37 3 1MB
MOANŢĂ ALINA DANIELA BEJAN ROXANA
BĂLAN VALERIA GEAMBAŞU ADINA
GRIGORE ALIN
ACTIVITĂŢI COMPETIŢIONALE LA COPIII CU DIZABILITĂŢI MINTALE
EDITURA CARTEA UNIVERSITARĂ 2006
2
CUPRINS 1. Educaţia fizică adaptată
7
2. Caracteristici morfologice la copiii cu dizabilităţi mintale
13
3. Integrarea socială şi grupul social Terminologie Contextul socio-istoric Grupul şi liderul informal Reţeaua socială
29 29 31 33 37
4. Competiţia la copiii deficienţi mintali
39
5. Jocul de baschet la copiii cu disabilităţi mintale Elemente de mişcare în teren Şcoala mingii Driblingul Pasa Aruncarea la coş Învăţarea jocului
49 58 59 62 65 68 70
6. Înotul la copilul deficient mintal Intrarea în apă Acomodarea cu apa Respiraţia acvatică Plutirea Tehnica procedeelor de înot Modificări ale regulamentului de concurs – Special Olympics, faţă de prevederile regulamentului FINA
76 78 79 80 81 84
7. Parcursuri aplicativ-utilitare cu partener
94
Bibliografie
91
5
CUVÂNT ÎNAINTE În foarte multe ţări din lume au fost luate măsuri pentru soluţionarea problemelor specifice persoanelor cu diferite tipuri de handicap, pentru ameliorarea suferinţelor, înlăturarea sau, măcar, atenuarea complexelor de inferioritate, precum şi pentru integrarea socială. Un rol important în acest demers revine medicilor, psihologilor, profesorilor de educaţie fizică şi altor specialişti care şi-au diversificat şi perfecţionat continuu mijloacele de acţiune, ele ajungând să fie tot mai mult solicitate şi valorificate în beneficiul celor cu nevoi speciale. Considerăm că această abordare competiţională, este utilă pentru dezvoltarea bio – psiho - motrică care va favoriza integrarea socio-profesională viitoare a copiilor cu deficienţă mintală. Urmărim creşterea calităţii educaţiei pe o cale atractivă, îmbunătăţirea capacităţii de efort necesară desfăşurării unei activităţi profesionale ulterioare, dezvoltarea capacităţii de comunicare, lucrul în echipă, colaborarea în îndeplinirea scopurilor, în vederea dezvoltării capacităţii de autoorganizare şi practicare independenta a activităţii motrice, creşterea indicilor de manifestare a motricitatii: propriokinezia, perceperea şi mânuirea obiectelor, aprecierea timpului şi distanţelor, dezvoltarea lateralităţii, coordonare generala şi segmentară. Exemplificările din diferitele ramuri sportive promovează instruirea eficientă şi atractivă a copiilor, promovează tehnologii instrucţionale care să asigure calitatea şi eficienţa instruirii în scopul favorizării integrării sociale Autorii
7
1. EDUCAŢIA FIZICĂ ADAPTATĂ Educaţia fizică este „componentă a educaţiei generale şi permanente, acţionând ca proces pedagogic cu implicaţii biologice, psihologice, estetice şi morale în viaţa individului” (Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, 2002). Sintetizând mai multe puncte de vedere, Dragnea ş.a. (2006) consideră educaţia fizică o „componentă a educaţiei generale, exprimată printr-un tip de activitate motrică (alături de antrenamentul sportiv, competiţie, activităţi de timp liber, activităţi de expresie corporală şi activităţi de recuperare), desfăşurate organizat sau independent, al cărui conţinut conceput specific vizează optimizarea potenţialului biomotric al individului, precum şi a componentelor cognitivă, afectivă şi social-relaţională, determinând creşterea calităţii vieţii”. Educaţia fizică se adresează tuturor persoanelor indiferent de vârstă, sex, pregătire profesională, etc., deci şi persoanelor cu dizabilităţi. După Richter ş.a. (1998) educaţia fizică la aceste persoane este importantă deoarece: îi ajută să-şi dezvolte abilităţile; îi susţine în iniţierea în diferite ramuri sportive, activitate care le satisface nevoile şi interesele; îi ajută să rămână implicaţi în activitate perioade îndelungate de timp. În ultimii ani şi la noi a început să se contureze educaţia fizică adaptată ca „o ramură a educaţiei fizice ce urmăreşte recuperarea şi integrarea socială prin promovarea programelor adaptate diferitelor tipuri de deficienţe” (Teodorescu ş.a. 2003, Dragnea ş.a. 2006). Aceşti specialişti vorbesc de trei tipuri de programe care se adresează acestor persoane: o programe adaptate – care presupun modificarea activităţilor fizice tradiţionale, oferind posibilităţi de participare pentru persoanele cu deficienţe; o programe corective – vizând recuperarea funcţiei posturii şi a deficienţelor de biomecanică a mişcării; 9
o programe de dezvoltare – urmărind îmbunătăţirea nivelului calităţilor motrice şi a posibilităţilor de realizare a deprinderilor şi priceperilor. Arheim ş.a. (1995) afirmă, pe baza unor cercetări, că nivelul condiţiei fizică (fitness fizic) a persoanelor cu retard mintal poate fi îmbunătăţit. Din această cauză dezvoltării acestuia trebuie să i se acorde o mare importanţă în activitatea de educaţie fizică. Aprecierea nivelului condiţie fizică (fitness fizic) furnizează informaţii de care profesorul trebuie să ţină cont în alegerea mijloacelor utilizate pentru îmbunătăţirea performanţei fizică. Richter ş.a. (1998) sunt de părere că educaţia fizică a persoanelor cu dizabilităţi trebuie să realizeze următoarele obiective: învingerea temerilor psihologice; creşterea motivaţiei subiectului pentru însuşirea de noi priceperi; satisfacerea nevoii de mişcare ţinând cont de interesele şi nevoile subiectului. Educaţia fizică dispune de o multitudine de mijloace care au influenţă pozitivă asupra deficientului mintal pentru că îl obligă „să muncească”, îl motivează pentru activitate. În literatura de specialitate, cel mai adesea, se recomandă utilizarea mijloacelor sub formă de joc, acesta fiind pe de o parte modalitate de cunoaştere, iar pe de altă parte sursă pentru comportamentul social şi moral (pentru acesta jocurile trebuie subordonate obiectivelor de instruire specifice deficienţilor mintali). Păunescu (1983) consideră că activitatea desfăşurată sub formă de joc „învaţă copilul cele mai multe conduite din activitatea sa generală, îi dezvoltă cunoaşterea, îi ordonează gândirea şi îi îmbogăţeşte sentimentele”. Jocurile de mişcare reprezintă „o variantă a activităţii ludice în care rolul mişcării este clar exprimat”, având la bază diferite „acţiuni motrice efectuate de individ şi îngrădite, parţial, de o serie de reguli”.
10
Păunescu (1983) este de părere că copilului cu deficienţă mintală: îi plac jocurile de mişcare; joacă jocuri simple; poate să se supună regulilor simple; poate juca într-o echipă; poate coopera într-un colectiv. În cadrul terapiei copilului cu retard mintal jocul este „formă permanentă a procesului de recuperare, pentru că această modalitate constituie o structură unitară între stimul – întărire – răspuns – modificare” (Păunescu ş.a. 1990). UNESCO (1986, citată de Păunescu ş.a. 1990), corelând sistematizările elaborate de mai mulţi specialişti, a stabilit următoarele obiective ale terapiei prin joc: • nivelul de cunoştinţe simple – întipărirea şi reţinerea informaţiilor; • nivelul de înţelegere – transpunerea unei forme de limbaj în altul, interpretarea datelor, extrapolarea lor; • nivelul de aplicaţie – capacitatea de a aplica principiile, regulile în situaţii noi; • nivelul de analiză – a analiza un ansamblu complex de elemente, de relaţii sau principii; • nivelul de sinteză – structurarea (rezultatul, planul, schema, raţionamentul) elementelor provenite din surse diferite; • nivelul de invenţie, de creaţie – transferul achiziţiilor în operaţii creatoare. După aceiaşi specialişti, jocurile participă la realizarea acestor obiective deoarece valorifică activităţile perceptive, activităţile senzoro-motrice, activităţile verbale, domeniile afective, domeniile intelectuale, activităţile de construcţie şi activităţile de expresie corporală şi estetică. Plecând de la realitatea că fiecare persoană are propriile posibilităţi de învăţare şi propriul nivel al capacităţii funcţionale, Arheim ş.a. (1995) prezintă câteva indicaţii de care trebuie să se ţină seama în activitatea cu persoanele cu 11
dizabilitate mintală şi care au scopul de a îmbunătăţi procesul de predare – învăţare: obiectivele activităţii să aibă în vedere posibilităţile acestora; mijloacele selectate pentru a fi utilizate trebuie să ţină seama de nevoile şi capacităţile deficientului; învăţarea să se facă treptat, în etape succesive, cu sarcini precise; copiii cu deficienţă mintală învaţă cel mai bine prin exerciţiu şi exersare. Expunerea repetată a aceluiaşi material va duce la succes (răbdarea este cheia învăţării cu un copil cu retard mintal); comunicarea verbală ajută la învăţarea conceptelor şi rezolvarea problemelor; creşterea nivelului motivaţiei copiilor este esenţială; multe lucruri noi îl poate pune în încurcătură pe deficient; activităţile selectate trebuie să satisfacă interesul subiecţilor; să se utilizeze ghidarea manuală în învăţare. Se apreciază că multe persoane cu dizabilităţi au probleme de coordonare, echilibru, lateralitate, conştientizarea corpului şi imaginea de sine. În multe cazuri aceste probleme sunt rezultatul inactivităţii sau a imposibilităţii de a participa în activitate (mai ales la activitatea în grup). Richter ş.a. (1998) susţin ideea participării copiilor cu retard mintal la programul de educaţie fizică a persoanelor fără dizabilităţi dacă subiectul are retard mic şi moderat. Specialiştii americani1 sunt de părere că în activitatea de educaţie fizică desfăşurată cu copiii cu retard mintal trebuie să se ţină seama de gradul deficienţei copilului. Educaţia fizică pentru copilul cu deficienţă mintală uşoară Copiii cu deficienţă mintală uşoară sunt inferiori în ceea ce priveşte performanţa motrică, faţă de cei normali. Cu toate 1
Stoddard şi Gerovoc, 1981; Ersing, 1982; Arheim ş.a., 1995 12
acestea se recomandă ca aceşti copii să îşi desfăşoare activitatea în grupe cu copii fără dizabilităţi, chiar dacă ei prezintă unele probleme de comunicarea şi o lentoare în gândire. Motivaţi corespunzător şi fără a fi făcuţi să se simtă inferiori, ei pot învăţa deprinderile necesare şi, uneori, chiar să-şi depăşească colegilor de grupă la unele deprinderi motrice de bază ca alergarea, săritura şi aruncarea. Se apreciază că pentru această categorie de copii / copiii cu deficienţă mintală uşoară sunt mai recomandate activităţile fizice individuale decât cele pe grupe sau în echipă (jocurile sportive). Educaţia fizică pentru copilul cu deficienţă mintală moderat Activităţile desfăşurate cu copilul care are retard moderat să aibă la bază vârsta mintală şi nu pe cea cronologică. Un rol important îl are profesorul, care este „ghid” pentru copil, ajutându-l să-şi folosească corpul şi să „înţeleagă” mişcarea. Deoarece posibilităţile de mişcarea a acestor copii sunt foarte diverse, profesorul trebuie să ţină cont de acestea în activitate, activitate care trebuie să fie diferenţiată. Pentru cei care au posibilităţi funcţionale scăzute, programul ar trebui să pună accent pe acte motrice ca rostogolirea, târârea, mersul, urcatul scărilor, săritura şi alergarea, care-i permit deplasarea mai uşoară în mediul înconjurător şi o mai mare independenţă în mişcare. Treptat pot fi introduse prinderea, aruncarea, lovitura cu piciorul, acestea ajutând la învăţarea unor jocuri sau sporturi de echipă. Odată ce aceste deprinderi sunt stăpânite se pot introduce în programul copiilor activităţile care implică interacţiunea cu alţii. Ştafetele, pasarea mingii în perechi, dansul ş.a. sunt activităţi care le dă posibilitatea să colaboreze cu alţi copii şi care le furnizează o motivaţie puternică pentru mişcare. Jocurile pe echipă pot fi însuşite numai de o parte din copii. De aceea individualizarea instruirii este necesară, pentru 13
a le permite şi copiilor cu nivel scăzut motric să îşi însuşească actele şi acţiunile predate. Educaţia fizică pentru copilul cu deficienţă mintală severă şi profundă Deoarece aceşti copii au un nivel foarte scăzut al posibilităţilor motrice, educaţia fizică trebuie să cuprindă deprinderi de bază necesare servitului şi îngrijirii zilnice. Întrucât creşterea şi dezvoltarea lor fizică este foarte înceată, (many such children function as infants during the first six to seven years). Mulţi niciodată nu dezvoltă eficient postura corectă şi / sau priceperile de locomoţie. În elaborarea activităţii cu aceşti copii trebuie să se aibă în vedere: • necesităţile fiecărui subiect sunt unice; • este obligatoriu pentru profesor să cunoască modul în care un copil poate funcţiona cel mai bine, pentru a învăţa optim; • pentru a avea succes în predare profesorul trebuie să dea dovadă de imaginaţie, creativitate, perseverenţă şi un simţ de observaţie ascuţit.
14
2. CARACTERISTICI MORFOLOGICE LA COPIII CU DIZABILITATI MINTALE Retardul mintal este considerat un simptom complex, caracterizat printr-un deficit al dezvoltării funcţiilor psihicului, însoţit uneori de tulburări ale dezvoltării somatice şi de leziuni ale sistemului nervos central, datorat unor suferinţe cerebrale survenite în perioada pre-, intra-, sau post-natală a individului. Retardul mintal nu defineşte o boală, un sindrom sau o tulburare specifică, prezentă la un individ a retardului mintal indică o tară genetică sau socială sau o condiţie patologică specifică. Elementul definitoriu este IQ sub 70, sau sub intervalul 65-70. Coeficientul de inteligentă IQ, reprezintă raportul dintre vârsta mintală şi vârsta cronologică, înmulţit cu 100 şi este determinat prin teste psihologice “de inteligenţă”, care, în general, evaluează câteva funcţii psihice, cum ar fi de exemplu, memoria auditivă, memoria vizuală, orientarea în spaţiu, limbajul expresiv şi receptiv, atenţia. IQ indică o medie a acestor funcţii fără să poată oferi relaţii privind posibilităţile psihice specifice. IQ nu este o metodă predictivă perfectă, nu reflectă funcţiile cerebrale optime sau potenţialele individuale specifice. In acest sens s-au perfecţionat alte scale de evaluare a abilităţii indivizilor de a se adapta condiţiilor mediului şi celor sociale. în ciuda acestor limite, evaluarea IQ rămâne criteriul principal de diagnostic al retardului mintal. Clasificarea adoptată de Asociaţia Americană de Deficientă Mintală, este cea universal acceptată şi folosită pentru a defini nivelurile de retard mintal : 1. Retard uşor - IQ : 50-70 2. Retard moderat - IQ : 40-49 3. Retard sever - IQ : 25-39 4. Retard profund - IQ : sub 25. Copiii cu retard uşor şi moderat sunt consideraţi a fi ‘’de nivel educabil‘’ şi pot lua parte la programele de dezvoltare fizică. Cei cu retard sever şi profund în general nu 15
pot fi implicaţi în aceste programe, beneficiind în schimb de un program custodial individualizat de tratament. Se presupune că un procent de 3% din totalul populaţiei îndeplineşte criteriul de retard mintal, din care 95% retard usor - moderat, şi restul de 5%- retard sever - profund. In tabelul de mai jos sunt prezentate gradele retardului mintal:
Valoarea IQ
Vârsta mintală care poate fi atinsă în perioada adultă
Intelect limina r (Borderline)
71-84
-
Retard mintal uşor (Educabil)
70-50
9-11 ani
Gradele retardului mintal
16
Caracteristici
Copiii cu IQ>70 nu întrunesc criteriile de diagnostic al retardului mintal, dar instruirea este deficitară. Majoritatea pot urma o şcoală normală, dar necesită un ajutor suplimentar din partea educatorilor. Această categorie include aproximativ 90% din copii cu retard mintal. Majoritatea necesită includerea în scoli ajutătoare. Cei care au atins performante de tip adaptativ pot fi independenţi în perioada de adult.
Retard mintal moderat (Antrenabil)
49-36
5-8 ani
Retard mintal sever
35-20
3-5 ani
Retard mintal profund