Cheltuieli Publice Pentru Invatamant - Studiu de Caz [PDF]

Zitiervorschau

Cheltuieli publice pentru invatamant

-Studiu de caz-

Studenta : Specializarea:Administratie publica,anul III ID

Sistemul cheltuielilor publice

Continutul notiunii de cheltuiala publica Intr-o viziune traditionala a finantelor publice, cheltuiala publica are o situatie paradoxala: pe de o parte, i se confera o importanta hotaratoare pornind de la ideea ca ceea ce primeaza sunt cheltuielile si apoi se cauta resurse necesare pentru acoperirea lor. Pe de alta parte insa, in viziunea traditionala asupra finantelor publice nu se regasesc preocupari privind natura cheltuielii publice si influenta acesteia in viata social-economica. In conceptia moderna aupra finantelor publice, cheltuiala publica este cercetata si apreciata in primul rand prin prisma naturii sale; ceea ce conteaza nu este atat marimea ei, cat mai ales efectele pe care le induce in viata social-economica. Finantele moderne delimiteaza notiunea de cheltuiala publica de notiunea de cheltuiala privata. Potrivit unei aprecieri pur juridice, diferenta dintre cheltuiala publica si cea privata este determinata de calitatea autorului. Astfel, toate cheltuielile pe care le face statul in calitate de stat-autoritate sunt cheltuieli publice. Toate celelalte cheltuieli facute in baza unui contract reprezinta cheltuieli private ale statului. Componenţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, cheltuielile publice reprezintă etapa următoare constituirii fondurilor publice şi se referă la distribuirea acestor resurse băneşti către diferite obiective sociale sau economice (reglementate de către programe guvernamentale). Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia utilizării şi repartizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia. Aceste cheltuieli vizează diverse plăţi pentru atingerea obiectivelor conforme politicii statului (servicii publice generale, acţiuni socio-culturale etc.). În funcţie de destinaţia lor, se poate vorbi despre cheltuieli publice (cheltuielile publice) care consuma definitiv o fracţiune a PIB (plătire curente de instituţiile publice) şi despre cheltuieli publice care reprezintă o avansare de PIB (exprimă contribuţia statului la producerea brută de capitol de natură materială sau nematerială).Cheltuielile publice au o natura eterogena. Din perspectiva domeniului în care sunt realizate cheltuielile publice, putem afirma că acestea conţin în structura lor: a) cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat; b)cheltuieli publice ale colectivităţilor locale; c) cheltuieli publice finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat; d) cheltuieli publice ale organismelor internaţionale. Cheltuielile publice totale reprezintă suma cheltuielilor efectuate de tipurile diverse de administraţii publice. Cheltuielile publice totale consolidate cuprind: cheltuieli publice ale administraţiei publice centrale (finanţate de la bugetul de stat, din fondurile securităţii sociale şi fonduri speciale) plus cheltuieli publice ale subdiviziilor politice şi administrative intermediare plus cheltuieli publice ale autorităţilor supranaţionale. Trebuie făcută o distincţie clară între cheltuielile publice şi cele bugetare, acestea din urmă fiind o subcategorie. Cheltuielile publice cuprind în sfera lor: cheltuieli bugetare, cheltuieli din fonduri cu destinaţie specială, cheltuieli extrabugetare şi cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei publice.

Daca sunt judecate dupa efectul lor in viata social-economica atunci aceste cheltuieli ar putea fi ordonate in trei grupe: cheltuieli negative; cheltuieli pozitive; cheltuieli neutre. Cheltuielile negative sunt un consum efectiv si definitiv de venit national si nu au un efect ulterior asupra viitorului PIB. Sunt reprezentate de cheltuielile cu intretinerea aparatului de stat, intretinerea si dotarea armatei, dobanzile platite la imprumuturile externe ale statului etc. Se mai numesc si cheltuieli reale. Cheltuielile pozitive sunt cele realizate atat in domeniul economic cat si dintre cele realizate in domeniul social-cultural, si care au efecte mai indepartate sau mai apropiate asupra cresterii economice. Dintre cele din domeniul economic putem aminti: diverse investitii efectuate de stat, subventionarea anumitor activitati ale agentilor economici etc. In domeniul social-cultural cheltuielile pozitive sunt cele care, intr-un fel sau in altul, influenteaza cresterea economica viitoare , chiar daca efectele lor nu imbraca o forma materiala in viitorul imediat: cheltuielile pentru invatamant sau cele din domeniul sanatatii. Cheltuielile neutre nu reprezinta un consum efectiv de PIB (Produs Intern Brut), dar nu au nici o influenta asupra cresterii ulterioare a acestuia. Aici regasim diferite cheltuieli sociale, dobanzile aferente datoriei publice interne etc.

Aprecierea economica si monetara a cheltuielilor publice Cu toate ca cheltuielile publice pot fi considerate din punct de vedere economic ca fiind pozitive, negative sau neutre, se pune problema daca pot fi considerate total sau partial si ca productive sau rentabile. Timp indelungat notiunile de productivitate si rentabilitate (eficienta) au fost asociate doar cheltuielilor din domeniul privat. In prezent datorita rolului extins al statului si cresterii apreciabile a cheltuielilor publice se pune tot mai insistent problema determinarii caracterului productiv sau neproductiv al diferitelor tipuri de cheltuieli si masurarea eficientei acestora. Ca regula generala, orice cheltuiala, daca vizeaza satisfacerea unei nevoi sociale de natura materiala sau nemateriala, este productiva. Din punct de vedere contabil, productivitatea unei cheltuieli publice rezulta din compararea valorii sociale a utilitatilor oferite de Stat ca autoritate publica, cu valoarea bunurilor si serviciilor consumate de catre acesta. Diferentele in plus sau in minus influenteaza in fiecare tara PIB-ul, in sensul cresterii sau respectiv a scaderii sale. Rentabilitatii cheltuielilor publice este mult mai dificil de apreciat pentru ca aceasta presupune ca ceea ce se obtine sa fie mai valoros decat ceea ce s-a consumat, ori in multe cazuri serviciile publice sunt mult mai costisitoare decat ceea ce se obtine. Mai mult, daca consumul de bunuri si servicii poate fi usor si exact cuantificat, nu acelasi lucru se poate spune si despre efectele activitatii statului, atat ca urmare a defazarii in timp a efectelor fata de eforturi (consumuri), cat si din cauza faptului ca unele servicii ale statului pot fi evaluate intr-un mod foarte diferit (controversat). Orice cheltuiala, privata sau publica, exercita o oarecare influenta asupra circulatiei monetare. De regula, cheltuielile din domeniul privat (vizeaza profitul), desi au influente asupra circulatiei monetare, nu au consecinte inflationiste deoarece o asemenea cheltuiala creeaza utilitati. Cheltuiala publica prin definitie sporeste cererea solvabila si reclama si punerea de moneda in circulatie ducand la cresterea masei monetare. O parte din cheltuielile publice au consecinte inflationiste imediate in sensul ca duc la cresterea cererii solvabile care va depasi oferta, iar echililibrul va fi restabilit prin cresterea preturilor.

Astfel, spre exemplu, toate cheltuielile de functionare ale aparatului de stat pot avea consecinte inflationiste deoarece sporesc cererea solvabila fara sa fi determinat si cresterea ofertei. Anumite cheltuieli publice nu au insa consecinte inflationiste si este vorba, spre exemplu de subventiile acordate pentru sinistrati etc.

Criterii de clasificare a cheltuielilor publice În functie de criteriul institutiei care le efectueaza: 1.cheltuieli publice efectuate de administratiile publice centrale de stat, care pot fi particularizate dupa sursa de finantare în: a. finantate din bugetul de stat (bugetul central de stat, în cazul statelor federative), b. finantate din bugetul asigurarilor sociale de stat, c. finantate din fonduri speciale (bugetare sau extrabugetare); 2.cheltuieli publice efectuate de administratiile publice locale, care, în cazul statelor federative, se regasesc pe doua niveluri ale ierarhiei structurii administrativ-teritoriale: a. efectuate de organele administrativ-teritoriale intermediare (state, provincii, regiuni s.a.), b. efectuate de organele administrativ-teritoriale locale (orase, comune etc.); 3.cheltuieli publice efectuate de organisme/administratii internationale/ supranationale. Unele din aceste cheltuieli pot fi transferuri între componentele sistemului national de bugete. Daca luam drept criteriu includerea sau nu a transferurilor intre componentele sistemului national de bugete în cheltuielile publice, acestea se clasifica în: 1.cheltuieli neconsolidate, care cuprind respectivele transferuri, fiind deci totalul cheltuielilor publice din sistemul national de bugete: TCP = Cc + Ci + Cl, (1.1) unde: TCP = total cheltuieli publice, Cc = cheltuielile publice ale administratiilor publice centrale, Ci = cheltuielile publice ale organelor administrativ-teritoriale intermediare, Cl = cheltuielile publice ale organelor administrativ teritoriale locale; 2. cheltuieli consolidate, care nu cuprind respectivele transferuri: CPC = TCP – T, (1.2) unde: CPC = cheltuieli publice consolidate, T = transferuri între administratiile publice centrale si cele intermediare si locale. Un alt criteriu este in functie de destinatia cheltuielilor publice care genereaza o structura a lor pe doua componente: 1.avans de produs intern brut, reprezentând cheltuieli ale institutiilor publice pentru formarea bruta de capital; 2.consum definitiv de produs intern brut, reprezentând orice alte cheltuieli ale institutiilor publice, numite în mod obisnuit si curente sau de functionare.

Cheltuielile publice pot fi structurate si dupa criteriul sursei formale de finantare: 1.cheltuieli bugetare, finantate din bugetul de stat, din bugetul asigurarilor sociale de stat, din bugetele locale/intermediare sau din bugetele institutiilor publice autonome; 2.cheltuieli finantate din fonduri cu destinatie speciala; 3.cheltuieli extrabugetare, finantate din resurse financiare neincluse în bugetele administratiilor/institutiilor publice; veniturile care se pot constitui ca extrabugetare sunt mentionate sau decurg din prevederi legale; cheltuielile efectuate din aceste venituri sunt stabilite în mod autonom de administratia/institutia publica ce a realizat venituri extrabugetare; atât veniturile, cât si cheltuielile respective sunt definite într-un plan de venituri si cheltuieli extrabugetare si sunt supuse controlului financiar privind legalitatea constituirii/utilizarii lor; 4.cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei publice (în statele în care legea prevede executia bugetului de stat prin Trezoreria publica). Toate aceste patru criterii de structurare a cheltuielilor publice au în vedere continutul lor. Din acest continut rezulta evident deosebirea între cheltuielile publice si cheltuielile bugetare: 1.Sfera cheltuielilor publice o include pe cea a cheltuielilor bugetare, adica acestea din urma sunt parte a celor dintâi si le includ numai pe cele efectuate din bugetul de stat, din bugetele locale/intermediare si din bugetul asigurarilor sociale de stat. Cheltuielile publice le includ pe acestea si, în plus, pe cele efectuate din fonduri extrabugetare, din fondurile autoritatilor/institutiilor internationale/supranationale sau din veniturile proprii obtinute de institutiile publice. 2.Cheltuielile bugetare se efectueaza strict pe baza creditelor bugetare, în timp ce cheltuielile publice se efectueazasi pe baza altor surse financiare decât creditele bugetare. Aceasta înseamna ca efectuarea cheltuielilor bugetare se poate face strict în limita si pe baza aprobarii lor de catre Parlament sau de catre autoritatea intermediara/locala investita de acesta pentru a aproba bugete. Aceasta mai înseamnasi ca efectuarea cheltuielilor bugetare este determinata nu numai de constituirea/existenta resurselor de finantare, ci si, în mod neaparat, de existenta aprobarii din partea organului legislativ pentru efectuarea lor. Varietatea cheltuielilor publice a facut necesara introducerea unor criterii pentru structurarea lor. Necesitatea decurge din nevoile de analiza ante sau postfactum, dar si din cerintele procesului de elaboarare a bugetelor/programelor/planurilor financiare si de definire a indicatorilor bugetari. Clasificatia cheltuielilor publice se poate face pe baza criteriilor de continut, deja mentionate, dar si pe baza unora operationale rezultate din practica financiara, în primul rând bugetara, si din practica statistica a diferitelor state. În prezent sunt uzuale, de asemenea, criterii rezultate din practica si cerintele unor organisme cu vocatie internationala sau mondiala. Principalele criterii de clasificatie operationala sunt: 1. Clasificatia administrativa, bazata pe institutiile prin care se efectueaza cheltuielile publice: minister, departament, judet etc.Motivatia acestei clasificatii rezulta din faptul ca asigura o repartizare a cheltuielilor pe o structura existenta, bine ierarhizatasi care permite identificarea comoda a ordonatorilor de credite, a beneficiarilor si a legaturilor lor „pe verticala”. Dezavantajul rezida în aceea ca structura administrativa sufera modificari relativ dese, ceea ce îngreuneaza analizele comparative în dinamica; de pilda, o comuna/institutie este arondata „azi” unui judet/minister, iar „mâine” altuia, astfel încât dinamica cheltuielilor trebuie ajustata în cazul unei analize a evolutiilor plurianuale.

2. Clasificatia economica presupune doua grupari: A. dupa natura cheltuielii: a)cheltuieli curente sau de functionare, adica acelea care asigura întretinerea activitatii institutiei publice beneficiare, reprezentând consumuri definitive si care anual trebuie reînoite; b) cheltuieli de capital, numite si de investitii, care au în vedere dezvoltarea si modernizarea institutiei beneficiare; B. dupa tipul de cheltuiala: c)cheltuieli privind serviciile publice, care presupun existenta unei contraprestatii aferente, ca de exemplu remunerarea unui serviciu (munca unui functionar, o reparatie efectuata de un depanator), plata unor furnituri etc.; d) cheltuieli de transfer, care nu presupun contraprestatie; ele reprezinta trecerea unor sume de bani de la buget la dispozitia unor:persoane fizice (pensionari, studenti, elevi someri etc.), în care caz cheltuielile au caracter social pentru ca au în vedere sustinerea lor ca indivizi facând parte din categorii sociale defavorizate sau cu handicap;administratii locale (judet, municipiu, oras, comuna), în vederea completarii resurselor lor financiare, în care caz au caracter mixt (si social si economic);altor persoane juridice (institutii, întreprinderi s.a.), sub forma de subventii (de costuri, de export, de restructurare, de redresare financiara etc.), în care caz au caracter economic. 3. Clasificatia functionala, care are în vedere structura de activitate: domenii, ramuri, sectoare, zone, regiuni. Aceasta clasificatie este favorabila realizarii obiectivelor de politica economicasi financiara a statului deoarece permite identificarea unor activitati sau spatii geografice care sunt cele mai recomandabile pentru stimulare/descurajare prin pârghiile fiscala, vamala, a cheltuielilor guvernamentale.

4. Clasificatia financiara are în vedere momentul în care este efectuata cheltuiala si modul în care sunt afectate resursele financiare publice: a)cheltuieli definitive, care se finalizeaza prin plati la scadente certe, astfel încât sting angajarea statului pentru realizarea unui anumit obiectiv; de pilda, plata salariilor angajatilor unui spital public sau virarea unei sume în contul unei lucrari de investitie la o primarie; b) cheltuieli temporare, reprezentând operatiuni de trezorerie, reflectate în conturi speciale, vizând rambursarea unor împrumuturi publice sau regularizarea unor avansuri; c)cheltuieli virtuale, reprezentând cheltuieli care se pot declansa numai conditionat de producerea unui eveniment/risc; de exemplu: garantii de stat (statul va suporta cheltuieli numai în masura în care cel garantat nu îndeplineste anumite clauze/conditii pe care si le-a asumat fata de cel fata de care statul a garantat); de asemenea, cheltuieli din rezerve (din rezerva bugetara, de exemplu, se acorda ajutor financiar unor zone calamitate). 5. Clasificatia ONU, folosita inclusiv de insitutiile sale specializate,poate fi: a) functionala, identificând cheltuielile dupa destinatia lor:servicii publice generale (aparatul si administratia celor trei puteri înstat: legislativ, executiv, jurisdictional),aparare,educatie,sanatate (inclusiv cercetare fundamentala), securitate socialasi bunastare (asistenta, asigurari, protectie, toate de natura sociala),actiuni economice,locuinte si servicii comunale,recreatie, cultura, religie,alte cheltuieli; b) economica, identificând cheltuielile dupa implicarea produsului intern

brut:consum final, formarea bruta de capital (investitii în capital fix,cresterea stocurilor materiale, achizitii de terenuri, active necorporale, transferuri de capital).

Structura cheltuielilor bugetare în România În practica bugetara a României, structura cheltuielilor bugetare, ca parte a celor publice, a cunoscut modificari pronuntate si alerte mai ales dupa 2008. Reformarea economiei si a statului a necesitat si o reforma a bugetului în toate componentele procesului bugetar. Se regasesc în aceasta: reforma fiscala, elemente ale reformei administrative si institutionale, aspecte ale reformei legislative etc. În planul structurii cheltuielilor bugetare, bugetul de stat, asa cum a fost el elaborat pentru anul 2008, include la cheltuieli o structura pe trei criterii. Clasificatia economica grupeaza cheltuielile în capitole, subcapitole, articole si aliniate, ceea ce permite definirea conturilor din contabilitatea publica în masura sa reflecte fidel alocarea fondurilor si executia bugetara. Structura cheltuielilor bugetare, conform acestei clasificatii, se prezinta astfel: I.Cheltuieli curente, din care: 1.Cheltuieli de personal 2. Cheltuieli materiale si servicii 3. Subventii 4. Prime 5.Transferuri, din care: a) consolidabile: de la bugetul de stat catre bugetele locale si fondurile speciale; b)neconsolidabile: burse, alocatii, pensii, ajutoare, indemnizatii,contributii, cotizatii, subventii la unele dobânzi bancare s.a. pentru studenti si elevi copii,IOVR, alte persoane defavorizate/handicapate,organisme internationale etc. 6. Dobânzi aferente datoriei publice 7. Rezerve

II.Cheltuieli de capital III.Împrumuturi acordate IV.Rambursari de credite si plati de dobânzi si comisioane, din care: a) privind creditele externe din care: -rambursari; -plati de dobânzi si comisioane; b) privind creditele interne, din care: -rambursari; -plati de dobânzi si comisioane. Clasificatia functionala grupeaza cheltuielile pe parti, ceea ce permite identificarea sectoarelor de activitate, astfel:

I.Servicii publice generale, în care se include sectorul „Autoritati publice”: Presedintia, autoritatile legislative, cele judecatoresti, cele executive si alte organe ale autoritatilor publice II.Aparare, ordine publicasi siguranta nationala, în care se includ armata, politia, protectia si paza contra incendiilor, jandarmeria, institutiile sigurantei nationale s.a. III. Cheltuieli social-culturale, în care se includ sectoarele „Învatamânt”, „Sanatate”, „Cultura, religie si actiuni pentru activitatea si de tineret” si „Asistenta sociala” IV. Servicii si dezvoltare publica, locuinte, mediu si ape V. Actiuni economice, care includ marile sectoare din economie: industrie, agricultura si silvicultura, transporturi si comunicatii, alte sectoare economice VI. Alte actiuni, în care se includ cercetarea stiintifica s.a. VII. Actiuni pe baza de Hotarâri ale Guvernului, în care se includ fondul de rezerve bugetare, fondul de interventie pentru calamitati naturale si sinistrati si fondul la dispozitia Guvernului pentru relatii cu Republica Moldova. VIII. Împrumuturi acordate IX. Transferuri pentru bugetul asigurarilor sociale Clasificatia administrativa sau institutionala grupeaza cheltuielile pe institutii publice centrale autonome, cum sunt ministerele, agentiile guvernamentale s.a. Toate acestea au statut de ordonator de credite principal, care primeste resurse si le defalca pentru nevoi proprii si pentru institutiile care le sunt subordonate (ordonatori de credite secundari, care, în plan bugetar, au atributii similare fata de unitatile care le sunt subordonate – adica ordonatorii de credite tertiari). În buget, cheltuielile apar întâi pe total, conform clasificatiei economice. În continuare apar cheltuielile defalcate pe parti, conform clasificatiei functionale,prezentate distinct pe sectoare si, în cadrul lor, detaliat pe capitole, subcapitole,articole si aliniate, prevazute în clasificatia economica. În final apar cheltuielile defalcate conform clasificatiei administrative, adica pe fiecare minister, în cadrul fiecaruia detaliat pe sectoare, conform clasificatiei functionale, si pe capitole,subcapitole, articole si aliniate, prevazute în clasificatia economica. Astfel, de exemplu, la partea a III-a, sectorul „Învatamânt” sunt înscrise toate cheltuielile facute în acest scop, indiferent de ministerul/institutia care le face,defalcat pe capitole de cheltuieli „Curente” (de personal, materiale si servicii si altele, daca este cazul) si „De capital”. Practic, celelalte capitole (împrumuturi si rambursari) nu apar, nefiind specifice acestui sector de activitate. Aceste cheltuieli reprezinta totalul cheltuielilor pentru învatamânt, prevazute în clasificatia administrativa la fiecare minister în parte, deoarece astfel de cheltuieli tipice pentru Ministerul Educatiei si Cercetarii sunt efectuate ca si cheltuieli netipice de catre alte ministere, cum sunt: Ministerul Apararii, Ministerul de Interne, Ministerul Transporturilor s.a. Analiza structurala si dinamica a cheltuielilor publice Acest gen de analiza se practica în mod curent pentru a depista tendintele si orientarile privind evolutia cheltuielilor publice si, în particular, a celor bugetare,precum si pentru efectuarea unor comparatii internationale. Nivelul cheltuielilor publice poate fi privit din perspectiva statică (structură de la un anumit moment) sau dinamica (ca evoluţie temporară) şi poate fi analizat urmărind indicatorii: volumul cheltuielilor publice, ponderea cheltuielilor publice în PIB, volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor. Structura cheltuielilor publice este studiată conform clasificărilor folosite de fiecare stat în parte (cea mai importantă fiind cea economică şi cea funcţională).

Stabilirea structurii cheltuielilor publice ajută la determinarea diferenţelor de politică financiară dintre ţările dezvoltate, în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie, precum şi evoluţia în timp a ponderilor acordate diverselor categorii de cheltuieli publice în acelaşi stat. Dinamica cheltuielilor publice are în vedere modificarea a şase indicatori: - creşterea nominală şi cea reală a cheltuielilor publice; - schimbarea raportului cheltuielilor publice în PIB; - schimbarea volumului mediu al cheltuielilor publice pe cap de locuitor; - schimbarea structurii cheltuielilor publice; - corelaţia dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB; - elasticitatea cheltuielilor publice raportată la PIB. Factorii de influenţă asupra creşterii cheltuielilor publice sunt de natură: demografică (modificări ce au loc în numărul şi structura populaţiei ce ar trebui să determine adaptări corespunzătoare în ponderea cheltuielilor publice); economică (ce vizează în mod special funcţia statului de redistribuire a resurselor financiare publice după criteriul eficienţei şi echilibrului); socială (se referă la funcţia de armonizare a veniturilor medii individuale aparţinând diferitelor categorii sociale); legaţi de urbanizare (favorizează creşterea cheltuielilor publice); militară (cresc cheltuielile publice în eventualitatea unor conflicte armate); istorică (perpetuarea în timp a unor probleme ca datoriile publice moştenite de la un regim politic la altul sau ca inflaţia); politică (se referă la complexitatea funcţiilor statului); Analiza eficientei cheltuielilor publice Se face raportând eforturile financiare la efectele măsurabile (prezente sau estimate) ale finanţării de către stat a unor obiective de interes public. Atunci când primul termen al acestui raport cunoaşte un decalaj de ritm – adică, în ciuda creşterii şi diversificării nevoilor cetăţenilor pentru bunuri publice, resursele financiare menite să achiziţioneze aceste îmbunătăţiri nu cresc în acelaşi ritm – apare o insuficientă permanentizată a resurselor. Evaluarea eficienţei cheltuielilor publice este responsabilitatea factorilor de decizie ai aparatului politic, fiind realizată prin utilizarea indicatorilor conţinuţi în bugetul anual şi în programele pe termen mediu şi lung. Se poate obţine o eficienţă a cheltuielilor care să ducă, implicit, la bunăstare socială dacă se întâlnesc următoarele condiţii: există posibilitatea alegerii, dintre mai multe alternative, a variantei celei mai ieftine în raport cu efectul final obţinut asupra serviciului (ce se dorea îmbunătăţit); are loc o modernizare în producerea serviciului, care maximizează utilitatea resimţită de consumator; preţul plătit pe acest serviciu cât şi costul în utilizare să fie minime; contextul economico-social să fie predictibil pe perioade de timp îndeajuns de mari. O consecinţă a existenţei acestui tip de cheltuieli suportate de stat, este aceea că are loc limitarea pieţei întreprinzătorilor privaţi sau, din altă perspectivă, delimitarea activităţii economice într-o dimensiune a pieţei libere şi una a statului, într-un sector de piaţă şi unul de non-piaţă, care urmăreşte îndeplinirea unor obiective prestabilite, se are în vedere repartizarea resurselor între utilizatorii competitori, pe de o parte, şi valoarea imputurilor, pe de altă parte. Eficienţa cheltuielilor publice trebuie să ia în considerare faptul că resursele financiare publice sunt limitate şi deci ele trebuie să fie optimizate maximal. Sunt importante în evaluarea acesteia două variabile: eficienţa alocativă a resurselor; X – eficienţa resurselor.

Analiza eficienţei alocative a resurselor se întemeiază pe conceptul de optimitate al lui Pareto, care poate fi operaţionalizat în trei dimensiuni: - eficienţa schimbului (permite adaptarea structurilor de consum ale indivizilor la preţurile relative; condiţia esenţială este ca rata marginală a substituţiei între două bunuri să fie egală pentru toţi consumatorii); - eficienţa tehnică (combaterea în mod optim a factorilor de producţie, astfel încât rata marginală de substituţie între oricare doi factori să fie egală pentru toate bunurile produse); - eficienţa omniprezentă (presupune ca rata marginală a transformării factorilor să fie egală cu rata marginală comună a substituţiei). În privinţa celui de-al doilea factor X-eficienţa resurselor, putem afirma că acesta se realizează atunci când se obţine un cost mic în comparaţie cu costurile inputurilor absolut necesare producerii unor anumite outputuri. Studiile moderne asupra eficienţei cheltuielilor publice recomandă ca: serviciile publice să nu fie oferite neapărat gratuit iar, acolo unde există posibilitatea, serviciile publice furnizate de stat să fie înlocuite de cele private; de asemenea, introducerea de mecanisme cvasipiaţa (bonuri, cupoane). Ca metode evaluative a eficienţei cheltuielilor publice, din prisma eforturilor şi efectelor acestora, enumerăm: analiza de tip cost-beneficiu (în centru se află avantajul rezultat din furnizarea unor servicii publice; iar criteriul de apreciere a eficienţei acesteia îl reprezintă valoarea minimă a raportului cost / beneficiu şi maxima a raportului inversat – beneficiu / cost); analiza de tip cost-eficacitate (nu este o evaluare monetară, ci una realizată pe baza unui indicator construit în prealabil); metode multicriticale (atunci când există o multitudine de criterii, imposibil de restrâns prin elaborarea unui indicator sintetic, proiectele pot fi clasificate în grade de eficacitate conform fiecărui criteriu în parte; în final, ţinându-se cont de diferitele grade de eficacitate rezultate, se optează pentru o soluţionare empirică a alegerii sau nu a proiectului); Metoda cost beneficiu are ca specific, în sectorul public, obiectivul maximizării sociale, spre deosebire de cel privat – în care se urmăreşte maximizarea profitului. Costurile şi beneficiile sociale au în vedere, în plus faţă de cele urmărite de producătorii privaţi externalităţile (efectul acţiunilor unui agent economic asupra bunăstării celorlalţi chiar dacă această interdependenţă nu este inclusă în preţ). Există astfel, o clasificare a beneficiilor şi costurilor în:

Dacă se doreşte o evaluare anticipată a beneficiului avem la dispoziţie factorii: piaţă, indivizii (este indicată folosirea chestionarelor sau a experimentelor de marketing), evaluările individuale (presupune deducerea beneficiului viitor din actualul context). Pentru o evaluare anticipată a eficienţei sunt elaboraţi indicatori previzionali ce direcţionează în avans activitatea economică pentru obţinerea unor avantaje maxime de pe urma resurselor financiare ce urmează a fi investite. Este necesar ca modelele de

analiză să ia în considerare etapele valabile pentru orice proiect sau obiectiv ce este propus spre îndeplinire – adică: studiu, realizare, exploatare – astfel încât să se aleagă acea variantă a etapelor anterior menţionate care prezintă cel mai avantajos raport între cost şi beneficii. Postevaluarea eficienţei oferă în momentul prezent, după ce proiectul a fost realizat, imaginea avantajelor obţinute în urma investirii respectivelor resurse financiare (cheltuieli publice). Calcularea eficienţei economice implică folosirea unor indicatori ai utilizării efective a resurselor pentru a putea fi comparaţi cu rezultatele prevăzute. Pentru măsurarea costurilor şi beneficiilor se folosesc ca etalon preţurile pieţei numai dacă este adevărat că nivelurile preţurilor de pe piaţă sunt într-adevăr o plată adecvată a unităţilor marginale ale bunurilor respective. Dacă nu se întâmpla acest lucru, nu vor fi folosite preţurile de piaţă, ci preţuri – umbră (estimează costul real al resurselor şi costurilor cu mult mai multă exactitate).

Indicatorii care determina structura si dinamica cheltuielilor publice Principalele grupe de indicatori utilizati în acest scop sunt: 1.marimea (cuantumul, volumul) cheltuielilor în expresie nominala si reala; 2.structura cheltuielilor, ca pondere a componentelor în total; 3.indicii de crestere a cheltuielilor; 4.ponderea cheltuielilor în produsul intern brut; 5.cuantumul per capital. 1. Pentru calculul în expresie reala a cuantumului cheltuielilor este necesar sa se defineasca anul de referinta, adica cel ale carui preturi sunt considerate ca etalon într-o analiza dinamica, preturi numite „constante”. Fie 0(zero) indicele prin care identificam acest an într-o succesiune temporala pentru care se efectueaza analiza si t indicele prin care identificam un an oarecare înrespectiva serie dinamica(t = 1,2,...T). Fie Cn cuantumul cheltuielilor în expresie nominala si Cr cuantumul lor în expresie reala. Oricare din acesti doi indicatori sunt indexabili temporal cu indicele t si avem în plus ca: Cn 0 =Cr0(2) Se defineste indicele de preturi al anului t în raport cu cel de referinta IGPt / 0 , numit deflator. Cuantumul cheltuielilor în expresie reala în anul t este: Crt Cnt /IGPt/(3.1) Pentru informatiile statistice privind bugetul, pe care o tara le furnizeaza, în baza conventiilor internationale, unor institutii/organizatii internationale, se practica raportarea nu numai în moneda nationala, ci si într-o moneda straina acceptata în cadrul acestor conventii, de regula USD, iar mai recent EURO.În acest caz se utilizeaza cursul mediu de schimb al anului la care se refera informatiile în cauza:Cm = Cn/ cs, (3.2) unde: Cm = cheltuiala exprimata în moneda straina convenita, cs = cursul de schimb exprimat în lei / unitatea straina convenita (lei / USD sau lei/ EURO). 2. Indicatorul de structura este ponderea, exprimând procentul (cota) ce

revine unui anume gen de cheltuiala din cheltuielile totale:aiCni , (4)TCn în care:= indice pentru identificarea tipului de cheltuiala (i= 1,2,...n), Cni = cheltuiala de tip i în expresie nominala,TCn = total cheltuieli în expresia nominala. Aceste ponderi pot fi calculate în dinamica pe orizontul de analiza t = 1,2,...T. Adesea, deflatorul este acelasi pentru toate categoriile de cheltuieli. Deaceea, ponderea acestora în total nu este diferita, indiferent de expresia în care cuantificam cheltuielile (reala sau nominala). În analizele mai riguroase seutilizeaza deflatori diferiti pentru diferite categorii de cheltuieli, caz în care ponderile apar diferite pentru expresia nominalasi cea reala a cheltuielilor. Astfel,pentru cheltuielile de personal sau pentru achizitii de bunuri de consum se poate utiliza deflatorul pentru bunuri si servicii de consum, pentru cheltuielile de reparatii si de capital se poate utiliza deflatorul pentru bunuri de capital. 3. Pentru analiza evolutiei cheltuielilor sunt utilizati indicii de crestere, calculati fie dupa expresia nominala, fie dupa cea reala: ICnt / t j Cnt *100 j = 1,2,...t (5.1) Cnt j ICrt / t jCr Crt tj*100 , j = 1,2,...t (5.2) unde ICnt / t-j = indicele de crestere a cheltuielii în expresie nominala în anul t fata de anul tj,ICrt / t-j = similar în expresie reala. Între cei doi indici poate fi calculat un raport de devansare, a carui marime este egala cu cea a indicelui general al preturilor în anul t fata de anul t-j: ICnt / t-j IGPICr=IGPt/0IGPt / t-j (5.3) t/t-j t/t-j Raportul de devansare poate fi calculat si între o cheltuiala oarecare si si totalul cheltuielilor sau între o cheltuiala (fie ea oarecare sau totala) si produsul intern brut. Raportul arata de câte ori creste mai repede un indicator (cel aflat la numaratorul raportului de devansare) fata de celalalt (cel aflat la numitorul raportului de devansare) între doua momente de timp. 4. Ponderea cheltuielilor în produsul intern brut arata ce cota din acesta revine unei anumite categorii de cheltuiala, fie ea oarecare sau însusi totalul cheltuielilor sau deficitul/excedentul bugetar: ßi Cn i , i = 1,2,...n, n+1, n+2 (6)PIB unde componenta n+1 a indicelui i semnifica totalul cheltuielilor, iar componenta n+2 semnifica deficitul/excedentul bugetului. Acest indicator poate fi si el indexat temporal în cazul analizei unei serii statistice dinamice. Cei doi indicatori valorici sunt exprimati în preturi curente, adica ale anului la care ei se refera. Coeficientul de devansare mentionat de relatia (86.5) poate fi calculat si în forma:ßi,t kd(Cni / PIB) i = 1,2,...n, n+1,n+2 (5.5.1)

5. Cuantumul cheltuielilor per capita exprima volumul de cheltuieli de un anumit tip i sau totale ce revin în medie pentru un locuitor: C C/L, (7) unde: C = cheltuieli per capita, C= cuantumul cheltuielilor în expresie nominala (Cn) sau în expresie reala

(Cr) sau exprimate într-o moneda straina (Cm), L = numarul de locuitori în anul de calcul. Pentru identificarea tipului de cheltuiala, se poate indexa C si C • cu indicele i = 1,2,...n, n+1,n+2.

Cheltuieli publice pentru învatamânt

Cheltuielile publice pentru învatamânt reflecta politica educationala a statului. Dimensiunea acestor cheltuieli este determinata de trei categorii de factori: a)demografici, cu impact preponderent direct proportional; în aceasta categorie de factori se include si strucutra pe vârste a populatiei, care atenueaza impactul direct al numarului populatiei; pe de alta parte, în multe tari s-a initiat si extins sistemul de educatie/învatare numit „al formarii continue”, care atenueaza impactul invers al acelor structuri demografice în care predomina contingentele „în vârsta”; b) economici, cu impact preponderent direct proportional; dezvoltarea economicasi progresul tehnic necesita munca bine calificatasi, prin aceasta, genereaza cerere pentru activitatea educationala; în acelasi timp, creazasi posibilitati financiare sporite pentru sustinerea învatamântului; c)sociali si politici, incluzând politica educationala, legislatia referitoare la învatamânt (durata învatamântului obligatoriu, gradul de cuprindere a populatiei de vârstascolara, crearea resurselor de finantare etc.), normele de dotare pentru învatamânt etc. Dimensiunea finantarii si sursele de provenienta au specificitate în raport cu nivelul si tipul de învatamânt. Clasificatia UNESCO prevede urmatoarele categorii de învatamânt: prescolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional,pedagogic si postliceal), superior si alte tipuri. Practic, în multe state, la toate aceste categorii de învatamânt se întâlnesc atât sectorul public (învatamânt public),cât si sectorul privat (învatamântul privat). Finantarea învatamântului privat se face din taxe de scolarizare suportate de beneficiari, respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative(donatii, sponsorizari, contravaloarea unor prestatii efectuate de respectivele unitati).

Finantarea învatamântului public se face, pentru nivelele preuniversitare, în principal din bani publici: bugetul de stat si bugetele locale, precum si, în mai mica masura, din surse alternative de genul celor mentionate mai sus. Finantarea învatamântului public universitar este mai diversificata: surse bugetare, credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare stiintifica, expertiza, consultanta s.a.), sponsorizari, donatii,burse acordate de unele institutii, fundatii etc. Diversitatea finantarii este determinata în principal de caracterul optional (în toate tarile) pe care îl are pregatirea de acest nivel, astfel încât statul se implica în mai mica masurasi numai prin bugetul central, nu si prin cele locale. În organizarea învatamântului universitar actioneaza doua principii care au impact inclusiv asupra finantarii:egalitatea de sansa, adica toti aspirantii sa aibasansa reusitei si toti studentii sa aibasansa absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios, familial etc.;echitatea, adica toti studentii sa se bucure de efecte similare decurgând din alocatiile bugetare. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii si pentru materiale generale, dar si specific didactice, burse, subventii) si cele de capital (investitii). Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori specifici, cum sunt: contingentul scolar, costul unitar de scolarizare, norme de învatamânt etc., precum si indicatori comuni, cum sunt: normele de întretinere si functionare, chetuielile anilor precedenti etc. În tarile dezvoltate, cheltuielile unitare de scolarizare la nivelul învatamântului superior sunt de circa 3000USD/an *student (la nivelul 2010), iar în România circa 1500 USD/an *student pentru (anul universitar 2008/2011). Eficienta acestor cheltuieli poate fi evidentiata prin indicatori de mare sinteza, cum sunt: gradul de cuprindere a populatiei scolare, numarul de studenti la 100.000 de locuitori, durata medie a instructiei scolare s.a. Sunt utilizati si indicatori de natura financiara, cum sunt: costul formarii profesionale (suma actualizata a costurilor unitare anuale de scolarizare), sporul de PIB sau venit national la o unitate monetara de cost

Studiu de caz Cheltuielile publice pentru invatamant In actuala etapa de dezvoltare economico-sociala, dezvoltarea invatamantului apare ca o cerinta a progresului de ansamblu a societatii. UNESCO a intocmit in anul 2011 Raportul mondial asupra educatiei. Conform acestuia, in perioada 2008-2011, cheltuielile publice pentru educatie pe plan mondial au crescut cu 144%, de la 567,6 mld. U.S.D. la 1386,8 mld. U.S.D. Tarile lumii au folosit pentru educatie o medie de 4,8% din totalul P.I.B., tarile dezvoltate alocand intre 4,9% si 5,1%, iar cele in curs de dezvoltare au acordat intre 3,8% si 3,9%. Cresterea cheltuielilor publice pentru invatamant se datoreaza actiunii simultane a unei multitudini de factori: demografici, economici, sociali si politici. Cheltuielile cu invatamantul se fac pe doua directii: calitativ si cantitativ. Din punct de vedere calitativ, cheltuieli se efectueaza pe linia imbunatatirii manualelor (scolare, universitare), cresterii profesionalitatii cadrelor didactice, perfectionarii metodelor si instrumentelor auxiliare de lucru. Din punct de vedere cantitativ, cheltuieli cu invatamantul se efectueaza pentru cat mai multi indivizi, datorita exploziei demografice, dar si datorita constientizarii nevoii de instruire.Aceasta crestere a populatiei a atras dupa sine un necesar sporit de cadre didactice, conducand la o reducere a gradului de analfabetizare (sub 1% in Israel, Singapore, Spania, Italia). Datorita progresului mondial al economiei si tehnicii, forta de munca necesara procesului economic a trebuit sa fie din ce in ce mai performanta. Cheltuielile publice cu invatamantul au crescut in ultimii ani si datorita politicilor scolare adoptate, legislatiei in vigoare, nivelul invatamantului obligatoriu, facilitati, ajutoare, sponsorizari aduse scolilor din partea diferitilor participanti la viata economica. Pe termen lung, invatamantul contribuie la dezvoltarea economica a unei tari, stimuleaza progresul si ridica standardul de viata al populatiei. Ar fi insa si cateva conditii: invatamantul trebuie sa fie bine dimensionat, organizat rational, adaptat si adaptabil la nevoile prezente si viitoare ale societatii, condus cu profesionalism si competenta. Invatamantul, privit ca activitate de educare si formare profesionala, se concretizeaza in doua forme, strans legate intre ele: mai intai ca un proces de transmitere-receptie a informatiilor si apoi ca un proces indelungat de stocare si verificare treptata a acestora. Altfel spus, pe termen scurt, invatamantul apare ca o activitate consumatoare de Venit National, iar pe termen lung, ca un proces investitional in resurse umane.

Costurile invatamantului difera de la o tara la alta in functie de gradul de cuprindere a populatiei scolare in invatamant, de marimea si structura retelei scolare, de durata studiilor, de natura economica a cheltuielilor pe care le antreneaza etc. Rentabilitatea investitiilor educationale difera de la o tara la alta, de la o forma de invatamant la alta (primar, gimnazial, liceal, postliceal, universitar, postuniversitar). Studiile in domeniu au demonstrat ca rentabilitatea investitiilor in invatamant (in capital uman) este mai ridicata decat rentabilitatea investitiilor in economie (in capital real). Cresterea eficientei investitiilor in invatamant poate fi sporita pe diferite cai: prin cresterea gradului de cuprindere a populatiei scolare in invatamant, prin imbunatatirea structurii organizatorice a invatamantului, prin adaptarea planurilor de invatamant si a programelor analitice la cerintele fiecarei etape istorice determinate, prin ridicarea calificarii profesionale a cadrelor didactice, prin crearea infrastructurii necesare modernizarii procesului de invatamant. Daca imbunatatirile aduse invatamantului de toate gradele vor fi insotite de masuri adecvate pe linia ameliorarii tuturor celorlalte actiuni social-culturale, se va obtine un efect de antrenare deloc neglijabil asupra cresterii economice. Efectul agregat al investitiilor in resurse umane se va traduce printr-o crestere a P.I.B.-ului care va constitui o baza solida pentru alocarea unor sume mai mari din acest produs nevoilor social-culturale. Se pare insa ca investitiile in capital uman au devenit un concept prea ingust fata de aspiratiile omenirii. De aceea, Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.) pledeaza, in rapoartele sale elaborate anual dupa 2009, pentru un nou concept de dezvoltare, si anume Dezvoltarea Umana Durabila (D.U.D.). Pentru a permite compararile intre state, s-a introdus Indicele Dezvoltarii Umane (I.D.U.), care cuprinde trei elemente: speranta de viata la nastere - se doreste ca viata sa fie lunga si sanatoasa; nivelul de educatie - se doreste acumularea de cat mai multe cunostinte; standardul de viata - P.I.B.-ul capabil sa asigure o viata decenta fiecarui individ; Pe linia invatamantului, Romania a inregistrat valori apropiate standardelor internationale la unii indicatori, dar si ramaneri in urma la altii. Astfel, in 2010, in Romania, rata alfabetizarii adultilor a fost de 96,9% fata de 95,8%, cat a reprezentat media inregistrata pe ansamblul tarilor cu I.D.U. ridicat. Evolutia populatiei scolare evidentiaza, in Romania, urmatoarele aspecte negative: in perioada postrevolutionara, ca urmare a unei evolutii demografice negative si a diminuarii gradului de participare in invatamant, populatia scolara s-a redus cu aprox. 1 milion de indivizi (-17,6 %), iar ponderea acesteia in totalul populatei a scazut de la 24% in 2008/2009 la 20,2% in 2009/2011;s-au redus efectivele scolare in invatamantul liceal (-43,7%), gimnazial (-23,5%), prescolar (-14,4%), profesional (-5,4%), primar (2%); cresterile de efective scolare inregistrate la invatamantul postliceal de specialitate si tehnic de maistri nu au compensat decat 4,6% din pierderile suferite de licee si gimnazii; cu toate ca numarul studentilor cuprinsi in invatamantul superior de stat a crescut apreciabil, cu 55,1%, la care se adauga cei 114500 de studenti care in 2008/2009 erau inscrisi la institutii particulare, proportia studentilor ce revin la 100.000 de locuitori in Romania (1626 studenti pe ansamblu in 2008/2011), ne situeaza cu mult in urma altor tari, chiar si in curs de dezvoltare. In ceea ce priveste durata invatamantului obligatoriu, in Romania este de 8 ani (sa redus fata de 10 ani), in timp ce in Germania si Belgia aceasta este de 12 ani, in Marea Britanie, Olanda, Moldova s.a., 11 ani, in S.U.A., Canada, Franta, Spania s.a., 10 ani, 9 ani in Austria, Cehia, Danemarca, Suedia, Grecia, China s.a., iar de 8 ani mai au Italia, Polonia, Brazilia, Bulgaria, Ucraina, India etc. (Anuar statistic, U.N.E.S.C.O. '95).

Cheltuielile cu invatamantul sunt de mai multe forme: cheltuieli curente de intretinere si functionare (cheltuieli cu personalul, cu burse si alte ajutoare acordate elevilor/studentilor, cheltuieli cu materiale si aparatura didactica – cca. 80-90% din totalul cheltuielilor cu invatamantul) si cheltuieli de capital (cheltuieli cu constructii, dotari, modernizari – cca. 10-20% din totalul cheltuielilor cu invatamantul).

Surse de finantare a cheltuielilor pentru invatamant si tendintele acestora cu precadere in cadrul invatamantului superior Finantarea invatamantului se realizeaza din urmatoarele surse: bugetul statului (central sau local), surse ale populatiei, ale intreprinderilor destinate actiunilor de invatamant si educatie (transport, rechizite, uniforme), donatii, sponsorizari, venituri proprii ale institutiilor de invatamant (activ de cercetare, inchirieri, taxe de scolarizare etc.) si alte resurse externe (ajutoare nerambursabile, credite externe acordate de institutiile financiare externe). Invatamantul se finanteaza pe 3 categorii principale de institutii: invatamant primar si gimnazial, invatamant liceal/ secundar si invatamant superior. In Uniunea Europeana exista si o a patra categorie de institutii si anume invatamantul prescolar de cel putin 1 an. Bugetul statului reprezinta principala sursa de finantare a invatamantului cu precadere a celui preuniversitar. In Anexa 6 sunt prezentate date despre ponderea cheltuielilor publice pentru invatamant in totalul cheltuielilor publice, in totalul cheltuielilor publice pentru actiuni social-culturale si in P.I.B. Trebuie mentionat ca acest procent din P.I.B. a crescut in majoritatea statelor lumii in ultimii ani. Finantarea invatamantului din bugetul statului difera in functie de structura sistemului bugetar. In unele tari finantarea invatamantului preuniversitar revine bugetelor statelor sau bugetelor locale care folosesc resurse fiscale proprii, dar pot primi si subventii de la bugetul central sau guvernamental. Acesta este cazul Austriei, Marii Britanii, Suediei si Norvegiei. In Germania landurile finanteaza 74% din totalul cheltuielilor publice pentru invatamant. Din totalul cheltuielilor pentru invatamantul superior, landurile Germaniei finanteaza 88,7%, in timp ce, in celelalte tari ale lumii finantarea acestuia se face din bugetele centrale. Landul reprezinta o provincie autonoma in organizarea administrativa a Germaniei. In tarile dezvoltate si in cele in curs de dezvoltare exista doua tipuri de unitati de invatamant: publice (care in cea mai mare parte sunt finantate de stat) si particulare/ private (care pot fi independente sau partial subventionate de stat). Invatamantul privat este supus controlului statului si se conformeaza reglementarilor oficiale privind numarul si pregatirea cadrelor didactice, organizarea invatamantului, datele si structura examenelor. In invatamantul superior exista, in general, un numar redus de institutii private (de exemplu, in Austria nu exista institutii private de invatamant superior, in Suedia functioneaza doar una cu profil economic, in Franta exista doar Universitatea Catolica, iar in Olanda trei). Pe de alta parte, in S.U.A. aprox. 80% dintre institutiile de invatamant sunt private si functioneaza pe regimul taxelor de scolarizare: intre 5000 si 7000 U.S.D./an pentru invatamantul liceal si intre 20.000 si 32.000 U.S.D./an pentru invatamantul superior. Unitatile de invatamant private au ca principala sursa de finantare taxele scolare datorate de elevi/studenti, dar pot primi si donatii, sponsorizari. Daca aceste venituri sunt suficiente

unei functionari adecvate a institutiei, universitatea functioneaza independent, iar in caz contrar, in completarea acestor venituri, institutia primeste alocatii de la buget si astfel se considera o unitate subventionata. Populatia participa la formarea fondurilor unei institutii de invatamant in mod direct prin plata taxelor de scolarizare, dar si prin oferirea altor facilitati elevilor/studentilor: cazarea, transportul, rechizitele, cantina, uniforme. In multe tari manualele elevilor se acorda gratuit, definitiv sau sub forma de imprumut, in special datorita costurilor lor foarte ridicate (de exemplu, in S.U.A. un manual de liceu costa aprox. 40 U.S.D.). Cu toate ca institutiile de invatamant publice functioneaza ca institutii cu servicii gratuite, se recunoaste faptul ca, uneori, “invatamantul public este gratuit pana la terminarea scolarizarii obligatorii, in practica numeroase institutii de invatamant trebuie sa faca fata unor cheltuieli suplimentare si atunci solicita interventii financiare ale parintilor elevilor” (Commission Europèenne, Structures des systemes d'enseignement et de formation initiale dans l'Union Europèenne, Bruxelles, 2009). Se observa ca, o data cu constientizarea nevoii de educatie, populatia este dispusa, din ce in ce mai mult, sa investeasca in taxe de scolarizare, manuale si facilitati publice. In Romania, insa, nu se poate vorbi despre o participare activa a populatiei in aceasta directie, cauza fiind reprezentata in mod special de mentalitatea ei, care inca nu poate concepe importanta studiilor superioare in dezvoltarea unor abilitati, deprinderi, limbaj elevat care conduc la profesionalism, la formarea unei culturi generale vaste si, mai ales, in specializarea capitalului uman in ramura aleasa. O alta cauza ar fi nivelul scazut de trai, care nu permite continuarea studiilor intr-o unitate de invatamant superior. Intreprinderile efectueza cheltuieli pentru invatamant cu ocazia organizarii de cursuri de pregatire profesionala, de calificare a actualilor salariati sau a viitorilor angajati sau acorda burse private unor elevi/studenti in schimbul viitoarei colaborari. In Romania, un proiect de lege adoptat de Guvern va da posibilitatea elevilor, studentilor si celor care urmeaza cursuri postuniversitare, la institutii de invatamant acreditate de stat, sa primeasca burse private de la agenti economici sau persoane fizice. Pe baza contractului incheiat intre firme si elevi sau studenti, bursa privata poate fi acordata pe intreaga durata a studiilor sau pe o perioada mai scurta de timp. Cuantumul lunar al bursei trebuie sa acopere cel putin cheltuielile cu masa, cazarea si cele de intretinere, fara a se situa sub nivelul salariului minim pe economie. Insa, cea mai importanta prevedere a acestui proiect, o reprezinta faptul ca firmele sunt incurajate sa-si deschida larg buzunarele pentru intretinerea in scoala a tinerilor, prin faptul ca aceste burse private sunt deductibile fiscal. Aceasta inseamna ca agentii economici vor putea scadea din impozitul pe profit datorat sumele aferente acordate pentru burse daca sunt indeplinite doua conditii: bursele private acordate sunt in limita a trei procente din Cifra de Afaceri si nu depasesc mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat.Conducerii intreprinderii nu i se permite, prin lege, acordarea acestui tip de ajutor catre elevii sau studentii cu un grad de rudenie mai mic de IV. Elevii si studentii sunt nerabdatori, unii patroni sunt dispusi sa-i ajute, insa, cadrele didactice sunt neincrezatoare. Donatiile, sponsorizarile sau alte forme de ajutor banesc nerambursabil ce pot fi primite de catre institutiile de invatamant sunt facute de catre intreprinderi, fundatii, societati de binefacere, asociatii non-profit sau chiar persoane fizice. In S.U.A. cei mai multi sponsori sunt fosti studenti ai respectivei institutii, dar si in multe alte tari se fac eforturi pentru a atrage sponsorizari si donatii din partea acestora.In Romania, aceste sponsorizari sunt oferite, in general, studentilor cu o stare materiala mai dificila, dar care sunt dornici sa urmeze cursurile unei institutii de invatamant superior acreditate de stat pe locurile subventionate. De exemplu, fundatia Blaizer din Braila acorda studentilor cazare, masa si o anumita suma de bani lunar, iar, in unele cazuri, mai ofera si o bursa pentru rezultate deosebite. De asemenea, una din conditiile impuse de anumite fundatii reprezinta o participare cat mai intensa si un nivel cat mai ridicat al

notelor in timpul anilor de studii excluzandu-se eventualitatea vreunei restante din momentul incheierii contractuli. In caz contrar, studentului respectiv nu i se mai ofera nici un fel de sprijin si poate sa-si continue studiile pe cont propriu daca mai doreste. Un alt instrument de finantare a invatamantului atat in Europa, cat si in S.U.A., il reprezinta sistemul de vouchere. Voucherele sunt niste cupoane cu acoperire in bani echivalente unui procent din impozitele platite de un anumit contribuabil. Se stie ca cheltuielile bugetare pentru invatamant au ca sursa principala impozitele platite de contribuabili. Sistemul de vouchere ofera acestora posibilitatea de a plasa suma de bani reprezentata de procentul din impozit care revine invatamantuli unei anumite unitati de invatamant aleasa spre a fi urmata de copilul sau. Unitatile de invatamant prezinta aceste cupoane reprezentantilor autoritatilor guvernamentale si cheltuielile respectivei institutii vor fi acoperite pe baza lor. Cu cat vor fi atrase mai multe cupoane, cu atat institutia va putea asigura un nivel mai ridicat al procesului de invatamant. De asemenea creste si calitatea frecventei si pregatirii scolare. In S.U.A. voucherele sunt date persoanelor cu un venit scazut care nu pot plati taxele care sa asigure un nivel de pregatire ridicat. Resursele externe in domeniul finantarii invatamantului se intalnesc in special in tarile in curs de dezvoltare si reprezinta cca. 10% din volumul total al cheltuielilor cu invatamant ale acestor tari. Resursele externe imbraca forma subventiilor directe, a imprumuturilor, a finantarilor sau se refera la dotarea institutiei cu aparatura si cadre didactice specializate.Subventiile directe sunt forme de ajutor banesc acordate institutiilor de invatamant de catre persoane fizice sau juridice cu scopul imbunatatirii calitatii respectivei institutii prin dotarea cu aparatura moderna, materiale si instrumente didactice si renovari. Finantarea invatamantului, ca resursa externa, reprezinta actiunea de asigurare a mijloacelor banesti necesare acoperirii cheltuielilor curente cerute de realizarea unui proiect, a unei activitati didactice, economice sau sociale. La nivelul unei institutii de invatamant, finantarea se poate realiza prin finantare externa, care se efectueaza pe baza resurselor rambursabile sau nerambursabile catre institutie si consta in principal in finantarea bancara, adica in credite pe termen scurt, mediu sau lung. In afara imprumutului bancar, o institutie de invatamant poate beneficia si de imprumut de folosinta (comodat), contract prin care o persoana fizica sau juridica imprumuta un bun neconsumabil in scopul folosirii temporare in mod gratuit. Institutia are obligatia de a restitui bunul in individualitatea sa dupa ce acesta nu-i mai este folositor. O alta forma de finantare o reprezinta autofinantarea realizata pe baza resurselor proprii concretizate prin diferite categorii de venituri (taxe de scolarizare, venituri din inchirieri de cladiri sau terenuri, venituri din cursuri de specializare efectuate de catre cadrele didactice ale respectivei instititii catre angajatii diferitelor societati sau intreprinderi). In Romania, legea 84/1995 a invatamantului, articolul 170, alineatul (1), prevede ca finantarea invatamantului sa se faca cu cel putin 4% din P.I.B., insa pana acum nu s-a atins acest nivel .Se pune foarte mult accent pe managementul fondurilor banesti ale institutiilor de invatamant deoarece acesta ar putea creste autonomia respectivelor institutii si ar putea genera competitie intre diferitele unitati de invatamant. In Anexa 11 sunt prezentate cheltuielile pentru educatie ale familiilor (private) si pentru formarea profesionala facute de catre agentii economici.

Imprumuturile pentru studii – sursa moderna de finantare a invatamantului superior In noile conditii de functionare a societatii in care traim se impune gasirea unor noi surse de finantare, care, alaturi de sursele traditionale de finantare a invatamantului, sa asigure fondurile necesare desfasurarii, dezvoltarii si modernizarii activitatii didactice in invatamantul superior. Se pare ca solutia acestei probleme o reprezinta imprumuturile pentru studii contractate de catre studenti pe perioada efectuarii studiilor universitare. Aceste imprumuturi contribuie la cresterea resurselor de finantare a invatamantului superior si in acelasi timp reprezinta un mecanism care impune studentilor alegerea specializarii dorite si incadrarea in perioada normala de promovare a anilor universitari. Aceasta forma inovatoare de finantare a invatamantului permite tuturor celor dornici de a studia sa o faca, in unele tari ajungandu-se chiar sa fie considerata o modaliatate de ajutorare a studentilor alaturi de burse sau alocatii de studiu. Aceste imprumuturi se pot contracta prin intermediul bancilor comerciale si respectiv prin acele institutii special create. In tarile cu o economie de piata dezvoltata, creditul reprezinta un instrument foarte important in majoritatea domeniilor de activitate, inclusiv in invatamant. In Europa, imprumuturile pentru studii se intalnesc in special in tarile nordice (Finlanda, Danemarca, Norvegia) si reprezinta de mai multi ani cea mai importanta forma de ajutor pentru studenti. Aceste imprumuturi sunt garantate de stat. In Finlanda, dobanda acestor imprumuturi este de 3,25% initial si creste pana la 6,25% la terminarea studiilor. Rambursarea se face in 10 ani dupa o perioada de gratie de 2 ani de la terminarea studiilor. In Danemarca rambursarea se face in 15 ani de la terminare. In Norvegia, peste 80% dintre studenti beneficiaza de aceste fonduri. Se observa ca, pe perioada studiilor, dobanda este zero, iar la terminarea studiilor se incepe perceperea unei dobanzi cu 4 - 5 procente sub nivelul practicat in mod normal de bancile comerciale. Rambursarea se face in 20 de ani. In Japonia imprumuturile pentru studii sunt foarte importante si de aceea s-a creat “Fundatia japoneza de burse de studii” care acorda fie numai imprumuturi (2/3 din totalul tranzactiilor), fie o combinatie intre imprumut si bursa. Imprumuturile se acorda cu dobanda redusa sau fara dobanda. In S.U.A. programele de ajutorare a studentilor sunt foarte vaste. Un astfel de program este “Work and Study” care permite studentilor sa lucreze si in paralel sa frecventeze cursurile. Cele mai raspandite imprumuturi pentru studii sunt cele garantate de guvern, insa, inaintea acordarii acestora se fac diverse examinari pentru a evita risipa si abuzul. Studentii beneficiari de aceste imprumuturi pot fi independenti (absolventii care urmeza studii aprofundate sau masterat) sau dependenti (studentii care frecventeaza cursurile unei facultati). Imprumuturile nu se fac de catre banci; guvernul obtine fondurile prin licitatii ale titlurilor de stat. Guvernul suporta dobanda acestor imprumuturi pentru studentii care sunt in activitate, care beneficiaza de amanari sau care sunt in perioada de gratie. Suma anuala de care beneficiaza in realitate studentul, depinde de dependenta sau independenta acestuia. Si in Romania exista posibilitatea folosirii imprumuturilor pentru studii. Pentru punerea in aplicare a prevederilor legii invatamantului, Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului a demarat o serie de actiuni pe linie legislativa si a initiat un mecanism concret de acordare a creditelor pentru studii. Cadrul legislativ fundamental referitor la

instituirea bursei speciale “Guvernul României” este reprezentat de Legea nr. 157/2004, în aplicarea căreia a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1516/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 157/2004 privind instituirea bursei speciale Guvernul României pentru formarea managerilor din sectorul public, cu modificările i completările ulterioare. Potrivit prevederilor legale mai sus menţionate, bursa specială se acordă în numele Guvernului României, iar derularea operaţiunilor aferente bursei se realizează de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului si Sportului, împreună cu un partener de implementare. În cazul nerespectării clauzelor contractuale, beneficiarul restituie partenerului de implementare sumele acordate, precum si penalizările si dobânzile stabilite prin contract. La rândul său, partenerul de implementare virează Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului si Sportului, în vederea restituirii către bugetul de stat, fondurile aferente obligaţiilor nerespectate de beneficiar si recuperate de la acesta. Partenerul de implementare a fost, până în 2009, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.) - Filiala România, care nu se putea constitui ca parte în instanţă, în situaţiile în care, în urma nerespectării prevederilor contractuale, se impunea recuperarea de la beneficiarii programului a sumelor plătite cu titlu de bursă. Prin Ordonanţa Guvernului nr. 27/2009, se prevede schimbarea partenerului de implementare a programului bursa specială “Guvernul României”. Astfel, conform acestui document, noul partener de implementare este Centrul Naţional pentru Burse de Studii în Străinătate. Prin Legea 329/2009 se aprobă comasarea, prin fuziune a Agenţiei de Credite pentru Studenţii din Instituţiile de Invăţământ Superior de Stat si Particular Acreditate cu Centrul Naţional pentru Burse de Studii în Străinătate si înfiinţarea Agenţiei de Credite si Burse de Studii. La articolul III din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2009 se stipuleză că Hotărârea Guvernului nr. 1516/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 157/2004, privind instituirea bursei speciale “Guvernul României” pentru formarea managerilor din sectorul public, urmează să fie modificată si completată în temeiul acestei Ordonanţe a Guvernului. M.E.C.T. a purtat discutii cu cateva banci comerciale pentru a testa disponibilitatea lor privind acordarea de credite de studiu - in 1998 cu B.C.R., BancPost si C.E.C., iar in 2000 cu B.R.D. De la inceput, insa, bancile nu au fost interesate de aceasta idee a Ministerului, in principal datorita nivelului redus al dobanzii (5-6%, max.. 10%) comparativ cu nivelul dobanzilor practicate pe piata. Pe de alta parte, nivelul redus al sumelor solicitate de studenti nu facea aceasta oferta atractiva (cca. 15 - 20 mil. lei). Unul dintre avantajele pe care M.E.C.T. si Directia Generala Buget- Finante au pus accent este castigarea de clienti statornici pe termen lung din randul celor ce ar urma sa beneficieze de aceste credite, insa nici acest argument nu a convins bancile romanesti. Mecanismul de acordare a creditelor pentru studenti stabilit de M.E.C.T. prevede urmatoarele: beneficiarii de credite sa fie studenti din institutii de invatamant superior de stat si particular acreditate, care urmeaza cursuri de zi si care indeplinesc urmatoarele conditii: -sunt in varsta de sub 30 ani; au un venit lunar pe membru de familie cel mult egal cu -salariul mediu pe economie; -au promovat toate examenele si probele anului precedent; -creditele bancare pentru studenti au ca obiect: -procurarea de carti si publicatii; -materiale didactice; -calculatoare personale; -instrumente si materiale de laborator;

-imbracaminte si incaltaminte; -cheltuieli legate de desfasurarea studiilor; -se pot acorda doua categorii de credite: -credite pentru studentii care prezinta garantii materiale (bunuri materiale proprietatea -studentului sau a altor persoane care accepta sa garanteze imprumutul) si profesionale (documente prezentate de la facultatea unde este student prin care dovedesc respectarea conditiilor cerute pentru acordarea creditului bancar); -credite pentru studentii care nu pot prezenta garantii materiale; pentru ei garantarea – -imprumutului se face de catre M.E.C.T. care dispune de un fond de garantare constituit -din alocatii de la buget, donatii, sponsorizari, dobanzi, existent din 2008; volumul fondurilor de garantare a fost in 2012 de 7mld. lei. Limita maxima a creditului se va stabili prin normele metodologice privind acordarea de credite bancare. Banca comerciala care va acorda credite se va alege de catre minister prin licitatie publica, pe baza ofertelor cuprinse in "conditiile de creditare": comisia de licitatie va examina ofertele, care vor fi apreciate pe baza punctajului.Termenul de rambursare incepe dupa o perioada de gratie de doi ani dupa absolvire, in rate lunare si nu poate depasi 5 ani. Dupa 90 de zile de la absolvire debitorul va incepe sa plateasca dobanda aferenta creditului respectiv. Cu toate ca aceasta sursa de finantare ar putea ajuta foarte multi tineri sa urmeze cursurile unei facultati, sunt putin cei care stiu de existenta acestor credite speciale. In Romania insa, bancile nu acorda credite la standarde internationale. De exemplu, B.C.R. detine un pachet de credite “pentru tratamente medicale, studii, conferinte, simpozioane si sejururi, in tara si in strainatate, in lei si in valuta”. Creditele se acorda in lei pe o perioada de maxim 1 an si in valuta pe maxim 3 ani. Cele in valuta se acorda numai pentru desfasurarea in strainatate a activitatilor mentionate. Creditele pentru studii sunt destinate acoperirii costului scolarizarii (taxe de scolarizare), cheltuieli de intretinere, iar pentru studiile efectuate in strainatate si a cheltuielilor cu procurarea de material didactic, a cheltuielilor de transport. Solicitatul trebuie sa prezinte bancii din partea institutiei de invatamant un act doveditor (o adeverinta sau o scrisoare din partea facultatii). Creditul se acorda prin virament in contul institutiei de invatamant. La solicitarea clientului, in cazul creditelor acordate in valuta, o parte din suma (pana la 25% din credit), se poate acorda pe card, cec de calatorie sau in numerar. In mod expres, in cazul finantarii in lei a unor forme de scolarizare, la solicitarea clientului, suma aferenta cheltuielilor de cazare asigurata de institutiile de invatamant va putea fi virata beneficiarului creditului in contul curent, contul de card sau in cash. Creditul se acorda normal, ca si celelalte, numai persoanelor fizice care au un venit. Deci nu este posibila rambursarea creditului dupa terminarea studiilor (plata amanate). In anul 1999, a fost infiintata Agentia Sociala a Studentilor (A.S.S.) ca o institutie publica subordonata M.E.C.T., prin Hotararea Guvernului nr. 120/ 1999 publicata in Monitorul oficial nr. 90/ 02.03.1999 in art.2, alin. (1), subpunctul c) se stabileste una dintre sarcinile A.S.S: “agentia elaboreaza si propune Ministerului Educatiei Nationale, actualul Minister al Educatiei si Cercetarii, normele metodologice de acordare a creditului bancar pentru studentii din invatamantul de stat”. Agentia a elaborat si depus la M.E.C.T. “Caietul de sarcini privind acordarea de credite bancare pentru studentii din institutiile de invatamant superior de stat si particular acreditate”. Studentii care au aflat si s-au interesat de la A.S.S. de posibilitatea contractarii unor astfel de imprumuturi, siau manifestat interesul. Insa sunt foarte putini acei studenti care stiu de aceasta posibilitate si se impune deci ca M.E.C.T. si A.S.S. sa inceapa sa actioneze sustinut pentru intrarea in vigoare a acordarii de credite de studii. Ca o prima masura trebuie sa

se publice “Caietul de sarcini” si sa existe banci comerciale interesate sa-l cumpere si sa-l studieze. De asemenea, pentru a pune in functiune acest nou mecanism de finantare a cheltuielilor cu invatamantul superior si in Romania, trebuie sa se organizeze licitatii la care bancile sa participe din dorinta de a creste retail-ul bancar, de a aduce noi clienti, de a-si mari oferta de creditare si nu in ultimul rand de a-i ajuta pe studenti. Invatamantul este o cerinta indispensabila a progresului unei tari, iar a investi in capital uman este, pe termen lung, cea mai profitabila investitie. De asemenea, daca exista vointa, oricine poate fi student, iar facilitatile de care se beneficiaza sunt foarte variate.

Structura functionala a cheltuielilor publice ale Romaniei: ponderile acestora in P.I.B., in perioada 2008-2011 (in procente fata de total) Destinatiile 2008 2009 2010 2011 cheltuielilor publice Cheltuielile 37,7 38,1 41,4 33,5 bugetului general consolidat – TOTAL din care: Cheltuieli 16,9 16,9 16,6 15,4 publice socialculturale -din care 3,0 cheltuieli cu invatamantul

3,5

3,6

3,2

Cheltuieli publice pentru actiuni economice Cercetare stiintifica

15,8

13,0

15,5

11,8

0,2

0,6

0,9

0,6