CURS 1 Metode de Cercetare [PDF]

Zitiervorschau

Conf. univ. dr. Angela Bogluţ CURS 1

 

paradigmă, metodologie, 

metodă,



tehnică

Reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care este percepută realitatea, un set de informaţii care descriu realitatea sau reprezintă o modalitate de înţelegere a ei. Paradigma ca explicaţie generală asupra lumii poate fi cu tentă pozitivistă (cantitativ-descriptivă) sau cu tentă comprehensivă (cantitativ-explicativă). De aici rezultă următoarea clasificare: - paradigme care stau la baza interpretărilor pozitiviste; - paradigme care stau la baza interpretărilor comprehensive; - paradigme pozitiviste care stau la baza teoriilor pozitiviste şi neopozitiviste; - paradigme interpretative, care subsumează abordările de tip fenomenologic, psihanalitic şi comprehensiv; - paradigme critice, care se aplică în abordările sociologice, feministe şi marxiste.

Definiţia 1: Metodologia este modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular; include informaţiile teoretice adiacente temei şi metode pentru verificarea acesteia. În acest caz, fiecare cercetare are o metodologie distinctă. Definiţia 2: Metodologia în ştiinţele sociale are două laturi: analiza critică a activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi. Lazarsfeld (1969) formula o altă definiţie, arătînd că metodologia are şase obiective principale: delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate, sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică şi formalizarea raţionamentelor finale.

Metoda este definită ca fiind modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi transformare a realităţii obiective (S. Chelcea, 2001). Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor folosite într-o cercetare pentru culegerea şi prelucrarea datelor. Clasificarea metodelor se poate face după mai multe criterii:   

După criteriul temporal, După criteriul reactivităţii, După criteriul numărului de unităţi sociale luate în studiu

După criteriul temporal, se descriu metode transversale şi metode longitudinale. Metodele transversale urmăresc descoperirea relaţiilor dintre laturile, aspectele, fenomenele şi procesele socio-umane la un anumit moment dat. În această categorie se încadrează observaţia, testele, ancheta (pe bază de chestionar şi pe bază de interviu). Atenţie! Testele nu permit predicţia!

Metodele longitudinale studiază evoluţia fenomenelor în timp; în această categorie se încadrează studiul de caz, biografia, studiul panel etc. Aceste metode permit o oarecare predicţie făcută cu prudenţă şi nu pe termen foarte îndelungat.

După criteriul reactivităţii, adică al gradului de intervenţie al cercetătorului asupra obiectului de studiu, se disting: metode experimentale în care psihologul intervine provocînd producerea unor fenomene, metode cvasi-experimentale (ancheta, sondajul de opinie), în care psihologul nu intervine activ, dar este prezent, ceea ce poate duce la o modificare a răspunsurilor (apariţia aşa-numitelor "răspunsuri dezirabile"); metode de observaţie, în care psihologul nu este prezent faţă în faţă cu participanţii (studiul documentelor sociale, observaţia indirectă), situaţie în care comportarea participanţilor este absolut liberă, spontană.

După criteriul numărului de unităţi sociale luate în studiu (numărul de subiecţi), se disting: metode statistice, care presupun investigarea unui număr mare de subiecţi (aproximativ 1000-1500, minimum 50): anchete sociodemografice, chestionare de opinie etc; şi metode (analize) cazuistice, care presupun studiul integral al cîtorva unităţi sau fenomene (biografia, monografia, studiul de caz).

Tehnica psihologică reprezintă un demers operaţional al abordării. Ex: ancheta reprezintă o metodă, iar tehnica aleasă în cadrul acestei metode poate fi chestionarul sau interviul. Procedura se referă la modalitatea concretă de culegere a datelor: creion şi hîrtie, reportofon, cameră video, etc.

Succesul cercetărilor empirice asupra comportamentului uman individual sau de grup presupune luarea în considerare a trei principii metodologice. După S. Chelcea (2001), aceste principii sunt: (1) principiul unităţii teoretic-empiric (2) principiul unităţii înţelegere (comprehensiune) - explicaţie (3) principiul unităţii cantitativ-calitativ Conform principiului unităţii teoretic-empiric, în cercetarea ştiinţifică cunoştinţele teoretice ghidează activitatea empirică, activitatea de cercetare concretă; pe de altă parte, datele obţinute prin activitatea de cercetare conferă valoare de adevăr teoriilor.

Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege de ce apare sau se desfăşoară un anumit comportament nu este acelaşi lucru cu a-l explica. Putem înţelege intuitiv cauzele care duc la apariţia unor fenomene sociale, dar aceste acte de înţelegere nu garantează obiectivitatea concluziilor noastre. Explicarea unui fapt social presupune descrierea şi definirea unor argumente concrete care să justifice apariţia şi dezvoltarea unor fenomene sociale. Aşadar, explicaţia ştiinţifică presupune o analiză de profunzime a comportamentului uman, şi nu doar o simplă intuiţie. Principiul unităţii cantitativ-calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice, specific cantitative, şi a celor cazuistice, specific calitative.

Din punct de vedere epistemologic, cercetarea cantitativă se supune paradigmei pozitiviste, conform căreia evenimentele, faptele, informaţiile care decurg din observaţii şi experimente pot fi analizate obiectiv. Pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului, o conduită externă care reproduce ad integrum trăirile sale psihice interne. Această realitate externă (comportamentul uman) poate fi măsurat de către cercetători într-un mod absolut obiectiv. Subiectivitatea inerentă poate fi eliminată prin concordanţa observaţiei: dacă există trei persoane care ajung la aceeaşi concluzie despre caracteristicile unui comportament, eroarea de evaluare este nulă. Cercetările cantitative, prin caracteristicile metodelor pe care le utilizează şi prin analiza matematico-statistică a datelor obţinute, conduc la adevăruri sau informaţii care pot fi generalizate. Explicarea unui fenomen social trebuie să se obţină pe calea unui experiment; construirea teoriilor urmează o cale bine definită, se utilizează concepte şi proceduri formale cunoscute, astfel încît rezultatele să poată fi verificate de alţi cercetători prin utilizarea aceleiaşi metodologii. Demersul logic utilizat în cercetările cantitative este deducţia

Cercetarea calitativă se supune paradigmei comprehensive, conform căreia psihicul uman nu este integral prezent în comportamentul manifest; această perspectivă admite teza independenţei între conduita de măsurat şi realitatea ei obiectivă. În plus, conform acestei paradigme, obiectivitatea cercetării este o iluzie: măsurăm ce ni se oferă. Ştiinţele socio-umane trebuie să ţină cont şi de persoana cercetată, de faptul că trăsăturile ei de personalitate pot influenţa şi chiar perturba rezultatele cercetării. Pentru a îndrepta neajunsul capacităţii de a fi obiectiv, el propune validarea de semnificaţie, specifică paradigmei comprehensive. Validarea de semnificaţie se obţine printr-o analiză obiectivă şi critică a datelor intermediare şi finale ale unei cercetări de către un grup de specialişti sau chiar de către participanţii la cercetare, consideraţi "persoane neutre" în raport cu cercetătorul. Rezultatele unei cercetări comprehensive nu pot fi generalizate şi nici nu-şi propun acest scop. Ele duc la o explicare de profunzime a unui segment de comportament.

Un prim pas al cercetărilor empirice presupune doar schiţarea unui model de cercetare ce presupune să definim mai întai comportamentele pe care vrem să le evaluăm, să precizăm unde, cand şi cum putem măsura aceste comportamente. De asemenea, ne vom gandi la modalităţile de prelucrare a informaţiilor obţinute şi la modurile de analiză a acestor rezultate. Modelul de cercetare diferă în funcţie de natura şi scopul acesteia şi de metodele pe care vrem să le utilizăm. Orice cercetare obligă la cateva decizii: - ce tip de abordare este mai bun pentru situaţia socială pe care vrem să o evaluăm (cantitativ, calitativ sau mixt); - caracteristicile populaţiei pe care urmează să lucrăm: care sunt subiecţii, cîţi sunt aceştia; pentru o cercetare cantitativă stabilim numărul şi caracteristicile subiecţilor înainte de a debuta cercetarea; pentru o cercetare calitativă, numărul subiecţilor nu este ferm stabilit de la început, avem doar o ţintă, un număr aproximativ; - o altă decizie ţine de metodele utilizate; - se stabileşte echipa de cercetare: numărul de specialişti, specialitatea lor, dacă se vor folosi operatori sau nu; - se obţine acceptul unei instituţii şi a participanţilor.

Scopurile unui model de cercetare: 1. Să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maxim a posibilelor pierderi financiare şi de timp. 2. Să asigure ordinea activităţilor, a operaţiilor, astfel încît nici un scop urmărit să nu fie omis sau să fie urmărit într-un moment nepotrivit. 3. Să prevină distorsiunile de informaţie şi erorile de lucru. Modelul unui ciclu de cercetare, după Beaugrand (1993) presupune cinci paşi: (1) enunţarea problemei de cercetare; (2) formularea planului de cercetare; (3) culegerea de informaţii; (4) analiza şi interpretarea informaţiilor culese; (5) reformularea enunţurilor teoretice iniţiale în funcţie de rezultatele obţinute la sfîrşitul activităţii.

1. Enunţarea problemei de cercetare În general, o problemă apare ca urmare a unui gol de informaţie. Această lipsă de informaţie este primul pas în formularea temei, a problemei de care ne vom ocupa. Precizarea clară a obiectivelor cercetării se face însă doar ca urmare a unei activităţi de documentare. Activitatea de documentare precizează ce studii şi informaţii mai există despre tema respectivă. De asemenea, tot prin documentare ne putem fixa modalităţile de abordare a problemei, metodele etc. În această etapă, observaţia nestructurată (de tip calitativ) ne poate fi de folos, pentru că permite obţinerea unui inventar complet a tuturor posibilităţilor sub formă de întrebări. La finalul acestei etape se pot formula ipotezele de cercetare, şi anume ipotezele teoretice.

2. Formularea planului de cercetare Presupune traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice, fixarea locului cercetării şi a grupului de cercetat, alegerea metodelor, verificarea oportunităţii utilizării acestora şi operaţionalizarea conceptelor. În cercetarea de tip cantitativ, această operaţionalizare este absolut necesară, deoarece ea permite definirea cu acurateţe a variabilelor utilizate. Exemplu de operaţionalizare: conceptul de "responsabilitate" include următoarele trăsături: stabilitate în acţiune, constanţă comportamentală, fidelitate, capacitate de concentrare. Operaţionalizarea a fost definită (1962) ca fiind o reţetă care presupune trei paşi: - selecţia indicatorilor; - cuantificarea variabilelor (stabilirea valorilor pe care le pot lua indicatorii); - identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex: fidelitatea poate lua valori de la 1 la X).

2. Formularea planului de cercetare Reguli ale operaţionalizării conceptelor: a) Regula relevanţei empirice: indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe care îl măsoară; b) Regula adecvării empirice: indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura toate feţele conceptului; c) Regula cuantificării: valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor şi variabilelor trebuie să aibă capacitatea de a respecta constant aceleaşi proceduri. Căile de selecţie a indicatorilor: studii exploratorii, analiza definiţiilor, apelul la propria experienţă.

2. Formularea planului de cercetare În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată neadecvată. Lamneck (1988) explică de ce operaţionalizarea este inoperantă în cercetarea calitativă: - nu asigură relaţia abstract-concret, ci este o relaţie abstractă, deoarece un concept este transcris prin alt concept; - este incompletă, deoarece nu poate acoperi toate aspectele conceptului relativ, care este în perpetuă revoluţie; - este subiectivă: determinarea indicatorilor este dependentă de ceea ce înţelege cercetătorul; astfel se explică de ce pentru acelaşi concept există mai multe definiţii. Lamneck vorbeşte şi despre cuantificarea variabilelor: stabilirea unor echivalenţe nu întotdeauna conformă cu realitatea. El concluzionează că operaţionalizarea este o pierdere de timp, pentru că presupune definirea conceptului înainte de a debuta cercetarea, şi astfel vom fi obligaţi să urmăm ceea ce am stabilit dinainte.

3. Culegerea de informaţii se face prin diferite metode, cantitative sau calitative, şi utilizînd diverse tipuri de design. 4. Analiza şi interpretarea informaţiilor culese conduce la generalizări empirice. Analiza şi interpretarea informaţiilor se face la diferite nivele: - comparaţie de medii sau procente, utilizînd testul t Student; - comparare de abateri; - teste statistice. În cazul prelucrării cu ajutorul inferenţelor, corelaţiei, a regresiei, se poate afirma: "Rezultatele obţinute ilustrează efecte sistematice şi nu sunt obţinute la întîmplare"; această afirmaţie este permisă numai în cazul utilizării acestor prelucrări statistice superioare. Interpretarea reprezintă confruntarea relaţiilor dintre variabile, relaţii presupuse prin ipoteză. În unele cazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere de regularităţi, iar din punct de vedere al calculului statistic, o simplă comparare de medie sau procente; alteori ipoteza presupune o inferenţă, explicarea cauzală a unor fenomene, iar rezultatele sunt obţinute în urma unui studiu corelaţional sau de regresie. Interpretarea obligă la confruntarea rezultatelor cu ipoteza iniţială.

5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale se face evaluînd întregul studiu; se stabileşte în ce măsură metodele alese au corespuns ipotezei, care au fost sursele de eroare şi în ce domeniu pot fi generalizate rezultatele obţinute.

Fiind etapa în care se pot propune revizuiri teoretice ale unor modele existente, ea presupune încorporarea datelor de cercetare în teoriile existente, anularea informaţiilor neconcludente (greşite) şi formularea unor noi probleme de cercetare (noi ipoteze). În sfîrşit, după toate aceste etape mai urmează şi etapa de publicare a rezultatelor obţinute, care încheie un ciclu de cercetare şi care presupune o expunere la judecata comunităţii ştiinţifice, judecată care se aplică atît cercetătorului, cît şi instituţiei la care este afiliat. Acest ciclu de cercetare este specific cercetării cantitative.

5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale În cazul cercetării calitative există unele diferenţe: dacă prima etapă, în cazul unei abordări cantitative, presupune specificarea unui obiectiv, formularea unei ipoteze, operaţionalizarea conceptelor, în cercetarea calitativă această etapă obligă la formularea unor obiective mai generale, mai puţin structurate; ipotezele se pot formula şi pe parcursul cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu îşi are rostul în acest caz.

5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale Alte diferenţe între cercetarea cantitativă şi cea calitativă: - dacă în cercetarea cantitativă design-ul este planificat cu multă acurateţe de la debut, ea presupunînd şi o selecţie judicioasă a loturilor de subiecţi şi precizarea metodelor de colectare a datelor şi tipul de prelucrare, în cercetarea calitativă design-ul este cunoscut, dar nu restrictiv; paşii nu sunt fixaţi în ordine absolut riguroasă. - există criterii de selecţie a subiecţilor, dar criteriul de reprezentativitate statistică nu-şi are locul în cercetarea calitativă; - culegerea datelor: dacă într-o abordare cantitativă putem utiliza operatori, într-o analiză calitativă acest lucru nu este permis şi obligatoriu cercetătorul preia informaţia; - analiza datelor: în cercetarea calitativă, aceasta nu este o etapă separată; ea se efectuează pe parcurs, pe măsura apariţiei de noi informaţii, se apreciază dacă ele sunt utile sau nu obiectivului fixat; - interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă (în studiul cantitativ) şi prin generalizare analitică (în studiile calitative).