Curs Metode de Cercetare EFS [PDF]

Zitiervorschau

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

FIŞA DISCIPLINEI 1. Date despre program 1.1 Instituţia de învăţământ superior 1.2 Facultatea 1.3 Departamentul 1.4 Domeniul de studii 1.5 Ciclul de studii 1.6 Programul de studii

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Educaţie Fizică şi Sport Educaţie Fizică şi Sport Studii universitare de licenţă EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ

2. Date despre disciplină METODE DE CERCETARE ÎN ȘTIINȚA SPORTULUI ȘI EDUCAŢIE FIZICE 2.2 Titularul activităţilor de curs Lector Univ. Dr. Renato-Gabriel PETREA 2.3 Titularul activităţilor de seminar Lector Univ. Dr. Renato-Gabriel PETREA 2.4 An de studiu 3 2.5 Semestru 5 2.6 Tip de evaluare E 2.7 Regimul disciplinei* OB * OB – Obligatoriu / OP – Opţional 2.1 Denumirea disciplinei

3. Timpul total estimat (ore pe semestru şi activităţi didactice) 3.1 Număr de ore pe săptămână 3 din care: 3.2 curs 1 3.3. seminar 3.4 Total ore din planul de învăţământ 42 din care: 3.5. curs 14 3.6. seminar Distribuţia fondului de timp Studiu după manual, suport de curs, bibliografie şi altele Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate şi pe teren Pregătire seminarii/lucrări practice, teme, referate, portofolii şi eseuri Tutoriat Examinări Alte activităţi: participare la studii şi cercetări

2 28 ore 15 15 20 4 2 2

3.7 Total ore studiu individual 3.8 Total ore pe semestru 3.9 Număr de credite

58 100 4

4. Precondiţii (dacă este cazul) 4.1 De curriculum 4.2 De competenţe

Nu este cazul. Nu este cazul.

5. Condiţii (dacă este cazul) – față în față 5.1 de desfăşurare a cursului Sală de curs cu minim 80 de locuri, laptop şi videoproiector. 5.2 de desfăşurare a seminarului

Sală de seminar cu minim 30 de locuri, laptop şi videoproiector.

3

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Competenţe profesionale

CP1. Evaluarea creşterii şi dezvoltării fizice şi a calităţii motricităţii potrivit cerinţelor/obiectivelor specifice educaţiei fizice şi sportive, a atitudinii faţă de practicarea independentă a exerciţiului fizic. CP2. Descrierea şi demonstrarea sistemelor operaţionale specifice educaţiei fizice şi sportive, pe grupe de vârstă. CP3. Evaluarea nivelului de pregătire a practicanţilor activităţilor de educaţie fizică şi sport. CP4. Utilizarea elementelor de management şi marketing specifice domeniului.

Competenţe transversale

6. Competenţe specifice acumulate

CT1. Organizarea de activităţi de educaţie fizică şi sportive pentru persoane de diferite vârste şi niveluri de pregătire în condiţii de asistenţă calificată, cu respectarea normelor de etică şi deontologie profesională. CT2. Îndeplinirea în condiţii de eficienţă şi eficacitate a sarcinilor de lucru pentru organizarea şi desfăşurarea activităţilor sportive.

7. Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate) 7.1. Obiectivul  Formarea deprinderilor de utilizare a metodelor de cercetare în domeniul educaţiei fizice şi general al sportive. disciplinei  Familiarizarea studenţilor cu terminologia specifică activităţii de cercetare în domeniul educaţiei fizice şi sportului; 7.2. Obiectivele  Introducere în problematica cercetării în domeniul educaţiei fizice şi sportului; specifice  Formarea cunoştinţelor necesare realizării unei lucrării de cercetare (lucrare de licenţă, articol științific etc.). 8. Conţinut 8.1 Curs Metode de predare Observaţii Știința – delimitări conceptuale; Încadrarea educaţiei fizice şi sportului în cadrul celorlalte ştiinţe. Prelegere academică 1. 2 ore Prezentarea activităţii de cercetare şi a principalelor tipuri de (monolog, dialog) cercetare utilizate în domeniul educaţiei fizice şi sportive. Cercetarea științifică, metodă, metodologie. Prelegere academică 2. Prezentarea tehnicilor de evaluare și măsurare în domeniul 2 ore (monolog, dialog) educaţiei fizice şi sportive. Metode de cercetare cu caracter general: Hermeneutică; Prelegere academică 3. 2 ore Axiomatică; Euristică; Analogiei și Modelării. (monolog, dialog) Metoda Istorică; Metoda Studiul Literaturii de Specialitate Prelegere academică 4. (documentarea științifică în domeniul educației fizice și 2 ore (monolog, dialog) sportive). Metoda Studiului de Caz; Metoda Statistico-Matematică Prelegere academică 5. (prelucrarea statistică a datelor în domeniul educației fizice și 2 ore (monolog, dialog) sportive). Metoda Observaţiei; Metoda Comparativă (longitudinală și Prelegere academică 6. 2 ore transversală). (monolog, dialog) Metoda Anchetei (anchetă, sondaj, populație, eșantion, Prelegere academică 7. eșantionare); Metode și tehnici de tabelare și reprezentare 2 ore (monolog, dialog) grafică în domeniul educației fizice și sportive. Bibliografie: Referinţe principale:  Petrea, R.G. (2022), Metode de Cercetare în Știința Sportului și Educației Fizice - Note de curs, Ed. Universității "Alexandru Ioan Cuza", Iași.  Chirazi, M., Petrea, R.G. (2016), Metode de cercetare științifică în educație fizică și sport, Ed. Universității "Alexandru Ioan Cuza", Iași.  Epuran M., Vâjială G.E. (2008), Metodologia cercetării în educaţie fizică şi sport, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti.

4

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS 

Epuran M. (2005), Metodologia cercetării activităţilor corporale: exerciţii fizice, sport, fitness, Editura FEST, Bucureşti.  Epuran M., Marolicaru M (2000), Metodologia cercetării în educaţie fizică şi sport, Ed. Risoprint, ClujNapoca. Referinţe suplimentare:  Petrea, R.G. (2019), Ghid metodologic pentru elaborarea lucrărilor de licență, disertație și gradul I în domeniul educației fizice, sportului și kinetoterapiei, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.  Eco, U. (2014), Cum se face o teză de licență, Ediție revăzută, Ed. Polirom, Iași.  Galea, I., Ardelean, V., Istvan, G. (2010), Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport : sinteze şi aplicaţii, Ed. Universității ”Aurel Vlaicu”, Arad.  Chelcea, S. (2007), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Ed. Economică, București.  Turcu I. (2007), Metodologia cercetării în educaţie fizică şi sport, Ed. Universităţii Transilvania, Braşov.  Gagea A. (1999), Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti. 8.2 Seminar Metode de predare Observaţii Direcţii de cercetare, tematică, condiţii de realizare a titlului 1. unei cercetări (lucrare de licență, articol științific) în Metoda interactivă 2 ore domeniul educației fizice și sportive. Conţinutul şi structura unei lucrări de cercetare (lucrare de Prelegere academică 2. licență, articol științific) în domeniul educației fizice și 2 ore Metoda interactivă sportive. Condiţii de redactare şi prezentare a unei lucrări de Prelegere academică 3. cercetare (lucrare de licență, articol științific) în domeniul 2 ore Metoda interactivă educației fizice și sportive. Identificarea şi prezentarea variabilelor (independentă, dependentă), formularea ipotezelor, a scopului, obiectivelor Metoda interactivă 4. şi a sarcinilor de lucru în cadrul unei lucrări de cercetare Dezbatere, activităţi de 2 ore (lucrare de licență, articol științific) în domeniul educației grup fizice și sportive. Măsurarea în domeniul educaţiei fizice şi sportive - în 5. Metoda interactivă 2 ore concordanţă cu titlul lucrării de licenţă. Evaluare în domeniul educaţiei fizice şi sportive - în 6. Metoda interactivă 2 ore concordanţă cu titlul lucrării de licenţă. Realizarea şi aplicarea unei fişe de observaţie în domeniul Prelegere academică 7. 2 ore educației fizice și sportive. Metoda interactivă Realizarea şi aplicarea unei fişe de observaţie în domeniul Prezentare de referate şi 8. 2 ore educației fizice și sportive. discuţii tematice Construirea şi aplicarea unor itemi sub formă de chestionar Prelegere academică 9. 2 ore şi/sau interviu în domeniul educației fizice și sportive. Metoda interactivă Verificarea nivelului de încredere a itemilor (variabilelor/ Prelegere academică 10. constructelor) prin intermediul softului SPSS, Coeficientul 2 ore Demonstrare, exersare Alpha Cronbach, în domeniul educației fizice și sportive. Testarea ipotezelor prin intermediul indicatorilor statisticoPrelegere academică 11. matematici, Coeficientul Spearman şi Pearson, în domeniul 2 ore Demostrare, exersare educației fizice și sportive. Aplicarea şi semnificaţia (interpretarea) indicatorilor Prelegere academică 12. statistici: tendinţei centrale, dispersiei, în domeniul 2 ore Metoda interactivă educației fizice și sportive. Tabelarea, cuantificarea şi reprezentarea grafică a Prelegere academică 13. rezultatelor unei cercetari în domeniul educației fizice și 2 ore Demonstrare, exersare sportive. Realizarea şi prezentarea unui proiect pe baza temei de Prezentare de referate şi 14. licenţă: plan, subiecţi, probe, variabile, ipoteze, anticiparea 2 ore discuţii tematice unor rezultate etc., în domeniul educației fizice și sportive. Bibliografie:  Petrea, R.G. (2022) - Metode de Cercetare în Știința Sportului și Educației Fizice - Note de curs, Ed.

5

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS    

Universității "Alexandru Ioan Cuza", Iași. Petrea, R.G. (2019) - Ghid metodologic pentru elaborarea lucrărilor de licență, disertație și gradul I în domeniul educației fizice, sportului și kinetoterapiei, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca. Chirazi, M., Petrea, R.G. (2016) - Metode de cercetare științifică în educație fizică și sport, Ed. Universității "Alexandru Ioan Cuza", Iași. Chelcea, S. (2010) - Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Ediţia a IV-a, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti. Yin R.K. (2005) - Studiu de caz, desingnul, colectarea şi analiza datelor, Ed. Polirom, Iaşi.

9. Coroborarea conţinutului disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor comunităţii, asociaţiilor profesionale şi angajatorilor reprezentativi din domeniul aferent programului 

Studenţii vor avea capacitatea de a întocmi proiecte de cercetare, vor putea realiza lucrări de licenţă, articole ştiinţifice în domeniul educației fizice și sportive. De asemenea, vor putea realiza studii de piaţă, sondaje de opinii cu privire la fenomenul educţiei fizice şi sportive în contextul social, economic şi politic actual.

10. Evaluare Tip 10.1 Criterii de evaluare activitate 10.4 Curs

Învăţarea, redarea şi aplicarea corectă a noţiunilor şi conceptelor specifice disciplinei Metode de cercetare în Știința Sportului și Educaţie Fizice

Realizarea şi prezentarea unui referat cu temă la alegere folosind corect noţiunile şi terminologia specifică domeniului educației fizice și sportive Intervenţii la discuţii pe parcursul semestrului 10.6 Standard minim de performanţă 10.5 Seminar

   

10.2 Metode de evaluare

10.3 Pondere în nota finală (%)

Examen oral

60 %

Notare curentă

20 %

Notare curentă

20 %

Punctajul final calculat (media în procente), se realizează prin însumarea rezultatului la examenul oral (60%) şi activităţile de seminar (susţinerea referatului 20% şi intervenţii pe parcurs 20%), punctaj care trebuie să reprezinte o notă de promovare (minim 5); 50% prezenţă la cursul teoretic şi 100% prezenţă la seminarii; Realizarea și prezentarea referatului cu temă aleasă din subiectele de seminar. Nerealizarea referatului va determina scăderea notei finale cu două puncte; Participarea activă şi conştientă la toate activităţile teoretice şi practice de la cursuri (50%) și seminarii (100%).

6

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Cursul nr. 1 ȘTIINȚA - DELIMITĂRI CONCEPTUALE 1.1. DEFINIREA NOȚIUNII DE ȘTIINȚĂ Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX, 1998) defineşte noţiunea de „ştiinţă” ca fiind „ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă şi subiectivă” sau „ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii”. Definirea conceptului de ştiinţă este cu atât mai dificilă cu cât se constată complexitatea deosebită a fenomenului de studiat. Ştiinţa apare ca o teorie a teoriilor, putând fi privită (studiată) din mai multe puncte de vedere. Ştiinţa ca fenomen social, deosebit de complex, poate fi privită ca (Golbot, 1929 apud. Epuran, 2005): •

activitate umană;

•

rezultat al activităţii umane;

•

funcţie în satisfacerea unor trebuinţe social-umane. De cele mai multe ori, definirea ştiinţei se face din punct de vedere al

rezultatelor la care aceasta ajunge. Considerarea ştiinţei ca un fenomen în permanentă înnoire şi devenire îi îndreptăţeşte pe unii autori să definească ştiinţa în acelaşi timp ca: • un sistem de cunoştinţe controlate şi verificate - ştiinţa constituită; • un sistem de cunoştinţe controlabile şi verificabile - ştiinţa în procesul elaborării sale. Din punct de vedre filosofic (Apostol & Banu, 1978) ştiinţa este definită ca „un ansamblu sistematic de

cunoştinţe veridice despre natură, societate şi

gândire”. Aplicaţiile practice ale ştiinţei includ dezvoltarea producţiei materiale, apărarea şi perfecţionarea fiinţei umane, transformarea relaţiilor sociale. Cunoştinţele despre un anumit domeniu al realităţii alcătuiesc o ştiinţă numai atunci când ele sunt reunite, pe baza principiilor şi legilor, într-o teorie închegată. 7

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

J.D. Bernal citat de Epuran (2005) prezintă principalele aspecte ale ştiinţei, considerând că încercarea de a defini ştiinţa este „inutilă şi sterilă”. Bernal consideră ştiinţa drept: 1) o instituţie în care lucrează zeci şi sute de mii de oameni (o profesie specializată); 2) o metodă care nici pe departe nu este ceva definit, ci un proces evolutiv; 3) o acumulare de cunoştinţe transmise din generaţie în generaţie. Ştiinţa este cumulativă, fiecare om de ştiinţă adăugând ceva la fondul general de cunoştinţe. În plus, ştiinţa este o descoperire continuă de noi fapte, legi şi teorii; 4) un factor important în menţinerea şi dezvoltarea producţiei; 5) unul dintre cei mai puternici factori în formarea convingerilor şi atitudinilor faţă de univers şi faţă de om. Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici (1997) consideră ştiinţa ca fiind: demersul strălucitor şi confortabil pe care condiţia umană îl consideră drept cea mai mare realizare a ei, singura fiabilă şi singura care conferă lui homo sapiens prestigiul său. Nota definitorie a ştiinţei este finalitatea ei practică – îmbunătăţirea vieţii sociale şi bunăstarea oamenilor. 1.2. CARACTERISTICILE ȘTIINȚEI Mărgineanu (1968) prezintă trei caracteristici fundamentale ale ştiinţei: 1) Raţionalitatea: a) cunoaşterea cât mai exactă pe baza observaţiei şi a experimentului, a unui număr cât mai mare de fenomene; b) interpretarea lor printr-un număr cât mai redus de factori determinanţi şi legi explicative; 2) Obiectivitatea: corespondenţa datelor despre lume şi imaginea ei în mintea noastră; 3) Completitudinea: caracteristică a etapei actuale a ştiinţei în care pătrunde logica şi matematica pentru sistematizare şi explicare. 8

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Alături de cele trei caracteristici se află şi latura cognitivă a ştiinţei. Ea constă în predicţia, construirea viitorului, proiectarea gândirii şi a activităţii în viitor, pe baza datelor existente. 1.3. COMPONENTELE ȘTIINȚEI Ştiinţa privită ca fenomen social şi activitate orientată spre producţie are următoarele elemente componente (Epuran, 2005): 1) Domeniul - activitatea sau fenomenele supuse cercetărilor; 2) Rezultatele - materialul faptic şi „datele” (informaţiile) provenite din cercetare (observaţie şi experimentare); 3) Ipotezele - care se formulează în legătură cu posibila relaţie dintre două sau mai multe fenomene, evenimente sau obiecte şi care urmează să fie verificate (confirmate sau infirmate); 4) Teoria - ca generalizare a datelor faptice care au fost confirmate de practica investigaţiei ştiinţifice (concepte, legi, reguli, idei, modele interpretative); 5) Terminologia - ca limbaj specific fiecărui domeniu ştiinţific; 6) Metodologia - ca teorie a metodelor şi ansamblu de metode şi tehnici de cercetare, prelucrare şi interpretare a datelor; 7) Specialiştii - cercetătorii domeniului, care sunt produsul instituţionalizării ştiinţifice în epoca actuală. 1.4. FUNCȚIILE ȘTIINȚEI (SCOPUL ȘTIINȚEI) Scopul ştiinţei poate fi exprimat prin următoarele funcţii (Epuran, 2005): 1) Descrierea - culegerea datelor şi descrierea caracteristicilor se face de fiecare disciplină după obiectivele sau ţelurile proprii; 2) Explicarea - cel mai adesea cerute şi cel mai des oferite sunt explicaţiile cauzale. Alte tipuri de explicaţii: prin mecanisme, prin probabilitate, teleologice1 etc.; 1

teleologie = doctrină filosofică potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un anumit scop, cu o anumită cauză finală; cercetare în funcție de scop. 9

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

3) Interpretarea - presupune o capacitate superioară de înţelegere de tip holistic a fenomenelor (ireductibilitatea întregului la suma părților sale); 4) Predicţia - efectuarea de previziuni cu un grad mare de exactitate; 5) Controlul - presupune cunoaşterea logică şi metrică a cauzelor care produc anumite efecte. El conferă teoriei ştiinţifice capacitatea de a fi eficientă practic. 1.5. ȘTIINȚA SPORTULUI ȘI EDUCAȚIEI FIZICE Ştiinţa sportului și educației fizice a apărut şi s-a dezvoltat în strânsă legătură cu dezvoltarea ştiinţelor cu care are o strânsă legătură şi în acelaşi timp odată cu dezvoltarea domeniului nostru. La baza evoluţiei au stat:  conceptul filozofic despre educaţie;  evoluţia ştiinţei educaţiei (astăzi ştiinţele educaţiei);  evoluția ştiinţelor biologice care sprijină evoluţia şi definirea disciplinelor fiziologie, biologie, kinesiologie etc.;  științele medicale;  ştiinţele logice (matematica, statistica, cibernetica);  ştiinţele socio-umane (sociologie, filosofie, istorie). Prin intermediul acestora s-au definitivat legi, principii, reguli proprii, s-a definitivat obiectul de studiu (omul în mişcare) au fost valorificate şi concretizate metodele de cercetare. Ştiinţa sportului și educației fizice este o disciplină care are ca obiect de studiu omul în mişcare specifică activităţii de educaţie fizică și sport, precum şi în activităţile recreative sau destinate altor scopuri (refacere și recuperare medicală). Denumirea de „educaţie fizică” sau „educaţie fizică şi sport” desemnează activitatea şi nu ştiinţa domeniului, o profesie derivând dintr-o diversitate de ştiinţe. În domeniul activităţilor corporale cunoştinţele de igienă, anatomie, fiziologie, psihologie, sociologie, ergonomie (studiul condițiilor de muncă în vederea realizării unei adaptări optime a omului la acestea) etc. stau la baza 10

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

fundamentării ştiinţifice. Ştiinţa activităţilor corporale îşi fixează ca obiect de studiu (domeniu de cercetare) omul în mişcare. Celelalte condiţii pentru existenţa unei ştiinţe sunt:  istoria specifică domeniului;  metode adecvate de cercetare;  terminologie specifică;  cadru instituţionalizat (instituţii specializate şi specialişti cu grad înalt de calificare). 1.6. ETAPELE DEZVOLTĂRII ȘTIINȚEI SPORTULUI ȘI EDUCAȚIEI FIZICE Ca multe alte ştiinţe noi, ştiinţa sportului și educației fizice s-a format prin sinteza multidisciplinară. Este un produs al ultimelor decenii având ca fenomene generatoare, pe de o parte evoluţia impetuoasă a fenomenului de educaţie fizică şi sport devenit fenomen social, economic şi politic de mare anvergură, iar pe de altă parte de diferenţierea şi specializarea cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor de graniţă şi apariţia celor integrative. Etapele dezvoltării științei sportului și educației fizice sunt:  Etapa I - etapa preştiinţifică: în care domeniul educaţiei fizice şi sportului este studiat de specialiştii ştiinţelor particulare;  Etapa a II – caracterizată prin manifestarea tot mai intensă a tendinţei de aplicare în practică a cercetărilor efectuate de diferite ştiinţe particulare. Această etapă poartă amprenta multidisciplinarităţii în care lipseşte elementul sintetizator. 

Etapa a III – etapa în care activităţile corporale devin obiect de

cercetare pentru ele însele, sunt studiate din interior de specialişti, cu independenţă şi responsabilitate. Cercetările din această etapă au caracter de interdisciplinaritate. Delimitarea şi denumirea domeniului a provocat o serie întreagă de dezbateri între specialiştii domeniului din toate ţările. 11

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

REZUMAT, TEME, REFERINȚE BIBLIOGRAFICE - CURSUL 1 REZUMAT  Definiții ale noțiunii de știință Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX, 1998) defineşte noţiunea de „ştiinţă” ca fiind „ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă şi subiectivă” sau „ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii”. Din punct de vedre filosofic (Apostol & Banu, 1978) ştiinţa este definită ca „un ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi gândire”.  Caracteristicile științei: 1) Raționalitatea;

2) Obiectivitatea;

3) Completitudinea;

4) Latura cognitivă.

 Componentele științei: 1) Domeniul;

2) Rezultatele;

3) Ipotezele;

4) Teoria;

5) Terminologia; 6) Metodologia;

7) Specialiștii.

 Funcțiile științei (scopul științei): 1) Descrierea;

2) Explicarea;

4) Predicția;

5) Controlul

3) Interpretarea;

 Știința educației fizice și sportului Ştiinţa sportului și educației fizice este o disciplină care are ca obiect de studiu omul în mişcare specifică activităţii de educaţie fizică și sport, precum şi în activităţile recreative sau destinate altor scopuri (refacere și recuperare medicală). Denumirea de „educaţie fizică” sau „educaţie fizică şi sport” desemnează activitatea şi nu ştiinţa domeniului, o profesie derivând dintr-o diversitate de ştiinţe. În domeniul activităţilor corporale cunoştinţele de igienă, anatomie, fiziologie, psihologie, sociologie, ergonomie (disciplină care se ocupă cu studiul condițiilor

12

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

de muncă în vederea realizării unei adaptări optime a omului la acestea) etc. stau la baza fundamentării ştiinţifice. Ştiinţa

activităţilor corporale îşi fixează ca obiect de studiu (domeniu de

cercetare) „omul în mişcare”. Celelalte condiţii pentru existenţa unei ştiinţe sunt: 1) istoria specifică domeniului;

2) metode adecvate de cercetare;

3) terminologie specifică;

4) cadru instituţionalizat (instituţii şi specialişti).

TEME (posibile subiecte pentru examen) 1) Definiți știința. 2) Care sunt caracteristicile științei? 3) Care sunt componentele științei? 4) Care sunt funcțiile științei? 5) Definiți știința educației fizice și sportului. 6) Încadrați știința sportului și educației fizice în cadrul științelor generale. REFERINȚE BIBLIOGRAFICE 1) Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” (1998). Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Ediția a II-a, București: Editura Univers Enciclopedic. 2) Apostol, P. & Banu, I. (1978). Dicționarul de filozofie. București: Editura Politică. 3) Bălăceanu-Stolnici, C. (1997). Cunoaștere și știință. Constanța: Editura Fundației „Andrei Șaguna”. 4) Epuran, M. (2005). Metodologia cercetării activităților corporale. Exerciții fizice, Sport, Fitness. București: Editura FEST. 5) Mărgineanu, N. (1968). Natura științei. București: Editura Științifică.

13

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Cursul nr. 2 CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ, METODĂ, METODOLOGIE 2.1. CERCETAREA CA ACTIVITATE ȘTIINȚIFICĂ În domeniul ştiinţei, cercetarea se prezintă ca un ansamblu de activităţi şi rezultatul acestora desfăşurate cu intenţie, deliberat, în mod sistematic şi ordonat pentru acumularea şi prelucrarea de date şi informaţii într-un anumit domeniu al realităţii şi pentru utilizarea concluziilor în vederea realizării unui progres în cunoaşterea şi practica acestui domeniu (Epuran, 2005). Noţiunea de cercetare este corelată celei de ştiinţă, căci aceasta din urmă nu se realizează în afara cercetării. Pentru unii autori cercetarea este una dintre cele două funcţii ale ştiinţei, cea de a doua fiind cea de interpretare. Cum ştiinţa nu este numai acumulare de cunoştinţe veridice despre realitate, ci şi metodă, cale de dobândire a acestor cunoştinţe, este firesc ca ea să fie caracterizată şi prin aspecte metodologice de cercetare. Scopul general al cercetării ştiinţifice este reprezintat de: optimizarea calităţii vieţii omului. Criterii pentru ca o cercetare să fie științifică Pentru Singer (1979 apud. Marcus, 1988) cercetarea este ştiinţifică dacă foloseşte:  ipoteze explicite;  procedee repetabile;  tehnici precise de observare şi măsurare;  metode matematice de prelucrare şi interpretare a rezultatelor (obţinute prin observare şi măsurare). Demersul este ştiinţific dacă:  este fundamentat logic, obiectiv, nepreferenţial, nepărtinitor;  este verificat, controlat, observat, măsurat şi interpretat logic; 14

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

 este desfăşurat metodic. Cu alte cuvinte, este efectuat conform normelor caracteristice ale ştiinţei, pe care le vom cunoaşte în continuare. Spiritul ştiinţific Reprezintă predispoziţia minţii spre ştiinţă, adică pentru cunoştinţe obiective şi universale. Spiritul ştiinţific, considerat spirit pozitiv, constă în:  acceptă numai faptele controlate, ideile clare şi are permanent nevoie de dovezi;  exclude subiectivismul, credinţele, pasiunile şi relativitatea cunoştinţelor noastre senzoriale; „spirit critic aplicat unui obiect pozitiv” după expresia lui Auguste Comte (sociologul şi filosoful francez, fondatorul teoriei pozitivismului - știința și filozofia pozitivă nu mai caută explicarea cauzelor obscure ale fenomenelor, ci se mulțumește cu studiul datelor experienței). Explicaţia ştiinţifică este opusă celei mistice, care explică fenomenele prin intervenţia unei puteri supranaturale. Sociologul francez Edmond Goblot consideră spiritul ştiinţific ca fiind constituit din calităţile intelectuale ale cercetătorului, care sunt (Epuran, 2005):  creativitatea (invenţia);  dragostea pentru adevăr;  sinceritatea intelectuală;  capacitatea de pătrundere şi profunzime a gândirii. Formarea conceptului „ştiințific” Acesta parcurge în general mai multe etape (Epuran, 2005): 1) deosebirea dintre faptele percepute de cele ştiinţifice (măsurate); 2) observaţia ştiinţifică şi experimentarea; 3) clasificarea faptelor (se caută caracterul comun al unui grup de fapte, obiecte sau experienţe); 4) ipoteza, care este anticiparea unei legi şi care permite orientarea observaţiilor; 15

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

5) legea, care stabileşte raporturile constante între fenomene şi care unifică fapte sau observaţii; 6) marea teorie, care unifică legile şi explică sistemul universal. Scopul cercetării poate fi exprimat prin (Mărgineanu, 1968): - cunoaştere;

- predicţie;

- rezolvarea de probleme practice;

- control;

- descriere;

- interpretare;

- explicare;

- verificare.

Caracteristicile cercetării științifice B. W. Tuckmann (1978) apud. Epuran (2005) evidenţiază cinci caracteristici ale cercetării: 1) Cercetarea este sistematică Desfăşurarea cercetării, în rezolvarea problemei, se realizează prin:  identificarea şi etichetarea variabilelor;  proiectul de cercetare care verifică relaţia dintre variabile (ipoteza);  recoltarea datelor care, raportate la variabile, permit  evaluarea problemei şi a ipotezei (ipotezelor). 2) Cercetarea trebuie să fie logică Examinarea procedeelor utilizate în cercetare îi permite cercetătorului să evalueze concluziile care au fost formulate; 3) Cercetarea este empirică Cercetătorul recoltează date pe baza cărora îşi formulează deciziile; 4) Cercetarea este reductivă Cercetarea utilizează multe evenimente (date) individuale şi stabileşte relaţii generale. 5) Cercetarea trebuie să fie replicabilă Procesul cercetării este înregistrat, fapt care permite şi altora să verifice rezultatele prin repetarea cercetării sau să construiască o cercetare viitoare pe baza rezultatelor precedente. 16

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Cerinţele abordării cercetării ştiinţifice 1) Controlul: eliminarea intervenției variabilelor externe, care ar putea influenţa desfăşurarea proiectului de cercetare; 2) Definirea variabilelor şi a termenilor „speciali”: precizarea și delimitarea cât mai precisă a cercetării; 3) Replicaţia: posibilitatea ca activitatea de cercetare şi rezultatele ei să fie reproduse şi de alţii, dacă se respectă condiţiile similare. 2.2. TIPURI DE CERCETARE În funcţie de obiectivele pe care le are cercetarea poate fi de patru feluri: 1) cercetare fundamentală;

3) cercetarea pentru dezvoltare;

2) cercetare aplicativă;

4) cercetarea operațională.

Cercetarea fundamentală (pură sau de bază) urmăreşte să stabilească explicaţii pentru fenomene şi procese, să descopere noi fenomene şi legi ale realităţii, ceea ce este esenţial într-o anumită direcţie a domeniului și, astfel, să lărgească orizontul de cunoaştere. Ea asigură baza teoretică a unui anumit domeniu de activitate, în ea încadrându-se investigaţiile sub formă de studii teoretice sau cercetări experimentale care conduc în final la constituirea cadrului şi conţinutului principal al ştiinţei unui domeniu. Într-o formulare succintă şi schematică putem spune că cercetarea fundamentală porneşte din curiozitatea epistemică2 a omului de ştiinţă, impulsionată de viaţă, care se desfăşoară pe baza metodelor de cercetare şi care conduce la o mai bună înţelegere a realităţii, la formularea de noi teorii şi legi şi la predicţii cu privire la dinamica şi determinarea unei noi categorii de fenomene, furnizând ipoteze pentru cercetarea aplicativă. Cercetarea aplicativă are intenţionalitate practică declarată, aplicativitatea rezultatelor putând fi imediată sau în perspectivă. Ea constă în utilizarea cunoştinţelor la probleme vieţii încă nesoluţionate şi este orientată spre a stabili 2

epistemic = referitor la cunoaștere, la știință. 17

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

modul în care aceste cunoştinţe pot fi folositoare activităţii practice, pentru a crea anumite condiţii care să asigure creşterea productivităţii sau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, dezvoltarea fizică şi psihică a oamenilor. Graniţa dintre cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă este mai greu de delimitat în ştiinţele sociale şi umaniste, unde nu se satisfac nevoi productive dar unde se influenţează conduita omului prin metode de educare, de formare a personalităţii, de îmbunătățire a capacităţii fizice şi a sănătăţii, de adaptare la tehnologizarea producţiei etc. Indicând direcţia în care o problemă practică poate să fie rezolvată, cercetarea aplicativă din domeniul activităţilor corporale foloseşte concluziile cercetării fundamentale. Cercetarea pentru dezvoltare continuă aplicarea datelor cercetării până la realizarea concretă a produsului finit sau a produsului îmbunătăţit. Cercetarea aplicativă demonstra posibilitatea rezolvării unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare realizează practic ceea ce se demonstra mai înainte. În această formă de cercetare nu este obligatorie utilizarea unor rezultate ştiinţifice inedite, căci ea se poate realiza în schimb prin combinarea originală a unui număr mare de cunoştinţe din domenii diferite. Fiind vorba de aplicarea în practica largă, cercetarea pentru dezvoltare trebuie să se organizeze după caracteristicile mediului tehnologic existent, iar metodele de lucru adaptate la nivelul priceperii specialiştilor şi la condiţiile de care ei dispun. Cercetarea pentru dezvoltare va produce dispozitive şi tehnici noi care vor mări libertatea de alegere şi acţiune şi prin aceasta şi eficienţa activităţii. Cercetarea pentru dezvoltare are ca rezultat realizarea unui prototip care se poate constitui într-o invenţie3 sau o inovaţie4. Între cele trei tipuri de cercetare există o legătură foarte strânsă, sunt greu de delimitat, sunt reluate diferite momente ale uni tip indiferent de etapa la care

3

invenție = realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoașterii, care prezintă noutate și progres față de stadiul cunoscut pană atunci; inventare = lucru nou creat. 4 inovație = noutate, schimbare, modificare; rezolvare a unei probleme de tehnică sau de organizare a muncii cu scopul îmbunătățirii (productivității) muncii, perfecționării tehnice etc. 18

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

suntem. În domeniul activităţilor corporale marea majoritate a cercetărilor au caracter aplicativ. Cercetarea operaţională urmăreşte să furnizeze cât mai multe informaţii, obţinute prin prelucrarea ştiinţifică a unor date primare în vederea luării unei decizii de cea mai bună calitate, la o problemă precizată. Ea este un sistem de lucru pentru specialistul oricărui domeniu, având la bază conlucrarea disciplinei respective cu unele discipline matematice proprii acestui tip de cercetare. Caracteristicile acestei metode rezultă din cele spuse mai sus şi pot fi enumerate astfel: 1) reprezintă aplicarea metodelor ştiinţifice; 2) este realizată de o echipă interdisciplinară; 3) este orientată spre obţinerea unor soluţii care să servească cât mai bine organizaţiei în ansamblu. Ca metodologie cercetarea operaţională urmăreşte să scoată în evidenţă operaţiile care definesc funcţionarea unor sisteme dinamice concrete. Ea are un caracter aplicativ şi pentru utilizarea ei au fost stabilite următoarele stadii de cercetare: 1) formularea problemei; 2) construcţia modelului; 3) obţinerea soluţiei optime; 4) testarea modelului şi evaluarea soluţiei; 5) implementarea şi actualizarea soluţiei. În domeniul activităţilor corporale consemnăm începuturile unor cercetări interdisciplinare asupra performanţei sportive ale căror rezultate s-au aplicat parţial în asistenţa ştiinţifică a sportivilor. Introducerea datelor rezultate din astfel de cercetări în practica de toate zilele necesită respectarea condiţiilor cercetării prin dezvoltare, transpunerea acestor date în reguli şi indicaţii metodice care să poată fi respectate de toţii specialiştii domeniului în condiţiile existente sau uşor ameliorate. 19

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

2.3. SCOPUL CERCETĂRII ÎN DOMENIUL ȘTIINȚEI SPORTULUI ȘI EDUCAȚIEI FIZICE Scopul pentru care se face cercetare în domeniul sportului, educației fizice și a recuperării medicale este argumentat de următoarele aspecte:  optimizarea procesului educativ din cadrul lecţiei de educaţie fizică;  optimizarea antrenamentului sportiv;  creşterea performanţelor fizice şi a capacităţilor motrice ale elevilor şi ale sportivilor;  depăşirea unor recorduri;  cunoaşterea proceselor fiziologice specifice efortului fizic;  dezvoltarea bazei materiale din domeniul sportului şi al educaţiei fizice;  elaborarea de noi materiale didactice;  refacerea cât mai rapidă a sportivilor după eforturi maximale;  recuperarea corectă și rapidă după accidentări. Domeniul științei sportului și educaţiei fizice dă posibilitatea realizării unei mari varietăţi de cercetări, începând cu cele interdisciplinare (pedagogice, psihologice, medicale, tehnice etc.) și terminând cu cele care se axează pe tematica din educație fizică, sportul de performanță sau sportul de timp liber. 2.4. METODĂ ȘI METODOLOGIE 2.4.1. Metoda Vocabula5 metodă provine din limba greacă, unde meta = după şi hodos = cale. Aşadar, metoda ar însemna „calea de urmat” pentru realizarea unor obiective, în cazul nostru - a unei cercetări din domeniul ştiinţei sportului și educației fizice. Conform definiţiei din Dicţionarul de neologisme, metoda ar fi „un ansamblu de mijloace socotite proprii pentru realizarea unui scop; mod de realizare a unui lucru” (Marcu & Maneca, 1978).

5

vocabulă = cuvânt, vorbă. 20

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Metoda este definită ca modalitatea de obţinere a anumitor rezultate în cunoaşterea teoretică şi cea practică. Metoda indică totalitatea demersurilor prin care omul reuşeşte să cunoască un anumit fenomen, să producă un obiect sau să provoace deliberat modificări în realitatea materială obiectivă. Metoda este modalitatea obţinerii unor anumite rezultate în cunoaştere şi în practică (Epuran, 2005). Totodată, metoda poate fi definită ca totalitatea procedurilor practice cu ajutorul cărora se predă o ştiinţă, o disciplină. Conform unei definiţii mai recente, „metoda reprezintă un ansamblu de modalităţi, reguli şi mijloace de cercetare conştient adecvate în vederea rezolvării unor probleme determinate de activitatea practică și care se pot constitui în scopul unei cercetării” (Crăciun, 2015). Rezultă de aici că metoda este strâns legată de conţinutul fenomenului studiat, de cele mai intime particularităţi ale acestuia. Această exigenţă se numeşte „adecvarea metodei la obiect”, care este absolut necesară, întrucât o metodă general-valabilă nu ar fi posibilă. Pentru eficienţa metodei este necesar ca aceasta să rezulte dintr-o teorie anterioară, verificată în practică. La momentul actual filosofia şi logica ştiinţei stabilesc cu precizie şi în detalii locul metodei în cunoaşterea şi cercetarea ştiinţifică. În general, orice metodă, fie ea metodă de cunoaştere sau metodă de producţie industrială, implică cunoaşterea legilor obiective pe baza cărora apar procedee sau sisteme de procedee pentru cunoaştere şi acţiune practică. Legile cunoscute reprezintă latura obiectivă a problemei, iar procedeele de cercetare şi transformare a fenomenelor constituie latura subiectivă a acesteia. Fiind legată de subiect, de cel care o aplică, metoda nu este independentă de lumea obiectivă, din contra, numai pe baza legăturii cu obiectul, pe baza cunoaşterii legilor acestuia ea este un mijloc de progres în cunoaştere şi acţiune. Metoda este o componentă a ştiinţei, fiind latura cea mai activă a acesteia, modalitatea dobândirii cunoaşterii ştiinţifice.

21

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

2.4.2. Metodologie Termenul metodologie (preluat în limba română din limba franceză méthodologie) provine din limba greacă (methodos = metodă şi logos = studiu). Metodologia este „o parte a filosofiei care se ocupă cu analiza metodelor folosite în ştiinţa modernă”. Prin metodologie se înţelege cel mai adesea „totalitatea metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă” (Marcu & Maneca, 1978). Termenul de metodologie este folosit pentru a indica ştiinţa despre metode, acea parte a filosofiei care se ocupă cu studiul teoretic al metodelor ştiinţifice. În acest sens, metodologia este doctrina metodei, teoria metodei, după cum o definesc cei mai mulţi autori. Metodologia unei ştiinţe reprezintă sistemul celor mai generale principii ale investigaţiei, cercetării, deduse din sistemul legilor generale obiective stabilite. Alături de principiile normative metodologice se vor afla şi metodele concrete, aşa numitele metode particulare şi procedeele şi tehnicile aferente lor şi care constituie modalitatea manipulării unor complexe sau sisteme în vederea descoperirii noului. Metodologia unei ştiinţe este (Epuran, 2005, p. 83) sistemul celor mai generale principii normative ale investigaţiei, ale cercetării, deduse din sistemul legilor generale obiective stabilite de fiecare ştiinţă în domeniul său. 2.5. METODE DE CERCETARE FOLOSITE ÎN ȘTIINȚA SPORTULUI ȘI EDUCAȚIEI FIZICE Pornind de la faptul că metoda provine din sistemele obiective create de ştiinţă în ansamblu sau de diferitele ştiinţe particulare, este firesc să constatăm o mulţime de metode, unele se aplică în mai multe ştiinţe, altele numai într-una. Ampla dezvoltare a ştiinţelor în cea de a doua jumătate a secolului XX a determinat restructurarea filozofică a acestora. Atât sub aspectul de teorie asupra metodelor, cât şi ca ansamblu al metodelor de cercetare, metodologia ştiinţei 22

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

postulează unitatea metodelor de cercetare, dincolo de deosebirile dintre metodele pe care le utilizează diferitele ştiinţe particulare. Unitatea metodelor ca şi unitatea ştiinţei provine din unitatea materială a lumii, din legităţile obiective ale fenomenelor lumii materiale, legităţile pe care fiecare dintre ştiinţele particulare le descoperă şi le formulează sunt legităţile sistemului lumii materiale. Clasificarea metodelor Apariţia permanentă a noi domenii de investigaţie şi a noi ştiinţe a produs unele reconsiderări în privinţa metodelor de cercetare, unele ştiinţe transferând altora denumirea metodelor lor, care în fond sunt puncte de vedere din care este privită şi cercetată realitatea unitară a lumii. La ora actuală denumirile ştiinţelor particulare nu au delimitarea rigidă dinainte şi nici nu au exclusivitatea metodelor proprii. Constituirea ştiinţelor de graniţă a fost însoţită de un masiv împrumut de metode, care utilizate în anumite direcţii noi, cu alte cerinţe s-au desăvârşit şi au devenit mai eficiente pentru însăşi domeniile de origine. Poate că este imposibil de precizat domeniile de origine, dar oricum observaţia este o metodă specifică ştiinţelor despre natură, experimentul aparţine în mod deosebit chimiei, de unde s-a transferat în biologie, medicină şi mai târziu în psihologie şi pedagogie, iar ancheta este prin excelenţă o metodă a ştiinţelor sociale. Numărul metodelor este foarte mare, deoarece fiecare domeniu îşi creează propriile instrumente de investigaţie. Astfel metodele de cercetare se împart în: I) metode cu caracter general: 1) metoda istorică; 2) metoda hermeneutică; 3) metoda axiomatică; 4) metoda euristică (tehnica brainstorming). 5) metoda modelării și analogiei (comparativă). 23

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

II) Metode particulare (metode, procedee și tehnici de investigație): 1) metoda istorică; 2) metoda studiul literaturii de specialitate (metoda documentării); 3) metoda observației; 4) metoda studiului de caz; 5) metoda anchetei (chestionarul sau interviul); 6) metoda experimentului. III) Metode de analiză și interpretare: 1) metoda matematică; 2) metoda statistică; 3) metoda analogiei (comparativă). Metodele de cercetare, după cum am afirmat anterior, sunt numeroase şi în permanenţă perfecţionare, dar noi le-am enumerat doar pe cele pe care au legătură cu domeniul ștința sportului și educației fizice. Caracterul multi şi pluridisciplinar al unor cercetări va determina folosirea metodelor din mai multe ştiinţe particulare, acest lucru ducând la sporirea substanţială a eficienţei investigaţiei. În domeniul activităţilor corporale sunt utilizate în mod firesc metode din pedagogie, fiziologie, psihologie, sociologie, biomecanică, medicină şi încă alte ştiinţe sau discipline, în funcţie de tema propusă şi de direcţiile prin care se urmăreşte cunoaşterea fenomenelor.

24

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

REZUMAT, TEME, REFERINȚE BIBLIOGRAFICE - CURSUL 2 REZUMAT  Definiția cercetării științifice În domeniul ştiinţei, cercetarea se prezintă ca un ansamblu de activităţi şi rezultatul acestora desfăşurate cu intenţie, deliberat, în mod sistematic şi ordonat pentru acumularea şi prelucrarea de date şi informaţii într-un anumit domeniu al realităţii şi pentru utilizarea concluziilor în vederea realizării unui progres în cunoaşterea şi practica acestui domeniu (Epuran, 2005). Scopul general al cercetării ştiinţifice este reprezintat de: optimizarea calităţii vieţii omului.  Criterii pentru ca o cercetare să fie științifică Pentru Singer (1979 apud. Marcus, 1988) cercetarea este ştiinţifică dacă foloseşte: 1) ipoteze explicite; 2) procedee repetabile; 3) tehnici precise de observare şi măsurare; 4) metode matematice de prelucrare şi interpretare a rezultatelor (obţinute prin observare şi măsurare).  Demersul este științific dacă: 1) este fundamentat logic, obiectiv, nepreferenţial, nepărtinitor; 2) este verificat, controlat, observat, măsurat şi interpretat logic; 3) este desfăşurat metodic.  Formarea conceptului „științific” Acesta parcurge în general mai multe etape (Epuran, 2005): 1) deosebirea dintre faptele percepute de cele ştiinţifice (măsurate); 2) observaţia ştiinţifică şi experimentarea; 3) clasificarea faptelor (se caută caracterul comun al unui grup de fapte, obiecte sau experienţe); 4) ipoteza, care este anticiparea unei legi şi care permite orientarea observaţiilor; 5) legea, care stabileşte raporturile constante între fenomene şi care unifică fapte sau observaţii; 25

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

6) marea teorie, care unifică legile şi explică sistemul universal.  Scopul cercetării poate fi exprimat prin: - cunoaştere;

- predicţie;

- rezolvarea de probleme practice;

- control;

- descriere;

- interpretare;

- explicare;

- verificare.

 Caracteristicile cercetării științifice B. W. Tuckmann (1978) apud. Epuran (2005) evidenţiază cinci caracteristici ale cercetării: 1) Cercetarea este sistematică; 2) Cercetarea trebuie să fie logică; 3) Cercetarea este empirică; 4) Cercetarea este reductivă; 5) Cercetarea trebuie să fie replicabilă.  Cerințele abordării cercetării științifice 1) Controlul: eliminarea intervenției variabilelor externe, care ar putea influenţa desfăşurarea proiectului de cercetare; 2) Definirea variabilelor şi a termenilor „speciali”: precizarea și delimitarea cât mai precisă a cercetării; 3) Replicaţia: posibilitatea ca activitatea de cercetare şi rezultatele ei să fie reproduse şi de alţii, dacă se respectă condiţiile similare.  Tipuri de cercetare În funcţie de obiectivele pe care le are cercetarea poate fi de patru feluri: 1) cercetare fundamentală;

3) cercetarea pentru dezvoltare;

2) cercetare aplicativă;

4) cercetarea operațională.

 Scopul cercetării în domeniul științei sportului și educației fizice Scopul pentru care se face cercetare în domeniul sportului, educației fizice și a recuperării medicale este argumentat de următoarele aspecte: - optimizarea procesului educativ din cadrul lecţiei de educaţie fizică; - optimizarea antrenamentului sportiv; 26

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

- creşterea performanţelor fizice şi a capacităţilor motrice ale elevilor şi ale sportivilor; - depăşirea unor recorduri; - cunoaşterea proceselor fiziologice specifice efortului fizic; - dezvoltarea bazei materiale din domeniul sportului şi al educaţiei fizice; - elaborarea de noi materiale didactice; - refacerea cât mai rapidă a sportivilor după eforturi maximale; - recuperarea corectă și rapidă după accidentări. Domeniul științei sportului și educaţiei fizice dă posibilitatea realizării unei mari varietăţi de cercetări, începând cu cele interdisciplinare (pedagogice, psihologice, medicale, tehnice etc.) și terminând cu cele care se axează pe tematica din educație fizică, sportul de performanță sau sportul de timp liber.  Termenul de metodă Vocabula6 metodă provine din limba greacă, unde meta = după şi hodos = cale. Aşadar, metoda ar însemna „calea de urmat” pentru realizarea unor obiective, în cazul nostru - al unei cercetări din domeniul ştiinţei sportului și educației fizice. Conform definiţiei din Dicţionarul de neologisme, metoda ar fi „un ansamblu de mijloace socotite proprii pentru realizarea unui scop; mod de realizare a unui lucru” (Marcu & Maneca, 1978). Metoda este definită ca modalitatea de obţinere a anumitor rezultate în cunoaşterea teoretică şi cea practică. Metoda indică totalitatea demersurilor prin care omul reuşeşte să cunoască un anumit fenomen, să producă un obiect sau să provoace deliberat modificări în realitatea materială obiectivă. Metoda este modalitatea obţinerii unor anumite rezultate în cunoaştere şi în practică (Epuran, 2005). Totodată, metoda poate fi definită ca totalitate a procedurilor practice cu ajutorul cărora se predă o ştiinţă, o disciplină. Conform unei definiţii mai recente, „metoda reprezintă un ansamblu de modalităţi, reguli şi mijloace de cercetare 6

vocabulă = cuvânt, vorbă. 27

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

adecvate conştient în vederea realizării unor probleme determinate care constituie scopul cercetării” (Crăciun, 2015).  Termenul de metodologie Termenul metodologie  preluat în româneşte de la fr. méthodologie - provine, asemeni multor altora, din gr. methodos = metodă şi logos = studiu. Metodologia este „o parte a filosofiei care se ocupă cu analiza metodelor folosite în ştiinţa modernă”. Prin metodologie se înţelege cel mai adesea „totalitatea metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă” (Marcu & Maneca, 1978). Metodologia unei ştiinţe este (Epuran, 2005, p. 83) sistemul celor mai generale principii normative ale investigaţiei, ale cercetării, deduse din sistemul legilor generale obiective stabilite de fiecare ştiinţă în domeniul său.  Clasificarea metodelor de cercetare I) Metode cu caracter general 1) metoda istorică; 2) metoda hermeneutică; 3) metoda axiomatică; 4) metoda euristică (tehnica brainstorming). 5) metoda modelării și analogiei (comparativă). II) Metode particulare 1) metoda istorică; 2) metoda studiul literaturii de specialitate (metoda documentării); 3) metoda observației; 4) metoda studiului de caz; 5) metoda anchetei (chestionarul sau interviul); 6) metoda experimentului. III) Metode de analiză și interpretare 1) metoda matematică; 2) metoda statistică; 3) metoda analogiei (comparativă). 28

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

TEME (posibile subiecte pentru examen) 1) Definiți cercetarea științifică și prezentați care este scopul ei general. 2) Care sunt criteriile pentru ca o cercetare să fie științifică? 3) În ce constă demersul științific? 4) Cum se formează conceptul științific? 5) Prin ce poate fi exprimat scopul cercetării științifice? 6) Care sunt caracteristicile cercetării științifice? 7) Care sunt cerințele abordării cercetării științifice? 8) Câte tipuri de cercetare științifică cunoașteți? Care sunt acestea? Prezentați unul dintre ele. 9) Care este scopul cercetării științifice în domeniul științei sportului și educației fizice? 10) Ce înțelegeți prin termenul metodă? 11) Ce înțelegeți prin termenul metodologie? 12) Care sunt metodele cu caracter general? 13) Care sunt metodele cu caracter particular? 14) Care sunt metodele de analiză și interpretare? REFERINȚE BIBLIOGRAFICE 1) Crăciun, C. (2015). Metode şi tehnici de cercetare. Bucureşti: Editura Universitară. 2) Epuran, M. (2005). Metodologia cercetării activităților corporale. Exerciții fizice, Sport, Fitness. București: Editura FEST. 3) Marcu, F. & Maneca, C. (1978). Dicţionar de neologisme. Bucureşti: Editura Academiei. 4) Marcus, S. (1988). Ideii contemporane. Provocarea științei. București: Editura Politică. 5) Mărgineanu, N. (1968). Natura științei. București: Editura Științifică.

29

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Cursul nr. 3 METODE DE CERCETARE CU CARACTER GENERAL METODA HERMENEUTICĂ, AXIOMATICĂ, EURISTICĂ (BRAINSTORMING), ANALOGIEI ȘI MODELĂRII 3.1. METODA HERMENEUTICĂ Deși unii autori, atunci când vorbesc despre hermeneutică, o numesc știința interpretării, iar alții preferă să-i spună arta interpretării, în cadrul acestui curs consider că hermeneutica este mai curând o tehnică sau, mai bine zis, o metodă de cercetare (Chiscop, 2020). Metoda hermeneutică corespunde unei tehnici de interpretare a textelor, scrierilor sau operelor artistice din diferite domenii. Scopul său principal este de a servi drept ajutor în interpretarea și înțelegerea unor texte în conformitate cu aspectele metodologice ale domeniului din care fac parte (Bejan, 2004). Termenul „hermeneutică” provine din limba greacă și este compus din trei cuvinte: hermeneuo = a descifra; tekhné = artă; și sufixul tikos = legat de. La începuturile sale, hermeneutica a fost folosită în teologie pentru interpretarea Sfintelor Scripturi. Mai târziu, începând din secolul al XIX-lea, a fost folosită și în alte discipline precum filosofia, dreptul și literatura, devenind o metodă complementară de mare importanță (Chiscop, 2020). Origine și evoluție Din punct de vedere etimologic7, cuvântul „hermeneutică” provine de la numele zeului Hermes și se referă la funcția sa de mesager al zeului Zeus - tatăl zeilor și al oamenilor - înaintea muritorilor. De asemenea, a lui Zeus înaintea lui Hades (reprezentantul răului) și a acestuia din urmă înaintea muritorilor, pentru care a trebuit să interpreteze, să traducă și să medieze.

7

etimologie = stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evoluției lui fonetice și semantice; ramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi. . 30

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Hermeneutica teologică, care a fost numită perceptivă, a căutat interpretarea reformistă a Bibliei. Pentru reformiști interpretarea dogmatică a Bibliei de către unele „biserici” a determinat denaturarea adevăratului sens. Platon a prezentat acest domeniu al hermeneuticii ca fiind o tehnică specială de interpretare în oracole sau în „designuri divine”, iar discipolul său Aristotel a considerat hermeneutica fundamentală în înțelegerea discursurilor și baza fundamentală pentru exegeza8 textelor biblice care a fost realizată din amvonurile9 creștine și evreiești. A fost folosită în sens literal sau simbolic; literalul a făcut un studiu textual lingvistic, iar simbolicul se concentrează pe semnificația ascunsă a textului menționat, aprofundând sensul literal al textului. Hermeneutica așa cum o cunoaștem astăzi a fost conturată la începutul epocii moderne10. Înainte de aceasta, acest cuvânt grecesc nu a fost cunoscut și nici nu a fost folosit ca terminologie pentru a se referi la o teorie a metodelor de interpretare. Potrivit diferiților autori, acest cuvânt a fost folosit pentru prima dată ca titlu într-o lucrare a exegetului Dannhauer11 în 1654, care a înlocuit cuvântul interpretatio cu „hermeneutica” în opera sa Hermeneutica sacra sive methodus ex ponedarum sacrarum litterarum. Așa a fost, din acel moment, înlocuit cuvântul interpretatio de „hermeneutică” în majoritatea titlurilor scrierilor, manuscriselor, discursurilor și cărților din acea vreme, în special în lucrările exegezei biblice ale autorilor protestanți. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în teologia catolică a început să apară termenul de hermeneutică. În același timp, au apărut primele opere germane care 8

exegeză = interpretare, comentare, explicare istorică și folologică a unui text literar, religios, juridic; 9 amvon = construcție (ca un balcon) într-o biserică, de unde se predică sau se citește Evanghelia. 10 Epoca Modernă = conform multor surse istorice, epoca modernă a fost în perioada secolelor XV - XIX. Particularitățile epocii moderne timpurii includ Renașterea, Reforma Protestantă, marile descoperiri geografice, ascensiunea capitalismului, apariția tiparului etc. Epoca modernă, pe plan cultural se împarte în: Epoca Rațiunii, Iluminismul, Epoca Romantismului, Epoca Victoriană. 11 Johann Condrad Dannhauer = a trăit în perioada 1603 - 1666, a fost un teolog luteran ortodox și profesor 31

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

au folosit același termen. Această perioadă este cunoscută sub numele de hermeneutica romantică. În epoca contemporană lui Friedrich Schleiermacher i se atribuie titlul de părinte al hermeneuticii. Hermeneutica generală a lui Schleiermacher a conceput înțelegerea ca o abilitate, în care acțiunea de înțelegere este generată invers față de actul de a vorbi. În timp ce în actul de a vorbi se gândește ceva și apoi se manifestă un cuvânt, în actul de înțelegere trebuie să plecăm de la cuvânt pentru a ajunge la ceea ce se gândește. Pe de altă parte, hermeneutica generală a lui Schleiermacher este dedicată înțelegerii limbajului. Pentru aceasta folosește două aspecte: unul gramatical și celălalt psihologic sau tehnic. Primul aspect (gramatical) explică expresiile și tratează un context lingvistic general, în timp ce cel tehnic sau psihologic se bazează pe faptul că oamenii nu gândesc aceleași lucruri în ciuda faptului că folosesc aceleași cuvinte. Sarcina acestui câmp psihologic este de a descifra semnificația din sufletul celui care folosește aceste cuvinte. Bazat parțial pe hermeneutica generală a lui Friedrich Schleiermacher, Wilhelm Dilthey (1833-1911) a conceput-o ca o interpretare istorică bazată pe cunoașterea prealabilă a datelor realității pe care cineva încearcă să o înțeleagă. Dilthey a afirmat că hermeneutica este capabilă să înțeleagă o epocă istorică mai bine decât ar putea să o înțeleagă cei care au trăit în ea. 3.1.1 Zece enunțuri pentru delimitarea termenului de hermeneutică Bejan (2004) prezintă un „decalog” hermeneutic care conține următoarele enunțuri: 1) Hermeneutica este ştiinţa (arta, abilitatea) interpretării; ea trebuie recunoscută fie ca disciplină autonomă, reunind ansamblul teoriilor despre interpretare, fie ca metodă exegetică.

32

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

2) Interpretarea este un proces intenţional (deliberat), de „negociere” şi elucidare a sensului vizat de autor în opera sa. Ea constă în performarea textului, adică în înţelegerea (comprehensiunea) lui optimă şi convertirea acestei înţelegeri în demers de edificare în raport cu sine, cu ceilalţi sau cu lumea. 3) În principiu, totul se poate interpreta (de aici caracterul universal al interpretării), dar nu orice act intelectiv (de inteligență) este interpretare în sens hermeneutic. Interpretarea este dezvoltarea sau rectificarea unei înţelegeri prealabile, a părţii din perspectiva întregului şi a întregului din perspectiva părţilor asamblate semantic. 4) Obiecte ale interpretării, în sens larg, sunt semnele, simbolurile, reprezentările mentale; în sens restrâns, obiect hermeneutic este textul, gândit ca practică semnificantă. Exegeza (comentariul) este interpretare textuală. 5) Condiţii prealabile ale interpretării: existenţa unui obiect bine circumscris şi disponibilitatea interpretului de a-l descifra şi înţelege. 6) Sensul unui text nu este univoc12; el poate face loc unei multitudini de interpretări. Axa interpretării - verosimilitatea13. 7) Criteriile unei interpretări reuşite: consistenţă logică (noncontradicţie), coerenţă argumentativă, noutate, inventivitate, credibilitate, adeziune şi recunoaştere din partea publicului avizat, relevanţă pragmatică. Validarea unei interpretări este făcută de comunitatea specialiștilor consacraţi într-un domeniu de referinţă sau în tematica abordată de autor. 8) O interpretare este reuşită dacă foloseşte la ceva (clarifică, edifică, justifică, „vindecă”, modifică anumite inerţii epistemice sau indică noi linii de acţiune). Performanţa interpretării depinde în mare măsură de competenţele interpretului; acesta converteşte propria subiectivitate în direcţia unei obiectivităţi scontate. 9) Practica interpretării este condiţionată istoric, politic şi cultural. Nu există interpretare „pură”, degajată de prejudecăţi; dacă acestea din urmă conduc 12 13

univoc = care are un singur sens sau păstrează același sens în orice context. verosimil = care pare real, care are o aparență de adevăr; posibil, plauzibil. 33

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

spre eroare sau spre soluţii inadecvate exigenţelor comunitare, ele trebuie cunoscute, controlate şi, eventual, anihilate. 10) Interpretarea este putere; ea învinge în raport cu forţa persuasivă a celui care o propune, cu tăria şi verosimilitatea argumentelor invocate. 3.1.2. Etape în realizarea unei cercetări prin metoda hermeneutică Cei mai relevanți pași pe care trebuie să îi includă toate cercetările hermeneutice sunt: 1) Identificarea unei probleme (conform bibliografiei pe subiect) În orice metodă care se aplică pentru dezvoltarea unei investigații cu scopul de a atinge obiectivul declarat, se realizează declarația problemei. Această abordare poate fi realizată în diferite moduri: fie prin adresarea de întrebări, fie prin simpla identificare a situației de investigat. 2) Identificarea textelor relevante (în funcție de stadiul empiric) În această etapă sunt luate în considerare toate textele utilizate - inclusiv eseurile care au fost făcute în procesul de cercetare pentru a consolida creativitatea, narațiunea și producția de texte - pentru a crea noi teorii în domeniul educațional. Cercetătorii își pot folosi propriile citări sau subiecte. 3) Validarea textului Această etapă răspunde la întrebările interne ale cercetătorului cu privire la cantitatea și calitatea textelor adecvate pentru interpretări. Aceasta se numește critică internă. 4) Analiza datelor Se mai numește căutare de tipare în texte și are legătură cu faptul că, atunci când analizează datele extrase, cercetătorul nu are limite în ceea ce privește tipul și numărul de date care trebuie analizate. Dimpotrivă, cercetătorul este cel care își stabilește propriile limite și alege numărul eșantioanelor de studiat. Există mai multe abordări hermeneutice care includ teorii, explicația tiparelor și generarea unei interpretări. 34

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

5) Generalizarea datelor Ultima etapă în realizarea unei cercetări prin metoda hermeneutică este stabilirea unei relații dintre noile interpretări și cele existente. Concret, după ce s-a făcut o interpretare individuală într-o investigație, aceasta nu se termină aici, ci se deschide către comunitatea metodologică din care face parte într-un mod existențial. Exemplu: căderea lui Adam și Evei Un exemplu al metodei hermeneuticii în textele biblice este constituit de ceea ce menționează Biblia despre șarpele care i-a ispitit pe Eva și Adam în Paradis să mănânce rodul pomului cunoașterii binelui și răului; după ce au făcut acest lucru, au fost expulzați din Grădina Edenului. Deci, merită să ne întrebăm dacă șarpele era spiritual sau era într-adevăr un șarpe, întrucât în Evanghelia Sfântului Luca, capitolul 10, versetele 16-20, Iisus Hristos îl identifică ca un spirit demonic, ca reprezentare a răului și neascultării. Exemplu: Legenda lui Hercule Un exemplu al hermeneuticii în textele istorice este constituit de Legenda lui Hercule. Despre puterile lui supranaturale și actele sale de vitejie pentru dreptate. În Grecia antică, anii 1200 î.Hr., regina Alcmena dorește să aibă un fiu cu Zeus în scopul de a răsturna domnia tiranică a regelui Amfitrion și pentru a restaura pacea într-o țară aflată în mari dificultăți. Dar acest prinț, Hercule, nu știe nimic despre adevărata sa identitate sau care este destinul său. El dorește doar un singur lucru: să fie împreună cu iubirea sa, Hebe, prințesa de Creta, care a fost promisă fratelui său, Ificles. Când Hercule află care este adevărata sa menire în viață, el trebuie să aleagă între a fugi cu dragostea sa cea adevărată sau să-și îndeplinească destinul de a deveni adevăratul erou al timpurilor sale.

35

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

3.2. METODA AXIOMATICĂ Axioma14 (prevedere care nu necesită demonstraţii) este raţiunea obiectivă care este acceptată în calitate de temei iniţial în cadrul elaborării teoriilor ştiinţifice şi se pune în baza demonstrării altor prevederi. Axiomele decurg/reies din practică. Actualmente, în baza axiomelor, sunt construite aproape toate teoriile ştiinţifice. În acest caz, teoria ştiinţifică se constituie din: a) un număr necesar de prevederi-axiome; b) un număr de prevederi care se deduc logic din acestea. Axioma este o propoziţie evidentă prin sine care nu mai cere demonstraţie. (Guțu, 2013). Metoda axiomatică apare încă de la gânditorii din vechime şi este aplicată cu toată rigoarea în Elementele lui Euclid. Dar teoreticianul axiomaticii antice este Aristotel. Prezentăm în continuare structura unei teorii deductive15 în concepţia lui. O definiţie nu poate fi exprimată decât printr-o propoziţie universală. Introducerea universalului se face astfel prin definiţie, care va indica genul şi diferenţa specifică. Aşadar, termenii unei teorii - sau conceptele - sunt introduşi prin definiţie, care este o „delimitare” a lor de celelalte noțiuni ale teoriei. Pentru ca raţionamentul să se poată desfăşura, el trebuie să plece de la ceva dat. Punctul de plecare al unui raţionament16 poate fi: 1) definiţia; 2) axioma; 3) ipoteza; 4) postulatul17 (Sfetcu, 2010). Definiţia nu pune existenţa unui lucru (cum fac celelalte trei), ci arată numai ce este un lucru şi nu că el este. Axiomele, zice Aristotel, sunt principiile pe care trebuie să le pătrundă acela care vrea să înveţe ceva. 14

axiomă = adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși; propoziție luată drept punct de plecare sau considerată fundamentală într-un domeniu și pentru care nu se cere demonstrație. 15 deducție = formă de raționament în care concluzia rezultă din premise; consecință, concluzie a unui raționament; procedeu prin care se ajunge la o concluzie. 16 raționament = înlănțuire logică de judecăți, care duce la o concluzie; șir de argumente de care se servește cineva în judecarea unei chestiuni sau pentru a-și susține punctul de vedere. 17 postulat = adevăr fundamental care apare ca evident și care nu are nevoie să fie demonstrat; principiu de bază, normă. 36

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Dacă o teză admite o parte ori alta dintr-o enunţare, adică afirmă ori existenţa, ori neexistenţa unui lucru, atunci ea este o ipoteză. În sfârşit, postulatul este o propoziţie care este considerată ca adevărată fără să fie evidentă. În matematică, un sistem axiomatic este un ansamblu de axiome din care unele sau toate axiomele pot fi utilizate logic pentru a deriva teoreme. O teorie constă dintr-un sistem axiomatic și toate teoremele sale derivate. Metoda axiomatică descrie în mod explicit organizarea internă a unei ştiinţe, punând în evidenţă toate categoriile de obiecte şi de propoziţii care apar în interiorul ştiinţei respective şi motivele în virtutea cărora ele sunt acceptate. Epoca contemporană concepe axiomele unei teorii ştiinţifice ca fiind simple elemente organizatorice ale schemei conceptuale a teoriei; ele au un rol metodologic şi nu un caracter noetic18. De unde libertatea de a alege axiomele aşa cum vrem – bineînţeles în anumite limite – şi de a construi teorii aşa cum vrem, cu sau fără unele axiome. Specifică

matematicii

(geometriei),

aplicată

apoi

fizicii,

metoda

axiomatică îşi vădeşte valoarea prin încercarea de extindere şi la alte ştiinţe care au atins un grad superior de dezvoltare. Metoda axiomatică constă pur şi simplu în colectarea completă a tuturor noţiunilor şi faptelor fundamentale din care poate deriva, pe cale de definiţie, respectiv deductivă, toate noţiunile şi principiile unei ştiinţe (Sfetcu, 2010). Metoda axiomatică constă în alegerea unui număr mai mult sau mai puţin restrâns de propoziţii iniţiale, numite axiome şi de a deduce din ele toate celelalte propoziţii, după reguli sau legi, logice fixate. Condiţiile pe care un sistem axiomatic trebuie să le respecte sunt următoarele: a) sistemul de axiome să fie lipsit de contradicţii; b) axiomele să fie independente una de alta; 18

noetic = care se referă la procesul de gândire. 37

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

c) axiomele să fie suficiente pentru deducerea celorlalte propoziţii. Metoda axiomatică nu este propriu-zis o metodă de investigaţie, ci o metodă de verificare mintală şi de întemeiere logică a enunţurilor fundamentale ale unei ştiinţe. Această metodă este treapta cea mai înaltă a teoriei logice a demonstraţiei. Recurgerea la axiomatică este justificată în ştiinţele abstracte şi în studiul sistematic şi global al ştiinţelor. 3.3. METODA EURISTICĂ (TEHNICA BRAINSTORMING) Metoda euristică este o parte practică a conceptului de euristică19, care reprezintă orice abordare a rezolvării de probleme, a învățării sau a descoperirii, care utilizează o metodă practică care nu este garantată a fi optimă sau perfectă, dar suficientă pentru obiective imediate (Moustakas, 1990). Adică, într-un mod colocvial, este un set de metode și tehnici diferite care ne permit să găsim și să rezolvăm o problemă. Atunci când găsirea unei soluții optime este imposibilă sau impracticabilă, metodele euristice pot fi utilizate pentru a accelera procesul de găsire a unei soluții satisfăcătoare. Euristicul ar putea fi de asemenea definit ca un fel de scurtătură psihică care ameliorează sarcina cognitivă de a lua o decizie. Ca disciplină științifică, euristica poate fi aplicată oricărei științe cu scopul de a încheia într-un rezultat eficient problema apărută. Metoda euristică se bazează pe utilizarea diferitelor procese empirice, adică strategii bazate pe experiență, practică și observație a faptelor, pentru a ajunge la soluționarea eficientă a unei probleme date. Matematicianul maghiar George Pólya (1887-1985) a fost cel care a popularizat termenul prin publicarea în una dintre cărțile sale a sintagmei fundamentarea euristicii matematice. În timpul tinereții sale, prin studierea și înțelegerea diferitelor teste matematice, a început să analizeze cum au fost rezolvate aceste teste. Această 19

euristică = metodă de studiu și de cercetare bazată pe descoperirea unor fapte noi; arta de a duce o dispută cu scopul de a descoperi adevărul. 38

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

preocupare l-a condus la fundamentarea euristicii matematice care este similară pentru diferite proceduri matematice. Euristica în rezolvarea problemelor (matematice) are patru etape: 1) desenați o imagine a problemei (ne asigurăm că problema a fost înțeleasă); 2) raportarea la experința anterioară, la exemple concrete, pentru realizarea unui plan în vederea rezolvării problemei (abilitatea de a alege strategiile adecvate); 3) elaborarea și aplicarea planului pentru rezolvarea problemei (modalitatea cea mai bună de a rezolva problema); 4) verificarea modului în care a fost rezolvată (strategii pentru a rezolva problemele viitoare). Metoda euristică aplicată în alte științe (inclusiv știința sportului și educației fizice) are trei etape. Prima etapă este descriptivă și se referă la identificarea problemei și a tehnicilor de lucru, specifice euristicii, utile pentru rezolvarea problemei. Analiza tuturor „instrumentelor” de lucru pe care indivizii le au la dispoziție pentru rezolvarea problemelor, inclusiv modul în care aceste instrumente sunt învățate și aplicate. A doua etapă este prescriptivă și se referă alegerea celui mai bun instrument de lucru și cunoașterea cu exactitate a modului de aplicare în practică. În literatura de specialitate se folosește sintagma de „raționalizarea euristicii”. A treia etapă este aplicativă și constă în rezolvarea problemei (Gigerenzer & Gaissmaier, 2011). De asemenea, euristica cuprinde ansamblul metodelor, tehnicilor şi regulilor descoperirii, inovației şi invenţiei. În zilele noastre euristica a fost transformată într-o latură a metodologiei ştiinţei, având ca obiect metodele şi tehnicile de stimulare intelectuală. Ea a devenit în ultima vreme metodă de stimulare a gândirii persoanelor şi de antrenare a minţii. Fără să intrăm în discuţia componentelor psihice ale creativităţii şi invenţiei trebuie să remarcăm faptul că descoperirile şi invenţiile sunt produse atât pe calea raţionamentului sistematic cât şi pe aceea a raţionamentului inventiv, iar faptul că acesta este mai spectaculos nu trebui să ne facă să credem că putem să ne dispensăm de gândirea sistematică. Ca 39

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

obstacole în calea gândirii creatoare putem enumera următoarele: lipsa de cunoştinţe, obiceiurile, atitudinile, lipsa de metodă, lipsa de efort (Epuran, 2005). În afara acestor bariere care ţin mai mult de atitudinile „învăţate”, de „stilul” cercetătorului este necesar să amintim şi acele obstacole ce provin din structura însăşi a gândirii şi pe care psihologii le-au numit „bariere cognitiv psihologice”. Metodele euristice vor urmări stimularea gândirii creatoare, utilizarea cât mai eficientă a capacităţilor intelectuale ale tuturor colaboratorilor grupului de cercetare şi formarea atitudinii creatoare la fiecare cercetător, „antrenarea” în tehnicile descoperirii ştiinţifice (Raab & Gigerenzer, 2015). 3.3.1. Tehnica Brainstorming Brainstorming-ul ca idee a apărut pentru prima dată în 1942. Termenul a fost introdus de Alex Faickney Osborn, fondatorul și directorul unei agenției de publicitate din SUA. De fapt, brainstormingul a fost introdus ca o tehnică creativă determinată de atmosfera de lucru neproductivă din acea companie. A.F. Osborn a fost frustrat de incapacitatea angajaților de a dezvolta individual idei creative pentru campaniile publicitare. Ca răspuns, a început să găzduiască sesiuni de gândire în grup și a descoperit o îmbunătățire semnificativă a calității și cantității de idei produse de angajați. El a numit mai întâi procesul ca întâlniri organizate și mai târziu a fost numit de către participanți drept sesiuni de brainstorming, luând conceptul după utilizarea „creierului pentru a asalta o problemă” (Diehl & Stroebe, 1987). Osborn (1957) definește termenul de brainstorming ca fiind o tehnică de lucru prin care un grup de oameni încearcă să găsească o soluție pentru o anumită problemă, strângând toate ideiile emise în mod spontan de la toți membrii săi. Brainstorming-ul este o tehnică operațională pentru rezolvarea unei probleme bazată pe stimularea activității creative, în care participanții la discuție sunt rugați să exprime cât mai multe soluții, inclusiv cele mai fantastice. Apoi, din 40

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

numărul total de idei exprimate, sunt selectate cele mai reușite, care pot fi folosite în practică (Siau, 1995). Etapele unei ședințe care folosește tehnica brainstorming O sesiune de brainstorming bine organizată include trei etape obligatorii. Etapele diferă în ceea ce privește organizarea și regulile pentru implementarea lor: 1) Formularea problemei Identificarea și definirea problemei este o etapă preliminară. La începutul celei dea doua etape, problema trebuie formulată clar. Participanții la ședință sunt selectați, liderul este stabilit și celelalte roluri ale participanților sunt atribuite, în funcție de problema stabilită și de modul ales pentru conducerea ședinței. 2) Generarea de idei Emiterea de idei este etapa principală și de ea depinde, în mare măsură, succesul ședinței de brainstorming. Prin urmare, este foarte important să se respecte regulile specifice acestei etape: - emiterea unui număr cât mai mare de idei; - o interdicție completă a criticilor și oricărei evaluări (inclusiv cea pozitivă) pentru ideile emise, deoarece evaluarea distrage atenția de la sarcina principală și reduce starea de spirit creativă; - ideile neobișnuite și chiar absurde sunt binevenite și acceptate; - este permis „amestecarea” sau combinarea mai multor idei. 3) Gruparea, selectarea și evaluarea ideilor Este etapa care ne permite să evaluăm cele mai valoroase idei și să dăm rezultatele finale ale ședinței de brainstorming. În această etapă, spre deosebire de a doua, evaluarea nu este limitată, ci dimpotrivă, este încurajată. Metodele de analiză și evaluare a ideilor pot fi foarte diferite. Succesul acestei etape depinde în mod direct de felul în care participanții „în condiții de egalitate” înțeleg criteriile de selectare și evaluare a ideilor.

41

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Osborn

(1957)

formulează

două

principii

fundamentale

pentru

desfășurarea unei ședințe calitative de brainstorming: 1) amânarea judecăţii: să nu se emită o judecată asupra problemei înainte de a se întocmi o listă a tuturor ideilor (soluţiilor) posibile; 2) cantitatea naşte calitate: cu cât se emit mai multe idei, cu atât creşte probabilitatea de a ajunge la o soluţie optimă. Utilizarea tehnicii brainstorming este, de departe, una dintre cele mai eficiente modalități de rezolvare a unor probleme apărute în cercetare. Este utilizată în domenii științifice și tehnice, în management și chiar în cazurile în care problemele personale trebuie rezolvate. Tehnica brainstorming își găsește aplicația și în știința sportului și educației fizice unde poate fi folosită atât ca metodă de cercetare, cât și ca metodă de predare. Grupul de brainstorming este alcătuit din 6-10 persoane şi este condus de un „lider”, în lumina celor două principii amintite mai sus şi cu condiţia respectării următoarelor reguli:  criticele nu sunt permise, evaluarea urmând a fi făcută ulterior;  se încurajează ideile originale, aparent ieşite din comun, chiar extravagante; prelucrate aceste idei se dovedesc valoroase;  cu cât numărul ideilor este mai mare cu atât este mai bine;  se încurajează combinarea şi îmbunătăţirea ideilor emise, membrii grupului trebuind, pe lângă contribuţia personală, să se preocupe şi de dezvoltarea sau combinarea ideilor emise. Utilizarea metodei de brainstorming îl va ajuta pe lider să dezlănțuie potențialul intelectual al subordonaților săi și să-l direcționeze către căutarea unor idei noi, creative, care pot îmbunătăți eficiența producției. O şedinţă de brainstorming se desfăşoară astfel (Diehl & Stroebe, 1987): 1) precizarea noţiunilor – pentru ca toţi participanţii să gândească pe aceeaşi lungime de undă; 2) întrebările de „demaraj” – în legătură cu înţelegerea problemei; 42

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

3) fluxul enunţurilor de ideii – fiecare participant emite o idee, iar ceilalţi, pe rând, spun sau scriu orice idee adiţională sugerată de aceea emisă. Se apreciază că o echipă de şase persoane antrenate poate produce 150 de idei într-o jumătate de oră; 4) trierea ideilor – clasificarea lor după principii logice şi detaşarea ideilor principale care merită apoi o analiză de conţinut; 5) prezentarea celor mai bune idei și găsirea de soluții pentru rezolvarea problemelor. Avantajele și dezavantajele folosirii tehnicii brainstorming Avantaje: - gândirea creativă este activată; - procesul de brainstorming aduce membrii grupului mai aproape și îi învață să lucreze eficient în echipă; - procesul de căutare a ideilor elimină lenea, pasivitatea, împingând chiar și cei mai inactivi membri către procesul creativ; - tehnica este ușor de utilizat, regulile sale sunt ușor de înțeles pentru toți participanții la proces, în plus, implementarea sa nu necesită echipamente și condiții speciale. Dezavantaje: - prin încurajarea, chiar și a celor mai fantastice idei, membrii grupului se pot abate de la problema reală; - poate fi dificil să găsești o opțiune cu adevărat practică printre opțiunile propuse; - cei mai experimentați și activi participanți pot începe să-și revendice conducerea și să încerce să-și promoveze ideile ca fiind cele mai productive. În literatura de specialitate sunt precizate anumite recomandări pentru a avea o eficiență bună în folosirea acestei tehnici (Osborn, 1957): asigurarea unui cadru corespunzător (ambianţă plăcută, relaxantă); stabilirea unui regim de 43

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

discuţii libere; înlăturarea inhibiţiilor, intimidărilor, reţinerilor, temerilor de ridicol; formarea convingerii că se lucrează în echipă, pentru interesul general. Provocări pentru brainstormingul de grup eficient O mare parte din cercetări resping afirmația lui Osborn că brainstormingul de grup ar putea genera mai multe idei decât indivizii care lucrează singuri (Furnham & Yazdanpanahi, 1995). De exemplu, într-o revizuire a 22 de studii de brainstorming de grup, Diehl & Stroebe (1987; 1991) au descoperit că, în mod covârșitor, indivizii care participă la brainstormingul de grup, împreună produc mai puține idei decât indivizii care lucrează separat. Mai mulți factori pot contribui la o pierdere a eficacității în brainstormingul de grup. Acești factori sunt: Blocarea: deoarece doar un participant poate da o idee la un moment dat, alți participanți ar putea uita ideea pe care urmau să o emită sau să nu o împărtășească pentru că o consideră neimportantă sau nerelevantă (Furnham & Yazdanpanahi, 1995). Mai mult, dacă privim brainstormingul ca un proces cognitiv în care „un participant generează idei (proces de generare) și le stochează în memoria pe termen scurt (proces de memorare) și apoi extrage în cele din urmă unele dintre ele din memoria sa pe termen scurt pentru a le exprima (procesul de ieșire)”, atunci blocarea este o provocare și mai critică, deoarece poate, de asemenea, să inhibe trenul de gândire al unei persoane în a-și genera propriile idei și a le aminti. Fixare colaborativă: Schimbul de idei într-un grup poate reduce numărul de domenii pe care un grup le explorează pentru idei suplimentare. De asemenea, membrii își pot conforma ideile cu cele ale altor membri, scăzând noutatea sau varietatea ideilor, chiar dacă numărul total de idei ar putea să nu scadă (Kohn & Smith, 2010). Reținerea de evaluare: s-a stabilit că reținerea de evaluare are loc numai în cazuri de evaluare personală. Dacă ipoteza evaluării colective ar fi fost în vigoare, 44

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

judecata în timp real a ideilor poate produce o eficiență și eficacitate mai mare și o o variație semnificativă (Diehl & Stroebe, 1991). Potrivirea socială: în brainstorming-ul de grup, participanții vor avea tendința de a-și modifica rata de productivitate pentru a se potrivi cu ceilalți membri ai grupului. Acest lucru poate determina ca participanții să genereze mai puține idei într-un cadru de grup decât ar face-o individual, deoarece își vor reduce propriile contribuții dacă se percep a fi mai productivi decât media grupului. Pe de altă parte, (Diehl & Stroebe, 1987; 1991) același fenomen poate crește și rata de producție a unui individ pentru a atinge media grupului. 3.4. METODA MODELĂRII ȘI ANALOGIEI 3.4.1. Metoda Modelării Modelarea este o metodă de cercetare a fenomenelor din natură şi societate prin intermediul modelelor şi constă în utilizarea analogiei care se stabileşte între obiectul de cercetat (originalul) şi obiectul simplificat care imită, mai mult sau mai puţin exact şi din anumite puncte de vedere, originalul (Epuran, 2005). Modelarea este o modalitate de studiere a unor obiecte, fenomene, procese, fiinţe prin intermediul unor reconstituiri sintetice, materiale sau ideale, obiectuale sau grafice, ale acestora, capabile să pună în valoare trăsăturile esenţiale sau să ofere informaţii reprezentative despre acestea (Crăciun, 2015). Modelarea se utilizează atunci când obiectul sau fenomenul supus cercetării este foarte complex şi nu poate fi investigat direct. Modelarea va urmări o cunoaştere foarte bună, mai uşoară şi mai rapidă a acestui obiect sau fenomen complex prin aplicarea sau verificarea modelului. Modelul este un produs, o creaţie a cercetătorului, care repetă sau reproduce note sau caracteristici ale unui sistem original, mai complex, facilitând cunoaşterea şi acţiunea asupra sistemului modelat.

45

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Modelul Modelul nu este o simplă reproducere sau copie a realului, ci implică sintetizarea şi sistematizarea obiectului sau fenomenului real, reducerea sau amplificarea dimensiunilor acestuia, accentuarea proprietăţilor esenţiale şi reducerea sau simplificarea detaliilor nesemnificative. Sub un alt aspect, modelul este forma accesibilă a unor obiecte sau fenomene ce nu pot fi observate şi cercetate în mod direct (Barbey & Barsalou, 2009). Modelul trebuie să reproducă acele determinări esenţiale (elemente, componente, relaţii, factori etc.) de care avem absolută nevoie pentru a explica sau a demonstra o structură conceptuală (Cerghit, 2006). Tipuri de modele Din punctul de vedere al modului de reprezentare a realului, se pot distinge patru tipuri principale de modele (Bontaș, 2008): -

modele materiale (obiectuale sau fizice) similare celor naturale: de maşini,

instalaţii, dispozitive, piese sau miniaturizate (machete mecanice, electrice şi funcţionale - de exemplu, macheta unei baze sportive, a unei aşezări rurale etc.); -

modele iconice (imagini): fotografii, scheme desenate, diagrame, simboluri

intuitive; -

modele ideale, logico-matematice (mintale), exprimate în concepte, judecăţi,

teorii, legi, teoreme, formule, procente; -

modele cibernetice (ale sistemelor dinamice perfective), de exemplu,

funcţionarea sistemelor biologice, tehnice, educaţionale în care se manifestă conexiunea inversă (feed-back-ul). Actul modelării presupune mai multe etape importante: 1) identificarea originalului (sistem sau problemă complexă) ce trebuie studiat; 2) stabilirea analogiei semnificative între sistemul original şi model; 3) formularea, pe baza ipotezei de analogie, a condiţiilor de aplicare a unor reguli de transfer - transformare de la original la model; 4) construirea unui sistem model mai puţin complex, dar cu trăsături analogice; 46

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

5) cercetarea sistemului-model; studiul proprietăţilor sau experimentarea asupra acestuia; 6) înregistrarea rezultatelor (cunoştinţe sau soluţii) obţinute din cercetarea modelului; 7) transferul sau exploatarea concluziilor de la model la original, verificarea experimentală a rezultatelor; 8) formularea concluziilor privind noile cunoştinţe referitoare la original. Pentru ca un model să fie corect construit şi aplicat trebuie să îndeplinească anumite condiţii (Epuran, 2005): 1) domeniul căruia îi aparţine modelul să fie mai bine cunoscut decât domeniul originalului; 2) modelul să fie o extrapolare a originalului, necuprizând toate dimensiunile acestuia; 3) analogia dintre model şi original să fie calificată: performanţe, funcţii, structură din care sunt formate cele două sisteme; 4) modelul să permită evidenţierea unor dimensiuni referitoare la original şi care nu sunt prezente explicit în datele iniţiale. În domeniul activităţilor corporale, metoda modelării a luat un avânt deosebit stabilindu-se modele începând de la pregătire, de la orice nivel (începători, avansaţi, performanţă şi marea performanţă), continuând cu competiţia, modelul campionului (sub aspect fizic, tehnic, psihologic etc.), condiţii de pregătire (de la cele mai banale şi până la cele mai sofisticate şi performanțe). 3.4.2. Metoda Analogiei Întemeierea logică şi pedagogică a modelului şi a modelării o conferă analogia, ca raţionament ce permite inducerea unor informaţii privind proprietăţile şi structura obiectelor şi fenomenelor reale prin studierea unui substitut, a unui model al acestora, în baza similitudinilor sau corespondenţelor de structură, 47

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

însuşiri, moduri de funcţionare etc. între model şi corespondentul lui real (Cerghit, 2006). Analogia este al treilea tip de raţionament, alături de inducţie20 şi deducţie21. Este raţionamentul transductiv, în care trecerea se face de la adevăruri cu un anumit grad de generalitate spre adevăruri cu același grad de generalitate. Termenul analogie este, în limbajul curent, sinonim cu asemănarea dintre lucruri, fiinţe sau fenomene. Însă, nu orice fel de asemănare conduce la raţionament analogic, deoarece valoarea raţionamentului prin analogie constă în:  relaţiile necesare dintre fenomene;  relaţii consemnate prin observaţia iniţială; şi care  conduc la formularea ipotezei despre probabilitatea asemănării fenomenelor şi în alte privinţe. Metodă analogică este un proces de raționament care se bazează pe capacitatea de asociere a minții. Acest proces constă în luarea unei experiențe anterioare și compararea acesteia cu o experiență actuală, pentru a ajunge la concluzii despre experiența actuală pe baza acelor experiențe care au avut loc deja (Crăciun, 2015). Este o metodă utilizată pe scară largă în argumentele cotidiene, dar este și un instrument fundamental în domeniul profesional. În special, metoda analogică este utilizată pe scară largă în instanță de către avocații care încearcă să convingă juriul și judecătorul de cazul lor. Cea mai simplă definiție a metodei analogiei este că prin această metodă se dorește să se ajungă la o concluzie prin compararea a doi „itemi”. Este crucial ca ambele lucruri comparate să aibă asemănări mari. Cu cât cele două lucruri împărtășesc mai multe asemănări, cu atât argumentul este mai valid în mintea ascultătorului.

20

inducție = formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general deducție = formă de raționament în care concluzia rezultă din premise; consecință, concluzie a unui raționament. 48 21

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Pe măsură ce își definește teoria, o analogie constă în compararea a două lucruri și încercarea de a găsi asemănările lor, astfel încât unul să-l explice pe celălalt. De exemplu, dacă argumentul A este similar cu argumentul X, argumentul A poate fi folosit pentru a explica X. Comparabilitatea este caracteristica de bază care definește metoda analogică. Aplicații O analogie poate fi utilizată pentru a explica un concept necunoscut folosind concepte sau experiențe anterioare ca și cadru de referință, pentru a facilita înțelegerea noului concept (trecerea de la cunoscut la necunoscut). Metoda analogică poate fi utilizată pentru a explica noi concepte sau pentru a ajunge la concluzii noi într-un anumit caz. Cu toate acestea, una dintre cele mai importante utilizări ale sale este capacitatea de a convinge prin asociere. Folosirea unui argument analog permite unei persoane să argumenteze folosind un concept pe care îl cunoaște deja. Criterii Metoda analogică trebuie să îndeplinească o serie de criterii pentru a fi valabilă. Relevanța celor două lucruri comparate este una dintre cele mai importante. Nu putem compara două lucruri pur și simplu pentru că sunt similare, este important să fie legate între ele și să fie similare în mai multe privințe. Alte două criterii cruciale în dezvoltarea unui argument analog sunt diferențele și asemănările. Este important să evaluați care sunt asemănările dintre două lucruri pentru a le contrasta cu diferențele lor. În acest fel, este posibil să se obțină puncte de raționament mai bune atunci când se prezintă argumentul. Asemănările și relevanța merg mână în mână în dezvoltarea acestor tipuri de argumente. De exemplu, este posibil să câștigi un argument dacă vrei să explici cât de periculos este un leu comparativ cu un tigru. Pe de altă parte, dacă se urmărește compararea deceselor provocate de șoferii nesăbuiți cu numărul de decese cauzate de armele de foc, este probabil ca argumentul să fie respins ca

49

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

nevalid. Cu cât conceptele sunt mai asemănătoare, cu atât analogia generată creează argumentul. Metoda analogiei se caracterizează prin faptul că rezultatele obţinute prin această metodă (concluziile) au caracter probabilistic şi că transferul de la cunoscut la necunoscut este legitim. Condiţiile care conferă concluziei un grad mare de probabilitate sunt următoarele: 1) numărul cât mai mare de cazuri de coincidenţă a însuşirilor (la cele două fenomene sau lucruri considerate); 2) lipsa cazurilor contradictorii care dezmint această coexistenţă; 3) însuşirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul să fie cât mai esenţiale. Valoarea analogiei se manifestă în cercetarea ştiinţifică, fiind poate prima şi o foarte importanta treaptă a investigaţiei. Numeroasele descoperiri au avut la bază analogia fenomenelor (căderea corpurilor pe pământ şi în sistemul solar, forţa aburilor şi utilizarea lor la maşini). Analogia este utilizată din plin în metoda modelării, în utilizarea modelelor „analogice”, formă modernă de aplicare a raţionamentului analogic.

50

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

REZUMAT, TEME, REFERINȚE BIBLIOGRAFICE - CURSUL 3 REZUMAT  Metoda Hermeneutica Corespunde unei tehnici de interpretare a textelor, scrierilor sau operelor artistice din diferite domenii. Scopul său principal este de a servi drept ajutor în interpretarea și înțelegerea unor texte în conformitate cu aspectele metodologice ale domeniului din care fac parte (Bejan, 2004). - Etape în realizarea unei cercetări prin metoda hermeneutică: 1) Identificarea unei probleme (conform bibliografiei pe subiect); 2) Identificarea textelor relevante (în funcție de stadiul empiric); 3) Validarea textului; 4) Analiza datelor; 5) Generalizarea datelor.  Metoda axiomatică Metoda axiomatică constă pur şi simplu în colectarea completă a tuturor noţiunilor şi faptelor fundamentale din care poate deriva, pe cale de definiţie, respectiv deductivă, toate noţiunile şi principiile unei ştiinţe (Sfetcu, 2010). Metoda axiomatică constă în alegerea unui număr mai mult sau mai puţin restrâns de propoziţii iniţiale, numite axiome şi de a deduce din ele toate celelalte propoziţii, după reguli sau legi, logice fixate.  Metoda euristică Euristica cuprinde ansamblul metodelor, tehnicilor şi regulilor descoperirii, inovației şi invenţiei. În zilele noastre euristica a fost transformată într-o latură a metodologiei ştiinţei, având ca obiect metodele şi tehnicile de stimulare intelectuală. Ea a devenit în ultima vreme metodă de stimulare a gândirii persoanelor şi de antrenare a minţii. Tehnica brainstorming

51

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Osborn (1957) definește termenul de brainstorming ca fiind o tehnică de lucru prin care un grup de oameni încearcă să găsească o soluție pentru o anumită problemă, strângând toate ideiile emise în mod spontan de la toți membrii săi. Brainstorming-ul este o tehnică operațională pentru rezolvarea unei probleme bazată pe stimularea activității creative, în care participanții la discuție sunt rugați să exprime cât mai multe soluții, inclusiv cele mai fantastice. Apoi, din numărul total de idei exprimate, sunt selectate cele mai reușite, care pot fi folosite în practică (Siau, 1995). Etapele unei ședințe care folosește tehnica brainstorming: 1) formularea problemei; 2) generarea de idei; 3) gruparea, selectarea și evaluarea ideilor. Osborn (1957) formulează două principii fundamentale pentru desfășurarea unei ședințe calitative de brainstorming: 1) amânarea judecăţii; 2) cantitatea naşte calitate.  Metoda modelării Modelarea este o metodă de cercetare a fenomenelor din natură şi societate prin intermediul modelelor şi constă în utilizarea analogiei care se stabileşte între obiectul de cercetat (originalul) şi obiectul simplificat care imită, mai mult sau mai puţin exact şi din anumite puncte de vedere, originalul (Epuran, 2005). Modelul Modelul este forma accesibilă a unor obiecte sau fenomene ce nu pot fi observate şi cercetate în mod direct (Barbey & Barsalou, 2009). Modelul trebuie să reproducă acele determinări esenţiale (elemente, componente, relaţii, factori etc.) de care avem absolută nevoie pentru a explica sau a demonstra o structură conceptuală (Cerghit, 2006).  Metoda analogiei Întemeierea logică şi pedagogică a modelului şi a modelării o conferă analogia, ca raţionament ce permite inducerea unor informaţii privind proprietăţile şi structura obiectelor şi fenomenelor reale prin studierea unui substitut, a unui model al acestora, în baza similitudinilor sau corespondenţelor de structură, 52

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

însuşiri, moduri de funcţionare etc. între model şi corespondentul lui real (Cerghit, 2006). Metodă analogică este un proces de raționament care se bazează pe capacitatea de asociere a minții. Acest proces constă în luarea unei experiențe anterioare și compararea acesteia cu o experiență actuală, pentru a ajunge la concluzii despre experiența actuală pe baza acelor experiențe care au avut loc deja (Crăciun, 2015). TEME (posibile subiecte pentru examen) 1) Definiți metoda hermeneutică. De unde provine acest termen? 2) Care sunt enunțurile care determină delimitarea termenului hermeneutică? 3) Care sunt etapele pentru realizarea unei cercetări prin metoda hermeneutică? 4) Definiți metoda axiomatică. În ce constă ea? 5) Definiți metoda euristică. În ce constă ea? 6) Definiți tehnica brainstorming. În ce constă ea (etape, peincipii, avantaje, dezavantaje etc)? 7) Prezentați metoda modelării și modelul. 8) Prezentați metoda analogiei. REFERINȚE BIBLIOGRAFICE 1) Barbey, A.K. & Barsalou, L.W. (2009). Reasoning and Problem Solving: Models. Encyclopedia of Neuroscience, 8, pp. 35-43. 2) Bejan, P. (2004). Hermeneutica prejudecăților. Iași: Editura Fundaţiei AXIS. 3) Bontaș, I. (2008). Tratat de pedagogie. București: Editura All. 4) Cerghit, I. (2006). Modele de învățământ. Ediția a IV-a, Iași: Editura Polirom. 5) Chiscop, L. (2020). Hermeneutica în contextul cercetării epistemologice din sfera disciplinelor umanistice. Revista Științifică a Universității de Stat din Moldova, 4(134), pp. 62-67. http://doi.org/10.5281/zenodo.3984959. 6) Crăciun, C. (2015). Metode şi tehnici de cercetare. Bucureşti: Editura Universitară. 53

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

7) Diehl, M. & Stroebe, W. (1987). Productivity Loss In Brainstorming Groups: Toward the Solution of a Riddle. Journal of Personality and Social Psychology, 53(3), pp. 497-509. doi:10.1037/0022-3514.53.3.497. 8) Diehl, M. & Stroebe, W. (1991). Productivity loss in idea-generating groups: Tracking down the blocking effect. Journal of Personality and Social Psychology, 61(3), pp. 392-403. https://doi.org/10.1037/0022-3514.61.3.392. 9) Epuran, M. (2005). Metodologia cercetării activităților corporale. Exerciții fizice, Sport, Fitness. București: Editura FEST. 10) Furnham, A., & Yazdanpanahi, T. (1995). Personality differences and group versus individual brainstorming. Personality and Individual Differences, 19(1), pp. 73-80. doi:10.1016/0191-8869(95)00009-u. 11) Gigerenzer, G. & Gaissmaier, W. (2011). Heuristic decision making. Annu. Rev. Psychol. 62, pp. 451-482. doi: 10.1146/annurev-psych-120709-145346. 12) Guțu, V. (2013). Axiomatica în educație. In: Integrare prin cercetare și inovare. Ştiinţe sociale, pp. 61-63. 13) Kohn, N. W., & Smith, S. M. (2010). Collaborative fixation: Effects of others’ ideas on brainstorming. Applied Cognitive Psychology, 25(3), pp. 359-371. doi:10.1002/acp.1699. 14) Moustakas, C. (1990). Heuristic research. Design, Methodology and Applications. London: Sage Publications, The International Professional Publishers. 15) Osborn, A. F. (1957). Applied imagination (rev. ed.) New York: Scribner. 16) Raab, M. & Gigerenzer, G. (2015). The power of simplicity: a fast-and-frugal heuristics approach to performance science. Front. Psychol, 6:1672, pp. 1-6. doi: 10.3389/fpsyg.2015.01672. 17) Sfetcu, P. (2010). Axiomatica și știința de tip matematic. Revista Română de Informatică și Automatică, 20(3), pp. 13-32. 18) Siau, K.L. (1995). Group Creativity and Technology. The Journal of Creative Behavior, 29(3), pp. 201-216. doi:10.1002/j.2162-6057.1995.tb00749.x. 54

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Cursul nr. 4 METODA ISTORICĂ ȘI METODA STUDIUL LITERATURII DE SPECIALITATE 4.1. METODA ISTORICĂ Istoria este știința care studiază evoluția societăților umane de la apariția omului până în prezent. Obiectul istoriei nu se limitează doar la evenimentele politice (cum ar fi bătăliile sau faptele conducătorilor), el cuprinde și aspectele economice, sociale și culturale (uneltele, ocupațiile și organizarea oamenilor, creațiile artistice, manifestările sportive, credințele religioase etc. - viața de zi cu zi). Istoria este o relatare, o construcție a unei imagini a trecutului făcută de oameni (istorici ) care încearcă să descrie, să explice, să facă perceptibile timpurile care s-au scurs. Ea este întotdeauna o construcție umană, „înscrisă” în epoca în care este scrisă (Ariès, 1997). Metoda istorică constă în cercetarea şi interpretarea fenomenelor realităţii în procesul apariţiei, dezvoltării şi dispariţiei lor şi în strânsă legătură cu condiţiile istorice concrete care le-au determinat (Epuran, 2005). Aceasta cuprinde mai multe reguli sau tehnici metodologice pentru a analiza datele relevante pe un subiect istoric, permițând cercetătorului să sintetizeze informațiile pentru a construi o relatare coerentă a evenimentelor care au avut loc în episodul studiat. Departe de a recomanda o simplă înlănţuire de fenomene, această metodă reclamă în mod necesar înţelegerea esenţei fenomenelor prin debarasarea de laturile sau elementele lor nesemnificative. În felul acesta se realizează o cunoaştere reală a fenomenelor. Studiul istoriei este mult mai complex decât simpla memorare a numelor, datelor și locurilor. Este necesară, într-o anumită măsură, o abordare științifică pentru a asigura cea mai mare fiabilitate posibilă a cercetătorului. Necesită 55

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

formularea unei ipoteze bazate pe dovezile evenimentului care urmează să fie studiat și trebuie să servească drept punct de verificare pentru a trage concluziile finale cât mai obiectiv posibil. Gândirea critică a cercetătorului joacă un rol fundamental în acest sens (Kent, Garraghan & Delanglez, 1947). Această metodă se referă la identificarea materialelor relevante care trebuie utilizate ca sursă de informații. Dovezile istorice pot exista într-o varietate de forme; cele două cele mai importante și validate sunt surse primare și secundare (Aron, 1997). Sursele primare pot fi documente legale originale, artefacte, înregistrări sau orice alt tip de informații care au fost create în momentul studiului. Cu alte cuvinte, sunt informații de primă mână. Dacă se studiază un război, sursele primare ar include scrisori scrise de soldați către familiile lor, jurnale personale, documente militare, texte ale martorilor oculari, fotografii, uniforme, echipamente etc.; mai rar, înregistrări audio sau video. Sursele secundare implică analiza surselor primare pregătite în general de persoane calificate precum istorici, sociologi sau oameni de știință. Cărțile, revistele sau lucrările de cercetare sunt exemple obișnuite de surse secundare. În multe cazuri, tradiția orală este luată în considerare ca sursă (primară sau secundară în funcție de tipul de studiu). Sunt poveștile transmise verbal de la o generație la alta și sunt considerate o sursă importantă pentru studierea grupurilor etnice care nu au dezvoltat un fel de documentație scrisă. 4.1.1. Tipurile de întrebări la care răspunde metoda istorică Orice studiu al unui eveniment istoric începe, în general, cu întrebările descriptive (de descriere) precum (Ariès, 1997): Cine?; Ce?; Unde? și Când? Ele servesc la stabilirea contextului istoric, analitic, dar nu oferă concluzii istorice profunde. În contextul științei educației fizice și sportului, prezentarea evoluției istorice a unei ramuri sportive se face prin intermediul acestei abordări descriptive. 56

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

În particular, studiul istoric poate să răspundă și la întrebări de tipul (Ariès, 1997): Cum?; De ce?; sau Pentru ce? Acest tip de întrebări oferă studiului un caracter reflexiv, explicativ și asigură înțelegerea cât mai exactă a evenimentelor, a situațiilor care le-au determinat și a efectelor pe care le-au produs. Cheia se află în capacitatea cercetătorului de a utiliza ambele tipuri de întrebări pentru a efectua un studiu istoric cât mai bun. Exemplu: Femeile au fost principalele ținte ale vânătorii de vrăjitoare din Europa. Întrebări descriptive despre acest subiect ar putea fi: 

Cine a declanșat vânătoarea de vrăjitoare?



Ce acțiuni au fost organizate pentru această vâvătoare?



Unde a avut loc vânătoarea de vrăjitoare?



Când a început și s-a încheiat?



Câți oameni au fost acuzați de vrăjitorie (bărbați și femei)? Întrebările analitice pentru acest tip de studiu ar putea fi:



Pentru ce a fost declanșată această vânătoare de vrăjitoare?



De ce fenomenul vrăjitoriei a fost orientat către populația feminină?



Cum ilustrează acest fenomen identitatea de gen pentru Europa modernă timpurie? În concluzie, este necesar să îi cunoaștem pe cei implicați, locurile, datele

și evenimentele pentru a construi contextul social și, astfel, să putem înțelege circumstanțele și motivele care au declanșat un astfel de eveniment istoric. 4.1.2. Pașii de urmat pentru a efectua o investigație istorică Pentru a efectua o investigație istorică se parcurg următorii pași (Howell & Prevenier, 2001): 1) Recunoașterea unei probleme istorice sau identificarea unei nevoi pentru o anumită cunoaștere istorică; 57

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

2) Colectarea cât mai multor informații relevante cu privire la problemă sau subiect. 3) Dacă este necesar, formularea unei ipoteze care explică provizoriu relația dintre factorii istorici. 4) Organizarea riguroasă a tuturor dovezilor și verificarea autenticității și veridicității surselor. 5) Selectarea și analiza celor mai pertinente dovezi și pregătirea concluziilor. 6) Înregistrarea concluziilor într-o narațiune semnificativă. Aplicarea metodei istorice înseamnă în acelaşi timp cunoaşterea şi utilizarea experienţei sociale trecute şi, mai ales, interpretarea fenomenelor. Știinţa pretinde ca fiecare cercetător trebuie să cunoască bine istoria fenomenelor pe care le cercetează, să analizeze studiile făcute de predecesorii săi şi, dacă se poate, să le depăşească. 4.2. METODA STUDIUL LITERATURII DE SPECIALITATE Problema documentării devine an de an mai dificilă, ca urmare a diversificării ştiinţelor și implicit a informațiilor, a creşterii necontenite a publicaţiilor, a dezvoltării cercetării şi înmulţirii persoanelor care se ocupă de cercetare. Analize statistice arată că volumul informaţiilor din domeniul cercetării se dublează la fiecare 10-12 ani. În condiţiile exploziei informaţionale din zilele noastre se poate spune că documentarea este indispensabilă. Nici o cercetare, nici cea mai „originală”, nu se poate dispensa de documentarea corespunzătoare. Dificultăţile sunt la fel de mari atât în cazul temelor restrânse, cât şi în cazul temelor cuprinzătoare. În situatia, puţin probabilă, a lipsei totale de documente se ajunge la expunerea propriei experienţe de cercetare, care are în spate fondul de cunoştinţe teoretice şi practice dobândite până în acel moment. Documentarea, studiul literaturii de specialitate, este o activitate indispensabilă şi de cea mai mare însemnătate pentru cercetarea ştiinţifică, 58

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

întrucât prin intermediul ei se ia cunoştiinţă de experienţa socială dobândită în diferitele domenii ale realităţii (Epuran, 2005). Este o activitate individuală, personală, a fiecărui specialist, care trebuie să cunoască atât fondul de bază al disciplinei pe care o serveşte, cât şi datele noi, recente şi în continuă dinamică. O bună informare şi documentare nu se realizează numai prin fondul de cărţi şi reviste pe care-l posedă fiecare specialist. Informatica

documentară

(folosirea

mijloacelor

IT

în

contextul

documentării ştiinţifice) este obiect de studiu în numeroase instituţii de învăţământ superior în care studenţii sunt învăţaţi cum să folosească sistemele moderne ale documentării. De asemenea, sunt educaţi în sensul de a manifesta în permanenţă dorinţa de a fi la curent cu tot ce apare nou în domeniul specializării şi de a dobândi obişnuiţe de informare şi documetare. Conceptul de educaţie permanentă include în el şi activitatea de informare şi documentare a profesionistului care trebuie să fie la curent cu tot ce se creează în domeniul său şi care periodic şi în mod organizat este „reciclat”. 4.2.1. Scopul pentru care se folosește metoda studiul literaturii de specialitate O trecere în revistă a literaturii constituie atât un rezumat, cât şi o explicaţie a stadiului complet şi actual al cunoaşterii pe un anumit subiect. Prin analiza literaturii de specialitate se urmărește anumite aspecte, cum ar fi: - cunoașterea ariei de cercetare; - care sunt conceptele și teoriile relevante în această arie de cercetare; - care sunt strategiile și metodele de cercetare care s-au utilizat în acest context; - există controverse care trebuie luate în considerare; - există rezultate contradictorii în aria de cercetare respectivă; - există întrebări ale cercetării care nu au primit nici un răspuns. Consultarea literaturii de specialitate reprezintă o parte extrem de importantă a unei lucrări de cercetare ştiinţifică. Accentul principal al unei lucrări 59

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

de cercetare academică este de a dezvolta o idee nouă, iar o astfel de lucrare de cercetare necesită consultarea literaturii de specialitate în domeniu. În fond, este vorba de inventarierea cât mai detaliată a nivelului de cunoaştere a domeniului abordat în literatura naţională şi internaţională. Într-o lucrare de cercetare este recomandabil ca literatura să fie utilizată ca bază, dar şi ca suport pentru noua perspectivă care se dezvoltă. 4.2.2. Sursele din care se poate face documentarea Informațiile pot fi extrase din mai multe surse. O tipologie a lucrărilor de cercetare ştiinţifică descrie următoarele surse (Zaiţ & Spalanzani, 2006): 1) Monografia – lucrare ştiinţifică publicată în editură (dimensiuni variabile, putând atinge chiar peste 1000 de pagini), cu caracter exhaustiv, ce abordează o anumită problemă, o temă punctuală sau o zonă delimitată geografic, economic, social etc.; 2) Tratatul – lucrare de mari dimensiuni (de la câteva sute la câteva mii de pagini), publicată în edituri specializate, abordând unitar şi coerent apectele fundamentale ale unei ştiinţe, ramuri de ştiinţă. Cuprinde elemente de contribuţie ale autorului, mai ales în materie de sistematizare şi interpretare; 3) Manualul – lucrare sintetică, publicată în edituri specializate, cu volum variabil în funcţie de domeniul de destinaţie, prezentând sintetic şi structurat didactic cunoştinţele, tezele, teoriile şi concluziile unei ştiinţe sau ramuri de ştiinţă; 4) Enciclopedia şi dicţionarul de specialitate – lucrări de referinţă în domeniul lor, publicate în edituri specializate, sintetizând informaţia de bază pentru o anumită zonă ştiinţifică sau aplicată; 5) Studiul de cercetare – lucrare ştiinţifică propriu-zisă care aduce rezolvări, soluţii, recomandări într-un anumit domeniu, în mod natural bine delimitat, în urma unor cercetări;

60

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

6) Articolul ştiinţific – o formă scurtă (5-20 de pagini) a unui studiu de cercetare, publicat în reviste de specialitate recunoscute în domeniul respectiv. Surprinde aspectele esenţiale ale cercetării şi propune celor avizaţi soluţii; 7) Raportul de cercetare – lucrare cu caracter rezumativ şi sintetic privind constatările, concluziile unei cercetări întreprinse. Se referă, de regulă, la cercetările pe bază de contract realizate, de obicei, pentru agenţii economici; 8) Comunicarea ştiinţifică – lucrare, susţinută de regulă oral, surprinzând rezultatele sau concluziile parţiale sau finale ale unor studii sau rapoarte de cercetare – numai cu acordul beneficiarului; 9) Referatul ştiinţific – lucrare (10-15 pagini) ce prezintă rezultatele unui studiu de cercetare într-o dezbatere cu o tematică prestabilită (simpozion, conferinţă), pentru a obţine soluţii şi concluzii cu caracter aplicat, acceptate de specialiştii şi autorităţile domeniului; 10) Eseul ştiinţific – lucrare prezentând concluzii şi reflecţii ale autorului într-o problemă importantă ca şi opinii ale altor specialişti din domeniu, în formă accesibilă şi realizată armonios lingvistic; 11) Articolul de popularizare – lucrare de mici dimensiuni, scrisă într-un stil general accesibil, care sensibilizează publicul larg faţă de o problemă sau un subiect anume, de interes comun, în sens uzual, pentru lărgirea accesului la cultura de specialitate; 12) Note de lectură, comentarii şi recenzii – lucrări prin care specialiştii în domeniu marchează apariţii editoriale sau în reviste de specialitate prin comentarii, opinii etc. 4.2.3. Căutarea surselor de documentare - Lucrările/documentele tipărite pot fi căutate în biblioteci (orăşeneşti, naţionale, universitare / academice) librării, târguri de carte etc.;

61

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

- Lucrările/documentele electronice pot fi căutete pe diferite motoare de căutare (exemple: Google Scholar, Web of Science, Research Gate, Pubmed, Medline, Science Direct, Emerald etc.). 4.2.4. Obiectivele metodei studiul literaturii de specialitate Analiza literaturii de specialitate oferă un ghid util pentru un anumit subiect. În cazurile în care timpul pentru efectuarea cercetării este limitat, revizuirea literaturii poate oferi o imagine de ansamblu a subiectului sau poate constitui o piatră de temelie a lucrării. Pentru profesionişti, există periodice tematice foarte utile care îi menţin la curent cu noutăţile în domeniu. Cunoaşterea cuprinzătoare a literaturii de specialitate este esenţială pentru lucrările ştiinţifice. Pentru cercetători, profunzimea şi amploarea revizuirii literaturii evidenţiază credibilitatea autorului în domeniul său de activitate. După Creswell (2013), principalele obiective ale secţiunii de trecere în revistă a literaturii în domeniu sunt următoarele: 1) oferă cititorilor acces facil la cercetarea pe un anumit subiect, prin selectarea articolelor sau a studiilor de înaltă calitate, care sunt relevante, semnificative, importante şi valabile şi care sunt rezumate într-un singur raport complet; 2) oferă un punct de plecare pentru cercetătorii care studiază un domeniu nou, impunându-le să rezume, să evalueze şi să compare cercetările originale în acel domeniu specific; 3) asigură cercetătorii că nu dublează o muncă deja făcută; 4) oferă indicii cu privire la direcţiile spre care se îndreaptă cercetările viitoare sau recomandă domenii pe care cercetătorii să se concentreze în viitor; 5) subliniază evidenţele-cheie; 6) identifică neconcordanţe, lacune şi contradicţii din literatură; 7) oferă o analiză constructivă a metodologiilor şi abordărilor altor cercetători.

62

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Astfel, obiectivul consultării literaturii este de a rezuma şi sintetiza argumentele şi ideile celorlalţi, fără a adăuga noi contribuţii, dar cu posibilitatea de a formula păreri proprii pro şi contra informaţiilor dobândite astfel. Pentru autorul unei lucrări de cercetare ştiinţifică, revizuirea literaturii de specialitate ar trebui să întrunescă următoarele aspecte (Fetters, Curry & Creswell, 2013):  să aducă claritate şi să îl ajute să-şi concentreze atenţia asupra problemei de cercetare: - îl ajută să înţeleagă subiectul; - îl ajută să-şi conceptualizeze problema de cercetare; - îl ajută la identificarea relaţiilor cu corpul existent de cunoştinţe.  să îl ajute să-şi îmbunătăţească metoda: - cum au abordat problema alţii înaintea lor; - ce metode au folosit alţii şi ce dificultăţi au întâmpinat ei.  să îl ajute să-şi extindă baza de cunoştinţe în domeniul de cercetare: - trebuie să asigure comparabilitatea nivelului deja atins în domeniu cu propriile cunoştinţe pentru desenarea drumului de parcurs în continuare.  să îl ajute să identifice tendinţele: - care sunt subiectele de cercetare fierbinţi din domeniu; - care sunt criteriile de evaluare în uz.  să îl ajute să contextualizeze propriile constatări: - modul în care rezultatele sale se pot încadra în corpul existent al cunoaşterii; - cum diferă rezultatele sale de ale celorlalţi cercetători. 4.2.5. Reguli de citare Sistemul de citare autor - dată (numit şi sistemul Harvard sau APA) Constă în menţionarea doar a numelui autorului (fără menţionarea prenumelui - prenumelor autorului sau a altor determinări, cum ar fi iniţială 63

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

prenumelui tatălui sau Jr. pentru junior). Numele autorului este trecut la finalul textului preluat şi se va trece între paranteze rotunde, însoţit de anul în care a fost publicată carte şi pagina de unde a fost preluat textul. Menţiuni: 1) dacă citatul ar fi fost desfăşurat pe două pagini am fi folosit următorul mod: pp. 40-41; 2) dacă autorul în anul 2010 mai are publicată o carte vom folosi următorul mod de prezentare: 2010 a, respectiv 2010 b; 3) dacă lucrarea citată are mai mulţi autori vom proceda astfel: a) când sunt doi autori, vom preciza mereu numele amândurora; b) când sunt trei sau mai mulţi autori, regula prevede ca prima dată să se scrie numele tuturor, iar în celelalte citări să se precizeze numele primului autor, urmat de abrevierea (una din următoarele abrevieri): - şi alţii; - şi colab. (şi colaboratorii); - et. al. (at alli – care înseamnă şi alţi autori în latină); - coord. (coordonator); 4) dacă preluăm un citat care a fost deja citat de alt autor şi nu avem acces la lucrare iniţială (din diverse motive) din care a fost preluat citatul, cu alte cuvinte găsim citatul „de-a gata” la alt autor; cum vom proceda? Riguros şi moral este să reconoaştem acest lucru folosind una din următoarele abrevieri (între numele celui care a scris prima dată textul şi cel care l-a citat): - citat de; - după; - apud (semnalarea faptului că citatul folosit nu provine de la o sursă primară). Exemplu: „Un citat nu trebuie să depăşească 28 de rânduri de text şi pe o pagină de manuscris se recomandă să nu fie date mai mult de două-trei citate scurte” (Miguel, 1997, p. 137 apud Chelcea, 2010, p. 85). 64

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Sistemul de citare numeric (sau sistemul autor - număr) În cadrul acestui sistem de citare, referinţele bibliografice sunt numerotate în ordinea în care apar în text. La subsolul paginii se trece respectivul număr, cu indicaţiile bibliografice corespunzătoare. Această formă de citare depinde şi de o setare din calculator (în Microsoft Word se setează insert, apoi reference şi footnote). În această notă de subsol se va trece prenumele şi numele autorului, titlul lucrării, oraşul unde a fost publicată, editura, anul publicării şi pagina de unde s-a luat citatul). Exemplu: „Un citat nu trebuie să depăşească 28 de rânduri de text şi pe o pagină de manuscris se recomandă să nu fie date mai mult de două-trei citate scurte”.22 Vezi nota de subsol!!! Menţiuni: 1) faptul că titlul a fost scris cu font italic este un aspect opţional şi nu obligatoriu; 2) toate menţiunile de la primul sistem de citare rămân valabile şi în acest caz, mai puţin menţiunea a doua; 3) prenumele autorului nu este obligatoriu, poate fi înlocuit de iniţială, care poate fi trecută după nume. 4) anul apariţiei cărţii poate fi trecut între paranteze rotunde după nume înainte de a trece titlul cărţii Bibliografia va fi trecută pentru ambele forme de citare în ordine alfabetică, după numele autorului. Prenumele autorului nu este obligatoriu este înlocuit de iniţială. Metoda studiul literaturii de specialitate se foloseşte în mod obligatoriu la toate tipurile de cercetare cunoscute pentru a scoate în evidenţă nivelul de cunoaştere la care s-a ajuns în domeniu respectiv.

22

Chelcea, S. (2010). Cum să redactăm o lucrare de licentă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, p. 40. 65

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

REZUMAT, TEME, REFERINȚE BIBLIOGRAFICE - CURSUL 4 REZUMAT  Metoda istorică Metoda istorică constă în cercetarea şi interpretarea fenomenelor realităţii în procesul apariţiei, dezvoltării şi dispariţiei lor şi în strânsă legătură cu condiţiile istorice concrete care le-au determinat (Epuran, 2005). Această metodă se referă la identificarea materialelor relevante care trebuie utilizate ca sursă de informații. Dovezile istorice pot exista într-o varietate de forme; cele două cele mai importante și validate sunt surse primare și secundare (Aron, 1997). Orice studiu al unui eveniment istoric începe, în general, cu întrebările descriptive precum: Cine?; Ce?; Unde? și Când? ele servesc la stabilirea contextului istoric, analitic, dar nu oferă concluzii istorice profunde. În particular, studiul istoric poate să răspundă și la întrebări de tipul Cum?; De ce?; sau Pentru ce? Acest tip de întrebări oferă studiului un caracter reflexiv, explicativ și asigură înțelegerea cât mai exactă a evenimentelor, a situațiilor care le-au determinat și a efectelor pe care le-au produs.  Metoda studiul literaturii de specialitate Documentarea, studiul literaturii de specialitate, este o activitate indispensabilă şi de cea mai mare însemnătate pentru cercetarea ştiinţifică, întrucât prin intermediul ei se ia cunoştiinţă de experienţa socială dobândită în diferitele domenii ale realităţii (Epuran, 2005). Scopul pentru care se folosește metoda studiul literaturii de specialitate: - cunoașterea ariei de cercetare; - care sunt conceptele și teoriile relevante în această arie de cercetare; - care sunt strategiile și metodele de cercetare care s-au utilizat în acest context; - există controverse care trebuie luate în considerare; - există rezultate contradictorii în aria de cercetare respectivă; - există întrebări ale cercetării care nu au primit nici un răspuns. 66

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Sursele din care se poate face documentarea sunt (Zaiţ & Spalanzani, 2006): 1) Monografia;

2) Tratatul;

3) Manualul;

4) Enciclopedia şi dicţionarul de specialitate;

5) Studiul de cercetare;

6) Articolul ştiinţific;

7) Raportul de cercetare;

8) Comunicarea ştiinţifică;

9) Referatul ştiinţific;

10) Eseul ştiinţific;

11) Articolul de popularizare; 12) Note de lectură. Căutarea surselor de documentare - Lucrările/documentele tipărite pot fi căutate în biblioteci (orăşeneşti, naţionale, universitare / academice) librării, târguri de carte etc.; - Lucrările/documentele electronice pot fi căutete pe diferite motoare de căutare (exemple: Google Scholar, Web of Science, Research Gate, Pubmed, Medline, Science Direct, Emerald etc.). Obiectivul consultării literaturii este de a rezuma şi sintetiza argumentele şi ideile celorlalţi, fără a adăuga noi contribuţii, dar cu posibilitatea de a formula păreri proprii pro şi contra informaţiilor dobândite astfel. TEME (posibile subiecte pentru examen) 1) Definiți metoda istorică. 2) Prezentați care sunt întrebările la care răspunde această metodă. Dați exemple. 3) Care sunt pașii de urmat pentru a efectua o investigație istorică? 4) Definiți metoda studiul literaturii de specialitate. Prezentați scopul pentru care se folosește această metodă de cercetare. 5) Prezentați șapte surse de documentare. Prezentați trei dintre ele. 6) Unde pot fi căutate sursele de documentare? 7) Care sunt obiectivele metodei studiul literaturii de specialitate? 8) Prezentați sistemul de citare Harvard sau APA. 9) Prezentați sistemul de citare notă de subsol.

67

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE 1) Ariès, P. (1997). Timpul istoriei. București: Editura Meridiane. 2) Aron, R. (1997). Introducere în filozofia istoriei. București: Editura Humanitas. 3) Chelcea, S. (2010). Cum să redactăm o lucrare de licentă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Ediţia a IV-a, Bucureşti: Editura Comunicare.ro. 4) Creswell, J. W. (2013). Steps in Conducting a Scholarly Mixed Methods Study. DBER Speaker Series, 48, pp. 5-54. https://digitalcommons.unl.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1047&context=dbersp eakers 5) Epuran, M. (2005). Metodologia cercetării activităților corporale. Exerciții fizice, Sport, Fitness. București: Editura FEST. 6) Fetters, M. D., Curry, L. A., & Creswell, J. W. (2013). Achieving Integration in Mixed Methods Designs-Principles and Practices. Health Services Research, 48(6pt2), pp. 2134-2156. doi:10.1111/1475-6773.12117. 7) Howell, M. & Prevenier, W. (2001). From Reliable Source: An Introduction to Historical Methods. Ithaca, NY: Cornell University Press, ISBN: 0-8014-8560-6. 8) Kent, S., Garraghan, G. J., & Delanglez, J. (1947). A Guide to Historical Method. The Mississippi Valley Historical Review, 34(1), pp. 139-142. doi:10.2307/1896000. 9) Zaiţ, D. & Spalanzani, A. (2006). Cercetarea în economie şi management. Repere epistemologice şi metodologice. Bucureşti: Editura Economică.

68

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Cursul nr. 5 METODA STUDIULUI DE CAZ Metoda studiului de caz se află la baza formelor de învățământ propuse de Graduate School of Business Administration of Harward. Această metodă a fost inițiată în Franța, în 1926, de André Siegfried (1875-1959), sociolog, istoric, geograf și pionier al sociologiei electorale, însă rădăcinile ei se trag din Grecia antică şi China veche. Mai întâi, a fost folosită ca o metodă de cercetare științifică în medicină, economie, psihologie, sociologie etc., apoi s-a răspândit pe larg în sectoarele învățământului superior și ale educației în general (cercetare, predare etc.). 5.1. DEFINIȚII ȘI CARACTERISTICILE STUDIULUI DE CAZ Definiții Studiul de caz poate fi definit drept o strategie de cercetare focalizată pe un caz concret care este interpretat în amănunt. Mai exact, trebuie prezentate detalii despre cazul concret luat în studiu (individ, grup, organizație etc.) cu luarea în considerare a tuturor particularităților sale contextuale. Acesta necesită utilizarea mai multor metode complementare de cultură, analiză, prelucrare și stocare a informațiilor relevante, atât cantitative cât și calitative (Robson, 2002). În opinia lui Yin (2005) studiul de caz este o strategie de realizare a unei cercetări care necesită investigații empirice în legătură cu un fenomen particular contemporan, într-un context din viața reală, în special atunci când graniţele dintre fenomen şi context nu sunt foarte bine delimitate, prin utilizarea a multiple surse de informații (interviuri, chestionare, mărturii, dovezi, documente etc.). Esența unui studiu de caz, tendința de bază în rândul tuturor tipurilor de studiu, este încercarea de a clarifica o decizie sau un set de decizii: de ce au fost luate, cum au fost implementate și cu ce rezultate? (Schramm, 1971).

69

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Studiu de caz este utilizat pentru creşterea bazei de cunoştinţe şi informaţii, pentru a scoate în evidenţă anumite particularităţi referitoare la indivizi, grupuri, organizaţii, societate şi alte fenomene înrudite. Prin această metodă se pot extrage caracteristicile evenimentelor din viaţa reală. Metoda studiului de caz constituie o formă frecventă de cercetare pentru realizarea lucrărilor de licenţă şi de disertaţie în știinţele socio-umane (dept urmare, și în știința sportului și educației fizice). În domeniul educaţiei fizice, studiu de caz poate urmări evoluţia unei clase de elevi, a unui grup mai restrâns (echipă reprezentativă) sau chiar a unui elev care a obţinut un rezultat sportiv deosebit. Tot în această direcţie se poate analiza activitatea desfăşurată de un cerc sportiv din cadrul unei şcoli, managementul catedrei de educaţie fizică sau a unei asociaţii sportive școlare. Cu atât mai mult în domeniul sportului, această metodă poate scoate în evidenţă, analiza şi sistematiza activitatea unui sportiv, a unui antrenor, club sportiv sau chiar modul de organizare şi desfăşurare a unei competiţii sportive. Prin studiu de caz nu se urmăresc doar aspectele de performanţă sau recorduri ci şi neajunsurile întâlnite atât la nivel individual sau de echipă (organizaţie sportivă). Când ne referim la cazuri particulare nu trebuie să înţelegem neapărat o persoană în sensul de individ ci o situaţie unică: rezultat, organizaţie, echipă, individ etc. Caracteristici generale ale unui studiu de caz 1) Cazul reprezintă o situaţie-problemă reală, decupată din realitate, situaţie care, valorificată în context educaţional, explicată, analizată, evaluată şi soluţionată în cadrul activităţilor colective ale studenţilor, asigură premisele necesare formulării de către aceştia a noi recomandări, concluzii, reguli, legităţi. Studenţii îşi argumentează soluţiile sau deciziile făcând referinţă la cunoştinţele, legile şi teoriile învăţate deja; 2) Întrebările la care răspunde studiul de caz sunt: cum? şi de ce? a avut loc un fapt, un anumit eveniment, o situaţie, o decizie.

70

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

5.2. TIPURI DE STUDII DE CAZ ȘI FUNCȚIILE EPISTEMOLOGICE Tipologii de studii de caz Din punctul de vedere al scopului cercetării în funcţie de care se face şi alegerea cazurilor, în literatura de specialitate se identifică 3 tipuri (Stake, 1994): 1) Studiul cazului intrinsec, în care cercetătorul se centrează pe descrierea în profunzime a unui fenomen unificat, fără a urmări testarea ipotezelor sau datele lui generale; 2) Studiul cazului instrumental, realizat în vederea clarificării unei teorii sau a unei probleme mai generale; 3) Studiul unor cazuri multiple (colective), în care se încearcă generalizarea caracteristicilor şi mecanismelor. Studiul de caz poate fi privit ca un pas mic spre o teorie mare Campbell (1975). Din punct de vedere al modului de analizare a datelor studiile de caz pot fi (Yin, 2005): 1) Studiile de caz exploratorii au ca obiectiv dezvoltarea unor ipoteze pentru viitoare teorii; 2) Studiile de caz descriptive urmăresc descrierea detaliată a unui fenomen social și a contextului acestuia și pun la dispoziție o serie de date care pot constitui baza altor cercetări. 3) Studiile de caz explicative permit cercetătorului să explice anumite fenomene utilizând teorii deja existente. Funcțiile epistemologice23 ale studiului de caz 1) Studierea cazurilor oferă bază factuală24 pentru generalizările inductive în vederea elaborării unei teorii. Pentru aceasta, principala metodă utilizată este cea comparativă.

23

epistemologie = parte a filosofiei care studiază procesul cunoașterii așa cum se desfășoară în cadrul științelor; teorie a cunoașterii științifice. 24 factual = care se referă la fapte. 71

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

2) Folosirea cazurilor ca probe de validare sau invalidare a unor teorii, ori explicații. Demersul logic al verificării este unul deductiv. A doua funcție a studiului de caz va fi activată într-un stadiu mai avansat al cercetării, când se verifică sau se îmbogățește o teorie. 5.3. CAZUL, SURSA DE DOVEZI, DOMENIILE UNDE SE FOLOSEȘTE STUDIUL DE CAZ Subiectul cercetării (cazul) în cadrul metodei studiului de caz poate fi (Yin, 2005):  un evenimet;  o entitate oarecare (organizaţie, club, spital, şcoală, cabiet etc.);  parteneriate (colaborări, sponsorizări etc.);  anumite programe, proiecte (ideii);  procese de implementare (decizii şi activităţi);  schimbări organizaţionale (decizii). Încercarea de stabilire a unităţii de analiză (a cazului) are legătură cu modul în care au fost formulate întrebările de studiu iniţiale. O cerecetare poate cuprinde mai multe unităţi de analiză (cazuri similare sau diferite) care au legătură între ele. Sursele de dovezi (de informare), pot proveni din (Yin, 2005):  documente (scrisori, comunicate, documente administrative, articole de ziar etc.);  arhive (registre, documente organizaţionale, hărţi, grafice, liste de nume etc.);  interviuri (conversaţii ghidate);  observaţia directă;  observaţia participativă;  artefactele25 fizice (un dispozitiv tehnologic, un instrument, o operă de artă). 25

artefact = obiect produs de activitatea umană; produs artificial sau accidental întâlnit în observarea și experimentarea unui fenomen natural. 72

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Mai pot fi:  fotografii;  înregistrări audio şi video;  diferite tipuri de teste (medicale, psihologice, cognitive etc.);  istorii (povestiri) de viaţă. Toate prezintă avantaje şi dezavantaje şi sunt în foarte mare măsură complementare, iar un studiu de caz bun va folosi, în consecinţă, cât mai multe surse de colectare. Principii pentru colectarea datelor: 1) trebuie folosite surse multiple de dovezi; 2) trebuie creată o bază de date a studiului (dosare, tabele, fişe etc.); 3) trebuie menţinută o succesiune logică a dovezilor; Discipline și domenii unde poate fi folosit studiul de caz: În disciplinele tradiţionale: - psihologie;

- antropologie;

- sociologie;

- istorie;

- ştiinţele politice;

- economie.

În domenii cu orietări practice, cum ar fi: - urbanistica;

- management;

- administraţia publică;

- asistenţă socială;

- politicile publice;

- educaţie.

Ca strategie de cercetare, studiul de caz este de multe ori folosit pentru a contribui la cunoştinţele noastre cu privire la: - indivizi;

- societate;

- grupuri;

- politică;

- organizaţii;

- alte fenomene înrudite.

În toate aceste situaţii, nevoia distinctă pentru studiile de caz se naşte din dorinţa de a înţelege fenomene sociale complexe. Pe scurt, metoda le permite cercetătorilor să extragă caracteristicile evenimentelor din viaţa reală. Se pot 73

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

realiza studii pe un caz individual sau pe cazuri multiple pentru a investiga un fenomen. O concepţie greşită foarte des întâlnită este aceea că strategiile de cercetare ar trebui aranjate ierarhic. Sunt mulţi cercetători, în ştiinţele sociale, care menţin în continuare convingerea că: - studiile de caz sunt adecvate pentru faza explorativă a unei cercetări; - metoda istorică şi ancheta (sondajul) pentru faza descriptivă; - iar experimentele constituie singura metodă de a face investigaţii explicative sau cauzale. Studiile de caz ar fi doar o strategie preliminară de cercetare şi nu pot fi folosite pentru a descrie sau testa ipoteze general valabile. 5.4.

DESIGNUL

STUDIULUI

DE

CAZ,

AVANTAJELE

ȘI

DEZAVANTAJELE FOLOSIRII ACESTEI METODE Ca orice altă metodă de cercetare, procesul de realizare a studiului de caz urmează o serie de pași bine stabiliți care constituie o metodologie de cercetare. O metodologie de cercetare este procesul logic care leagă întrebările la care vrea să răspundă cercetarea de datele care vor fi colectate și de concluziile care vor fi trase (Robson, 2000). Demersul cercetării în studiul de caz nu poate fi standardizat riguros deoarece fiecare situaţie are propria originalitate, dar, în general, se respectă următoareile etape (Yin, 2003): 1) Formularea întrebărilor/temelor de cercetare și a unităților de analiză - Ce se dorește a fi cercetat, arătat prin realizarea studiului de caz; - Scrierea unui studiu de caz este un proces complex pentru succesul căruia trebuie să se investească resurse de timp, umane și financiare; - Un pas foarte important în realizarea studiului de caz este formularea întrebărilor (temelor) de cercetare. Ce anume dorește să cerceteze studiul de

74

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

caz? Este esențial ca în stabilirea temelor de cercetare să fie luate în considerare scopurile și audiențele studiului de caz; - Unitatea de analiză este răspunsul la întrebarea Ce anume se studiază? sau Care este cazul? - În funcție de temele de cercetare și unitatea de analiză se va face selecția cazurilor, vor fi decise sursele de date și chiar structura raportului studiului de caz. 2) Definirea conceptelor și analiza literaturii relevante - Este important să definim cât mai clar conceptele conținute în temele de cercetare, precum și cele care, chiar dacă nu se regăsesc explicit în enunțul întrebărilor de cercetare, sunt concepte esențiale în proiect; - Definirea cât mai clară a conceptelor va ghida demersul de cercetare în direcția dorită, rezultatul fiind cercetarea realității de care suntem interesați. 3) Colectarea datelor - Trebuie să știm foarte clar ce anume dorim să aflăm prin studiul de caz; - Sursele de date trebuie să fie accesibile și relevante. În funcție de caracteristicile surselor alese se vor identifica cele mai adecvate metode de culege a datelor care pot fi atât cantitative cât și calitative. De asemenea, este important să avem o imagine coerentă și articulată a modului în care datele vor fi interpretate și analizate. 4) Raportul studiului de caz - după ce datele au fost culese și stocate (în notițe scrise de mână sau fișiere Word), urmează procesul de analiză a datelor și redactare a raportului studiului de caz; - este indicat ca structura raportului studiului de caz să fie agreată înainte de culegerea datelor și să devină parte a designului studiului de caz; - înainte de a începe redactarea studiului de caz, trebuie să revedem care sunt scopurile și audiențele stabilite.

75

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

5) Concluzii - Nu există o rețetă a studiului de caz, limitele sunt stabilite doar de cel ce dezvoltă cazul. Utilizarea studiului de caz presupune o mare libertate, dar și o mare responsabilitate; - Cadrul de lucru este flexibil, dar trebuie susținut de aplicarea unei rigori a designului cercetării și de o viziune foarte clară a ce se urmărește prin utilizarea studiului de caz. Avantajele și dezavantajele folosirii metodei studiului de caz Principalul avantaj al metodei îl constituie faptul că oferă idei noi şi ipoteze din sfera de aparteneţă a cazului. De asemenea, studiu de caz poate fi utilizat pe scară largă, se pot realiza statistici dacă se întâlnesc mai multe cazuri, pot fi deschise noi direcţii de cercetare. Printre dezavantaje putem enumera: -

imposibilitatea generalizării dintr-o singură situaţie;

-

tendinţa unor cercetători de a se baza pe memoriile lor sau pe a altora în loc să analizeze documentele oficiale;

-

lipsa, uneori, a unor informaţii relevante.

Exemple de posibile subiecte (cazuri) pentru studiile de caz -

Cazul de dopaj al gimnastei Andreea Raducanu la Jocurile Olimpice din anul 2000, Sydney, Australia.

-

Cazurile de dopaj al fotbalistului Adrian Mutu: în 2004 pe când juca la Chelsea, Mutu a fost prins că a consumat cocaină; iar în 2010 pe când juca la Fiorentina a fost prins că a consumat sibutramină. Sibutramina este un supliment alimentar, derivat din amfetamină, care într-o cantitate necontrolată poate provoca persoanelor ce iau acest medicament tot felul de efecte secundare, precum: irascibilitate, probleme de ritm cardiac, lipsa poftei de mâncare etc.

-

Moartea cetățeanului american de culoare George Floyd pe 27 mai 2020 și reactivarea mișcării globale „Black Lives Matter”.

-

De ce „Super Bowl” este cel mai scump eveniment sportiv din lume? 76

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

REZUMAT, TEME, REFERINȚE BIBLIOGRAFICE - CURSUL 5 REZUMAT  Definiții și caracteristici generale În opinia lui Yin (2005) studiul de caz este o strategie de realizare a unei cercetări care necesită investigații empirice în legătură cu un fenomen particular contemporan, într-un context din viața reală, în special atunci când graniţele dintre fenomen şi context nu sunt foarte bine delimitate, prin utilizarea a multiple surse de informații (interviuri, chestionare, mărturii, dovezi, documente etc.). Esența unui studiu de caz, tendința de bază în rândul tuturor tipurilor de studiu, este încercarea de a clarifica o decizie sau un set de decizii: de ce au fost luate, cum au fost implementate și cu ce rezultate? (Schramm, 1971). Caracteristici generale ale unui studiu de caz 1) Cazul reprezintă o situaţie-problemă reală, decupată din realitate, situaţie care, valorificată în context educaţional, explicată, analizată, evaluată şi soluţionată în cadrul activităţilor colective ale studenţilor, asigură premisele necesare formulării de către aceştia a noi recomandări, concluzii, reguli, legităţi. Studenţii îşi argumentează soluţiile sau deciziile făcând referinţă la cunoştinţele, legile şi teoriile învăţate deja; 2) Întrebările la care răspunde studiul de caz sunt: cum? şi de ce? a avut loc un fapt, un anumit eveniment, o situaţie, o decizie.  Tipurile de studii de caz Din punct de vedere al modului de analizare a datelor studiile de caz pot fi (Yin, 2005): 1) Studiile de caz exploratorii au ca obiectiv dezvoltarea unor ipoteze pentru viitoare teorii; 2) Studiile de caz descriptive urmăresc descrierea detaliată a unui fenomen social și a contextului acestuia și pun la dispoziție o serie de date care pot constitui baza altor cercetări; 77

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

3) Studiile de caz explicative permit cercetătorului să explice anumite fenomene utilizând teorii deja existente.  Subiectul cercetării - CAZUL – poate să fie (Yin, 2005): 1) un evenimet; 2) o entitate oarecare (organizaţie, club, spital, şcoală, cabiet etc.); 3) parteneriate (colaborări, sponsorizări etc.); 4) anumite programe, proiecte (ideii); 5) procese de implementare (decizii şi activităţi); 6) schimbări organizaţionale (decizii).  Sursele de dovezi (de informare), pot proveni din (Yin, 2005): 1) documente (scrisori, comunicate, documente administrative, articole de ziar); 2) arhive (registre, documente organizaţionale, hărţi, grafice, liste de nume etc.); 3) interviuri (conversaţii ghidate); 4) observaţia directă; 5) observaţia participativă; 6) artefactele fizice (un dispozitiv tehnologic, un instrument, o operă de artă). Mai pot fi: fotografii; înregistrări audio şi video; diferite tipuri de teste (medicale, psihologice, cognitive etc.); istorii (povestiri) de viaţă.  Principii pentru colectarea datelor: 1) trebuie folosite surse multiple de dovezi; 2) trebuie creată o bază de date a studiului (dosare, tabele, fişe etc.); 3) trebuie menţinută o succesiune logică a dovezilor;  Designul unui studiu de caz Demersul cercetării în studiul de caz nu poate fi standardizat riguros deoarece fiecare situaţie are propria originalitate, dar, în general, se respectă următoare le etape (Yin, 2003): 1) Formularea întrebărilor/temelor de cercetare și a unităților de analiză 2) Definirea conceptelor și analiza literaturii relevante 3) Colectarea datelor 78

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

4) Raportul studiului de caz 5) Concluzii  Avantajele și dezavantajele folosirii metodei studiului de caz Principalul avantaj al metodei îl constituie faptul că oferă idei noi şi ipoteze din sfera de aparteneţă a cazului. De asemenea, studiu de caz poate fi utilizat pe scară largă, se pot realiza statistici dacă se întâlnesc mai multe cazuri, pot fi deschise noi direcţii de cercetare. Printre dezavantaje putem enumera: - imposibilitatea generalizării dintr-o singură situaţie; - tendinţa unor cercetători de a se baza pe memoriile lor sau pe a altora în loc să analizeze documentele oficiale; - lipsa, uneori, a unor informaţii relevante. Exemple de posibile subiecte (cazuri) pentru studiile de caz - Cazul de dopaj al gimnastei Andreea Raducanu la J. O. din anul 2000, Sydney; - Cazurile de dopaj al fotbalistului Adrian Mutu: în 2004 pe când juca la Chelsea, Mutu a fost prins că a consumat cocaină; iar în 2010 pe când juca la Fiorentina a fost prins că a consumat sibutramină; - Moartea cetățeanului american de culoare George Floyd pe 27 mai 2020 și reactivarea mișcării globale „Black Lives Matter”. - De ce „Super Bowl” este cel mai scump eveniment sportiv din lume? - Criza politică dintre Rusia și Ucraina cu implicarea NATO. TEME (posibile subiecte pentru examen) 1) Definiți metoda studiului de caz și prezentați caracteristicile generale (cazul și întrbările la care răspunde studiul de caz). 2) Prezentați tipurile de studii de caz întâlnite în literatura de specialitate. 3) Cine poate fi CAZUL (subiectul cercetării) în cadrul metodei studiului de caz?

79

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

4) De unde provin informațiile în studiul de caz și care sunt principiile pentru colectarea datelor? 5) Care sunt disciplinele și domeniile unde poate fi folosit studiul de caz? 6) Care este designul unui studiu de caz? 7) Prezentați care sunt avantajele și dezavantajele metodei studiului de caz. REFERINȚE BIBLIOGRAFICE 1) Campbell, D. T. (1975). Degrees of Freedom and the Case Study. Comparative Political Studies, 8(2), pp 178-193. https://doi.org/10.1177/001041407500800204. 2) Robson, C. (2002). Real World Research: A Resource for Social Scientists and Practitioner-Researchers. 2rd Edition, Oxford: Blackwell Publishers Ltd. 3) Robson, D. C. (2000). Stereotypes and the female politician: A case study of Senator Barbara Mikulski. Communication Quarterly, 48(3), pp. 205-222, DOI: 10.1080/01463370009385593. 4) Schramm, W. (1971). Notes on Case Studies of Instructional Media Projects. Institute of Education Sciences, p. 43, https://eric.ed.gov. 5) Stake, R. E. (1994). Case Study: Composition and Performance. Bulletin of the Council for Research in Music Education, No. 122, Qualitative Methodologies in Music Education Research Conference, pp. 31-44, Published By: University of Illinois Press. https://www.jstor.org/stable/40318653. 6) Yin, R.K. (2003). Applications of Case Study Research. 2rd Edition, Thousand Oaks, California: Sage Publications. 7) Yin, R. K. (2005). Studiul de caz. Designul, analiza și colectarea datelor. Iași: Editura Polirom.

80

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Cursul nr. 6 METODA OBSERVAȚIEI 6.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE Observaţia este contemplarea intenţionată a unui obiect, document, fenomen sau proces; este cunoaşterea ştiinţifică a unei realităţi prin contemplare intenţionată şi metodică fiind urmată de consemnarea elementelor urmărite într-o fișă de observație (Epuran, 2005). Observaţia, ca metodă de cercetare, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii - să fie completă şi precisă, ceea ce presupune un plan prealabil bine elaborat. Cu cât relatările sunt mai complete și mai exacte și într-o cantitate cât mai mare (cât mai multe), cu atât observaţia îşi va atinge mai bine scopul. De asemenea, apare și condiţia ca să fie notate toate faptele şi condiţiile considerate semnificative din punctul de vedere al sarcinilor temei de cercetare. În al doilea rând, observația trebuie să fie orientată bine spre toate felurile de comportamente şi reacţii care cuprind caracteristicile sau conduitele implicate în obiectivul cercetării. Observația este un proces activ care presupune interes, atenţie vie şi susţinută, o intenţie și o ipoteză cât mai clar formulată (Sharp, 2003). De regulă observaţia este vizuală, dar nu sunt excluse cazurile în care participă şi alţi analizatori, în funcţie de caracteristicile fenomenelor urmărite. În contextul educației fizice, sportului și kinetoterapiei observația este vizuală, dar poate fi și tactilă, mai ales în domeniul kinetoterapiei. În domeniul culinar analizatorii implicați sunt gustativ, olfactiv și vizual. În domeniul muzical predomină analizatorul auditiv ș.a.m.d. Subînţeles observaţiei este procesul de înregistrare, consemnare a celor văzute, auzite, simţite în general, ce anume a fost observat, cum au variat în timp faptele, sub ce formă calitativă şi cantitativă s-au prezentat cele observate. Observaţia trebuie ferită de idei preconcepute, nu însă şi de eventuale ipoteze care 81

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

conduc firesc la clasificări şi interpretări în concluzie. Observaţia, ca proces psihic de cunoaştere activă, intenţionată, planificată, sistematică are la bază un sistem de date de referinţă furnizate de experienţă şi în general de ştiinţă. Ea se aplică unui domeniu ale cărui date, documente sau fenomene doreşte să le cunoască, să le clasifice, cuantifice, caracterizeze, pentru a stabili ce este deosebit în ele, în ce relaţii sunt între ele, ce le provoacă şi ce efecte au asupra altora. Din acest complex de rezultate ale observaţiei se nasc noi sensuri, înţelesuri, ipoteze care urmează a fi verificate şi prin alte metode, deşi beneficiază de contribuţia tehnicii (de observare, de înregistrare, de prelucrare cantitativă) observaţia este un rezultat al raportului dintre cercetător şi natură (vezi proverbul „nu găseşti decât ceea ce cauţi”). Sarcina sau scopul observaţiei este culegerea de date concrete, a căror analiză ştiinţifică să permită generalizarea. 6.2. TIPURI DE OBSERVAȚIE 6.2.1. Observația întâmplătoare și observația sistemică Observaţia, ca metodă ştiinţifică, este observaţia sistemică pe care trebuie să o deosebim de observaţia ocazională (întâmplătoare, accidentală). Aceasta din urmă nu se face după un plan, iar cel care face o astfel de observaţie nu este în aşteptarea fenomenului (psihic, fizic, cognitiv, social, emoțional etc.) şi nu este pregătit pentru a-l înregistra. Uneori, observaţia ocazională a unui fenomen poate constitui un punct de plecare pentru o observaţie sistematică sau pentru cercetări experimentale (Peretz, 2003). Observația întâmplătoare În contextul metodelor de cercetare poate fi făcută de specialistul unui anumit domeniu și poate conduce la descoperiri interesante. Ştiinţa consemnează numeroase astfel de descoperiri provenite din observaţii spontane ale cercetătorilor, fie în laboratorul în care lucrau (Pavlov – descoperirea reflexului condiţionat), fie în timpul liber sau în alte activităţi decât cele de cercetare (Newton – lega atracţiei universale). 82

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Louis Pasteur (n. 27/12/ 1822 - d. 28/09/ 1895, om de ştiinţă francez, pioner în domeniul microbiologiei), afirma pe data de 7 decembrie 1854 la o Conferință Științifică la Universitatea din Lille, Franța că: „în domeniul observației, șansa nu favorizează decât mințile pregătite”. Plecând de la acest aforism a lui Pasteur constatăm că observațiile întâmplătoare nu sunt total accidentale, ci ele derivă din alte demersuri științifice efectuate în sensul cunoașterii. La sfârșitul sec. al XIX-lea, Ivan Petrovici Pavlov a investigat funcția gastrică a câinelui prin externalizarea glandei salivare pentru a putea colecta, măsura și analiza saliva produsă ca răspuns la mâncare, în condiții diferite. Din acțiunile acestui studiu, cu privire la chimia salivei, Pavlov a ajuns la descoperirea reflexului condiționat. Asocierea unui sunet de clopoțel sau a unei lumini cu administrarea hranei la un câine, pe o perioadă mai lungă de timp, determină apariția reflexului condiționat de salivare a animalului doar la declanșarea stimului auditiv (sunetul de clopoțel) sau vizual (aprinderea luminii). Isaac Newton a amintit într-unul din memoriiile sale cum i-a venit ideea descoperirii Legii gavitației. Povestea îl găsește pe Netwon în timp ce se plimba prin livada sa și se gândea la ce ține luna pe cer. În acel moment a văzut un măr căzând pe pământ lucru care l-a determinat să descopere Legea atracției universale. Aceasta are următorul enunț: două corpuri punctiforme de masă m1 și m2 se atrag reciproc printr-o forță direct proporțională cu produsul maselor corpurilor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele, orientată pe direcția dreptei ce unește centrele de greutate ale celor două corpuri. Observaţia sistematică Necesită din partea aceluia care o efectuează să fie pregătit să observe, să fie în aşteptarea fenomenului sau a fenomenelor pe care vrea să le studieze. Observaţia ştiinţifică nu este simplă privire, ci urmărirea atentă şi sistematică a unor manifestări (psihice, fizice, cognitive, sociale, emoționale etc.) în scopul de a 83

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

le fixa cât mai adecvat. Prin urmare, cel care face observaţia trebuie, în primul rând, să aibă precizate obiectul şi sarcinile cercetării și să facă observarea pe baza unui program și a unei fișe de observație (de consemnare). Observaţia cere timp îndelungat de lucru, deoarece există riscul ca fenomenul, procesul observat să nu se manifeste în măsură suficientă şi în situaţii variate, încât să permită degajarea unor concluzii semnificative cu o bază de fapte suficiente. Un bun observator ştie în ce fel de situaţii se manifestă mai frecvent caracteristica pe care o are în obiectiv şi se axează pe observaţii ale unor astfel de situaţii. Caracteristica acestui tip de observaţie este că porneşte de la o anumită idee anticipativă a rezultatelor care pot fi obţinute şi a consecinţelor acestora. Spre deosebire de observaţia întâmplătoare, observaţia sistematică are următoarele caracteristici (Peretz, 2003):  este fundamentată teoretic;  este integrală şi analitică;  este metodică şi condusă după anumite reguli;  este repetată şi vertificată; presupune o anumită codificare a operaţiilor şi un anumit sistem de variabile şi factori acceptaţi de toţi cercetătorii;  apelează la procedee moderne de analiză cantitativă;  îndeplineşte funcţii explicative şi prospective. 6.2.2. Observația directă și observația experimentală Observația directă Este un proces de cunoaştere a realităţii, care presupune contactul nemijlocit al cercetătorului cu respectiva realitate. A observa înseamnă „a vedea cu ochii tăi”, „a auzi cu urechile tale” etc. şi a produce un ansamblu de cunoştinţe/informaţii pe această bază (Adler & Adler, 1995).

84

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Această denumire de observație directă a fost realizată de etnologi26 și antropologi27. Ei au susţinut că oamenii de ştiinţă nu se pot mulţumi să cunoască alte grupuri (îndepărtate, exotice, „primitive”, în limbajul vremii respective) doar pe baza relatărilor unor călători şi a obiectelor aduse de aceştia şi că trebuie să se deplaseze şi să intre ei înşişi într-un contact direct cu grupurile respective. De aici, conceptul observaţie directă. În acest sens, observarea era opusă informării: a te informa înseamnă a aduna, a culege, a recolta informaţii de la alte persoane sau din alte surse, cu alte cuvinte a apela la mediatori. Se presupunea că, din moment ce înlătură mediatorii, observarea ar evita o serie de surse de distorsiune a informaţiei – ar fi mai sigur să vezi cu ochii tăi, să auzi cu urechile tale decât să afli de la alții ce s-a întâmplat. Şi astăzi, mulţi consideră că observarea ar fi cea mai sigură metodă de cunoaştere, mult mai validă decât informarea. Din punctul meu de vedere, aceste două metode trebuie folosite împreună în contextul unei cercetări de calitate și de anvergură. Concluzie: în contextul observației directe cercetărorul este prezent în locurile, spațiile unde își „desfășoară activitatea” subiecții cercetării, dar fără să intervină în activitățile lor. Cercetătorul nu acționează asupra modului de manifestare a variabilelor (mai exact, nu manipulează/controlează variabila independetă). Acestea se manifestă în starea lor naturală și firească. Observația experimentală (sau „de laborator”) Acest tip de cercetare a fost formulat inițial în cadrul epistemologiei pozitiviste28, care încearcă să dezvolte un ansamblu de proceduri pentru ca observația să se desfășoare după modelul cercetării din științele naturii (știință considerată „exactă”). Și acest tip de observație are un pronunțat caracter sistemic.

26

etnologie = știință care studiază caracteristicile fiecărei etnii în scopul determinării liniilor directoare ale structurii și evoluției popoarelor. 27 antropologie = știință care studiază originea, evoluția și diversele tipuri fizice ale omului, în corelație cu condițiile naturale și social-culturale. 28 pozitivism = este un curent filosofic a cărui teză principală este că singura cunoaștere autentică este cea științifică, iar aceasta nu poate veni decât de la afirmarea pozitivă a teoriilor prin aplicarea strictă a metodei științifice. 85

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

În accepțiunea pozitivistă, observația conduce la date valide numai dacă (Adler & Adler, 1994):  urmărește un număr determinat de comportamente, definite în prealabil printr-un număr de categorii de observație;  urmărește respectivele comportamanete în condiții definite riguros în prealabil

(în literatura ştiinţifică pozitivistă, întâlnim frecvent expresia

„toate condiţiile fiind date/controlate”);  categoriile de observaţie şi condiţiile sunt cuprinse într-un protocol de observaţie;  poate fi repetată, riguros în aceleaşi condiţii;  desfăşurarea comportamentelor cercetate este înregistrată riguros, într-o fişă de observaţie elaborată în prealabil;  orice schimbare apărută pe neaşteptate în condiţiile de desfăşurare este consemnată riguros;  cercetătorul are o atitudine neutră, nu intervine în niciun fel în desfăşurarea acţiunilor observate. Pregătirea şi desfăşurarea unei observaţii experimentale (Peretz, 2003):  Observaţia experimentală se desfăşoară într-un spaţiu construit de cercetător, în care sunt create condiţiile stabilite, încercându-se astfel neutralizarea influenţei altor factori („toate condiţiile fiind date/controlate”);  Cercetătorul stabileşte de la început o ipoteză de cercetare, pe care doreşte să o testeze: de exemplu, faptul că, atunci când se simt ameninţaţi, toţi oamenii se apără devenind mai agresivi, dar există diferenţe de reacţie între femei şi bărbaţi. Concluzie: în contextul observației experimentale, cercetătorii încearcă să creeze anumite condiții de desfășurare a studiului, condiții de „laborator” pentru ca manifestarea variabilelor prinse în cercetare să nu fie influențată de alte variabile necontrolate. De aici rezultă și particularitatea că observația experimentală poate

86

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

fi repetată riguros în aceleași condiții. Variabilele cercetării sunt invocate și nu provocate. Diferenţa dintre cele două tipuri este evidentă, fiind dată de condiţiile cercetării. Prima este numită şi naturală, făcută în condiţii fireşti, cotidiene, fără intervenţia cercetătorului. În activitatea sportivă astfel de observaţie este frecventă, în timp ce observaţie de tip experimental este provocată (este provocat mediul în care se desfășoară - „laboratorul”), cercetătorul verificând anumite reacţii, conduite prin invocarea unor variabile dintre cele cuprinse în studiu. 6.2.3. Alte tipuri de observație În literatura de specialitate mai sunt menționate și alte tipuri de observații. Menționez faptul că ele sunt prezentate pentru a fi mai bine înțelese din punct de vedere teoretic. Manifestarea lor în practică este determinată de tipurile de observație prezentate mai sus. Aceste tipuri de observație sunt (Peretz, 2003; Epuran, 2005):  Observaţia extensivă şi observaţia intensivă Diferă din punctul de vedere al orientării cercetătorului, în funcţie de scopul urmărit. Este recomandat pentru progresul ştiinţei să se folosească observaţia intensivă faţă de cea extensivă care este utilă doar în fazele finale ale investigaţiei, oferind tabloul integral al fenomenelor posibile.  Observaţia longitudinală şi transversală Observația longitudinală reprezintă cercetarea de tip evolutiv (de exemplu, urmărirea conduitei sau performanţelor unui grup de elevi de-a lungul mai multor ani de studii; compararea rezultatelor obținute la testarea inițială și cea finală), iar observația transversală se adresează cercetării simultane a mai multor situaţii (de exemplu, compararea efectelor pandemiei de COVID-19 asupra unor elevi, din ciclul gimnazial, de la o școală din mediul rural și de la una din mediul urban; alt exemplu, compararea calităților motrice la toate clasele de a VII-a din cadrul unei unități de învățământ). 87

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

 Observarea participativă Este tipul de cercetare întâlnit în domeniul ştiinţelor sociale şi psihopedagogice în care observatorul/cercetător participă la activităţile grupului asupra căruia face investigaţii. Participarea constă în faptul că cercetătorul are dublu rol, de observator și de membru al grupului asupra căruia se face observația. În cadrul acestui tip de observație rolul cercetătorului este unul complex, el implicând la un moment dat variații de la postura de observator complet la participant complet, potrivit situațiilor concrete. Încadrarea într-o tipologie sau alta depinde de caracteristicile sociale ale grupurilor și de aspectele investigate. Statutul și strategia pe care o adoptă observatorul sunt rezultatul permanentei legături cu proiectarea studiului sau cu planul de acțiune stabilit inițial, ajustarea sau evoluția cercetării și a observatorului fiind influențate de rezultatele obținute pe parcurs. Observația participativă are un specific descriptiv, explicativ. Pentru a se ajunge aici este nevoie de ținerea în priză a cercetătorului, vizavi de toate aspectele care se petrec în procesul de cercetare. Aceasta presupune o „artă” de a realiza și menține relațiile cu membrii de drept ai grupului studiat. Se vorbește aici despre sinceritate, cooperare, echilibru, reciprocitate, relații adevărate; totul este guvernat de o serioasă cunoaștere teoretică și de o temeinică și eficientă activitate la nivel practic.  Observaţiile pedagogice, psihologice, sociologice Propriu-zis nu sunt tipuri de observaţii ci modalităţi de adaptare la specificul domeniului investigat. În aceste domenii sunt numeroase dificultăţile pe care cercetătorul trebuie să le înfrunte, amintim aici doar faptul că el trebuie să observe conduite pentru a se pronunţa asupra stărilor cognitive, psihice sau sociale.  Autoobservaţia Este specifică psihologiei şi are aplicabilitate şi însemnătate în cercetarea fenomenelor din domeniul educaţiei fizice şi sportului atunci când observatorul 88

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

face apel la experienţa altor subiecţi sau când baza datelor proprii formulează ipoteze şi sarcini de observare activă. În acest context observatorul este și subiectul cercetării. Poate avea un foarte mare grad de subiectivism, de aceea este recomandat să se realizeze împreună cu observația „armată”.  Observația „armată” (dublată) Observația „armată” (dublată) este cea în care variabile și contextul de manifestare a lor este înregistrat cu ajutorul unor dispozitive (camere video, aparate foto, telefoane mobile, reportofoane etc.). Acest tip de observație nu este unul determinat de un anumit aspect epistomologic, dar este condiționat de prezența dispozitivelor/instrumentelor tehnice amintite mai sus. Aspectele consemnate în fișele de observație pot fi revăzute și reauzite la anumite intervale de timp pentru a verifica dacă observarea și consemnarea au fost făcute în mod obiectiv și corect. Acest tip de observație poate fi întâlnit în oricare alt tip menționat mai sus. 6.3. CARACTERISTICILE ȘI DIFICULTĂȚILE OBSERVAȚIEI Garanția calității unei cercetări prin intermediul metodei observației este dată de modul în care sunt prezentate concluziile unei cercetări și, mai mult, de ilustrarea manierei de lucru prin activitatea de înregistrare sistematică a variabilelor urmărite și de evoluția acestora în contextul general al cercetării. Caracteristicile metodei observației sunt (Epuran, 2005): 

provine din ştiinţele naturii;



este vizuală (de cele mai multe ori);



proces activ;



este urmată de înregistrare (consemnare);



trebuie ferită de idei preconcepute;



în unele situații nu necesită măsurători;



într-o cercetare mai amplă este prima etapă.

89

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Dificultățile observației științifice sunt (Epuran, 2005):  este percepţie a unui fenomen, deci depinde de factorii care determină natura acestui proces psihic (acuitate senzorială, stabilitatea sau mobilitatea atenţiei);  eficienţa şi valoarea observaţiei depind de pregătirea observatorului, de orientarea lui ştiinţifică în domeniul respectiv;  depinde de capacitatea de înţelegere a celui care observă (de „spiritul științific” al observatorului);  unele fenomene apar la un interval mare de timp și necesită atenție și răbdare; altele sunt foarte complexe şi de scurtă durată și necesită atenție și viteză de reacție. De aceea se impune dublarea observației cu aparate de înregistrare);  particularităţile individuale şi de sexe pot influenţa calitatea observaţiei. 6.4. CÂMPUL OBSERVAȚIONAL În cazul educaţiei fizice şi sportului obiectul de observat este omul în mişcare. În cadrul activităţilor corporale vom întâlni cercetări care folosesc metoda observaţiei şi au ca subiect de studiu un singur individ (exemplu, evoluția tehnică în sporturile individuale) sau mai mulți indivizi manifestându-se individual (exemplu, evoluția tehnică și fizică a doi sportivi care practică sporturi de contact: unul lupte libere și celălalt judo) sau ca grup (exemplu, evoluția tactică a unei echipe în jocuri sportive). În domeniul nostru vom întâlni, în special, observaţii făcute asupra proceselor dirijate, organizate şi conduse raţional cum sunt: cadrul intructiveducativ (pregătirea elevilor), procesul sportului de timp liber (sport de loisir,), procesul sportului de performanță (antrenament, competiţii) și procesul de pregătire a profesorilor și antrenorilor (perfrecționare, reconversie etc.).

90

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

În centrul atenţiei vor sta investigaţiile privitoare la comportamentul motric, tehnic, tactic, pshilologic, cognitiv, social etc. Astfel subiecţii vor fi observaţi în următoarele situaţii: 

sistem educaţional şi de învăţare specifică (motrică);



sisteme competiţionale;



activităţi recreative.

Observaţia poate fi îndreptată asupra: 

unui individ (elev, sportiv, antrenor, arbitru etc.);



unui grup (sportivii unei echipe, staff tehnic, suporteri etc.);



unei relaţii dintre indivizii unui grup (omogenitate, coeziune, aparteneță etc.);



unei relații dintre grupuri (relațiile dintre jucători și suporteri; dintre jucători și stafful tehnic etc.).

6.5.

CONDIȚIILE

ȘI

ETAPELE

UNEI

CERCETĂRI

PRIN

INTERMEDIUL METODEI OBSERVAȚIEI Condițiile cercetării Caracterul fundamentat teoretic şi metodologic al observaţiei este dat de următoarele condiții:  să se facă deliberat;  să aibă scopul precis formulat. Scopul să fie în concordanţă cu ipoteza cercetării;  să aibă sarcini precis formulate şi în conformitate cu scopul și ipoteza cercetării;  să se desfăşoare metodic şi sistematic (după un program, cu regularitate);  să se efectueze o înregistrare fidelă şi exigentă a datelor observate - pe fișa de observație;  prelucrarea şi interpretarea datelor trebui să fie exigentă; 91

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

 să se realizeze o pregătire a observatorului şi a observaţiei, aprioric cercetării. Pregătirea observatorului Trebuie să se realizeze înainte de începerea propriu-zisă a cercetării și vizează aspecte atât din pregătirea profesională generală, cât și din pregătirea specifică pentru realizarea cercetării. Pregătirea observaţiei Se realizează prin studiu teoretic şi metodologic, prin pregătirea instrumentului de lucru - fișa observației și prin realizarea unei observaţii „pilot”. Înregistrarea observaţiei Complexitatea și durata în timp a fenomenelor observate impun cercetătorului pregătirea unor tehnici de înregistrare care să asigure obiectivitatea observaţiei. Înregistrarea observaţiei se poate face prin organele de simţ, prin intermediul sau cu ajutorul aparatelor şi instrumentelor adecvate (camere video, aparate foto, telefoane mobile, reportofoane etc.) și cu finalitate scriptică care trebuie să apară în fișele de observație. Fişa de observaţie Cuprinde rubrici speciale pentru fenomenele previzibile şi impuse cercetării. În funcţie de specific şi de scopul urmărit va avea şi spaţii pentru consemnarea unor fenomene neaşteptate sau mai puţin întâlnite (frecvente). Notarea se face de regulă prin semne sau simboluri, iar unele consemnări mai largi se fac prin descriere terminologică succintă. Prelucrarea şi interpretarea datelor. Prelucrarea poate fi cantitativă şi calitativă. Fişele de observare sunt analizate, continuându-se chiar cu codificarea elementelor de detaliu, dacă acestea au apariţie frecventă, fiecare fişă va fi adnotată cu date sau aprecieri carte conduc spre anumite concluzii. Dacă observaţia durează mai mult sau se repetă, datele se trec în fişe centralizatoare, iar pe baza lor se face analiza statistică şi reprezentarea grafică a 92

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

evoluţiei fenomenului urmărit. Interpretarea datelor este operaţiunea cea mai dificilă şi nu va conduce la concluziile cele mai veridice, dacă acestea nu vor fi completate cu informaţii obţinute din studiul unor documente (studiul literaturii de specialitate), din discuţii cu subiecţii cercetării (interviuri), din unele experimente (cercetări anterioare) care au posibilitatea de a verifica mai precis relaţia dintre anumite fenomene. Dacă la început prelucrarea datelor este cantitativă prin centralizarea datelor, spre final prin trasarea concluziilor cercetării, prelucrarea este calitativă. Etapele unei cercetări care are la bază metoda observației sunt: 1) stabilirea tematicii cercetării şi a sarcinilor de lucru; 2) precizarea scopului, sarcinilor și ipotezei/ipotezelor de lucru; 3) selecţionarea subiecţilor; 4) pregătirea observaţiei (pregătirea observatorului, pregătirea instrumentelor de lucru, realizarea fişei de observaţie); 5) observaţia pilot (de probă); 6) observaţia propriu-zisă; 7) centralizarea datelor; 8) prelucrarea şi interpretarea rezultatelor; 9) formularea concluziilor şi a recomandărilor.

93

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

REZUMAT, TEME, REFERINȚE BIBLIOGRAFICE - CURSUL 6 REZUMAT  Delimitări conceptuale Observaţia este contemplarea intenţionată a unui obiect, document, fenomen sau proces; este cunoaşterea ştiinţifică a unei realităţi prin contemplare intenţionată şi metodică fiind urmată de consemnarea elementelor urmărite într-o fișă de observație (Epuran, 2005). Observaţia, ca metodă de cercetare, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii - să fie completă şi precisă, ceea ce presupune un plan prealabil bine elaborat. Observația este un proces activ care presupune interes, atenţie vie şi susţinută, o intenţie și o ipoteză cât mai clar formulată (Sharp, 2003).  Tipurile de observație 1) Observația întâmplătoare și observația sistemică; 2) Observația directă și observația experimentală; 3) Observația extensivă și observația intensivă; 4) Observația longitudinală și observația transversală; 5) Observația participativă; 6) Observația pedagogică, psihologică, sociologică; 7) Autoobservația; 8) Observația „armată”.  Caracteristicile și dificultățile metodei observației Caracteristicile metodei observației sunt (Epuran, 2005): • provine din ştiinţele naturii; • este vizuală (de cele mai multe ori); • proces activ; • este urmată de înregistrare (consemnare); • trebuie ferită de idei preconcepute; • în unele situații nu necesită măsurători; 94

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

• într-o cercetare mai amplă este prima etapă. Dificultățile observației științifice sunt (Epuran, 2005): • este percepţie a unui fenomen, deci depinde de factorii care determină natura acestui proces psihic (acuitate senzorială, stabilitatea sau mobilitatea atenţiei); • eficienţa şi valoarea observaţiei depind de pregătirea observatorului, de orientarea lui ştiinţifică în domeniul respectiv; • depinde de capacitatea de înţelegere a celui care observă (de „spiritul științific” al observatorului); • unele fenomene apar la un interval mare de timp și necesită atenție și răbdare; altele sunt foarte complexe şi de scurtă durată și necesită atenție și viteză de reacție. De aceea se impune dublarea observației cu aparate de înregistrare); • particularităţile individuale şi de sexe pot influenţa calitatea observaţiei.  Câmpul observațional Observaţia poate fi îndreptată asupra: • unui individ (elev, sportiv, antrenor, arbitru etc.); • unui grup (sportivii unei echipe, staff tehnic, suporteri etc.); • unei relaţii dintre indivizii unui grup (omogenitate, coeziune, aparteneță etc.); • unei relații dintre grupuri (relațiile dintre jucători și suporteri; dintre jucători și stafful tehnic etc.).  Condițiile și etapele unei cercetări prin intermediul metodei observației Condițiile cercetării Caracterul fundamentat teoretic şi metodologic al observaţiei este dat de următoarele condiții: • să se facă deliberat; • să aibă scopul precis formulat. Scopul să fie în concordanţă cu ipoteza cercetării; • să aibă sarcini precis formulate şi în conformitate cu scopul și ipoteza cercetării; • să se desfăşoare metodic şi sistematic (după un program, cu regularitate); • să se efectueze o înregistrare fidelă şi exigentă a datelor observate - pe fișa de observație; 95

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

• prelucrarea şi interpretarea datelor trebui să fie exigentă; • să se realizeze o pregătire a observatorului şi a observaţiei, aprioric cercetării. Etapele unei cercetări care are la bază metoda observației sunt: 1) stabilirea tematicii cercetării şi a sarcinilor de lucru; 2) precizarea scopului, sarcinilor și ipotezei/ipotezelor de lucru; 3) selecţionarea subiecţilor; 4) pregătirea observaţiei (pregătirea observatorului, pregătirea instrumentelor de lucru, realizarea fişei de observaţie); 5) observaţia pilot (de probă); 6) observaţia propriu-zisă; 7) centralizarea datelor; 8) prelucrarea şi interpretarea rezultatelor; 9) formularea concluziilor şi a recomandărilor.  Fișa de observație Cuprinde rubrici speciale pentru fenomenele previzibile şi impuse cercetării. În funcţie de specific şi de scopul urmărit va avea şi spaţii pentru consemnarea unor fenomene neaşteptate sau mai puţin întâlnite (frecvente). Notarea se face de regulă prin semne sau simboluri, iar unele consemnări mai largi se fac prin descriere terminologică succintă.  Pregătirea observatorului și pregătirea observației Pregătirea observatorului - trebuie să se realizeze înainte de începerea propriuzisă a cercetării și vizează aspecte atât din pregătirea profesională generală, cât și din pregătirea specifică pentru realizarea cercetării. Pregătirea observaţiei - se realizează prin studiu teoretic şi metodologic, prin pregătirea instrumentului de lucru - fișa observației și prin realizarea unei observaţii „pilot”. TEME (posibile subiecte pentru examen) 1) Definiți metoda observației și prezentați care este instrumentul de lucru. 96

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

2) Prezentați observația întâmplătoare și observația sistemică. 3) Prezentați observația directă și observația experimentală. 4) Prezentați observația extensivă și observația intensivă. 5) Prezentați observația longitudinală și observația transversală. 6) Prezentați observația participativă și autoobservația. 7) Prezentați observația armată și observațiile pedagogice, psihologice și sociologice. 8) Care sunt caracteristicile și dificultățile metodei observației? 9) Care este câmpul observațional în cadrul metodei observației? 10) Care sunt condițiile unei cercetări prin intermediul metodei anchetei? 11) Care sunt etapele unei cercetări care are la bază metoda observației? 12) În ce constă o fișă de observație? 13) În ce constă pregătirea observatorului și pregătirea observației? REFERINȚE BIBLIOGRAFICE 1) Adler, P. A., & Adler, P. (1994). Observational techniques. In N. K. Denzin & Y. S. Lincoln (Eds.), Handbook of qualitative research, pp. 377-392, Sage Publications, Inc. 2) Adler, P. A. & Adler, P. (1995). The demography of ethnography. Journal of Contemporary Ethnography, 24(1), pp. 3-29. doi:10.1177/089124195024001001. 3) Epuran, M. (2005). Metodologia cercetării activităților corporale. Exerciții fizice, Sport, Fitness. București: Editura FEST. 4) Patton, M. Q. (2002). Qualitative Research & Evaluation Methods. 3rd Edition, Thousand Oaks, California: Sage Publications. 5) Peretz, H. (2003). Metodele în sociologie. Observația. Iași: Institutul European (traducere de Gavriluță, C.). 6) Sharp, C. A. (2003). Qualitative Research and Evaluation Methods. 3rd Edition,

Evaluation

Journal

of

Australasia,

3(2),

pp.

60-61.

doi:10.1177/1035719x0300300213. 97

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

CURSUL NR. 7 METODA ANCHETEI 7.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE Este o metodă de cercetare care se foloseşte cu precădere pentru determinarea unor trăsături de personalitate, atitudini sau mentalităţi care nu pot fi „aduse” în laborator. Metoda anchetei a cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimii ani datorită amploarei pe care a cunoscut-o investigaţia în domeniul ştiinţelor sociale, psihologice şi cele pedagogice. Totodată, această metodă a fost bine fundamentată metodologic prin stabilirea cu rigurozitate a condiţiilor de utilizare şi prin prelucrarea justă, ştiinţifică a datelor. Ancheta, ca metodă de cercetare, este extrem de utilă când se urmăreşte studiul opiniilor, motivelor, atitudinilor sau manierelor de a lua decizii şi de a se comporta atât pentru cazuri individuale cât, mai ales, pentru grupuri specifice. Fenomenul de răspândire a tehnicilor de lucru ale metodei anchetei a avut, însă şi o serie de aspecte negative referitoare, mai ales, la faptul că au favorizat utilizarea necorespunzătoare a lor. S-a creat impresia că prin simpla chestionare a unui număr de subiecţi se vor obţine răspunsuri la întrebări şi probleme general valabile. Trebuie precizat faptul că cercetarea oricărui fenomen nu se poate realiza numai pe baza utilizării unei singure metode de cercetare, fie ea cât de obiectivă. În cazul metodei anchetei, obiectivitatea nu este la cel mai înalt grad, având în vedere faptul că cercetătorul recoltează mai ales opiniile unor persoane. Informaţiile furnizate au o mare încărcătură subiectivă, fiind în mare măsură afectate de o serie de factori perturbatorii care nu pot fi întotdeauna înlăturaţi sau făcuţi inofensivi. Este bine cunoscută tendinţa multor subiecţi de a-şi „corecta” unele trăsături personale, căutând să creeze la interlocutori o părere cât mai bună despre

98

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

ei (dezirabilitate socială = modalitatea cuiva de a se prezenta într-o „lumină” bună, favorabilă, în acord cu normele sociale). Sunt situaţii când respondenţii au atitudini refractare, nedorind să colaboreze, răspunzând superficial, denaturând chiar faptele, fără ca operatorul de interviu să depisteze cazul şi să anuleze răspunsurile (chestionarul/interviul). Definiții Ancheta este un studiu extensiv destinat să surprindă sub formă statistică, frecvenţa unor însuşiri sau variabile caracteristice (interese, atitudini, opinii, opţiuni) la nivelul unor populaţii (Neculau, coord., 2003). Ancheta este o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul opiniilor,

atitudinilor,

motivaţiilor,

aspiraţiilor,

într-un

cuvânt

asupra

subiectivităţii umane, dar nu se opreşte doar la ele (Chelcea, coord., 2008). Cercetarea prin sondaj (anchetă) este o metodă (de cercetare, statistică) de cunoaştere a unei populaţii pe baza datelor înregistrate numai asupra unei părţi reprezentative, numită eşantion, extrasă din populaţie (Jaba, 2002). Toate anchetele se ocupă cu caracteristici demografice, cu mediul social, cu activităţile, opiniile sau atitudinile unui grup de oameni. Scopul anchetelor Înţelegerea unor factori subiectivi, nedezvăluiţi prin celelalte metode şi tehnici, studiul elementelor de conţinut ale personalităţii individului, manifestate în relaţiile de grup. Tehnicile de anchetă au particularitatea că înlocuiesc observarea condiţiilor reale cu experienţa mintală a subiecţilor. Cu ajutorul lor se pot studia: 

stări psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări circulatorii, respiratorii);



stări subiective (din domeniul cognitiv sau afectiv);



atitudini, opinii, motive. Caracterul activ al anchetei constă în aceea că, prin conținutul întrebărilor

sale, ea atrage atenția subiecților investigați asupra problemelor supuse cercetării. 99

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Cu acest prilej, fapte necunoscute sau puțin cunoscute pot deveni pe deplin cunoscute; importanța acordată lor în cadrul anchetei poate fi revelatoare asupra faptelor ca atare pentru cei anchetati. Opinii, idei, păreri latente, difuze în conștiința subiecților, pot deveni, ca urmare a anchetei, clare, conștiente, manifeste. Întrebările care se pun într-o anchetă reclamă răspunsuri care implică totodată opinii, atitudini, judecăți de valoare cu privire la fapte, fenomene economice, sociale, politice etc. În acest sens, orice anchetă reprezintă nu numai investigație, cunoaștere științifică, ci, în același timp, și „acțiune socială”, proces de influențare, instruire a celor investigați și de valorizare a propriilor lor idei, opinii. 7.2. DELIMITAREA TERMENILOR ANCHETĂ ȘI SONDAJ Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice. El este definit ca o metoda statistică de stabilire, pe baza eșantionării, a stratificării, a opiniilor în raport cu diferite variabile socio-demografice ale populatiei studiate (Drăgan, 2007). Jaba (2002) prezintă sondajele de opinie ca o formă specială de anchetă socio-statistică. Ceea ce se înregistrează prin intermediul sondajelor sunt opinii (moduri de a vedea lucrurile), concepții, atitudini. Fiecare opinie reflectă elementele concrete ale unei existențe sociale date. Sub acest aspect opiniile se pot constitui ca elemente de bază ale cercetărilor în domeniul vieții sociale. Înregistrarea opiniei se face prin chestionarul de opinie, care poate fi completat, dublat când este cazul, cu interviuri și convorbiri directe. Istoria sondajelor de opinie publică începe în SUA, în anul 1920, cu sondarea opiniei publice privind alegerile prezidențiale cu scopul de a încerca „prezicerea” rezultatelor. Sondarea opiniei publice a devenit o practică uzuală, în numeroase țări înființându-se institute specializate. De la crearea primului institut de opinie publică „George Gallup” din SUA în 1935, apoi a Institutului Francez de Opinie 100

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Publică (IFOP) în 1938, până astăzi, investigațiile de opinie publică s-au dezvoltat mult și, după informațiile Oficiului Statistic al ONU, sunt practicate în numeroase țări într-o formă mai mult sau mai puțin sistematică. În România, instituția specializată în cercetarea opiniei publice este Institutul Român pentru Studierea Opiniei Publice (IRSOP), creat în 1990. Se poate vorbi de o largă răspândire a sondajelor de opinie în societatea modernă, ele constituind o modalitate de cunoaștere rapidă, eficientă și la scară reprezentativă, din punct de vedere statistic, pentru diferite colectivități umane, a opiniilor cu privire la cele mai variate probleme economice, politice, administrative și social-culturale. Sondajul ca formă specifică de anchetă se circumscrie sferei acesteia din urmă, constituind o modalitate de realizare a anchetei. În calitate de formă a anchetei, el prezintă o seamă de trăsături distinctive. Astfel sondajul este un fel de anchetă pură și rapidă. În cadrul său se aplică doar instrumente de ancheta (chestionare, ghiduri de interviu), fapt care permite colectarea rapidă de informații dintre cele mai variate. Sondajul se oprește la date de ordin subiectiv (opinii, aspirații, motivații etc.), fără să-și propună confruntarea acestora cu faptele, cu fenomenele obiective care le determină și eventualele corecții care se impun ca urmare a acestei confruntări. Vizând cu precădere studiul opiniilor, fără corectarea lor prin informații colectate cu alte tehnici și metode, la nivelul sondajului se tolerează erori inevitabile de recoltare, de prelucrare a informațiilor și mai ales cele care țin de subiectivitatea populației investigate. Problema principală care rămâne în organizarea unui sondaj de opinie publică, indiferent de tehnicile de cercetare aplicate, este obținerea unui eșantion reprezentativ care să țină seama de condițiile și problemele concrete ale modului de existență și de manifestare a colectivităților studiate. Aceasta cu atât mai mult cu cât atitudinile față de o anumită problemă prezintă un grad de mobilitate în timp - aspect asupra căruia cercetările sunt deschise și astăzi, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic. 101

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

7.3. POPULAȚIA, EȘANTIONUL ȘI EȘANTIONAREA 7.3.1. Populaţia și eșantionul cercetării Populaţia cercetării Reprezintă ansamblul unităţilor componente ale unei colectivităţi care face obiectul cercetării statistice (Jaba, 2002). Poate avea şi următoarele denumiri: colectivitate totală, populaţia statistică de referinţă, populaţia originară, populaţia generală. Definirea populaţiei (colectivităţii totale) se face prin enumerarea tuturor unităţilor componente. Ansamblul acestora formează volumul colectivităţii şi se notează cu N. Eşantionul cercetării Reprezintă un subansamblul de unităţi extrase dintr-o colectivitate (numită populaţie) pe care dorim să o cunoaştem (Jaba, 2002). Poate avea şi următoarele denumiri: mostră, populaţie observată. Deci este: colectivitatea parţială extrasă din colectivitatea totală în scopul analizei şi interpretării diverselor variabile prin intermediul diferitelor metode de cercetare. Definirea eşantionului se face prin enumerarea unităţilor componente ale subansamblului extras şi observat din populaţia de volum N. Volumul eşantionului se notează cu n. Volumul eşantionului este mult mai mic (dar, trebuie să fie reprezentativ) decât volumul populaţiei din care este extras. În cazul observării parţiale are loc relaţia n < N; În cazul observării totale (exhaustive) are loc relaţia n = N. 7.3.2. Eşantionarea Reprezintă delimitarea statistică a unei colectivităţi pe care vrem să o cunoaştem şi obţinerea unui eşantion reprezentativ (Jaba, 2002). Există diferite tipuri de procedee (metode) de eşantionare prin care se poate obţine un eşantion reprezentativ. Corespunzător fiecărui tip de eşantionare se poate stabili anticipat mărimea eşantionului în raport cu gradul de încredere, precizie dorit pentru rezultate . 102

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Probleme ale eşantionării 1) Definirea populaţiei: a) delimitarea populaţiei; b) verificarea gradului de omogenitate al populaţiei. 2) Alegerea metodei de eşantionare: a) principiul alegerii aleatoare; b) principiul alegerii raționale (nealeatoare). 3) Definirea eşantionului: a) alegerea unităţilor de eşantionare; b) alegerea eşantionului. 1) Definirea populaţiei a) Delimitarea populaţiei presupune: - precizarea naturii sale (indivizi, cluburi, instituţii, companii etc.); - a caracteristicilor de definiţie (gen, sector de activitate etc.); - a spaţiului (oraş, ţara); - a timpului de existenţă (la 12/01/2024). Aceasta operaţie este necesară pentru identificarea tuturor unităţilor componente C: 1, ......, N. Identificarea se poate face: - fie cu ajutorul unei liste, care enumeră toate unităţile componente ale populaţiei. Lista există doar pentru populaţii finite; - fie printr-o definiţie, cuprinzând într-o frază toate cele patru elemente: natura, caracterisitica calitativă, spaţiul şi timpul. b) Verificarea gradului de omogenitate al populaţiei Constă în analiza indicatorilor variaţiei caracteristicilor de definire a populaţiei. Operaţia se poate efectua pe baza datelor oferite de o cercetare totală anterioară sau a datelor rezultate din mai multe anchete organizate succesiv. Verificarea omogenităţii populaţiei este o condiţie necesară alegerii corecte a procedeelor (metodelor) de eşantionare. 103

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

2) Alegerea metodei de eşantionare a) Principiul alegerii aleatoare Principiul alegerii aleatoare (probalistice) presupune extragerea unităţilor eşantionului din colectivitatea totală în mod aleator, după jocul hazardului” (Jaba, 2002). Fiecare unitate componentă a populaţiei are o probabilitate egală de a fi aleasă în eşantion. Eşantionarea aleatoare se aplică, de obicei, când nu se cunoaşte caracterisitica (variabila) luată în studiu în structura colectivităţii totale (populaţiei). b) Principiul alegerii raţionale (nealeatoare) Alegerea raţională constă în „selecţia gândită” a fiecărei unităţi ce urmează să intre în eşantion, după un criteriu prestabilit, atunci când acesta apare ca fiind raţional şi util (Jaba, 2002). Se aplică în sondajul realizat asupra colectivităţilor structurate în grupe tipice, deci a căror structură este cunoscută. Procedee de eşantionare - pe principiul alegerii aleatoare a) Procedeul eşantionării aleatoare cu revenire De fiecare dată, unitatea extrasă se introduce în populaţie, astfel încât volumul colectivităţii generale N, rămâne neschimbat pe toată perioada cât durează extragerea de unităţi pentru formarea eşantionului. Fiecare unitate din populaţie are probabilitatea de includere 1/N în eşantion. b) Procedeul eşantionării aleatoare fără revenire O unitate, odată extrasă din populaţie, nu mai este restituită acesteia. La sfârşitul efectuării selecţiei (eşantionării), numărul unităţilor rămase în populaţie va fi N – n, adică diferenţa dintre volumul populaţiei şi volumul eşantionului. c) Procedeul eşantionării mecanice Se efectuează în două moduri: - pe baza unui pas de numărare; - pe baza tabelelor cu numere aleatoare. c.1) Varianta pasului de numărare sau a fracţiei de selecţie N/n; 104

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Presupune stabilirea unui pas de numărare (p), dedus din împărţirea volumului colectivităţii generale (N) la volumul eşantionului (n). Selecţia (eşantionarea) se efectuează din lista care cuprinde toate unităţile colectivităţii generale (baza de sondaj). Exemplu: Populaţia este de 3000 de unităţi. Eşantionul ar trebui să reprezinte 5%, adică 150 de unităţi. Rezultă N/n, 3000 / 150 = 20. Adică, pasul „p” = 20. Din primele douăzeci de unităţi ale colectivităţii generale se alege întâmplător (prin tragere la sorţi) un număr iniţial mai mic sau egal cu pasul de numărare. În exemplu nostru ar fi un număr de la 1 la 20. Să spunem că ar fi 8. Atunci eşantionul va cuprinde numerele: 8, 28, 48, 68, 88, 108 ş.a.m.d. până la 150 de unităţi. c.2) Varianta tabelelor cu numere aleatoare Constă în numerotarea tuturor unităţilor colectivităţii generale într-o ordine oarecare, de la 1 până la N şi extragerea unităţilor eşantionului (n) din tabele cu numere aleatoare. (În statistica matematică se recomandă: tabelul lui Kendall şi Babington-Smith, tabelul lui Fisher, a lui Tippet sau a lui Rand. Astăzi se pot folosi programe implementate pe calculator, numite generatoare de numere aleatoare.) Exemplu: Populaţia este de 3000 de unităţi. Eşantionul ar trebui să reprezinte 5%, adică 150 de unităţi. Acele unităţi care vor purta numerele de ordine cuprinse între 1 şi 3000, corespunzătoare valorilor din tabelul cu numere aleatoare (sau din programe pe calculator care generează numere aleatoare). Procedee de eşantionare - pe principiul alegerii raționale (nealeatoare) Eşantionare raţională este atunci când nu se include un mecanism de selecţie aleatoare a indivizilor, adică, este cunoscută probabilitatea de selecţie a lor. Unităţile se extrag după un criteriu „prestabilit” (ales) de anchetator. 105

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Dezavantajul principal al acestui tip de eşantionare este caracterul subiectiv al alegerii unităţilor. Calitatea datelor depinde decisiv de priceperea anchetatorului. Cel mai cunoscut tip de sondaj nealeator este sondajul pe cote (straturi sau grupe). Eşantionare stratificată se organizează atunci când se cunoaşte structura unei colectivităţi. Dacă o colectivitate, de volum N, este formată din k grupe (straturi): N = N1 + ..... + Nk, eşantionul stratificat se formează prin alegerea aleatoare a unităţilor la nivelul fiecărui strat (grupe). Stratul (grupa) poate fi: creată de cercetător sau naturală. Eşantionarea stratificată poate fi realizată în trei moduri: a) eşantion tipic simplu - acelaşi număr de unităţi, indiferent de ponderea fiecărei grupe în colectivitate; b) eşantion tipic proporţional - numărul de unităţi este în funcţie de proporţia grupelor omogene; c) eşantion tipic optim - se va ţine seama de gradul de dispersie pentru fiecare grupă omogenă în parte. 3) Definirea eşantionului a) Alegerea şi definirea unităţilor folosite în eşantionare Definirea unităţilor de eşantionare (de anchetă) presupune cunoaşterea naturii şi a modului de organizare a unităţilor în cadrul populaţiei. Unităţile de eşantionare pot fi:  unităţi simple (de exemplu: individul), caz în care definirea este simplă;  unităţi complexe (de exemplu: familia), caz în care trebuie să se cunoască modul de organizare pentru a asigura alegerea corectă a unităţilor. Într-o cercetare prin anchetă (sondaj) pot fi întâlnite două noţiuni pentru termenul unitate:  unitate de observare (U.O.) – este „acel ceva” pe care încercăm să o/îl cunoaştem, despre care se strânge efectiv informaţia; 106

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

 unitate de eşantionare (U.E.) – este unitatea desemnată, în procesul de eşantionare, să răspundă la întrebări, atunci când ea diferă de unitatea de observare. Ex: anchetă cu privire la imobil (locuintă) U.O. este locuinţa; U.E. este individul selectat şi întrebat cu privire la subiectul anchetei (locuinţa). b) Alegerea eşantionului presupune: - alegerea procedeelor de extragere a unităţilor de eşantionare; - alegerea gradului de reprezentativitate; - alegerea mărimii eşantionului. 7.4. TEHNICILE DE LUCRU SPECIFICE METODEI ANCHETEI Tehnicile de lucru specifice metodei anchetei sunt: 

Chestionarul: poştale şi directe;



Interviul: formal şi nonformal. Chestionarul poştal (corespondenţă fizică sau electronică) este cel mai

comod din punct de vedere al administrării dar şi cel mai ineficient. Are următoarele avantaje: - nu necesită operatori (persoane care să le aplice); - se obţin multe informaţii; - subiecţii răspund după momente de meditaţie liberă; - pot fi completate individual sau în grup; - sunt comode. Ca dezavantaje putem enumera: - nu pot avea decât întrebări simple, uşor de înţeles (nu există posibilitatea de a fi explicate); - întrebările sunt definitive, nu pot fi aprofundate; - întrebările pot fi cunoscute de subiecţi înainte de a da răspuns la fiecare în ordinea lor; 107

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

- oferă posibilitatea unui procentaj mare de nonrăspunsuri; sunt costisitoare. Chestionarul direct se aplică subiectului fie individual fie în grup, de către operator având posibilitatea de a face observaţii în timpul formulării răspunsurilor. Aplicarea chestionarului se poate face în timp limitat sau nelimitat, se folosesc formulare tipărite. Interviul - după modelul de utilizare a întrebărilor, după ordinea lor şi tehnica de formulare, precum şi după nivelul de precizie a înregistrării răspunsurilor, interviului poate fi formal şi nonformal. În interviul formal întrebările primesc răspunsurile în formă standardizată, interviul purtând şi denumirea de interviu standardizat, controlat sau structurat. Interviul nonformal are următoarele variante – ghidat, conversaţie, nedirecţionat. Interviul nonformal permite schimbarea ordinii întrebărilor şi chiar a formulării lor, precum şi adăugarea altor întrebări pe parcursul desfăşurării interviului. 7.5. ETAPELE UNEI CERCETĂRI CARE FOLOSEȘTE METODA ANCHETEI,

PRELUCRAREA

DATELOR,

ALCĂTUIREA

CHESTIONARULUI ȘI FORMULAREA ÎNTREBĂRILOR 7.5.1. Etapele unei cercetări care folosește metoda anchetei În realizarea unei cercetări prin intermediul metodei anchetei se desprind mai multe etape structurale care asigură reuşita şi caracterul ştiinţific, acestea sunt (Epuran, 2005): 1) Precizarea problemei şi stabilirea obiectivelor de urmărit; 2) Stabilirea populaţiei (eşantionului) asupra căruia se aplică ancheta; 3) Pregătirea instrumentelor de anchetă; 4) Efectuarea anchetei „pilot” (de probă) şi introducerea corecturilor în planul de anchetă; 5) Efectuarea anchetei propriu-zise; 6) Centralizarea rezultatelor (tabelarea); 108

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

7) Prelucrarea, analiza rezultatelor şi interpretarea rezultatelor; 8) Redactarea concluziilor finale şi a recomandărilor teoretice şi practice. În alcătuirea chestionarului sau a ghidului de interviu se parcurg mai multe etape, ultima constituind-o ancheta pilot. De asemenea, se iau în considerare următoarele elemente: mulţimea şi varietatea întrebărilor, ordinea de prezentare, gradul de sugestibilitate, structura chestionarului, modalităţi de prezentare. Alcătuirea chestionarului presupune o bună precizare a obiectivelor cercetării şi apoi traducerea acestora în indicatori bine formulaţi. În momentul alcătuirii întrebărilor cercetătorul trebuie să stabilească ce fel de răspunsuri doreşte să obţină, ţinând seama de posibilităţile de prelucrare, de tehnicile de analiză etc. Astfel se pot realiza chestionare: 

închise, care prevăd răspunsuri fixe „da” , „nu”;



alternative, prevăd răspunsuri la alegere din mai multe variante posibile;



deschise, care dau libertatea completă a răspunsurilor. O altă formă de

solicitare a răspunsurilor, utilizată mai ales în

autoevaluarea unor atitudini sau caracteristici este marcarea numerică sau în ordinea de rang a preferinţei. 7.5.2. Efectuarea anchetelor și prelucrarea datelor Condiţiile efectuării anchetei sunt în mare măsură similare atât pentru chestionare, cât şi pentru interviuri. Primele întrebări vor avea un caracter mai larg, lăsând o mai mare latitudine pentru răspunsuri din partea subiecţilor. Trebuie acordată o mare atenție momentului de aplicare a unui chestionar sau interviu, mai ales când acestea sunt aplicate la locul de muncă a persoanei chestionate. Instrumentele anchetei (chestionarul sau interviul) trebuie aplicate în prima jumătate a programului de lucru și în momente lipsite de încordare sau stări psihice speciale. În caz de oboseală, după orele de activitate, se poate întrerupe desfășurarea anchetei.

109

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Prelucrarea datelor obţinute prin metoda anchetei reprezintă o etapă de mare dificultate şi uneori de durată. Prelucrarea datelor cuprinde patru faze (Epuran, 2005): 1) Verificarea - când fiecare chestionar este examinat de specialişti pentru a se controla modul de completare, exactitatea, uniformitatea; 2) Codificarea şi clasificarea - este operaţie prin care chestionarele se aduc la aceleaşi proporţii, astfel încât să se poată manipula; 3) Crearea unei baze de date (tabelarea) se poate efectua în Excel, SPSS şi prezintă toate datele necesare în analiza statistică; 4) Analiza - se realizează, pe de o parte, în formă necantitativă, prin evaluare globală. Ea este urmată de analiza statistică (cantitativă), cuprinzând „descrierea” statistică: distribuţii, procentaje, medii, dispersii, coeficienţi de corelaţie, estimări ale populaţiei, erori de eşantionare etc. Ultima formă a analizei logice va căuta să stabilească modul în care poate fi testată ipoteza/ipotezele (confirmate sau infirmate) și, de asemenea, se va scoate în evidenţă datele noi ce îmbogăţesc domeniul de investigare. 7.5.3. Alcătuirea chestionarului sau a interviului Unul dintre cele mai mari neajunsuri ale unui studiu sociologic este faptul că cercetătorul trebuie să îşi construiască singur instrumentul de cercetare, a cărui utilizare este limitată la obiectul studiului în cauză şi la momentul respectiv. În acestă idee putem vorbi de câteva aspecte definitorii:  necesitatea de a alcătui de fiecare dată un nou instrument de lucru - în cazul nostru stabilirea itemilor chestionarului sau a interviului;  necesitatea verificării prealabile a chestionarului sau a interviului (ancheta pilot);  nesiguranţa asupra validităţii şi a fidelităţii, ceea ce poate duce la contestarea calităţii rezultatelor cercetării;

110

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

 dificultăţi care apar de fiecare dată când se urmăreşte compararea rezultatelor obţinute de doi cercetători . Structura unui chestionar sau a unui interviu În alcătuirea chestionarului sau a inteviului putem întâlni mai multe categorii de întrebări (Chelcea, 2010): - introductive sau de contact; - de trecere la subiect sau tampon; - întrebări filtru sau întrebări bifurcate; - întrebări de referinţă sau la subiect; - de control; - întrebări de identificare. Primele întrebări (introductive) au rolul de a da subiectului încredere în anchetator şi în el însuşi. Astfel, prima întrebare nu se referă la date personale, intime sau informaţii complicate. Mulţi specialişti afirmă că prima întrebare a unui chestionar să fie închisă (să ofere răspunsuri de DA, NU, NU STIU). Este considerată o greşeală în alcătuirea unui chestinar atunci când primele întrebări sunt de identificare a respondentului, cu întrebări care scot la suprafaţă aspecte sau evenimente neplăcute din viaţa acestuia. Întrebările de trecere realizează transferul la aspectele de referinţă a chestionarului. Ele duc la concentrarea subiectului asupra problemelor ce urmează a fi discutate. Întrebările filtru/bifurcate separă subiecţii în diferite categorii, opresc trecerea unor categorii de subiecţi la anumite întrebări. Astfel, subiecţii care au dat un anumit răspuns, vor trece la întrebarea X sau li se va solicita opinia la itemul următor. Altfel spus, direcţionează cele două sau mai multe categorii de subiecţi, identificaţi prin prisma întrebării filtru, în conținutul chastionarului sau intreviului. Întrebările de bază ale unui chestionar sau intreviu reprezintă încercarea cercetătorului de a obţine informaţiile necesare îndeplinirii obiectivelor studiului. Se acordă o mare atenţie în formularea acestor întrebări, având în vedere că, de 111

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

obicei, subiecţii sunt voluntari, anonimi şi nu de puţine ori tratează cu superficialitate aspecte importante pentru rezultatele studiului. Întrebările de control reprezintă o categorie specială de itemi în alcătuirea unui chestionar sau interviu şi verifică fidelitatea şi consistenţa opiniilor formulate de respondenți la punctele de referinţă. Întrebările de identificare se referă la câteva elemente generale, în special axate pe aspecte demografice: genul, vârsta, ocupație, situaţie socială etc. Aceşti itemi pot conduce la identificarea unor categorii de subiecţi. După cum se poate observa în structura unui chestionar sau interviu întrebările au o ordine logică și o relaţie de interdependenţă. Formularea întrebărilor Formularea întrebărilor trebuie să fie: simplă; clară; fără înflorituri stilistice; corect din punct de vedere gramatical; să respecte topica frazei sau a propoziţiei. Utilizarea negaţiilor sau a negării negaţiilor (Exemplu: Nu consideraţi că nu s-a făcut suficientă publicitate activităţilor de loisir?) va conduce la dificultăţi în interpretarea răspunsurilor. De asemenea, utilizarea afirmaţiilor în construirea itemilor poate influenţa răspunsul, determinând întrebări tendenţioase, ceea ce poate duce la vicierea rezultatelor cercetării. Pentru a obţine rezultate cât mai fidele şi veridice trebuie realizată o alternanţă între întrebările închise (cu răspunsuri oferite) şi cele deschise. De asemenea întrebările închise scot din impas subiecţii (la o întrebare care se referă la venitul financiar lunar se pot oferi răspunsuri cu categorii de venituri: între 1300 și 1799; între 1800 și 2299; între 2300 și 2800; peste 2800), dau posibilitatea cuantificării precise a răspunsului. Formularea întrebărilor trebuie să ţină cont de nivelul de pregătire a subiecţilor, de gradul lor de implicare în domeniu abordat.

112

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

REZUMAT, TEME, REFERINȚE BIBLIOGRAFICE - CURSUL 7 REZUMAT  Definiții Ancheta este un studiu extensiv destinat să surprindă sub formă statistică, frecvenţa unor însuşiri sau variabile caracteristice (interese, atitudini, opinii, opţiuni) la nivelul unor populaţii (Neculau, coord., 2003). Ancheta este o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul opiniilor,

atitudinilor,

motivaţiilor,

aspiraţiilor,

într-un

cuvânt

asupra

subiectivităţii umane, dar nu se opreşte doar la ele (Chelcea, coord., 2008). Cercetarea prin sondaj (anchetă) este o metodă (de cercetare, statistică) de cunoaştere a unei populaţii pe baza datelor înregistrate numai asupra unei părţi reprezentative, numită eşantion, extrasă din populaţie (Jaba, 2002)..  Delimitarea termenilor anchetă și sondaj Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice. El este definit ca o metoda statistică de stabilire, pe baza eșantionării, a stratificării, a opiniilor în raport cu diferite variabile socio-demografice ale populatiei studiate (Drăgan, 2007). Sondajul este un fel de anchetă pură și rapidă. În cadrul său se aplică doar instrumente de ancheta (chestionare, ghiduri de interviu), fapt care permite colectarea rapidă de informații dintre cele mai variate. Sondajul se oprește la date de ordin subiectiv (opinii, aspirații, motivații etc.), fără să-și propună confruntarea acestora cu faptele, cu fenomenele obiective care le determină și eventualele corecții care se impun ca urmare a acestei confruntări. Vizează cu precădere studiul opiniilor, fără corectarea lor prin informații colectate cu alte tehnici și metode de cercetare.  Populația și eșantionul cercetării Populaţia cercetării reprezintă ansamblul unităţilor componente ale unei colectivităţi care face obiectul cercetării statistice (Jaba, 2002). 113

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Eşantionul cercetării reprezintă un subansamblul de unităţi extrase dintr-o colectivitate (numită populaţie) pe care dorim să o cunoaştem (Jaba, 2002). Poate avea şi următoarele denumiri: mostră, populaţie observată. Deci este: colectivitatea parţială extrasă din colectivitatea totală în scopul analizei şi interpretării diverselor variabile prin intermediul diferitelor metode de cercetare.  Eșantionarea și principiile de eșantionare Eşantionarea reprezintă delimitarea statistică a unei colectivităţi pe care vrem să o cunoaştem şi obţinerea unui eşantion reprezentativ (Jaba, 2002). Principiul alegerii aleatoare (probalistice) presupune extragerea unităţilor eşantionului din colectivitatea totală în mod aleator, după jocul hazardului” (Jaba, 2002). Procedee de eşantionare - pe principiul alegerii aleatoare: a) Procedeul eşantionării aleatoare cu revenire; b) Procedeul eşantionării aleatoare fără revenire; c) Procedeul eşantionării mecanice: • varianta pasului de numărare sau a fracţiei de selecţie N/n; • varianta tabelelor cu numere aleatoare. Principiul alegerii raţionale (nealeatoare) constă în „selecţia gândită” a fiecărei unităţi ce urmează să intre în eşantion, după un criteriu prestabilit, atunci când acesta apare ca fiind raţional şi util (Jaba, 2002). Eşantionare raţională este atunci când nu se include un mecanism de selecţie aleatoare a indivizilor, adică, este cunoscută probabilitatea de selecţie a lor. Unităţile se extrag după un criteriu „prestabilit” (ales) de anchetator. Dezavantajul principal al acestui tip de eşantionare este caracterul subiectiv al alegerii unităţilor. Calitatea datelor depinde decisiv de priceperea anchetatorului. Cel mai cunoscut tip de sondaj nealeator este sondajul pe cote (straturi sau grupe). Eşantionare stratificată se organizează atunci când se cunoaşte structura unei colectivităţi. 114

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

Eşantionarea stratificată poate fi realizată în trei moduri: 1) eşantion tipic simplu - acelaşi număr de unităţi, indiferent de ponderea fiecărei grupe în colectivitate; 2) eşantion tipic proporţional - numărul de unităţi este în funcţie de proporţia grupelor omogene; 3) eşantion tipic optim - se va ţine seama de gradul de dispersie pentru fiecare grupă omogenă în parte.  Tehnicile de lucru specifice metodei anchetei • Chestionarul: poştale şi directe; • Interviul: formal şi nonformal.  Alcătuirea chestionarului Presupune o bună precizare a obiectivelor cercetării şi apoi traducerea acestora în indicatori bine formulaţi. În momentul alcătuirii întrebărilor cercetătorul trebuie să stabilească ce fel de răspunsuri doreşte să obţină, ţinând seama de posibilităţile de prelucrare, de tehnicile de analiză etc.

.

 Prelucrarea datelor obținute prin metoda anchetei Prelucrarea datelor cuprinde patru faze (Epuran, 2005): 1) Verificarea; 2) Codificarea şi clasificarea; 3) Crearea unei baze de date (tabelarea) se poate efectua în Excel, SPSS; 4) Analiza - se realizează, pe de o parte, în formă necantitativă, prin evaluare globală. Ea este urmată de analiza statistică (cantitativă).  Alcătuirea chestionarului sau a interviului În alcătuirea chestionarului sau a inteviului putem întâlni mai multe categorii de întrebări (Chelcea, 2010): - introductive sau de contact;

- de trecere la subiect sau tampon;

- întrebări filtru sau întrebări bifurcate;

- întrebări de referinţă sau la subiect;

- de control;

- întrebări de identificare.

115

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

TEME (posibile subiecte pentru examen) 1) Definiți metoda anchetei și prezentați care sunt instrumentele de lucru. 2) Care este diferența dintre anchetă și sondajul de opinie? 3) Definiți populația cercetării. Dați un exemplu. 4) Definiți eșantionul cercetării. Dați un exemplu. 5) Definiți eșantionarea și prezentați care sunt principiile de eșantionare. 6) În ce constă eșantionarea aleatoare cu revenire? 7) În ce constă eșantionarea aleatoare fără revenire? 8) În ce constă eșantionarea aleatoare cu folosirea pasului de numărare? 9) Prezentați eșantionarea rațională stratificată. În câte moduri poate fi realizată? 10) Ce este chestionarul? Câte tipuri de chestionare știți? 11) Ce este interviul? Câte tipuri de interviuri cunoașteți? 12) Care sunt etapele unei cercetări care folosește metoda anchetei? 13) Prelucrarea datelor, obținute prin metoda anchetei, are patru faze, care sunt acestea? 14) Câte tipuri de întrebări cunoașteți care pot fi folosite în alcătuirea unui chestionar sau a unui interviu? REFERINȚE BIBLIOGRAFICE 1) Chelcea, S. coord. (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. Ediția a II-a, Iași: Editura Polirom. 2) Chelcea, S. (2010). Cum să redactăm o lucrare de licentă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Ediţia a IV-a, Bucureşti: Editura Comunicare.ro. 3) Drăgan, I. (2007). Comunicarea. Paradigme și teorii. București: Editura Rao. 4) Epuran, M. (2005). Metodologia cercetării activităților corporale. Exerciții fizice, Sport, Fitness. București: Editura FEST. 5) Jaba, E. (2002). Statistica. Ediţia a III-a, Bucureşti: Editura Economică. 6) Neculau, A. coord. (2003). Manual de psihologie socială, Iași: Editura Polirom. 116

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

BIBLIOGRAFIE 1) Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” (1998). Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Ediția a II-a, București: Editura Univers Enciclopedic. 2) Adler, P. A., Adler, P. (1994). Observational techniques. In N. K. Denzin & Y. S. Lincoln (Eds.), Handbook of qualitative research, pp. 377-392, Sage Publications, Inc. 3) Adler, P. A., Adler, P. (1995). The demography of ethnography. Journal of Contemporary Ethnography, 24(1), pp. 3-29. doi:10.1177/089124195024001001. 4) Apostol, P., Banu, I. (1978). Dicționarul de filozofie. București: Editura Politică. 5) Ariès, P. (1997). Timpul istoriei. București: Editura Meridiane. 6) Aron, R. (1997). Introducere în filozofia istoriei. București: Editura Humanitas. 7) Barbey, A.K., Barsalou, L.W. (2009). Reasoning and Problem Solving: Models. Encyclopedia of Neuroscience, 8, pp. 35-43. 8) Bălăceanu-Stolnici, C. (1997). Cunoaștere și știință. Constanța: Editura Fundației „Andrei Șaguna”. 9) Bejan, P. (2004). Hermeneutica prejudecăților. Iași: Editura Fundaţiei AXIS. 10) Bontaș, I. (2008). Tratat de pedagogie. București: Editura All. 11) Campbell, D. T. (1975). Degrees of Freedom and the Case Study. Comparative Political Studies, 8(2), pp 178-193. https://doi.org/10.1177/001041407500800204. 12) Cerghit, I. (2006). Modele de învățământ. Ediția a IV-a, Iași: Editura Polirom. 13) Chelcea, S. coord. (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. Ediția a II-a, Iași: Editura Polirom. 14) Chelcea, S. (2010). Cum să redactăm o lucrare de licentă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane. Ediţia a IV-a, Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

117

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

15) Chiscop, L. (2020). Hermeneutica în contextul cercetării epistemologice din sfera disciplinelor umanistice. Revista Științifică a Universității de Stat din Moldova, 4(134), pp. 62-67. http://doi.org/10.5281/zenodo.3984959. 16) Crăciun, C. (2015). Metode şi tehnici de cercetare. Bucureşti: Editura Universitară. 17) Creswell, J. W. (2013). Steps in Conducting a Scholarly Mixed Methods Study. DBER Speaker Series, 48, pp. 5-54. https://digitalcommons.unl.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1047&context=dbersp eakers 18) Diehl, M., Stroebe, W. (1987). Productivity Loss In Brainstorming Groups: Toward the Solution of a Riddle. Journal of Personality and Social Psychology, 53(3), pp. 497-509. doi:10.1037/0022-3514.53.3.497. 19) Diehl, M., Stroebe, W. (1991). Productivity loss in idea-generating groups: Tracking down the blocking effect. Journal of Personality and Social Psychology, 61(3), pp. 392-403. https://doi.org/10.1037/0022-3514.61.3.392. 20) Drăgan, I. (2007). Comunicarea. Paradigme și teorii. București: Editura Rao. 21) Epuran, M. (2005). Metodologia cercetării activităților corporale. Exerciții fizice, Sport, Fitness. București: Editura FEST. 22) Fetters, M. D., Curry, L. A., Creswell, J. W. (2013). Achieving Integration in Mixed Methods Designs-Principles and Practices. Health Services Research, 48(6pt2), pp. 2134-2156. doi:10.1111/1475-6773.12117. 23) Furnham, A., Yazdanpanahi, T. (1995). Personality differences and group versus individual brainstorming. Personality and Individual Differences, 19(1), pp. 73-80. doi:10.1016/0191-8869(95)00009-u. 24) Gigerenzer, G., Gaissmaier, W. (2011). Heuristic decision making. Annu. Rev. Psychol. 62, pp. 451-482. doi: 10.1146/annurev-psych-120709-145346. 25) Guțu, V. (2013). Axiomatica în educație. In: Integrare prin cercetare și inovare. Ştiinţe sociale, pp. 61-63.

118

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

26) Howell, M., Prevenier, W. (2001). From Reliable Source: An Introduction to Historical Methods. Ithaca, NY: Cornell University Press, ISBN: 0-8014-8560-6. 27) Jaba, E. (2002). Statistica. Ediţia a III-a, Bucureşti: Editura Economică. 28) Kent, S., Garraghan, G. J., Delanglez, J. (1947). A Guide to Historical Method. The

Mississippi

Valley

Historical

Review,

34(1),

pp.

139-142.

doi:10.2307/1896000. 29) Kohn, N. W., Smith, S. M. (2010). Collaborative fixation: Effects of others’ ideas on brainstorming. Applied Cognitive Psychology, 25(3), pp. 359-371. doi:10.1002/acp.1699. 30) Marcu, F., Maneca, C. (1978). Dicţionar de neologisme. Bucureşti: Editura Academiei. 31) Marcus, S. (1988). Ideii contemporane. Provocarea științei. București: Editura Politică. 32) Mărgineanu, N. (1968). Natura științei. București: Editura Științifică. 33) Moustakas, C. (1990). Heuristic research. Design, Methodology and Applications. London: Sage Publications, The International Professional Publishers. 34) Neculau, A. coord. (2003). Manual de psihologie socială, Iași: Editura Polirom. 35) Osborn, A. F. (1957). Applied imagination. (rev. ed.) New York: Scribner. 36) Patton, M. Q. (2002). Qualitative Research & Evaluation Methods. 3rd Edition, Thousand Oaks, California: Sage Publications. 37) Peretz, H. (2003). Metodele în sociologie. Observația. Iași: Institutul European (traducere de Gavriluță, C.). 38) Raab, M., Gigerenzer, G. (2015). The power of simplicity: a fast-and-frugal heuristics approach to performance science. Front. Psychol, 6:1672, pp 1-6.

doi:

10.3389/fpsyg.2015.01672. 39) Robson, C. (2002). Real World Research: A Resource for Social Scientists and Practitioner-Researchers. 2rd Edition, Oxford: Blackwell Publishers Ltd. 119

Metode de cercetare în știința sportului și educației fizice - note de curs - specializarea EFS

40) Robson, D. C. (2000). Stereotypes and the female politician: A case study of Senator Barbara Mikulski. Communication Quarterly, 48(3), pp. 205-222, DOI: 10.1080/01463370009385593. 41) Schramm, W. (1971). Notes on Case Studies of Instructional Media Projects. Institute of Education Sciences, p. 43, https://eric.ed.gov. 42) Sfetcu, P. (2010). Axiomatica și știința de tip matematic. Revista Română de Informatică și Automatică, 20(3), pp. 13-32. 43) Sharp, C. A. (2003). Qualitative Research and Evaluation Methods. 3rd Edition,

Evaluation

Journal

of

Australasia,

3(2),

pp.

60-61.

doi:10.1177/1035719x0300300213. 44) Siau, K.L. (1995). Group Creativity and Technology. The Journal of Creative Behavior, 29(3), pp. 201-216. doi:10.1002/j.2162-6057.1995.tb00749.x. 45) Stake, R. E. (1994). Case Study: Composition and Performance. Bulletin of the Council for Research in Music Education, No. 122, Qualitative Methodologies in Music Education Research Conference, pp. 31-44, Published By: University of Illinois Press. https://www.jstor.org/stable/40318653. 46) Yin, R.K. (2003). Applications of Case Study Research. 2rd Edition, Thousand Oaks, California: Sage Publications. 47) Yin, R. K. (2005). Studiul de caz. Designul, analiza și colectarea datelor. Iași: Editura Polirom. 48) Zaiţ, D., Spalanzani, A. (2006). Cercetarea în economie şi management. Repere epistemologice şi metodologice. Bucureşti: Editura Economică.

120