Leoaica Tanara Iubirea [PDF]

Zitiervorschau

Nichita Stănescu – Leoaică tânără, iubirea Tema și viziunea despre lume

Introducere: După cel de-al Doilea Război Mondial, societatea românească intră într-o profundă criză culturală, din pricina instaurării la putere a regimului totalitar comunist. Noua putere politică își anexează literatura, transformând-o într-un instrument de propagandă. Acest fapt determină degradarea esteticului în favoarea politicului. Prin încălcarea libertății de exprimare, literatura noastră pierde legătura cu tradiția interbelică și traversează o perioadă în care artistul se vede obligat să aleagă între a sluji puterea sau a scrie o literatură de sertar. Începând cu deceniul șapte al secolului trecut, pe fundalul schimbării atitudinii puterii, literatura recâștigă autonomia esteticului grație unei noi generații de scriitori, numită generația șaizecistă sau neomodernistă. Acești scriitori își propun ca scop primordial reînnodarea legăturii cu proza și poezia interbelică. Ruptura de “obsedantul deceniu” este marcată de apariția, în anul 1960, a volumului de debut al lui Nichita Stănescu, intitulat “Sensul iubirii”. Reprezentativă pentru viziunea neomodernistă a poetului este creația literară “Leoaică tânără, iubirea”, publicată în volumul “O viziune a sentimentelor” în anul 1964.

Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică În primul rând, poezia lui Nichita Stănescu se revendică de la estetica neomodernistă tocmai datorită faptului că discursul liric reflectă conceptul de poezie intelectualizată, poezia devenind un act artistic asumat. Artistul preia ideile și principiile de creație ale predecesorilor săi, pe care le reconfigurează dintr-o perspectivă inedită, ce poartă vizibil amprenta neomodernismului. Astfel, de la Mihai Eminescu preia ideea erosului perceput ca “suferință dureros de dulce”, de la Arghezi, tehnica utilizării în poem a unor cuvinte dure, de la Lucian Blaga, proiecția filosofică, iar de la Ion Barbu preia modelul încifrării discursului, ermeticul, geometrizarea lirică. În al doilea rând, ambiguitatea limbajului, conferită de utilizarea frecventă a metaforei, reprezintă o altă trăsătură ce face posibilă încadrarea textului stănescian în estetica neomodernistă. În acest sens, organizarea ideilor poetice se face în jurul unei imagini realizate prin comparația amplă a elementului abstract, de ordin spiritual -iubirea- cu un aspect al lumii materialeleoaica. Or, tocmai această ambiguizare a discursului permite interpretarea textului dintr-o dublă perspectivă: atât prin prisma unui mit erotic modern, cât și din perspectiva unei cosmogonii care surprinde modul în care se naște textul poetic.

Prezentarea a două secvențe/idei poetice relevante pentru tema și viziunea despre lume din textul poetic studiat În aceeași ordine de idei, tema abordată este una tipic neomodernistă: iubirea percepută ca formă de cunoaștere a sinelui și a lumii. Această perspectivă asupra erosului este evidențiată încă din prima secvență poetică, ce dobândește aspectul unei confesiuni lirice. Utilizarea verbelor la perfectul compus al modului indicativ, “a sărit”, “a înfipt”, “a mușcat”, proiectează momentul întâlnirii ființei cu iubirea într-un plan al trecutului, astfel încât această confesiune se constituie întrun prilej de autoanaliză. Ființa umană este, în viziunea eului stănescian, vulnerabilă în fața puternicului sentiment, care atacă asemeni unui animal de pradă: “Mă pândise-n încordare/ mai demult”. Metafora “leoaică tânără”, alături de epitetul “colții albi” creează sugestia începutului tulburător al dragostei adolescentine, care sperie prin însăși spontaneitatea ei, aventura iubirii nedepinzând în niciun fel de voința celui atacat: “ mi-a sărit în față”. Mai mult, atacul acestui animal feroce nu numai că provoacă suferință, dar lasă și urme adânci, transformând definitiv existența victimei : “ Colții albi mi i-a înfipt în față,/ m-a mușcat leoaica, azi, de față”. Cea de-a doua secvență poetică surprinde tocmai schimbarea ființei atacate de iubire, în raport cu sinele și cu lumea. Într-adevăr, erosul poziționează subiectul liric în centrul unui nou univers care tocmai a luat ființă. Forța agresivă, dar fascinantă a iubirii, pare să reordoneze lumea după legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecțiunii: “Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape”. Dezordinea, haosul din realitate se ordonează prin puterea erosului. Eul contaminat de iubire se transformă, astfel, într-un Demiurg al unui nou univers ce stă sub semnul perfecțiunii. Dragostea este percepută ca o formă de trăire dionisiacă, prin care ființa dematerializată poate accede spre o altă dimensiune a existenței, într-o lume a Ideilor. În acest sens, devine semnificativă metafora “curcubeu tăiat în două” , care face trimitere la ipostaza cuplului de îndrăgostiți. Prin intermediul iubirii, cele două suflete pereche se contopesc într-unul singur, refăcând ipostaza androginului. Dar iubirea schimbă nu numai modul de percepere a realității exterioare, ci și felul în care ființa se raportează la sine. Eul, metamorfozat ireversibil, parcurge niște trepte ale cunoașterii de sine ce îl determină să conștientizeze înstrăinarea de propria ființă, dematerializarea omului care nu își mai recunoaște vechea înfățișare: “ Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”.

Ilustrarea a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative pentru tema și viziunea despre lume a poetului Nu în ultimul rând, viziunea neomodernistă a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură, de compoziție și de limbaj ale textului poetic. Adevărat element paratextual, titlul anticipează ideea poetică, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis prin discurs. Este format dintr-o structură apozitivă, “leoaică tânără”, antepusă termenului pe care îl explică “iubirea”. Astfel, titlul deschide un orizont de așteptare, avertizând cititorul asupra faptului că discursul liric se va constitui într-o inedită definiție a erosului. Acest titlu marchează o analogie între realitatea interioară, abstractă, reprezentată de sentimentul iubirii, și realitatea exterioară, concretă, ipostaziată ca “leoaică tânără”. Se remarcă, așadar, încă din titlu, modul în care Nichita Stănescu se raportează la poiesis: concretizarea abstractului și abstractizarea concretului.

Simbolul central este acela al leoaicei, care devine metaforă a sentimentului iubirii, perceput ca un animal puternic, sălbatic, viclean, ca rege al sentimentelor . Comparația dintre cele două realități transformă iubirea într-o regină a sentimentelor, care îl înnobilează pe om. Simbolul leoaicei sugerează patima care ia în stăpânire ființa, determinându-l pe cel atacat să se desprindă de materialitate pentru a trăi marile bucurii ale sufletului. Discursul liric surprinde opoziția dintre cele două ipostaze ale ființei: cea inițială, latentă, premergătoare experimentării sentimentului, și cea ulterioară, când subiectul liric se simte modificat atât în raport cu lumea exterioară, cât și cu sinele. Ideea este accentuată și de cele două metafore care devin, în plan textual, semnificative pentru înțelegerea modului unic de raportare a poetului la eros. Dacă la început leoaica este “tânără”, sugestie pentru ipostaza neinițiată a ființei, în final, leoaica devine “arămie”, simbol al ființei umane care s-a inițiat în urma experienței trăite. Povestea întâlnirii cu iubirea este redată într-o structură poetică modernă, prin renunțarea la clasicele elemente de prozodie.Varietatea trăirilor este surprinsă prin intermediul a trei secvențe inegale ca întindere, cu versuri care rimează accidental, o metrică variabilă și un ritm interior. Cursivitatea ideilor este asigurată de tehnica ingambamentului.

În concluzie, poezia “Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu rămâne o creație reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru formele de manifestare a neomodernismului românesc din perioada postbelică.