Carpati - Curs Sandulache [PDF]

Zitiervorschau

Carpati GEOLOGIA CARPAŢILOR Din punct de vedere geologic împărţirea pe ramuri a Carpaţilor diferă de cea geografică. Astfel, Carpaţii Orientali se întind de la graniţa de nord cu Ucraina până la Valea Dâmboviţei (incluzând aşadar şi munţii Bucegi, Leaota, Piatra Craiului, Culoarul Rucăr – Bran şi chiar o parte din Munţii Iezer); Carpaţii Meridionali se desfăşoară de la valea Dâmboviţei (mai exact de la Munţii Iezer) până la valea Dunării (incluzând şi Munţii Poiana Ruscă şi pe cei ai Banatului integral). La aceste două ramuri se adaugă Munţii Apuseni, ca unitate distinctă. În Carpaţii Orientali (în sens geografic), caracteristică este dispunerea rocilor în fâşii longitudinale orientate nord – sud: roci vulcanice în vest, roci metamorfice acoperite din loc în loc de petice sedimentare mezozoice – în fâşia centrală, roci sedimentare cutate (fliş) – în fâşia estică (menţionăm că fâşia vulcanică lipseşte în sudul Orientalilor). Munţii vulcanici, aşa cum menţionam anterior, se grupează pe latura de vest a Carpaţilor Orientali. Pornind de la nord spre sud, aceştia sunt: Oaş, Igniş, Gutâi, Lăpuş, Călimani, Gurghiu, Harghita, la care se adaugă munţii sedimentaro – vulcaniciŢibleş şi Bârgău, plus un crâmpei de bazalte în Munţii Perşani. Cei din grupa nordică sunt ceva mai vechi (miocen, adică 25 – 6 milioane ani), în timp ce Călimanii, Gurghiul şi Harghita sunt mai tineri (pliocen, adică 6 – 2 M.A.), iar bazaltele din Perşani sunt cuaternare (sub 2 M.A.). Ca urmare, aparatele vulcanice (conurile) sunt încă relativ bine conservate în grupa centrală şi mult mai erodate în cea nordică. Aparatele vulcanice din Carpaţii Orientali sunt în general de tip stratovulcan (V. Mutihac, 1990), adică alcătuite dintr-o succesiune de lave şi piroclastite (lavele sunt rezultatul erupţiilor liniştite, sub formă de curgeri, în timp ce piroclastitele sunt rezultatul unor erupţii explozive, cu expulzare de cenuşă, bombe, lapili). Ca roci predomină andezitele, urmate de dacite şi riolite, fie sub forma lavelor consolidate, fie sub forma piroclastitelor. Mai trebuie menţionat că edificiul vulcanic propriu – zis (stratovulcanii), stă pe o structură mai veche, mixtă (vulcano – sedimentară), formată la începutul miocenului (sunt aşa numitele aglomerate vulcanice, adică nişte conglomerate alcătuite din galeţi constituiţi din roci vulcanice). Structura vulcano – sedimentară este rezultatul distrugerii de către reţeaua hidrografică a unor aparate vulcanice primare, create la debutul vulcanismului neogen în Carpaţii Orientali şi este dezvoltată mai ales la vest de munţii Călimani, Gurghiu şi Harghita şi în Depresiunea Giurgeului. Munţii Ţibleş şi Bârgău (sedimentaro – vulcanici) sunt alcătuiţi din roci sedimentare paleogene (acum 65 – 25 M.A.) străpunse de veniri de lave mai recente (miocene = 25 – 6 M.A.), care au generat unele aparate vulcanice dar şi corpuri subvulcanice (neck – uri, dyke – uri, sill – uri). Munţii alcătuiţi predominant din roci metamorfice din Carpaţii Orientali sunt: Rodnei, Maramureşului, Suhard, versantul vestic al Obcinei Mestecănişului, Rarău, Giumalău, Bistriţei, Giurgeului, Hăghimaş. Din punct de vedere geologic, aceşti munţi formează aşa – numita zonă cristalino – mezozoică. Se numeşte astfel, deoarece este alcătuită din roci cristaline sau metamorfice (foarte vechi – proterozoic, paleozoic, adică acum 800 – 230 M.A.) şi roci sedimentare mezozoice (acum 230 – 65 M.A.), care stau peste cele dintâi, pe care local le acoperă pe suprafeţe mai mari sau mai mici. Rocile metamorfice sunt: epimetamorfice (mai slab metamorfozate – filite, şisturi sericitoase, şisturi cloritoase, cuarţite, calcare cristaline) şi mezometamorfice (mai puternic metamorfozate – gnaise, micaşisturi, amfibolite). Rocile sedimentare mezozoice ce stau pe cristalin sunt pe suprafeţe mai mari în masivele Rarău şi Hăghimaş, unde formează aşa – numitul „sinclinal marginal extern” (C. Grasu şi colab., 1995) şi sunt dominant calcare şi dolomite (Pietrele Doamnei din Rarău, Cheile Bicazului din Hăghimaş sunt formate pe astfel de roci). Nişte „căciuli” din roci de acest fel care stau pe cristalin din loc în loc se întâlnesc în munţii Maramureşului, Bistriţei şi Giurgeului. În Munţii Bistriţei pe direcţia nord – sud poate fi urmărită pe o lungime de c-ca 55 km o „bară” de gnaise porfiroide extrem de dure. Pe lângă rocile metamorfice şi sedimentare, în zona cristalino – mezozoică mai apar, în Munţii Giurgeului (zona Gheorgheni – Borsec) şi sienite – roci magmatice (intrusive) acide care formează masivul sienitic de la Ditrău (de altfel, această rocă poartă numele de ditroit).

Zona cristalino – mezozoică este şariată (încălecată) peste flişul intern, linia de încălecare fiind numită (V. Mutihac, 1990) linia central – carpatică. Zona flişului Carpaţilor Orientali ocupă aproximativ jumătate din suprafaţa acestora, grupa sudică fiind dezvoltată exclusiv pe astfel de roci. În grupele centrală şi nordică, flişul se dezvoltă în est. Sunt fâşii paralele, orientate nord – sud, de vârstă cretacică la flişul intern şi creatcic – paleogenă la flişul extern. Flişul intern este situat spre vest (intră în contact cu zona cristalino – mezozoică), iar cel extern – spre est (intră în contact cu zona de molasă a Subcarpaţilor). Flişul intern (de vârstă cretacică) este alcătuit din pânzele de Ceahlău şi de Teleajen. Pânza de Ceahlău este alcătuită din: stratele de Sinaia (un fliş grezos – argilos şistos, cu ciment carbonatic), stratele de Bistra sau de Comarnic (un fliş grezos mai dur decât cel de Sinaia) şi conglomeratele de Ceahlău – Ciucaş (conglomerate în alternanţă cu pachete de gresii, roci foarte dure şi permeabile, din care sunt clădite masivele Ceahlău şi Ciucaş, dar şi Muntele Bivolul – Hălăuca din Stânişoara; facem precizarea că, în Munţii Grohotiş, conglomeratele de Ceahlău – Ciucaş sunt înlocuite de o formaţiune grezoasă de aceeaşi vârstă, albian adică Cretacic mediu – flişul de Bobu). Pânza de Ceahlău încalecă peste cea de Teleajen în lungul liniei Lutu Roşu (după numele Curmăturii Lutu Roşu, din Masivul Ceahlău). Pânza de Teleajen este alcătuită, în principal, din flişul curbicortical sau flişul de Teleajen – un fliş foarte strâns cutat, de vârstă Cretacic superior. Flişul intern este acoperit parţial dinspre vest de zona cristalino – mezozoică (în lungul liniei central – carpatice) şi încalecă la rândul său peste flişul extern, spre est, în lungul liniei interne. Flişul extern se află la est de cel intern, fiind cuprins între linia internă (la vest) şi linia externă – spre est. Are vârstă în general paleogenă, dar există şi roci de vârstă cretacică. De la vest spre est se succed: Pânza de Audia (şisturi negre, nişte roci argiloase şistoase), Pânza de Tarcău (aici caracteristice sunt: gresia de Tarcău – o gresie dură, cu ciment carbonatic, în pachete masive, stratele cu Inocerami saustratele de Hangu – un fliş foarte argilos, gresia de Siriu, asemănătoare cu cea de Tarcău, gresia de Fusaru etc), Pânza de Vrancea (gresia de Kliwa – o gresie silicioasă dură, calcarele de Doamna, stratele cu Inocerami sau de Hangu şi alte roci întâlnite şi în Pânza de Tarcău). Pânza de Audia încalecă peste Pânza de Tarcău în lungul liniei de Audia, pânza de Tarcău, peste cea de Vrancea în lungul liniei de Tarcău, iar Pânza de Vrancea peste Zona de Molasă, în lungul liniei externe. Facem menţiunea că Pânza de Vrancea apare de sub pânza de Tarcău doar sub forma ferestrelor şi a semiferestrelor tectonice (ferestrele Dumesnic şi Mitocul lui Bălan, semiferestrele Putna, Humor, Bistriţa, Oituz şi Vrancea – V. Mutihac, 1990). Flişul intern aflorează în munţii: Maramureşului, Obcina Mestecănişului, Stânişoara, Bistriţei, Ceahlău, Tarcău, Ciucului, Bodoc, Baraolt, Întorsurii, Ciucaş, Grohotiş, Baiului, trecând şi în sudul Bucegilor. Flişul extern aflorează pe cele mai întinse areale în munţii: Obcina Mare, Stânişoara, Goşmanu, Berzunţi, Ciucului, Nemira, Vrancei, Penteleu, Ivăneţu, Podu Calului, dar şi pe areale mai mici în: Ceahlău, Obcina Feredeului, Tarcău, Tătaru – Siriu. Munţii Postăvaru – Piatra Mare (Munţii Timişului sau ai Bârsei) apartţin, geologic, zonei cristalino – mezozoice, fiind alcătuiţi din roci sedimentare mezozoice specifice acesteia – conglomerate (similare celor din Bucegi) în Piatra Mare şi calcare (similare celor din Piatra Craiului) în Postăvaru. Munţii Perşani (ca şi Munţii Maramureşului din grupa nordică) sunt alcătuiţi din toate cele trei categorii de roci: sedimentare, în general cretacice, ca cele din Postăvaru – Piatra Mare (dominante), metamorfice (acestea alcătuiesc soclul, suportul celor sedimentare, fiind mult mai vechi decât acestea) şi vulcanice (bazaltele de la Racoş, cuaternare). O parte din Munţii Lăpuşului şi Ţibleş precum şi o parte din Depresiunea Maramaureşului sunt alcătuite din aşa-numitulfliş transcarpatic, de vârstă paleogenă (predomină gresiile). O mare parte din munţii Bârgăului, Ţibleş, Maramureşului dar şi o parte din Depresiunea Maramureşului sunt alcătuite din aşa – numitul sedimentar posttectonic sau postaustric (V. Mutihac, 1990), adică un sedimentar ce s-a depus după orogeneza austrică, responsabilă de edificarea zonei cristalino – mezozoice. Aşadar, după ce s-a constituit ca unitate geologică prin încălecarea peste flişul intern, zona cristalino – mezozoică a fost scufundată pe anumite porţiuni şi invadată de apele mării, pe fundul căreia s-au depus aceste formaţiuni (gresii, conglomerate, argile, marne), în general de vârstă

oligocenă. Se adaugă mici petice de sedimentar cretacic superior, mai cunoscut fiind cel de la Glodu (între munţii Călimani şi Bistriţei), de asemenea alcătuite din conglomerate, gresii, marne etc. Depresiunile intramontane din Carpaţii Orientali sunt regiunile cele mai tinere, ele ieşind de sub ape abia în pliocen (acum 5 – 2 M.A.) sau în cuaternar (acum mai puţin de 2 M.A.). Depresiunea Maramureşului este cea mai complexă. Aici relieful este modelat atât pe roci sedimentare paleogene, cât şi pe sedimentar miocen şi pliocen, iar în vest, pe sedimentar cuaternar. O mare parte din depresiunile Oaş şi Dornelor sunt alcătuite tot din sedimentar cuaternar. Depresiunile Bilbor, Borsec, Giurgeului şi Ciucului sunt tapisate cu roci sedimentare pliocene şi cuaternare, iar vasta depresiune a Braşovului este un şes acumulativ de vârstă cuaternară. Aceste roci sedimentare din depresiuni sunt mult mai friabile, mai puţin cimentate decât cele din unităţile prezentate anterior (predomină nisipurile şi argilele, între care, la Borsec şi Bilbor se găsesc şi cărbuni – mai exact, lignit); în Depresiunea Dornelor există o turbărie importantă (Poiana Stampei). În Carpaţii Meridionali (în sens geografic), predomină net rocile metamorfice. Acestea sunt angrenate în structuri de tip pânză, ca şi în celelalte două ramuri carpatice. Predomină în suprafaţă: Pânza Getică, Autohtonul Danubian şi Unităţile Supragetice – structuri definitorii ale Crapaţilor Meridionali în sens geologic (se întâlnesc şi în munţii Poiana Ruscă şi Banatului). În partea de est a Meridionalilor, însă, se regăsesc structuri din Carpaţii Orientali (în sens geologic). Este vorba de formaţiuni ce aparţin zonei cristalino – mezozoice a acestora: conglomerate albiene în Bucegi, calcare jurasice în Piatra Craiului şi Culoarul Rucăr – Bran, cristalin vechi (proterozoic – paleozoic) pe care stau şi rocile sedimentare menţionate anterior, în munţii Leaota şi Iezer. Munţii Făgăraş şi Munţii Ţaga sunt alcătuiţi aproape exclusiv din roci metamorfice (predomină cele mezometamorfice adică mediu şi puternic metamorfozate: gnaise, amfibolite, cuarţite, calcare cristaline, micaşisturi şi numai pe mici suprafeţe se întâlnesc cele epimetamorfice). Structural, aceşti munţi aparţin domeniului supragetic (şariază peste pânza getică). În sudul grupei Făgăraşului sunt munţii Cozia, Frunţi, Ghiţu, formaţi pe o bară de gnaise oculare dure (de Cozia). Între bara de gnaise de Cozia şi cristalinul din Făgăraş se individualizează un „culoar” de roci sedimentare relativ tinere (cretacic superior – miocen), ca şi la sud de bara de gnaise, mai exact în regiunea de ieşire a Oltului din Carpaţi. Acestea reprezintă sedimentar posttectonic (postaustric – V. Mutihac, 1990), adică depus după ce unităţile tectonice din zonă au fost conturate, în faza austrică din cretacicul inferior şi este alcătuit din conglomerate şi gresii, subordonat, argile (ele au înclinare nord – sud, fiind afectate de înălţarea Carpaţilor şi se prelungesc spre sud, în Subcarpaţi). La vest de Olt (grupele Parâng şi Retezat – Godeanu) munţii sunt grefaţi pe structuri aparţinând în principal autohtonului danubian şi pânzei getice. În grupa Retezat – Godeanu predomină autohtonul, iar în grupa Parângului predomină pânza getică. În grupa Parângului doar Munţii Parâng şi Munţii Latoriţei se dispun pe autohton, alcătuit din cristalin mezometamorfic foarte vechi dar şi din granite (corpuri magmatice). Celelalte unităţi (munţii Şureanu, Cindrel, Lotrului şi Căpăţânii) sunt alcătuite din roci mezometamorfice ale pânzei getice. În nordul extrem al Munţilor Şureanu sunt tot roci metamorfice, dar ale pânzei supragetice (ca cele din Făgăraş). În sud – vestul Munţilor Şureanu şi în Masivul Buila – Vânturariţa din Căpăţânii apar calcare şi alte roci sedimentare mezozoice depuse în cadrul pânzei getice. În grupa Retezat – Godeanu doar Munţii Godeanu şi o parte din munţii Cernei şi Ţarcu sunt alcătuiţi din cristalin mezometamorfic al pânzei getice (în Godeanu şi Cernei este vorba despre aşa – numitul „petec de Godeanu”). Ceilaţi munţi din această grupă sunt grefaţi predominant pe roci ale autohtonului danubian. De exemplu, în Munţii Retezat predomină granitele. În munţii Ţarcu şi Vâlcan sunt aproximativ în egală măsură granite, roci mezometamorfice şi sedimentar mezozoic (predomină calcarele). În Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi predomină calcarele mezozoice (jurasice). În Munţii Mehedinţi, ca o fâşie foarte îngustă orientată NE – SV, aflorează şi aşa – numita pânză de Severin (parautohtonul de Severin), o structură „prinsă” între autohtonul danubian şi pânza getică şi alcătuită din strate de Sinaia (similare celor din flişul intern al Carpaţilor Orientali) – fliş grezos – argilos şistos. Depresiunea Petroşani reprezintă un bazin de sedimentare ce a fost scufundat în paleogen şi a fost sedimentat în paleogen şi neogen. Orizonturile sedimentare conţin cărbuni (huilă) exploatabili, intercalaţi între marne şi argile, la care se adaugă gresii şi conglomerate. Depresiunea Haţegului s-a format şi a evoluat în comun cu bazinul Transilvaniei, al cărui golf (împreună şi cu Depresiunea Petroşani) era în paleogen şi neogen. Este alcătuită din depozite cretacic superioare (incluzând şi rezervaţia paleontologică „Parcul cu Dinozauri de la Haţeg” din sudul depresiunii), paleogene şi neogene, similare celor din Podişul Transilvaniei. Compartimentul sudic (Haţeg – Pui) este constituit, practic, dintr-un şes acumulativ de vârstă cuaternară (similar celui din Depresiunea Braşovului).

Carpaţii Occidentali sunt alcătuiţi din Munţii Banatului, Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Apuseni. Munţii Banatului şi Poiana Ruscă aparţin, din punct de vedere geologic, Carpaţilor Meridionali. În Munţii Banatului, cea mai mare dezvoltare o are pânza getică (munţii Semenic, Aninei, vestul Almăjului). În Semenic predomină net rocile mezometamorfice, dar în Munţii Aninei şi vestul M. Almăjului predomină sedimentarul, îndeosebi calcarele jurasice şi cretacice (aici este cea mai mare suprafaţă compactă cu calcare din România). Munţii Almăjului sunt alcătuiţi aproximativ 50% din cristalin al autohtonului danubian şi al pânzei getice, dar cealaltă jumătate – din sedimentar paleozoic şi mezozoic (inclusiv calcarele jurasic – cretacice din Cazanele Dunării), respectiv granite (granitul de Ogradena ş.a.). Munţii Locvei şi Dognecei aparţin pânzei supragetice, în care predomină cristalinul, dar în nordul Dognecei apar şi aşa – numitele „banatite” (roci magmatice de vârstă laramică – trecerea de la cretacic la paleogen: diorite, granodiorite, andezite). În Munţii Banatului sunt şi depresiuni intramontane: Almăjului (Bozovici), Culoarul Timiş – Cerna (Caransebeş – Mehadia) şi Culoarul Dunării (Şicheviţa – Liubcova), sedimentate cu depozite miocene (conglomerate, gresii, tufuri etc) care conţin şi cărbuni. Munţii Poiana Ruscă sunt alcătuiţi din cristalin (predominant), iar în sud – vest se întâlnesc roci sedimentare cretacice (conglomerate, gresii, marne şi tufuri conţinând fosile de dinozauri similare celor din zona Haţeg). Munţii Apuseni reprezintă un complicat mozaic petrografic în care se găsesc, în proporţii aproximativ egale, roci din toate cele trei categorii (magmatice, metamorfice, sedimentare). Aici se deosebesc două zone structurale distincte, diferite între ele: Apusenii de Sud şi Apusenii de Nord. Apusenii de Sud reprezintă un fost fund de mare, alcătuit din roci ofiolitice (bazaltice, sprecifice oricărui fund de mare de tip rift sau zonă de expansiune) şi roci sedimentare cretacice, similare celor din flişul intern al Orientalilor, toate acestea fiind străbătute de veniri de lave mai recente (neogene, ca şi cele din Orientali), responsabile de formarea unor aparate vulcanice izolate, precum şi de zăcămintele de aur şi alte metale (Roşia Montană, Brad, Detunatele etc). Se adaugă, în Munţii Trascău, o bară de calcare jurasice (Mezozoic), responsabilă de existenţa crestei spectaculoase Bedeleu – Trascău (această „bară” trece şi la nord de Arieş, unde, la traversarea ei de către pâraiele Hăşdate şi Tureni, s-au format Cheile Turzii şi Cheile Turenilor). De asemenea, în Apusenii de Sud există o serie de blocuri din calcare jurasice „împlântate” în masa sedimentară cretacică sau în masa ofiolitică, numite olistolite. Acestea ies în evidenţă ca imenşi martori de eroziune, precum Muntele Vulcan (sud – vest de Abrud) sau Piatra Ampoiţei (nord – est de Zlatna). Tot ansamblul Apusemilor de Sud încalecă (este şariat) parţial peste Apusenii de Nord. Apusenii de Nord sunt mai vechi şi mai complicaţi decât Apusenii de Sud, fiind încălecaţi parţial de către aceştia, care se comportă ca o pânză de acoperire (şariaj). Aici se găsesc roci metamorfice (atât mezo – cât şi epimetamorfice, de exemplu în Munţii Gilău, Muntele Mare, Munţii Bihorului, Munţii Zarandului, Muntele Şes sau Plopiş, Munţii Meseş). Roci magmatice se întâlnesc şi aici, dar mai vechi decât cele din Apusenii de Sud, respectiv laramice („banatite”, trecerea dintre cretacic şi paleogen), mai ales în munţii Vlădeasa şi Bătrâna. Sunt: andezite, granite, granodiorite, riolite, dacite (este vorba, aşadar şi de roci efuzive dar şi intrusive, arătând că avem de-a face cu un vulcanism vechi, în prezent păstrându-se doar „rădăcinile” acestuia, adică ceea ce a mai rămas în urma eroziunii din decursul celor 65 milioane ani ce s-au scurs de la stingerea respectivilor vulcani, până în prezent). Rocile sedimentare din Apusenii de Nord sunt de vârstă paleozoică (conglomerate, gresii şi o formaţiune vulcanogen – sedimentară) şi mezozoică (predominant carbonatice, adică dolomite şi calcare). De acestea din urmă se leagă carstul spectaculos din munţii Bihor, Bătrâna, Pădurea Craiului şi Codru – Moma. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ ŞI RELIEFUL CARPAŢILOR Carpaţii reprezintă un sistem montan format în orogeneza alpină (din Triasic până în Cuaternar, adică de acum 200 M.A. până acum 2 M.A.), ca urmare a coliziunii dintre Microplaca Intraalpină (Transilvano – Panonnică, venită dinspre nord – vest) şi microplăcile Moesică (venind dinspre sud), a Mării Negre (dinspre sud – est) şi Rusă (dinspre est). Orogenul carpatic (zona instabilă, dinamică, formată ca urmare a acestei coliziuni) include, pe lângă Carpaţi, Subcarpaţii, nordul Podişului Getic, Podişul Mehedinţi, Podişul Transilvaniei, Dealurile şi Câmpia de Vest.

La alcătuirea Carpaţilor participă atât roci metamorfice (care sunt cele mai vechi), cât şi sedimentare, magmatice şi vulcanice (mai tinere). Rocile metamorfice reprezintă nucleele cele mai vechi ale teritoriului ţării noastre (au fost generate încă din Proterozoic, acum 800 – 600 M.A., altele ceva mai recent, în orogeneza hercinică din Paleozoic – acum 350 – 300 M.A.). Ele există şi în cadrul unităţilor de platformă (Câmpia Română, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei), dar de obicei sunt acoperite de sedimente uneori groase (4000 m). Numai în Dobrogea de Nord şi cea Centrală aceste roci apar la zi, în rest formează fundamentul unităţilor respective, acoperit aşadar de cuverturi sedimentare. În Carpaţi situaţia este diferită: nucleele vechi din roci metamorfice (provenind din crusta primară a Terrei) au fost fracturate şi prinse ulterior în procese de încălecare (şariaj) – Pânza Getică, Pânza Supragetică, Zona Cristalino – Mezozoică etc; altele au fost înălţate foarte mult (formând cele mai mari altitudini, inclusiv Moldoveanu, 2544 m) altele au fost scufundate (formând fundamentul depresiunilor intramontane: Braşov, Petroşani, Haţeg, Dornelor, Ciucului, Giurgeului etc). Aceste roci metamorfice (şisturi cristaline) formează, practic, osatura, scheletul Carpaţilor. Rocile sedimentare din Carpaţi sunt mai tinere decât cele metamorfice, având vârste de la Paleozoic la Neogen, chiar până la Cuaternar. Ele s-au acumulat în cadrul rifturilor formate prin spargerea nucleelor metamorfice vechi, sau pe fundul mărilor create ca efect al scufundării parţiale a fundamentului metamorfic. Sunt roci variate, de la conglomerate, gresii, argile, marne, la calcare, sare şi travertin (flişul Carpaţilor Orientali, flişul transcarpatic, flişul din Apusenii de Sud, flişul din Pânza de Severin, calcarele din munţii Aninei, Mehedinţi, Trascău, Şureanu, Hăghimaş, Postăvaru, Bihor – Bătrâna, Pădurea Craiului, conglomeratele din Bucegi şi Piatra Mare, etc). Rocile magmatice (intrusive) s-au format prin pătrunderea magmei (venită din astenosferă) prin fisurile din masa blocurilor metamorfice vechi, dând naştere la pungi magmatice (batolite, lacolite), care s-au răcit lent, cristalizând. Vârsta lor este, de obicei, paleozoică: Munţii Retezat, Parâng, Muntele Mare, Ditrău etc. Rocile vulcanice (efuzive) s-au format mult mai recent (de obicei în Neozoic), prin erupţii ce au constat în curgeri de lave şi expulzări violente de cenuşă, lapili, bombe, formându-se astfel aparate (conuri) vulcanice: munţii Oaş până la Harghita, munţii vulcanici izolaţi din Apuseni (Detunata Goală, Detunata Flocoasă, Roşia Montană, Săcărâmb etc). Cele mai tinere roci sunt cele cuaternare: bazaltele de la Racoş, depozitele (pietrişuri, nisipuri, argile) din şesurile depresiunilor intramontane (Braşov, Ciuc, Giurgeu, Haţeg, Dornelor etc), depozitele teraselor râurilor (prundişuri, nisipuri, mâluri, luturi). Relieful prezent al Carpaţilor s-a modelat în decursul Neozoicului şi mai ales al Cuaternarului; formele tinere (cuaternare şi actuale) se păstrează mai bine, fiind vizibile în peisajul actual; cele mai vechi (paleogene, neogene) sunt păstrate numai fragmentar; ele au fost în mare parte distruse de eroziunea de după formarea lor.

1. Date morfometrice şi morfografice

Dintre cele trei ramuri carpatice, altitudinile cele mai mari se înregistrează în Meridionali: Moldoveanu, 2544 m şi Negoiu, 2535 m – în Făgăraş, Parângul Mare, 2519 m – în Parâng, Peleaga, 2509 m şi Păpuşa, 2508 m – în Retezat, Omu, 2505 m – în Bucegi. Foarte multe masive din Meridionali depăşesc 2000 m. Excepţie fac doar munţii Mehedinţi (1466 m), Cernei (1928 m), Vâlcan (1868 m), Cozia (1668 m), Ghiţu (1622 m), Frunţi (1534 m). Carpaţii Meridionali, aşadar, sunt cei mai înalţi dar şi cei mai masivi din ţară; sunt fragmentaţi de mai puţine văi decât celelalte două ramuri; de asemenea, depresiunile sunt puţine şi relativ mici; această situaţie se explică prin duritatea mare a rocilor, precum şi prin înălţarea importantă (1000 m) din timpul fazei valahe din Cuaternar. Pe poziţia a doua ca altitudine sunt Carpaţii Orientali: 2303 m în Vf. Pietrosu din Munţii Rodnei. Al doilea vârf din M. Rodnei este Ineul (2279 m), urmat de Farcăul (1957) şi Toroioaga (1930 m) ambele din Munţii Maramureşului. Vf. Omu din Munţii Suhard atinge 1932 m. Din grupa centrală, cel mai înalt vârf este Pietrosul Călimanilor (2100 m), urmat de Bistriciorul (1990 m), tot din Călimani, apoi Ocolaşul Mare din Ceahlău (1907 m), Budacul (1859 m) din Munţii Bistriţei, Vf. Giumalău (1857 m), din masivul omonim.

Din grupa sudică, cele mai mari altitudini se înregistrează în Munţii Ciucaş (1954 m); apoi, urmează Munţii Baiului (Vf. Neamţu, 1923 m), Masivul Piatra Mare (1843 m), Masivul Postăvaru (1799 m), Vârful Goru (1784 m) din Munţii Vrancei. Carpaţii Orientali, spre deosebire de Meridionali, sunt fragmentaţi de multe văi şi depresiuni intramontane. Carpaţii Occidentali, pe lângă faptul că sunt cei mai scunzi din toate cele trei ramuri, sunt şi ei foarte fragmentaţi, dar mai ales discontinui (trecerea de la o subdiviziune la alta se face prin puternice discontinuităţi, cum sunt Valea Mureşului – la trecerea dintre Munţii Apuseni şi Munţii Poiana Ruscă, văile Bistrei şi Timişului – la trecerea dintre Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Banatului). Altitudinile cele mai mari din Occidentali sunt: Cucurbăta (1849 m) în Munţii Bihor, Vlădeasa (1836 m), Muntele Mare (1826 m) – toate trei în Apuseni; din Munţii Banatului cel mai înalt este Semenicul (1446 m), iar Poiana Ruscă are maximum în Vf. Padeşu (1374 m). Altitudinile cele mai mici din Carpaţi se înregistrează la Dunăre (70 m, la Orşova şi pe toată Clisura Dunării). De asemenea, altitudini mici (sub 200 m) sunt la contactul Carpaţilor Occidentali şi al Munţilor Oaş cu Câmpia de Vest.

1. Relieful sculptural (suprafeţele de nivelare)

Suprafeţele de nivelare din Carpaţi sunt fragmente, resturi ale unor câmpii de eroziune (peneplene) formate în decursul mai multor milioane de ani. Ulterior, acestea au fost prinse în mişcări de înălţare şi distruse parţial. Aceasta este teoria evoluţiei relifului a lui W. Davis sau teoria ciclului de eroziune (orice sistem muntos ajunge, mai devreme sau mai târziu, la stadiul de peneplenă, care este stadiul final, de bătrâneţe, după ce mai înainte a parcurs stadiile de juvenilitate, tinereţe şi maturitate). Cea mai veche suprafaţă este aşa – numita „Peneplenă Carpatică” („Pediplena Carpatică”, după Posea şi colab., 1974), formată în paleogen. Ea se găseşte în toate cele trei ramuri carpatice, dar la altitudini diferite şi purtând nume diferite, date de geografii care au studiat cu precădere respectivele regiuni. Astfel, în Carpaţii Meridionali, Emm. de Martonne o numeşte „Platforma Borăscu”, desfăşurată la altitudini de 1900...2200 m. În munţii Rodnei, T. Morariu a numit-o „Platforma Nedeia”, la 1800 – 2000 m. În Munţii Apuseni poartă numele de „Fărcaş – Cârligatele”, la 1600 m; în Semenic – „Suprafaţa Semenic”, la 1400 – 1450 m (M. Grigore, 1981); în Munţii Almăjului: „Suprafaţa Almăjului”, la 800 – 1100 m. De regulă, această „Pediplenă Carpatică” ocupă poziţie dominantă în cadrul munţilor unde ea se păstrează (excepţie fac masivele cele mai înalte din Carpaţii Meridionali şi chiar din Munţii Rodnei, unde este dominată de crestele şi vârfurile cele mai semeţe: Retezat, Parâng, Făgăraş, Rodnei); de obicei, circurile şi văile glaciare din aceşti munţi sunt sculptate sub nivelul Pediplenei Carpatice (situaţie vizibilă mai ales în Ţarcu, Godeanu, Iezer, Cindrel, Şureanu, jumătatea estică a Parângului). Diferenţa mare de altitudine dintre crâmpeiele aflate în diferite masive se explică prin înălţările tectonice mai rapide sau mai lente ce au afectat aceste unităţi după crearea pediplenei, până în prezent (Carpaţii Meridionali s-au înălţat doar în timpul fazei valahe din Cuaternar cu 1000 m, în timp ce unele compartimente din Apuseni sau din Munţii Banatului, dimpotrivă, au coborât sau au stagnat în aceeaşi perioadă). A doua suprafaţă de nivelare din Carpaţi (ca altitudine şi ca vârstă) este numită pentru Meridionali „Râu – Şes ” (după numele afluentului Râului Mare, în Munţii Godeanu); colectivul Posea, Popescu, Ielenicz (1974) propune, generic, numele „Suprafeţele medii carpatice” (pe motivul că, în general, acestea ocupă poziţie medie, intermediară, între Pediplena Carpatică şi Suprafaţa de Bordură) şi o datează ca fiind de vârstă miocenă. Sunt însă numeroase masive, îndeosebi din Carpaţii Orientali, unde această treaptă reprezintă relieful cel mai înalt, întrucât în acei munţi Pediplena Carpatică lipseşte, din cauză că ei sunt mai tineri decât aceasta. În Munţii Rodnei şi în toată zona de nord a Carpaţilor Orientali, suprafaţa medie carpatică poartă numele de „Cerbu” (în Munţii Rodnei se numeşte şi „Bătrâna”) şi o găsim la altitudini de 1500 – 1600 m. În munţii Giumalău şi Bistriţei se numeşte „Poiana Ciungilor”, la 1500 – 1550 m (M. David, 1949). Colectivul Posea, Popescu, Ielenicz (1974) o numeşte „Plaiurile”, cu două nivele – „Plaiurile I”, la 1500 – 1600 m, la nord de Vatra Dornei şi 1300 – 1700 m în munţii cristalini de la sud de acest oraş şi

„Plaiurile II”, la 1200 – 1400 m în jumătatea nordică a Orientalilor şi 1450 – 1600 în jumătatea sudică a acestora. În Meridionali, suprafaţa medie carpatică se numeşte, aşadar, „Râu – Şes”, fiind la altitudini în general de 1400 – 1700 m. În Munţii Apuseni poartă numele de „Măguri – Mărişel” sau „Suprafaţa Ţării Moţilor”, la altitudini de 1000 – 1200 m. În Munţii Semenic, M. Grigore (1973) o numeşte suprafaţa „Cârja – Tomnacica”, la altitudini de 700 – 1000 m. În Munţii Almăjului, Gr. Posea îi dă numele „Culmile Medii Piemontane”, la 550 – 800 m. A treia suprafaţă de nivelare din Carpaţi poartă numele generic „Suprafaţa carpatică de bordură” (Posea, Popescu, Ielenicz, 1974), întrucât, de obicei (mai ales în Carpaţii Meridionali şi Occidentali) se află la marginea edificiului muntos, fiind modelată în unele cazuri cazuri prin procese de abraziune lacustră; vârsta acestei suprafeţe este apreciată ca pliocenă. În Carpaţii Meridionali poartă numele de “Gornoviţa”, sau “Platforma Predealului”, având altitudini de 800 – 1000 m. În Carpaţii Orientali o găsim la altitudini de 1100 – 1200 m pe roci metamorfice (“Platforma Dornelor”, în Munţii Giumalău şi Bistriţei, după M. David, 1949), la 900 – 1000 m în fliş şi la 700 – 800 m pe rama depresiunilor intramontane. În Munţii Apuseni poartă numele “Feneş – Deva”, având altitudini de 500 – 600 m în vest, 600 – 800 m în nord şi 450 m în sud. În Munţii Semenic se numeşte “Slatina – Văliug”, la altitudini de 650 – 750 m. În Munţii Almăjului – “suprafaţa de bordură”, la 400 – 450 m altitudine. În afară de aceste trei mari complexe de modelare, generale pentru toţi Carpaţii, mai putem întâlni în unele masive montane şi aşa – numite “nivele de umeri de vale” sau “nivele de eroziune” (Posea, 1997, Ielenicz, 2004); ele s-au format la începutul Cuaternarului, la trecerea dintre perioada nivelării suprafeţei de bordură şi perioada secţionării teraselor râurilor şi pot fi întâlnite doar în masivele care sau înălţat mai rapid şi mai intens. De exemplu, în Semenic, M. Grigore identifică şi defineşte suprafaţa “Teregova” ca a patra suprafaţă de nivelare din aceşti munţi, desfăşurată la 450 – 550 m altitudine. În Carpaţii Curburii, M. Ielenicz (1984) identifică “nivelul superior”, la 850 m la contactul cu Subcarpaţii şi la 1050 – 1100 m în interiorul spaţiului montan.

1. Relieful petrografic şi structural

Prin relief petrografic se înţelege totalitatea formelor impuse de trăsăturile morfologice ale rocilor (duritate, masivitate, omogenitate, permeabilitate, solubilitate), ignorând oarecum condiţiile climatice (pornim de la ideea că pe calcar, spre exemplu, se formează un relief specific, numit carstic, indiferent de zona sau etajul climatic în care ne aflăm, pe granite – relief graniticş.a.m.d.). În Carpaţi, aşa cum am aflat din capitolul Geologia, există o mare varietate de roci, aparţinând la toate cele trei categorii genetice (magmatice, metamorfice şi sedimentare). Relieful pe roci metamorfice şi pe roci magmatice masive (granite, sienite, diorite, granodiorite) se remarcă prin: masivitate (culmi larg bombate, boltite), văi înguste, întunecoase, adesea sub formă de chei sau defilee, versanţi convecşi, culmi rotunjite, păstrând adeseori crâmpeie de suprafeţe de nivelare, forme ale reliefului glaciar din cuaternar bine păstrate. Masivele în care predomină aceste trăsături se întâlnesc în toate cele trei ramuri carpatice: Giumalău, Bistriţei, Giurgeu, Rodnei, Leaota, Iezer, Cindrel, Lotrului, Parâng, Retezat, Godeanu, Ţarcu, Semenic, Almăjului, Poiana Ruscă, Bihor, Vlădeasa, Muntele Mare, Gilău. Relieful pe gresii şi conglomerate este puţin răspândit şi ocupă de obicei suprafeţe mici, dar se remarcă prin forme proeminente, spectaculoase, care ies în evidenţă net faţă de zonele învecinate. Aceasta, deoarece gresiile şi conglomeratele sunt roci de obicei dure, având ciment carbonatic sau silicios, sunt masive dar şi eterogene, fiind astfel vulnerabile la procesele de dezagragare; cele cu ciment carbonatic prezintă şi forme de dizolvare (alveole, lapiezuri, chiar grote sau peşteri); uneori, la modelarea lor intervine şi eolizaţia (Babele şi Sfinxul din Bucegi); conglomeratele şi gresiile se impun în relief rareori singure, de obicei ele întâlnindu-se în alternanţă cu alte roci (argile, marne, calcare etc), mai ales în formaţiunile de fliş; relieful specific pe astfel de roci este cu atât mai bine evidenţiat cu

cât grosimea pachetelor grezo – conglomeratice este mai mare; conglomerate şi gresii în pachete mai consistente se întâlnesc în munţii: Bucegi, Ceahlău, Ciucaş, Perşani, Almăjului, Codru Moma, Bihor. Primele trei masive (Bucegi, Ceahlău şi Ciucaş) se prezintă ca imenşi martori de eroziune în structură sinclinală (sunt cazuri de inversiune de relief sau sinclinale suspendate), astfel că aici putem vorbi de un relief lito – structural. În aceste masive întâlnim: abrupturi, mai impunătoare în cazul Bucegilor – abruptul prahovean, vârfuri piramidale (Vf. Toaca şi Piatra Sură din Ceahlău, Vf. Ciucaş din Ciucaş, Vf. Obârşia din Bucegi), culmi înguste, creste (Zăganul şi Culmea Bratocei din Ciucaş, Creasta Morarului din Bucegi), stânci impunătoare, mai ascuţite sau mai rotunjite („colţi”, de exemplu Colţii Morarului, Colţul Picătura, Colţul lui Gelepeanu ş.a. în Bucegi, „tigăi” de exemplu Tigăile Mari şi Tigăile Mici din Ciucaş, „clăi” sau „turnuri” de exemplu Clăile lui Miron, Turnurile lui Budu şi Ana, Panaghia – în Ceahlău), babe sau ciuperci, sfincşi („Babele” şi „Sfinxul” din Bucegi, „Babele la Sfat”, „Sfinxul Bratocei” din Ciucaş, „Piatra Lăcrimată”, „Broasca” din Ceahlău), văi în formă de chei (Bistra Mare şi Bistra Mică din Ceahlău, Cheile Teleajenului – în Ciucaş etc). Mai trebuie precizat că, de obicei, conglomeratele şi gresiile se asociază (apar împreună) şi că, la baza abrupturilor puternice, se întâlnesc poale de grohotiş în bună parte relicte (cuaternare), fixate de pădurea actuală, dar despre aceste depozite vom vorbi mai pe larg în capitolul „Relieful periglaciar”. Relieful pe argile şi marne – aceste roci se întâlnesc mai ales în arealul flişului din Carpaţii Orientali, dar şi în Munţii Apuseni (Metaliferi, Zarand), în zona de aflorare a flişului de Severin (munţii Mehedinţi şi Cernei), în depresiunile cu molasă neozoică (Maramureşului, Haţeg, Petroşani, Bilbor, Borsec, Giurgeu, Ciuc, Bozovici, Liubcova, Orşova, Culoarul Timiş – Cerna, Brad – Hălmagiu etc). De obicei, argilele şi marnele apar în alternanţă cu alte roci sedimentare (gresii, conglomerate, calcare, marnocalcare), dar chiar şi aşa, reuşesc să imprime anumite trăsături reliefului:    

o

văi largi, cu versanţi în pantă moderată şi mică (10 – 20 ); versanţi văluriţi de vechi alunecări de teren (din perioada cuatrenară sau din holocen); în cadrul acestora, local, se produc şi alunecări actuale; versanţi în profil concav, la partea superioară fiind frecvent râpe de desprindere ale alunecărilor vechi de teren; interfluvii înguste, care de obicei separă două complexe de alunecare (“interfluvii de alunecare”, V. Surdeanu, 1980).

Relieful vulcanic este mai dezvoltat în munţii Călimani, Gurghiu şi Harghita. În aceste masive, conurile vulcanice clădite în neogen au fost parţial distruse de eroziune, dar ele încă mai păstrează o parte din trăsăturile morfologice iniţiale. Craterele conurilor şi calderele au fost în cea mai mare parte drenate (sparte de eroziunea unuia sau a mai multor pâraie), cu excepţia craterului Sfânta Ana din Munţii Harghita, care găzduieşte singurul lac de crater din România. Versanţii (flancurile) conurilor vulcanice au fost fragmentaţi de către văile radiare (numite “de tip barrancos”) în faţete triunghiulare sau trapezoidale numite “planeze”. La baza conurilor vulcanice, mai ales spre vest, se desfăşoară platoul vulcanic, mai puţin expresiv şi mai fragmentat în dreptul Munţilor Călimani, dar foarte extins în dreptul Munţilor Harghita; acesta reprezintă, practic, etajul montan inferior şi este clădit din aglomerate vulcanice acumulate în lacul transilvan ca urmare a distrugerii primei generaţii de aparate vulcanice; aşadar, aceste platouri reprezintă o suprafaţă acumulativă aflată, însă, în plin proces de fragmentare (principala dovadă a faptului că stiva de aglomerate acoperea o zonă mai extinsă spre vest o constituie faptul că pe vârful unor dealuri din aşa – numiţii Subcarpaţi ai Transilvaniei se pot găsi încă astfel de roci, ce stau ca nişte căciuli peste sedimentarul transilvan miocen). Pe flancurile conurilor principale adesea apar conuri secundare sau adventive, mult mai mici decât primele, iar în interiorul calderelor pot apărea neck – uri (de exemplu neck – ul Negoiul Românesc din cadrul Calderei Călimanilor). În munţii vulcanici din grupa nordică a Carpaţilor Orientali (Oaş, Igniş, Gutâi, Lăpuş, partial Ţibleş), aparatele vulcanice au fost în cea mai mare parte distruse de eroziune, ele fiind foarte vechi, mai precis miocene, adică acum mai mult de 6 milioane ani; astfel, aici s-a ajuns la stadiul de inversiune de relief: coşul vulcanic, constituit din roci mai compacte, mai dure decât flancurile acestuia, a devenit partea mai înaltă a muntelui, în fapt fiind un martor de eroziune de forma unui gât, numit în literature chiarneck, iar de locuitorii regiunii măgură sau chiceră. În alte cazuri, forma rezultată este asemănătoare unui zid (dyke), cum ar fi Creasta Cocoşului din Gutâi.

În munţii Ţibleş şi Bârgău din Carpaţii Orientali, Metaliferi şi Zarandului din Munţii Apuseni, venirile de lavă din adânc au străpuns din loc în loc masa de roci sedimentare cutate, formând aparate vulcanice conice de dimensiuni relativ mici sau neck – uri, dike – uri şi sill – uri (un exemplu de sill este Muntele Heniu Mare din Bârgău; exemple de neck – uri sunt cele două Detunate din Munţii Metaliferi: Detunata Goală şi Detunata Flocoasă). Relieful carstic se dezvoltă pe roci solubile, în primul rând pe calcare, dar şi pe alte roci cu conţinut calcaros, cum sunt gresiile şi conglomeratele cu ciment calcaros (în Subcarpaţi sau în zonele de podiş se întâlneşte relief carstic şi pe sare şi gips). Calcarul este o rocă dură (rezistentă faţă de eroziunea mecanică), dar solubilă, mai ales dacă apa care îl atacă este încărcată cu CO2. Rezultatul acestei solubilităţi sunt formele carstice (exo – şi endocarstice). Apa se infiltrează initial pe fisurile tectonice ale masei de calcar pe care ulterior, prin dizolvare, le lărgeşte, rezultatul fiind de obicei o reţea complicată de cursuri subterane adică de peşteri. Stadiul final al unui ciclu de eroziune carstică este carstoplena, din nivelul căreia se mai ridică ici şi colo martori de eroziune numiţi humuri. Formele exocarstice (relief carstic de suprafaţă) care se întâlnesc în Carpaţi sunt: lapiezurile, dolinele, uvalele, poliile, cheile, iarcele endocarstice (relief carstic de adâncime) sunt peşterile (cu toate formaţiunile ce iau naştere în cadrul acestora: stalactite, stalagmite, coloane, draperii, domuri, piei de leopard, gours-uri) şi avenurile (puţuri vertical de legătură cu suprafaţa a peşterilor). Munţii Apuseni au cel mai dezvoltat carst din România, îndeosebi în munţii: Bihor, Bătrâna, Pădurea Craiului, Codru – Moma, Trascău şi mai puţin în Metaliferi; aici se găsesc cele mai multe peşteri şi avenuri din ţară, câmpuri mari de lapiezuri şi doline, polii, văi oarbe, trepte antitetice şi 5 gheţari subterani: Scărişoara, Vârtop (bazinul Gârda Seacă), Focul Viu şi Barsa (bazinul Crişul Pietros) şi gheţarul din avenul Borţig. (Posea, 2002). În Apuseni se detaşează munţii Bihor – Bătrâna şi Pădurea Craiului, cu cel mai dezvoltat şi diversificat carst. Mozaicul tectonic şi petrografic din Bihor şi-a spus cuvântul în puternica fragmentare a reţelei de peşteri din Padiş, Poiana Ponor, Cetăţile Ponorului şi Cheile Galbenii. În cele două masive sunt evidenţiate trei nivele de carstificare (două fosile), doline foarte mari cu puţuri de legătură către golurile subterane, gheţari de peşteră; pot fi amintite câmpurile carstice din Platoul Padiş, Scărişoara, Lumea Pierdută, Zece Hotare, bazinul Roşia, bazinul Gârda, bazinul Crişul Pietros etc; importante depresiuni carstice apar la: Ponor, Poiana Mare (ambele fiind polii), Padiş, Albioara, Daniş (depresiuni de contact litologic), Cetăţile Ponorului (o groapă uriaşă de prăbuşire a tavanului unui gol de peşteră); există aici peste 200 peşteri, între care Peştera Vântului (32 km, cea mai lungă din ţară, în Munţii Pădurea Craiului), Meziad, Urşilor, Cetăţile Ponorului, Scărişoara etc; apar şi impresionante chei, pe văile: Roşia, Lazu, Galbena (Groapa Ruginoasa), Someşul Cald (Cetatea Rădesei), Gârda, Sighiştelu ş.a. (după Posea, 2002). Carstul din Munţii Codru – Moma se extinde pe 3 areale: Vaşcău, Moneasa şi Dumbrăviţa de Codru. Aici sunt cunoscute poliile de la Ponor, Ponoraş, Ţarina, Tinoasa, avenurile de la Corbu şi Criminiş şi izbucul Călugări. În Munţii Trascău şi estul Metaliferilor se remarcă culmea calcaroasă Bedeleu – Ciumerna şi Culmea Colţii Trascăului. Aici există şi multe chei: Turzii, Turenilor, Vălişoarei, Râmeţilor, Întregalde; peşterile sunt mici şi rare, excepţie făcând Huda lui Papară; în această zonă sunt specifice şi multe klippe calcaroase (areale insulare cu calcare, înconjurate de alte roci, de obicei mai friabile) – după Posea, 2002, cu completări. Munţii Banatului se află pe primul loc în ţară în ceea ce priveşte suprafaţa calcaroasă (peste 780 2 km în munţii Aninei şi Almăjului), dar pe locul doi după Apuseni în ceea ce priveşte varietatea formelor. Aici se întâlnesc platouri carstice complexe cum sunt: Iabalcea, Colonovăţ, Cărbunari; chei: Caraşului, Minişului, Nerei (cele mai lungi din ţară, 22 km); peşteri în general mici: Comarnic, Popovăţ, Buhui, Gura Chindiei, Ponicova; izbucuri: Caraşului, Bigăr (pe Miniş); lacul Buhui etc; Cazanele Dunării (Munţii Almăjului) reprezintă, practic, două sectoare de îngustare a văii fluviului la traversarea unei mase de calcare jurasice superioare; aici s-a format şi Peştera Ponicova, cu trei nivele de galerii, racordabile cu terasele 5, 4 şi 3 ale Dunării (N. Schmidt şi colab., 1968, citat de Posea, 2002); pe valea Ponicovei, amonte de peşteră se pot identifica trepte antitetice. În Carpaţii Meridionali, zonele cu cel mai dezvoltat carst sunt fâşia sudică (de la Bistriţa Vâlcii la Munţii Cernei) şi sud-vestul Munţilor Şureanu (Platoul Dacic, cf. Posea, 2002); în fâşia sudică s-au format numeroase chei (de la est la vest): Bistriţei, Olteţului, Galbenului, Runcului sau Sohodolului, Tismanei, Motrului, Cernei; peşteri mai cunoscute din acest sector sunt: Muierii (pe râul Galbenul), Cloşani (pe Motru), Polovragi (pe Olteţ); în Valea Cernei se remarcă numeroşi martori de eroziune pe calcare, numiţi de localnici “geanţuri” sau “ciuceve” (Geanţul Glodului etc); în Munţii Mehedinţi, în sectorul înalt de culme s-au format doline, uvale şi polii: Crovul Medvedului, Uvala Porcului, Poiana Beletina ş.a. În

Munţii Şureanu (Munţii Orăştiei sau Platoul Dacic, aici fiind mai multe cetăţi dacice între care şi Sarmisegetusa Regia) se remarcă: cheile Roşiei, Taiei, Cheiului şi multe peşteri, mai cunoscute fiind: Cioclovina, Ponorici, Tecuri, Şura Mare, Bolii. La acestea se adaugă carstul din Masivul Piatra Craiului (o impresionantă creastă calcaroasă): creste, abrupturi, vârfuri piramidale cu puternică fasonare periglaciară (Posea, 2002); aici există şi avenuri, doline, lapiezuri şi chiar peşteri; în Culoarul Rucăr – Bran, formele carstice sunt: martori de eroziune (“gâlme” sau “căpăţâni”), polia de la Podul Dâmboviţei, cheile Dâmboviţei, ale Dâmbovicioarei, Orăţii şi Cheiţei; în Bucegi s-au format cheile: Urşilor, Tătarului, Zănoagei şi Orzei precum şi peşterile Ialomiţei şi Rătei. În Carpaţii Orientali, relieful carstic este mai bine reprezentat în munţii Hăghimaş şi Rarău; în Hăghimaş, însăşi culmea principală înaltă este un imens martor de eroziune pe calcare mezozoice; aici se găsesc doline (mai ales în formă de farfurie, I. Bojoi, 1971), polii (Poiana Albă, Trei Fântâni, Pârâul Oii – Lacu Roşu), chei (ale Bicazului şi ale unor afluenţi ai acestuia), avenuri (Licaş), peşteri (Şugău, Ghiocelul, Toşorog); în Rarău (C. Rusu, 2002) relieful carstic este reprezentat prin: avenuri (puține), albii subterane relicte (suspendate, în sectoare de chei), peșteri (Peștera Liliecilor – în sectorul înalt), lapiezuri, doline (puține și puțin adânci, de regulă în formă de farfurie), „pseudohumuri”, văi seci (în cheile Pârâului lui Ion), chei carstice (Pârâul lui Ion, Moara Dracului). În Munţii Rodnei se remarcă Peştera Izvorul Tăuşoarelor, formată din patru galerii înguste, ce însumează o lungime de 5050 m şi o denivelare de 350 m, iar în Munţii Perşani – peşterile (peste 40 la număr) din bazinul Vârghişului – cf. T. Orgidan, 1963, citat de Gr. Posea, 2002. Prin relief structural se înţelege totalitatea formelor a căror geneză se leagă de structură, adică de modul de aranjare a stratelor geologice. În numeroase situaţii, însă, formele structurale au şi o condiţionare litologică, astfel că ar fi mai corect să le numim forme lito – structurale. În Carpaţi, cea mai răspândită structură este cea cutată; aceasta caracterizează îndeosebi zonele cu roci sedimentare (flişul şi nu numai). Astfel, în Obcinele Bucovinei (N. Barbu, 1976) se pune în evidenţă un relief de concordanţă – culmi („obcine”) pe bolţile anticlinalelor, văi pe sinclinale, numit relief jurasian. Munţii Baiului reprezintă un masiv cu aspect de cupolă larg boltită, formată pe un anticlinoriu din strate de Sinaia (fliş grezos – argilos), aşadar un alt caz tipic de concordanţă între structură şi relief. În multe situaţii, însă, s-a ajuns la stadiul de inversiune de relief: pe rocile mai dure, ce alcătuiesc sinclinale, s-au format culmi (uneori impunătoare), înconjurate de alte culmi mult mai scunde, alcătuite din roci mai moi şi din structuri variate, între care şi unele anticlinale. Este cazul masivelor: Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Piatra Mare, Hăghimaş, Rarău, toate fiind sinclinale suspendate; este drept, în toate aceste cazuri sinclinalele sunt largi (este normal să fie aşa, întrucât rocile sunt dure, în consecinţă şi cutele sunt largi; cutele strânse sunt, de regulă, pe rocile mai moi) şi de multe ori formele de relief create pe flancurile sinclinalului sunt mai degrabă cele ale reliefului pe structură monoclinală (cueste, poliţe, brâne, văi obsecvente, subsecvente sau consecvente). Structura monoclinală deseori generează forme specifice, dar uneori acestea se pot confunda cu formele pe structură tabulară, acolo unde înclinarea stratelor este redusă. Cele mai răspândite sunt cuestele (Ocolaşul Mare şi Ocolaşul Mic din Ceahlău, Culmea Babeş din Munţii Grohotiş, Caraimanul, Jepii Mari şi Jepii Mici din Bucegi etc), uneori cu aspect de hog – back (creasta Pietrei Craiului, Culmea Mălâia din Siriu, Culmea Giumalăului, Vârful Penteleu, Culmea Nemirei, creasta principală a Parângului etc).

1. Relieful glaciar şi periglaciar În Cuaternar, clima globală a cunoscut o răcire accentuată, acum succedându-se patru ere glaciare (în Europa sunt cunoscute cu numele: Günz, Mindel, Riss şi Würm). În timpul acestor ere cu climă rece, în Carpaţi la peste 2000 m altitudine s-au instalat gheţari, în timp ce mai jos de această limită se producea o modelare de tip periglaciar. La trecerea dintre două perioade glaciare, însă, avea loc o încălzire a climei (sunt aşa – numitele perioade interglaciare), acum pe crestele Carpaţilor predominând modelarea periglaciară iar spre poala acestora – cea fluviatilă, aproximativ la fel cum se întâmplă şi în prezent (şi acum ne aflăm, dealtfel, într-un interglaciar). Aşadar, relieful glaciar din Carpaţi este unul relict, adică moştenit dintr-o perioadă trecută (mai precis din pleistocen), când clima era altfel decât cea din prezent.

Formele de relief glaciar din Carpaţi sunt: văile glaciare (acele văi în formă de „U”), circurile sau căldările glaciare (acele scobituri mai mari sau mai mici în masa muntelui situate de regulă la obârşia văilor glaciare), morenele (valuri de materiale cărate de gheţar), pragurile glaciare (ruperi de pantă care separă două porţiuni de pantă relativ mică în profilul longitudinal al văilor glaciare), spinările de berbece (acele rotunjimi ale stâncilor aflate în cadrul pragurilor glaciare), custuri sau karlinguri (acele creste foarte înguste, crenelate, ascuţite, ruiniforme, ce separă două circuri sau două văi glaciare vecine), striaţiile (şănţuleţe cu trasee rectilinii sau neregulate, trasate în masa rocilor de obicei din cadrul pragurilor glaciare de către pietrele prinse în masa gheţarului). Văile glaciare s-au format ca urmare a eroziunii glaciare (exharaţie); gheţarul, însă, nu s-a instalat pe un relief plat, uniform, ci în cadrul unor văi preexistente, fluviatile (în formă de „V”), pe care le-au adâncit şi mai mult, schimbându-le morfologia. Circurile glaciare s-au format îndeosebi pe versanţii sudici (însoriţi), acolo unde condiţiile nu au fost prielnice dezvoltării de limbi glaciare (este vorba despre gheţari de tip pirinean, fără limbă glaciară, numiţi şi gheţari de circ). Cele mai dezvoltate şi mai complexe văi glaciare s-au format în munţii: Retezat (Stânişoara, Pietrele, Valea Rea, Galeşu, Peleaga, Bucura ş.a.), Parâng (îndeosebi versantul nordic – văile Roşiile, Ghereşu, Slivei, Câlcescu, Găuri), Făgăraş (pe ambii versanţi, văile: Bâlea, Topolog, Capra, Buda, Lăiţa, Arpăşel, Ucea Mare, Râu Doamnei, Urlea, Sâmbăta, Viştea Mare, Podragu, ş.a.), Rodnei (numai pe versantul nordic – Putreda, Pietroasa, Buhăescu Mare, Zănoaga, Bistricioara, Lala, Bila), Bucegi (Gaura, Mălăeşti, Ţigăneşti, Cerbului, Obârşia, Morarului ş.a.); văi glaciare ceva mai slab dezvoltate se întâlnesc în munţii: Iezer, Godeanu, Ţarcu, iar numai circuri sunt specifice munţilor: Şureanu, Cindrel, Lotrului; circuri glacio – nivale s-au format în munţii Leaota, Călimani, Maramureşului. Faptul că în majoritatea văilor glaciare amintite se întâlnesc două aliniamente de morene frontale (terminale) şi două nivele de circuri, i-a determinat pe majoritatea cercetătorilor să considere că ele sunt rezultatul ultimelor două ere glaciare succesive (Riss şi Würm), urmele glaciaţiilor mai vechi decât acestea fiind distruse complet de eroziunea ulterioară. Totuşi, după Posea (1981), ar fi vorba de o singură glaciaţie în Carpaţi, nivelul superior al văilor glaciare nefiind, în opinia acestui autor, decât un nivel de modelare crionivală (periglaciară) ce s-a realizat în timpul existenţei gheţarului, deasupra acestuia (vezi desenul). În masivele în care urmele modelării glaciare sunt mai discrete (Leaota, Călimani), circurile (considerate mai degrabă glacio – nivale) s-au format pe versanţii nordici, mai reci, în timp ce pe cei sudici urmele glaciare lipsesc. În Munţii Parâng şi Rodnei, pe versanţii sudici, însoriţi, s-au format doar circuri, iar pe cei nordici – văi glaciare bine dezvoltate. După Valeria Velcea, în Munţii Bucegi ultimele două perioade glaciare şi ultimul interglaciar sau „înregistrat” sub forma a două cruste concreţionare din carbonat de calciu respectiv un orizont de pietrişuri prins între acestea, în cadrul Peşterii Ialomiţei; crustele s-ar fi format în timpul fazelor glaciare, atunci când scurgerea pe râu era mică sau lipsea, iar clima rece favoriza dizolvarea mai intensă a carbonatului de calciu; orizontul de pietrişuri dintre cele două cruste s-a putut forma în interglaciar, atunci când încălzirea climatului a dus la o scurgere bogată pe râul Ialomiţa. În munţii unde au existat gheţari cu limbi bine dezvoltate, acestea au coborât până la altitudini relativ mici (1400 m în Retezat, Parâng, Făgăraş, 1100 – 1200 m în Munţii Rodnei), dovada constituind-o prezenţa la aceste altitudini a morenelor frontale. În timp ce la peste 1800 – 1900 m în majoritatea masivelor cu astfel de altitudini era domeniul zăpezilor veşnice, adică al gheţarilor, mai jos de acest nivel, în Cuaternar (pleistocen), era domeniul modelării periglaciare. Procesele ce se desfăşurau în acest spaţiu erau: dezagregările puternice, solifluxiunile, nivaţia, crioturbaţia (amestecul pe verticală a depozitelor datorită îngheţului şi dezgheţului). Dovada faptului că în timpul epocilor glaciare dezagregările erau cu mult mai intense decât cele din prezent o constituie dimensiunile mari şi foarte mari ale gelifractelor rezultate. Aceste blocuri ce pot ajunge la diametre de 7 – 8 m se află la baza abrupturilor stâncoase formate pe roci dure (pretabile la dezagregare prin îngheţ – dezgheţ sau gelive) şi în prezent ele sunt fixate, acoperite de pădure, aşadar sunt relicte (dacă ar fi formate şi rostogolite în climatul actual, favorabil dezvoltării pădurii, aceasta din urmă le-ar fi oprit la partea superioară a ei; or, în timpul erelor glaciare, în actualul etaj forestier din Carpaţi nu era pădure, ci o vegetaţie ierboasă de tip tundră); în plus, dimensiunile gelifractelor acumulate în cuaternar dovedesc o intensitate mult mai mare a procesului de dezagregare în această perioadă, comparativ cu ceea ce se întâmplă în prezent chiar şi în etajul periglaciar (adică la peste 1800 m).

Aşadar, în Cuaternar, în etajul forestier din prezent (la altitudini mai mici de 1800 – 1900 m) era domeniul modelării periglaciare, iar la peste 1800 – 1900 (în actualul etaj periglaciar) era domeniul modelării glaciare. Crestele (custurile) situate la trecerea dintr-o vale glaciară în alta sau dintr-un circ în altul sufereau, în cuaternar, ca şi în prezent, o modelare periglaciară (dar mai intensă) îndeosebi prin dezagregări puternice, care furnizau materiale ce se prăbuşeau şi ajungeau în final pe masele de gheaţă, formând morenele. Procesele de nivaţie (acţiunea zăpezii) au fost active şi în Cuaternar la altitudini mai mici de 1800 – 1900 m şi sunt prezente şi în zilele noastre mai sus de această limită. Formele rezultate sunt: nişe nivale (microdepresiuni în cadrul culmilor montane, formate ca urmare a tasării exercitată de zăpada în cantităţi mari), culoare de avalanşă (în multe cazuri acestea sunt culoare mixte – de avalanşă şi torenţiale), potcoave nivale (depozitul format prin acumulare de către avalanşe), circuri glacio – nivale. Tot în categoria formelor periglaciare intră şi muşuroaiele înierbate (marghile) şi formele de solifluxiune (brazde, lobi şi valuri de solifluxiune). Formele mixte, glacio – nivale, în special circurile glacio – nivale se întâlnesc în masivele cu altitudini apropiate sau foarte puţin peste limita zăpezilor permanente din Cuaternar: Suhard (1923 m), Călimani (2100 m), Leaota (2130 m), Şureanu (2190 m), versantul sudic al Parângului şi al Munţilor Rodnei, Bihor (1849 m), Căpăţânii (2130 m) ş.a. 7. Morfodinamica actuală din Carpaţi este influenţată de mai mulţi factori: - pantele mari (unitatea naturală cu cele mai mari pante din ţară, ceea ce favorizează în general o dinamică activă a reliefului); - cantităţile mari de precipitaţii (unitatea cu cele mai mari cantităţi, ceea ce de asemenea favorizează procesele actuale); - etajarea pe altitudine a principalilor parametri climatici şi a vegetaţiei şi solurilor (acestea induc şi o etajare a morfodinamicii actuale); - solurile cu textură în general uşoară, cu mult schelet şi cu puţin humus amestecat intim cu partea minerală (acest fapt favorizează spălarea, erodarea rapidă şi eolizaţia, mai ales dacă solul este văduvit de învelişul vegetal protector); - prezenţa argilelor şi a marnelor pe spaţii mari în arealul flişului şi în celelalte areale cu roci sedimentare (ceea ce explică incidenţa mare a alunecărilor de teren în aceste spaţii); - prezenţa calcarelor pe areale uneori foarte compacte şi extinse (în aceste spaţii este specifică o modelare de tip carstic); - păşunatul vitelor (activitate de mare tradiţie, dar care favorizează mult eroziunea actuală); - activităţile turistice (uneori un turism haotic, scăpat de sub control, care de asemenea favorizează eroziunea accelerată, cum se întâlneşte de exemplu pe platoul Bucegilor); - expunerea versanţilor (versanţii cu orientări însorite sunt expuşi la mai multe cicluri gelivale, ceea ce determină retragerea lor mai rapidă în comparaţie cu cei umbriţi); - suprafaţa mare împădurită (în general pădurea încetineşte, uneori foarte mult, morfodinamica actuală); - duritatea în general mare a substratului, ceea ce încetineşte ritmul eroziunii; - frecvenţa mare a rocilor gelive (roci vulnerabile la dezagregarea prin îngheţ – dezgheţ, de obicei rocile dure şi cu fisuraţie avansată); - caracterul torenţial al ploilor, mai mare pe versantul exterior al Carpaţilor Orientali şi al celor Meridionali, specific mai ales climatelor cu influenţe continentale accentuate; astfel, agresivitatea pluvială este mai mare în munţi precum Stânişoara, Ceahlău, Goşmanul, Berzunţi, Vrancei, Penteleu, Siriu, Ciucaş şi mai mică în masive precum Retezat, Semenic, Poiana Ruscă, Vlădeasa, Bihor, Şureanu, Rodnei. După colectivul Posea, Popescu, Ielenicz (1974), în Carpaţi, putem vorbi de două etaje morfoclimatice: etajul modelării fluvio – torenţiale sau etajul forestier şi etajul modelării crio – nivale sau etajul alpin şi subalpin. Etajul modelării fluvio – torenţiale corespunde zonei forestiere, adică zonei montane desfăşurate de la cele mai mici altitudini ale Carpaţilor, până la limita superioară a pădurii. Procesele cele mai răspândite în acest etaj sunt torenţialitatea, spălarea în suprafaţă, şiroirea, modelarea fluviatilă, dar şi alunecările şi prăbuşirile, acolo unde substratul şi panta le permit.

Dezagregarea rocilor este pe planul doi în aceste zone, datorită ecranului format de vegetaţia forestieră. Alterarea chimică a rocilor este mai activă decât în etajul crio – nival, soluţiile rezultate în urma alterării circulând prin sol şi prin scoarţa de alterare, ajungând în ultimă instanţă în râuri şi lacuri (se apreciază că eroziunea chimică reprezintă aproximativ jumătate din eroziunea mecanică, în condiţiile munţilor mijlocii şi mici din ţara noastră). Procesele de dezagregare, nivaţie, solifluxiuni şi alte procese periglaciare sunt subordonate celor enumerate mai sus (ele se produc, dar pentru perioade mici şi pe suprafeţe restrânse). Aşadar, microformele create în prezent cele mai răspândite în etajul fluvio – torenţial sunt: lunci, albii, torenţi (cu toate elementele lor), alunecări de teren (cu toate elementele), ravene, ogaşe, rigole, glacisuri sau tăpşane şi pe planul al doilea: poale şi conuri de grohotiş şi altfel de forme periglaciare. Etajul modelării crio – nivale sau periglaciare se suprapune peste etajele subalpin şi alpin din Carpaţi (la peste 1700 – 1800 m altitudine). Aici, procesele dominante în modelarea reliefului sunt: gelivaţia (dezagregarea prin îngheţ – dezgheţ), solifluxiunile, nivaţia (forme de tasare de genul nişelor nivale, dar şi avalanşe, generatoare de culoare şi potcoave nivale), eolizaţia (datorită vântului intens de la aceste altitudini şi datorită covorului vegetal sărac şi discontinuu); pe planul doi se plasează, în acest etaj, procesele fluvio – torenţiale; acestea nu sunt cu mult sub valoarea celor din etajul forestier, dar sunt totuşi subordonate celor periglaciare în acest spaţiu, datorită persistenţei zăpezii 6 – 8 luni pe an şi datorită frecventelor oscilaţii ale temperaturii solului sub şi peste limita de îngheţ. Astfel, în etajele subalpin şi alpin vom întâlni frecvent, ca microforme de relief create în prezent: nişe nivale, potcoave nivale, culoare de avalanşă, poale şi conuri de grohotiş, râuri de pietre, babe sau ciuperci, sfincşi, ace, colţi, turnuri, dar şi, subordonat, ravene, torenţi, lunci, albii şi mai rar, alunecări de teren (rocile plastice de tipul argilelor şi marnelor sunt şi foarte friabile, ceea ce face imposibilă menţinerea lor la astfel de altitudini). Ads by BetterSurfAd Options

Apele din Carpaţi În Carpaţii Orientali, reţeaua hidrografică este formată din următoarele râuri: Tisa: izvorăşte din Carpaţii Păduroşi, de pe teritoriul Ucrainei şi formează un scurt sector de graniţă în nordul ţării (60 km), în zona oraşului Sighetul Marmaţiei; Someşul Mare izvorăşte din Munţii Rodnei şi străbate oraşul – staţiune Sângeorz – Băi; primeşte ca afluenţi pe dreapta pe:Anieş, Cormaia, Rebra, Sălăuţa (toate cu izvoarele în Munţii Rodnei, ultima formând limita dintre aceştia şi Munţii Ţibleş şi în lungul ei construindu-se în 1949 calea ferată Salva – Vişeu, care a scos Maramureşul din izolare), iar pe stânga pe Şieu cuBistriţa Ardeleană (care izvorăsc din Munţii Călimani, dar străbat mai mult Dealurile Bistriţei). Bistriţa (moldovenească) izvorăşte tot din Munţii Rodnei (din unirea văilor glaciare Bistricioara şi Putreda) şi de la izvoare până la Vatra Dornei se numeşte Bistriţa Aurie; primeşte cei mai importanţi afluenţi pe dreapta: Dorna, Neagra Şarului (izvorăsc din Munţii Călimani şi se varsă în Bistriţa în cadrul Depresiunii Dornelor), Neagra Broştenilor (izvorăşte din Munţii Călimani şi străbate Depresiunea Drăgoiasa), Bistricioara (izvorăşte din Munţii Călimani şi străbate depresiunea şi satul Bilbor; primeşte ca aflunet Vinul, care străbate depresiunea şi oraşul – staţiune Borsec), Bicaz (izvorăşte din Munţii Hăşmaşu Mare şi străbate oraşul Bicaz), Tarcău (izvorăşte din Munţii Tracău şi îi separă pe aceştia de Munţii Goşmanului); străbate oraşele: Vatra Dornei, Broşteni, Bicaz, Piatra – Neamţ; se varsă în Siret în Podişul Moldovei, avale de Bacău; afluenţii pe stânga sunt mult mai mici; amintim doar Cotârgaşi (după I. Ichim – limită între munţii Rarău şi Stânişoara), Sabasa (care vine de sub Vf. Bivolul din Stânişoara, 1530 m) şi Cuejdiul (vine tot din Munţii Stânişoara, la confluenţa acestuia cu Bistriţa fiind localizat oraşul Piatra – Neamţ). Vişeul izvorăşte din Munţii Rodnei, străbate Depresiunea Maramureşului pe direcţia SE – NV şi traversează oraşele Borşa şi Vişeul de Sus; se varsă în Tisa; Iza izvorăşte din Munţii Rodnei, străbate Depresiunea Maramureşului paralel cu Vişeul, dar mai spre sud; primeşte pe partea stângă afluentul Mara (cu izvoare în Munţii Gutâi); se varsă în Tisa, la confluenţa acestora fiind localizat municipiul Sighetul Marmaţiei. Tur izvorăşte din Munţii Oaşului şi străbate Depresiunea (Ţara) Oaşului şi oraşul Negreşti – Oaş, se varsă în Tisa în afara graniţelor ţării. Săsar izvorăşte din Munţii Gutâi, străbate oraşul Baia Sprie şi primeşte ca afluent pe Firiza (cu izvoare în Munţii Igniş).

Lăpuş izvorăşte din Munţii Ţibleş şi se varsă în Someş în regiunea Baia Mare (Dealurile de Vest); Suceava izvorăşte din Obcina Mestecănişului, străbate nordul Obcinelor Bucovinei şi primeşte ca afluenţi pe dreapta pe Putnaşi Suceviţa; se varsă în Siret în Podişul Moldovei; Moldova izvorăşte din Obcina Mestecănişului, străbate Depresiunea Câmpulung Moldovenesc şi oraşele Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului; primeşte afluentul Moldoviţa (care izvorăşte din Obcina Feredeului şi formează limita dintre aceasta şi Obcina Mare); în Subcarpaţii Moldovei primeşte afluentul Neamţ sau Ozana (care izvorăşte din Munţii Stânişoara); se varsă în Siret în Podişul Moldovei, la Roman; Trotuşul izvorăşte din Munţii Ciucului, străbate Depresiunea Comăneşti şi oraşele Comăneşti, Dărmăneşti, Târgu Ocna. Primeşte ca afluenţi pe: Asău, Uz, Slănic (care străbate oraşul – staţiune Slănic Moldova), Oituz, iar în regiunea subcarpatică – pe Caşin (cu izvoare în Munţii Vrancei) şi Tazlău (cu izvoare în Munţii Goşmanu); se varsă în Siret în sudul Podişului Moldovei, la Adjud. Mureşul izvorăşte din Munţii Hăşmaşu Mare, drenează Depresiunea Giurgeului, formează Defileul Topliţa – Deda (între munţii Călimani şi Gurghiu), după care iese în Podişul Transilvaniei; primeşte ca afluenţi (în cadul Podişului Transilvaniei) pe: Târnava Mică, Târnava Mare, Niraj şi Gurghiu (toate cu obârşia în Munţii Gurghiu). Oltul izvorăşte din Munţii Hăşmaşu Mare, drenează Depresiunea Ciucului, unde trece prin oraşul Miercurea Ciuc, formează defileul de la Tuşnad, unde traversează Munţii Harghita şi oraşul – staţiune Băile Tuşnad, ocoleşte pe la sud Munţii Baraolt, drenează nordul Depresiunii Braşov, unde străbate oraşul Sfântu Gheorghe, traversează Munţii Perşani, formând defileul de la Racoş, după care iese în Podişul Transilvaniei. Primeşte ca afluenţi pe: Râul Negru (izvorăşte din Munţii Nemira şi străbate oraşul Târgu Secuiesc), Bârsa (izvorăşte din Munţii Piatra Craiului şi străbate oraşul Zărneşti), Timiş (izvorăşte din Munţii Piatra Mare), Târlung (izvorăşte din Munţii Ciucaş; aceste râuri se varsă în Olt în cadrul Depresiunii Braşovului), Homorodul Mic şi Homorodul Mare (care izvorăsc din Munţii Harghita şi se varsă în Olt în Podişul Transilvaniei). Şuşiţa izvorăşte din Munţii Vrancei, curgând spre est (se varsă în Siret la Mărăşeşti). Putna izvorăşte din Munţii Vrancei, străbate localităţile Lepşa şi Tulnici, primeşte ca afluent în spaţiul subcarpatic pe Zăbala cuNăruja (care izvorăsc tot din Munţii Vrancei). Buzăul izvorăşte din Munţii Ciucaş, străbate Depresiunea Întorsura Buzăului şi oraşul cu acelaşi nume, primeşte ca afluent pe stânga pe Bâsca Rozilei, formată din unirea râurilor Bâsca Mare şi Bâsca Mică (acestea delimitează la est şi vest Masivul Penteleu). Doftana (izvorăşte din Munţii Baiului, curge pe direcţia nord – sud şi îi separă pe aceştia de Munţii Grohotiş) şi Teleajen(izvorăşte din Munţii Ciucaş, străbate staţiunea Cheia şi curge pe direcţia nord – sud) sunt afluenţi ai Prahovei în spaţiul extracarpatic. În Carpaţii Meridionali reţeaua hidrografică este formată de următoarele râuri: Ialomiţa, izvorăşte din Munţii Bucegi şi primeşte ca afluent în regiunea de câmpie pe Prahova (care izvorăşte din arealul oraşului Predeal, formează limita dintre Carpaţii Meridionali şi cei Orientali şi de-a lungul său sunt situate oraşele Azuga, Buşteni, Sinaia). Dâmboviţa izvorăşte din Munţii Făgăraş şi formează limita dintre grupele montane Bucegi şi Făgăraş; Argeşul izvorăşte din Munţii Făgăraş (se formează din unirea râurilor Capra şi Buda, în zona Lacului de acumulare Vidraru) şi primeşte ca afluenţi pe stânga pe Vâlsan şi Râul Doamnei (care vin de sub Vf. Moldoveanu, 2544 m); în Râul Doamnei se varsăRâul Târgului, care izvorăşte din Munţii Iezer şi primeşte ca afluenţi pe Argeşel şi Bratia (aceştia doi vin tot din Munţii Iezer). Oltul traversează Carpaţii Meridionali, formând limita dintre grupele montane Făgăraş şi Parâng şi două defilee: Turnu Roşu (în nord) şi Cozia (în sud), străbate Depresiunea Loviştei situată între aceste două grupe montane şi între cele două defilee. Primeşte ca afluenţi în Depresiunea Făgăraş numeroase râuri cu izvoare pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş (Berivoi, Cârţişoara, Arpaş, Ucea, Viştea, Sâmbăta, Făgărăşel, Avrig, etc) şi care, la ieşirea din această depresiune, îi dublează debitul faţă de cel de la intrarea în cadrul ei, apoi Cibinul, cu afluentul său Sadu (care izvorăsc din Munţii Cindrel şi se varsă în Olt înainte de defileul de la Turnu Roşu), Lotrul cu afluentul său Latoriţa (cu izvoare în Munţii Parâng, se varsă în Olt în cadrul Depresiunii Loviştei, unde străbate şi oraşul Brezoi), Topolog (izvorăşte de pe versantul sud-vestic al Munţilor Făgăraş şi se varsă în Olt în nordul Podişului Getic), Luncavăţ, Olteţul cu afluentul său Cerna (izvorăsc din Munţii Căpăţânii şi se varsă în Olt în nordul Podişului Getic, respectiv în Câmpia Română). Jiul se formează în Depresiunea Petroşani, prin unirea Jiului de Est (cu izvoare în Munţii Şureanu şi care străbate oraşele Petrila şi Petroşani) cu Jiul de Vest (cu izvoare în Munţii Retezat, de-a lungul căruia sunt prezente oraşele Uricani, Lupeni, Vulcan). Primeşte ca afluenţi în regiunea subcarpatică

pe Şuşiţa, Jaleş, Bistriţa, Tismana (care izvorăsc din Munţii Vâlcan) şi în sudul Podişului Getic, la Filiaşi, primeşte Gilortul (izvorăşte din Munţii Parâng) şi Motrul (izvorăşte din Munţii Vâlcan şi formează limita dintre aceştia şi Munţii Mehedinţi). Cerna izvorăşte din Munţii Godeanu, formează limita dintre Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi, traversează oraşul – staţiune Băile Herculane, drenează sudul Culoarului Timiş – Cerna, unde primeşte afluentul Belareca, ce vine din Munţii Cernei şi trece prin depresiunea Cornereva; Belareca, la rândul său, primeşte afluentul Mehadia, care izvorăşte din Munţii Semenic. Sebeşul izvorăşte din Munţii Lotrului, formează limita dintre Munţii Şureanu şi Munţii Cindrel şi se varsă în Mureş în cadrul Podişului Transilvaniei (la Sebeş); Cugir şi Orăştie izvorăsc din Munţii Şureanu (Munţii Orăştiei) şi se varsă în Mureş în cadrul Culoarului Orăştiei; Streiul izvorăşte din Munţii Şureanu, drenează Depresiunea Haţegului, unde primeşte ca afluent pe Râul Mare (cu izvoare în Munţii Retezat) şi se varsă în Mureş la Simeria. Bistra izvorăşte din Munţii Ţarcu, formează limita acestora cu Munţii Poiana Ruscă şi se varsă în Timiş în apropiere de Caransebeş. În Carpaţii Occidentali reţeaua hidrografică este formată din următoarele râuri: Dunărea, drenează sudul Munţilor Banatului şi formează un defileu lung de 144 km, între Baziaş şi Gura Văii, care prezintă sectoare de vale îngustă (Greben, Cazanele Mari, Cazanele Mici) şi de vale lărgită (Moldova Veche, Liubcova, Ogradena – Orşova). În cadrul defileului, Dunărea primeşte mai mulţi afluenţi, dintre care se remarcă Berzasca, Mraconia, Ieşelniţa (toate cu izvoarele în Munţii Almăjului). Nera izvorăşte din Munţii Semenic, străbate Depresiunea Almăjului sau Bozovici, formează un sector de chei între Munţii Aninei şi Munţii Locvei (cele mai lungi din ţară, 22 km) şi primeşte ca afluent pe Miniş (cu izvoare în Munţii Aninei) şi se varsă în Dunăre lângă Baziaş. Caraşul izvorăşte din Munţii Aninei, străbate Depresiunea Caraş – Ezeriş, apoi formează limita dintre munţii Dognecea şi Aninei şi se varsă în Dunăre foarte aproape de confluenţa Nera – Dunăre. Bârzava izvorăşte din Munţii Semenic, străbate apoi Depresiunea Caraş – Ezeriş şi municipiul Reşiţa, după care formează un defileu prin Munţii Dognecea; se varsă în Timiş pe teritoriu Serbiei. Timişul izvorăşte din Munţii Semenic şi străbate nordul Culoarului Timiş – Cerna, unde primeşte pe dreapta pe Pârâul Rece şiFeneş (cu izvoare în Munţii Ţarcu), străbate depresiunea şi oraşul Caransebeş, apoi primeşte pe dreapta pe Bistra şi separă Munţii Poiana Ruscă de Dealurile Pogănişului (Dealurile de Vest), vărsându-se pe teritoriul Serbiei în Dunăre. Din Munţii Poiana Ruscă izvorăsc: Bega (care drenează sud – vestul ţării), Cerna (trece prin municipiul Hunedoara, primeşte afluentul Runcu şi se varsă în Mureş) şi Rusca (care se varsă în Bistra). Din Munţii Apuseni izvorăsc următoarele râuri: Barcăul – izvorăşte din Munţii Plopiş sau Muntele – Şes şi delimitează la nord unitatea montană a Apusenilor; Crasna, Agrij şi Almaş izvorăsc din Munţii Meseşului şi sunt afluenţi ai Someşului; Crişul Repede – izvorăşte din Munţii Gilău, străbate Depresiunea Huedin şi oraşul omonim, formează defileul de la Ciucea şi iese în Depresiunea Vad – Borod; primeşte ca afluenţi pe Iada şi Drăgan, veniţi din Munţii Vlădeasa. Crişul Negru izvorăşte din Munţii Bihor şi străbate Depresiunea Beiuşului şi oraşele Vaşcău, Ştei şi Beiuş şi primeşte ca afluent pe Crişul Pietros (care vine tot din Munţii Bihor). Crişul Alb izvorăşte din Munţii Metaliferi, străbate depresiunile Brad, Gurahonţ, Zarand şi municipiul Brad. Arieşul izvorăşte din Munţii Bihor şi străbate culoarul depresionar „Ţara Moţilor” şi oraşele Câmpeni şi Baia de Arieş, se varsă în Mureş în Podişul Transilvaniei. Ampoiul izvorăşte din Munţii Metaliferi, formează limita între aceştia şi Munţii Trascăului şi se varsă în Mureş în avale de Alba Iulia. Străbate oraşul Zlatna. Someşul Mic se formează din unirea Someşului Cald (cu izvoare în Munţii Bihor) cu Someşul Rece (cu izvoare în Muntele Mare). Lacurile Lacuri naturale:

Lacuri glaciare: Lala, Buhăescu, Iezerul Pietrosului (în Munţii Rodnei), Capra, Bâlea, Podragu, Podrăgel, Podu Giurgiului, Călţun, Avrig, Urlea, Mioarele (cu poziţia altimetrică cea mai înaltă – 2282 m, în Munţii Făgăraş), Gâlcesu sau Câlcescu, Roşiile, Zănoaga Mare, Păsări, Mândra, Verde (în Munţii Parâng), Iezerul Latoriţei (în Munţii Latoriţei, cu poziţia altimetrică cea mai joasă – 1520 m), Bucura (cel mai mare din ţară ca suprafaţă – 8,8 ha), Zănoaga (cel mai adânc lac glaciar din România – 29 m), Galeşul, Gemenele, Negru, Peleaga, Lia, Ana, Florica, Viorica (în Munţii Retezat), Iezerul Mare şi Iezerul Mic (în Cindrel), Şureanu (Munţii Şureanu), Pietrele Albe (Munţii Ţarcu), Scărişoara, Borăscu, Godeanu (Munţii Godeanu), Iezer (Munţii Iezer); Lacuri vulcanice: Sfânta Ana – singurul de acest fel din ţară, situat într-unul din craterele Masivului Ciomatu Mare, Munţii Harghita (în celălalt crater se află Tinovul Mohoş, o turbărie oligotrofă); Lacuri cu apă sărată (situate în vechi ocne de sare): Ocna Şugatag şi Coştiui (în Depresiunea Maramureşului); Lacuri de baraj natural: Betiş (în Munţii Maramureşului), Cuejdel (în Munţii Stânişoara), Lacul Roşu (format în anul 1837 prin bararea râului Bicaz), Bălătău (pe Izvorul Negru, bazinul Uzului, în Munţii Nemira ş.a.); Lacuri nivale: Lacul Vulturilor (Munţii Siriu); Lacuri carstice: Lacul Dracului şi Ochiul Beului (în Munţii Banatului), Vărăşoaia (în Munţii Bihor), Ighiu (în Munţii Trascău). Lacuri antropice: Lacuri de acumulare: Firiza pe râul Firiza, Izvoru Muntelui pe Bistriţa (cel mai mare lac de acumulare 2 3 de pe râurile interioare ale României, 33 km , 1,23 mld. m ), Poiana Uzului pe Uz, Siriu pe Buzău, Paltinul pe Doftana, Măneciu pe Teleajen, Bolboci şi Scropoasa pe Ialomiţa, Pecineagu pe Dâmboviţa, Vidraru pe Argeş, Vidra pe Lotru, Negovanu pe Sadu, Oaşa, Gâlceag, Şugag pe Sebeş, Gura Apelor pe Râul Mare, Valea lui Ivan şi Herculane pe Cerna, Porţile de Fier I pe Dunăre, Văliug şi Secu pe Bârzava, Trei Ape pe Timiş, Cinciş – Teliuc pe Cerna Mureşului, Leşu pe Iada, Drăgan pe Drăgan, Fântânele (Mărişel) şi Tarniţa pe Someşul Cald, Gilău pe Someşul Mic, Aştileu pe Crişul Repede. Lacuri în foste excavaţii miniere: lacul Albastru (de la Baia Sprie). Apele subterane din Carpaţi sunt cantonate în depozite din cele mai variate: eluvii, deluvii, coluvii, proluvii, depozite de luncă şi de terasă, piemonturi. Cele mai bogate şi de calitate sunt cele din depozitele aluviale şi proluvio – aluviale din cadrul depresiunilor (Braşov, Ciuc, Giurgeu, Dornelor, Haţeg, Almăjului etc). În plus, aceste ape sunt şi relativ accesibile pentru locuitori (se găsesc la adâncimi moderate, cu unele excepţii). Pe crestele calcaroase sau conglomeratice (Piatra Craiului, Hăghimaş, Ceahlău, Ciucaş etc) apele subterane aproape că lipsesc, datorită permeabilităţii şi diaclazării substratului. În munţii înalţi cristalini sau granitici (Făgăraş, Retezat, Parâng, Rodnei etc), substratul impermeabil şi climatul umed şi răcoros determină bogate ape subterane, ce favorizează la rândul lor o reţea de suprafaţă densă şi bogată (râuri, cascade, lacuri). În munţii calcaroşi, chiar dacă în zona înaltă a acestora apele subterane lipsesc aproape complet, în zona inferioară au loc descărcări de tipul izbucurilor şi resurgenţelor, râurile subterane formând peşteri. Apele minerale şi termale Geneza şi apariţia apelor minerale din Carpaţi sub forma izvoarelor sunt legate de prezenţa faliilor de adâncime, de existenţa lanţului muntos vulcanic, precum şi, în mai mică măsură, de zăcămintele de petrol, gaz metan, cărbuni şi sare. Apele sulfuroase şi sulfatate (popular – „pucioase”) sunt asociate cu sulfaţii din formaţiunile gipsifere existente în miocenul Carpaţilor Orientali (acestea se găsesc mai ales în Subcarpaţii Moldovei şi ai Curburii, dar apar şi pe areale restrânse în Carpaţi), în conglomeratele flişului, cu sulfurile din rocile metamorfice ale Carpaţilor Orientali şi cu zăcămintele de cărbuni. Apele carbogazoase (borvizuri sau borcuturi) se formează în urma amestecului intim dintre apă şi bioxidul de carbon (acesta din urmă – produs postvulcanic) în adâncul scoarţei terestre, sub presiune mare (numai în condiţii de presiune ridicată se poate realiza acest amestec). Emenaţiile de bioxid de carbon ca atare (fără a se combina cu apa) poartă numele de mofete şi sunt folosite cu scop terapeutic în unele staţiuni din Carpaţii Orientali (Borsec, Balvanyoş etc). Toate aceste emanaţii de gaz precum şi izvoarele carbogazoase din perimetrul Carpaţilor Orientali formează aşa – numita „aureolă mofetică” a acestora: Vişeul de Sus, Jigodin – Băi, Parva, Sângeorz – Băi, Oraşu Nou, Bixad

(de Oaş), Bilbor, Borsec, Biborţeni, Bodoc, Câlnic, Olteni, Turia, Zizin, Vatra Dornei, Poiana Negrii, Bicaz, Miecurea – Ciuc, Tuşnad, Sântimbru, Malnaş – Băi etc. Astfel de izvoare se întâlnesc, însă şi în Carpaţii Occidentali (Culoarul Mureşului: Banpotoc, Băcia, Şoimuş, Veţel). O categorie aparte o constituie apele termominerale. Acestea se întâlnesc pe Valea Cernei la Băile Herculane şi în amonte de această staţiune, dar şi în unele areale din Munţii Apuseni (Moneasa, Răbăgani, Geoagiu – Băi) şi din munţii vulcanici din Carpaţii Orientali (Băile Tuşnad, Topliţa, Lunca, etc). VEGETAŢIA ŞI FAUNA CARPAŢILOR 1. Vegetaţia Cea mai importantă caracteristică a vegetaţiei Carpaţilor este etajarea ei, dar în alcătuirea covorului vegetal al munţilor noştri intervin şi alţi factori: influenţele climatice (faţada vestică a Carpaţilor Occidentali şi a grupei nordice a Carpaţilor Orientali este mai „călduţă”, fiind populată mai ales de stejar, gorun, cer şi carpen), dar şi masivitatea, adică desfăşurarea mare a zonei montane, departe de orice influenţă (răspândirea foarte mare a molidului în zona internă a Carpaţilor Orientali nu se explică atât de mult prin altitudine, care oscilează între 700 şi 1600 m, cât mai ales prin depărtarea mare de marginile sistemului muntos). Elementele cele mai frecvente în vegetaţia Carpaţilor Româneşti sunt fagul (Fagus silvatica) şi molidul (Picea abies). Zona nemorală (a pădurilor de foioase, R. Călinescu, 1969) are răspândire doar în unele unităţi montane din vest şi sud – vest; este vorba de păduri de cer (Qvercus cerris) şi gârniţă (Qvercus frainetto), două specii termofile de stejar, întâlnite pe areale mici în munţii Zarandului, Metaliferi, Dognecea, Almăjului (Depresiunea Liubcova), în general la altitudini mici şi mai ales pe versanţii însoriţi. Etajul nemoral (al pădurilor de foioase) se desfăşoară pe suprafeţe foarte mari, incluzând subetajele gorunului, fagului şi fag – răşinoase. Subetajul gorunului include trei asociaţii vegetale prezente în Carpaţi: păduri de gorun în amestec cu cer, păduri de gorun în amestec cu carpen şi păduri de gorun în amestec cu mojdrean, corn şi cărpiniţă, pe care le descriem mai jos. Pădurile de gorun (Qvercus petraea) cu cer (Qvercus cerris) se întâlnesc îndeosebi pe faţada vestică a Carpaţilor Occidentali, în munţii: Codru Moma, Zarandului, Poiana Ruscă, Dognecea, dar şi pe faţada sudică a Apusenilor (Munţii Metaliferi), în Depresiunea Haţegului şi Culoarul Orăştiei, pe suprafeţe mici în munţii Almăj şi Aninei. Pădurile de gorun cu carpen (Carpinus betulus) sunt ceva mai răspândite: depresiunile Maramureşului şi Oaşului, munţii Oaş, Igniş (versanţii sudici), sudul Stânişoarei (versant însorit), versanţii scunzi şi însoriţi de pe rama depresiunilor Comăneşti – Dărmăneşti, Braşovului, Loviştei, Brad – Hălmagiu, versanţii în general sudici ai Munţilor Almăjului, versanţii nordici ai munţilor Codru Moma şi Meseş, porţiuni importante din Munţii Trascăului şi mai restrânse din Munţii Metaliferi. În zonele mai calde şi însorite gorunul se asociază cu specii termofile precum mojdreanul (Fraxinus ornus), cornul(Cornus mas), cărpiniţa (Carpinus orientalis), de exemplu în defileele Oltului şi Jiului din Carpaţii Meridionali (mai ales spre baza versanţilor), pe faţada sudică a Munţilor Vâlcan şi a Munţilor Mehedinţi, în Defileul Dunării (inclusiv în Cazane), pe cursul inferior al Cernei (Banat), în Munţii Locvei. Subetajul făgetelor include, la partea inferioară, păduri de fag în amestec cu carpen, iar în zonele mai umbrite, mai răcoroase, păduri pure de fag (făgete). Cele mai importante suprafeţe cu făgete pure şi cu făgete în amestec cu carpen sunt în munţii: Oaş, Igniş, Gutâi, Lăpuş, Ţibleş, Perşani, Baraolt, Bodoc, Siriu, Grohotiş, Baiu, Cozia, Căpăţânii, Vâlcan, Mehedinţi, Almăjului, Locvei, Aninei, Semenic, Ţarcu, Poiana Ruscă, Şureanu, Metaliferi, Trascăului, Zarand, Codru Moma, Pădurea Craiului, Plopiş, Meseş. Fagul (Fagus silvatica) este un element atlantic, astfel că el se întâlneşte mai ales în Carpaţii Occidentali, în munţii vulcanici din grupa nordică a Orientalilor şi pe faţada sudică a Meridionalilor şi a grupei sudice a Orientalilor (ce primesc influenţe oceanice şi eventual, mediteraneene, la care se adaugă gradul mare de însorire; de altfel, pădurile pure de fag urcă, în munţii Mehedinţi şi Vâlcan, până spre 1500 m). Subetajul pădurilor de amestec de fag cu răşinoase este, de asemenea, bine reprezentat. În Carpaţii Occidentali, în cei Meridionali şi în Orientali doar între Prahova şi Buzău, acest subetaj face de obicei trecerea între subetajul făgetelor şi etajul pădurilor de molid, formând practic o fâşie, o centură în jurul muntelui la altitudini de 800 – 1200 m. În munţii Semenic, Aninei şi Poiana Ruscă

acest subetaj ocupă suprafeţe mari, fiind dominant ca altitudine (aici etajul molidului nu este prezent), fiind dezvoltat ceva mai sus decât în restul Carpaţilor, adică la 1000 – 1400 m. În Carpaţii Orientali (de la Valea Buzăului spre nord, până la graniţa cu Ucraina) situaţia este cu totul alta: pădurile de amestec de fag cu răşinoase formează areale foarte extinse spre marginea edificiului muntos, atât pe latura de est cât şi pe cea de vest (trecând, pe alocuri şi în Subcarpaţi sau în Podişul Sucevei), lăsând spre interiorul masei montane locul pădurilor întinse de molid (etajul boreal). Cu toate acestea, în masivele înalte situate mai spre periferia Carpaţilor (Ţibleş, 1839 m, Rodna, 2303 m, Maramureşului, 1957 m, Bivolul, 1530 m, Ceahlău, 1907 m, Coza, 1628, Zboina Frumoasă, 1657), pădurile de amestec urcă doar până la 1100...1200 m, mai sus fiind păduri de molid şi, în unele cazuri, vegetaţie subalpină, evidenţiindu-se astfel o clară etajare a vegetaţiei. Aceeaşi etajare se observă şi în unele bazine hidrografice dezvoltate spre interiorul zonei montane, unde subetajul pădurilor de amestec pătrunde mult în detrimentul pădurilor de molid (Moldova, Suha Bucovineană, Bistriţa Ardeleană, Bistricioara, Mureş, Gurghiu sau Lăpuşna, Uz, Zăbala), dar numai până la altitudinea de 1100 – 1200 m. Etajul boreal (al pădurilor de molid) cunoaşte o mare dezvoltare în Carpaţii Orientali, în interiorul masei montane, chiar şi la altitudini de sub 1000 m (altitudini la care, în alte ramuri carpatice, este domeniul fagului sau chiar al gorunului). Unităţile montane cu cele mai dezvoltate păduri de molid sunt: Maramureşului (mai mult spre est), Suhard, Obcina Mestecănişului, Obcina Feredeului, Giumalău, Rarău, Bârgău (estul), Bistriţei, Călimani, Gurghiu, Harghita, Hăghimaş, Ceahlău (vestul), Stânişoara (nord – vestul), Tarcău, Ciucului şi Nemira (vestul), Vrancei (în interior, pe o suprafaţă considerabilă); (la munţii Călimani, Gurghiu şi Harghita se exclud versanţii vestici, pe care predomină pădurile de amestec fag – conifere). În alte masive etajul molidului se dezvoltă ca o centură ce înconjoară muntele la altitudini de 1100 (1200 în sud) – 1700 (1800 în sud) m: Ţibleş, Rodnei, Ceahlău, Nemira, Penteleu, Siriu, Ciucaş, Piatra Mare, Postăvaru. Aceasta este şi situaţia din Carpaţii Meridionali; aici doar în munţii Cindrel şi Şureanu etajul molidului este mai extins în suprafaţă, la fel ca în Orientali, dată fiind dezvoltarea mare a masei muntoase şi înclinarea generală spre nord. În schimb, în munţii Mehedinţi, Cernei şi pe faţada sudică a munţilor Ţarcu şi Godeanu etajul molidului lipseşte, iar în Vâlcan este prezent doar puţin, pe versantul nordic (în zona staţiunii Straja). În Meridionali, etajul molidului se dezvoltă, în general, între 1200 (1300) m şi 1800 (1900 m). În Carpaţii Occidentali etajul molidului este prezent doar în Munţii Apuseni, mai precis în munţii Bihor, Bătrâna, Vlădeasa, Muntele Mare şi Gilău. Cea mai compactă suprafaţă cu păduri de molid este în Gilău şi în Muntele Mare (se aseamănă, oarecum, cu situaţia din Orientali şi din Cindrel – Şureanu), unde, pe lângă marea dezvoltare a zonei montane şi altitudine intervine şi adăpostul relativ faţă de influenţele oceanice. Pe lângă molid, în unele masive (Ceahlău, Bucegi, Ciucaş, Lotrului, Trascău), îndeosebi pe versanţii abrupţi şi cu expoziţie estică vegetează laricele sau zada (Larix decidua), conifer cu frunze căzătoare numit şi „stejarul munţilor” pentru lemnul său foarte dur. Spre limita superioară a pădurii (în subetajul rariştilor de limită), în unele masive (Retezat, Parâng, Făgăraş, Iezer) se întâlnesc exemplare de zîmbru (Pinus cembra). Etajele subalpin şi alpin întregesc vegetaţia Carpaţilor, ele dezvoltându-se pe cele mai înalte culmi şi vârfuri. Etajul subalpin (al tufărişurilor şi rariştilor subalpine) se dezvoltă de la limita superioară a pădurii (1600 m în nordul ţării, 1800 – 1900 m pe versantul sudic al Meridionalilor), până la 1950 – 2000 m în nord, 2200 – 2300 m în Carpaţii Meridionali, mai sus de care este etajul alpin. Vegetaţia caracteristică este alcătuită din arbuşti ce cresc puţin în înălţime (tufărişuri scunde, dezvoltate mai mult pe orizontală), datorită vântului puternic specific acestui etaj: jneapăn (Pinus mugo), ienupăr (Juniperus communis), afin (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis idaea), rododendron sau smârdar (Rhododendron kotschyi), anin de munte (Alnus viridis) şi ierburi – în special graminee: păiuş (Festuca sp.), ţepoşică (Nardus stricta), iarba vântului (Agrostis rupestris), firuţa (Poa sp.). Etajul subalpin se întâlneşte în masivele: Rodnei, Ţibleş, Maramureşului, Suhard, Giumalău, Rarău, Bistriţei, Ceahlău, Hăghimaş, Vrancei, Penteleu, Siriu, Ciucaş, Grohotiş, Baiului, Bucegi, Leaota, Piatra Craiului, Iezer, Făgăraş, Căpăţânii, Lotrului, Cindrel, Şureanu, Latoriţei, Parâng, Retezat, Vâlcan, Godeanu, Ţarcu, Cernei, Bihor, Muntele Mare, Vlădeasa.

Etajul alpin îl găsim doar în câteva masive din Carpaţi (cele mai înalte): Rodnei şi Călimani (la peste 2000 m), Iezer, Făgăraş, Lotrului, Cindrel, Godeanu (peste 2200 m), Bucegi, Parâng, Retezat (peste 2300 m). Aici se întâlnesc în principal ierburi, muşchi, licheni, dar şi tufărişuri pitice, slab dezvoltate, de jneapăn, afin, merişor. 2. Fauna Elementele cele mai caracteristice ale faunei Carpaţilor sunt mamifere precum: ursul (Ursus arctos, prezent în pădurile din Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni, lipsind din munţii Banatului), cerbul carpatin (Cervus elaphus, mai bine reprezentat în Orientali, recolonizat în unele zone din Meridionali şi Occidentali, inclusiv în Banat), capra neagră (Rupicapra rupicapra, specifică etajelor subalpin şi alpin, mai numeroasă în Făgăraş, Retezat, Bucegi, Rodnei), râsul (Lynx lynx, animal de pradă din familia felinelor, prezent mai ales în pădurile de molid, chiar şi în etajul subalpin), jderul (Martes martes, caracteristic atât pădurilor de răşinoase cât şi făgetelor, mai rar gorunetelor), căpriorul (Capreolus capreolus, în pădurile de fag şi respectiv de gorun), mistreţul (Sus scrofa – specific pădurilor de foiase), veveriţa (Sciurus vulgaris, rozătoare ce trăieşte în pădurile carpatice), lupul (Canis lupus – carnivoră specifică faunei României în general), viezurele (Meles meles); dintre păsări: cocoşul de munte (Tetrao urogallus, pasăre de taiga, trăieşte aşadar în pădurile de molid), acvila de munte (Aquila chrysaëtos, în prezent foarte rară), şorecarul (Buteo buteo, „sedentar în Carpaţi” – R. Călinescu, 1969), corbul (Corvus corax, care, deşi poate fi întâlnit şi la şes, este caracteristic mai ales Carpaţilor, trăind inclusiv în golurile alpine), ciocănitoarea (Dendrocopos sp.); reptile: şopârla de munte (Lacerta vivipara, întâlnită şi în golurile de munte), vipera comună (Vipera berus); amfibieni: salamandra (Salamandra salamandra), broasca brună (Rana temporaria), tritonii de munte (Triturus alpestris, Triturus montandoni), acestea trăind îndeosebi în pădurile umede de răşinoase şi fag; peşti: păstrăvul indigen (Salmo trutta fario, elementul cel mai reprezentativ al apelor de munte, răspândit de la 200 m în Banat, până la 1600 m în munţii mai înalţi), două specii de zglăvoacă – Cottus gobio(în toate râurile) şi Cottus poecilopus (doar în Carpaţii Orientali), lipanul (Thymallus thymallus) şi moioaga sau mreana de munte (Barbus meridionalis), mai jos de zona păstrăvului, scobarul (Chondrostoma nasus), mai jos de zona lipanului şi a moioagăi, iar pe apele mai „călduţe”, îndeosebi în Banat dar şi în Munţii Stânişoara – cleanul (Leuciscus cephalus); în Dunăre trăiesc specii precum crapul, somnul, chiar cega.

Solurile din Carpaţi Solul este acel strat afânat de la suprafaţa terestră, alcătuit din amestecul uneori intim, alteori mai slab dintre componenta minerală (roca) şi cea organică (provenită din descompunerea resturilor vegetale). Materia descompusă ce intră în alcătuirea solului se numeşte humus. În Carpaţi, spre deosebire de regiunile de deal, podiş şi câmpie din România, solurile sunt scurte (profilul lor are, de regulă, sub 70 – 80 cm) şi bogate în schelet (bucăţi de rocă, pietre). În general, solurile din Carpaţi se supun etajării climatice (soluri zonale), dar există şi soluri azonale (a căror formare este dictată de factori locali precum roca, excesul de umiditate etc, care primează în anumite regiuni în faţa factorilor zonali, impuşi de etajarea bio – climatică). Din clasa molisoluri (cernisoluri, SRTS, 2003) în Carpaţi se întâlnesc extrem de puţine tipuri şi pe suprafeţe foarte mici: rendzine, pseudorendzine şi soluri cernoziomoide. Rendzinele, soluri caracteristice calcarelor (din care motiv intră în categoria soluri azonale), ocupă suprafeţe mai mari în munţii Aninei, Mehedinţi, Trascău, Piatra Craiului, Hăghimaş, Buila – Vânturariţa, Piatra Mare – Postăvaru, adică în acele masive unde calcarele (în general mezozoice) predomină. Frecvent, rendzinele au mult schelet sau sunt chiar subtip litic, în multe situaţii având de-a face cu stâncării (solul lipseşte), ca de exemplu în Cheile Galbenului din Munţii Parâng, pe Ciucaru Mare în Defileul Dunării etc. Datorită prezenţei orizontului A molic foarte închis la culoare, rendzinele aparţin clasei molisoluri (cernisoluri, 2003). Pseudorendzinele (faeoziomuri, 2003), solurile specifice marnelor (soluri azonale), apar doar în depresiunile Haţeg şi Braşov. Sunt soluri profunde, cu multă argilă, deşi au orizont A molic, fiind din acest motiv relativ fertile şi aparţinând, de asemenea, clasei molisoluri (SRCS, 1980) sau cernisoluri (SRTS, 2003). Solurile cernoziomoide (faeoziomuri, 2003), asemănătoare cu cernoziomurile din zona de stepă, numite mai demult „cernoziomuri de climat rece”, apar doar în Depresiunea Braşovului, unde sunt valorificate cu succes în agricultură. Formarea acestor soluri în plină zonă montană se explică

prin climatul cu veri relativ călduţe din Ţara Bârsei, cât şi prin înlocuirea timpurie a pădurilor de stejar din şesul acestei depresiuni cu păşuni sau terenuri arabile, schimbându-se astfel radical condiţiile de solificare. Din clasa argiluvisoluri (luvisoluri, SRTS, 2003), sunt prezente doar unele tipuri de sol (brun luvic – luvosol, 2003, luvisol albic – luvosol, 2003), pe areale foarte mici, îndeosebi în depresiuni (Haţeg, Almăjului, Beiuş, Loviştei, Braşovului, Ciuc, Giurgeu, Maramureşului), adică acolo unde, deşi iarna se produc inversiuni termice cu temperaturi extrem de mici, verile sunt totuşi suficient de călduroase, comparabile cu cele din zonele mai înalte de deal şi de podiş din ţara noastră. Aceste soluri, aşa cum relevă numele clasei din care fac parte, conţin multă argilă, sunt greu de lucrat pentru agricultură, dar, comparativ cu celelalte tipuri dominante din Carpaţi, conţin mai puţin schelet. Frecvent, solurile argiloiluviale sunt pseudogleizate („marmorate”, adică prezintă pete ruginii, de oxidare şi vineţii, de reducere, fenomene ce se produc în condiţiile excesului de apă), dată fiind poziţia lor la baza versanţilor, de pe care se scurge apă din precipitaţii (îndeosebi în depresiunile Giurgeu, Ciuc şi Beiuş). Mult mai bine reprezentate sunt solurile din clasa cambisoluri (numită la fel şi în SRTS 2003). Ele predomină, practic, în arealul carpatic. Sunt, de regulă, soluri zonale: sol brun eu – mezobazic (eutricambosol, 2003 şi sol brun – acid(districambosol, 2003). Orizontul de diagnostic al acestor soluri este B cambic (Bv), constituit din argilă ce precipită la locul formării. Cele două tipuri de sol se distribuie, în general, între limita Carpaţilor faţă unităţile de deal sau podiş şi până la altitudinea de 1000 – 1200 m. Solul brun eu – mezobazic şi solul brun – acid au aceeaşi formulă de profil: A ocric – B cambic – C, singura diferenţă între ele fiind caracterul lor mai bazic respectiv mai acid (la brun eu – mezobazic, gradul de saturaţie în baze este mai mare de 55 %, la brun – acid este mai mic de 55 %). Solul brun eu – mezobazic se întâlneşte la altitudini mai mici, solul brun – acid – la altitudini mai mari, dar limita altitudinală între cele două diferă în funcţie de roca pe care se dezvoltă: pe rocile bazice (gresii calcaroase, argile în alternanţă cu marne, bazalte etc) limita este aproximativ la 1000 m, în timp ce pe rocile acide (granite, micaşisturi, gresii silicioase etc), ea coboară la 500 – 600 m. Sunt soluri mediu fertile, cu conţinut moderat de schelet, deşi pe anumite areale apar subtipurile litice sau chiar stâncării (în defileul Prahovei de la Posada, în Munţii Baiului etc); cambisolurile se formează sub pădurea de fag sau sub pădurea de fag în amestec cu răşinoase. A doua clasă ca răspândire în suprafaţă o constituie clasa spodosoulri (spodisoluri, SRTS 2003), cu cele două tipuri: sol brun feriiluvial (prepodzol, 2003) şi podzol (numit la fel în ambele clasificări). La ambele tipuri, orizontul de diagnostic este B spodic (Bs), de culoare ruginie, datorită acumulării de oxizi de fier şi aluminiu din orizonturile supraiacente, sau B humico – spodic (Bhs), de culoarea cafelei arse, datorită acumulării de oxizi de fier plus humus din orizonturile superioare. Singura diferenţă între cele două tipuri este că la podzol, pe profilul solului, apare în plus orizontul Es (E spodic), sărăcit în constituienţi, de culoare cenuşie, bogat în silice (SiO 2) rămasă pe loc în urma spălării oxizilor de fier şi aluminiu şi a humusului care s-au dus spre orizontul subiacent (Bhs sau Bs). Podzolul este, de altfel, tipul de sol cel mai evoluat din România, cu cele mai multe orizonturi: O/Au/Es/Bhs(Bs)/C (O este orizontul organic, adică resturile vegetale parţial descompuse sau chiar nedescompuse, acumulate la suprafaţă). Ambele tipuri, deşi sunt evoluate, au profilul scurt, cu mult schelet (uneori pot fi subtipuri litice), au caracter acid, humusul din orizontul Au nu este intim amestecat cu partea minerală, aşadar fertilitatea lor este foarte mică şi sunt uşor spălate de apele de şiroire în cazul în care este îndepărtată vegetaţia (de exemplu pe platoul Bucegilor). Solul brun feriiluvial (prepodzol) se întâlneşte, în general, la altitudini cuprinse între 1200 m şi 1600 m, sub păduri de molid, iar podzolul – între 1600 şi 2200 m, sub vegetaţie subalpină. Uneori, pe rocile mai bazice, prepodzolul urcă până la 1800 m, iar pe rocile acide, podzolul coboară spre 1400 m, chiar mai jos (s-a găsit podzol şi la 1100 m, de exemplu la nord-vest de Predeal, pe roci acide, pădure de molid şi teren orizontal ce favorizează infiltrarea uşoară a apei pe profil). A treia clasă de sol ca răspândire în Carpaţi este clasa umbrisoluri. Acestea sunt soluri ce au orizont A umbric (Au), închis la culoare, dar cu materialul organic foarte slab amestecat cu componenta minerală. Este vorba de două tipuri de sol: andosol şi sol humico – silicatic.

Andosolurile (andisoluri, SRTS 2003), sunt asemănătoare cu cele două tipuri prezentate anterior la clasa cambisoluri, doar că se formează exclusiv pe roci vulcanice (andezite, riolite, dacite etc), în masivele vulcanice din Carpaţii Orientali şi din Munţii Apuseni. Diferenţa faţă de acestea este că au orizont A umbric (Au), aşadar mai închis la culoare (motiv pentru care sunt incluse la clasa umbrisoluri). Formarea orizontului Au se datorează prezenţei în masa solului a unor particule numite allofane, care se formează datorită structurii vitroase (amorfe) a rocii din substrat, situaţie caracteristică rocilor vulcanice sau magmatice de suprafaţă (nu şi celor de profunzime, precum granitele, sienitele, gabbrourile etc, care au structură cristalină). Etajul alpin reprezintă domeniul solurilor humicosilicatice (humosiosoluri, 2003). Acestea se întâlnesc, aşadar, la peste 2200 m, doar în masivele: Făgăraş, Parâng, Retezat, Bucegi, Rodnei. Sunt soluri scurte, cu mult schelet. Orizontul A umbric, închis la culoare, conţine humus de tip acid („moder”), slab amestecat cu partea minerală, de care se separă cu uşurinţă atunci când este frecat între degete. Pe lângă tipurile prezentate mai sus, în Carpaţi se întâlnesc şi soluri neevoluate sau trunchiate: litosoluri (numite astfel în ambele clasificări) – soluri neevoluate, caracterizate prin scurtimea profilului (sub 20 cm), sub care se află direct roca compactă (puţin alterată sau nealterată); sunt caracteristice pentru versanţii puternic înclinaţi, îndeosebi pe roci dure (granite, gnaise, cuarţite, calcare, unele gresii etc), mai ales din Carpaţii Meridionali; soluri aluviale (aluviosoluri, 2003) – soluri tinere, formate în luncile râurilor, de o parte şi de alta a acestora; erodisoluri (erodosoluri, 2003) – soluri provenite din alte tipuri de sol, al căror orizont A (Ao, Au etc) a fost complet îndepărtat prin eroziune (de exemplu, pe Platoul Bucegilor, unde activitatea turistică şi cea pastorală prea intense au provocat eroziune accelerată, respectiv o reţea dezvoltată de ravene, ogaşe, rigole, dar şi spălare în suprafaţă; la fel – în Munţii Baiului ş.a.); regosoluri (numite astfel în ambele clasificări) – soluri neevoluate, formate pe roci neconsolidate (grohotişuri), cu profil subţire, având orizontul A direct peste orizontul C. În masivele cu versanţi abrupţi, pe roci dure, sunt suprafeţe importante de pe care solul lipseşte (stâncărie la zi); exemple: Piatra Craiului, Retezat, Făgăraş, Parâng, Bucegi, Hăghimaş, Ceahlău, Buila – Vânturariţa, Mehedinţi, Trascău, Rarău (Pietrele Doamnei), Rodnei, Godeanu, Ţarcu etc. Ads by BetterSurfAd Options

CARPAȚII – POPULAȚIA ȘI AȘEZĂRILE Populația Teritoriul carpatic a intrat în sfera oicumenică încă din zorile preistoriei. Extinderea oicumenei, procesele de umanizare a muntelui, de populare a versanților și a culmilor joase și domoale s-au desfășurat mai ales prin despăduriri, iar pe alocuri, în unele depresiuni, și prin desecarea mlaștinilor. Cercetările arheologice au scos la iveală materiale aparținând culturilor paleoliticului (musterian, aurignacian, gravetian oriental), epipaleoliticului (romanello – azilian, swiderian, tardenoisian), neoliticului și eneoliticului (culturile de Criș, de Boian, precucuteniene, Vinča – Rast, Cucuteni, Sălcuța). Perioada de tranziție spre epoca bronzului și aceea de la începutul epocii bronzului sunt reprezentate prin culturile Horodiștea și Coțofeni, iar epoca bronzului se remarcă prin culturile Costișa, Monteoru, Tei, Sighișoara (Wietenberg) și Verbicioara. Prezența culturii neolitice și în Carpați are o importanță majoră, dată fiind trecerea de la viața nomadă la cultivarea plantelor în depresiuni și pe terasele râurilor și la creșterea animalelor sub forma păstoritului agricol. Perioada de trecere de la Epoca Bronzului spre statul organizat al geto – dacilor este apreciată de istorici ca o etapă lungă, în cadrul căreia a avut loc o importantă mișcare migratorie a unor populații indo – europene, în speță prototracii. Din ramura lor nordică vor lua ființă, ulterior, pe spațiul carpatic dunărean și pontic, triburile geto – dace, din care mai târziu, spre sfârșitul erei vechi se va naște poporul dac sau get. Carpații au reprezentat o parte din vatra permanentă de viețuire a geto – dacilor, aici aflându-se înseși sanctuarele statului dac, precum și capitala – Sarmisegetusa Regia din Munții Orăștiei. Așezări și cetăți geto – dace se aflau în aproape toți Carpații Românești, de la Oncești (Maramureș) până la Dunăre.

Ulterior, capitala Daciei Romane, Ulpia Traiana Sarmisegetusa, se află tot în Carpați (Țara Hațegului). Castrele romane și punctele fortificate se aflau de regulă în depresiunile și pasurile carpatice, mai ales în cele din Meridionali și Occidentali. La oronimul „Carpați” (de la „carpi”, o ramură a dacilor liberi ce trăiau în nordul Daciei), se adaugă numele principalelor râuri, tot de proveniență dacică, ceea ce demonstrează stabilitatea substratum-ului geto – dac, peste care s-a suprapus superstratum-ul roman, și care nu a putut fi dislocat sau înlocuit de niciun fel de adstratum migrator. Carpații Românești au contribuit la păstrarea Romanității orientale, ei fiind în general ocoliți de populațiile migratoare. În perioadele medievală și modernă, Carpații, în general, nu au respins populația, ci au atras-o. Între anii 1867 și 1910 populația crește neîncetat, pe seama dezvoltării industriale în general și a exploatărilor forestiere și a industriei lemnului în special. În perioada comunistă se conturează câteva areale în care creșterea numerică a populației este „explozivă” (depresiunile Petroșani, Brașov, Hațeg, gruparea industrială Reșița) sau ceva mai moderată (depresiunile Dornelor, Giurgeu, Ciucului, Munții Călimani, regiunea Baia Mare etc). Regiunile menționate anterior și în general mediul urban din spațiul carpatic înregistrează în perioada comunistă un spor numeric important, atrăgând locuitori nu numai din zonele carpatice, ci și din celelalte trepte de relief ale țarii. În mediul rural din Carpați, însă, creșterea este lentă sau se înregistrează stagnări și chiar descreșteri. În anul 1990, în Carpații Românești existau 2500 sate și 64 orașe. În general, se constată o repartizare neuniformă a populaţiei Carpaţilor pe altitudine, în sensul unei frecvenţe maxime între 500 şi 800 m, mai ales în depresiuni şi văi, marea majoritate a populaţiei carpatice grupându-se la o altitudine medie de 750 m. În linii mari, se deosebesc trei tendinţe în raporturile dintre locul ales de oameni pentru existenţă şi relief. În primele faze ale procesului de populare, populaţia autohtonă se stabilea la altitudini inferioare, la contactul albiilor râurilor şi mlaştinilor din depresiuni cu pădurea (de ex. În Depr. Giurgeului). Mult mai târziu, în secolul XII, ca urmare a colonizării secuilor în estul şi sud – estul Transilvaniei, populaţia românească se restrânge în această parte a Carpaţilor Orientali, spre locuri cu relief mai accidentat, precum şi spre versanţii împăduriţi, poienind pădurea, care astfel este supusă unei defrişări progresive. Începând cu secolul XIX, odată cu organizarea industriei, a căilor de comunicaţie, odată cu dezvoltarea serviciilor în aşezările mari, localizate în regiunile joase, asistăm la o revenire a populaţiei spre vetrele depresiunilor şi spre culoarele de vale largi, cu caracter de culoar. 2 În 1977, densitatea populaţiei în Carpaţi era în cea mai mare parte de sub 25 loc./km , dar 2 ajungea la peste 100 loc./km în unele depresiuni, mai ales în jurul oraşelor mai importante (Braşov, Reşiţa, Petroşani, Hunedoara, Caransebeş, Abrud, Cîmpeni, Vatra Dornei). Aşezările Aşezările din regiunea de munte poartă amprenta condiţiilor naturale, prin poziţia lor geografică, prin întinderea şi fizionomia lor, prin materialele de construcţie, prin tipurile de acoperişuri ori prin modul de organizare a gospodăriei, prin funcţiile lor (pastorală, agro – pastorală, forestieră, extractivă etc). De asemenea, preocupările economice ale locuitorilor au imprimat și ele trăsăturile și particularitățile geografice ale așezărilor carpatice. Pădurea și pășunea au oferit loc de vatră și surse de existență, pe seama defrișării și a desțelenirii poienilor pe formele de relief mai plate. Așezările, situate inițial pe malurile apelor și în preajma pădurii, și-au extins ulterior vetrele la intersecția drumurilor cu apele, iar mai târziu cât mai aproape de șosele și de căile ferate. În ce privește formele de relief, așezările carpatice preferă conurile de dejecție, glacisurile și podurile teraselor care oferă protecție împotriva inundațiilor și asigură apă potabilă. Frecvența maximă a așezărilor permanente în Carpați este pe văile râurilor principale și pe fundul depresiunilor, iar a celor sezoniere – pe rama depresiunilor, cu tendințe de concentrare în zona pasurilor și a trecătorilor. Vetrele așezărilor sunt grupate în funcție de influențele climatice mai ales pe fața muntelui, pe versanții mai însoriți și în regiuni ferite de vânturi reci. Surplusul de apă, ca și lipsa ei, au impus discontinuități în desfășurarea așezărilor. Este vorba fie de zone mlăștinoase, fie de zone frecvent inundabile, fie de prezența calcarelor, în care apa se pierde prin fisuri spre adâncime.

Pădurea a avut și are o însemnătate capitală pentru așezările carpatice. Primele așezări s-au înfiripat pe seama pădurii și în preajma apelor. Așa a început acțiunea milenară de defrișare, accentuată în ultimele două secole. Funcția celor mai multe așezări carpatice este silvo – pastorală (exploatarea și fasonarea lemnului și creșterea animalelor, în speță cornute mari și mici), cu unele deosebiri locale: în depresiuni predomină cultura plantelor, în regiunile turistice – funcția de servicii etc. Din punct de vedere al structurii și al texturii predomină tipul risipit, iar în depresiuni tipul adunat cu tendințe de răsfirare în lungul văilor și pe versanți. Începând cu secolul XIX, ca urmare a dezvoltării industriei, procesul de urbanizare a atins valori relativ mari și în Carpați. Se conturează chiar unele concentrări de orașe (conurbații), ca de exemplu în depresiunile Brașov și Petroșani, pe văile Prahovei, Mureșului, Streiului (în Depresiunea Brașov: Brașov, Zărnești, Râșnov, Codlea, Săcele, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Baraolt, Ghimbav, Covasna; în Depresiunea Petroșani: Petroșani, Petrila, Lupeni, Vulcan, Uricani, Aninoasa; pe Valea Prahovei: Predeal, Azuga, Bușteni, Sinaia; pe valea Mureșului: Gheorgheni, Toplița, Orăștie, Simeria, Deva; pe valea Streiului: Hațeg, Călan, Simeria). Sistemul urban actual (2009) este alcătuit din 77 orașe (42 în Orientali, 16 în Meridionali, 19 în Occidentali). Ele aparțin la 19 județe, populația lor însumând aproximativ 1.700.000 locuitori, 60 % în Orientali, 24 % în Meridionali, 16 % în Occidentali. În componența orașelor intră, în afară de așezarea propriu – zisă, un număr variabil de sate (până la 10). Există 22 municipii, majoritatea în Carpații Orientali (13), două orașe mari, ce depășesc 100.000 locuitori (Brașov și Piatra Neamț), 21 orașe mijlocii, din care 5 cu peste 40.000 locuitori (Sfântu Gheorghe, Deva, Hunedoara, Miercurea Ciuc, Petroșani) și 44 orașe mici (29 cu mai puțin de 10.000 locuitori). Cele mai mici orașe (la nivelul anului 2008) sunt: Băile Tușnad (1678 loc.), Nucet (2477), Vașcău (2768), Borsec (2795 loc.), Baia de Arieș, (4490), Aninoasa (4840), Slănic Moldova (4996). Satele din Carpați pot fi clasificate după: 1. Forma de relief pe care se află:    

Sate din depresiuni, cele mai extinse și cu potențial economic diversificat; Sate în văi, cu două subtipuri – în văi largi cu terase și glacisuri de contact și – în văi înguste (dezvoltarea gospodăriilor se realizează și pe baza versanților și pe conurile aluviale), cu configurație alungită și activități economice limitate, dependente de condițiile naturale; Sate înscrise în bazinele de obârșie ale unor văi secundare – sunt poziționate lateral și la distanțe diferite de căile de comunicație, ceea ce determină un nivel restrâns de evoluție; Sate pe poduri interfluviale, în general la baza unor culmi montane înalte (caracter de adăpost) și cu expuneri favorabile (spre sud, sud-est, sud-vest).

1. După altitudinea la care se află: o Sate cu vatra la sub 700 m – în depresiuni, pe văile principale, pe contactul Carpaților cu unitățile limitrofe; sunt cele mai numeroase, au extindere mare, legături multiple și potențial de dezvoltare însemnat; o Sate cu vatra între 700 și 1000 m – pe văi secundare, pe culmi și prispe la marginea muntelui; au extindere limitată și un specific economic legat de creșterea animalelor sau legat de activitățile silvo – pastorale și minerit în trecut; posibilitățile de dezvoltare sunt limitate; o Sate cu dezvoltare la peste 1000 m (ajung, în Apuseni, până la 1600 m) – sunt legate de plaiuri și suprafețe de eroziune; au legături limitate cu exteriorul, specific economic dependent de creșterea animalelor; unele sunt în proces de degradare, iar altele – de stagnare. 2. După configurație: o Sate risipite, cu un număr mic de locuitori și frecvente la altitudini ridicate; gospodăriile sunt depărtate între ele, fiind înconjurate de suprafețe întinse cu fânețe sau pășuni; legătura între ele se face prin poteci și drumuri înguste; ele provin din roiri pastorale, la care se asociază, uneori și activități silvo – pastorale; sunt specifice în: Munții Apuseni, Culoarul Rucăr – Bran, Bucovina, bazinul Vișeului; o Sate răsfirate – se desfășoară frecvent la altitudini de sub 1000 m în lungul văilor, al drumurilor importante, pe glacisuri, în depresiuni, provenind din evoluția satelor risipite prin creșterea numărului de gospodării și a populației, determinate de condiții

favorabile de practicare a agriculturii; în depresiunile extinse (Ciuc, Giurgeu, Beiuș, Zarand, Brad – Hălmagiu, Maramureșului etc) au rezultat 2 – 3 aliniamente de astfel de așezări (lateral la contactul șesului cu versanții munților limitrofi și în interior, în lungul drumului principal); prin desfășurare, pot fi lineare, poligonale (vatra este formată din mai multe străzi care se articulează pe drumul principal); prin evoluție, s-a ajuns la cuplarea mai multor sate pe distanțe mari (câmpulungurile din Bucovina, Maramureș, pe văile Buzău, Trotuș, Bistrița ș.a.); o Sate adunate – care constituie o formă avansată de evoluție a așezărilor cu populație mai mare, rezultată printr-o concentrare a construcțiilor într-un spațiu limitat din necesitatea menținerii unor suprafețe agricole cât mai extinse (depresiunile Brașov, Ciuc, în bazinetele din defilee, sau la confluențele mai importante; majoritatea sunt la altitudini sub 700 m). 3. După specificul activităților economice o Sate cu activități dominant agricole – dacă în epocile anterioare acest tip era întâlnit în tot spațiul carpatic, accentul căzând pe creșterea animalelor, în prezent astfel de sate au rămas doar pe plaiurile și interfluviile plate: M. Apuseni, M. Banatului, platformele de la marginea Carpaților, pe rama depresiunilor Dorna, Maramureș, etc; accentul se pune pe creșterea animalelor și pe unele culturi pe areale restrânse (cartof, sfeclă, unele cereale); în satele de la contactul cu dealurile extracarpatice și în unele depresiuni joase (unde condițiile climatice sunt mai puțin vitrege, îndeosebi din Carpații Occidentali) un rol important îl au pomicultura (pruni, meri, nuci) și pe alocuri chiar cultura viței de vie; o Sate cu profil funcțional mixt – sunt mai multe subtipuri: sate în care creșterea animalelor se îmbină cu exploatarea și prelucrarea lemnului (cherestea, mai rar – mobilă); sunt cele mai numeroase; sate în care, creșterii animalelor li se asociază exploatările de cărbuni, de minereuri, calcare, andezite, granite, gresii; înainte de 1990, au fost mult mai numeroase, îndeosebi în domeniul carbonifer și al extracției minereurilor feroase și neferoase (Maramureș, Munții Apuseni, Banat, depresiunile Petroșani, Comănești, Baraolt), dar și în cel al exploatării rocilor în versanții văilor (mai ales în defileele râurilor Mureș, Olt, Moldova, Bicaz, Crișul Repede, Crișul Alb); sate în care activitățile agricole se asociază cu activitățile din industria alimentară, textilă, a încălțămintei, a confecțiilor, a artizanatului (în depresiunile și văile extinse, în apropierea orașelor, pe drumurile comerciale tradiționale); sate în care activitățile agricole se asociază cu cele din sectorul terțiar (turism și comerț); sunt stațiunile climaterice și balneoclimaterice locale, satele din apropierea obiectivelor turistice importante (mânăstiri, cetăți medievale sau antice, centre de artizanat – olărit, prelucrarea lemnului, țesături), precum și cele aflate pe căile de comunicație de rang național sau european (frecvent transcarpatice).