Floare Albastră-Comentariu [PDF]

Zitiervorschau

Floare albastră de Mihai Eminescu Poezia “Floare albastră” este o idilă cu accente filozofice. A fost scrisă în anul 1872 și publicată în anul 1873 în revista “Convorbiri literare”. Poezia are la bază motivul literar al “florii albastre”, întalnit la romanticii europeni, pentru a ilustra sentimentul de dragoste sau chipul iubitei, precum și tendința de proiectare a iubirii in infinit. Semnificația titlului Motivul “florii albastre” se intalnește la romanticul german Novalis și semnifică la acesta împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cândva cu speranța realizarii cuplului. La Eminescu, motivul “florii albastre” semnifică aspira ția spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar și imposibilitatea împlinirii cuplului, ideea îmbogă țită de poet cu accente filozofice profunde, privind incopatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi indragosti ți. Poezia „Floare albastră” face parte din tema iubirii și a naturii, această crea ție fiind îmbogă țită cu profunde idei filozofice care vor căpăta desăvârșire în poemul „Luceafărul”. Tema o constituie aspirația poetului spre iubirea ideală, spre perfec țiune, care nu se poate împlini, idee exprimată de ultimul vers al poeziei „Totuși este trist în lume”. Ideea poetică exprimă tristețea și nefericirea poetului pentru neputin ța împlinirii cuplului iubirii. Structură și semnificație Poezia este alcătuita din patru secvențe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico – filozofic al poetului. Primele trei strofe exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele/ Și în nori, și-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului geniu. El meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva elemente ce simbolizează cultura, cunoa șterea, istoria, măre ția, tainele și geneza universului, ca sugerare a înălțimii spiritual la care simte și gânde ște geniul: „câmpiile Asire”, „întunecata mare”, „Piramidele-nvechite”. Iubita îl cheama în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze lumea ideatică și oferindu-i fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”. Strofa a IV-a este monologul liric al poetului în care se accentuează superioritatea preocupărilor și a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este „mititică” și desi poetul recunoa ște că „ea spuse adevărul”, se desprinde o u șoară ironie privind neputința lui de a fi fericit cu acest fel de iubire enun țată cu superioritatea omului de geniu („Eu am râs, nam zis nimica”). Următoarea secvență poetică, monologul liric al iubitei, începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice liricii eminesciene: cadrul, izvorul, stâncile, prăpăstiile, văile sunt în armonie desăvâr șită cu sterile îndrăgostiților: „Hai în codrul cu verdeață/ Unde izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ Îl prăpostia măreața.” Jocul dragostei este present și în această poezie, în care gesturile tandre, chemările iubirii optimiste, având chiar o notă de veselie, se constituie într-un adevărat ritual: „ Și mi-i spune – atunci pove ști/ Și minciuni cu-a ta guri ță/ Eu pe-un fir de romaniță/ Voi cerca de mă iubești.” De remarcat este faptul că iubita î și face un scurt auto – portret din care reiese și emoția întâlnirii: „Voi fi roșie ca mărul/ Mi-oi desface de-aur părul.” Ideea izolării cuplului de îndrăgostiți de restul lumii, idee întâlnită frecvent și în alte poezii erotice, este accentuate și in aceste versuri: „Căci va fi sub pălărie”, „Grija noastră n-aib-o nimeni,/ Cui ce-I pasă că-mi e ști drag?”. Arta iubirii este descrisă de fată prin gesture tandre, mângâietoare, ademenitoare: „Te-oi ținea de după gât”, „Neom da sărutari pe cale”. Ultimele doua strofe constituie monologul liric al poetului, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumusețea și perfecțiunea fetei este sugerata de versul „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă, ce nebuna” sugerează miracolul pe care îl trăise poetul in visul său pentru iubita ideală. Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la medita ție privind împlinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei: „ Și te-ai dus, dulce minune,/ S-a murit iubirea noastră/ Floare – albastră! Floare – albastră!/ Totuși este trist în lume!”

Moartea iubirii sugerează neputința împlinirii cuplului, întrucât cei doi apar țin a două lumi diferite. În penultimul vers, repetiția smbolului iubirii absolute, „floare – albastră”, semnifică tânguirea, triste țea și nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-și împlini idealul. Ultimul vers, „Totuși este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica învârtindu-se în jurul lui „totuși” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Procedee artistice Ca în toate poeziile de dragoste, domină și aici timpul viitor al verbelor, care exprimă trăirile interioare ale unei iubiri perfecte, care, dacă s-ar împlini, fericirea ar fi deplină, de aceea este proiectat in viitor: „vom ședea”, „mi spune”, „mi ținea”. Epitetul „dulce” caracteristic artei poetice eminescene, surprinde și aici prin inedit, în compara țiile: „dulci ca florile ascunse” sau metaforele: „dulce minune”, „dulce netezându-mi părul”, „dulce floare”.

EPITETE COMPARAȚII PERSONIFICĂRI EXPRESII POPULARE

„de-aur părul”, „albastră”, „dulce floare” „Voi fi roșie ca mărul”, „Dulci ca florile ascunse” „izvoare plâng în vale” „de nu m-ai uita încalte”, „Nime-n lume n-a s-o știe”

Prozodia Ritmul este trohaic, masura este de 7 – 8 silabe, iar rima este îmbră ți șată, uneori asonantă: „căldura/ gură”, „frunze/ ascunse”. „Floare albastră” este nu numai o poezie de dragoste, ci și o medita ție cu rezonan țe asupra aspira ției către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotica tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creații romantice.