Curs de Lectii Reabilitarea Persoanelor Cu Dizabilitati [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT Catedra KINETOTERAPIE

CURS DE LECŢII

Reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi

Titular: RACU Serghei, dr., conf. univ. Asistent: CEBOTARU Nina, drd., lector univ.

Chişinău 2017

Cuprins:

Delimitări conceptuale în reabilitare 2) Scopurile şi rezultatele reabilitării. Efectele lipsei reabilitării 3) Principiile reabilitării. Echipa de reabilitare 4) Cadrul conceptual şi terminologia dizabilităţii. Clasificarea dizabilităţilor 5) Reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi locomotorii 6) Reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi intelectuale 7) Reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi vizuale 8) Reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi auditive 9) Reabilitarea persoanelor cu tulburări de limbaj 10) Reabilitarea persoanelor cu handicap de comportament 11) Reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi multiple 12) Personalitatea kinetoterapeutului – factor de succes în tratamentul pacientului 1)

2

Tema nr. 1 Delimitări conceptuale în reabilitare Scopul unităţii de curs: 1. Acumularea cunoştinţelor în domeniul reabilitării. 2. Cunoaşterea obiectului de studiu şi particularităţilor de tratament. Obiective operaţionale: După ce vor studia această unitate de curs studenţii vor trebui: Să cunoască: - noţiunea de reabilitare;  acţiunea fiziologică a exerciţiilor fizice asupra organismului uman;  mijloacele şi formele de lucru ale reabilitării. Abili: să aplice cunoştinţele acumulate în practică; Plan: 1. 2. 3. 4.

Obiectul de studiu şi particularităţile de tratament. Acţiunea reabilitării asupra organismului. Mijloacele reabilitării. Formele de lucru ale reabilitării.

1.

Obiectul de studiu

Reabilitarea a fost definită de OMS ca "Utilizarea tuturor mijloacelor de reducere a impactului condiţiilor dizabilitante şi handicapante şi oferirea posibilităţii integrării sociale optime a persoanelor cu dizabilităţi”. Această definiţie include reabilitarea clinică dar de asemenea, important, susţine conceptul de participare socială care necesită adaptarea mediului social la nevoile persoanelor cu dizabilităţi, pentru a elimina barierele sociale sau profesionale pentru participare. În contextul sănătăţii, reabilitarea a fost definită în mod specific ca fiind “un proces de schimbare activă prin care o persoană cu dizabilităţi dobândeşte cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru o funcţionare optimă din punct de vedere fizic, psihologic şi social”. Această definiţie furnizează o indicaţie explicită a procesului prin care trec persoanele cu dizabilităţi pentru dezvoltarea propriilor capacităţi, domeniu promovat eficient de reabilitarea medicală. Însăşi denumirea de DIZABILITATE, se traduce prin lipsa unor abilităţi, fie că lipsesc din naştere, fie că au fost dobândite pe parcursul vieţii. La ora actuală, la nivel mondial, termenul de dizabilitate, nu numai că este unanim folosit şi acceptat, dar, are de mai bine de un deceniu şi jumătate, documente emise de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, de către Naţiunile Unite, documente care vorbesc despre dizabilitate, despre persoanele cu dizabilităţi şi necesitatea de reabilitare.

3

Particularităţi de tratament :  autonomia sau autodeterminarea: rolul serviciilor care, în paralel cu monitorizarea simptomatologiei clare, să conserve şi să promoveze capacitatea fiecărui pacient de a avea decizii şi opţiuni independente prin descoperirea şi stimularea aspectelor pozitive şi „sănătoase” ale comportamentului, în ciuda prezenţei unei dizabilităţi chiar şi accentuate;  împuternicirea: beneficiarii au posibilitatea de a alege şi de a lua decizii ce au impact asupra vieţii lor, ei trebuind educaţi şi încurajaţi în ceea ce fac;  individualizarea şi orientarea spre nevoile persoanei: deşi există o multitudine de căi de recuperare, individul este unic prin preferinţe, pregătire, nevoi, cultură şi experienţă de viaţă;  viziunea integrativă: reabilitarea cuprinzând o varietate de aspecte ale vieţii individului ce includ mintea, corpul, spiritul şi comunitatea;  centrarea pe problemele practice ale vieţii de zi cu zi: persoanele cu dizabilităţi aspiră la aceleaşi lucruri ca şi persoanele normale, respectiv să aibă prieteni, să muncească, să aibă propria locuinţă şi intimitate, să conducă maşina, să călătorească etc.;  întărirea rezultatelor pozitive obţinute - prin minimalizarea aşteptărilor negative generate de boală şi de fenomenul stigmatizării;  educarea/perfecţionarea abilităţilor existente - cu rezultate mult mai bune dacă acestea se desfăşoară în locaţii situate în comunitate, „cât mai aproape de casă” decât în spital;  schimbări în mediul de viaţă (familie, comunitate): ştiindu-se că o reuşită de durată depinde nu numai de eforturile echipei multidisciplinare comunitare şi de individ, dar şi de sprijinul celorlalţi –familie, rude, colegi, prieteni. Astfel, încrederea, respectul comunităţii, toleranţă din punct de vedere social, respectarea drepturilor pacienţilor, eliminarea discriminării şi combaterea stigmei sunt esenţiale;  accesibilitatea: utilizarea serviciilor uşor şi rapid accesate de către pacienţi şi aparţinătorii acestora, oricând şi oriunde este necesar;  comprehensibilitatea este o caracteristică bidimensională a serviciilor, oferind pe orizontală, măsura în care un serviciu acoperă o varietate mare de tulburări psihice cu diferite grade de severitate şi o variabilitate largă a caracteristicilor individuale. Pe verticală – disponibilitatea elementelor esenţiale ale tratamentului şi accesarea lor prioritară de anumite grupuri de pacienţi;  echipa multidisciplinară este absolut necesară dacă dorim o reală reabilitare a persoanelor cu dizabilităţi care să cuprindă o varietate de profesiuni, să fie flexibila în componenţă (obligatoriu –kinetoterapeutul, psihologul, asistentul social, logopedul, instructorul de terapie ocupaţională) cu o bună relaţionare între membri şi o clară definire a responsabilităţilor;  continuitatea şi calitatea serviciilor reprezintă un principiu fundamental în succesul programelor de reabilitare, caracterizează serviciile ce oferă intervenţii terapeutice coerente la nivel individual, referindu-se atât la activitatea membrilor echipei 4

 





 

multidisciplinare, ce se completează şi se potenţează reciproc, fără a fi redundante, la seria neîntreruptă de contacte necesare pe parcursul unei perioade mai lungi de timp în scopul evaluării, monitorizării şi prevenirii recăderilor; eficacitatea: măsura în care o intervenţie specifică, desfăşurată în condiţii obişnuite, îşi atinge obiectivele; echitatea: distribuţia corectă a resurselor. Aceasta presupune transparenţa criteriilor de decizie (stabilirea nevoilor prioritare) şi a metodelor utilizate pentru a stabili alocarea resurselor umane şi financiare; responsabilitatea se referă la setul de expectanţe (aşteptare bazată pe anumite drepturi, promisiuni, probabilităţi sau calcule) pe care îl deţin pacienţii, familiile acestora şi populaţia în general în ceea ce priveşte funcţionarea serviciilor de sănătate. Astfel, orice pacient se aşteaptă ca profesionistul care-l tratează să respecte normele etice, deontologice (de ex., să asigure confidenţialitatea). În acelaşi timp, beneficiarii sunt responsabili de propria lor îngrijire şi de modul cum participă în procesul reabilitării; coordonarea presupune realizarea unor planuri coerente de tratament pentru fiecare pacient, ce trebuie să conţină scopuri clare şi să prevadă intervenţiile corespunzătoare atât în ceea ce priveşte informaţiile şi serviciile necesare pe parcursul unui episod de îngrijire, cât şi referinţele la relaţiile dintre personal şi diverse instituţii pe parcursul unei perioade mai lungi de tratament; eficienţa caracterizează un serviciu care cu resurse minime obţine rezultate optime; orientarea spre susţinerea tratamentului şi integrării comunitare, întărirea speranţei de recuperare: fiind esenţial şi motivaţional mesajul că persoanele cu dizabilităţi pot şi trebuie să depăşească barierele şi obstacolele cu care se confruntă.

2.

Acţiunea reabilitării asupra organismului

Reabilitarea se referă la un spectru de programe pentru persoane cu diferite dizabilităţi. Aceste programe urmăresc să întărească abilităţile unui individ, abilităţi necesare pentru a-şi satisface nevoile de a locui, de a se angaja în câmpul muncii, de a se socializa şi dezvolta. Scopul reabilitării este de a creşte calitatea vieţii indivizilor cu dizabilităţi prin sprijinirea acestora în asumarea unui număr maxim de responsabilităţi în viaţa lor cotidiană şi implicarea acestora cât mai activ şi independent în viaţa socială. Orice acţiune de reabilitare urmăreşte compensarea stării de deficienţă, ameliorarea stării bolnavului sau a persoanei cu dizabilităţi, reintegrarea sa în familie, profesiune, societate. În vederea realizării acestor obiective, reabilitarea bolnavilor sau a persoanelor cu deficienţe se va desfăşura în mod diferenţiat, în trei direcţii, şi anume: reabilitare medicală, profesională şi socială, aşa cum se poate vedea din schema de mai jos .

5

3.

Mijloacele reabilitării

Kinetoterapia reprezintă unul din mijloacele fundamentale pe care se bazează reabilitarea deficienţilor motori. Din punct de vedere etimologic reabilitarea provine de la termenul latin habilitas-atis care se traduce prin abilitate, dexteritate. Abilitatea reprezintă o calitate psihosomatică indispensabilă care permite individului să se adapteze la condiţiile mediului înconjurător, să devina util societăţii din care face parte şi să obţină un minimum necesar de confort şi satisfacţii. Din cauza faptului că o serie de factori nocivi pot produce pierderea parţială sau totală a acestei calităţi şi a apărut necesitatea de a se realiza un sistem complex de asistenţă medicosocială, capabil să recupereze social individul afectat, acestui sistem de asistenţă i se acordă pe drept cuvânt denumirea de reabilitare. Reabilitarea ca formă modernă de asistenţă medico-socială urmăreşte unificarea concepţiilor terapeutice şi centralizarea lor, conlucrarea tuturor specialiştilor, cu scopul realizării unei terapii cursive, care să aibă un efect tonic, menţinând o stare psihică normală a deficientului. La baza reabilitării stau două premize eşantionale pe care întreaga societate trebuie să le accepte, ele putând fi enunţate ca lozinci de convieţuire socială cu deficienţii motori. Prima premiză: Fiecare individ normal este un invalid potenţial. Starea de sănătate deplină nu dă dreptul oamenilor de a-i considera pe semenii lor infirmi rebuturi sociale. A doua premiză: Nu există invalizi, ci există numai semeni de ai noştri care se consideră ca atare din cauza greşelilor noastre. Ea se referă la efectul atitudinilor noastre asupra tonusului psihic al infirmului. Într-un mediu adecvat, unde găseşte sprijin şi înţelegere, infirmul nu se va mai considera ca atare. Sfera conceptului de reabilitare apare extrem de vastă şi are implicaţii şi rezonante sociale multiple. Văzuta sub această formă, reabilitarea se transformă dintr-o obligaţie medicală într-una socială. 6

Reabilitarea reprezintă o formă de asistenţă medico-socială complexă, dar în acelaşi timp unitară în concepţie, care se desfăşoară continuu şi are ca scop final reintegrarea în societate a deficienţilor. Unele ţări din Europa au adoptat termenul de readaptare, considerat mai apropiat ideii de redare a deficientului unui mod de viaţă util societăţii. Şcoala franceză adoptă termenul de reeducare, deoarece cel de reabilitare se referă, în special, la acţiunea de reeducare a infractorilor. Mijloacele reabilitării: 1. Recuperarea medicală 2. Readaptarea psihică 3. Educarea şi reeducarea profesională 4. Readaptarea socială 1. Recuperarea medicală se bazează pe concepţiile terapeutice moderne, eficienţa ei fiind invers proporţională cu perioada de timp necesară vindecării, iar în cazul unor leziuni morfologice sau funcţionale definitorii, cu perioada de timp necesară formării unor mecanisme compensatorii convenabile. 2. Readaptarea psihică sau menţinerea unei stări psihice normale reprezintă condiţia esenţială care face posibilă aplicarea programului de recuperare medicală. 3. Reeducarea medicală corectă nu este posibilă decât în spitalele de ortopedie sau în centrele de stabilire a deficienţilor motorii dotate cu toate compartimentele de investigaţii şi terapeutice necesare. 4. Mijloacele Educarea şi reeducarea profesională şi Readaptarea socială sunt în strânsă interdependenţă cu readaptarea psihică. Calitatea şi ritmul procesului de reabilitare sunt dependente în primul rând de posibilităţile şi de dorinţa de colaborare ale deficientului. Starea psihică şi voinţa, calităţile sau defectele psihice, complexele, refulările şi întreaga viaţa psihică a bolnavului trebuie bine cunoscute înainte de a se întreprinde activitatea terapeutică. Procesul de reabilitare trebuie considerat ca un program terapeutic psiho - motor ce se bazează pe trei elemente principale, care intră în acţiune concomitent, având un pronunţat caracter individual: - kinetoterapia precoce postoperatorie sau postaparviere - acţiunile pe linie socială - terapia psiho - farmacologică cu efecte sindromalitice. Evoluţia psihică a deficientului pe tot parcursul procesului de reabilitare sau după acesta trebuie obligatoriu urmărită şi eventual dirijată. Deficientul motor trebuie să practice consecvent, pentru tot restul vieţii, antrenament specific nu numai somatic ci şi psihic. Readaptarea socială se interferează cu celelalte forme de reeducare şi reprezintă procesul prin care se creează deficientului condiţiile necesare pentru ca acesta să profite la maxim de toate binefacerile societăţii din care face parte. Organizarea progresivă a unei reţele de reabilitare cât mai puternice reprezintă o necesitate socială şi reflectă gradul de dezvoltare atins de ţara respectivă....

7

Orice reabilitare se realizează în trei etape: profilaxia, terapia şi reabilitarea propriu zisă, aşa cum se poate vedea în schema de mai jos:

4.

Formele de lucru ale reabilitării

Orice program de reabilitare a bolnavilor trebuie să aibă în vedere următoarele tipuri de obiective:  obiectivul principal: reabilitarea stării de sănătate fizică a bolnavilor;  obiectivul general: reabilitarea fizică, profesională şi socială;  obiectivul secundar: reducerea deficienţei fizice, redobândirea capacităţii de muncă şi readaptarea socială. În ceea ce priveşte metodele de reabilitare, acestea sunt numeroase şi diferite de la un autor la altul. V. J. Baltazar propune următoarele metode de reabilitare: a) reabilitarea fizică reprezintă totalitatea formelor de tratament în vederea readaptării fizice (deficienţi fizici, motorii, senzoriali etc.); b) reabilitarea psihică se adresează, în primul rând, bolnavilor psihic şi constând în crearea unui climat psihologic favorabil şi antrenarea în activitatea acestora; c) reabilitarea profesională constă în readaptarea deficientului la o activitate profesionalşcolară adecvată tipului său de deficienţă ; d) reabilitarea socială este o acţiune complexă care vizează readaptarea familială, şcolarprofesională şi socială a bolnavului.

8

Principalele forme de aplicare în kinetoterapie: 1.

Imitaţii şi jocuri

Se aplică la copii până la vârsta de 10 ani, aceştia având tendinţa de a se mişca în limitele impuse de gravitatea şi stadiul de evoluţie a leziunii, chiar dacă au suferit o operaţie sau imobilizare. Se recomandă ca exerciţiile să îmbrace o formă liberă şi atrăgătoare, kinetoterapeutul găsind aici un domeniu practic nelimitat de exerciţii. 2. Gimnastică generală şi respiratorie 3. Gimnastică medicală selectivă Programul de exerciţii urmăreşte în principal ameliorarea funcţiei segmentului sau segmentelor interesate de leziune şi este alcătuit din mişcări cu finalitate directă. Se folosesc toate mijloacele kinetoterapeutice: mişcările imaginare, contracţiile izometrice, posturile alternante, mişcările active şi pasive, mişcări active cu rezistenţă: Mişcările imaginare se aplică în mod special la deficienţii imobilizaţi timp îndelungat în aparate gipsate constituind un mijloc util de prevenire a instalării redorilor articulare. Contracţiile izometrice sunt recomandate în special postoperatoriu, când membrul operat este imobilizat la pat în aparate gipsate sau în aţele de tip special. Se aplică principalelor grupe musculare ale segmentului operat , realizându-se în a doua zi după intervenţia chirurgicală. Posturile alternante se recomandă după o serie de intervenţii şi încep odată cu contracţiile izometrice. Ele constau din schimbarea alternativă a poziţiei, în general mişcări de flexie şi extensie a segmentului respectiv. Mişcările pasive se realizează tardiv după reluarea mişcărilor active. Sunt situaţii în care mişcările pasive se încep concomitent cu cele active. Mişcările pasive au rol în prevenirea instalării flebotrombozelor postoperatorii ale membrelor inferioare, acestea apărând în special după intervenţiile pe şold şi genunchi.. Mişcările active trebuie efectuate în funcţie de tipul intervenţiei, după obţinerea unui tonus muscular suficient. 4.

Reeducarea mersului Se adresează unor mişcări complexe care antrenează lanțurile cinematice ale întregului organism. La persoanele cărora deficientele rămân definitive se urmărește dezvoltarea unor mecanisme de compensare şi crearea unor stereotipuri dinamice. 5.

Reeducarea prehensiunii Succede programul de gimnastică medicală. Prehensiunea este o mișcare complexă şi antrenează membrul superior în întregime, centura scapulară şi trunchiul. Exercițiile de baza în reeducarea prehensiunii sunt: Abducția si aducţia în articulațiile metacarpo-falangiene ale ultimelor patru degete Flexia şi extensia degetelor Prinderea diferitelor obiecte Folosirea unei aparaturi de specialitate în scopul uşurării procesului de reeducare. 9

6.

Hidro-kinetoterapia Oferă posibilităţi multiple de recuperare pentru deficienții cu atitudini vicioase ale coloanei vertebrale reprezentând un mijloc ideal în special prin mișcările de înot pe spate. Reluarea mersului în apă se face în condiții favorizante, exercițiile putând fi începute chiar în timpul imobilizării. Prin scăderea nivelului apei, se pot obține condiții de încărcare progresivă ale membrelor inferioare. 7.

Sportul curativ Reprezintă o formă deosebită a kinetoterapiei deficienților motori, ei beneficiind de un grad înalt de activitate sportivă reprezentând un mijloc excelent de întreținere a unei stări fizice şi psihice optime. 8.

Dansul curativ Se poate aplica cu succes la toate vârstele reprezentând un mijloc valoros al kinetoterapiei, recomandându-se acele ritmuri şi mişcări care corespund necesitaților de recuperare. Dansul în cerc este un excelent exercițiu pentru mobilizarea coloanei vertebrale şi a bazinului iar twist-ul poate fi folosit cu precauție, ca un exercițiu pentru tonifierea musculaturii coapselor. La această formă a kinetoterapiei fantezia şi experienţa kinetoterapeutului găsesc un larg câmp de aplicare. 9.

Terapia ocupațională Este o formă prelungită şi specializată a kinetoterapiei fiind o metodă medicală. Ea apelează la folosirea unei întregi serii de aparate, instalații, în scopul reeducării prin îmbunătăţirea posibilităților de deplasare, a efectuării unor munci şi a deprinderii unor jocuri distractive. 10. Ergoterapia Este o formă prelungită şi specializată a kinetoterapiei, fiind definită ca folosirea muncii în scop terapeutic. Urmărește restabilirea capacitații funcționale şi se desfăşoară în afara orelor de program terapeutic intensiv. Reprezintă o metodă specifică readaptării socio-profesionale şi vizează pregătirea bolnavului pentru reluarea activității profesionale.

Teme pentru autocontrol  Analizaţi obiectul de studiu şi particularităţile de tratament în cadrul reabilitării.  Remarcaţi importanţa şi acţiunea reabilitării asupra organismului.  Evidenţiaţi mijloacele reabilitării şi formele de lucru.

10

Tema nr. 2 Scopurile şi rezultatele reabilitării. Efectele lipsei reabilitării

Scopul unităţii de curs: 1. Acumularea cunoştinţelor în domeniul reabilitării. 2. Cunoaşterea scopurilor şi rezultatelor reabilitării. Obiective operaţionale: După ce vor studia această unitate de curs studenţii vor trebui: Să cunoască: - noţiunea de reabilitare;  potenţialul de reabilitare al unei persoane;  scopurile şi rezultatele reabilitării. Abili: să stabilească un plan de reabilitare ţinând cont de dorinţele şi resursele pacientului; Plan: 1. Potenţialul de reabilitare al unei persoane. 2. Măsurile stabilite pentru realizarea scopului principal al reabilitării. Planul de reabilitare.

1. Potenţialul de reabilitare al unei persoane Potenţialul de reabilitare al unei persoane (i.e. capacitatea de a beneficia de reabilitare) nu poate fi formulat fără a cunoaşte istoricul afecţiunii pacientului. Unii îşi revin spontan, astfel încât o intervenţie timpurie poate da impresia că tratamentul a fost eficace. Pe de altă parte, pentru cei mai mulţi, lipsa reabilitării le va reduce gradul de independenţă şi calitatea vieţii. Studiile controlate, în care aceşti factori au fost luaţi în considerare, arată că intervenţia precoce tinde să fie asociată cu un rezultat final îmbunătăţit, fie că reabilitarea totală apare sau nu; chiar şi intervenţia mai târzie poate conferi beneficii utile. Scopul principal al reabilitării constă în a permite persoanelor cu dizabilităţi să ducă viaţa pe care şi-o doresc, cu toate restricţiile inevitabile impuse asupra activităţilor lor de deteriorările ce rezultă din boală sau leziune. În fapt, acest lucru se realizează cel mai bine printro combinaţie de măsuri pentru a: • depăşi sau ameliora aceste deteriorări, • elimina sau reduce barierele în calea participării în mediul ales de persoană şi • susţine reintegrarea lor în societate. 11

Întrucât este un proces centrat pe pacient, este corect să optimizăm atât activitatea cât şi participarea. Scopurile principale ale Reabilitării sunt optimizarea participării sociale şi a calităţii vieţii. Aceasta implică a ajuta la împuternicirea individului în a decide şi a atinge gradul de autonomie şi independenţă pe care doreşte să le aibă, inclusiv participarea în activităţi profesionale, sociale şi recreaţionale potrivit drepturilor omului. Reabilitarea este eficientă în cinci moduri: • tratarea afecţiunii de bază; • reducerea deteriorării şi/sau dizabilităţii; • prevenirea şi tratarea complicaţiilor; • ameliorarea funcţionării şi activităţii; • permite participarea. Toate aceste activităţi iau în considerare contextul personal, cultural şi ambiental al individului urmând principiile CIF (OMS). Reabilitarea este un proces continuu şi coordonat care începe odată cu declanşarea unei boli sau leziuni şi continuă până când individul obţine un rol în societate potrivit cu aspiraţiile şi dorinţele sale. Dreptul la reabilitare Consiliul Europei a propus o legislaţie privind drepturile pentru dizabilitate, care cuprinde următoarele: •

Prevenirea dizabilităţilor şi a educaţiei în domeniul sănătăţii;

•

Identificare şi diagnosticare;

•

Tratament şi ajutoare terapeutice;

•

Învăţământ;

•

Îndrumare profesională şi instruire;

•

Angajare;

•

Integrare socială şi în mediu;

•

Protecţie socială, economică şi juridică;

•

Instruirea persoanelor implicate în reabilitare şi în integrarea socială a persoanelor cu

dizabilităţi; •

Informare; • Statistică şi cercetare.

Regula 3 a Standardului Naţiunilor Unite afirmă că “guvernele trebuie să îşi dezvolte propriile programe de reabilitare pentru toate grupurile de persoane cu dizabilităţi. Astfel de programe trebuie să se bazeze pe necesităţile persoanelor cu dizabilităţi şi pe principiile de 12

participare deplină şi egalitate. Toţi cei care au nevoie de reabilitare trebuie să aibă acces la acestea. Acest lucru este valabil pentru persoanele cu dizabilităţi majore sau multiple. Guvernele trebuie să utilizeze experienţa organizaţiilor pentru persoanele cu dizabilităţi când dezvoltă sau evaluează astfel de programe de reabilitare”. Din păcate, s-a aderat numai parţial la acest standard în majoritatea ţărilor Europene, fapt ce reprezintă o provocare atât pentru specialiştii din RM cât şi pentru societate în general. Practica RM nu se bazează pe modelul medical monolitic, ci ţine cont de aspectele sociale. Se bazează pe un model bio-psiho-social în cadrul unei îngrijiri continue, având în vedere atât factorii personali cât şi cei de mediu. Acest model asigură împuternicirea personală a utilizatorilor, contribuind la participarea integrală la toate aspectele vieţii. În ciuda confirmării drepturilor omului atât de către Anul Internaţional pentru Persoane Dizabilitate (1981) cât şi de către Anul European pentru Persoane cu Dizabilităţi (2003), accesul la serviciile de Reabilitare după accidente sau boli rămâne o problemă. Acest aspect se datorează în parte lipsei de resurse, de informare a persoanelor cu dizabilităţi şi unei proaste organizări a serviciilor, ceea ce duce la neconcordanţă între ofertă şi nevoi. Participarea multor persoane cu dizabilităţi este îngreunată de atitudinile tradiţionale în Societate, dar îmbunătăţirea sănătăţii şi a educaţiei persoanelor cu dizabilităţi în vederea creşterii nevoilor lor de participare necesită atenţie suplimentară, iar RM joacă aici un rol esenţial. Măsurile stabilite pentru realizarea scopului principal al reabilitării. Planul de

2.

reabilitare RM concepe şi utilizează un plan de reabilitare pentru fiecare individ pentru a dirija reabilitarea acestuia orientată pe problemă. (Tabelul 2). Pacienţii participă activ la elaborarea acestuia împreună cu ceilalţi membri ai echipei de reabilitare care este centrată pe pacient. Punctul de interes al planului variază în funcţie de problemele particulare întâlnite, dar elementele esenţiale au un format de bază similar. Planul trebuie să fie revizuit şi actualizat regulat de către echipa de reabilitare şi formează baza de comunicare a membrilor echipei asupra progresului pacientului pe parcursul reabilitării. Specialiştii RM sunt responsabili de elaborarea planului de reabilitare şi stabilirea duratei în care acesta trebuie aplicat. Planul trebuie să includă următoarele informaţii: •

diagnostic;

•

problemele cu care se prezintă şi funcţiile păstrate;

•

scopurile individului;

•

scopurile însoţitorului/familiei;

•

scopurile specialiştilor; 13

Tabelul 2: Exemplificarea câtorva probleme cuprinse în planul de Reabilitare

Problema Activitate fizică

Comunicare

Intervenţii posibile

Scopuri

FUNCŢIILE ŞI ACTIVITĂŢILE ORGANISMULUI Realizarea unor transferuri sigure

Antrenarea posturii şi a mişcării folosind echipamentul necesar

Creşterea mobilităţii în casă şi în afara ei (realizarea/ameliorarea mersului, urcarea scărilor, utilizarea transportului public şi privat) Ameliorarea comunicării, a vorbirii şi înţelegerii

Antrenarea posturii şi a mişcării Explorarea şi instruirea pentru utilizarea dispozitivelor de asistare pentru mobilitate

Comportament şi dispoziÎmbunătăţirea comportamentului ţie Normalizarea dispoziţiei Reducerea durerilor

Durere Incontinenţă Incapacitatea de autoîngrijire

Antrenamentul este centrat pe terapia de limbaj şi vorbire pentru ameliorarea limbajului şi a articulării Explorarea şi instruirea pentru utilizare a tehnologiei de asistare, după caz Medicaţie, psihoterapie, terapie comportamentală şi cognitivă Reducerea depresiei şi anxietăţii prin consiliere şi medicaţie Medicaţie analgezică, terapii fizicale, managementul stresului, confruntare, alte strategii

Promovarea continenţei vezicii şi a intestinului Realizarea capacităţii de a se spăla, pieptăna, îmbrăca şi a-şi face toaleta

Reantrenarea vezicii, exerciţii de planşeu pelvian, medicaţie, utilizarea cateterelor şi stomelor Analiza părţilor componente ale activităţii, refacerea abilităţii folosind metode alternative şi/sau echipamente şi/sau reantrenare

PARTICIPARE Incapacitatea de a se descurca independent acasă Pierderea locului de muncă

Instruire asupra pregătirii meselor şi efectuării activităţilor casnice Întoarcerea la locul de muncă

Analiza părţilor componente ale activităţii, refacerea abilităţii folosind metode alternative sau surse de ajutor şi/sau echipament şi/sau reantrenare Analiza părţilor componente ale activităţii şi întoarcerii la locul de muncă, refacerea abilităţilor, adaptarea la meserie, recalificare, adaptări la locul de muncă şi echipamente, ameliorarea accesului şi sprijinului la locul de muncă

Astfel, un plan de reabilitare trebuie să ţină cont de dorinţele şi resursele individului, de prognosticul afecţiunii generatoare de dizabilitate, de natura deteriorărilor fizice şi cognitive şi de capacitatea acestuia de a dobândi noi cunoştinţe şi abilităţi care i-ar permite să-şi îmbunătăţească gradul de activitate şi participare. În plus, este necesară evaluarea gradului în care barierele din mediu în calea participării ar putea fi coborâte (fie că rezultă din mediul fizic sau din comportamentul altor persoane). În final, trebuie stabilit dacă resursele pentru implementarea proiectului sunt disponibile. Demonstrarea stării de bine şi a participării sociale a unei persoane este o caracteristică importantă a rezultatului reabilitării centrate pe pacient.

14

Starea de bine este probabil un indicator mai sigur al succesului decât calitatea vieţii, deoarece obiectivele reabilitării trebuie să reflecte dorinţele persoanei în mod individual, fiindcă diferiţi oameni ce se găsesc în faţa unor situaţii similare pot avea obiective diferite. Multe scale de evaluare pentru calitatea vieţii iau în considerare relevanţa unor factori obiectivi specifici cum este abilitatea de a urca scările, care poate să nu fie percepută ca fiind la fel de importantă pentru toate persoanele cu dizabilităţi. Reabilitarea are capacitatea de a reduce povara ca urmare a dizabilităţii atât pentru indivizi cât şi pentru societate. Este eficientă în ameliorarea funcţionării individuale şi a vieţii independente prin realizarea unei sănătăţi mai bune, creşterea activităţii şi prin reducerea complicaţiilor şi efectelor co-morbidităţilor. O autonomie personală mai mare, oportunităţi sporite pentru angajare şi alte activităţi ocupaţionale aduc beneficii atât individului cât şi societăţii. Întrucât mulţi factori sociali sunt implicaţi în reîntoarcerea individului la viaţa independentă şi la activitatea profesională, RM poate pregăti individul şi familia (sau persoana care se ocupă de îngrijire) să profite la maximum de oportunităţile disponibile. Reabilitarea s-a dovedit a fi eficientă nu numai în ameliorarea funcţionării individuale şi a vieţii independente ci şi în reducerea costurilor create de dependenţă. S-a arătat că banii economisiţi cu reabilitarea sunt recuperaţi prin economii de până la şaptesprezece ori. La nivel individual este esenţial să se măsoare rezultatele pentru a evalua eficienţa anumitor intervenţii şi servicii de reabilitare. Rezultatele acestor măsurători trebuie să se coreleze direct cu obiectivele abordate în planul de reabilitare. Evaluarea reabilitării este fundamental diferită faţă de evaluarea tratamentelor medicale orientate pe boală şi care îşi propun să limiteze patologia sau să vindece boala. Reabilitarea se poate realiza cu succes în condiţii în care nu există refacere biologică şi chiar în condiţii de deteriorare intermitentă sau constantă. În cazul ultimei situaţii, reabilitarea trebuie făcută printr-un program continuu ce permite persoanei să menţină un nivel de participare şi o stare de bine care altfel nu ar fi fost obţinute. Auditarea serviciilor de reabilitare ar trebui să fie o practică obligatorie.

Teme pentru autocontrol  Analizaţi potenţialul de reabilitare al unei persoane.  Elaboraţi un plan de reabilitare în cadrul unei dizabilităţi.  Evidenţiaţi măsurile stabilite pentru realizarea scopului principal al reabilitării.

15

Tema nr. 3 Principiile reabilitării. Echipa de reabilitare

Scopul unităţii de curs: 1. Cunoaşterea noţiunilor în domeniul reabilitării. 2. Enumerarea şi clasificarea principiilor reabilitării. 3. Stabilirea funcţiilor membrilor echipei de reabilitare. Obiective operaţionale: După ce vor studia această unitate de curs studenţii vor trebui: Să cunoască: - noţiunea de reabilitare;  principiile reabilitării;  echipa de reabilitare. Abili: să analizeze funcţia fiecărui membru a echipei multidisciplinare de reabilitare; Plan: 1. 2. 3. 4.

Clasificarea principiilor reabilitării. Definiţia şi componenţa echipei de reabilitare. Echipa multidisciplinară de reabilitare. Cooperarea multidisciplinară în reabilitare.

1. Clasificarea principiilor reabilitării  Procesele de învăţare ca principiu de bază al Reabilitării Medicale Învăţarea este o parte modernă a procesului de Reabilitare. Specialistul RM este un profesor, în special când noile concepte de adaptare (ex. plasticitate) şi învăţare motorie trebuie să susţină programele de reabilitare. Specialiştii RM trebuie să cunoască principiile adaptării şi plasticităţii şi să înţeleagă bazele teoretice ale principiilor de predare şi învăţare . Cunoaşterea acestor principii poate ajuta la elaborarea strategiilor pentru a ameliora rezultatele şi a evita proasta adaptare. Conceptele moderne eficiente ale învăţării motorii şi refacerii sunt dezvoltate cu scopul de a induce dobândirea de abilităţi relevante pentru viaţa cotidiană a pacientului. O astfel de abordare este benefică în prevenirea fenomenului de ne-utililizare şi pentru restabilirea funcţiei. Totuşi, un program prea intens poate fi vătămător49. Învăţarea obişnuită cuprinde instrucţiuni privitoare la “cum să facem” sau “cum să îndeplinim o sarcină”. Totuşi, chiar fără o instrucţiune explicită, o persoană are capacitatea de a înţelege cum să facă ceva prin utilizarea învăţării implicite. Învăţarea explicită şi implicită este considerată a utiliza diferite căi neurale. Procesul de învăţare implicită este mai rezistent la leziunile neurologice, în special când memoria a fost sever 16

deteriorată. Deşi prima abordare este mult mai utilizată, procedurile de învăţare explicită şi implicită au potenţial în toate aspectele Reabilitării Medicale.  Scopurile Reabilitării Medicale  Echipa de Reabilitare Reabilitarea este o activitate multi-profesională, care depinde de buna comunicare dintre personal şi abilităţile individuale ale profesioniştilor implicaţi. Pentru a putea lucra, echipa trebuie să aibă nişte obiective de reabilitare clare pentru pacient, la care acesta împreună cu ceilalţi membri ai familiei sale trebuie să participe deplin. Valoarea muncii în echipă în această situaţie este aceea că rezultatul echipei este mai bun decât suma rezultatelor individuale ale specialiştilor implicaţi. Munca în echipă este mai eficientă prin împărtăşirea experienţei şi împărţirea sarcinilor. Nu se disting graniţele între rolul membrilor echipei, iar echipele de succes reuşesc prin contribuţia fiecăruia în ciuda graniţelor profesionale. Cele mai multe echipe de reabilitare pentru dizabilităţi fizice cuprind un nucleu de profesionişti şi alte persoane responsabile pentru nevoi speciale. Echipele specializate de reabilitare sunt conduse de un specialist în RM. Ele sunt mai mult decât un ansamblu de diferiţi specialişti în sănătate, iar indivizii lucrează ca parte a unei echipe multiprofesionale ce înţelege rolurile şi valorile colegilor lor. Echipa lucrează împreună cu persoana cu dizabilităţi şi cu familia acesteia în stabilirea unor scopuri corecte, realiste şi oportune ale tratamentului în cadrul unui program coordonat de reabilitare. Scopurile sunt planificate în timp şi conforme cu evoluţia. Ele sunt centrate pe pacient şi nu pe diferitele discipline. Echipa nu trebuie să întrebe: „Care sunt scopurile terapeutului ocupaţional în această săptămână?” ci ar trebui să întrebe „Care sunt scopurile pacientului în această săptămână şi cum îl poate ajuta terapeutul ocupaţional să le realizeze?”. În acest mod, reabilitarea reuşeşte să amelioreze funcţionarea şi participarea pacientului prin asigurarea unei surse coordonate de informaţii, sfaturi şi tratament pentru persoana cu dizabilităţi şi familia acesteia, echipa funcţionând ca un furnizor şi catalizator. Cooperarea în interiorul echipei de reabilitare este asigurată prin comunicarea organizată şi întâlniri regulate ale acesteia. Diagnosticul, impactul funcţional asupra funcţionării şi activităţilor ca şi abilitatea pacientului de a participa în societate sunt discutate sistematic, odată cu comunicarea posibilelor riscuri şi a prognosticului bolii. Se stabilesc obiectivele pe termen scurt şi lung ale procesului de reabilitare, împreună cu planificarea intervenţiilor adecvate. Evaluările membrilor echipei sunt cuprinse în planul scris de reabilitare. Planul de reabilitare va fi revizuit regulat. Cooperarea Multi-disciplinară în Reabilitare Cooperarea strânsă între specialităţile medicale poate fi necesară în Reabilitarea specializată acolo unde trebuie abordate multiple deteriorări cu consecinţele lor funcţionale. Specialiştii trebuie să cadă de acord asupra unei strategii comune care să încorporeze toate intervenţiile la momentul potrivit, în loc să aplice nişte tratamente izolate în mod ad- hoc. Contactul direct permanent între specialişti este necesar pentru stabilirea unei abordări comune pentru strategia generală de tratament. 17

Specialiştii RM trebuie implicaţi cât mai repede în reabilitarea de urgenţă, chiar din secţia de terapie intensivă. În mod similar, poate fi necesară contribuţia permanentă a altor specialişti în saloanele de reabilitare acută care vor contribui la procesul de reabilitare prin propriile lor intervenţii (ex. închiderea traheotomiei la pacienţii ce-şi revin din ventilaţia asistată). În reabilitarea ulterioară şi în reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi de lungă durată, este necesară cooperarea cu medicul de familie şi cu alţi specialişti. Trebuie luată o decizie rapidă referitor la persoana care conduce procesul de asistenţă al pacientului. Aceasta se va schimba pe parcurs ce pacientul progresează de la o fază la alta, dar acolo unde accentul se pune mai mult pe reabilitare decât pe resuscitare sau tratament medical/chirurgical acut, specialistul RM este cel ce trebuie să conducă procesul de luare a deciziilor.

 Recuperarea în diferitele faze ale procesului de Reabilitare

Reabilitare Medicală în faza acută şi post-acută Reabilitarea în fazele de început ale refacerii după o boală sau leziune severă este mult sprijinită de un mediu adecvat, în care sunt abordate temerile şi anxietăţile pacientului. În primele săptămâni abilitatea de a acorda atenţie unui program de antrenament sau de a efectua exerciţii terapeutice poate fi relativ limitată. Totuşi, s-a observat că simplul transfer al unui pacient cu traumatism cranio-cerebral dintr-o secţie aglomerată de chirurgie sau neurochirurgie într-un salon de reabilitare mai liniştit şi cu o atmosferă mai relaxantă are deseori un efect terapeutic ce constă în îmbunătăţirea atenţiei, percepţiei şi reducerea agitaţiei. Acestea sunt beneficii importante în sine, precum şi premise esenţiale pentru un răspuns optim la reabilitare52. Presiunile serviciilor de urgenţă pot face dificilă tratarea pacienţilor cu nevoi complexe de către echipele de reabilitare multi-profesionale, iar în absenţa unui astfel de tratament, încercările de a diminua cu medicamente simptome precum anxietatea şi neliniştea pot produce o ameliorare pe termen scurt a simp- tomelor şi o întârziere în refacerea funcţiilor cognitive necesare reabilitării.

Reabilitarea de întreţinere în stările stabile, cronice de dizabilitate şi de deteriorare progresivă Alte preocupări majore ale specialiştilor RM sunt menţinerea şi îmbunătăţirea funcţiei şi evitarea complicaţiilor previzibile şi care pot fi prevenite în stările stabile, cronice, de dizabilitate şi de deteriorare progresivă. În unele ţări europene (Austria, Germania, Italia, Polonia), reabilitarea prin internare sau „de zi” joacă un rol important în managementul stărilor cronice, ex. afecţiuni cronice musculo-scheletice sau neuromusculare, boli cronice vasculare, respiratorii şi metabolice, ca şi boli de piele şi afecţiuni urologice sau ginecologice. Se pot folosi reprize intermitente de reabilitare intensivă pentru combaterea degradării funcţiei chiar şi la mai mulţi 18

ani de la evenimentul acut. Scopurile principale ale măsurilor de reabilitare pentru întreţinere în stările cronice constau în îmbunătăţirea funcţiilor organismului şi creşterea activităţilor. Asemenea măsuri implică şi chestiuni de participare cum ar fi întoarcerea la locul de muncă sau evitarea unei pensionări timpurii datorată problemelor de sănătate. Metodele utilizate includ terapiile fizicale, antrenamentul, dieta, intervenţiile psihologice şi educaţia pentru sănătate. Eficacitatea clinică şi efectele pozitive socio-economice sunt prezentate în studii de urmărire (follow-up) ca şi în studii controlate. Programele de educaţie sanitară multi-profesională s-au dovedit de asemenea a fi eficiente.  Efectele lipsei Reabilitării Potenţialul de reabilitare al unei persoane nu poate fi considerat separat de rezultatul care ar fi fost fără reabilitare. Întrebarea pe care specialistul în reabilitare încearcă să o adreseze este „Va beneficia pacientul de programul de reabilitare într-un mod diferit de cel în care refacerea ar fi fost lăsată la voia întâmplării?” Evoluţia naturală a deteriorărilor şi dizabilităţilor şi a dezavantajelor ce rezultă din acestea, joacă un rol major în rezultatul final al reabilitării. În unele situaţii revenirea este spontană, astfel încât o intervenţie timpurie poate da impresia falsă că terapia a fost eficace. Pe de altă parte, intervenţia timpurie poate fi asociată cu un rezultat mai bun chiar şi acolo unde refacerea totală nu are loc. Vieţile oamenilor cu dizabilităţi persistente şi a familiilor lor pot fi ameliorate prin reabilitare, dar ceea ce este şi mai important, lipsa reabilitării poate duce la reducerea funcţionării independente şi a calităţii vieţii. În spitalul de urgenţă multe probleme ce pot fi corectate, cum ar fi nutriţia, deglutiţia, mobilitatea şi cele legate de echipamente e posibil să nu fie abordate, întrucât accentul se pune pe tratarea de urgenţă a deteriorării. Acesta este locul în care specialiştii RM pot asista la prevenirea complicaţiilor şi la asigurarea unui nivel optim de funcţionare56. În absenţa reabilitării pot apărea complicaţii şi pierderi ale funcţiei, iar externarea poate fi întârziată. Totuşi serviciile de sănătate au o obligaţie statutară de a oferi servicii de reabilitare care să satisfacă nevoile tuturor pacienţilor. Următoarele probleme pot apărea în cazul absenţei reabilitării: •

imobilitate inclusiv slăbiciune, deteriorare cardio-respiratorie, atrofie musculară, escare, spasticitate contracturi şi osteoporoză

•

durere

•

probleme de nutriţie

•

probleme de deglutiţie

•

probleme ale vezicii urinare şi intestinelor (constipaţie şi incontinenţă)

•

probleme de comunicare

•

probleme cognitive şi incapacitatea de a beneficia de învăţare 19

•

probleme de dispoziţie şi comportament

•

boli sistemice de cauze variate, ex. probleme de tract urinar, probleme cardio-respiratorii,

diabet zaharat •

complicaţii ale stărilor de bază.  Prevenţia Promovarea sănătăţii

Promovarea sănătăţii este principiul de bază al tuturor sistemelor de îngrijire a sănătăţii, şi astfel prevenirea bolilor şi al impactului şi complicaţiilor acestora reprezintă un element esenţial al profesiei de kinetoterapeut. În contextul reabilitării, prevenirea bolilor nu se opreşte doar la a împiedica apariţia şi impactul stării, ci se încearcă reducerea impactul bolii asupra tuturor aspectelor vieţii individului. Prevenţia bolilor este clasificată astfel: primară, secundară sau terţiară iar principiile sunt următoarele.

20

Tema nr. 4 Cadrul conceptual şi terminologia dizabilităţii. Clasificarea dizabilităţilor

Scopul unităţii de curs: 1. Cunoaşterea noţiunilor în domeniul dizabilităţii. 2. Deosebirea modelului medical al dizabilităţii de modelul social. 3. Clasificarea dizabilităţilor după mai mulţi autori. Obiective operaţionale: După ce vor studia această unitate de curs studenţii vor trebui: Să cunoască: - noţiunea de dizabilitate;  terminologia dizabilităţii;  clasificarea dizabilităţilor. Abili: să analizeze cadrul conceptual şi terminologia dizabilităţii; Plan: 1. 2. 3. 4. 5.

Introducere. Definiţie şi context. Modele de abordare a dizabilităţii în ţările OCDE. Clasificarea dizabilităţilor după OMS şi UNESCO. Modele de abordare a dizabilităţii – model medical şi model social. Consecinţe şi provocări ale modelului medical.

Terminologia în domeniul studiat de noi a suferit schimbări datorită transformărilor multiple de la nivelul întregii societăţi (mai ales după 1990) şi mai ales a serviciilor de educaţie, terapie şi asistenţă socială pentru persoanele cu dizabilităţi. În literatura de specialitate există termeni specifici pentru persoanele care se abat de la normalitate, (ca semnificaţie generală) privind întreaga dezvoltarea psihofizică a persoanei, unele aspecte rămânând în urmă (fizic, senzorial, mintal); normal - adaptare echilibrată la mediu şi raportare la grup de aceeaşi vârstă şi mediu cultural anormal - abateri peste standard, insuficienţe retard în dezvoltare, abateri comportamentale, afecţiuni fizice; Expunem în continuare explicarea principalelor concepte şi sintagme uzitate în acest domeniu aşa cum reies din ultimul cadru normativ (H.G. 1251 / 2005 - anexa 1): Deficienţă - absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori a unei funcţii (anatomice, fiziologice sau psihice) a individului, rezultând în urma unei maladii, unui accident sau a unei perturbări, care îi împiedică participarea normală la activitate în societate. 21

Incapacitate – limitări funcţionale cauzate de disfuncţionalităţi (deficienţe) fizice, intelectuale sau senzoriale, de condiţii de sănătate ori de mediu şi care reduc posibilitatea individului de a realiza o activitate (motrică sau cognitivă) ori un comportament. Handicap - dezavantaj social rezultat în urma unei deficienţe sau incapacităţi şi care limitează ori împiedică îndeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de societate. Dizabilitate - rezultatul sau efectul unor relaţii complexe dintre starea de sănătate a individului, factorii personali şi factorii externi care reprezintă circumstanţele de viaţă ale acestui individ. Datorită acestei relaţii, impactul diverselor medii asupra aceluiaşi individ, cu o stare de sănătate dată, poate fi extrem de diferit. Dizabilitate este termenul generic pentru afectări, limitări ale activităţii şi restricţii de participare - conform CIF*). Afectare - o pierdere sau o anormalitate a structurii corpului ori a unei funcţii fiziologice (inclusiv funcţiile mintale). Prin noţiunea de anormalitate înţelegem aici variaţiile semnificative de la norma stabilită statistic (adică o deviaţie de la media populaţiei stabilită conform normelor standard măsurate) şi ea trebuie utilizată exclusiv în acest sens - conform CIF*). Funcţionare - termen generic pentru funcţiile organismului, structurile corpului, activităţi şi participare. Ele denotă aspectele pozitive ale interacţiunii dintre individ (care are o problemă de sănătate) şi factorii contextuali în care se regăseşte (factori de mediu şi personali) conform CIF*). Activitate - executarea unei sarcini sau acţiuni de către un individ. Ea reprezintă funcţionarea la nivel individual conform CIF*). Participare - implicarea unei persoane într-o situaţie de viaţă. Ea reprezintă funcţionarea la nivelul societăţii conform CIF*). Cerinţe educative speciale (CES) - necesităţi educaţionale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educaţiei adaptate particularităţilor individuale şi celor caracteristice unei anumite deficienţe sau tulburări/dificultăţi de învăţare, precum şi o asistenţă complexă (medicală, socială, educaţională etc.). Incluziune - procesul de pregătire a unităţilor de învăţământ pentru a cuprinde în procesul de educaţie toţi membrii comunităţii, indiferent de caracteristicile, dezavantajele sau dificultăţile acestora. Educaţie incluzivă - proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţine participarea la procesul de învăţământ a tuturor persoanelor din cadrul unei comunităţi.

22

Tema nr. 5 Reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi fizice

Scopul unităţii de curs: 1. Cunoaşterea noţiunilor în domeniul dizabilităţilor fizice. 2. Clasificarea dizabilităţilor fizice după mai mulţi autori.

Obiective operaţionale: 1. 2. 3. 4.

Să clasifice dizabilităţile locomotorii; Să descrie tabloul clinic a dizabilităţilor locomotorii; Să enumere cauzele şi formele paraliziei cerebrale infantile; Să identifice terapiile corectiv – recuperative a dizabilităţilor locomotorii.

După ce vor studia această unitate de curs studenţii vor trebui: Să cunoască: - noţiunea de dizabilitate fizică;  terminologia dizabilităţii fizice;  clasificarea dizabilităţilor fizice. Abili: să analizeze cadrul conceptual şi terminologia dizabilităţii fizice; Plan: 1. 2. 3. 4.

Clasificarea dizabilităţilor locomotorii. Descrierea tabloului clinic a dizabilităţilor locomotorii. Cauzele, răspândirea, formele şi caracterul paraliziei cerebrale infantile. Terapii corectiv – recuperative şi problemele protezării.

Delimitări conceptuale în deficienţele fizice Sunt considerate handicapate fizic acele persoane care prezintă deficienţe fizice suficient de grave pentru a împiedica sau a face dificilă derularea normală a vieţii cotidiene. În general, când se vorbeşte de deficienţe fizice, se au în vedere infirmităţile motorii, dar pot fi incluse în această categorie şi deficienţele funcţiei cardio- respiratorii, care influenţează negativ capacitatea fizică. Clasificarea deficienţelor fizice În Clasificarea Internaţională a deficienţelor, incapacităţilor şi handicapurilor, varianta 23

experimentală adoptată de OMS, deficienţele scheletului şi ale aparatului de susţinere sunt interpretate într-un sens larg, cu excluderea organelor interne, ca o reflectare a dispoziţiei corpului şi a părţilor sale vizibile, incluzând alterările mecanice şi funcţionale ale feţei, capului, gâtului, trunchiului şi membrelor, precum şi lipsa totală sau parţială a membrelor. Deficienţele şi deformările care nu afectează mişcările corpului, cum ar fi diformităţile nasului, ale capului, tumori, depigmentări, cianoze sunt incluse în categoria deficienţelor estetice, acestea fiind considerate a avea consecinţe în relaţiile sociale. Astfel, principalele deficienţe ale scheletului sunt: a) deficienţe ale feţei, capului, gâtului:

o deficienţe mecanice şi motrice ale maxilarului - ocluzie, prognatism, timus (contracţie spastică involuntară a muşchilor mandibulei ce împiedică deschiderea gurii); o paralizie facială, mişcări involuntare ale feţei (ticuri, mişcări automate), mişcări anormale ale capului, torticolis; b) deficienţe ale staticii şi posturii: devierea coloanei vertebrale (cifoze, lordoze,

scolioze), mişcări involuntare ale corpului, mişcări bizare sau stereotipe, cum ar fi balansarea sau legănarea; c) deficienţe ale staturi şi corpolenţei: nanism, gigantism, achondroplazie, obezitate; d) deficienţe mecanice şi motrice ale membrelor superioare: anchiloze, articulaţii

instabile, dislocări şi înţepeniri cu reducerea sau pierderea mişcări; e) deficienţe mecanice şi motrice ale membrelor inferioare, cauzate de lungimea

inegală, luxaţi congenitale de şold, deficienţe ale genunchiului, gleznei, piciorului, etc. f) paralizie spastică a mai multor membre (hemiplegii, paraplegii, tetraplegi); g) paralizie cu flascitatea membrelor; h) alterări ale axei membrelor: restul unui membru asemănător amputării ce se poate

manifesta ca un defect de dezvoltare (amelie, facomalie, apodie) sau ca rezultat al intervenţiei chirurgicale. Aceste deficienţe au un caracter handicapant, în funcţie de intensitatea deficitului funcţional. Deficienţele uşoare nu-i împiedică pe copii să se adapteze cerinţelor vieţii şcolare. Deficienţele funcţionale medii, accentuate şi grave impun un program diferit, care să conţină măsuri medicale, psihopedagogice şi sociale care să creeze cadrul de dezvoltare a potenţialului restant. Sunt considerate deficienţe funcţionale medii deficienţele posturale, de statică şi coordonare unilaterală, în care forţa, precizia, viteza mişcărilor sunt în permanenţă scăzute, precum şi hiperkinezia, realizarea dificilă a gesturilor care, potrivit Legii 53 / 1992 sunt asimilabile gradului III de invaliditate. 24

Deficienţele funcţionale accentuate sunt considerate acele deficienţe de statică şi mers în care individul se deplasează cu mare dificultate prin forţă proprie, nesprijinit sau cu sprijin în baston sau cârje, deficienţe de manipulare bilaterală, cu imposibilitatea efectuării eficiente a gestualităţi şi care sunt asimilabile gradului II de invaliditate. Deficienţele funcţionale grave sunt asimilabile gradului I de invaliditate, necesitând îngrijire şi supraveghere permanentă, în această categorie fiind incluşi subiecţii nedeplasabili prin forţă proprie, cu deficienţe de manipulare totală şi a căror mobilizare nu se poate face decât cu ajutorul unei alte persoane.

25

Tema nr. 6 Reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi de intelect

Scopul unităţii de curs: 1. Cunoaşterea noţiunilor în domeniul dizabilităţilor de intelect. 2. Clasificarea dizabilităţilor intelectuale după mai mulţi autori.

Obiective operaţionale: 1. Să definească dizabilităţile de intelect. 2. Să analizeze metode de evaluare şi diagnosticare a dizabilităţilor intelectuale; 3. Să identifice elemente de reabilitare a dizabilităţilor intelectuale. După ce vor studia această unitate de curs studenţii vor trebui: Să cunoască: - noţiunea de dizabilitate intelectuală;  terminologia dizabilităţii de intelect;  clasificarea dizabilităţilor de intelect. Abili: să analizeze cadrul conceptual şi terminologia dizabilităţii de intelect;

Plan: 1. Definirea dizabilităţilor intelectuale. 2. Metode de evaluare şi diagnosticare a dizabilităţilor intelectuale. 3. Elemente de reabilitare a dizabilităţilor intelectuale. Deficienţa de intelect reprezintă o insuficienţă globală ce vizează întreaga personalitate, structură, organizare, dezvoltare intelectuală, afectivă, psihomotrică, comportamental-adaptativă, de natură ereditară sau câştigată în urma unei leziuni organice sau funcţionale a sistemului nervos central, care se manifestă din primii ani de viaţă, în grade diferite de gravitate în raport cu nivelul mediu al populaţiei, cu urmări directe în ceea ce priveşte adaptarea socio- profesională, gradul de competenţă şi autonomie personală şi socială. Complexitatea acestei disfuncţii psihice este evidentă şi în pluritatea noţiunilor utilizate cu aceeaşi accepţie: arieraţie mintală (E. Seguin), oligofrenie (E. Blener, E. Kraepelin), retard mintal (A.A.M.S), înapoiere mintală sau întârziere mintală (A. Luria, A. Roşca, M. Roşca), deficienţă mintală (Gh. Radu), insuficienţă mintală (OMS). R. Zazzo (1979) afirmă că: „debilitatea mintală este prima zonă a insuficienţei mintale insuficienţă relativă la exigenţele societăţii, exigenţe variabile de la o societate la alta, de la o vârstă la alta - insuficienţă ai cărei factori determinanţi sunt biologici şi cu efect ireversibil în studiul actual al cunoştinţelor“. După Gh. Ionescu, definiţiile deficienţei mintale pot fi grupate în trei categorii: a) definiţii etiologice-structurale;

26

b) definiţii constatativ funcţionale; c) definiţii operaţional-comportamentale. a) A.R. Luria consideră deficienţa mintală ca „o atingere cerebrală gravă a copilului înainte de

naştere sau în cursul primei copilării, ceea ce produce o tulburare a dezvoltării normale a creierului şi numeroase anomalii ale dezvoltării mintale“. b) J. Lang afirmă că deficienţa mintală corespunde unei imposibilităţi sau insuficienţe de

funcţionare, de randament sau organizare funcţională. c) Asociaţia Americană pentru Deficienţa Mintală consideră că deficienţa mintală se referă la o

funcţionalitate sub medie a inteligenţei generale, care îşi are originea în perioada de dezvoltare si este asociată cu tulburări ale comportamentului adaptativ. Etiologia deficienţei de intelect Teoria etiologică explică natura deficienţei mintale prin multitudinea de factori care o determină. În toate formele de handicap, ca şi cel mintal, stabilirea cauzelor se constituie ca un demers dificil, ca urmare, pe de o parte, a dificultăţilor rezultate din faptul că una sau mai multe cauze pot provoca handicapul respectiv. După E. Verza (1995), cele mai frecvente cauze ar fi: - leziuni şi disfuncţionalităţi ale sistemului nervos central care determină forme de handicap

denumite, de unii autori, ca fiind exogen, patologic, dizarmonic, etc. - factori ereditari, concretizaţi în aberaţii cromozomiale ce duc la aşa-numitele forme

endogene; - vârsta prea fragedă sau prea înaintată a părinţilor şi scăderea puterii de procreaţie; - tulburările degenerative şi metabolice care influenţează dezvoltarea normală a sistemelor

cerebrale; - bolile infecţioase apărute în ontogeneza timpurie conduc la stagnarea funcţională în

circuitele nervoase sau împiedică dezvoltarea cranio-cerebrală; - traumele fizice de la nivelul craniului, cu efecte negative asupra S.N.C.; - intoxicaţiile alcoolice sau cu diferite substanţe chimice ce au efecte negative asupra

evoluţiei sistemului nervos; - factori stresanţi şi oboseala exagerată a gravidei; - factori socio-economici, prin neasigurarea alimentaţiei suficiente; - privarea afectivă a copilului la vârstele mici, care împiedică achiziţiile în plan intelectual şi

nu stimulează dezvoltarea psihică; - radiaţiile, care exercită o acţiune negativă asupra dezvoltării generale a organismului, ş. a.

Matty Chiva şi Yvette Rutschneanu (1979), în clasificarea factorilor etiologici diferenţiază: I. Factori genetici, ereditari, endogeni, sau constituţionali a) nespecifici b) specifici - datorită unor aberaţii cromozomiale

27

- datorită unor deficienţe specifice genelor II. Factori extrinseci, exogeni, dobândiţi sau aparţinând mediului a) prenatali b) perinatali c) postnatali d) psihoafectivi.

Fără a intra în detalierea cauzelor deficienţei de intelect, aducem în atenţie doar faptul că o complexitate etiologică determină şi o complexitate a tipurilor de handicap de intelect. Clasificarea deficienţei de intelect O problemă dificilă o constituie clasificarea deficienţei mintale ţinând seama de marea varietate a formelor şi tipurilor clinice, de paleta largă a etiologiei şi de simptomatologia extrem de bogată.♦ deficienţă mintală CI 0- 20/25 profundă

CI 20/25- 35

♦ deficienţă mintală severă

CI 35 - 50/55

♦ deficienţă mintală

CI 50/55- 70/75

moderată

CI 70- 85

♦ deficienţă mintală uşoară ♦

♦ intelectul de li

28

Tema nr. 7 Reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi vizuale

Scopul unităţii de curs: 1. Cunoaşterea noţiunilor în domeniul dizabilităţilor vizuale. 2. Clasificarea dizabilităţilor vizuale după mai mulţi autori.

Obiective operaţionale: 1. Să clasifice dizabilităţile vizuale; 2. Să identifice etiologia dizabilităţilor vizuale; 3. Să stabilească aspecte ale reabilitării în cadrul dizabilităţilor vizuale. După ce vor studia această unitate de curs studenţii vor trebui: Să cunoască: - noţiunea de dizabilitate vizuală;  terminologia dizabilităţii vizuale;  clasificarea dizabilităţilor vizuale. Abili: să analizeze cadrul conceptual şi terminologia dizabilităţii vizuale;

Plan: 1. Definirea dizabilităţilor vizuale. 2. Etiologie. 3. Aspecte ale reabilitării în contextul dizabilităţilor vizuale.

Delimitări conceptuale Psihopedagogia deficienţilor vizuali, ca disciplină ştiinţifică, studiază problemele cunoaşterii psihologice şi îndrumării din punct de vedere educativ a nevăzătorilor şi slabvăzătorilor, precum şi procesul de recuperare socială a acestora. Într-un mod similar concep obiectul de studiu şi alţi autori, cu deosebirea că dau un anumit nume domeniului : Tiflopsihopedagogie (etiologia (greacă) : tiflos- orb, logosştiinţă); care poate fi împărţit în 2 ramuri : tiflopsihologie şi tiflopedagogie. Etiologia deficienţelor de vedere Cunoaşterea cauzelor deficienţelor de vedere este importantă pentru personalul care lucrează cu aceşti copii în şcoli pentru a armoniza intervenţia psihopedagogică cu specificul 29

fiecărui copil, cu dificultăţile pe care le întâmpină, cu potenţialul pozitiv şi mecanismele compensatorii ale fiecăruia. În acelaşi timp decelarea cauzelor sprijină în evitarea, prevenirea factorilor care pot conduce la pierderi ale vederii, ca şi în combaterea prin activităţi educativ - recuperatorii a acţiunii nocive a unor asemenea factori. Mircea Ştefan, (2000) descrie complexitatea cauzelor determinante pe trei niveluri : - Relaţia cauzală dintre deficienţa vizuală şi diferite lezări sau disfuncţii ale analizatorului

vizual. Relaţia este relevată de diagnosticul medical, de afecţiunile analizatorului vizual care produc deficienţa vizuală, afecţiuni prezentate detaliat în tratatele de oftalmologie. Evident că sunt mai importante acele aspecte medicale care intră în sfera de interes a psihopedagogu-lui. - Analiza factorilor cauzali care determină afecţiunile analizatorului vizual în ordinea

temporală a posibilităţii de acţiune : ereditari - genetici, prenatali, perinatali, postnatali. - Factori extraindividuali - de natură ecologică, socială, economică, educaţională. - Într-un fel sau altul, în majoritatea cazurilor de ambliopie şi nu numai, apare drept cauză un deficit organic şi funcţional într-una sau mai multe formaţiuni ale analizatorului. Alţi factori cauzali care, la rândul lor, determină afecţiuni ale analizatorului vizual sunt factorii genetici, boli transmise de mamă fătului în timpul sarcinii, de boli contractate în timpul copilăriei precum şi de diferite traumatisme care constituie cauze ale afecţiunilor oculare ale copiilor nevăzători şi ambliopi. - Consecinţe grave asupra funcţiei vizuale au foarte adesea afecţiunile vasculare şi hemoragiile cerebrale, atrofiile cerebrale, traumatismele cranio-cerebrale. Toate acestea pot fi cauze ale ambliopiei şi cecităţii. În fişele medicale ale elevilor unei şcoli de ambliopi sau nevăzători se găsesc mereu referiri la gripă, variolă, varicelă, rujeolă, scarlatină, tuse convulsivă, herpes sau alte boli infecţioase care pot explica afecţiuni ale corneei, congestia conjunctivitelor oculare, leziuni ale retinei. Clasificarea deficienţelor de vedere Clasificare în funcţie de acuitatea vizuală: > ambliopie uşoară (acuitate vizuală : 0,5 (1/2) - 0,2- 1/5) > ambliopie medie (acuitate vizuală : 0,2 (1/5) - 0,1(1/10) > ambliopie forte (gravă) : (acuitate vizuală- sub 0,1 (1/10) > cecitate relativă (practică) - 0-0,005 (1/200) - percepe mişcările mainii şi lumina > cecitate absolută - nu percepe deloc lumina.

Clasificarea în funcţie de modificarea indicilor funcţionali ai vederii: Principalii indici funcţionali ai vederii sunt: acuitatea vizuală, câmpul vizual, sensibilitatea luminoasă şi de contrast, sensibilitatea cromatică, simţul profunzimii, localizarea vizuală, capacitatea de disociere şi rapiditatea actului perceptiv. 1. afecţiuni care determină scăderea acuităţii vizuale, 2. afecţiuni care determină scăderea câmpului vizual, de exemplu : -apariţia unor scotoame

- porţiuni în care funcţia vizuală nu este activă - de pildă pata oarbă, care corespunde papilei 30

nervului optic, -hemianopsii - lipsa unui semi-câmp vizual la fiecare ochi 3. afecţiuni care determină alterarea câmpului vizual, 4. afecţiuni care determină tulburări ale vederii binoculare (de ex. strabismul) 5. afecţiuni care determină tulburări de adaptare la întuneric şi lumină, 6. tulburări ale sensibilităţii cromatice (de ex. Discromatopsiile- lipsa senzaţiei de verde sau

roşu; - daltonismul - cecitate pentru roşu; - acromatopsiile - când nu poate distinge nici o culoare). Ambliopia - (greacă = amblys- slab şi ops - vedere)- reprezintă o diminuare a vederii cauzată de unele leziuni ale mediilor transparente ale globilor oculari, este o deficienţă vizuală parţială. Ambliopia este produsă de lezarea, mai mult sau mai puţin gravă, a analizatorului vizual, rămân totuşi adesea alte subfuncţii în stare de funcţionare. Dezvoltarea psihică şi fizică la deficienţii de vedere din perspectiva mecanismelor compensatorii În cazul deficienţei vizuale, ca şi a altor tipuri de deficienţa, se manifestă anumite tipuri de mecanisme compensatorii, menite să suplinească, într-un fel sau altul, capacitatea funcţională pierdută sau diminuată. O mare importanţă o au, la deficienţii vizuali, modalităţile senzoriale care suplinesc vederea sau trăsăturile de caracter care susţin realizarea unei autonomii personale. Nevăzătorul poate obţine pe cale tactil- kinestezică sau auditivă o mare bogăţie de informaţii pe care cei cu vedere normală le obţin numai pe cale vizuală. Pentru a fi înţeleasă ca un fenomen integral, compensaţia trebuie privită înainte de toate ca un mod de adaptare. În condiţiile apariţiei unei deficienţe vizuale, problema adaptării, sau a readaptării, capătă o importanţă sporită, fiind mobilizate disponibilităţi care altfel ar fi rămas neutilizate. Relaţiile organismului cu mediul înconjurător trebuie refăcute în condiţiile în care o funcţie senzorială esenţială este total sau parţial lezată. Se stabilesc noi corelaţii între analizatorii intacţi, ale căror “informaţii” sunt confirmate de practică. În lipsa surselor vizuale, importanţa lor creşte. Ei devin capabili de diferenţieri din ce în ce mai fine în limitele sensibilităţii lor. În cazul unei ambliopii reeducabile are loc un proces invers, de dezinhibare a zonelor vizuale şi de restabilire a relaţiilor lor intersenzoriale. Nevăzătorul poate obţine pe cale tactil- kinestezică sau auditivă o mare bogăţie de informaţii pe care cei cu vedere normală le obţin numai pe cale vizuală. Pentru a fi înţeleasă ca un fenomen integral, compensaţia trebuie privită înainte de toate ca un mod de adaptare. În condiţiile apariţiei unei deficienţe vizuale, problema adaptării, sau a readaptării, capătă o importanţă sporită, fiind mobilizate disponibilităţi care altfel ar fi rămas neutilizate. Relaţiile organismului cu mediul înconjurător trebuie refăcute în condiţiile în care o funcţie senzorială esenţială este total sau parţial lezată. Se stabilesc noi corelaţii între analizatorii intacţi, ale căror “informaţii” sunt confirmate de practică. În lipsa surselor vizuale, importanţa lor creşte. Ei devin capabili de diferenţieri din ce în ce mai fine în limitele sensibilităţii lor. În cazul unei ambliopii reeducabile are loc un proces invers, de dezinhibare a zonelor vizuale şi de restabilire a relaţiilor lor intersenzoriale. În primul rând modul de compensare este condiţionat de deficienţa primară, adică de natura, 31

gradul, gravitatea şi cauzele deficienţei vizuale, de eventualele deficienţe asociate. Altfel compensează un copil atins de cecitate totală şi altfel un ambliop. Într-un fel compensează un miop şi într-alt fel un hipermetrop. Îngustarea câmpului vizual este altfel compensată decât pierderea câmpului profunzimii. În felul cum se manifestă compensaţia contează şi vârsta la care a apărut deficienţa vizuală, adică instalarea timpurie a mecanismelor compensatorii sau formarea lor târzie, în interferenţă cu deprinderile deja existente şi în condiţiile unor stări afective negative. Existenţa frecventă a unor consecinţe secundare negative ale deficienţei complică situaţia, căci şi ele trebuie compensate, ele handicapându-l pe copil tot atât de mult cât şi deficitul primar. Consecinţele negative pot apărea pe planul dezvoltării fizice, intelectuale, psihomotorii şi afectiv - atitudinale, solicitând forme specifice de compensare. Procesele psihice pot sprijini dar pot şi contracara bunul mers al compensaţiei. Trăsăturile tipologice şi particularităţile individuale: fire activă sau pasivă, tip extravert sau introvert, instalare rapidă sau lentă a reflexelor etc, îşi au, şi ele, un rol condiţionat în procesul compensaţiei. Trebuie să apreciem dacă metodele de compensare folosite servesc realmente depăşirii dificultăţilor întâmpinate de aceşti copii şi dacă nu cumva ele au efecte secundare nedorite, dăunătoare. De exemplu, un ambliop care, pentru a-şi compensa deficienţa, practică predominant o investigare tactilă, chiar dacă nu elimină complet vederea. În felul acesta el obţine, într-adevăr, o imagine mai precisă a obiectului percepţiei. Pipăitul se dovedeşte productiv. Se întâmplă însă că, obişnuindu-se să perceapă pe cale tactilă şi renunţând din ce în ce mai mult la exerciţiul vizual, vederea lui devine din ce în ce mai puţin eficientă, fiindcă nu este utilizată. În acest caz, modul de compensare care-l ajută pentru moment se dovedeşte nociv pe termen lung şi educatorul va trebui să intervină. Dacă însă copilul suferă de glaucom infantil şi ştim de la medicul oftalmolog că el îşi va pierde în curând vederea şi deci trebuie sa-şi perfecţioneze percepţia tactilă, pentru a putea fi pregătit unei noi situaţii, atunci vom considera că aceeaşi modalitate de compensare este pozitivă. Nevăzătorul care îşi compensează sentimentul de frustrare prin efortul de a reuşi într-un domeniu în care simte că are posibilităţi, compensează în sens pozitiv, desigur. Totuşi, închiderea în sine şi stările de reverie consolatoare în care se refugiază un nevăzător care se simte inferiorizat şi insecurizat, chiar dacă reprezintă un mecanism imediat de apărare a Eu -lui, pot duce în cele din urmă la anumite forme de nevroză. La nevăzători, tendinţa de amplificare a reacţiilor de orientare şi de apărare faţă de stimuli auditivi este o compensare spontană. La unii ambliopi, ochiul apropiat de obiect sau obiectul apropiat de ochi, în care caz se elimină şi convergenţa, constituie o formă de compensare spontană, adesea nocivă. Se pot distinge, pe de o parte compensarea spontană, care se poate manifesta în afara acţiunii educaţionale iar pe de altă parte compensarea dirijată, ale cărei mecanisme sunt stimulate şi dezvoltate în mod deliberat, ca parte a unui sistem de educaţie. Compensaţia se poate învăţa. Uneori compensarea dirijată constă într-un proces de autoeducaţie, pe care copilul îl desfăşoară la îndemnul şi sub îndrumarea educatorului. Uneori compensarea spontană se realizează nu numai prin mecanismele naturale de adaptare dar şi cu ajutorul unor instrumente, aparate sau alte instrumente ajutătoare, de natură tehnică (A. Rozorea, I. Muşu, 1997). O simplă lupă folosită de elevul ambliop poate ajuta compensaţia prin mijloacele restante ale analizatorului vizual.

32

Tema nr. 8 Reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi auditive

Scopul unităţii de curs: 1. Cunoaşterea noţiunilor în domeniul dizabilităţilor auditive. 2. Clasificarea dizabilităţilor auditive după mai mulţi autori.

Obiective operaţionale: 1. Să clasifice dizabilităţile auditive; 2. Să stabilească etiologia dizabilităţilor auditive; 3. Să identifice aspecte ale reabilitării în cadrul dizabilităţilor auditive. După ce vor studia această unitate de curs studenţii vor trebui: Să cunoască: - noţiunea de dizabilitate auditive;  terminologia dizabilităţii auditive;  clasificarea dizabilităţilor auditive. Abili: să analizeze cadrul conceptual şi terminologia dizabilităţii auditive;

Plan: 1. Definirea dizabilităţilor auditive. 2. Etiologie. 3. Aspecte ale reabilitării în cadrul dizabilităţilor auditive.

Delimitări terminologice Surdopsihopedagogia, ca ştiinţă independentă, studiază particularităţile dezvoltării psiho-fizice ale copiilor cu disfuncţie auditivă şi mijloacele adecvate compensatorii, instructiv-educative şi recuperatorii în vederea formării personalităţii şi încadrării lor depline în climatul socio-profesional. Pentru a denumi persoanele cu tulburări de auz se utilizează un evantai noţional atât în limbajul ştiinţific, cât şi în cel obişnuit. De exemplu: surdo-mut, surdo-vorbitor, surd, deficient de auz, disfuncţional auditiv, hipoacuzie, handicapat de auz, asurzit. Iniţial s-a folosit termenul de surdomut (scris într-un cuvânt) şi se referea la persoanele 33

care şi-au pierdut auzul înainte de însuşirea limbajului verbal (până la vârsta de 2-3 ani). În momentul în care sa conştientizat faptul că între surditate şi mutitate nu este o legătură indestructibilă, cuvântul surdo-mut a fost despărţit prin cratimă. Termenul surdo-vorbitor se referă la deficientul de auz demutizat şi la asurzit. Hipoacuzicul este deficientul de auz cu reziduuri auditive. Surditatea totală (pierderi de peste 90 dB) poartă denumirea de cofoză. Menţionăm că în literatura anglo-saxonă termenul de surditate este folosit pentru toţi deficienţii de auz, iar în literatura modernă este folosit de asemenea pentru toţi deficienţi de auz termenul de hipoacuzici, considerându-se că şi cei cu pierderi de peste 90 dB au totuşi nişte resturi auditive. Surditatea - disfuncţie auditivă - nu are efect defavorabil asupra dezvoltării psiho-fizice generale a copilului, prin ea însăşi, ci prin mutitate, adică prin neînsuşirea limbajului ca mijloc de comunicare şi instrument operaţional pe plan conceptual. Depistarea şi diagnosticarea precoce a surzeniei, constituie primul semnal de alarmă al familiei în vederea organizării educaţiei auditive, a învăţării limbajului şi comunicării, a exersării cogniţiei şi a întregului potenţial psihic al copilului. În absenţa comunicării verbale se remarcă instaurarea unui ritm lent şi specific, pentru adaptarea la condiţiile mediului, nu numai pentru dezvoltarea psihică. În acelaşi timp, amânarea preocupărilor faţă de deficientul de auz şi începerea demutizării la vârsta mare, fac să crească tot mai mult decalajul dintre copilul surd şi copilul care aude. Prin protezare, deficientul de auz este ajutat să elimine sau să evite posibilităţile instaurării unui decalaj major între dezvoltarea lui şi cea a auzitorului. Progresul în privinţa cunoştinţelor şcolare, deprinderilor sociale şi dezvoltării emoţionale depinde de dezvoltarea lingvistică. Deoarece copilul deficient de auz pierde atât de mult din conversaţia incidentală, va fi deficitar atât în domeniul cunoştinţelor generale, cât şi a vocabularului. Cum cea mai mare parte din gândurile noastre este exprimată prin cuvinte, exprimarea clasică a ideilor lui va fi adesea dificilă, creând falsa impresie de înapoiere mintală. Încrederea în sine se va dezvolta mai încet şi de aceea copilul ar putea să manifeste şi o nesiguranţă emoţională. Cauzele deficienţelor de auz Literatura de specialitate prezintă numeroase clasificări ale surdităţii, mai ales pe baza unor criterii etiologice şi temporale. •

Surdităţi ereditare şi dobândite;

•

Surdităţi clasificate după momentul apariţiei: a) prenatale; b) perinatale

(neonatale); c) postnatale; 34

•

Surdităţi în raport cu locul instalării traumei (urechea medie, internă, nerv

auditiv, sistemul nervos central); •

Surdităţi pre- şi post- lingvistice.

Surdităţile ereditare: tipul Sibenmann - presupune lezarea capsulei şi leziuni secundare ale celulelor şi fibrelor nervoase; tipul Sheibe - presupune atrofierea nicovalei, saculei, organului Corti; tipul Mandini, cu leziuni ale ultimelor spirale ale melcului, atrofierea organului Corti, a nervului Cohlear şi a ganglionilor. Surdităţile dobândite pot fi de trei tipuri: congenitale, neonatale şi postnatale. I. Surdităţile prenatale, mai ales embrionare, dar uneori şi fetale, pot fi cauzate de: 1. Viruşi ai rubeolei, oreionului, hepatitei, pojarului, paludismului matern (boli

ale mamei) etc. 2. Infecţii bacteriene şi protozoare: tuberculoza, sifilisul etc. 3. Medicamente: tranchilizante (morfina, cocaina, heroina, marijuana) etc. 4. Substanţe chimice şi hormonale: chinina, ergotina, apa de plumb etc. 5. Iradierea mamei cu raze X în timpul cât este însărcinată. 6. Alcoolismul. 7. Diabetul. 8. Factori endocrini şi metabolici cu complicaţii în funcţionarea unor glande. 9. Toxemia gravidică. 10. Tulburări ale circulaţiei sangvine în placentă (neoxigenarea fetusului). 11. Hipotiroidismul familial. 12. Traumatisme în timpul gravidităţii (gestaţiei). 13. Incompatibilitate sangvină între mamă şi fetus (factori R.H. - Resus).

Desigur, surditatea dobândită congenital are multe cauze cunoscute, dar şi necunoscute încă. Astfel, o cauză a surdităţii congenitale poate fi citomegalovirusul (C.M.V.), infecţie intrauterină - o boală de tip febră glandulară sau Rubella (Pojar German) - boală foarte uşoară pentru mamă, dar cu efecte devastatoare pentru copil. II. Cauze neonatale (perinatale) 1.

Anoxia sau asfixia albastră. Anoxia este cauzată de neoxigenarea fetusului în

timpul travaliului datorită răsucirii cordonului ombilical, naşterii laborioase etc. Insuficienta oxigenare provoacă leziuni anatomopatologice cu repercursiuni multiple în dezvoltarea normală a sistemului nervos (creierului). 2.

Traumatismele obstreticale pot provoca hemoragie în urechea internă,

hemoragie meningeană sau cerebro-meningiană. 3.

Icterul nuclear - bilirubinemia.

III.

Cauze post natale ale surdităţii: 35

1. Traumatisme cranio-cerebrale. 2. Boli infecţioase: meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul, tusea

convulsivă, oreionul, febre înalte, febra tifoidă etc. 3. Otita şi mastoidita. 4. Factori toxici (intoxicaţii). 5. Boli vasculare. 6. Subalimentaţie cronică. 7. Traumatism sonor (în numeroase ţări, muncitorii din întreprinderile

zgomotoase sunt protejaţi auditiv cu ajutorul antifoanelor). 8. Cauze medicamentoase, tratament neadecvat mai ales cu ototoxice:

streptomicină neomicină, canamicină, gentamicină, trombomicină şi chiar aspirină şi chinină în doze mari.

IV. De asemenea, se poate vorbi de existenţa unor cauze ale disfuncţiei auditive

localizate la nivelul urechii externe, medii sau interne, nerv auditiv. a.

Cauze la nivelul urechii externe: malformaţii ale pavilionului urechii, absenţa

pavilionului, obstrucţionarea canalului conductor, ceara, excrescenţe osoase etc. b. Cauze la nivelul urechii medii: inflamarea trompei lui Eustache menţine

umiditate în ureche, deci mediu pentru infecţie; otite, mastoidite, corpi străini; perforarea membranei timpanului, cleiul, leziuni sau malformaţii ale oscioarelor (ciocan, nicovală, scăriţă), otoscleroza etc.. c.

Cauze la nivelul urechii interne (senzoro-neurale): leziuni sau deformări ale

labirintului membranos sau osos, ale canalelor semicirculare, ale utriculei sau saculei sau membranei tectoria. Cele mai mari obstacole în audiţie sunt considerate, pe drept, leziunile organului Corti şi ale membranei bazilare. Cunoaşterea cât mai exactă a locului şi gradului leziunii contribuie la protezarea adecvată - individualizată - şi la folosirea optimă a reziduurilor auditive. d.

Desigur că sunt şi cazuri de leziuni ale traiectului nervos auditiv sau a zonei

auditive din scoarţă. În cazul în care leziunea se află în creier, surditatea este mult mai gravă şi poartă denumirea de surditate corticală. Se pare că unii surdologi au exagerat frecvenţa surdităţii corticale (de ex. Bartzi considera existenţa surdităţii corticale în procent de peste 70%) în clasificarea cauzelor, gradelor şi locului instalării disfuncţiei auditive.

36

Tema nr. 9 Reabilitarea persoanelor cu tulburări de limbaj

Scopul unităţii de curs: 1. Cunoaşterea noţiunilor în domeniul tulburărilor de limbaj. 2. Clasificarea tulburărilor de limbaj după mai mulţi autori.

Obiective operaţionale: 1. Să analizeze clasificarea şi etiologia tulburărilor de limbaj; 2. Să enumere elemente de terapie a tulburărilor de limbaj; 3. Să definească structura programului de reabilitare.

După ce vor studia această unitate de curs studenţii vor trebui: Să cunoască: - noţiunea de tulburare de limbaj;  terminologia tulburărilor de limbaj;  clasificarea tulburărilor de limbaj. Abili: să analizeze cadrul conceptual şi terminologia tulburărilor de limbaj;

Plan: 1. Clasificarea şi etiologia tulburărilor de limbaj. 2. Elemente de terapie a tulburărilor de limbaj. 3. Structura programului de reabilitare. 4. Obiectul şi scopul logopediei

Obiectul şi scopul logopediei „Logopedia are prin excelenţă, un caracter aplicativ, de prevenire şi înlăturarea tulburărilor de limbaj în vederea dezvoltării psihice generale a persoanei, de a stabili sau restabili relaţiile cu semenii săi, de a facilita inerţia în colectiv, de a se forma şi dezvolta pe măsura disponibilităţilor sale. Activitatea logopedică este centrată în special asupra copiilor nu numai datorită frecvenţei mai mari a handicapurilor de limbaj, dar şi pentru faptul că la aceştia vorbirea este în continuă structurare şi dezvoltare, iar dereglările apărute au tendinţa, ca o dată cu trecerea timpului, să se consolideze şi agraveze sub forma unor deprinderi 37

deficitare, ceea ce necesită un efort mai mare pentru corectarea lor” (E. Verza, 2003). Perioadele favorabile pentru o acţiune logopedică eficace sunt preşcolaritatea şi şcolaritatea mică, deoarece la această vârstă este mai uşor de corectat, decât la vârstele adulte unde apar tulburări de personalitate şi inadaptări sociale. Pe baza semnificaţiilor teoretice şi practice, obiectivele logopediei se pot grupa astfel: a) studierea şi asigurarea unui climat favorabil dezvoltării şi stimulării comunicării; b) prevenirea cauzelor care pot determina handicapurile de limbaj; c) studierea simptomatologiei handicapurilor de limbaj şi a metodelor şi procedeelor

adecvate corectării lor; d) cunoaşterea şi prevenirea efectelor negative ale handicapurilor de limbaj asupra

comportamentului şi personalităţii logopatului; e) elaborarea unei metodologi de diagnoză şi prognoză diferenţiată în logopedie; f) popularizarea ştiinţei logopedice şi pregătirea familiei şi a şcolii pentru a

manifesta înţelegeri şi sprijin faţă de logopat; g) formarea unor specialişti logopezi cu o pregătire psihopedagogică teoretică şi

practic-aplicativă, care să stăpânească terapia handicapurilor de limbaj; h) studierea şi cunoaşterea diferitelor aspecte ale deficienţelor senzoriale şi mentale

ce influenţează constituirea structurilor limbajului; i) optimizarea activităţii logopedice atât pentru terapia handicapurilor de limbaj, cât

şi pentru evitarea eşecurilor şcolare şi comportamentale; j) depistarea populaţiei cu deficienţe de limbaj, începând cu vârsta preşcolară şi

organizarea activităţii pentru prevenirea şi recuperarea handicapurilor de limbaj. Etiologia tulburărilor de limbaj Tulburările de limbaj sunt determinate de acţiunea unor procese complexe: a) în perioada intrauterină a dezvoltării fătului; b) în timpul naşterii; c) după naştere. a) Dintre cauzele care pot acţiona în timpul sarcinii se pot menţiona: diferite intoxicaţii

şi infecţii (cu alcool, tutun, medicamente, substanţe toxice); boli infecţioase ale gravidei; incompatibilitatea factorului Rh; carenţele nutritive; traumele mecanice care lezează fizic organismul fătului; traumele psihice suferite de gravidă (neacceptarea psihică a sarcinii, trăirea unor stări stresante, frământările interioare, spasme care îşi pun amprenta asupra dezvoltării normale a fătului). 38

b) Din categoria cauzelor care acţionează în timpul naşterii se pot menţiona: naşterile

grele şi prelungite, care duc la leziuni ale sistemului nervos central; asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale; diferite traume fizice la nivelul aparatului fono-articulator. c) A treia categorie o constituie cauzele care acţionează după naştere; acestea pot fi: 1) cauze organice; 2) cauze funcţionale; 3) cauze psiho-neurologice 4) cauze psiho-sociale. 1. Cauzele organice pot fi la rândul lor de natură centrală sau de natură periferică.

Dezvoltarea sistemului nervos central poate fi influenţată negativ de diferite traumatisme mecanice, care pot afecta zonele corticale, unde se află situaţi centri corticali responsabili pentru diferite funcţii psihice. Cu cât zona lezată este mai intensă şi mai profundă, tulburările de limbaj vor fi şi ele mai complexe. De exemplu, anomaliile dento - maxilo faciale nu permit o participare sincronizată a tuturor elementelor verbo-motorii implicate în procesul vorbirii, situaţie întâlnită şi în progenie şi prognatism, ca şi macroglosie şi microglosie. Cauzele organice de natură periferică pot fi: infecţiile; intoxicaţiile cu substanţe chimice, medicamente şi alcool; boli cum sunt: meningita, encefalita, oreonul, pojarul, rujeola şi scarlatina. 2. Cauze funcţionale, acestea constau în funcţionarea defectuoasă a oricăruia din segmentul

limbajului, fie că este segmentul senzorial, segmentul de recepţie al vorbirii sau segmentul motor sau efector al vorbirii al aparatului maxilo- labio-dentar. „Cauzele funcţionale pot afecta oricare din comportamentele pronunţării: expiraţie, fonator, articulaţie. Astfel, apar dereglări ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie, de nutriţie la nivelul cortexului, insuficienţei funcţionale la nivelul sistemului nervos central, insuficienţe auzului fonematic putând încetini dezvoltarea sa sau pot crea dificultăţi în parcurgerea traseului normal al limbajului”. 3. Cauzele psiho - neurologice se manifestă în predilecţie la alienaţi mintali, respectiv la

subiecţii cu tulburări ale reprezentărilor optice, acustice şi la cei cu tulburări de personalitate, respectiv cei foarte timizi sau foarte infatuaţi. Din această categorie fac parte şi subiecţii care se supraapreciază - infatuaţi, aceste manifestări influenţând negativ structura personalităţii şi a limbajului. 4. Cauze psiho - sociale. La analiză mai atentă s-a constatat că acestea au o frecvenţă mai

mare, iar efectele lor negative afectează dezvoltarea limbajului şi întreaga dezvoltare psihică a omului.

39

În această categorie sunt incluse: •

metode greşite în educaţie (iatrogeniile şi didactogeniile);

•

slaba stimulare a vorbirii în ontogeneza timpurie;

•

încurajarea copilului mic în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul adulţilor;

imitarea unor modele cu o vorbire incorectă în perioada construirii limbajului; stresul şi suprasolicitări psihice; • fenomenele de bilingvism. • •

Clasificarea tulburărilor de limbaj În logopedia contemporană există numeroase clasificări care sunt realizate în funcţie de diferite criterii: etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic. Prezentăm în continuare o clasificarea profesorului E. Verza care ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp. Criteriile acestei clasificări sunt: anatomo-fiziologice, lingvistic, etiologic, simptomatologic şi psihologic. Această clasificare s-a impus în literatura de specialitate europeană a ultimilor decenii şi include următoarele categorii de tulburări: 1. tulburări de pronunţie sau articulaţie (dislalia, rinolalia, disartria); 2. tulburări de ritm şi influenţă a vorbirii (bâlbâială, logonevroză, tahilalia, bradilalia,

aftongia, tulburări pe bază de coree, tumultus sermonis); 3. tulburări de voce (afonia, disfonia, fonoastenia, mutaţia patologică a vocii, etc.); 4. tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia şi disgrafia-agrafia); 5. tulburări polimorfe (afazia şi alalia); 6. tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen sau mutism electiv sau

voluntar, retard sau întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii, disfuncţiile verbale din autismul infantil de tip Kanner, din sindroamele handicapului de intelect). 7. tulburări ale limbajului bazat pe disfuncţiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia,

bradifazia)”

40

Tema nr. 10 Reabilitarea persoanelor cu handicap de comportament

Scopul unităţii de curs: 1. Cunoaşterea noţiunilor în domeniul handicapului de comportament. 2. Clasificarea handicapului de comportament.

Obiective operaţionale: 1. Să analizeze clasificarea şi etiologia tulburărilor de comportament; 2. Să stabilească elemente de terapie a tulburărilor de comportament. După ce vor studia această unitate de curs studenţii vor trebui: Să cunoască: - noţiunea de handicap de comportament;  terminologia handicapului de comportament;  clasificarea handicapului de comportament. Abili: să analizeze cadrul conceptual şi terminologia handicapului de comportament;

Plan: 1. Delimitări conceptuale în handicapul de comportament. 2. Cauze şi forme ale handicapului de comportament. 3. Elemente de terapie a tulburărilor de comportament. Delimitări conceptuale în handicapul de comportament Privind comportamentul ca expresie a relaţiei dintre dezvoltarea psihică, dintre dezvoltarea personalităţii şi mediul ambiant în care trăieşte individul, putem defini tulburările de comportament ca fiind abateri de la normele şi valorile umane pe care le promovează un anumit tip de societate. Aceste abateri comportamentale se înscriu în categoria largă a fenomenelor de inadaptare şi pot apărea la toate nivelurile de vârste, fiind determinate de o varietate de cauze. În limbajul ştiinţific, ca apoi şi în cel cotidian, handicapurile de comportament sunt cuprinse în mod sintetic în conceptul de delicvenţă şi uneori în cel de infracţiune (mai cu seamă în ştiinţele juridice). Aceşti termeni desemnează 41

comportamente nonconformiste, care pot produce efecte negative atât pentru individ, cât şi pentru societate. Din punct de vedere psihologic, indivizii care au astfel de comportamente aberante prezintă dezechilibre sau o stare deficitară în unul sau pe toate palierele: maturizării psihice, structurării conştiinţei de sine şi a conştiinţei sociale, asimilării normelor şi valorilor social-culturale, structurării motivaţional-caracteriale, maturizării sociale. Cauze şi forme ale handicapului de comportament Manifestările comportamentale sunt trăite în plan intern şi au un efect circular. Ele se repercutează asupra subiectului, menţinând sau modificând caracteristicile ce au stat la baza declanşării acţiunilor respective. Putem vorbi de o categorie de tulburări în planul intern cum ar fi: anxietăţi şi frustrări prelungite, instabilitate afectivă şi depresii, ostilitate şi neacceptarea colaborării cu cei din jur, slabă dezvoltare afectivă şi indiferenţă, trăirea unor tensiuni, repulsie faţă de activitate, dereglări ale unor funcţii psihice. Acestea determină tulburări de comportament de forme şi intensităţi diferite, în funcţie de profunzimea dereglărilor interioare şi se concretizează, în exterior, prin: reacţii afective instabile (frică, mânie, furie, râs şi plâns nestăpânit), agitaţie motorie şi mişcări dezorganizate, negativism şi apatie, teribilism şi infatuare, furt vagabondaj, cruzime şi aberaţii sexuale. Referindu-se la tulburările de comportament specifice perioadei copilăriei, Mariana Neagoe (1997) subliniază că ele apar pe fondul unor tulburări de dezvoltare, care determină o încetinire a dezvoltării prin menţinerea infantilismului, o dezvoltare inegală în unele paliere psihice şi o afectare a dezvoltării sau distorsionare a acesteia. Toate acestea pot ave la bază o multitudine de cauze care acţionează asupra subiectului în diferite perioade de vârstă. De asemenea, putem vorbi de sechele datorate leziunilor cerebrale, ca urmare a meningo-encefalitelor sau a traumatismelor, modificări chiar endocrine produse brusc în condiţii de mediu nefavorabil şi chiar disconfortul psihic şi influenţele negative ale anturajului. Lipsa de supraveghere a copiilor, lipsa de autoritate sau autoritatea tiranică a părinţilor, împreună cu neantrenarea în activitate, pot duce la părăsirea domiciliului şi chiar la vagabondaj. Astfel de fenomene se asociază aproape întotdeauna, cu carenţe afective ce determină trăsături egocentrice sau subestimare. Tulburările de comportament au o frecvenţă diferită de la o perioadă de vârstă la alta. Uni autori (1970) consideră că tulburările de comportament au cea mai mare frecvenţă între 14 - 16 ani, după care se atenuează, iar când se manifestă la vârsta adultă capătă forme 42

caracteriopate cu tendinţe spre stabilizare şi repercusiuni antisociale. În literatura de specialitate (U. Şchiopu, E. Verza, 1997) s-a pus în evidenţă şi relaţia dintre infracţionalism şi conduitele sexuale aberante, la baza cărora se află frecvent experienţe negative de tipul: -

incidente sexuale negative, produse în copilărie, prin reacţia unui homosexual, a incestului sau a violului, generează imaturitatea în conduite;

-

lipsa unor modele sexuale concrete în familie, cu care să se identifice, determină sporirea riscului apariţiei conduitelor aberante;

-

izolarea excesivă faţă de alţi copii şi lipsa de educaţie socială determină teamă faţă de sexul opus şi dificultăţi de stabilire a relaţiilor interpersonale;

-

imaturitatea şi lipsa de responsabilitate determină dependenţă de ceilalţi şi sugestibilitate crescută la influenţele negative;

-

teama şi anxietatea excesivă din familie şi şcoală duce la tensiuni şi hiperacţiuni sexuale;

-

viaţa austeră şi deprivarea de relaţii sociale creează un risc în adaptarea comportamentelor mature şi armonice.

În cazul băieţilor, manifestările cu caracter aberant sunt mai evidente şi au o frecvenţă mai mare faţă de cele ale fetelor, dar, în ambele cazuri implicaţiile complexe sunt evidente în viaţa socială. Minciuna

este

o

abatere

comportamentală

simplă,

care

semnifică

formarea

particularităţilor negative ale personalităţii. Ea evoluează diferit în funcţie de vârstă. Dacă în perioada antepreşcolară minciuna nu poate fi luată ca o notă specifică a unui caracter negativ ci doar ca o formă de adaptare la condiţiile noi, cu timpul, prin repetare, devine o obişnuinţă şi se poate transforma într-o caracteristică negativă a personalităţii. Furtul este o altă abatere comportamentală cu consecinţe mult mai grave. La baza acestuia se află un sentiment de frustrare cu pronunţate note de anxietate. Furtul efectuat în bandă îmbracă forme mai grave şi cu pronunţate note de teribilism, mai ales la tineri. În ontogeneza timpurie, în forma sa incipientă, furtul se manifesta prin însuşirea forţată sau brutală a jucăriei partenerului, ca mai târziu să ia forma însuşirii obiectului dorit pe furiş, cu o nuanţă de laşitate. Jaful ca formă de comportament foarte gravă are loc sub ameninţare sau ca act de violenţă. Situaţia devine tragică şi complexă când jaful se produce în bandă, evidenţiind caracteristicile personalităţii dizarmonice, a unei dezvoltări psihice scăzute în care discernământul este limitat. Fuga de acasă şi vagabondajul, ca forme de manifestare a unui comportament tulburat, apar pe acelaşi fond. Un asemenea fenomen are loc în cazul copiilor introvertiţi, emotivi, anxioşi, dar şi la cei agitaţi, frustraţi afectiv, neadaptaţi în colectiv, conflictuali şi labili. 43

Vagabondajul, ca deteriorare comportamentală gravă, se asociază adeseori cu alte forme aberante, cum ar fi prostituţia şi perversiunile sexuale. Oboseala provocată de un consum nervos rapid duce la scăderea activităţii intelectuale, ceea ce atrage după sine instalarea unor noi alte feluri de tulburări de comportament. O asemenea oboseală facilitează instalarea fenomenelor astenice, ce determină tulburări în plan psihic: diminuarea activităţi mnezice, scăderea capacităţi de concentrare şi incapacitatea de a îndeplini sarcini complexe. În plan comportamental, oboseala duce la apariţia anxietăţii, irascibilităţi, insomniei, scăderii apetitului pentru activitate, a manifestărilor unor dereglări ale limbajului, a încăpăţânări şi negativismului.

44

Tema nr. 11 Reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi multiple. Polihandicapul

Scopul unităţii de curs: 1. Cunoaşterea noţiunilor în domeniul polihandicapului. 2. Clasificarea polihandicapului.

Obiective operaţionale: 1. Să clasifice dizabilităţile multiple; 2. Să identifice probleme legate de etiologia dizabilităţilor multiple; 3. Să analizeze aspecte ale reabilitării persoanelor cu dizabilităţi multiple. După ce vor studia această unitate de curs studenţii vor trebui: Să cunoască: - noţiunea de polihandicap;  terminologia polihandicapului;  clasificarea polihandicapului. Abili: să analizeze cadrul conceptual şi terminologia polihandicapului;

Plan: 1. Definirea şi clasificarea dizabilităţilor multiple. 2. Probleme legate de etiologia dizabilităţilor multiple. 3. Aspecte ale reabilitării persoanelor cu dizabilităţi multiple.

Delimitări conceptuale în polihandicap Prin polihandicap se înţelege existenţa a două sau mai multe forme de handicap, asociate la aceeaşi persoană şi însoţite de o varietate de tulburări. Diversitatea tulburărilor este dependentă de gravitatea acestora şi de numărul simptomelor care sunt asociate intr-o formă de bază de tip sindrom. De aceea, integrarea şcolară se realizează diferit, în cele mai bune situaţii, parţial sau total, în funcţie de profunzimea handicapului. În cazul polihandicapului, avem de-a face cu handicapuri severe sau profunde fie intr-un palier al activităţilor fizice şi psihice, fie cu dificultăţi în toate componentele principale ale activităţii psihofizice. Dar, putem întâlni şi handicapuri singulare, reunite, şi care pot fi, însă, extrem de grave (profunde) şi la care componenta afectată este deteriorată total şi pe toate secvenţele acesteia. Astfel, apar disfuncţionalităţi la nivel organic, care pot sa afecteze, negativ, 45

planul psihic general. Aşadar, polihandicapul se găseşte în majoritatea sindroamelor handicapului de intelect, în unele deficiente fizice şi în deficiente senzoriale, şi mai ales în cazul asocierii lor. Dintre acestea, le vom reţine pe cele mai importante, cum sunt: toate sindroamele deficienţei mintale, surdo-cecitatea, autismul.

Sindroamele handicapului de intelect

a. Sindromul Down

Acest sindrom a fost descris, în anul 1866, de Langdon Down, şi se caracterizează prin triada: dismorfie particulară, întârziere mintală şi aberaţie cromozomială. Aceste persoane au capul mic, prezintă branhicefalie, faciesul este rotund, aplatizat, cu absenţa aproape completa a pomeţilor. Roşeaţă obrajilor şi a vârfurilor nasului îi dă aspectul de „faţă de clovn”. Prezintă, de asemenea, hiperteloism, gura lor este mică, cu fisuri comisurale, permanent întredeschise, dinţii neregulaţi implantaţi, cariaţi, inegali, limba fisurată,cu aspect lat sau îngust şi ascuţit, urechi mici, neregulate, asimetrice. Gâtul este scurt, toracele este lărgit la bază, cu lordoză în poziţie şezândă. Mâinile sunt mici şi scurte, late şi cu degete divergente. Picioarele sunt scurte, cu degete mici. Subiectul este lent, apatic, pasiv, stă ore întregi în aceeaşi poziţie sau se mişcă monoton. Instabilitatea psihomotorie consta în trecerea de la docilitate la acţiuni de auto- şi heteroagresivitate. Atenţia este labilă la toate vârstele, îngreunând influenţarea educaţională. Comprehensiunea este redusă, iar memorarea mecanică şi limbajul apar târziu. Majoritatea acestor subiecţi nu reuşesc sa înveţe sa scrie, iar desenul lor rămâne rudimentar şi inestetic. Vocea este răguşită, monotonă. Vorbirea este infantilă şi cu tulburări de articulaţie. Gesticulaţia rămâne mulţi ani principalul mod de exprimare. Gândirea este la stadiul concret şi nu permite decât achiziţia unor elemente cu caracter de stereotipie. Memoria este predominant mecanică şi întipărirea de scurtă durată; reproduc cu greu şi numai în prezenta situaţiilor concrete. În aceste condiţii, este interesant ca au dezvoltat simţul ritmului, le place muzica şi dansul. Sunt veseli şi afectuoşi cu persoanele cunoscute şi simt nevoia sa li se acorde o atenţie similara din partea celor din jurul lor. Manifestă, mai ales, comportamente imitative, ceea ce presupune prezenţa în prejma lor a unor modele 46

comportamentale pozitive. Acest sindrom mai poarta denumirea de „trisomia 21” din cauza apariţiei unui cromozom în plus, în perechea a-21-a, astfel încât se ajunge la 47 în loc de 46 cromozomi. Dat fiind dificultăţile de dezvoltare, subiecţii respectivi se încadrează în categoria de handicap sever sau profund şi foarte rar în debilitatea mintală. Surdo-cecitatea Datorita asocierii surdomutităţii cu cecitatea se produc grave perturbări în existenţa individului, deoarece perceperea lumii înconjurătoare şi comunicarea cu aceasta se restrânge la un număr minim de canale. La orbul surdomut sunt afectaţi principalii analizatori: văzul, auzul şi cel verbo-motor. De aceea, socializarea şi dezvoltarea psihică presupune adoptarea unor programe educaţionale care sa valorifice, maximal, analizatorii valizi şi sa determine compensarea acelor funcţii specifice analizatorilor afectaţi. În educarea unui copil cu dublu sau triplu handicap, este foarte importantă perioada în care se produce afecţiunea, deoarece un copil polihandicapat din naştere sau la scurt timp după, nu are reprezentări vizuale şi auditive şi nici deprinderi de vorbire, care sa se consolideze în mod obişnuit. Pe de alta parte, survenirea orbirii şi surdităţii, după stocarea unor imagini, face posibila, prin antrenament şi învăţare, dezvoltarea compensatorie a funcţiilor specifice şi a abilitaţilor comunicaţionale. Factorii sunt, în majoritate, aceiaşi ca şi în handicapul de vedere sau de auz, dar au o acţiune mai extinsa, mai profunda şi produc modificări majore de ordin structural şi funcţional (bolile infectocontagioase, intoxicaţiile, febra tifoida, rubeola, administrarea în exces a streptomicinei, neomicinei, kanamicinei şi traumatismele care afectează zonele centrale şi periferice ale analizatorilor respectivi, meningitele şi encefalitele). În surdo-cecitate, deficienţele se pot instala concomitent, dar de cele mai multe ori apare mai întâi una, ca la scurt timp sa urmeze şi cealaltă. Este destul de greu sa se depisteze aceste deficienţe de timpuriu. În primii doi ani de viaţă, datorita menţinerii unor resturi de vedere, părinţii nu sesizează starea de handicap a copilului sau se amăgesc crezând ca este vorba de un fenomen trecător, şi încercând tot felul de tratamente ajung sa orienteze copilul spre recuperare educaţionala specializata abia pe la 6 - 7 ani. În cazul în care handicapul survine la preşcolar sau la şcolar, vor apărea tulburări grave, dezorientare şi depresie totala la copil, cat şi la părinţi. Procesul educaţional - recuperativ se bazează pe posibilităţile de preluare a funcţiilor afectate de către analizatorii valizi şi dezvoltarea unor capacităţi prin intermediul acestora, care sa facă posibila umanizarea şi comunicarea cu lumea înconjurătoare. Se formează mai întâi obişnuinţe, pentru satisfacerea normala a trebuinţelor biologice şi igienice, apoi deprinderi de recepţionarea semnalelor din jur. Mai târziu, stimularea reflexului de orientare 47

şi elaborarea intereselor de cunoaştere se face prin formarea şi menţinerea unor reflexe condiţionate. În dezvoltarea capacităţilor senzorial-perceptive şi în organizarea cunoaşterii, se respecta legităţile secvenţiale de detectare, discriminare, intensificare şi interpretare. Prezenta surdo-cecităţii, survenite la scurt timp după naştere, nu împiedica dezvoltarea capacităţilor intelective creative. În acest sens avem două exemple clare, Helen Keller şi Olga Skorohodova, a căror handicap a survenit la 2 şi respectiv 5 ani, ca urmare a meningitei şi care au reuşit sa absolve o instituţie de învăţământ superior. Pe lângă proza şi poezie, ele au descris etapele educaţiei speciale, în lucrările : ‘Memoriile ’ şi respectiv, ‘Cum percep lumea exterioara’, în care au pus în evidenta modalităţile de relaţionare cu mediul, de percepere a acestuia, contactul cu obiectele, formarea reprezentărilor şi imaginilor, a simbolurilor şi comunicării verbale etc. La noi, a atins o dezvoltare remarcabila Vasile Avramescu care, după absolvirea universităţii, a devenit unul dintre cei mai apreciaţi profesori dintr-o şcoala de nevăzători din Cluj-Napoca şi care reuşeşte sa duca o viaţă normala. Este foarte greu pentru părinţii unor astfel de copii, deoarece grija exagerată sau respingerea e dublată de faptul că nu ştiu cum să se comporte cu ei. Astfel, copiii ajung la vârsta şcolară fără să posede cele mai elementare deprinderi şi fără a-şi putea exprima dorinţele. În acest caz e fundamental contactul cu lumea, stabilit cu ajutorul analizatorului tactil. Copilul trebuie sa înţeleagă ca fiecare lucru are un nume, iar folosirea limbajului presupune şi înţelegerea acestuia. Înţelegerea cuvântului, ca simbol al noţiunii, presupune conştientizarea faptului ca fiecare obiect sau acţiune sunt reprezentate prin cuvinte, litere sau grafeme. În activitatea cu copiii orbi-surdo-muţi, explorarea mediului înconjurător, prin plimbări şi excursii, permite cunoaşterea reala a obiectelor, concomitent cu învăţarea în numele acestora (educatorul scrie cuvintele în palma copilului). Folosirea gesturilor este importanta, de asemenea, mai ales în cazul în care copilul are o buna capacitate de imitare. După ce sunt însuşite bazele limbajului, se trece la lectura, scris şi calcul. Este de înţeles folosirea limbajului Braille şi a unor proteze auditive, acolo unde este cazul. Mana joaca rolul fundamental în recepţia stimulilor din mediu şi îndeplineşte funcţia de organ de transmisie cu ajutorul gestului şi dactilologiei. Formarea comunicării verbale şi a gândirii verbale se bazează pe imaginile constituite prin tact şi prin simbolistica gestului şi a dactilemului. În surdo-cecitate, metodologia educaţionala implica următoarele etape : cunoaşterea nemijlocita a lumii înconjurătoare, însuşirea gesticulaţiei, formarea capacităţii de folosire a semnului dactil, formarea capacităţii de comunicare verbala. Este important de asemenea climatul afectiv, atmosfera tonifianta, stimularea atitudinilor pozitive şi efortul constant. 48

Mentalitatea, atitudinile manifestate de societate fata de persoanele handicapate fac parte, nemijlocit, din sistemul de şanse ce li se acorda acestora, pentru dezvoltare în mediul ambiant.

Autismul

Termenul a fost formulat de Blueuler, la începutul secolului. El se referea la dereglări secundare de natură psihogenetică pe care le raporta la o categorie definitorie de tulburări primare. Acestea din urma se regăsesc şi în autism, şi constau în dereglări ale asociaţiilor de idei, întreruperea fluxului ideativ, dereglări de limbaj şi stereotipii, stări de excitaţie puternica, ce alterează cu cele de depresie, dereglări neuro-vegetative, secondate de halucinaţii în plan psihic. Mai târziu, conceptul de autism a fost bine conturat şi definit în raport cu alte categorii de handicap, însă este considerat ca fiind controversat în raport cu caracteristicile comportamentale şi manifestarea funcţiilor psihice ce le generează pe parcursul vieţii individului. Etiologic, termenul de autism provine de la cuvântul grecesc ‘autos’ care înseamnă ‘însuşi’ sau ’eu-l propriu’ şi de la accepţiunea data autismului de L. Kanner, ca fiind retras şi mulţumit de sine însuşi. S-au făcut multe studii asupra frecventei cazurilor de autism. Spre exemplu, în 1964, cu ocazia unui experiment efectuat în Anglia, pe populaţia infantila, cuprinsa intre 8-10 ani, au fost depistaţi 4-5 copii la 10000, care prezentau semne evidente de autism. Un alt studiu, făcut în Danemarca, a confirmat, aproximativ, aceleaşi date. Concluzia este ca în tarile dezvoltate frecventa autismului este mai mare fata de tarile slab dezvoltate, ca urmare a mortalităţii infantile sporite în acestea din urmă. O altă cauză a acestei concluzii este următoarea: copiilor cu asemenea handicapuri grave, trebuie sa Îi se asigure o îngrijire medicala speciala, pentru a putea supravieţui. În literatura de specialitate se considera ca autismul are o frecventa similara cu cea a surdităţii şi mal mare decât cea a cecităţii. Datele recente consemnează prevalenţa autismului de tip Kanner de 1/20000 de copii. Raportata la sexe, frecventa este mai mare la băieţi, aproximativ 4 la 1, fata de fete. Cercetările nu au putut demonstra transmiterea ereditară şi nici existenţa unui caracter genetic dominant la unul din sexe, dar au confirmat existenţa unui număr mai mare de autişti printre copiii unici la părinţi sau a primilor născuţi. Din punct de vedere etiologic, au fost elaborat: trei categorii de teorii distincte, ce fac posibila explicarea autismului. 49

1. Teoriile organice

Acestea considera ca autismul se datorează disfuncţii organice., de natura biochimica sau insuficiente dezvoltări structurale a creierului. 2. Teoriile psihogene

Interpretează autismul ca pe un fenomen de retragere psihologica fata de tot ceea ce este perceput ca fiind rece, ostil şi pedepsitor. 3. Teoriile comportamentale

Considera ca autismul infantil ia naştere printr-un şir de comportamente învăţate şi care se formează în urma serii de recompensări şi pedepse întâmplătoare. Sunt invocate, în paralel, şi alte cauze, cum ar fi: - bolile infecto-contagioase; - traumatismele din timpul sarcinii şi ale naşterii; - cauze ereditare; - anomalii ale creierului; - existenţa hidrocefaliei, a epilepsiei ş.a.

După cum am văzut, din punct de vedere simptomatologic, paleta acestora este foarte extinsă. Sintetic, ele pot fi grupate astfel: a) dificultăţi de limbaj şi comunicare; b) discontinuitate în dezvoltare şi învăţare; c) deficiente perceptuale şi relaţionale; d) tulburări acţionale şi comportamentale; e) disfuncţionalităţi ale proceselor, însuşirilor şi funcţiilor psihice .

a. Dificultăţile de limbaj şi comunicare sunt deosebit de pronunţate şi se manifesta, de timpuriu, prin slabul interes în achiziţia limbajului. Autiştii nu răspund la comenzile verbale şi pot prezenta o reacţie întârziata la apelul numelui lor. Vorbirea se însuşeşte cu o întârziere mare, fata de normal şi se menţine o pronunţie defectuoasa aproape în toate împrejurările. La 5 ani, pot repeta unele sunete şi silabe, iar după însuşirea relativa a limbajului, autiştii au tendinţa de a schimba ordinea sunetelor în cuvânt, de a nu folosi cuvinte de legătura sau de a substitui un cuvânt cu altul apropiat, ca semnificaţie sau utilitate (lingura cu furculiţa sau mama eu tata). Fenomenul ecolalic este evident şi dă impresia unui ecou prin repetarea sfârşitului de cuvânt sau de propoziţie. Vorbirea este economicoasa şi lipsita de intonaţie, vocabularul este sărac, iar tulburările de voce sunt frecvente. Comunicarea nonverbală este şi ea deficitara. Propoziţiile formulate sunt, adeseori, bizare. Când învaţă o propoziţie, are tendinţa de a o repeta la nesfârşit. b. Discontinuitatea, în dezvoltare în învăţare rezulta din faptul ca autistul este incapabil de a număra, dar manifesta abilităţi în realizarea operaţiei de înmulţire, manifesta dificultăţi în 50

învăţarea literelor, dar învaţă cu uşurinţă cifrele. Ei se orientează bine în spaţiu, dar manifesta stereotipii în formarea de comportamente cognitive, caracteristica ce accentuează şi prin lipsa de interes pentru achiziţia unor informaţii noi. c. Deficienţele perceptuale şi relaţionale au o mare diversitate şi pot fi sesizate încă de la naşterea copilului autist. Acesta este plângăcios, agitat, în majoritatea timpului, agitaţie însoţită de ţipete sau, dimpotrivă, este inhibat, fără interes şi fără dorinţa de a cunoaşte lumea înconjurătoare. Unii autişti manifesta o adevărata fascinaţie pentru lumina sul pentru un obiect strălucitor. Alţii nu percep elementele componente ale obiectelor. Unii trăiesc o adevărată plăcere pentru tact şi pipăirea obiectelor, în timp ce alţii au reacţii negative la atingerea obiectelor. În primul caz, se pot ataşa, nejustificat, de unele obiecte fără semnificaţie sau manipulează un timp îndelungat un obiect. Ei pot deveni violenţi, fiind deranjaţi de zgomotul produs la căderea unei; . gume, dar nu manifesta nici o reacţie la un zgomot deosebit de puternic (aberaţii perceptuale şi de relaţionare . Unora le place muzica, simt ritmul, manifesta chiar abilitaţi în a cânta, la instrumente muzicale. Autiştii sunt incapabili să utilizeze pronumele personal, la persoana I. d. Tulburările acţionale şi comportamentale sunt cele mai spectaculoase atât prin amploare, ca şi prin complexitatea lor. Acţiunile şi comportamentele acestor" persoane au un caracter bizar şi stereotip. Dintre acestea, se remarca acţiunea de automutilare sau autodistrugere, când autistul produce acţiuni pana la epuizare sau pana la distrugerea unor părţi ale corpului (autolovirea cu pumnul, cu un obiect sau lovirea cu capul de perete). Pe aceleaşi coordonate se înscrie şi autostimularea ce se manifesta pe mai multe căi:  kinestezică (legănatul înainte şi înapoi, frecarea lobului urechii cu mână);  tactilă (lovirea coapsei cu dosul palmei, zgârierea cu unghia a ceva tare);  auditivă (plesnitul din limbă sau emiterea neîncetată a unui sunet);  vizuală (învârtirea unui obiect strălucitor în faţa ochilor sau privirea neîncetata a degetelor);

51

Tema nr. 12 Personalitatea kinetoterapeutului – factor de succes în tratamentul pacientului Scopul unităţii de curs: Cunoaşterea noţiunilor în domeniul polihandicapului.

Obiective operaţionale: 1. Să analizeze contribuţia kinetoterapeutului la procesul de reabilitare; 2. Să stabilească programul de reabilitare. După ce vor studia această unitate de curs studenţii vor trebui: Să cunoască: - noţiunea de kinetoterapeut;  obligaţiile şi drepturile kinetoterapeutului;  fişa de post. Abili: să analizeze rolul kinetoterapeutului în echipa multidisciplinară;

Plan: 1. Contribuţia kinetoterapeutului la procesul de reabilitare. 2. Stabilirea programului de reabilitare. Fiind un domeniu de frontieră (aflat la confluenţa dintre medicină, psihologie, biomecanică, activităţi corporale curative etc.), kinetoterapia, oricât de avansate ar fi metodele şi tehnicile ei, nu poate fi aplicată în afara unui plan terapeutic generalizat, care ar include statutul psihofizic, dar şi cel socioprofesional al pacientului. în acest sens, kinetoterapia oferă metodele şi instrumentele adiţionale adecvate stării pacientului, contribuind, de rând cu alte domenii de activitate curativă, la recuperarea psihomedicală, socioprofesională şi de altă natură. Aşadar, metodele şi procedeele de kinetoteraţie sunt indicate în multiple stări şi situaţii, cum ar fi: afecţiunile care reduc capacitatea generală de mişcare; patologiile care au ca efect compromiterea funcţiilor de bază ale organelor umane; defectele rezultate din adaptarea unei părţi sau a unui segment al corpului la o stare anormală etc. Spuneam ceva mai sus că kinetoterapia nu poate exista în afara unui plan terapeutic generalizat. Dar, în acelaşi timp, nu putem neglija faptul că efectul pozitiv al kinetoterapiei se produce numai atunci când abordarea pacientului are caracter strict individualizat. Prin urmare, kinetoterapia se prezintă ca o forma terapeutică individualizată care, pornind de la obiective de sănătate generalizate, prin aplicarea programelor de exerciţii fizice (statice şi dinamice), ajunge să contribuie la instaurarea stării de bine a pacientului concret. Se ştie că persoanele au reacţii diferite la unele şi aceleaşi patologii, la unele şi aceleaşi procedee de tratament, inclusiv kinetic. în plus, setul de afecţiuni însoţitoare este, de asemenea, specific fiecărei persoane în parte şi, deci, revendică o abordare individuală. 52

Graţie posibilităţilor multiple oferite de kinetoterapie, lista domeniilor medicale care pot beneficia, în atingerea scopurilor propuse, de suportul kinetoterapiei este extrem de amplă. în plus, ki- netoterapia oferă mari oportunităţi nu numai în refacerea sănătăţii compromise, dar şi în profilaxia diverselor stări patologice. Orice activitate, care implică stimularea musculară prin mişcare, repercutează asupra stării organului sau sistemului cu care este asociat muşchiul respectiv, astfel având de câştigat, în egală măsură, capacităţile fiziologice şi cele fizice ale omului. Fiind un domeniu de activitate curativă cu istorie milenară, ki- netoterapia a reuşit, de-a lungul secolelor, să-şi cristalizeze nişte principii aplicative care, atunci când sunt respectate, asigură succesul, iar atunci când sunt neglijate, conduc la eşec. > Primul dintre acestea este „Nu dăuna!”. Tehnicile, procedeele şi metodele urmează a fi selectate astfel, încât să nu afecteze alte sisteme şi organe decât cele vizate în mod direct. Abia după aceasta se va stabili programul optim de recuperare şi de reabilitare a pacientului. > Un alt principiu se referă la intervenţia timpurie. Şi în cazul afecţiunilor tratabile prin metode kinetoterapeutice, randamentul şi efectul curativ al activităţilor de recuperare este cu atât mai palpabil, cu cât încep mai devreme. Orice întârziere reduce şansele la succes, face tratamentul mai anevoios şi mai puţin rezultativ. > Foarte importantă este respectarea principiului recuperării finale, care presupune continuarea kinetoterapiei dincolo de apariţia primelor semne de ameliorare a stării subiective a pacientului. Unii pacienţi sunt tentaţi să abandoneze şedinţele imediat ce se simt mai bine şi astfel îşi pun în pericol şi mai mare sănătatea, deoarece recidivele maladiilor tratate prin metode kinetoterapeutice au proprietatea de a se manifesta deosebit de violent, fiind, în unele cazuri, chiar irecuperabile. Deoarece kinetoterapia îşi propune să redea pacientului capaci- :ăţile fizice şi fiziologice deficitare sau pierdute în urma diverselor afecţiuni, accidente, situaţii traumatizante etc., există un lung şir de indicaţii pentru apelarea la metodele şi tehnicile kinetice, capabile >â consolideze sau să fortifice efectul curativ obţinut prin alte remedii. Potrivit experienţei recuperative naţionale şi internaţionale, cele mai frecvente domenii de aplicare a kinetoterapiei sunt: - patologiile aparatului locomotor (ortopedice, posttrauma- tice); - patologiile reumatice (spondilita, poliartrita reumatoidă, artrita, reumatismele degenerative, reumatismul ţesutului moale); - patologiile coloanei vertebrale (lombalgia cu evoluţie spre hernia de disc, anomaliile vertebrale, paraplegiile, tetraplegiile etc.); - patologiile neurologice (accidentele vasculare cerebrale, traumatismele coloanei vertebrale, bolile degenerative şi inflamatorii ale sistemului nervos, afecţiunile neurologice); - patologiile aparatului cardiovascular; - patologiile aparatului respirator; - patologiile neuropsihice; - patologiile metabolice (obezitatea); - patologiile congenitale (distrofia neuromusculară, luxaţia congenitală de şold, tetraplegia etc.).

Dacă porneşte de la elaborarea unui program de exerciţii racordat şi ajustat la rezultatele examenului medical complet al pacientului, care include şi starea capacităţilor fizice, musculare, articulare, precum şi analiza obiectivă a potenţialului acestuia, procedeele ki- netoterapice, monitorizate în mod obligatoriu de un specialist, pot aduce beneficii remarcabile. Efectul poate fi şi mai simţitor, dacă, în paralel, se vor aplica şi alte tehnici de fizioterapie, masajul curativ, în

53

particular. Abordarea complexă a afecţiunii asigură o serie de beneficii, vizând diverse organe şi sisteme, cum ar fi: • muşchii - destinderea fibrelor muşchilor somatici; tonifierea muşchilor slăbiţi; eliberarea

masivă de acid lactic depozitat în masa musculară din cauza efortului prelungit (în particular, la sportivii de performanţă); • nervii - gradul sporit de excitare la stimulii externi; contractarea mai rapidă a nervilor reflexivi; deblocarea centrilor locomotori ai creierului; • sângele şi limfa - fluiditatea sporită; circulaţia sangvină accelerată; eliminarea mai activă a toxinelor din sistemul venos; drenarea mai rapidă a limfei; • glandele endocrine - funcţionarea mai bună a sistemului nervos central care controlează activitatea acestor glande; circulaţia hormonală mai activă datorată bunei circulaţii sangvine; • articulaţiile - mobilitatea sporită cu ajutorul manipulărilor articulare şi al manevrelor specifice articulaţiilor şi vertebrelor. Fiind poziţionată de către teoreticienii şi practicienii din domeniu la frontiera dintre mai multe discipline medicale, dar şi non- medicale (de exemplu, sportul), kinetoterapia necesită o abordare profesională deosebită prin multilateralitate şi universalism. Iar de aici şi condiţia principală pentru a deveni un bun kinetoterapeut - disponibilitatea de a se instrui şi autoinstrui constant, pe durata întregii practici. Un kinetoterapeut consacrat se vede chiar din prima fază a contactului cu pacientul - cea a stabilirii programului de recuperare, acest proces necesitând vaste şi profunde cunoştinţe, deprinderi, abilităţi profesionale, dar şi calităţi umane alese. Parcursul recuperativ al fiecărui pacient variază în funcţie de numeroşi şi diverşi factori, cum ar fi gravitatea şi caracterul afecţiunii, receptivitatea psihică şi fizică a pacientului la tratamentul indicat, aşteptările şi stările de spirit de care dă dovadă acesta etc. în virtutea acestor circumstanţe, kinetoterapeutului i se impun abordări strict personalizate ale cazului, fiind puse la încercare nu numai abilităţile sale profesionale propriu-zise, dar şi un şir de calităţi pur umane, cum ar fi forţa de convingere, gândirea pozitivă, solidaritatea, optimismul şi, nu în ultimul rând, sinceritatea. Deoarece în unele afecţiuni nici chiar cel mai bine pregătit specialist nu poate face minuni, ci doar poate ajuta pacientul să-şi amelioreze calitatea vieţii, în aceste cazuri, de la bun început, lui trebuie să i se spună clar pe ce rezultate poate conta. Răbdarea şi toleranţa sunt virtuţi importante, pe care trebuie să le posede kinetoterapeutul. De regulă, şedinţele de recuperare se extind pe perioade lungi, în care relaţiile specialist-pacient depăşesc cadrul strict profesional, ambii devenind o mică familie, unită în virtutea unor circumstanţe vitrege, dar şi în cea a unor obiective comune. Cunoştinţele din domeniul psihologiei îi sunt indispensabile unui profesionist în kinetoterapie, deoarece cu o simplă intuiţie nu va face faţă provocărilor, pe care le presupune tratamentul dificil, de durată, marcat de numeroase şi foarte probabile eşecuri intermediare. Pacientul nu le va putea depăşi decât dacă va beneficia de sprijinul specialistului. Acesta trebuie să ştie cum să-l încurajeze pe pacient, cum săi menţină sau cum să-i redea încrederea pierdută, cum să-i insufle optimismul şi dorinţa de a persevera. Caracterul dual al kinetoterapiei este determinat, pe de o parte, de scopurile ce şi le propune redarea stării de sănătate, ca finalitate a efortului aplicat, iar, pe de altă parte, de instrumentele/mijloa- cele, prin care îşi realizează scopurile propuse - mişcarea în toată diversitatea sa. în virtutea acestui specific, kinetoterapia este poziţionată concomitent în două sisteme ştiinţifico-practice - cel al activităţilor corporale şi cel al medicinei. în plus, alături de 54

mijloacele specifice acestor două sisteme, kinetoterapia preia şi valorifică mijloace ale altor subsisteme, dar şi ale altor discipline teoretice şi practice din afara celor două sisteme nominalizate, în mod obligatoriu valorificându-le şi apoi aplicându-le în baza unor principii şi reguli proprii, specifice. Astfel, kinetoterapia ajunge a fi considerată de către unii cercetători ai domeniului (de exemplu, Doina Mârza Dănilă) „mai mult decât o ştiinţă de graniţă, ea realizând conexiuni intra-, inter-, pluri-, dar şi transdisciplinare, prin ramurile sale asigurând: conexiuni strânse între mai multe sisteme şi subsisteme şi fiind un factor de unificare fără de care, cel puţin cele două sisteme luate în considerare - sistemul ştiinţei activităţilor corporale şi sistema ştiinţelor medicale - nu-şi pot îndeplini finalitatea. (...) Obiecte, de studiu al celor două sisteme este omul în general, cu toate problemele sale”.

55