simbol biblic al armoniei şi al împăcării, curcubeul este o imagine a unicităţii prin multiplicitate. Secvenţa a treia surprinde renunţarea la sine a fiinţei acaparate de iubire: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie”. Enumeraţia surprinde imaginea simţurilor care nu mai funcţionează în contextul unei fiinţe care nu mai e caracterizată de corporalitate. Receptarea lumii se face afectiv, printr-o perpetuă regenerare a sentimentului. Depăşind starea de şoc, îndrăgostitul intră într-o stare a fiinţei afective, fapt sugerat de repetiţie şi punctele de suspensie: „alunecă-n neştire/ pe-un deşert în strălucire/ peste care trecealene/ o leoaică arămie/ cu mişcările viclene,/ înc-o vreme,/ şi-ncă-o vreme...”. Imaginea leoaicei din incipit şi final este prezentată prin tehnica simetriei şi a opoziţiei. Lirismul subiectiv tipic neomodernist se regăsește în poezia „Leoaică tânără, iubirea” prin atitudinea poetică directă. Aceasta este evidențiată prin intermediul verbelor, al pronumelor și al formelor pronominale la

persoana întâi, singular: „mea”, „am dus”, „meu”, „mi”. Adresarea directă făcută de către eul liric iubirii (sau chiar iubitei) trădează prezența acestuia. Versificația respectă stilul și criteriile neomoderniste. Astfel, poezia se compune din trei strofe neregulate cărora le corespund întocmai trei secvențe poetice. În ultima strofă întâlnim rima împerecheată. Aceasta este prezentă, pe alocuri, și pe parcursul primelor două strofe. Având în vedere ambiguitatea limbajului, sugestia şi expresivitatea, precum şi accentul pus pe profunzimea sentimentului transpus în formă metaforică, poezia „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, aparţine neomodernismului. Conform criticului literar Eugen Simion, în poezia stănesciană neomodernistă se creează un univers complex care înglobează dragostea, inocența, elanul adolescentin, viaţa, moartea, timpul, precum şi imagini-simbol ale absolutului (sfera, punctul, pătratul, cercul).

Artă poetică Arta poetica erotică este o operă literară în care autorul își exprimă perspectiva asupra procesului creativ, în contextul efectelor pe care dragostea le are asupra acestuia. „Leoaică tânără, iubirea” este o artă poetică neomodernistă, specifică primei etape de creație stănesciene, înfățișând un eu liric plin de vitalitate, pentru care iubirea este sentimentul principal, având un efect revitalizant atât pentru sine, cât și pentru creația sa. „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, este o artă poetică neomodernistă publicată pentru prima dată în volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut în anul 1964. În acest volum, Stănescu interpretează iubirea ca sentiment și ca stare extatică a eului liric prin intermediul cuvântului poetic, pe care îl percepe ca fiind parte din geneza Universului. Tema poeziei este iubirea ca forță transformatoare a întregului univers. În viziunea lui Stănescu, atât iubirea, cât și creația artistică apar în manieră violentă și surprinzătoare în sufletul ființei umane, generând modificări ireversibile. Astfel, atât relația eului liric cu sine însuși, cât și cea cu lumea din jurul său se va schimba decisiv ca rezultat al apariției iubirii. Precum o leoaică tânără, ea acționează pasional și impulsiv.

Opera conține trei secvențe lirice care înfățișează iubirea ca sentiment ce pune stăpânire pe ființa umană. La rândul său, aceasta este văzută în relație cu timpul. Astfel, în prima secvență poetică, dragostea este prezentată ca fiind un sentiment predestinat, care pătrunde în manieră agresivă în viața eului liric. În cea de-a doua secvență, cititorul este martor al modificării universului sub privirea uimită a îndrăgostitului, care se vede renăscând datorită iubirii. Ultima secvență înfățișează dragostea ca pe un sentiment universalizat, care se perpetuează în timp. Prima strofă a poeziei reia titlul acesteia („Leoaică tânără, iubirea”), iubirea fiind văzută ca manifestându-se mereu cu forță și vitalitate tinerească, indiferent de momentul în care ea apare. La început, ea este agresivă, surprinzătoare („mi-a sărit în față”), iar întâlnirea dintre ea și eul liric are efecte devastatoare asupra identității acestuia. El este complet transformat de contactul cu sentimentul de iubire, cu care ia contact brusc, fără să se poată apăra. Poezia este concepută în forma unei confesiuni lirice, fiind prezente și mărcile eului liric (pronume și forme pronominale la persoana întâi: „mi”, „m”, „mă”). Iubirea îl pândise asemenea unui prădător care anticipează momentul în care își va prinde victima: „Mă pândise-n încordare/ mai demult”. Cea de-a doua strofă prezintă relația eului poetic cu universul, așa cum se prezintă ea după intervenția iubirii în viața acestuia. Așadar, adverbul „deodată” evidențiază schimbările radicale pe care dragostea le generează în sufletul eului liric. El se percepe pe sine în postura unui „axis mundi”, întrucât îi este imposibil să-și închipuie că numai el observă această transformare spectaculoasă. Natura ia forma unui „cerc de-a dura”, ceea ce sugerează perfecțiune și manifestarea ciclică a sentimentului erotic. Pentru eul liric, dragostea și cuvântul se află la baza genezei Universului, astfel încât prin intermediul acestora, lumea dobândește capacitatea de a se regenera. Astfel, iubirea ca forță a renașterii potențează creația artistică. Imaginea ciocârliei simbolizează aspirația artistului către absolut, ideal care poate fi atins doar prin iubire. În ultima strofă, eul liric se reîntoarce la momentul inițial, unde prezența leoaicei îl acaparează complet. „Leoaica arămie/ cu mișcările viclene” este o metaforă a iubirii mature, dar încă surprinzătoare, cu o impresionantă forță devoratoare. Sub influența acestui sentiment, eul liric devine confuz, iar simțurile sale se estompează („Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”). El se percepe pe sine în chipul unui deșert, căruia leoaica îi oferă strălucire („pe-un deșert în strălucire,/ peste care trece-alene/ o leoaică arămie”). Strălucirea este un simbol al sensului pe care dragostea pare că îl oferă existenței eului liric. Iubirea aduce vitalitate, energie și forță creativă în viața îndrăgostitului.

În concluzie, poezia „Leoaică tânără, iubirea” este o artă poetică erotică neomodernistă. Nichita Stănescu are o viziune deosebit de complexă asupra dragostei, prezentând-o ca sentiment constructiv, dar și distructiv. Prin distrugerea identității anterioare a eului liric, iubirea face loc unei noi realități, facilitând creația artistică și transformând întregul Univers cu forța sa regeneratoare.

Figuri de stil Poezia „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, înfățișează o perspectivă originală asupra iubirii, fiind, în același timp, o artă poetică neomodernistă. Opera a fost publicată în anul 1964 în volumul de poezii cu titlul „O viziune a sentimentelor”, semnat de Nichita Stănescu. Având în vedere faptul că scriitorul se numără printre membrii generației șaizeciste, poetul valorifică inovațiile la nivel lingvistic, alături de originalitatea ideilor și a imaginilor artistice. Titlul însuși este o metaforă a iubirii, văzută asemenea unei leoaice tinere. Datorită suplimentării apoziției „iubirea”, ea devine metaforă în prezența termenului explicativ. Această imagine simbolizează vitalitate, putere și pasiune, dar și forță spirituală. Eul liric are aceeași atitudine față de poezie și iubire, întrucât ambele au o impresionantă putere transformatoare. Realitatea perceptibilă este reconstruită, reimaginată, fiind zguduită din temelii de apariția bruscă a dragostei. În viziunea lui Nichita Stănescu, iubirea reprezintă o stare de grație a ființei umane, o veritabilă forță creatoare, întrucât se află la baza construirii lumii, asemenea cuvântului. „Leoaică tânără, iubirea” este structurată în trei strofe, cărora le corespund trei secvențe poetice. Astfel, nașterea sentimentului erotic este înfățișată în prima secvență, iar cea de-a doua cuprinde metamorfozarea naturii, în timp ce ultima secvență poetică prezintă transfigurarea îndrăgostitului. Primul vers al poeziei reia titlul acesteia, evidențiind tema operei, dar și punctele comune dintre leoaică și iubire: leul este „regele junglei”, iar dragostea se află deasupra altor sentimente umane. În strofa întâi, eul liric reconstruiește procesul nașterii dragostei. Astfel, iubirea, care îl pândise de multă vreme („Mă pândise-n încordare/ mai demult”), și-a înfipt „colții albi” în chipul eului liric. Imaginea colților sugerează agresivitatea cu care intervine iubirea în viața îndrăgostitului. Se remarcă efectele vizibile și marcante ale acestui sentiment, sugerate de ultimele două versuri ale primei strofe, în timp ce

verbele și pronumele oferă subiectivitate operei, evidențiind caracterul de confesiune al acesteia. Strofele următoare înfățișează urmările revelației iubirii, care generează o stare de beatitudine, proiectată pe două planuri: unul cosmic și unul uman. Atât lumea, cât și îndrăgostitul se transformă sub efectul puternic al dragostei. Eul liric apare în text asemenea unui Axis mundi, în jurul căreia gravitează întreg Universul. Iubirea implică și prezența perfecțiunii, simbolizată de metafora cercului, care amintește și de ciclicitatea specifică tuturor proceselor care se petrec în Univers („...natura/ se făcu un cerc, de-a-dura”). Sentimentele contradictorii ale eului liric, precum și relația acestuia cu lumea înconjurătoare, sunt exprimate prin repetiția și comparația prezente în sintagma „când mai larg, când mai aproape/ ca o strângere de ape”. Nichita Stănescu exprimă intensitatea senzațiilor trăite prin intermediul sinesteziei. Astfel, văzul și auzul se îmbină în cea de-a doua strofă: „Și privirea-n sus țâșni, [...] și auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”. Imaginile create sunt puternice și expresive, iar prezența ciocârliei nu este întâmplătoare, întrucât aceasta este cunoscută pentru frumusețea cântecului ei. Cea de-a treia strofă se deschide cu sentimentul de confuzie generat de apariția iubirii. Mâna eului liric „alunecă-n neștire”, iar acesta nu-și mai recunoaște sprânceana, tâmpla și bărbia („Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”). Enumerația accentuează starea de confuzie, eul liric părând a se fi dematerializat. Chipul îndrăgostitului se transformă într-un „deșert în strălucire” – metaforă totală, ce îmbină puterea devastatoare a iubirii cu strălucirea, o caracteristică a fericirii. Această figură de stil trimite cu gândul la pustietatea din sufletul eului liric, de dinaintea instalării sentimentului erotic, aflată în opoziție cu strălucirea plină de vitalitate adusă de „leoaica arămie” în sufletul său. Epitetul cromatic „arămie” sugerează faptul că dragostea este resimțită și într-o perioadă târzie a existenței eului liric, nu doar în tinerețe, universalizându-se astfel sentimentul iubirii. Agresivitatea inițială este înlocuită de mișcările lente ale leoaicei, care „trece alene”, „cu mișcările viclene”. Finalul poeziei este marcat de o repetiție („încă-o vreme,/ şi-ncă-o vreme...”), care evidențiază tema timpului, prin utilizarea substantivului „vreme”. În concluzie, poezia „Leoaică tânără, iubirea” se încadrează în categoria operelor ce aparțin esteticii neomoderniste. Aceasta se datorează abordării unor mari tematici, precum iubirea, natura și timpul, dar și utilizării unor mijloace artistice și figuri de stil specifice: metafora, sugestia, personificarea, comparația, enumerația. Limbajul poetic este caracterizat de ambiguitate și expresivitate.

Elemente de compoziție Cele trei secvențe poetice în care poate fi împărțită poezie, tema sau titlul sunt câteva dintre elementele de compoziție pe care trebuie să le ai în vedere când vorbești despre poezia „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu. Vei afla mai multe despre acestea citind cu atenție această pagină. Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generației ’60, el contribuind la deplasarea accentului dinspre literatura angajată politic impusă de dictatura comunistă înspre literatura a cărei singure mize este transmiterea unei emoții estetice. Această trecere marchează totodată apariția neomodernismului, curent literar constituit ca o revoltă la adresa realismului socialist. Poezia neomodernistă a lui Stănescu își fixează rădăcinile în modernismul interbelic, dar propune o viziune nouă, inedită asupra creației și a lumii. Relevantă în vederea ilustrării ideilor neomoderniste stănesciene este poezia „Leoaică tânără, iubirea”, elementele de compoziție ale acesteia fiind purtătoare ale mesajului poetic neomodernist. „Leoaică tânără, iubirea” este o poezie neomodernistă din prima etapă a creației stănesciene, ea făcând parte din cel de-al doilea volum al lui Stănescu, intitulat sugestiv „O viziune a sentimentelor”. Așa cum însuși titlul volumului sugerează, poeziile sunt dominate de sentimente, luând forma unor confesiuni. „Leoaică tânără, iubirea” este și ea o confesiune a eului liric prins în ghearele iubirii. Așadar, tema poeziei este iubirea, sentiment pe care Stănescu îl exprimă într-o manieră inovatoare, specifică neomodernismului. Acest element compozițional este cel în jurul căruia se ordonează toate celelalte elemente de structură care stau la baza poeziei. Dragostea, ca idee centrală a poeziei, conferă textului poetic emoție, sensibilitate, autenticitate. Intensitatea iubirii marchează întreaga existență a îndrăgostitului, efectele acestui sentiment asupra ființei eului fiind extrem de vizibile. Un alt element compozițional care surprinde cititorul într-o manieră specifică neomodernismului este titlul poeziei. Acesta este și el o ilustrare a viziunii poetice și a temei dominate de sentimentul suprem. Oximoronul rezultat din asocierea surprinzătoare a animalului de pradă cu iubirea evidenţiază agresivitatea sentimentului care îl copleșește pe eul liric. Iubirea-leoaică îl ademenește cu farmecul său pentru ca apoi, prin puterea seducției, să îl supună pe deplin. Transformarea unui element abstract – iubirea − într-un element concret – leoaica – este un procedeu inovator

specific neomodernismului, limbajul fiind astfel revoluționat și subordonat sentimentului.  Analizând elementele de compoziție ale poeziei observăm faptul că textul poetic are la bază trei secvențe lirice inegale ca dimensiune, fiecare secvență fiind o ilustrare a temei poeziei într-o manieră diferită. Incipitul reia asocierea inedită din titlu și subliniază puterea sentimentului care năvălește asupra eului, supunându-l într-un mod agresiv, sălbatic. Seria de imagini motorii constituite din verbe care sugerează tocmai rapiditatea înfiripării sentimentului, dar și forța lui, domină această primă parte a poeziei: „mi-a sărit în față”, „Mă pândise”, „[colții] mi i-a înfipt”, „m-a mușcat”. Mușcătura nu provoacă răni, ci dimpotrivă, efectele ei sunt surprinzătoare. Viziunea neomodernistă a lui Stănescu provoacă cititorul la descifrarea limbajului său metaforic și aparent ambiguu, jucându-se mereu cu orizontul de așteptare al celui care devine martorul transformării iubirii. Caracterul confesiv și implicarea afectivă a eului liric sunt elemente specifice lirismului subiectiv și, deci, neomodernismului, acestea fiind observabile la nivelul poeziei prin intermediul formelor pronominale de persoana I: „mi”, „mă”, „m-“. În cea de-a doua secvență putem observa faptul că iubirea-leoaică nu subordonează doar ființa îndrăgostită, ci și întregul univers. De fapt, nu universul se modifică, ci iubirea modifică modul de percepere a universului de către eul îndrăgostit. Brusca transformare este evidențiată cu ajutorul unor figuri de stil surprinzătoare specifice neomodernismului stănescian: „Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a-dura/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.” (comparație). Cercul, simbol al perfecțiunii, este dovada că transformarea care a avut loc sub bagheta iubirii este una extrem de benefică. Universul se naște din nou pentru eul îndrăgostit, procesul fiind provocat de mușcătura leoaicei. Privirea care „în sus țâșni” simbolizează înălțarea spre absolut prin intermediul sentimentului erotic, iar asocierea acesteia cu un curcubeu sugerează speranța pe care această lume aflată sub tutela iubirii o inspiră. A treia secvență a poemului accentuează ideea transformării prin iubire, eul liric pierzând orice legătură cu rațiunea. Enumerația din versurile „Miam dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe” surprinde ideea că îndrăgostitul s-a lăsat pradă sentimentelor, simțurilor, iar simbolurile rațiunii (sprânceană, tâmplă, bărbie) i-au devenit străine. Finalul se remarcă din punct de vedere compozițional prin existența unei relații de simetrie în raport cu incipitul. Astfel, se reia în final imaginea leoaicei, devenită un adevărat laitmotiv (idee călăuzitoare a unei lucrări literare repetată și subliniată în mai multe rânduri) al poemului. „Leoaica arămie” care l-a sedus cu „mișcările viclene” apare în ultima parte a poeziei pentru a contura ideea eternității sentimentului, ea tulburându-i ființa „înc-

o vreme/ Și-ncă-o vreme..”. Punctele de suspensie din final întăresc ideea continuității iubirii. De asemenea, putem spune că un rol important în ceea ce privește compoziția îl au elementele de versificație, acestea din urmă fiind dovada că neomodernismul stănescian poate fi analizat nu doar apelând la semnificațiile ascunse în cuvinte, ci și observând textul poetic la nivel formal. Revolta, tendința de a inova, de a sparge tiparele, de a ambiguiza sunt vizibile prin nerespectarea normelor prozodiei clasice. Poetul sfidează nu doar firescul semnificațiilor, ci și pe cel al formei, alegând pentru textul său ceea ce e neobișnuit. Astfel, Stănescu, în aceeași manieră neomodernistă, ignoră orice regulă în sfera elementelor de prozodie, utilizând ritmul combinat, ingambamentul, măsura inegală, strofele asimetrice. Toate aceste elemente subliniază caracterul confesiv al textului și facilitează transmiterea mesajului și a emoției. Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este ea însăși o metaforă a iubirii, sentiment care guvernează lumea stănesciană în prima etapă a creației și care e analizat în acest text liric de la instalarea sa bruscă până la eternizarea sa. Entuziasmul, energia, starea de încântare, profunzimea sentimentelor sunt cuvinte-cheie ale poeziei stănesciene din prima etapă a creației, dar și coordonatele neomodernismului totodată. Concluzionând, putem spune că tema, titlul, secvențele poetice, relația de simetrie între incipit și final, aspectele prozodice, dar și prezența laitmotivului sau a simbolului sunt principalele elemente de compoziție ale textului poetic analizat, ele susținând prin semnificațiile lor apartenența poeziei la neomodernism.