Curs Etnografie [PDF]

Zitiervorschau

ETNOGRAFIE

1

Cuprins

1. Introducere in toponimie Contributia geografilor la dezvoltarea toponimiei Formarea toponimelor Clasificarea toponimelor 2. Etnologie, etnografie- Noţiuni generale şi conţinut , Elemente definitorii 3. Zonele si subzonele etnografice din Romania 4. Tipologia gospodăriilor şi a construcţiilor anexe 5. Tipurile tradiţionale de gospodării 6. Construcţiile anexe: Porţile, Tipurile de case 7. Materiale şi tehnici de construcţie 8. Ansambluri arhitecturale monumentale reprezentative pentru civilizaţia lemnului a. Construcţii economice b. Construcţii obşteşti: Bisericile din lemn si Cetăţile ţărăneşti din Transilvania şi importanţa lor turistică şi istorică 9. Ocupaţiile de bază ale poporului român: Agricultură, pomicultură, viticultură, Păstoritul, Lucru la pădure şi plutăritul 10. Ocupaţiile secundare: Vânătoare, Pescuit, Industrie casnică textilă, Albinărit 11. Meşteşuguri tradiţionale româneşti: Prelucrarea lemnului , Prelucrarea pietrei , Olăritul (ceramica) , Prelucrarea fierului , Prelucrarea pieilor, Aurăritul 12. Instalaţii tehnice ţărăneşti 13. Portul popular romanesc si al etniilor 14. Arta populară: Elemente decorative tradiţionale, Textile, Obiecte şi unele din lemn decorate, Ceramica populară , Pictura pe sticlă şi lemn. Centre reprezentative 15. Obiceiuri, legate de ciclul vieţii 16. Obiceiuri de peste an

2

1. Introducere in toponimie Totalitatea numelor de locuri şi localităţi dintr-o ţară sau regiuneconstituie toponimia ţării sau regiunii respective. Prin acest termeneste desemnată şi ramura onomasticii care studiază originea,semnificaţia iniţială, formele de origine şi evoluţia numelor topice. Înştiinţa contem- porană onomastica este considerată o disciplinălingvistică, înrudită cu lexicologia,etimologia, derivatologia etc.Onomastica este o ramură a lingvisticii, dar foarte apropiată şi strânslegată de istorie, geografie, etnologie. Aceasta pentru că numele propriiau apărut în anumite perioade de timp, într-un anumit spaţiu şi înlegătură cu anumite activităţi ale omului. Deci, apariţia şi evo-luţia lor afost condiţionată de factori social-istorici şi economici, de modul deviaţă materială şi spirituală a oamenilor. Onomastica studiază din punctde vedere lingvistic şi numele de persoane (prenumele, numele defamilie, supranumele), acestea constituind obiectul de cercetare a antro- ponimiei, o altă ramură a onomasticii.După tipul şi caracterul obiectelor desemnate se disting mai multecategorii de toponime: oiconime, nume de localităţi (oraşe, sate, cătuneetc.); hidronime, nume de ape curgătoare (fluvii, râuri, pâraie) şistătătoare (lacuri, bălţi, iezere, heleşteie etc.);oronime, numeleformelor de relief pozitive şi negative (munţi, dealuri, movile, văi etc.); floronime, nume referitoare la vegetaţia terenului (păduri, plantaţii,rediuri etc.);faunonime, nume ce reflectă particularităţile faunei unuiteritoriu, desemnând adesea habitatele animalelor, păsărilor etc. Toponimia – disciplină lingvistică. O problemă mult discutată de specialişti e statutul toponimelor înraport cu statutul apelativelor (a numelor comune), acestea privite subaspect lexical, semantic, gramatical, derivaţional, funcţi-onal. Se susţine,în general, că numele proprii se comportă la fel ca toate cuvinteleobişnuite din fondul lexical al limbii, servind ca mijloc de emisie şirecepţie a unei informaţii în procesul co-municării . Divergenţele dintrecele două clase de cuvinte se manifestă totuşi pe mai multe planuri.Încă A.H. Gardiner admitea o lipsă de conţinut semantic la numele proprii. Într-o lucrare mai recentă А. V. Коpîlova susţine că numele proprii reprezintă nişte simboluri şi că ele sunt lipsite de orice conţinutsemnatic . W. Taszycki consideră că între toponimie şi apelative nu există deosebiri esenţiale .Otto Jes-persen afirmă că din punct de vederelingval între cele două categorii de cuvinte nu se poate trasa o linie dedemarcaţie precisă, deoarece deosebirile dintre ele sunt de ordincantitativ şi nu calitativ. O analiză mai atentă şi de profunzime a problemei ne face să credem că divergenţele de ordin semantic dintreapelative şi numele proprii ţin de latura calitativă, de esenţa lucrurilor anume. Jerzy Kurylowicz remarcă: „Spre deosebire de apelativ, caretotdeauna are un sens bine precizat, toponimul pierde cu timpul înţelesuliniţial, ajungând la un moment dat fără sens lexical. Singura funcţiecare-i rămâne fiind aceea de identificare a unei anumite realităţiteritoriale sau, cu alte cuvinte, cea de desemnare‖. În alt plan, lingvistul polonez consemnează şi unele discordanţe de ordin derivaţional şigramatical privind, în special, unele formaţii afixale şi forme flexionare(de gen, număr, caz).Referitor la semnificaţia numelor proprii concluzia ar fi: numele comune sunt la maximum n o ţ i o n a l e, iar numele proprii – lamaximum n o m i n a ţ i o n a l e. Apelativele indică speţa, categoria,clasa de care ţin unităţile lexicale respective, numele proprii, toponimele şi antroponimele, dimpotrivă, indică individul, exemplarul unic,unitatea distinctă din mulţimea de unităţi similare .Dar, cu toate deosebirile dintre ele, conchidem în cele din urmă,numele comune şi numele proprii (toponimele, antroponimele etc.) nuse contrapun ca unităţi lexicale, nu se exclud reciproc, ci se presupunreciproc, îndeplinind în limbă aceeaşi funcţie comunicativă. Ele sunt purtătoare de informaţii, servesc ca mijloace de exprimare a unor idei,noţiuni. Mai mult, clasele de cuvinte respective se întrepătrund, secompletează reciproc, se îmbogăţesc una pe alta în plan can-titativ şicalitativ. Raportul dintre toponimie şi alte ramuri ale ştiinţei. Toponimia românească s-a constituit din punct de vedere lingvistic şia evoluat în plan istoric timp de secole şi milenii. În sistemul limbii eas-a încadrat ca parte integrantă a lexicului, fiind organizată intern dupăaceleaşi principii şi dirijată de aceleaşi legi de dezvoltare. Factoriidefinitorii ale subsistemului onimic reprezintă atât unităţile sale coe-xistente static (opozitive, relative, negative), cât şi relaţiile dintreunităţile constitutive, pentru că, după cum remarcă Ferdinand deSaussure, într-o anumită stare de existenţă, la un moment dat, în limbă totul se bazează pe o reţea de relaţii între elementele componente .Deci, pentru a înţelege just subsistemul numelor proprii, e necesar să seidentifice şi să se cunoască în esenţă unităţile lui concrete, materiale(substanţa), precum şi reţeaua de legături şi relaţii dintre ele (structura).Unităţile de bază ale susbsistemului toponimic sunt numele de locurişi localităţi. Acestea se grupează în clase 3

(oiconime, hidronime, oronimeetc.) şi subclase (astionime, comonime; potamonime, limnonime etc.).Relaţiile între ele, precum şi relaţiile lor cu numele comune din care provin, se manifestă la diferite niveluri: lexical, derivaţional, semantic,morfologic. Ca unităţi onimice, ele se presupun şi se completează recip-roc, trecând dintr-o clasă în alta. În raport cu apelativele, toponimelereproduc la origine cuvintele de la care s-au format, utilizează aceleaşimijloace şi procedee de derivare; şi unele şi altele exprimă un anumitconţinut, dispun în fond de aceleaşi forme flexionare. Între unităţilelexicale respective, însă, se constată şi unele discordanţe, despre cares-a relatat anterior. Între numele topice, ca şi între apelative, se stabilescraporturi de includere şi excludere (într-un câmp semantic, într-o serietoponimică, într-un model sau tip derivaţional), şi unele şi altele intrăîn relaţii de sinonimie, polisemie, antonimie.În cadrul limbii, toponimia prezintă unele afinităţi de fapte şi feno-mene specifice altor domenii şi sfere de cercetare lingvistică:dialectologia, etimologia, istoria limbii. Prin aceasta se explică aplicareaunor principii şi metode comune de investigaţie.Toponimia, însă, prezintă trăsături comune şi cu alte ramuri aleştiinţei: istorie, etnologie, geografie. Numele topice au apărut în anu-mite împrejurări istorice şi în legătură cu anumite momente din viaţamaterială şi spirituală a oamenilor, ele purtând amprentele societăţii dindiferite perioade de timp. Apariţia lor a fost determinată de factorisocial-istorici, dar şi de factori de ordin geografic, evocând particulari-tăţile fizico-geografice şi naturale ale unei regiuni. „Tot felul de momen-te din viaţa unei colectivităţi umane: istorice (în sens strict), sociale,economice, politice, psihologice, găsesc ecou, adesea foarte prelungit,uneori permanent şi definitiv, în toponimie‖ – constată acad. IorguIordan . „Deoarece relieful unei regiuni (vale, câmpie, deal, munte,mlaştină, pădure, teren agricol), în funcţie de floră, faună sau alte carac-teristici naturale ale solului, a ocupat încă din cele mai vechi timpuri unrol de prim rang în ceea ce priveşte denominaţia geografică, numeroasenume de locuri au fost considerate de către geografi o ―anexă termino-logică a disciplinei sale‖ – observă în alt plan toponimistul ieşean Ilie Dan .De aici interesul pentru toponimie a specialiştilor din diferiteramuri ale ştiinţei: istorici, geografi, etnografi şi, bineînţeles, lingvişti.

Contributia geografilor la dezvoltarea toponimiei G e o g r a f i I manifestă interes pentru numele topice pentru căacestea, fiind de cele mai multe ori apelative la origine, indică parti-cularităţile fizico-geografice şi naturale ale obiectelor topografice, alediferitelor locuri (aspectul exterior, forma, poziţia faţă de punctelecardinale, însuşirile solului etc.). Semnificaţie primară au, de regulă,numele topice minore (microtoponimele), caracterizate printr-un grad detoponimizare mai redus, din care cauză n-au pierdut definitiv legăturasemantică cu apelativele din care provin. Un deal, de obicei, în primaetapă de nominaţie, a fost denumit simplu Dealul, un munte – Muntele,o vale – Valea etc.Aceste nume sunt considerate cele mai vechi, urmînd apoi nominaţiacaracteristicilor individuale ale obiectelor desemnate, acestea exprimate prin determinative: Dealul Lutos sau Dealul Înalt, Muntele cu Păduresau Muntele Pietros, Valea Lungă sau Valea Adâncă, Lacul Roşu sauLacul Rotund etc. În cea din urmă etapă, caracterizată printr-un gradînalt de toponimizare, important devine componentul determinant, acestaconstituind semnul distinctiv individualizator în procesul nomi-naţiei.Procedeele şi mijloacele de nominaţie a realităţilor geografice este ceeace îl interesează mai mult pe specialistul geograf. De aceea, nuiîntâmplător faptul că geografii, chiar înaintea lingviştilor, au pus problema colectării şi sistematizării numelor proprii geografice. I s t o r i c i I au fost printre cei dintâi cercetători care şi-au datseama de importanţa toponimiei ca sursă de cunoaştere a unor stări delucruri din epocile trecute, pentru clarificarea unor situaţii care nu şi-augăsit reflectare în documentele vremii, pentru confirmarea sau infirma-rea unor ipoteze privind diferite evenimente şi fapte istorice. Acad.Iorgu Iordan consideră toponimia drept „istoria nescrisă a unui popor, oadevărată arhivă unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâm- plări şi fapte, mai mult sau mai puţin vechi, sau importante care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au impresionat într-un chip oarecaresufletul popular‖.Numele topice, îndeosebi cele de fluvii şi râuri (Dunăre, Nistru, Prut,Siret, Mureş, Criş, Timiş), au servit drept mărturie a existenţei şi conti-nuităţii strămoşilor noştri în spaţiul danubio-pontico-carpatic.Migraţiunile de populaţie, strămutările locuitorilor dintr-o aşezare înalta, invaziile triburilor asiatice, convieţuirea băştinaşilor cu alte etnii,raporturile social-economice şi 4

culturale dintre populaţiile conlocuitoare,nivelul şi modul de viaţă al oamenilor – toate, într-un fel s-au altul, şi-au găsit reflectare în nomenclatură topică locală. Pe baza unor nume delocuri şi localităţi din Moldova şi Bucovina se poate urmări căile de pătrundere a unei populaţii ardeleneşti în aceste regiuni şi, în paralel,„călătoria‖ unor nume topice dintr-un loc în altul.Toponimele istorice reflectă raportul dintre om şi societate, iar încadrul acesteia din urmă raportul dintre om şi instituţiile de stat, rapor-turile economice şi juridice între oameni. Numele Bejenari, Colonia,Liuzii de Sărata (rus. люди „oameni‖), Slobozia ne amintesc de aşezărirurale întemeiate de către locuitorii aduşi de fostele administraţii din alteregiuni şi chiar din alte ţări, cu scopul de a popula teritoriile cu populaţierară sau, în general, fără populaţie, scutiţi fiind pentru aceasta de uneleimpozite şi dăjdii (în limba epocii slobozi, de unde denumirea Slobozia).Multe nume de locuri şi localităţi se află în legătură cu vechile forme de proprietate a pământului (Boiereasca, Mănăstirasca, Moşeni, Maşneni,Ocniţa-Răzeşi, Ocniţa-Ţărani), cu starea fiscală a locuitorilor (Birnici,Ruptaşi, Scutelnici), cu poziţia socială şi cu unele obligaţiuni şi slujbevechi (Călăraşi, Dărăbani, Lipcani, Mazileasca, Paicu, Păhărniceni,Seimeni, Stolniceni, Visterniceni, Vânători), cu ocupaţiile, meşteşu-gurile şi meseriile locuitorilor (Cărbunari, Dubăsari, Făurari, Lingurari,Răcari, Ursari). B o t a n i ş t i i, z o o l o g i I nu pot fi indiferenţi nici ei faţă detoponimie pentru că aceasta conţine informaţii referitoare la flora şifauna ţinuturilor. Cu ajutorul numelor topice se poate stabili răspândireaunor specii de plante şi animale în cuprinsul unui anumit teritoriu.Astăzi, prin părţile noastre, nu se mai întâlnesc nici bouri şi nici zimbri.Toponimia, însă, fixează prezenţa lor nu numai în regiunile carpatice,unde ei au vieţuit în mod obişnuit până nu demult, dar şi în zonele decoline şi de câmpie de la vest şi est de Prut. Cf. zoonimicele: Bouri, locîn jud. Neamţ (sec. XV), Boura, pârâu, afluent al Moldovei, jud. Iaşi(sec. XVII), Boureni, sate în ţin. Suceava (sec. XVI-XVII) şi Soroca(sec. XVIII), Turia, pârâu în jud. Iaşi (sec. XVII), sate în jud. Bacău, Iaşi(sec. XVI-XVII) ,Zimbroaia, vale în jud. Orhei . L i n g v i ş t i i, ce-i drept, cu întârziere, sunt cei care au inclus printre preocupările lor ştiinţifice şi studiul numelor proprii şi aceastanu numai pentru a dota disciplina lor cu o preţioasă sursă de argumenteşi fapte, ci pentru a elucida problemele ei interne şi a pune în evidenţălegităţile ei proprii. Onomastica, în special toponimia, oferă lingviştilor un larg câmp de activitate, deoarece numele proprii geografice şi de persoane sunt în fond cuvinte şi ca toate cuvintele limbii pot fi studiatedin diferite puncte de vedere şi în diferite planuri: lexical, semantic,derivaţional, fonetic, gramatical, funcţional.

Formarea toponimelor Principii şi metode de studiere. Studiul complex şi de profunzime al toponimiei presupune: descriereastratigrafică a nomenclaturii topice; stabilirea etimologiei fiecărei denu-miri şi a denumirilor ce ţin de aceeaşi categorie etimologică, precum şi avechimii lor documentare; identificarea factorilor de ordin socialistoric,economic, cultural, fizicogeografic şi natural care au servit ca punct de plecare în crearea numelor topice; clasificarea tipologică după princi- palele criterii – lexical-semantice şi derivaţional – şi, în acest plan, evi-denţierea tipurilor şi modelelor active şi productive; fixarea cartograficăa ariilor de răspândire teritorială a diferitelor fenomene şi categorii denume topice. Etimologia este disciplina lingvistică care urmăreşte evoluţia cuvintelor din momentul apariţiei până în ultima lor fază de existenţă, eaavând deci un caracter istoric. Etimologia toponimică implică cunoaşterea istoriei numelor topice, a comportamentului lor în sistemul limbii îndiferite planuri. Studiul etimologic al toponimelor ajută cercetătorul săstabilească apartenenţa lor lingvistică şi a cuvintelor etimoane, încadrarea lor în tipuri şi modele derivaţionale, modificările de formă şi deconţinut, cazurile de adaptare sau de traducere în alte limbi, ale dispari-ţiei sau substituirii lor, de cele populare şi de largă circulaţie.În onomastica contemporană, în dependenţă de scopul investigaţiilor,de aspectele sau problemele abordate, se folosesc mai multe metode decercetare:c o m p a r a t i v - i s t o r i c ă, t i p o l o g i c ă (după criterii-le lexical-semantic şi structural derivaţional), c a r t o g r a f i c ă, s t a-t i s t i c ă. Esenţa metodei c o m p a r a t i v-i s t o r i c e în lingvistică, în gene-ral, constă în cercetarea fenomenelor de limbă în evoluţia lor istorică,ţinându-se seama de apariţia şi trecerea lor succesivă de la o stare la alta,de la o etapă la alta, în stabilirea asemănărilor şi deosebirilor dintre pro-cesele şi faptele de limbă, din punctul de vedere al 5

caracteristicilor şiînsuşirilor acestora. În toponimie această metodă este aplicată în recon-stituirea unor stări, fapte şi fenomene onimice din trecut pe bază de com- paraţie cu cele actuale, în stabilirea apartenenţei lingvistice a numelor topice, prin identificarea formelor şi sensurilor iniţiale ale cuvintelor din care provin şi a formelor şi sensurilor de tranziţie de la apelative latoponime, în cercetarea evoluţiei tipurilor şi modelelor derivaţionale prindeterminarea activităţii şi productivităţii lor în diferite perioade şi etapede dezvoltare.Pe baza analizei s t r u c t u r a l-d e r i v a ţ i o n a l e se stabileştestructura internă a numelor topice, se identifică radicalul sau tema deri-vativă şi formantul (sufixul sau sufixele), se descriu relaţiile şi corelaţiiledintre elementele constitutive, modul de organizare şi succesiunea ataşă-rii lor, particularităţile semantice şi funcţionale ale constituenţilor, seevidenţiază principiile după care formaţiile onimce se încadrează încategorii structurale sau în tipuri şi modele derivaţionale.Metoda c a r t o g r a f i c ă, numită şi a g e o g r a f i e l i n g v i s – t i c e, permite stabilirea ariilor de răspândire a unor categorii de numetopice sau fenomene toponimice, cunoaştereaamănunţită şi exactă a propagării pe teren a faptelor şi fenomenelor onimice, pătrunderea înesenţa evoluţiei sistemului toponimic.Prin metoda s t a t i s t i c ă se urmăreşte calcularea frecvenţeinumelor topice într-o anumită perioadă istorică sau în cadrul unei anumite arii, determinarea raporturilor numerice dintre unităţile onimice deacelaşi fel sau de gen diferit, stabilirea productivităţii tipurilor şi mode-lelor derivaţionale, a caracterului lor activ sau inactiv. S-a constat, deexemplu, că tipul formaţiilor antroponimice în –eşti a fost deosebit de productiv în sec. XIVXVII. În timpul migraţiunilor şi al mişcărilor locale de populaţie, în sec. XVI-XIX, active şi destul de productive aufost formaţiile în –eni, care indică, de regulă, provenienţa locală a populaţiei aşezate de curând în noile regiuni. Derivarea în toponimie urmează aceleaşi legi de formare a cuvintelor ca şi în lexicul comun, ba, după cum se susţine adesea, procedeul derivă-rii nici nu are loc pe teren onimic, ci pe cel al apelativelor, de unde noilecreaţii lexicale sunt preluate gata formate: Aluniş < aluniş, Ariniş < ari-niş, Frăsinet < frăsinet, Stejăriş < stăjăriş etc. Aici ar mai fi de menţio-nat că onomastica dispune totuşi de unele modele derivaţionale pe carelexicul comun nu le cunoaşte: formaţiile în –a/-ea/-ia la toponime( Bolocana, Boura, Hultura, Zăvoaia), formele trunchiate la antroponime( Nicu, Colea, pentru Nicolae, Teo, Doru pentru Teodor ) etc. Aceste fap-te şi fenomene de limbă şi cele discutate mai sus sporesc interesul spe-cialiştilor lingvişti faţă de toponimie şi faţă de onomastică în general. De menţionat că metodele expuse nu se aplică izolat, ci adesea în ,concomitent sau succesiv, concluziile cercetărilor susţinându-se recip-roc. Complementare în acest sens sunt şi principiile de abordare a problemelor de onomastică: sincronic (static, pe orizontală în timp) şi diachronic (istoric, pe verticală în timp). Toponimia sincronică descriesituaţia la un moment dat, într-o anumită perioadă de timp sau în etapaactuală de existenţă şi funcţionare a numelor topice. Toponimiadiacronică, însă, examinează faptele şi fenomenele în evoluţie, îndezvoltarea continuă, în proces de modificare, de trecere de la o stare laalta.Studiul sincronic şi cel diacronic al toponimiei nu se exclud reciproc,ci se completează, pentru că limba, în general, „funcţionează sincronic şise constituie diacronic‖, pentru că sincronia există în diacronie, iar diacronia se compune ―din mai multe stări sincronice succesive‖. Undecalaj între toponimia sincronică şi cea diacronică nu se poate admite, pentru că prima recurge de nenumărate ori la cercetarea istorică a faptelor, iar a doua nu poate să nu ţină seama de starea fenomenelor şi fap-telor în anumite etape, căci numai aşa pot fi descoperite tendinţele gene-rale de dezvoltare, principalele legităţi toponimice. Regionimele sunt rezultatul unui contact permanent între om și mediul înconjurător și desemnează unități politico-adminstrative sau fizico-geografice. Numele de continente, țări și regiuni se pot clasifica după o serie de caracteristici precum: specificul fizico-geografic, caracteristicile economico-geografice, sociale, lingvistice, istorice, biblice.

Macrotoponimele • Cuprind nume de tari, de orase, sate mari, munti, campii, nume de ape, mari,etc. care de regula sunt vechi. • Ex: Dunarea/Danubius-radical indo-european dan/danu= apa curgatoare Carpati/Charpatos – car(p)= stancarie, munte; 6

Olt/Alutus , Cris/Grisia, Mures/Maris, Prut/Piretos,Somes/Samus, Timis/Tibiscus, Cerna/Tsierna – explicate prin radicale indo- europene, Alpii isi au originea in celticul alpe= pasune alpina; Tibru/Tiberis, Pad/Padus sunt preromane; Rhin/Rhenus, Ron/Rhodamus sunt celtice. Guadalquivir(Spania) -arabul wad ad kebir= raul cel mare, Rio de la Plata(Uruguay)- spaniola= raul de argint, Amazon – indianul amassunu= apa galagioasa, Niagara – apa tunatoare, • Marile: Mediterana din latina= din mijlocul pamantului, • Egee – regele mitic Egeu care s-ar fi sinucis, aruncandu-se in mare, • Marea Neagra, nume persan Axsaena= intunecata, grecii interpretand numele ca nefiind primitoare de straini. Microtoponime • Desemneaza locuri de mai mica importanta, cunoscute si folosite de un numar mai restrans de vorbitori: nume de vai, rape, sesuri, lunci, fanete, paduri, etc. • Structura dupa origini a toponimiei tarii noastre: 80% din nume de creatie romaneasca, la care se adauga numele mostenite din antichitate (autonome, traco-dacice), cele slave, pecenego-cumane, maghiare, germane, etc. • Se stie ca numele satelor din Transilvania au trecut printr-o epoca slavo-romana, alta romaneasca si o alta maghiara, suferind schimbari sau influente de fiecare data. • Cel mai bun exemplu este numele localitatilor din Transilvania care in sec XIII si inceputul sec XIV lea si-au schimbat denumirea, deoarece oficialitatile maghiare au ―botezat‖ sau au modificat numele. • Localitatea Intre Ape, azi Hobita (jud.HD) este atestata documentar in 1411 ca vizkoz (intre ape), in 1473 devine asezare libera adica ―ohaba‖ fiind mentionata sub forma diminutivala: ohabycza, de unde si numele actual de Hobita. • Adeseori intalnim in microtoponimia hotarelor nume precum Valea Ungureasca, Lunca Nemteasa, La Sarbi, Bulgari etc. fapt care ne arata ca acolo s-au asezat familii de maghiari, nemti, sarbi, bulgari. Caracteristici: • Este legata de un anume loc, este stabilita si se transmite pe cale orala din generatie in generatie, • Provine in majoritatea cazurilor din apelative, • Densitatea toponimelor creste/descreste in raport cu importanta activitatii umane si cu varietatea morfologiei terenurilor, • In cele mai multe cazuri exprima notiuni geografice, • Are in numar mare adaugat un determinativ (adjectiv, numeral, adverb), • Este redata mai rar in izvoare scrise si in documente cartografice si niciodata in totalitate, • Reprezinta un document valoros pentru geografie si face parte din terminologia geografica. Criterii de diferentiere macro/microtoponime: • Criteriul dimensional (referire la obiectul denumit), • Criteriul importantei (aria de circulatie, de cunoastere de utilizare), • Criteriul stabilitatii/instabilitatii, • Criteriul oficializarii (mareste stabilitatea), • Criteriul vechimii, • Criteriul legaturii cu activitatea umana. Situatii in care criteriile enumerate sunt relative: • Vf. Moldoveanu – macrotoponim deoarece e cel mai mare vf. din RO, - microtoponim daca e raportat la intreg arc Alpino-Carpatic; • Compararea numelor unor orase cu ale unor sate: Bucuresti (HD), Iasi (BV,GJ), Galati (AB, BN, BV, HD) sau Vf. Galatului (2048m) si Saua Galatului in muntii Rodnei. • Toponimele sunt ―veritabile amprente‖ ale epocilor in care au fost create. • Pe langa valoare lor pur documentara, nume de locuri poseda si capacitatea de a localiza fenomenele atat in spatiu cat si in timp. Astfel, in toponimie se oglindeste: 7

o Componenta naturala o Componenta istorica o Componenta umana Stratificare in toponimie- categorii de toponime 1. Toponime de origine straveche (dacica) Oronimul Grumazul (promontoriu la 300m aflat la confluenta Putnei cu Zabala) are origine traco-getica. Hidronimul si oronimul Streiul (‗‘a curge‘‘) il intalnim si in Vrancea si in dep. Hategului, Magura , raspandit ca oronim, Magura Codlei, Magura Simleului, sau ca si oiconim Magura (Buzau), Magura (PH), Magura Ilvei (BN) In zona muntilor Orastiei avem topicele Raul Gradistei, oiconimele Gradistea Muncelului sau Gradistea de Munte (Gradiste = loc cu multa piatra, locul unui fost oras, cetate). 2. Toponime cu originea in fondul lexical latin al limbii romane In Vrancea se intalnesc numeroase toponime: Frumosul, Frumoasele, Frumoasa; Verdele (oronim), Furul (oronim, fur, -is = haiduc); Muntiorul, Munteorul (oronim, oiconim= munte) si numeroase topice care inseamna despadurire: taietura, curatura, ciung, secatura, arsura, runc, etc. Muncel (lat. Monticellus= unul sau mai multe inaltimi mijocii si mici) 3. Toponime cu origine in fondul slav al limbii romane De-a lungul convietuirii romano-slava si pana la finele procesului de asimilare al slavilor, populatia romaneasca preia o parte din topicele slave, dar si invers astfel ca o serie de topice se traduc: Buna in Dobra, Piatra in Kamena, Repedele in Bistrita sau se creaza o serie de topice ca: Predeal (trecatoare, pas din slav. predelu), Prislop (gataitura, loc de trecere intre doi munti), Bucovina (slav. Buk = fag, padure de fagi, faget). In Banat apar Barzava= repede, Bistra – repede, limpede, Luncavita = cu cotituri, cu meandre. In Tara Hategului apar: Cerna = neagra, Bistra, Dobra= buna, Balgrad= cetatea alba, Certeju= deal,asezare, In Tara Vrancei: Vrancea= corb, Zabala= a murmura, a face zgomot, Zboina= ridicatura, inaltime, Putna= vale de rau cu drum de ea. 4. Toponime cu origine in fondul lexical pecenego-cumanic Popor migrator se aseaza prima data in Moldova, apoi in Muntenia, Transilvania si Dobrogea, sunt asimilati treptat in masa romanilor. Ii apartin Hidronimele terminate in –(l)ui: Bahlui, Vaslui, Covurlui, Calmatui; dar si topice precum Oituz, Peceneaga, Baraolt, Talmaciu. Tot de origine cumanica sunt: Cerdac = deal, Ghiol, Techirghiol, Siutghiol= balti, lacuri, iazuri. 5. Toponime cu origine in fondul lexical maghiar Ele s-au format pe trei cai distincte: a. Nume de locuri, creatii propriu zise a populatiei maghiare - Sebes =hidronim (magh. Szep= repede, frumos) - Sausa / Seusa (magh. Sos= sarat) - Aos= padure comunala - Oas /Oasa = curatura, loc aparat - Mociar = balta mlastina - Borcut = izvor cu apa minerala - Tau = lac - Ciurgau = izvor b. Traducerea unor nume de locuri romanesti pe cale populara - Cucuius (magh. Kokenyes(patak)= parau cu arbori spinosi- porumbar) - Fetig = dealul Negru - Mesztak = mesteacan c. Treduceri impuse de administratia maghiara ca numiri oficiale 6. Toponime de origine germana Hidronime precum: Calbatau =kalt= rece, Bach = parau, garla, Calbor (Kalbar= fantana rece), Calvasar (Kaltwaser – apa rece), Bruma (Briamarn – porumbea fruct), Raor = trestie, papura, Valea Henii, Muntele Heniu (Henne= gaina) 8

Tautologiile toponimice Tautos= acelasi, logos= cuvant; unul sau acelasi loc poarta doua denumiri, perfect sinonime, in limbi diferite sau in aceasi limba • Tautologii reale - bilingve Ex: lacul Techirghiol, Siutghiol –göl in turca= lac, Padurea Hasmacu Mare Letea – hasmak in turca= padure, Dealul Tepe – tepe in turca= movila, Pasul Prislop, pasul Predeal, cheile Tarnitei, cheile Prolazului – din slava – trecatoare, gatuitura, loc de trecere intre doi munti; tarnita- şea; prolaz- cheie, Dealul Bregului- breg in slava- deal, Gura Sadului-szad in magh. = deschizatura; - propriu-zise: lacul Iezerului- iezer in rom.= lac adanc de munte • Tautologii aparente(intre cei doi termenei exista diferente de nuanta) Ex: dealul Ciocului, vf. Picui, dealul Gruiu, dealu Magura, dealul Glimea, dealul Chicera = toti termenii au semnificatia de deal- diferenta e data de forma. Clasificarea toponimelor – Ion Conea: I. Toponime majore: 1. Oronime : A. Oronime propriu –zise/nume de munti - cu originea in antroponime (Borascu, Lerescu) - provenite din forme de viata sociala (Nedeia, Sf. Ilie) - oiconime care se refera la: - forma (Rotundul, Retezat) - dimensiune (Muntele Mare, Muntele Mic) - culoare (Carbunele, Galbinul) - vegetatie (Leurda, Stevia) - fauna (Capra, Cerbul) - anotimpul de pasunat (Varatecu, Tomnatecu) B. Nume de dealuri, podisuri, campii cu aleleasi subgrupe 2. Hidronimele: A. Potamonime (nume de ape curgatoare): Somesu, Arges, Mures; B. Limnonime (nume de lacuri): Balea, Capra, Bucura 3. Oiconimele (nume de asezari): a. Cu originea in antroponime: Bucuresti, Stefanesti; b. Apelative cu sens de despadurire: Runcu, Lazu; c. Natura locului unde este asezata: Valea, Coasta, Muntele; d. Derivate cu sufix –eni, -ani, -eri: Capataneni, Cepari, Juncani; e. Derivate de la numele provinciilor: Olteni, Moldoveni, f. Arata ocupatia traditionala: Pietrari, Olari, g. Arata starea social-economica si istorica: Slobozia, Mosneni, 4. Hyleonime (nume de paduri): Vlasia, Vrancea, Cornet Denominarea in toponimia populara – reflecta modul in care o populatie isi reprezinta mediul geografic inconjurator si criteriile dupa care aceasta denumeste diverse locuri A. criterii geografice/ topografice (gr. Topos- loc, grafos -descriere ) – prin modul cum au fost create au ca punct de plecare: a. Termeni care definesc relieful major: munte, muncel, muscel, muntisor, aproape intotdeauna insotiti de diminutivale, dealul, atat singur cat si insotit cu calificative (mare, mic, inalt, frumos), campia, campenul, campenita, etc. b. Termeni care caracterizeza microformele de relief: chicera, cioaca, dalma, glimee, gorgan, gurgui, magura, ostrov, pestera, pisc, ponoara, ponor, tarnita, etc. c. Termeni referitori la partile componente ale formelor de relief: buza, cap, capatana, coasta, cot, crac, fata, dos, grumaz, gura, limba, ochi, umar, etc. d. Termeni care au ca plecare forma unor vase, desemnand formele negative ale terenului sau alte insusiri: caldare, dolina, cazane,etc. e. Termeni care evoca natura terenului ce apartine unor localitati sau roiri de sate: dorna = apa ce se strange intr-un loc larg si adanc / depresiune: in depresiunea Dornelor avem oiconimul Vatra 9

Dornei din care prin roiri au luat nastere: Dorna, Dornisoara, Dorna Arini, Dorna Candrenilor, Saru Dornei, f. Termeni care arata pozitia locului fata de punctele cardinale: Dealul de Est, Pietriceaua de Sud, Pluscul De Apus; suseni, mijloceni, joseni,etc. g. Termeni ce desemneaza drumuri transcarpatice, pasuri, trecatori: prislop, curmatura, saua, tarnita, vad Hidronimele, prezinta interes prin aspectele vechi de limba, prin conservatorismul si modul cum au luat nastere: 1. Hidronime care isi au originea in aspectele geografice ale locurilor: a. La originea carora stau apelative care indica vegetatia: Alunu, Rachita, Rachitele, Carpenu, Frasinu, Fizesu(magh. Fϋzes= cu salcii), Raul Teilor, Valea cu Arini, etc. b. Care indica fauna: Capra, Soimu, Valea Racilor, Paraul Ciutei, Valea Lupului, Valea Pastravilor, etc. c. Care reflecta aspecte ale terenului: Izvorul lui Luca, Valea Arsurii, Ogasul Mare; Vartop, Pietroasa, Paraul Mlastinii; Izvorul Muntelui, Valea Sesului. 2. Nume care exprima diferite insusiri ale cursurilor de apa: marimea, forma, directia de curgere, culoarea, temperatura apei, compozitia chimica, gustul, debitul, nivelul si adancimea raului, viteza de curgere, zgomotul. 3. Hidronime ce reflecta utilizarea economica: Paraul Fierastrau, Piua, Canalul, Apa Morii 4. Hidronime provenite de la munti, dealuri sau alte locuri: Apa Vaidenilor (loc.), Ogasul Hobitei, paraul Capatanei (munte), Rotunda (trecatoare, munte). 5. Hidronime care indica existenta relatiilor social-istorice: valea Cetatii, valea Manastirii, paraul Baii (exploatare miniera), paraul Olarului, etc. 6. Hidronime formate de la nume de persoane (caracteristice pt raurile foarte mici). 7. Hidronime aparute in urma unor intamplari petrecute in locul respectiv: Ogasul Parjol, Ogasul cu Potop,etc. B. Criterii social- economice – se refera la obiceiuri, institutii, sate, targuri: 1. Toponime derivate de la nume de persoane: crangurile din Apuseni: Bodesti, Avramesti, Chirilesti, Tomsesti, etc. Sau formate de la numele de familie: Albeni, Badeni, Bogdanesti, etc. 2. Toponime care arata raportul de proprietate- se adauga denumirii termenul de razesti sau mosneni = oameni liberi. Racatau- Razesti, Adunati – Mosneni. 3. Toponime insotite de adjectivele mare si mic, vechi si nou:Copsa Mare – Copsa Mica; Ceanu Mare- Ceanu Mic, sau targurile: Tg Jiu, Tg Frumos, etc. 4. Toponime ce amintesc de masuri de ordin social: crearea de sate in sec XVIII ca urmare a depopularii = 40 de sate in Ro cu denumirea de Slobozia. 5. Toponime care arata ocupatia locuitorilor: Blidari, Carbunari, Cojocareni, Rotari, Plugari, etc. 6. Toponime care amintesc de credinte, obiceiuri, superstitii: Altarul, Piatra Altarului, Sfanta Ana, Vf. Toaca, Sanpaul, santioana, Valea Iadului; Baba, Babele, Dochia, Plaiul Zmeilor, valea Dracilor, taul Zanelor, etc. C. Criterii istorice 1. T. formate de la nume de popoare: Bulgari, Greaca, Lipoveni, Neamtu, sasa, Sarbi, Turceni, Unguras. 2. Topice care amintesc de migratii de populatii - sec. XVII-XIX populatia romaneasca din Transilvania migreaza datorita conditiilor peste Carpati unde si-au intemeiat sate. Populatia locala forma pamanteni iar cea straina ungureni (adica veniti din Ardeal). Albesti Pamanteni- Albesti Ungureni, Maneciu Pamanteni- Maneciu Ungureni. 3. Topice care pastreaza amintirea unor evenimente: cetatea - Cetatile Ponorului, Cetatea Fetii, Cetatea de Balta, Cetatea Neamtului. Razboieni (lupta lui Stefan cel Mare cu turcii la Valea Alba, 1476). In Banat sunt nume de localitati care dateaza din vremea romana: Ezeris, Mehadia, Berzovia, Caransebes (Tibiscum). D. Criterii psihologice – porecle sau evidentiaza defectele fizice/ morale: Afurisiti, Cocosati, Paroasa, Puteni, Flamanda, Haimanalele, Batrana, Poiana Chioara, etc. II. Toponime minore a. Toponime pe fondul lexical traco-getic, 10

b. c. d. e. f.

Toponime de origine latina, Toponime de origine slava, Toponime de origine maghiara, Toponime de origine turca, Toponime cu origine in antroponime romanesti, slave, maghiare, germane, etc.

Clasificarea toponimelor – Iorgu Iordan (dupa modul in care au luat nastere) I. Topografice – descriu particularitati ale locului: 1. toponime care descriu forma si aspectul exterior al locului, 2. Toponime care evoca natura terenului, 3. Nume de topice care arata insusirea locului, 4. Toponime care arata pozitia locului fata de punctele cardinale, fata de altitudinea solului sau localitatii invecinate. II. Sociale – au ca punct de plecare diverse fapte din viata sociala: 1. Toponimice derivate de la nume de persoane, 2. Antroponimice cu forma de plural in –esti, 3. Antroponimice cu forma de plural in – eni, 4. Antroponimice care isi pastreaza neschimbata forma, 5. Toponimice care arata raporturile de proprietate, 6. Toponimice insotite de adjective mare/mic, nou/vechi, etc 7. Toponimice care amintesc de diverse institutii sau masuri de ordin social, 8. Toponimice care arata pozitia sociala a oamenilor, 9. Toponimice ce amintesc de existenta unor categorii de locuitori avand o situatie speciala in organizatia statului, 10. Toponimice care se refera la organizatia fiscala din secolele trecute, 11. Toponimice care arata ocupatia locuitorilor, 12. Toponimice care vorbesc despre credinte, superstitii si obiceiuri, 13. Toponimice care amintesc de existenta unor foste asezari. III. Istorice – pastreaza amintiri despre evenimente din trecut 1. Topice formate de la nume de popoare, 2. Topice care arata originea locala, 3. Topice care pastreaza amintirea unor evenimente si obiective istorice. IV. Psihologice – tradeaza o anumita atitudine sau trasatura psihica a celor care le-au dat: 1. Toponime cu originea in porecle, 2. Toponime care reflecta trasaturi fizice si morale ale oamenilor, 3. Toponime cu o plasticitate deosebita (imagini)

11

2. Definiţie. Noţiuni introductive – istoric, preocupări şi metode Etnologie – sec. XIX – disciplină care se ocupă cu studierea liniilor directoare ale structurii şi evoluţiei popoarelor. Una dintre cele mai clare si mai complete definiri ale etnologiei consideram ca este cea formulata de catre Romulus Vuia în Studii de etnografie si folclor, vol.I, 1975. Potrivit opiniei cercetatorului român, „etnologia este stiinta care studiaza din punct de vedere general si unitar elementele vietii economice, sociale si culturale la toate popoarele.Deoarece cu diferitele ramuri din viata popoarelor si mai ales ale celor civilizate se ocupa în mod special si alte stiinte, ca istoria culturala, sociologia, stiintele economice etc., etnologia are ca obiect special al cercetarilor sale studiul comparat al vietii si civilizatiei popoarelor primitive, semicivilizate si aspectul popular al gruparilor etnice civilizate, deci a popoarelor sau straturilor care si-au pastrat înca individualitatea etnica fata de curentul nivelator al civilizatiei moderne‖4. O judecata corecta si cu mult mai cuprinzatoare, care are în vedere si etnografia si etnologia, este formulata de catre Romulus Vulcanescu: „În secolul al XX-lea, termenul de etnologie, cu toate reticentele, implicatiile, incertitudinile si contradictiile lui, patrunde si în literatura româna de specialitate, unde acopera partial când domeniul etnografiei, când pe cel al folcloristicii, când al stiintei artei populare.În etapa finala a autonomiei etnologiei în secolul al XX-lea, asistam la precizarea obiectului etnologiei fata de disciplinele etnologice (etnografie, folcloristica si stiinta artei populare). Precizarea are loc întâi între etnologie si etnografie.Etnologia se detaseaza acum ca o logie, adica o stiinta teoretica de fundamentare epistemologica si de sinteza integratoare, care urmareste sa descopere si sa formuleze principii, relatii intra- si interetnice si legi de dezvoltare ale unitatilor sociale de tip etnic, în timp si spatiu, iar etnografia se mentine ca o grafie, adica o stiinta de constatare a prezentei, frecventei si difuziunii fenomenelor si faptelor de civilizatie si cultura etnica în baza observatiei, descrierii si clasificarii tipologice[…] Etnologia considera etnografia drept o parte constitutiva si inalienabila a ei, care îndeplineste un rol precis în economia cercetarii ei stiintifice. Etnografia furnizeaza etnologiei cantitatea necesara de materie prima pentru a fi prelucrata si, implicit, pentru a stabili legile de dezvoltare ale comunitatilor etnice.Situatia este similara pentru folcloristica si stiinta artei populare, deoarece si aceste doua discipline etnologice sunt stiinte de constatare a prezentei, frecventei si difuziunii datelor, elementelor si faptelor de civilizatie si cultura traditionala populara, ale caror rezultate si materiale servesc si ele elaborarilor sintetice ale etnologiei‖5. Dincolo de numeroasele definiri formulate în timp, de accente si terminologii diferite, trebuie mentionat ca etnografia, etnologia, dar si folclorul sunt de permanenta actualitate si ele se circumscriu unei vaste familii a stiintelor etnologice. Etnografie – ştiinţă care clasifică popoarele lumii, studiază compoziţia, originea şi răspândirea lor, urmăreşte evoluţia culturii lor materiale şi spirituale, moravurile şi particularităţile felului lor de viaţă, legăturile cultural istorice reciproce Termenul „etnografie‖(gr.ethnos +graphos) denumeste o stiinta care s-a impus în spatiul european în prima jumatate a secolului al XIX-lea (prin lucrarea lui A.Balbi, Atlas etnografic al globului, 1824), când materialul adunat începe sa fie sistematizat pe baza unor metode si principii proprii. Etnografia ca ştiinţă a apărut în secolul al XIX-lea, când transformările sociale pe plan mondial au impus ştiinţelor social-istorice să adâncească studiile privind viaţa şi cultura popoarelor. În aceste împrejurări etnografia începe să-şi precizeze obiectul, să-şi delimiteze aria cercetării în raport cu celelalte ştiinţe, devenind ştiinţa „culturii populare‖. Unii etnografi despart numai didactic studiul culturii populare în două părţi: - cultură materială (denumită uneori şi civilizaţie); - cultură spirituală (denumită şi cultură). Studiul culturii materiale a unui popor începe, în general, cu îndeletnicirile diferenţiate şi specializate, adică cu ocupaţiile şi meseriile, pentru a scoate în evidenţă cum acestea se reflectă în aşezării şi gospodării, în arhitectura populară, în instalaţii tehnice rurale şi în construcţii rurale de interes obştesc. În cuprinsul culturii spirituale intră, din totalitatea activităţilor social-culturale, acelea care reflectă pe plan popular unele aspecte ale conştiinţei sociale, pe o anumită treaptă de dezvoltare, şi anume: cunoştinţe populare, magie, mitologie, religie, obiceiuri, tradiţii, artă. 12

În fond, cultura materială şi cultura spirituală formează un tot organic, încât nu pot fi practic niciodată complet separate. Tot în secolul XIX încep să studieze „cultura populară‖ şi alte ştiinţe paralel cu etnografia. Printre acestea amintim: folclorul, antropologia culturii şi sociologia culturii, fiecare concentrându-se asupra anumitor laturi ale culturii populare. Folclorul (Știință care se ocupă cu creațiile artistice, obiceiurile și tradițiile populare. – Din fr., engl. folklore. ) încerca în aceea vreme, să înlocuiască noţiunea şi obiectul „etnografiei tradiţionale‖ pe atunci frecvente în literatura franceză, care se referea la ansamblul creaţiilor culturale populare. Astăzi obiectul cercetării folclorului s-a restrâns numai la unele aspecte ale culturii populare şi îndeosebi la literatura populară nescrisă. Antropologia culturii este aceea ramură a antropologiei care îşi propunea la început să studieze originea, evoluţia şi funcţiunea biologică a culturii. Astăzi antropologia culturii în ţările de limbă engleză, şi îndeosebi la americani, se confundă cu „etnografia teoretică‖. Sociologia culturii studiază relaţiile culturale dintre oameni, funcţiunea şi dinamica lor socială. Dintre toate ştiinţele despre cultura populară, cea mai complexă şi mai integratoare este etnografia. Ea nu se mărgineşte doar la descrierea materialului etnografic, ci îl examinează în evoluţia sa istorică. Marele merit al etnografiei stă în descoperirea valorilor culturale autentice ale popoarelor de pe diverse trepte ale dezvoltării istorice. Relevând faptul că fiecare popor, mare sau mic, indiferent de rasa căreia îi aparţine şi de coordonatele geografice în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea, îmbogăţeşte prin creaţiile sale populare specifice patrimoniul culturii universale, etnografia constituie un instrument de cunoaştere, apropiere şi preţuire reciprocă între popoare, un instrument cultural de luptă împotriva prejudecăţilor şi discriminărilor de ordin confesional şi rasial. În dezvoltarea ei, etnografia trece de la cunoaşterea formelor tradiţionale ale vieţii şi zestrei populare, la promovarea formelor noi ale creaţiei populare. Ea este aşadar o ştiinţă activă, dinamică şi necesară. Este ştiinţa care relevă ca o sursă istorică vie a fiecărei epoci cultura populară, puterile creatoare şi integritatea culturală a unui popor. Prin ea cunoaştem ceea ce aseamănă şi diferenţiază un popor de altul; cultura lui populară este astfel mai bine înţeleasă şi preţuită; ne relevă că între culturi populare asemănătoare există totuşi deosebiri, iar între culturi populare deosebite sunt asemănări. Scurt istoric al etnografiei Istoriceşte, preocupările de etnografie încep în secolul al VII – lea î.Hr. De atunci avem câteva informaţii etnografice de ordin mitologic, literar, geografic etc. Prin conţinutul şi valoarea lor documentară, ele sunt importante pentru geneza etnografiei. Istoricii socotesc că marele poet grec Hesiod este părintele etnografiei. În opera sa intitulată „Munci şi zile‖ (poem didactic), Hesiod descrie plastic modul de viaţă primitiv al vechilor greci şi formele de cultură corespunzătoare, subliniind eforturile poporului elen pentru un trai mai bun. Corespunzător perioadei secolelor VI-V î.Hr. sunt de menţionat scrierile despre marii reformatori religioşi ai lumii antice (europene şi asiatice) – Zarathustra, Confucius etc în care adesea sunt regăsite şi informaţii etnografice. În secolul V î.Hr., Herodot în Cartea a IV-a din „Istoriile‖ lui, ne oferă numeroase informaţii geografice, istorice şi etnografice despre populaţiile care trăiau în spaţiul carpatic (viitoarea cultură geto-dacică). Lucrarea sa a fost scrisă pe baza informaţiilor culese direct de la localnici, din jurul cetăţilor pontice din Dobrogea şi, indirect, de la negustorii greci care făceau comerţ cu triburile dace din interiorul ţării. În secolele III – II-lea î.Hr., Cato cel Bătrân în lucrarea „Despre agricultură‖, prezintă cultura pământului ca o ocupaţie de bază şi descrie viaţa laborioasă de la ţară sub toate aspectele ei. Informaţii mai temeinice de ordin etnografic deţinem mai cu seamă începând cu secolul I î.Hr. de la scriitorii latini şi greci: Tacitus, Pliniu cel Bătrân, Varro, Columella, Virgiliu, Strabon, Ptolemeu şi alţii care descriu, fiecare în parte, printre altele, modul de viaţă, obiceiurile şi credinţele unor popoare contemporane lor. Printre informaţiile de ordin etnografic, referitoare la istoria strămoşilor poporului român amintim pentru această perioadă Tristele şi Ponticele, două poeme aparţinând lui Ovidiu, în care se regăsesc multe date referitoare la geţi, sarmaţi şi sciţi; Getica medicului Criton, Getica lui Suidas, Despre războiul dacic a împăratului Traian (lucrări pe care le cunoaştem fragmentar întrucât operele originale s-au pierdut). Deosebite rămân însă Columna lui Traian şi monumentul de la Adamclisi. Pentru feudalismul timpuriu informaţia cu caracter etnografic este mult mai bogată. În acest sens amintim Cronica notarului anonim al regelui Ungariei (Cronica lui Anonymus – sec. XII), Letopiseţul 13

vremurilor trecute a călugărului Nestor (sec. XII), Carmen Miserabile a lui Rogerius (sec. XIII). De asemenea remarcabile sunt scrierile istoricilor bizantini: Ducas – Istoria turco-bizantină (sec. XIV), Laonic Chalcocondil – Expuneri istorice (sec. XV), Critobuli Imbriotae – Despre întâmplările lui Mehmet al II-lea (sec. XV). Toate aceste lucrări atestă prezenţa organizată şi activă a românilor, numiţi în general „valahi‖, în regiunea carpato-balcanică. Pentru perioada feudalismul dezvoltat dispunem de informaţii etnografice mai bogate dar fără a avea un caracter sistematic, asupra moravurilor popoarelor extraeuropene. Este vorba de aşa-numitele „jurnale etnografice‖: Cartea lui Marco Polo, Jurnalul de bord al lui Cristofor Columb şi altele. Un rol importatnt în istoria generală a etnografiei îi revine în această perioadă spătarului Nicolae Milescu (sec. XVII), cu Jurnalul de călătorie în China, lucrare care şi-a păstrat valoarea informativ-documentară până în timpurile contemporane. Tot în această perioadă, unele informaţii despre populaţiile descoperite sunt consemnate în geografii istorico-fantastice, numite cosmografii. În aceste cosmografii excelau îndeosebi curiozităţile despre viaţa şi cultura unor populaţii ireale, cum ar fi: ciclopii (oameni cu un ochi în frunte), cinochefalii (oameni cu capete de câine), monopozii (oameni cu un singur picior) etc. Cele mai vechi mărturii cu caracter etnografic scrise de români sunt Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. După aceasta urmează însemnările cronicarilor: Grigore Ureche, Ion Neculce, Miron Costin; aceste mărturii etnografice de epocă cuprind adeseori şi idei despre unitatea poporului român. Pentru cel care urmăreşte să cunoască cultura noastră populară, prezintă interes etnografic şi lucrările manuscrise (impresii, albume, stampe) ale călătorilor străini din secolele XVI – XVIII în Ţările Române: Paul de Alep, Edmund Chishul, Anton Maria del Chiaro, Frederich Schwan von Springfeld, Rogerio Iosif Boscovich etc. În secolul al XVIII-lea apare opera lui Dimitrie Cantemir Descrierea Moldovei care conţine importante aspecte etnografice din viaţa şi cultura moldovenilor. Pentru a prezenta Moldova, locuitorii sai, obiceiurile si „naravurile‖ lor, autorul retine acele aspecte de cultura populara care i s-au parut semnificative pentru demersul sau stiintific. Prin urmare, el selecteaza când scrie despre „datinile de demult, si cele de azi la înscaunarea domnilor Moldovei‖, „înmormântarea domnilor‖, „vânatorile domnesti‖, „ceremoniile de logodna si de nunta ale moldovenilor‖ etc. Descriind obiceiurile clasei dominante si ale oamenilor de rând, Cantemir observa fondul comun al acestora, nota comuna esentiala. Pe etnograf si pe folclorist îl intereseaza în mod deosebit din carte cele trei capitole dedicate „obiceiurilor‖. Sunt incluse date si aprecieri obiective, de pe pozitia omului de stiinta, în legatura cu moravurile moldovenilor, cu atitudinea fata de învatatura, cu îmbracamintea femeilor, ospitalitatea etc. Într-un paragraf vorbeste despre hora, „dant‖, jocul calusarilor, acesta din urma atragându-i atentia, pentru ca „în buna masura‖ este „magic‖. În Descrierea Moldovei întâlnim prima si unica atestare a jocului calusarilor în aceasta regiune a tarii. Totodata, este si cea dintâi constatare a caracterului ceremonialritualic al calusului, aspect ce-l deosebeste de dansul popular cunoscut prin functia sa magica. Jocul calusului este inclus în ciclul obiceiurilor de peste an. De asemenea, Dimitrie Cantemir insereaza observatii importante în legatura cu unele superstitii, oratii de nunta (retinute fara mari diferente fata de cele cuprinse în culegerile din secolul al XIX-lea), cu Dragaica, în care descopera o reminiscenta a cultului zeitei Ceres. În numele invocate de moldovence la nunti, Lado si Mano, identifica urme ale cultului pentru Venus si Cupidon. Doina o considera de origine dacica. Nu omite nici Zburatorul, fiinta mitica, despre care scrie ironic, tricolicii, farmecele, descântecele. Monografia cantemiriana reprezinta primul moment însemnat pentru prezentarea si clasificarea faptelor de etnofolclor. Tot în secolul al XVIII-lea, Josef Fr. Lafitau întreprinde unele cercetări asupra obiceiurilor populaţiilor irocheze din America de Nord. Datorită acestor cercetări, istoricii culturii populare îl consideră pe Josef Lafitau drept întemeietorul „etnografiei comparate‖ În 1807 Campl foloseşte pentru desemnarea noii ştiinţe despre cultura populară termenul de „etnografie (gr. ethnos – popor, grafhein –a scrie). Etnografia a cunoscut progres semnificative în societatea de tip burghez. Acum se produce contactul dintre lumea europeană şi popoarele de pe alte continente. Este aşa-numita perioadă a expansiunii coloniale. De asemenea, sub influenţa atenţia se îndreaptă şi spre studiul popoarelor europene mai puţin cunoscute. Deja în secolul al XIX-lea sub influenţa curentului romantic, noţiunea de „popor‖ implică un „spirit popular‖ creator de cultură. Pentru spaţiul românesc semnificative sunt eforturile lui N. Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, V. Alecsandri, B.P. 14

Haşdeu. În a doua jumătate a secolului apar şi primele lucrări de etnografie: Simion Fl. Marian Naşterea. Nunta şi Înmormântarea la români, Tudor Pamfile Mitologie românească. Agricultura la români. În sec. XIX-XX se înfiinţează „societăţi de etnografie‖ (Franţa, Anglia, Statele Unite ale Americii, Rusia), catedre de etnografie (universităţile din Paris, Londra, Berlin, Roma), muzee etnografice (în pavilioane în aer liber) celebru fiind muzeul Skansen din Suedia. În prima jumătate a secolului XX-lea, în România munca de cercetare etnografică se dezvoltă, fiind legată de activitatea muzeelor şi catedrelor universitare: Muzeul etnografic al Maramureşului (1921), Muzeul etnografic al Transilvaniei (1922), Societatea etnografică română (1922), catedra de etnografie şi folclor de la Universitatea din Cluj (1926), catedra de etnografie de la Universitatea din Bucureşti, Muzeul satului (1936). De semenea, Ovid Densuşianu, Simion Mehedinţi, Nicolae Iorga, George Vâlsan, Take Papahagi, Romulus Vuia şi alţii au militat în lucrările lor pentru adâncirea problematicii etnografice. Un loc aparte îl ocupă, între 1928 şi 1946 cercetările etnografice întreprinse în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti, condusă de Dimitrie Gusti. Cu prilejul cercetărilor concrete, după metoda complexă a şcolii, se culeg şi materiale etnografice inedite şi se redactează lucrări în care aceste materiale servesc demonstraţiei sociologice. Remarcabilă în ultimii ani este şi activitatea de studiu şi popularizare a etnografiei în cadrul Institutului de etnografie şi folclor al Academiei Române. În concluzie, etnografia ca sursă de informaţie e bătrână de când lumea, iar ca ştiinţă despre cultura populară e foarte tânără.

15

Cadrul geografic şi istoric de dezvoltare a culturii româneşti În explicarea fenomenelor de cultură trebuie să se ţină seama, în primul rând, de condiţiile vieţii materiale a oamenilor. Dintre acestea, determinante sunt nivelul de dezvoltare a forţelor productive ale societăţii, care oglindeşte gradul de stăpânire a naturii de către om, şi relaţiile de producţie corespunzător acestuia. În condiţiile unui nivel mai redus de dezvoltare a forţelor de producţie, din antichitate şi evul mediu, factorii geografici joacă după locuri şi împrejurări, un rol mai mic sau mai mare, stimulând sau, dimpotrivă, încetinind ritmul înnoirilor economico-sociale. Mediul geografic nu determină însă dezvoltarea societăţii, ci doar o influenţează, şi întotdeauna prin intermediul modului de producţie. În condiţiile economiei ţărăneşti tradiţionale, dependenţa omului de natură se face încă simţită. Relieful, clima, solurile, resursele subsolului îşi pun amprenta asupra profilului ocupaţiilor, modului în care sunt valorificate resursele solului şi subsolului; şi aceasta mai ales în domeniul culturii populare materiale, care cuprinde îndeosebi mijloacele de producţie proprii economiei ţărăneşti. Având în vedere condiţiile geografice şi istorice de formare şi dezvoltare a culturii populare româneşti, ea poate fi definită ca o cultură carpato-danubiană, care a preluat şi îmbogăţit fondul originar, rezultat din sinteza tradiţiilor dacice, autohtone, cu tradiţii culturale mediteraneene pătrunse aici pe diferite căi, dar mai ales prin coloniştii aduşi în Dacia după cucerirea acesteia de către romani. Diferenţierile nu se evidenţiază numai în aspectele fizico-geografice, ci şi în dezvoltarea economică, în componentele etnice şi în aspectele etnografice.

3. Zone si subzone etnografice din Romania ZONELE Şl SUBZONELE ETNOGRAFICE DIN TRANSILVANIA 1. Zona Maramureş, care cuprinde satele din depresiunea cu acelaşi nume. 2. Zona Ţara Oaşului, care cuprinde satele din depresiunea cu acelaşi nume. 3. Zona Câmpia Sătmarului, care cuprinde satele din bazinul inferior al Someşului. Satele din intrândul câmpiei în susul Someşului sunt cuprinse în subzona Baia Mare. 4. Zona Ţara Lăpuşului, care cuprinde satele din bazinul văii cu acelaşi nume. Între Lăpuş şi Someş se află subzona Chioarului, care cuprinde satele din bazinul văii cu acelaşi nume. 5. Zona Sălaj, care cuprinde satele din unitatea reliefală complexă dintre Someş şi Crişul Repede, dominată de Măgura Şimleului, culmea Meseşului şi Munţii Plopiş. În cuprinsul Sălajului se disting trei subzone : a. Subzona Codrul Sălajului, care cuprinde satele din partea de nord. b. Subzona Silvaniei, care cuprinde satele din partea de vest a Meseşului. c. Subzona Someşană, care cuprinde satele din partea de est a Meseşului, din bazinul văii Agrijului şi Almaşului. 6. Zona Năsăud sau ţinutul Năsăudului, care cuprinde satele din bazinul superior al Someşului Mare, de la Beclean pe Someş în sus. 7. Zona Bistriţa, care cuprinde satele din bazinul Bistriţei ardelene. 8. Zona Câmpia Transilvaniei, care cuprinde satele din partea de nord a Bazinului Transilvaniei, dintre Mureş şi Someşul Mare. Satele din cuprinsul dealurilor mai înalte din vestul Câmpiei, dintre Dej, Cluj-Napoca şi Turda, sunt în subzona Dealurilor Clujului. 9. Zona Calatei, care cuprinde satele din partea joasă a Depresiunii Huedinului şi de aici spre Cluj, din bazinul văii Căpuşului şi Nadăşului. 10. Zona Ţării Crişurilor, care cuprinde satele din câmpia străbătută de cele trei Crişuri şi afluenţii lor. Satele din cuprinsul dealurilor dintre Crişul Repede şi Crişul Negru sunt în subzona Dealurilor Crişene. 11. Zona Câmpia Aradului, care cuprinde satele câmpiei dintre Crişul Alb şi Mureş. În estul ei, la contactul câmpiei cu Munţii Zărandului este subzona Podgoria Aradului. 12. Zona Munţilor Apuseni, care cuprinde satele din întinsul şi com partimentatul masiv muntos dintre Crişul Repede şi Mureş. În cuprinsul lor distingem şapte subzone: a. Subzona Ţării Moţilor, care cuprinde satele din partea centrală a masivului, din bazinul superior al Arieşului.

16

b. Subzona minieră a Munţilor Metaliferi, care cuprinde satele din patrulaterul aurifer, ale cărui laturi se înscriu între Baia de Arieş, Abrud, Baia de Criş şi Săcărîmb, precum şi cele ce gravitează spre el. c. Subzona Ţării Zărandului, care cuprinde satele din depresiunea cu acelaşi nume, din bazinul superior al Crişului Alb. d. Subzona Ţării Bihariei, care cuprinde satele din bazinul superior al Crişului Negru, din Depresiunea Beiuşului. e. Subzona Vadul Crişului, care cuprinde satele din bazinul mijlo ciu al Crişului Repede şi estul depresiunii cu acelaşi nume. f. Subzona Călăţele, care cuprinde satele de pe plaiurile Munţilor Gilăului şi Masivului Vlădeasa, de la contactul munţilor cu Depresiunea Huedinului. g. Subzona Mocănime, care cuprinde satele din sud-estul Munţilor Apuseni, din bazinul mijlociu al Arieşului şi Ampoiului. 13. Zona Podişul Târnavelor, care cuprinde satele din bazinul mij lociu şi inferior al Târnavei Mici şi Târnavei Mari, de pe micile văi afluente Oltului pe dreapta, între Rupea şi Cârţa. În vestul Mureşului este subzona Podgoria Alba Iulia, care cuprinde satele viticole de la poalele Mun ţilor Trascăului, dintre Mirăslău şi Alba Iulia. 14. Zona Mureşului superior, care cuprinde satele din bazinul su perior al Mureşului, de la Deda în sus, din Depresiunea Giurgeului şi munţii învecinaţi. 15. Zona Gurghiu, care cuprinde satele din bazinul văii cu acelaşi nume, pe cele din valea Mureşului şi a micilor săi afluenţi pe dreapta, de la Deda până la sud de Reghin. 16. Zona Mureş, care cuprinde satele din valea Mureşului de la sud de Reghin până la sud de Târgu Mureş şi pe cele din bazinul superior al Târnavei Mici. 17. Zona Odorhei, care cuprinde satele din bazinul superior al Târnavei Mari şi văile afluente Oltului dinspre Munţii Harghita. 18. Zona Oltului superior, care cuprinde satele din bazinul superior al Oltului, din Depresiunea Ciucului. 19. Zona Covasna, care cuprinde satele din partea răs ăriteană a Depresiunii Ţării Bârsei. 20. Zona Ţara Bârsei, care cuprinde satele din partea apuseană a Depresiunii Ţării Bârsei. În sudvestul zonei este suzbona Bran, care cuprinde satele din culoarul şi pasul cu acelaşi nume. 21. Zona Ţara Oltului sau Ţara Făgăraşului, care cuprinde satele din depresiunea cu acelaşi nume, dintre Munţii Făgăraşului şi Valea Oltului, de la sud de Racoş până la Turnu Roşu. 22. Zona Sibiu, care cuprinde satele din bazinul mijlociu şi inferior al Cibinului, de pe Valea Secaşului până la Sebeş şi Valea Hârtibaciului. 23. Zona Mărginimea Sibiului, care cuprinde satele pastorale dinspre poalele Munţilor Cindrelului. Spre vest este subzona Orăştie, care cuprinde satele de la poalele Munţilor Şurianului. 24. Zona Ţara Haţegului, care cuprinde satele din depresiunea cu acelaşi nume. 25. Zona Pădureni, care cuprinde satele din Munţii Poiana Rusca. În estul ei este subzona Hunedoarei, care cuprinde cursul inferior al Văii Cernei şi cursul inferior al Văii Streiului. 26. Zona Petroşani, care cuprinde satele din depresiunea cu acelaşi nume. 27. Zona Banatului înalt, care cuprinde satele din vestul Munţilor Poiana Rusca şi culmile Carpaţilor Meridionali, începând din Munţii Retezat şi până la Dunăre, iar spre vest până în Câmpia Banatului. În cuprinsul ei distingem cinci subzone. a. Subzona Podişul Lipovei, care cuprinde satele din podişul cu acelaşi nume. dintre Mureş şi Bega. b. Subzona Caransebeş, care cuprinde satele din bazinul mijlociu al Timişului şi de pe valea Bistrei. c. Subzona Reşiţa, care cuprinde satele care gravitează spre acest important centru industrial. d. Subzona Almăjului, care cuprinde satele din depresiunea cu ace laşi nume. e. Subzona Porţile de Fier, care cuprinde satele din defileul Dunării. f. Zona Câmpia Banatului, care cuprinde satele din vestul Banatului înalt. ZONELE ŞI SUBZONELE ETNOGRAFICE DIN OLTENIA 1. Zona Mehedinţi, care cuprinde satele din vestul Olteniei. În nord este subzona Podişului Mehedinţului, în sud este subzona Câmpiei Mehedinţului. 17

2. Zona Gorj, care cuprinde satele din Depresiunea Gorjului şi dealurile subcarpatice din sudul ei. 3. Zona Vâlcea, care cuprinde satele din dreapta Oltului şi a afluen ţilor săi. Dinspre culmea Căpăţânei. 4. Ţara Loviştei, care cuprinde satele din depresiunea cu acelaşi nume. 5. Zona Dolj, care cuprinde satele dintre Jiu şi Dunăre. 6. Zona Câmpia Romanaţilor, care cuprinde satele din câmpia dintre Jiu şi Olt. ZONELE ŞI SUBZONELE ETNOGRAFICE DIN MUNTENIA 1. Zona Argeş, care cuprinde satele din bazinul superior al Argeşu lui, bazinul superior al Vedei şi văile subcarpatice afluente Oltului. 2. Zona Muscel, care cuprinde satele din sectorul subcarpatic de la Râul Domanei spre est, străbătut de afluenţi ai Argeşului şi văile din bazinul superior al Ialomiţei. 3. Zona Prahova, care cuprinde satele din bazinul superior şi mijlociu al Prahovei şi al celorlalte văi carpatice afluente Ialomiţei dinspre est. 4. Zona Buzău, care cuprinde satele din bazinul superior şi mijlociu al Buzăului şi Râmnicului Sărat. 5. Zona Teleorman, care cuprinde satele câmpiei din sudul Argeşului. 6. Zona Vlaşca, care cuprinde satele din partea răsăriteană a Câm piei Burnazului şi Câmpia Vlăsiei. 7. Zona Bărăgan, care cuprinde satele din câmpia dintre Ialomiţa şi Dunăre. 8. Zona Câmpia Brăilei, care cuprinde satele din câmpia dintre Ialo miţa şi cursul inferior al Siretului. ZONELE ŞI SUBZONELE ETNOGRAFICE DIN MOLDOVA 1. Zona Bucovina, care cuprinde satele din bazinul superior al Su cevei, Depresiunea Rădăuţi şi partea nordică a podişului Sucevei. 2. Zona Cîmpulung, care cuprinde satele dintre obcinele bucovinene şi Ţara Dornelor. 3. Zona Suceava, care cuprinde satele dintre Obcina Mare şi Siret. 4. Zona Iaşi, care cuprinde satele din Depresiunea Jijiei sau Câmpia Moldovei şi subzona Cotnarului, care cuprinde satele din dealurile mai înalte dinspre vest. 5. Zona Podişului Moldovei, care cuprinde satele din partea centrală a podişului numit de geografi Podişul Bârladului. 6. Zona Neamţ, care cuprinde satele din bazinul mijlociu şi inferior al Moldovei şi Bistriţei moldovene, dintre Munţii Bistriţei şi Siret. 7. Zona Bacău, care cuprinde satele dintre Munţii Tarcăului şi valea Siretului. 8. Zona Vrancea, care cuprinde satele din depresiunea cu acelaşi nume. 9. Zona Covurlui, care cuprinde satele din sudul Podişului Moldovei şi câmpia din cursul inferior al Siretului. ZONELE ŞI SUBZONELE ETNOGRAFICE DIN DOBROGEA 1. Zona Dobrogea de nord, care cuprinde satele din partea de nord mai înaltă, cu coaste adânc crestate. În nord-est este subzona Deltei, care cuprinde satele piscicole dintre braţele fluviului şi din lungul litoralului până la Năvodari. 2. Zona Dobrogea de sud;. În est se află subzona Litoralului, în care satele alternează cu staţiuni balneare.

18

4. Aşezările rurale şi evoluţia lor Aşezările au apărut în timp, în îndelungatul proces de cucerire şi valorificare a naturii de către oameni. Ele au constituit întotdeauna nucleul vieţii economice şi sociale. În teritoriul de astăzi la României acest proces îşi are rădăcinile încă din preistorie. În perioada de formare a poporului român, viaţa s-a desfăşurat în cadrul unor colectivităţi săteşti mai mari, care au păstrat numele de sat (lat: fossatum) şi colectivităţi mai mici, specifice autohtonilor, care au păstrat numele dacic de cătun. Terminologia de bază a aşezărilor, caselor şi a organizării interioarelor face parte din fondul originar al limbii române. La început casa (lat. casa) a avut împrejurul ei numai curtea (lat. curtius) sau bătătura (lat. batt(u)ere), împrejmuite cu un gard (termen dacic), cu acces da la drum (termen neogrec) printr-o poartă (lat. porta) şi în interior prin uşă (lat. ustium) Aşezările sunt atestate treptat în documentele medievale. Hotarele acestora au fost stabilite de obştile săteşti cu mult înainte de atestarea lor. Este şi motivul pentru care unele documente mai menţionează că se dăruiesc cu „hotarele vechi şi de demult‖, hotare „pe care au fost din vecii vecilor‖. Obştile săteşti, îndeosebi prin sfaturile bătrânilor, au avut un rol important în evoluţia aşezărilor, interzicând sau permiţând răspândirea gospodăriilor în cuprinsul hotarului. Ele au oprit extinderea aşezărilor în ţarinile şi fâneţele din apropierea satelor, mai ales în zonele joase. Au îngăduit în schimb aşezarea oamenilor şi animalelor în câmpurile necultivate, mai îndepărtate sau greu accesibile, unde gospodăriile înmulţindu-se au format alte sate. Mărimea aşezărilor este atestată mai târziu, când în documente sunt consemnate amăunţit obligaţiile pe care le aveau sătenii. Pentru secolul XIV, o aşezare avea în medie 50 de gospodării, cu o populaţie de aproximativ 200 locuitori. Un rol aparte l-au avut satele târguri, funcţiile economice ale multora dintre ele fiind dublate de cele administrative, mai ales după întemeierea statelor medievale. Unele dintre ele şi-au păstrat în tot cursul evului mediu caracterul de târg (oppidum) aşezare agrară-meşteşugărească; altele au ajuns să dobândească statutul de oraş (civitas), în timp ce altele decad la vechiul stadiu de sat. Spre deosebire de oraşe, satele au evoluat mai încet, adeseori ele fiind ţinta abuzurilor săvârşite de stăpânii feudali. La obligaţiile pe care le aveau faţă de aceştia, se adăugau obligaţiile faţă de stat. Este motivul pentru care, mai ales în Transilvania, ţăranii au început să fugă de pe o moşie pe alta, iar unii au emigrat peste Carpaţi. În ansamblu, satele s-au mărit ori s-au înmulţit peste tot. Acolo unde diferitele categorii de terenuri s-au împărţit de timpuriu în sectoare aparte de ţarini, fâneţe, păşuni, satele s-au mărit, lărgindu-şi vatra sau îndesându-şi structura. Întinderea hotarelor a permis întemeierea de gospodării pe terenurile mai îndepărtate de sate şi mai slab valorificate, din câmpurile joase sau în curăturile mereu lărgite din zonele înalte, cu îngăduinţa colectivităţilor săteşti şi a stăpânilor feudali. Procesul s-a desfăşurat un timp îndelungat, deoarece într-o primă etapă, pe aceste terenuri au apărut adăposturi improvizate, apoi construcţii mai durabile pentru oameni şi animale, care au fost transformate în gospodării. Dezvoltarea vetrelor străvechi de aşezări şi întemeierea de sate noi prin roirea unei părţi din populaţie este atestată de documente atunci când aşezările au ajuns la un număr corespunzător de gospodării. Spre exemplu, vom menţiona datele privitoare la două comune din bazinul mijlociu al Arieşului, Ocoliş şi Lupşa. Ocolişul este un sat răsfirat, situat în sectorul lărgit din apropierea confluenţei văii cu acelaşi nume cu Arieşul. Pe versanţii terasaţi de răzoare se află numeroase adăposturi temporare unde stau păstorii cu animalele, ca să le păşuneze şi să gunoiască pământul, pregătindu-l pentru culturi în anul următor. O parte din gospodăriile Ocolişului, atestat în 1408 poss. Aklos, în 1426 Ocolişul Mare (Naghaklos), au roit pe valea alăturată a Ocolişelului, formând satul Ocolişel sau Ocolişul Mic (1449 Kysaklos, 1504 Kysokolos). Alte gospodării s-au răsfirat în susul văii satului, întemeind satul Runc (1773 Runk) şi apoi cătunul Lunca Largă. Satele formate în timp, în sectoarele mai evoluate ale celor două văi, au gospodăriile răsfirate, ca şi Ocolişul, având în jur grădini cultivate cu porumb, pomi fructiferi, iar pe versanţi cullturi de cereale în sistem bienal. Aşadar, ceea ce a impus în primul rând apropierea de pământurile mai îndepărtate a fost agricultura montană şi nu păstoritul, cu care s-a dezvoltat într-o strânsă interdependenţă, nu numai în Munţii Apuseni, ci şi în alte zone muntoase. 19

În ceea ce priveşte Lupşa, ea este situată într-un bazin erozional mai larg din susul Văii Arieşului. Aşezarea a fost sediul unui cnezat atestat din 1366 (villa Lwpsa, 1370 poss. Lwpsa, 1441 Lupşa Mare şi Lupşa Mică). În 1441 sunt atestate două sate în bazin, Lupşa Mare şi Lupşa Mică, numite şi Lupşa de Sus şi Lupşa de Jos, semn că o parte din locuitori şi-au întemeiat gospodăriile în josul bazinului, formând satul Valea Lupşei. O altă parte din gospodării s-au răsfirat pe lunca din dreapta Arieşului, formând satul Hădărău. Au urcat apoi în susul unei văi afluente Arieşului, formând Geamăna, cu satele Şasa şi Vinţa, apoi crângurile mai noi de pe înălţimi. Vetrele mai vechi au gospodăriile adunate, pe când cele apărute ulterior sunt răsfirate, iar crângurile mai noi, de pe înălţimi, au gospodăriile risipite. Astfel de diferenţieri structurale se disting pe multe văi din zonele înalte, unde, ca şi în câmpii, gospodăriile risipite reprezintă o ultimă fază de populare. În alegerea vetrelor de aşezare s-a urmărit în primul rând ca acestea să ofere condiţii cât mai bune desfăşurării ocupaţiilor; de aceea oamenii s-au stabilit acolo unde erau mai accesibile terenurile mai intens valorificate, deoarece între acestea şi sate au circulat oameni şi animale, s-au transportat unelte şi produse. Văile au înlesnit, aproape peste tot, nu numai valorificarea ţinuturilor pe care le străbat, ci şi legăturile cu aşezările din lungul lor. Pe lângă acestea, văile au asigurat apa atât de necesară oamenilor şi animalelor, activităţilor casnice. Desimea şi apropierea de vaduri diferă în funcţie de debitul lor, de pantele de scurgere şi stadiul de evoluţie a versanţilor. În lungul apelor mari, cu lunci mari, inundabile, satele sunt situate pe treptele de terase, pe ‖coastele‖ câmpului, formând adeseori şiruri neîntrerupte cum sunt în lungul Jiului, Oltului, Argeşului, Ialomiţei, Buzăului, Siretului etc. În lungul văilor cu apă mai puţină, satele se apropie de maluri, înşirându-se unele după altele ( ex: Subcarpaţii Orientali şi Getici, Ţara Biharei, Ţara Oltului etc.) Acolo unde pantele de scurgere sunt mici şi apele revărsate stagnează în rovine şi mlaştini, satele sunt situate pe versanţi, pe culmi sau în bazine ca nişte amfiteatre ale micilor văi afluente. Zonele muntoase au fost la rândul lor preferate pentru aşezări îndeosebi acolo unde văile au versanţi abrupţi, fiind strâmte, umbrite şi răcoroase. Ele s-au format prin roirea unei părţi din populaţia satelor de la poalele munţilor, de la contactul acestora cu dealurile. Cele mai reprezentative în acest sens sunt Măguri, Mărişel, Beliş şi Dângău care au fost întemeiate de iobagii fugiţi de pe domeniul minier al Zlatnei. Evenimentele au avut loc în secolul al XVIII-lea iar motivele pentru care aceşti iobagi au fugit de pe domeniul Zlatnie au fost: 1. creşterea populaţiei pe un teren cu mijloace foarte limitate de trai; 2. restrângerea libertăţi şi sporirea sarcinilor iobăgeşti; 3. restricţiile în folosirea păşunatului şi pădurii; 4. creşterea continuă a dărilor şi sarcinilor fiscale introduse de noua stăpânire austriacă. Locuri preferate pentru întemeierea de aşezări au fost şi cele de la contactul dealurilor cu câmpiile, deoarece ele au oferit oamenilor resurse economice variate. Urmând cursurile văilor care traversează depresiunile, satele din aceste zone se împart în: - „sate-linii‖; - „sate-omizi‖; - „sate-bulevarde‖. Apariţia în timp a aşezărilor şi dezvoltarea lor în condiţii istorice diferite se răsfrânge în mărimea acestora. În Moldova, acolo unde aşezările răzeşeşti au fost rare şi marea proprietate a deţinut suprafeţe întinse, satele sunt mai mari şi mai rare. La originea unora stau „odăile‖, aşezări de moşie, cu câteva căsuţe sau bordeie, lângă coşurile cu cereale, grajdurile animalelor de muncă, magaziile cu unelte etc. În schimb, la sud de Iaşi, în Podişul Moldovei, satele răzăşeşti au fost mai numeroase, iar marile proprietăţi mai restrânse. Aici satele sunt mai mici şi mai dese. În Câmpia Ţării Crişurilor şi Câmpia Aradului satele sunt mari şi adunate, departe unele de altele. Ele s-au dezvoltat în forma lor de astăzi datorită faptului că, pe timpul ocupaţiei turceşti, cele mici şi mărunte au dispărut, populaţia refugiindu-se în centrele urbane şi rurale mai mari. După 1700 unele aşezări n-au mai fost refăcute. O parte din pământul disponibil a fost dat unor mari moşieri sau oraşelor privilegiate, aşa că s-au dezvoltat numai acele sate şi târguri care au fost cruţate de turci. Un rol aparte în dezvoltarea aşezărilor din Transilvania şi Banat l-a jucat şi politica colonizării de populaţii. Patentele imperiale au reglementat pentru aceste populaţii forma şi întinderea satului, lărgimea şi direcţia străzilor, locul clădirilor publice, felul şi modul organizării fiecărei gospodării, românii fiind obligaţi la rândul lor să respecte prevederile acestei politici de sistematizare şi să modifice aspectul 20

aşezărilor. Totodată, reformele agrare au determinat apariţia unor noi aşezări săteşti, precum şi modificarea aspectului celor mai vechi. Epoca comunistă s-a remarcat, prin politica de sistematizare a satelor determinând perturbări grave în evoluţia aşezărilor săteşti. Tipuri de aşezări rurale  Clasificarea satelor dupa numarul de locuitori: sate mici (sub 500 loc.),mijlocii (500-1500 loc.), mari (1500-3000 loc., foarte mari(peste 3000 loc. –satul Voluntari are populatia totala de peste 29000 loc.)  Clasificarea satelor dupa structura : satul risipit (predominant in zona montana), satul rasfirat (in zonele subcarpatice si de podis), satul adunat ( in campii, pe terasele raurilor), iar ca tip subsidiar mentionam –satul compact si satul liniar sau satul drum  Clasificarea satelor dupa forma : forma neregulata (datorita lipsei unui plan al dezvoltarii lor) ; forma liniara (valorifica terenurile inguste si alungite) ; forma geometrica ( dreptunghiulara, poligonala)  Clasificarea satelor dupa activitatile economice: - sate predominant agricole - sate cu activitati complementare agriculturii : pescuit, exploatarea si prelucrarea lemnului - sate cu alte activitati economice : exploatari miniere, activitati balneoclimaterice, activitati industriale, de transport, servicii

Criteriile clasificării aşezărilor rurale au fost diferite. Pe un prim plan se situează totuşi structura, morfologia şi economia lor. În perioada dintre cele două războaie mondiale, contribuţii mai importante în acest domeniu au adus Vintilă Mihăilescu şi Romulus Vuia. V. Mihăilescu s-a ocupat de tipurile structurale de sate şi de răspândirea lor geografică, stabilind trei tipuri: aşezări de tip risipit (sau împrăştiat), aşezări de tip adunat (grupat ori îngrămădit) şi un tip intermediar, aşezări de tip răsfirat (sat de coline, de pădure). Totodată, el a apreciat că în structură se reflectă ocupaţiile: tipul risipit fiind al crescătorilor de vite de la munte; tipul răsfirat reflectând ocupaţiile mixte din zonele cu posibilităţi de agricultură, podgorii, livezi, fâneţe; cel adunat fiind al regiunilor în care predomină agricultura şi creşterea vitelor. Romulus Vuia a cercetat îndeaproape aşezările din Transilvania. La stabilirea tipurilor acestora el a fost condus de următoarele criterii: (a) planul satului (criteriu principal); (b) structura internă a satului, desimea şi felul de grupare a gospodăriilor; (c) raportul dintre uliţă şi case, locul şi direcţia clădirilor şi gruparea lor faţă de uliţe şi intravilan; (d) proprietatea: dacă este în jurul casei sau este împărţită între sat şi hotar, ca şi felul şi proporţia acestor împărţiri; (e) hotarul comunei, sistemul de împărţire a hotarului; (f) ocupaţia locuitorilor şi măsura în care ea influenţează forma aşezărilor, structura internă a satului, numărul şi dispoziţia clădirilor în fiecare gospodărie; (g) poziţia satului: pe înălţimi, pe terase, în depresiuni etc; (h) mărimea comunei, care ţine de factorul geografic, de ocupaţii şi care poate fi caracteristică unui tip sau unei regiuni; (i) forma exterioară şi aspectul tipic al satului. Pe baza acestor criterii Vuia a stabilit următoarele tipuri de sate: (1) satul cu case izolate, specific zonelor în care ocupaţia principală a locuitorilor este creşterea vitelor; (2) satul răsfirat, propriu zonelor deluroase, cu ocupaţii mixte, agricole şi pastorale; (3) satele de vale, a căror formare şi prezentare ca tip e strâns legată de râul care străbate comuna; (4) satul îngrămădit, cu uliţe înguste şi întortocheate, frecvent în Transilvania, în depresiuni şi Câmpia Transilvaniei; (5) satul de-a lungul drumului, cu o singură uliţă ca axă principală, pe firul căreia se înşiruie casele situate perpendicular pe linia ei; (6) satul dreptunghiular sau geometric, cu străzi drepte şi parcele dreptunghiulare în care se află gospodăriile; (7) satul compact adunat, care este de obicei o aşezare mai mare, cu case dese, având înfăţişarea unui 21

mic târg; (8) satul circular, în care gospodăriile sunt înşirate în formă de cerc; (9) satul polip sau radial, ale cărui uliţe pornesc din centru în direcţia radială. În cadrul unor tipuri, R. Vuia stabileşte o seamă de variante. Pentru satul răsfirat stabileşte următoarele variante: (a) varianta în formă de reţea cu uliţe cu ochiuri mari împânzind o suprafaţă circulară, de-a lungul căreia se înşiră casele, rămânând între reţeaua de drumuri un spaţiu gol; (b) varianta cu uliţe radiale ce se întind ca nişte tentacule lungi, de-a lungul cărora se înşiruie case rare; (c) satul răsfirat de-a lungul văii. Pentru satele de vale autorul stabileşte următoarele variante: (a) satul de vale adunat; (b) satul răsfirat de-a lungul văii; (c) satul de vale cu case izolate. Pentru satul îngrămădit el stabileşte două variante: (a) sat îngrămădit cu tendinţe spre structura adunată; (b) sat îngrămădit cu tendinţe de răsfirare. Pentru satul de-a lungul drumului se stabilesc următoarele variante: (a) satele mici, caracterizate printr-o uliţă scurtă, dreaptă, şi cu case dese; (b) sate de o lungime moderată, cu uliţa mai îngustă şi tot cu case dese; (c) tipul clasic al satului de-a lungul drumului, format dintr-o uliţă lungă, dreaptă şi cu case dese; (d) satul cu uliţă scurtă, puţin ondulată; (e) satul format dintr-o uliţă lungă, ondulată şi cu mici ramificaţii scurte ca străzi laterale; (g) satul cu uliţa scurtă şi cu un râu prin mijlocul uliţei; (h) satul dublat de-a lungul unui râu; (i) satele cu vale la mijloc şi cu o uliţă ce se dublează paralel pe coastă; (j) satul în formă de fus, cu o singură uliţă dreaptă, care se lărgeşte la mijloc, având o mică piaţă unde se află biserica; (k) satul format din două uliţe paralele legate prin ulicioare scurte şi perpendiculare; (1) satul în formă de cruce; (m) satul în formă de cruce dublă. Clasificarea lui R. Vuia este acceptată în mare parte şi de I. Vlăduţiu, care preconizează următoarele tipuri de sate: sate cu case izolate, caracteristice regiunilor muntoase, unde predomină creşterea animalelor; satul răsfirat sau disociat, specific zonelor colinare, unde predomină ocupaţia agricolăpastorală; satul aglomerat, cu gospodăriile aşezate pe ulicioare ce se întretaie într-o formă neregulată, dominant în zonele agricole de câmpie; satele de-a lungul drumului, cu gospodăriile înşirate pe ambele părţi ale drumului, frecvente în unele zone la saşi, români şi maghiari, de dată mai recentă; satele geometrice, cu forme regulate, mai recente, rezultante ale unor colonizări sau măsuri administrative; satele adunate, proprii unor zone de câmpie, comune mai mari sau târguri cu gospodării numeroase, dispuse în lungul unor uliţe care adesea nu au un plan regulat. O serie de cercetători (C. Ionescu, I. Băcănaru, M. Bizerea), amintind ponderea elementelor naturalgeografice şi a celor economice în tipologia satelor, relevă rolul structurilor sociale în clasificarea funcţională a aşezărilor rurale, deoarece satul de astăzi, pierzându-şi caracterul închis, autonom, trebuie privit tot mai mult în complexul societăţii şi economiei naţionale. Alte clasificări ale aşezărilor rurale au în vedere transformările care s-au produs în dezvoltarea lor, precum şi în orientarea spre cerinţe practice de dezvoltare şi grupare sistematică a gospodăriilor. Ţinând seama de structura socio-profesională a populaţiei, modul de folosinţă a terenului agricol, caracterul producţiei şi al funcţiilor economice, ca şi de importanţa acestor funcţii şi gradul de îmbinare a lor, unii autori au stabilit următoarele tipuri şi variante A) Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole, cu următoarele variante: 1) aşezări rurale de cultură a cerealelor şi de creştere a animalelor; 2) aşezări de creştere a animalelor şi de cultură a cerealelor; 3) aşezări rurale de creştere a animalelor şi cultură a pomilor fructiferi; 4) aşezări rurale legumicole (preorăşeneşti); 5) aşezări de creştere a animalelor de păşuni de munte. B) Aşezări rurale cu activităţi industriale, cu următoarele variante: 1) aşezări rurale cu activităţi legate de industria extractivă; 2) aşezări rurale cu activităţi legate de industria prelucrătoare. C) Aşezări rurale cu funcţii mixte, cu următoarele variante: 1) aşezări rurale în care activitatea agricolă se îmbină cu activitatea industrială din marile centre industriale 2) aşezări rurale în care activitatea agricolă se îmbină cu muncile legate de exploatarea forestieră; 3) aşezări rurale în care meşteşugurile săteşti formează ocupaţii anexe agriculturii; 4) aşezări rurale cu activitate pescărească. 22

Rezultă din aceste clasificări, că autorii lor au acceptat drept criteriu fundamental în stabilirea apartenenţei la mediul rural sau urban, profilul economic al localităţii şi repartiţia pe profesii şi ocupaţii a populaţiei active. Deci criteriul ocupaţiilor dominante, distribuţia teritorială a reţelei de habitat rural, poziţia geografică a vetrei, forma şi dimensiunea satului, au stat la baza încercărilor mai vechi de a construi tipologii sociologice care au surprins diferite dimensiuni ale satului. Pentru realizarea unor definiţii operaţionale în care aspectele specifice măsurabile să poată fi corelate şi combinate, alţi sociologi folosesc de regulă următoarele patru criterii: a) un criteriu economic (natura activităţilor productive şi a raporturilor de producţie, structura surselor de venituri, a ocupaţiilor etc.) b) un criteriu demografic (structura populaţiei, densitatea, numărul de locuitori pe ―unitate‖ socială etc.) c) un criteriu ecologic (particularităţile mediului construit, distribuţia rezidenţială, tipologiile şi funcţionalităţile localităţilor etc.) d) un criteriu socio-cultural (normele şi valorile morale, mentalităţile tradiţionale ţărăneşti, trăsăturile comportamentelor rurale, specificitatea modelelor rurale etc.) Vasile Miftode caracterizând satul şi oraşul ca medii specifice de existenţă umană, susţine că satul reprezintă ― o comunitate socio-economică relativ autonomă, alcătuită dintr-un conglomerate de gospodării individuale ţărăneşti şi dintr-o reţea specifică de status-uri şi roluri legate de muncile agricole şi de o anumită viaţă politică şi cultural. C-tin Ţăran, (2000) identifică câteva repere care, pe lângă orientarea în conceptele din literatura de specialitate, oferă o bază de pornire pentru investigaţia concretă: a) satul ca formă de aşezare în spaţiul geografic; b) satul ca unitate socială care creează şi protejează un mediu de viaţă Conceptul de sat desemnează în primul rând aspectele morfologice exterioare ale ruralului (baza geografică, legătura cu peisajul natural de unde rezultă specificul satului de munte, de deal şi de şes) Formulările de definiţii scot în evidenţă caracteristicile şi funcţionalităţile care îi dau satului o notă specifică aparte. Astfel, satul, ca formă de aşezare umană, unde predomină activităţile economice legate de agricultură, este privit, totodată şi ca o categorie social-teritorială complexă. Au fost şi alte încercări de a concretiza tipurile de aşezări săteşti, în care accentul s-a pus atât pe forma localităţii, cât şi pe factorul economic care favorizează apariţia unui tip de sat într-un context geografic. Dar, majoritatea specialiştilor susţin că funcţia economică nu mai poate fi suficientă pentru a clasifica funcţional aşezările rurale, apărând necesitatea cunoaşterii şi precizării structurii sociale. Apare clar că ―tipologia satelor este o problemă complexă, ce se impune a fi analizată în intercondiţionarea factorilor care o generează – economici, sociali, geografici, atât din punct de vedere al formei şi structurii vetrei, cât şi din punct de vedere funcţional‖. De aceea, alte studii de specialitate evidenţiază clasificările tipologice ale satelor, pe baza următoarelor criterii: - după formă, structura clădită şi reţeaua de drumuri: liniare (dezvoltate în lungul unor drumuri principale sau văi), tentaculare ( dezvoltate de-a lungul mai multor văi sau drumuri), areolare (cu forme regulate, poligonale), risipite (fără reţea de drumuri, casele fiind răspândite pe mari întinderi), adunate (clădiri izolate, cu loturi mari), compacte (construcţii la stradă, cu balcoanele lipite). - după funcţii economice: - dominant agricole, industriale şi agricole, balneo-turistice, cazare a salariaţilor neagricoli, cu locul de muncă în teritoriul înconjurător; - după cadrul natural: - sate de şes, sate de zone de deal, sate de munte. Structura aşezărilor este în bună parte determinată de ocupaţii, sub influenţa cărora s-au organizat gospodăriile şi s-au dezvoltat principalele tipuri de sate: adunate, răsfirate şi risipite. Satele adunate. Acest tip de aşezări au gospodăriile rânduite în lungul uliţelor, care gravitează sau pornesc dintr-un centru, nucleul iniţial al aşezării, cu structură neregulată sau regulată, cu curţi mai largi sau mai strâmte, în completarea cărora se găsesc mici grădini în care se depozitează furajele, iar dacă dau spre câmp şi sunt mai întinse, sunt cultivate cu legume, pomi, şi chiar viţă de vie, pe alocuri. În jurul satului se întindea câmpul, împărţit în sectoare sau tarlale destinate culturilor, fâneţelor şi păşunilor. Ocupaţia principală a locuitorilor o constituie, din timpuri străvechi, agricultura. Satele adunate se întâlnesc nu numai în câmpii, ci şi în majoritatea zonelor deluroase, în depresiuni, iar pe alocuri chiar şi pe plaiurile munţilor, cum sunt cele ale pădurenilor. În cadrul acestui tip de aşezări distingem sate adunate şi sate îngrămădite. 23

1. Satele adunate au gospodării mai aerate, înscrise în uliţe nu prea dese. În cadrul lor distingem două variante: sate adunate cu structură neregulată şi sate adunate cu structură regulată. a) Satele adunate cu structură neregulată sunt aşezările obişnuite în zonele joase şi deluroase, cu uliţe întortocheate, după configuraţia terenului, în care loturile pentru curţile tineretului s-au obţinut fie prin parcelarea grădinilor de lângă casele vechi, fie prin extinderea marginală a suprafeţei construite. Densitatea gospodăriilor scade dinspre centru spre margini, unde acestea sunt mai răsfirate. Aceste sate sunt mai frecvente în zonele de la ieşirea văilor din munţi şi dealuri, evoluate în timp spre forme liniare, triunghiulare, tentaculare etc. b) Satele adunate cu structură regulată sunt cele ale căror gospodării au curţi mai deschise şi mici grădini în completare, care se înscriu în planuri liniare sau geometrice. Sate cu structură liniară sunt în lungul văilor şi în lungul drumurilor. Văile au fost, din vremuri străvechi, locuri preferate de aşezare atât în câmpii, cât şi în zonele înalte. Drumurile erau evitate în trecut, mai ales cele care prezentau importanţă strategică. În lungul lor, în Transilvania, au fost aşezaţi colonişti care să le păzească. Satele cu structură dreptunghiulară şi formă pătrată, dreptunghiulară sau poligonală sunt specifice regiunilor colonizate şi zonelor în care aşezările au fost mutate sau sistematizate. Aşa sunt numeroase sate din Câmpia Română, Banat, Câmpia Ţării Crişurilor etc. Aici uliţele sunt mai largi, curţile mai deschise şi în completarea lor se află mici grădini cu pomi sau cultivate cu legume. 2. Satele îngrămădite au o structură mult mai densă, gospodăriile fiind unele lângă altele, curţile strâmte, adeseori închise spre stradă cu zidărie, având o poartă de acces în curte. Şi în cadrul acestora distingem: sate îngrămădite cu structură neregulată, şi sate îngrămădite cu structură regulată. a) Satele îngrămădite cu structură neregulată se află, alături de cele liniare, în Podişul Transilvaniei, împrejurimile Sibiului, Ţara Bârsei, ţinutul Bistriţei etc. b) Satele îngrămădite cu structură regulată au gospodăriile înghesuite în planuri liniare sau geometrice. Satele cu structură liniară, cum sunt nu numai cele săseşti, ci şi cele mixte din Podişul Târnavelor, au pe două linii nu numai gospodăriile, ci şi construcţiile: linia caselor fiind spre stradă, iar cea a surelor spre interiorul curţii strâmte. Satele cu structură dreptunghiulară, cum sunt prin Banat, sudul Transilvaniei şi zona Bistriţei, au evoluat din cele adunate, prin schimbarea planurilor liniare iniţiale de organizare a gospodăriilor cu cele în curţi închise pe trei sau patru laturi. Planurile liniare, impuse pentru prevenirea dezastrelor provocate de incendii, au început să cedeze locul planurilor actuale, cu construcţii pe trei sau patru linii, odată cu înlocuirea paielor cu ţigle pentru acoperişuri, a lemnului şi pământului bătut cu cărămizi, la construcţia pereţilor. Satele răsfirate au o reţea întinsă de uliţi, în lungul cărora sunt dispuse gospodăriile, între care se găsesc grădini cu pomi sau terenuri arabile cultivate cu porumb, legume etc. Aceste sate nu sunt unanim recunoscute ca tip de aşezări, datorită instabilităţii lor în timp, deoarece sporind populaţia, proprietăţile se parcelează, gospodăriile se îndesesc, şi astfel aşezările devin adunate. În procesul îndelungat de populare a multor zone însă, ele au constituit tipul iniţial al satelor adunate. În vestul Carpaţilor Occidentali, S. Manciulea a stabilit patru variante de sate răsfirate, dintre care numai pe cea din Dealurile Crişene o consideră staţionară, cele din Sălaj, din podgoria Aradului şi Banat având tendinţe de adunare. Aşezările răsfirate sunt frecvente în Subcarpaţi, începând din Mehedinţi până în Bucovina, ele alternând cu sate adunate pe agestre, în lungul văilor şi al drumurilor. Tipul de sat răsfirat este predominant şi în Vrancea. Cele mai vechi sate vrâncene se localizează în lunca văilor mari, pe terasa lor inferioară. Albia văii foloseşte de drum, iar casele se înşiră de-o parte şi de alta a apei, căutând locuri mai înalte, de teama inundaţiilor. După ce satul a cucerit lunca, acesta s-a putut ridica şi mai sus, pe terase şi coaste, din sat înşirat riveran transformându-se în sat răsfirat de terasă sau de coastă. Sporul natural al populaţiei a dus la înmulţirea gospodăriilor, şi astfel unele evoluează spre tipul adunat, riveran de terasă sau de coastă. Satele din susul văilor sunt de tip risipit. Acestea reprezintă ultima fază de populare a depresiunii intracarpatice. La fel s-au populat şi alte văi care străbat Carpaţii Orientali şi Subcarpaţii Moldovei. În unele părţi, cum este cazul Munţilor Apuseni, pe valea Arieşului şi Ampoiului, gospodăriile sunt răsfirate în secţiunile lărgite ale acestora. Acolo unde micile văi afluente au versanţii cu pante mai 24

domoale decât văile principale, satele se înşiră în lungul acestora. Între gospodării se află grădini cu pomi şi terenuri cultivate cu porumb, legume etc. Densitatea gospodăriilor este mai mare în vetrele iniţiale ale satelor, devenite centrul lor, şi scade spre margini, unde se disting pâlcurile de gospodării pe neamuri. O parte a acestora sunt mai departe de vetrele iniţiale, pe umerii văilor principale sau ai micilor văi afluente, neteziţi de ciclurile terţiare. În satele din bazinul mijlociu al Arieşului s-au accentuat tendinţele de coborâre în văi a gospodăriilor de pe versanţi, departe de drum şi de calea ferată. Satele risipite constituie tipul mai puţin frecvent şi mai nou, ale căror gospodării sunt împrăştiate în cuprinsul hotarului, pe proprietăţi mai productive. Apariţia lor se datorează aceloraşi cauze economice: apropierea de terenurile agricole pentru o cât mai bună îngrijire şi valorificare a acestora. De aceea, sate risipite se întâlnesc atât în zonele înalte, cât şi în cele joase. În zonele înalte, procesul de roire, prin care sau format aceste sate, a avut o mai mare amploare în feudalism, iar în cele joase în capitalism. Acest tip de aşezări reprezintă peste tot, cum susţine şi V. Mihăilescu, ultima fază de populare a muntelui, aşa cum dealtfel ele constituie o ultimă fază de populare a câmpiilor, ca urmare a desfiinţării marii proprietăţi moşiereşti şi a împroprietăririi ţăranilor. Acest tip de sate este mai frecvent în două regiuni: în Munţii Apuseni şi în nordul Carpaţilor Orientali. În restul ţării apare numai înspre originea marilor văi şi la bordura muntoasă a depresiunilor din vestul Carpaţilor. Pe povârnişurile estice şi sudice ale Carpaţilor acest tip de sat este aproape necunoscut. Aici muntenii au avut largi posibilităţi de coborâre la „câmp", în timp ce în Transilvania aceste avantaje au fost limitate sau inexistente. Zona clasică a aşezărilor risipite o constituie Munţii Apuseni, cea mai populată zonă înaltă din cuprinsul ţării. În subzona Ţării Moţilor se întâlnesc numai sate risipite, numite şi ,,sate crânguri". Prelucrarea lemnului, confecţionarea vaselor, şindrilelor, ciopliturilor şi scândurilor, ca şi cercurăritul, dogăritul ambulant etc., au constituit ocupaţii principale, iar agricultura montană şi creşterea animalelor au fost ocupaţii secundare. Satele risipite s-au format într-un îndelungat proces de populare a părţii centrale a Munţilor Apuseni, mai săracă în resurse economice şi greu accesibilă până nu demult. La originea lor se află aşezări mai vechi, din josul văilor, din sectoare cu versanţi mai evoluaţi. Sub impulsul factorilor economici şi demografici, acestea au oferit un spaţiu tot mai restrâns pentru aşezare şi procurarea celor necesare traiului; de aceea ele au devenit curând nuclee de roire în două direcţii: în altitudine, spre plaiurile n ivelate în ciclurile terţiare, şi în susul văilor, spre alte sectoare lărgite. Avem astfel de-a face cu un proces îndelungat de extindere a spaţiului în exploatare agricolă-pastorală în dauna pădurilor, de către o populaţie tot mai numeroasă. într-o primă fază, prin lărgirea curăturilor şi a poienilor au apărut fâneţe, iar acolo unde permitea solul şi clima culturi insulare. În lipsa căilor de acces pentru transportul produselor în gospodării, în primul rând a furajelor, pe aceste terenuri s-au construit adăposturi temporare pentru păstori şi animale. Cu timpul, acestea au devenit aşezări perma nente pentru o parte din tineret, care şi-a durat aici gospodării noi. Nucleele iniţiale ale satelor sunt înşirate de-a lungul văilor. Datorită sporului natural al populaţiei şi a funcţiilor lor administrativ-economice, cele mai vechi nuclee s-au îndesit, fiind acum adunate. În funcţie de orientarea văilor şi expoziţia versanţilor se disting sate cu gospodării împrăştiate longitudinal, pe cele care curg dinspre vest spre est, şi sate cu gospodării împrăştiate semicircular în mici bazine, orientate spre nord sau spre sud. Clasificările economice sau funcţionale actuale ale aşezărilor rurale au în vedere transformările pe care le-au suferit satele în ultimul interval de timp. Ţinând seama de structura socio-profesională a populaţiei, modul de folosinţă a terenului agricol, caracterul producţiei şi al funcţiilor economice (industrie, agricultură, transport etc), ca şi de importanţa acestor funcţii şi gradul de îmbinare a lor, distingem următoarele tipuri şi variante: I. Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole, cu următoarele variante: (1) aşezări rurale de cultură a cerealelor şi de creştere a animalelor, (2) aşezări de creştere a animalelor şi de cultură a cerealelor, (3) aşezări rurale de creştere a animalelor şi de cultură a pomilor fructiferi şi a viţei de vie, (4) aşezări rurale legumicole (preorăşeneşti), 5) aşezări de creştere a animalelor pe păşuni de munte. II. Aşezări rurale cu activităţi industriale, cu următoarele variante: (1) aşezări rurale cu activităţi legate de industria extractivă, (2) aşezări rurale cu activităţi legale de industria prelucrătoare. III. Aşezări rurale cu funcţii mixte, cu următoarele variante: (1) aşezări rurale în care activitatea agricolă se îmbină cu activitatea industrială din marile centre industriale; (2) aşezări rurale în care 25

activitatea agricolă se îmbină cu muncile legate de exploatările forestiere; (3) aşezări rurale în care meşteşugurile săteşti formează ocupaţii anexe agriculturii; (4) aşezări rurale cu activitate pescărească. Stabilirea tipurilor de sate turistice este necesara pentru identificarea specificului localitatilor in vederea promovarii pentru fiecare localitate a celor mai adecvate forme de turism, in functie de principalele caracteristici geografice, sociale, economice, cat si de opiniile turistilor care frecventeaza acea localitate. Aceasta stabilire a tipurilor de sate turistice reprezinta un mijloc de selectionare a turistilor, grupandu-i in functie de motivatiile si optiunile lor turistice. Datorita acestui lucru, spatiile de cazare si serviciile oferite pot fi organizate in functie de principalele carcateristici social – economice ale turistilor ce sosesc in acel sat. In urma acestei stabiliri, satelor turistice li se pemite realizarea de reclame si publicitati specifice fiecarui tip de sat turistic. Caracteristicile care pot fi luate in considerare in tipologia satelor turistice sunt numeroase si variate de la o zona geografica la alta, de la o localitate la alta. Prin urmare tipologia satelor turistice este: 1. Sate turistice etnografic – folclorice (Bogdan Voda, Vaideni, Leresti, Sibiel). Din aceasta categorie fac parte satele in care portul traditional, arhitectura, mobilarea si decorarea camerelor in stil rustic, muzica si coregrafia populara predomina si se impun ca insusiri esentiale ale satului respectiv. In aceste sate pot fi oferite turistilor servicii de cazare si masa in conditii autentice, cum sunt: mobilierul, decorul si echipamnetul de pat in stil popular, meniuri traditionale servite cu tacamuri specifice ca, strachini din ceramica, linguri de lemn, dar la cererea turistilor pot fi utilizate si tacamurile moderne. Turistii sositi aici doresc sa cunosca traditiile, cultura, vor sa petreaca vacanta intr-un mediu rural intact, purtator de valori, sa li se ofere produse si specialitati regionale, adica sa fie parte integranta la viata rurala pe toata durata sejurului. In aceste sate se pot organiza expozitii artizanale permanente, cu vanzare, iar pentru turistii care doar viziteaza localitatea si nu raman acolo, se pot amenaja una sau mai multe gospodarii, ca muzeu etnografic in aer liber. Aici, mai pot fi identificati rapsozii populari, se pot organiza hore duminicale si de sarbatori, targuri si alte obiceiuri si traditii la care sa participe si turistii. Odata cu trecerea timpului in multe zone ale tarii, pastrarea si perpetuarea folclorului si a etnografiei, in formele lor originale si traditionale sunt intr-un mare declin datorita modului de viata inspirat din zona urbana care a patruns si continua sa patrunda in mediul rural. Aceste specific al localitatilor atrage tot mai multi turisti pentru vizitarea si pentru traditiile care se incearca sa se pastreze vii. Daca acest specific al localitatilor nu va fi conservat si mentinut cat mai mult timp de acum incolo interesul turistilor pentru satul romanesc, si in special pentru mediul rustic care ii intampina acolo va scadea in timp. Acest lucru va duce la diminuarea acelui sat cu vocatie turistica, iar pentru localnici nu este un lucru bun deoarece acesta reprezinta o sursa de venit pentru unii dinre ei. Organele administrative si de specialitate care ar trebui sa aiba un mai mare interes pentru aceste sate si pentru mentinerea lor cat mai mult cu putinta, nu fac mai nimic in acest sens. Daca ar fi alocata o anumita suma pentru mentinerea si reconsolidarea anumitor obiective, cladiri ar fi un lucru benefic pentu acele sate, deoarece acest lucru duce la atragerea de turisti si la interesul ridicat al acestora pentru acea zona. Turistii care au vizitat satul turistic respectiv si au fost incantati de conditiile oferite, de obiceiurile si traditiile respective ci siguranta vor reveni, si chiar pot recomanda si altor cunostinte sa viziteze zona. Daca interesul organelor administrative si de specialitate ar fi la fel de ridicat precum al localnicilor din acele sate pentru mentinerea stilului lor traditional de viata, aceste localitati au sanse foarte mari de a ramane in continuare sate turistice, si chiar recunoscute si pe plan international. Asezarile cu un trecut istoric indelungat, cu stil arhitectonic caracteristic regiunii, cu obiceiuri si traditii, un mod de viata propriu, atrag turitii care doresc sa cunosca pe viu aceste aspecte. Cladirile traditionale cu elemente culturale locale se preteaza cel mai bine pentru turismul in mediul rural, incaperile amenajate rustic in care sa se regaseasca obiecte traditionale introduc cel mai bine turismul in atmosfera rurala. 2. Sate turistice de cratie artistica si artizanala (Tismana, Marga). Sunt cunoscute interesele numerosilor turisti pentru creatia artistica artizanala, ca si dorinta lor de achizitionare a unor astfel de produse direct de la sursa, de la producatorul insusi. De asemenea, in aceste sate turistice se dezvolta si mestesuguri traditionale legate de artizanat si creatii artistice diverse in cadrul gospodariilor sau in unele ateliere specializate unde artistii si mesterii populari realizeaza sculptura in materiale traditionale ca lemnul sau piatra, tesatoria populara (covoare, paturi, panzeturi), confectii si cusaturi populare a costumelor folclorice, ceramica de uz casnic si gospodaresc, pictura naiva si icoane pe 26

sticla, lemn si panza, muzica si dansuri populare. Turistii pot participa si ei la aceste activitati sub indrumarea artistilor si mesterilor populari care sunt in acea localitate. Creatiile folclorice reprezentate de muzica si dans sunt foarte apreciate de catre turisti fiind larg raspandite, iar in unele localitati rurale sunt intalnite chiar si dansuri asociate specificului localitatii. Aceste activitati sunt uneori practicate chiar in cadrul gospodariilor gazdelor, dar posibilitatile sunt in general limitate de marimea gospodariilor si volumul acestor activitati. In cadrul gospodariilor pot fi realizate expozitii cu forme de comercializare a acestor produse artizanale si activitati la care pot fi invitati turistii amatori. Caracteristica esentiala a acestor sate, imaginea lor de marca, este larga raspandire a artei si artizanului ca o forma certa de pastrare a formelor de viata rurala traditionala manifestate fata de schimbarile in modul de viata si in conceptii ale locuitorilor din aceste regiuni. 3. Sate turistice climaterice si peisagistice (Fundata, Bran, Sirnea) Caracteristicile predominante ale acestor localitati, adecvate turismului de sejur sunt cadrul natural si pozitia apropiata de obiective turistice spectaculoase din categoria reliefului cum ar fi chei, pesteri, abrupturi si pante. Beneficiaza si de cadru climatic favorabil neafectat de formele moderne de poluare si de forme de tratament naturist extrem de bine apreciate in turismul rural. Satele de munte si deal cu casele situate pe coline cu pajisti si fanete uneori livezi, satisfac motivatia fundamentala a numerosilor turisti, „reintoarcerea la natura‖. Pozitionarea acestor localitati este strict legata de existenta acestor elemente ce au o raspandire izolata pe acel teritoriu. Numeroasele aprecieri pozitive deja existente si in literatura turistica despre obiectivele din cuprinsul localitatilor fac extrem de favorabila dezvoltarea in domeniul turismului rural a acestor localitati, putand dezvolta o prima faza a competitivitatii in sectorul economic al turismului. 4. Sate turistice pescaresti si de interes vanatoresc (satele din Delta Dunarii, de pe vaile Gurghiu si vaile Viseului). Valoarea acestor localitati rurale este legata de activitatile de gazduire impletite cu cele legate de padure si vanatoare si ape cu fondul piscicol realizand cea mai valoroasa combinatie a cadrului natural din zona localitatilor turistice rurale. In aceste sate se pot oferi servicii culinar-gastronomice cu specific pescaresc si vanatoresc. Foarte multe rauri s-au pastrat inca curate ca urmare a industrializarii zonelor ti deversarilor de ape uzate. Majoritatea speciilor piscicole s-au pastrat in numeroase exemplare, ceea ce este un lucru bun atat pentru localnici, cat si pentru turisti. Populatia locala poate organiza pentru turistii sositi forme de agrement specifice ca: pescuitul, vanatoarea. 5. Sate turistice viti – pomicole (Recas, Agapia). In aceste localitati predomina activitatile de cultivare a pomilor fructiferi si a vitei de vie iar activitatile turistice sunt posibile pe toata durata anului, atat in perioada recoltarii, cat si dupa prin oferirea fructelor, a strugurilor si mai ales, a preparatelor rezultate in urma lor. Exista posibilitatea conservarii produselor si oferirea lor in perioada mai activa a turismului rural din timpul vacantelor de vara si iarna dar si diversificarea ofertei de produse culinare si preparate naturale si comune si dietetice pe baza de fructe. In aceste sate, sursa principala de venit este reprezentata de aceste activitati si din vanzarea prepatelor rezultate din roadele culese. Valoarea acestui produs turistic este reprezentata si de catre amplasamentele minunate a gospodariilor intre livezile de pomi fructiferi si podgorii si spatiile mari ale terenurilor care pot fi utilizate prin crearea unor terenuri de sprot sau pentru diverse activitati practicate de catre turistii ce poposesc in zona. 6. Sate turistice pastorale (Vaiideeni, Jina). In aceasta categorie se incadreaza, in general, satele de munte in care preocuparea dominanta a localitatilor este cresterea animalelor, fie a oilor fie a vitelor si care pot sa ofere turistilor un mod de viata specific si bazat pe o alimentatie bazata pe produse lactate si carne. Pentru divertisment se adauga vizite la stanele din zona muntilor si drumetii specifice acestor zone. Foarte apreciate sunt ospetele organizate ce au specific ciobanesc cuprinzand unele meniuri inedite: urda, jintita, cas, branza, pastrama, acestea putand fi organizate atat in gospodarii cat si la stanele din afara localitatilor in zona montana. Originalitatea si unicitatea acestor aspecte este completata de mentinerea in timp a unor valori etnografice si folclorice asociate, demne de luat in considerare in constituirea unui produs turistic. 27

Turismul rural se naste din nevoia turistului de a descoperi obiceiuri noi, produse, traditii, cultura, locuitori. O cerinta mai mare pentru dezvolatarea satelor turistice ar fi promovarea unor asezari rurale cu valori etnofolclorice, culturale si cadru natural pitoresc, organizarea de expozitii artizanale, muzee etnografice, stimularea rapsozilor populari din cadrul acestor localitati rurale. Cu cat elementele etnografice si folclorice sunt mai multe, cu atat atractia turistica va fi mai mare. Localitatile care isi mentin stilul de viata traditional specific zonei vor deveni localitati turistice permanente deosebit de rentabile pentru comunitatea respectiva ridicand nivelul de trai. 5. TIPURI DE GOSPODĂRII Gospodăriile s-au individualizat prin: - planul şi arhitectura caselor - profilul şi numărul construcţiilor anexe - modul de grupare în cadrul curţilor - orientarea acestora funcţie de uliţi, puncte cardinale - factorii naturali (calitatea şi cantitatea materialelor, climă). Tipuri economice de gospodării: - gospodării agricole - gospodării agricole-pastorale - gospodării pomicole - gospodării viticole - gospodării specializate în diferite meşteşuguri ţărăneşti - gospodării piscicole. Gospodăriile agricole Sunt prezente mai ales în zonele joase. Casele sunt în general semiîngropate, inventarul este extrem de sărac. Alături de aceste locuinţe se aflau gropile în care se păstrau cerealele şi adăposturile pentru animale. Materiale de construcţie: lemn, lut, nuiele împletite peste care se adăuga un strat de lut amestecat cu paie, pleavă etc. Anexele erau amenajate lateral sau în dosul casei, sub acoperişul prelungit (polată, dolie, celar, dosar). Sub acoperişul prelungit şi înălţat al grajdului se aflau unul sau două adăposturi laterale, o sură pentru căruţă şi unelte, o polată pentru unelte sau animale mici etc, iar la nivel superior se amenaja pătulul pentru porumb sau fînăria, la care se urca pe o scară pusă în dreptul uşii. În Transilvania numărul construcţiilor anexe este mai mare, grajdul este separat de şură, iar pentru cereale există o construcţie specială – găbănaşul. Gospodăriile agricole-pastorale Sunt întâlnite în zonele deluroase şi muntoase unde solurile sunt mai sărace. Casele sunt construite din bârne de lemn strâns încheiate. Construcţiile anexe sunt mai numeroase: coteţe, staulele pentru oi (mutătoare). Creşterea oilor constituie o ocupaţie importantă. Gospodăriile pomicole Sunt prezente in zonele deluroase, sub muntoase. Casele s-au ridicat pe temelii din piatră, având amenajate pivniţe. În ceea ce priveşte construcţiile anexe se remarcă cuptoarele pentru uscatul fructelor şi fiertul magiunului, cele pentru fermentatul şi fiertul ţuicii. Gospodăriile viticole Ca şi cele pomicole sunt prevăzute cu pivniţe pentru păstrarea vinurilor, spaţii aparte în cadrul curţilor sau construcţiilor speciale în vii, destinate păstrării vaselor pentru culesul şi prelucrarea strugurilor, pentru adăpostirea teascurilor. Gospodăriile specializate în diferite meşteşuguri ţărăneşti Sunt întregite cu ateliere sau anexele necesare practicării meşteşugurilor. În jurul acestora se grupau 3-4 tipuri funcţionale de instalaţii: moară, piuă şi teasc de ulei, piuă de pănură şi vâltoare pentru cergi sau ţoale, joagăr pentru tăiat scânduri etc. Gospodăriile piscicole Sunt mai numeroase în lungul Dunării, în Deltă şi pe litoralul Mării Negre. Anexele lor sunt destinate uscării şi păstrării uneltelor, preparării şi păstrării peştelui. În funcţie de tipologia satelor gospodăriile se grupează astfel: 28

- gospodării cu curţi deschise - gospodării cu curţi închise. Gospodăriile cu curţi deschise Sunt caracteristice aşezărilor de tip risipit. Construcţiile economice sunt amplasate mai aproape sau mai departe de casă, în funcţie de teren. Lipsesc gardurile interioare pentru compartimentarea curţii. De multe ori, doar în faţa casei era o mică bătătură, restul fiind ocupat de pajişte, jalonată de cărări spre construcţiile economice. Gospodăriile cu curţi închise Se grupează în două categorii: - gospodării cu curţi aglomerate pe loturi neregulate - gospodării cu curţi în organizare regulată pe loturi geometrice. Gospodăriile cu curţi în organizare regulată pe loturi geometrice apar în zonele deluroase şi joase, în satele colonizate şi în cele sistematizate. Organizarea curţilor acestora este de mai multe feluri: - liniară - pe două linii - în unghi - pe trei linii - pe patru linii - în ocol - cu curţi duble. Casa traditionala Pentru români, casa reprezinta centrul spiritual al vietii umane, locul în care profanul se întâlneste cu sacrul si în jurul caruia graviteaza marea parte a universului mirific de fapturi descrise de mitografi. Cu privire la motivatia, la necesitatea pe care omul a simtit-o de a-si construi un adapost, o casa, gândirea mitica a taranului român a formulat urmatoarea explicatie: Dumnezeu (Fârtatul), dupa ce a creat lumea, nu s-a gândit sa-i creeze fiintei umane un adapost, deoarece cerul era foarte aproape de pamânt, iar astrele (soarele, luna, stelele) umblau printre oameni si îi încalzeau. Însa, când divinitatea s-a suparat pe oameni si a ridicat cerul si astrele foarte sus, departe de pamânt, oamenii au început sa resimta nevoia de adapost împotriva intemperiilor. La început s-au adapostit în paduri, în pesteri, dar treptat, pe masura ce s-au înmultit au simtit nevoia de a se adaposti artificial. Atunci, Dumnezeu care s-a ocupat mereu de creatia sa, în bunatatea-I recunoscuta le-a sugerat sa-si construiasca adaposturi subterane (colibe) si apoi supraterestre (case). În satul traditional românesc, casa reflecta particularitati de constructie ce îi confereau un profil arhitectonic specific, imprimat de ocupatii, de gradul de spiritualitate etnoistorica si, mai ales, de un deosebit simt artistic. Mentionam ca o casa se cladea numai dupa ce se desfasurau riturile specifice de constructie. În trecutul îndepartat, pentru consolidarea în ansamblu a casei, se zidea de viu un om, în Evul mediu se punea la temelia constructiei masura umbrei furate a unei fiinte umane, mai târziu s-au introdus în ziduri înscrisuri apotropaice cu valoare de talismane, iar în ultimele doua secole se sacrifica o pasare de curte. Acest din urma ritual se practica si în zilele noastre. În satele noastre,pâna la începutul secolului al XX-lea, specifice erau casele din bârne de lemn (de obicei de brad), rotunde ori cioplite în muchii si „prinse în unghiuri pe sistemele numite coada de peste sau cheotori‖sau din chirpici si foarte rar se întâlneau case din caramida, din piatra. La început acoperisul era din paie (îndeosebi în zona motilor), iar apoi a fost facut din sindrila si din dranita.În regiunile de munte, acoperisurile erau foarte înalte în raport cu peretii, deoarece asigura o întretinere mai buna în fata ploilor si zapezilor abundente. Casa traditionala româneasca era construita pe orizontala, pe suprafata pamântului, si nu pe verticala ca în spatiul mediteranean (de exemplu). Planul de constructie diferea, în general, de la o zona a tarii la alta. Totusi, o nota comuna a caselor poate fi remarcata, si anume distribuirea încaperilor. Taranul nostru avea în vedere în primul rând o odaie mare (i se spunea „casa mare‖), destinata musafirilor (oaspetilor), o odaie în care se pastrau obiectele de stricta necesitate, unde se afla si vatra sau soba cu plita, si camara (celarul) pentru depozitarea alimentelor. Modul în care se construiau casele reliefeaza un modus vivendi specific, un tipar mental care evidentiaza spiritul deschis, felul primitor de a fi al românilor si simtul estetic. Lucian Blaga, scriind un eseu despre casele din Ardeal, intitulat Case românesti, inserat în volumul Zari si etape, face câteva observatii notabile despre specificul caselor românilor si diferentele dintre acestea si casele sasilor.Astfel, „casele 29

sasesti stau una lânga alta, formând un singur mare zid catre strada, severe, cu ferestre înalte, care nu îngaduie priviri din afara, purtând conventional pe frontispiciu câte o maxima biblica;comuna saseasca e o colectivitate rationala de oameni închisi, fiecare afisând pe frunte imperativul categoric. Casele românesti sunt mai libere laolalta, ele se izoleaza prin gradini, au pridvoare împrejur si ferestruici asa de joase, ca poti vedea totul înauntru, casele formeaza grupuri asimetrice, ca taranii când se duc în dezordine la o înmormântare sau la o nunta:comuna româneasca e o colectivitate instinctiva de oameni deschisi, iubitori de pitorescul vietii.‖ Pentru taran, casa nu a reprezentat doar un obiect, ceva pur material care apartinea unei ordini economice, ci, cum opineaza Ernest Bernea, era si „o problema de ordin spiritual si social‖, „o expresie a orizontului sau de viata, o expresie a nevoilor sale interioare, de orientare spirituala‖. Nu întâmplator, pe fruntarul casei erau sculptate palme deschise ridicate, sarpele casei, însemne astrale (soare, luna), iar în dreapta si în stânga intrarii capete de cai stilizate, ce simbolizau spiritele solare protectoare ale locuintei, aceste elemente simbolice neavând vreun caracter utilitar, material, ci doar unul estetic, spiritual. Prispa (cerdacul) care, în general, înconjura constructia, reprezenta un element arhitectonic de protectie exterioara a peretilor împotriva intemperiilor, însa era si un spatiu cu valenta mitica, de tranzitie între exterior si interior, între curte si casa si invers.În acest loc se desfasurau câteva activitati mitico-magice(la nastere, nunta, înmormântare), pe prispa erau primiti colindatorii la sarbatorile de iarna si, câteodata, femeile aruncau de pe prispa, noaptea, farmece si vraji în directia unde se afla destinatarul. Un alt loc important al casei îl constituiau pragurile, cu rol major în riturile de trecere (de exemplu, la nunta, mirii erau întâmpinati pe prag de catre socri si nasi. Trebuie precizat ca, la constructia casei, sub prag se îngropau bani pentru a atrage, prin magie simpatetica, bogatia în locuinta respectiva. Ferastra avea o semnificatie deosebita în riturile de împiedicare a unei predestinari. Este vorba de vânzarea unui copil abia nascut, dupa mai multe nasteri anterioare soldate cu moartea copiilor respectivi. Pe o fereastra a casei, ultimul copil nascut era vândut de catre mama si cumparat de o ruda apropiata sau de un strain si dupa câteva ore era rascumparat de mama cu bani de la cumparator. Rascumpararea avea loc pe prispa casei si atunci se schimba numele copilului. Tot pe o fereastra (de obicei laterala) se practica rapitul fetelor în situatia în care parintii nu erau de acord cu casatoria, considerându-se ca astfel se pierdea urma rapitorului. La ferestrele din fata se cântau colindele în ajunul Craciunului, uratorii lovind usor cu betele (colinditele) în geamuri. O importanta majora în activitatile cotidiene, dar si în practicile mitico-magice au avut vatra si hornul (cosul). Vatra simboliza contactul divin al Pamântului cu Cerul. Pe vatra se pregatea hrana, tot acolo femeia nastea primul copil, ca sa aduca noroc, pe vatra se faceau descântece, vraji de dragoste, se ghicea viitorul. Vatra, cu o evidenta valoare feminizanta, din cauza formei sale, asigura protectie magica oamenilor, mai ales femeilor. Ea a reprezentat cel mai important spatiu sacru al casei traditionale, gineceul divin. Era, în acelasi timp, si un spatiu al sigurantei, întrucât sub vatra se pastrau banii într-o ulcica de lut, ca sa nu fie furati de rauvoitori. În jurul acestui element central, unde se produceau lumina, caldura si hrana, se organiza casa propriu-zisa. Cosul (hornul) reprezenta una dintre intrarile locuintei, deschisa permanent si se credea ca prin aceasta „deschidere‖ magica circulau vrajitoarele, demonii, zburatorii, în timpul activitatii lor nocturne. Taranii considerau ca prin horn iesea sufletul celui care deceda pe vatra. Toate aceste elemente compuneau casa taranului român, care la rândul ei facea parte din gospodarie, alaturi de curte si anexe. Gospodaria avea de obicei forma rotunda si apartinea ordinii economice rurale. Potrivit credintei românilor, gospodaria, deci spatiul locuit de om, era protejata magic de gard si de poarta. Conform traditiei, nimeni nu avea voie sa treaca pragul portii sau sa intre în casa ramasa deschisa, daca cel care locuia acolo nu era acasa. De aceea, erau lasate anumite semne (un ciomag, un topor) pe pragul casei sau sprijinite de usa, prin care strainii erau avertizati asupra absentei membrilor familiei. Daca semnele respective de interdictie erau desconsiderate si cineva patrundea totusi în casa fara permisiune, faptul era considerat profanare a locuintei.În situatia când intrusii, „profanatorii‖ erau prinsi, îsi primeau pedeapsa (prin lovirea cu ciomagul sau cu toporul) de la proprietar, iar acesta nu putea fi sanctionat în nici un fel. Casa considerate profanata era imediat purificata prin fumigatii cu rasina de brad. De asemenea, purificarea casei se facea cu o ocazie speciala, si anume de Anul Nou. Acest rit 30

ancestral de purificare a fost preluat de ortodoxism în Evul mediu. Potrivit mentalitatii traditionale, orice eveniment semnificativ din existent omului (nastere, nunta, moarte) trebuia sa se desfasoare în casa, acasa, pentru ca altfel era considerat atipic, nefiresc. Cert este ca întotdeauna taranul român a legat casa de familia sa, de traditiile mostenite de la strabuni si de credinta.Interesanta ni se pare una dintre credintele noastre populare, consemnata de Elena NiculitaVoronca, care augmenteaza imaginea mitico-magica asupra locuirii traditionale românesti si legitimeaza un mod specific de a gândi si de a simti: „Cu o poveste bine spusa si frumos încheiata se înconjura casa de trei ori, ca o pavaza, de nu poate nici un rau strabate‖. Poarta traditionala Cât de importante sunt în concepţia tradiţională a românilor intrările în casă, în gospodărie, în locurile de cult, se vede din toate semnele cu valoare simbolică care marchează aceste intrări. Intrarea este insigna familiei, a casei, semnele ei urează bun venit celor ce vor să intre cu gând bun, accentuează că nu se poate intra cu gând rău şi protejează gospodăria, casa de duhurile rele. Poarta, reprezintă locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric. Poarta se deschide spre un mister, dar ea are şi o valoare dinamică, psihologică, căci nu marchează doar un prag ci îl şi invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitaţie la călătoria spre un alt tărâm. Trecerea prin poartă este cel mai adesea, în sens simbolic, o trecere de la profan la sacru. O poartă are întotdeauna un simbol thanatic de trecere dar şi de hotar. Ea reprezintă o trecere dincolo, un simbolism deopotrivă al hotarului şi al permeabilizării lui. Pe sub o asemenea poarta, mediind sacrul între lumi, trece "Calea sufletelor eroilor". După cum remarcă etnologii, referitor la riturile comunitare de trecere ale unui decedat în Lumea de Dincolo, ele surprind un moment de mare tensiune ce se produce în procesul complex pe care viziunea populară îl aşează la răspântia ca poartă dintre cele două jumatăţi ale neamului. Potrivit concepţiei tradiţionale româneşti, neamul este o mare unitate, din care fac parte atât cei vii cât şi cei morti, cei ce traiesc în lumea mitică, fără dor, de Dincolo. Cele doua jumătăţi ale neamului se unesc pe plan mitic, asigurandu-se astfel mişcarea neîntreruptă în univers. Stă, aşadar, în puterea termenului de "hotar" să desemneze o astfel de vecinătate. Astfel, hotarul ajunge culmea unor teritorii mitice, sacre şi vamă a profunzimilor existenţei. În această exprimare spirituală, hotarul devine troiţa şi trecere de taina dintr-un tărâm în altul. La acest hotar, ca o poartă, se aşează troiţa.Troiţa îndeplineşte astfel rolul de poartă şi hotar, fixând astfel limitele ce odinioară erau reprezentate de "stâlpii de hotar" (crucea românească), arbori înfieraţi sau cruci de hotar. Poarta devine astfel pentru noi ,hotar, troiţă, trecere, o normă comunitară, de orizont metafizic. Fără exprimarea - prin arbori împletiţi, prin coloane duble, prin alte multe simulacre - poarta, aceasta nuntire de hotar spre trecere, riscă să piardă toţi morţii nelumiţi. În tradiţia evreiască şi cristină, importanţa porţii este de asemenea deosebită, căci ea deschide calea spre revelaţie, în ea se reflectă armoniile universului. Poarta evocă şi o idee de transcendenţă, accesibilă sau interzisă, după cum ea este deschisă sau închisă, trecută sau doar privită. O poartă nu este o simplă deschizătură într-un perete, sau o alcătuire de lemn care pivotează pe nişte balamale; după cum ea este închisă, deschisă, încuiată cu cheia, sau batantă, uşa sau poarta înseamnă prezenţă sau absenţă, o chemare sau o oprelişte, o perspectivă sau un plan orb, nevinovăţie sau greşeală. Poarta - structură şi compoziţie Poarta din lemn reprezintă cel mai important element de arhitectură tradiţională a ţăranului de pretutindeni. Ea este construită, de obicei, din trei stâlpi mari din stejar care sunt legaţi între ei printr-un fruntar, acoperişul este în patru ape ca şi la case. Are o portiţă pentru trecerea persoanelor şi poarta mare pentru atelaje şi animale. Poarta reprezintă un indicator al prestigiului social şi economic a familiei respective, astfel că în funcţie de statutul economic al familiei în sat, poarta de la intrare este mai mult sau mai puţin ornamentată cu diferite motive cum ar fi: motivul funiei, însemnele solare, ‖dintele de lup‖ si ―ghinul‖, ‖vasul cu flori‖, flori stilizate, pomul vieţii în diferite variante, motive romboidale mari sau mai marunte, etc. Casele, gospodăriile aşezate pe teren orizontal, vor avea o portiţă cu stâlpi mai înalţi, pe sub care să poată trece cu uşurinţă carele încărcate cu cereale sau fân, în timp ce gospodăriile situate pe ternuri în pantă vor fi dotate cu porţi sau varniţe mai mici şi mai scunde. Mai demult dimensiunile acestor construcţii erau de asemenea în raport direct cu starea materială proprie. Porţile şi varniţele (poartă mai mică) – se lucrează din lemn de stejar şi gorun. Pentru anumite părţi (aripile, portiţa, acoperişul) se foloseşte şi lemnul de brad. Uneori din brad se confecţionează şi fruntarele. 31

Fagul este folosit destul de rar mai ales pentru confecţionarea acestor fruntare. Draniţa de brad este cel mai des folosită pentru învelirea acoperişurilor. Deosebirea esenţială dintre poartă şi vraniţă constă în faptul că prima are două aripi, care se împreună pe centrul intrării, în timp ce vraniţa are o singură aripă ce se roteşte într-o singură direcţie. Aripile porţii – sunt făcute exclusiv din scânduri aşezate vertical, în timp ce aripa vraniţei este făcută din stinghii orizontale. Uneori întâlnim la porţi şi aripi din scânduri dispuse în figuri geometrice. Aripile sunt terminate de obicei în goluri. La unele porţi aripile se termină în unghi mărginit cu şipci crestate. Aripa vraniţei este construită din 3-6 fălcele (lemne cioplite în patru muchii) aşezate orizontal şi trecute prin două sau trei amnare (stinghii) verticale. Amnarul de la axul aripei este legat de stâlpul vraniţei prin ţâţâni (balamale), iar uneori pein gânj (inel de lemn răsucit). La partea de jos, amnarul este ascuţit şi se sprijină pe o lespede de piatră pentru a se putea deschide cu uşurinţă vraniţa. Pe fălcele se ―cos‖ cu cuie de lemn, (tingi sau chingi), de obicei în număr de două, iar uneori şi una singură. Când se folosesc două tingi ele sunt dispuse în unghi cu vârful în jos, iar când se foloseşte doar una este dispusă în diagonală. În vechime au existat vraniţe cu cumpănă; acest model a fost mult mai răspândit în vechime. Distincţia constă în aceea că fălceaua superioară este masivă şi lungă, depăşind axul stâlpului. Stâlpii – porţii sau ai vraniţei, din lemn de stejar susţin întreaga greutate a construcţiei. De predilecţie, stâlpii sunt aşezaţi pralel cu uliţa. În mod obişnuit sunt folosiţi trei stâlpi din care doi sunt aşezaţi la distanţă mare, mărginind spaţiul propriu zis al porţii sau vraniţei, iar al treilea, aşezat la o distanţă mai mică (de obicei lângă stâlpul din dreapta porţii) delimitează spaţiul portiţei. Când are numai doi stâlpi, ea cuprinde doar cele două aripi, lipsindu-i portiţa. Porţile cu patru stâlpi au doi dintre aceştia dispuşi central, susţinând cele două aripi, iar ceilalţi doi pe laturi, pentru câte o portiţă, dintre care, de obicei, una este fixă. La porţile cu şase stâlpi avem de-a face cu o amplificare prin dublarea stâlpilor centrali. Fruntarul – (pragul de sus al porţii), grindă, de obicei din lemn de stejar, leagă la partea superioară stâlpii între ei şi ajută la fixarea acoperişului. Faţa fruntarului este de multe ori sculptă, iar marginea de jos şi capetele crestate sau rotunjite. Se mai umeşte cunună, sau călăreţ (la Vad), grinda de sus, sau prazil (la Leordina). Chituşii – bucăţi din lemn de stejar care leagă stâlpii de fruntar şi pragul de sus al portiţei de stâlpi, contrafise laterale. Chituşii au totodată şi un rol arhitectural decorativ; crestătura de la mijlocul lor se numeşte boc (la Botiza) sau lobaţ (la Călineşti). Chituşii mai poartă denumirea de obeze (la Botiza) sau cociorvă (la Leordina). Pragul de jos – grindă din lemn de stejar montată atât la poartă cât şi la portiţă; ajută la fixarea scheletului porţii în partea de jos. Pragul de sus al portiţei – confecţionat din lemn de stejar, leagă stâlpul central de stâlpul lateral al porţii. Streajele – bucăţi de lemn de stejar aflate la baza stâlpilor centrali, au atât rol de legătură, cât şi de ferire a stâlpului de loviturile roţilor de care sau căruţe. Mai poartă şi denumirea de căţei (la Breb), sau de pripon (la Budeşti). Urşii – sunt porţiuni de 20-30 cm de la baza stâlpilor care de obicei se ornamentează Botele – capetele mai groase ale atâlpilor, lungi de cca 1,2 m, care se îngroapă în pământ. Portiţa – din scânduri de brad, serveşte pentru intrarea oamenilor în gospodărie. Se mai numeşte şi uştior. Fundătura – este partea de desupra a portiţei. De obicei este formată din scânduri de brad traforate (figuri geometrice). Uneori este alcătuită din şipci dispuse vertical sau în formă de grătar. Fundătura are valoare strict estetică. Hăizaşul – (acoperişul) este construit aproape fără excepţie în două ape (rânduri). Deosebim două variante de acoperiş: unul singur peste toţi stâlpii, protejând atât deschiderea centrală cât şi cea laterală , sau mai multe (unul mai înalt, pentru deschiderea porţii şi altul, sau alte două mai scunde pentru portiţă sau portiţe). Rândul al doilea de draniţă (şindrilă), care depăşeşte cu cca 10 cm înălţimea acoperişului, se formează creasta. De obicei cerasta se termină în coadă de rândunică având un evident rol ornamental. Creasta se mai numeşte şi piepten sau coamă. Pe creasta acoperişului, la extremităţi se găsesc cornişori (bucăţi de lemn de 20-30 cm). Amnarele – sunt bucăţi din lemn de stejar cu ajutorul cărora se leagă aripile porţii de stâlpi. Brâul – este o bucată de lemn de stejar, de cca 3 m fixată pe una din aripile porţii care serveşte la închiderea porţii prin fixarea capătului liber în batcă. Se mai numeşte şi armăsar (la Vad). 32

Ţâţânele – (balamalele) ajută la fixarea aripilor porţii şi porţişei de stâlpi şi asigură rotirea lor. Batca – este o bucată de fier lată şi încovoiată care împreună cu ţâncuşa (cui gros fixat în stâlp) serveşte la închiderea porţii. Zăvorul – este lucrat de cele mai multe ori din lemn, uneori şi din fier; serveşte la închiderea portiţei. Cepurile – sunt porţiunile din stâlp aflate la partea superioară cu ajutorul lor fixându-se, prin cuie de lemn, stâlpii de fruntar. Cornii – de obicei din lemn de plop, sunt aşezaţi pe fruntar în direcţia ―apelor‖ acoperişului. Pe ei se fixează pe orizontală, leţuri (şipci din lemn de brad) peste care se bate draniţa. Perinele – sunt butuci groşi din lemn de stejar, pe care se reazămă stâlpii atunci când aceştia nu sunt îngropaţi în pământ. Ornamentica porţii tradiţionale ―Ornamentica, acest fenomen specializat al artei populare este tocmai depozitarea tainelor colective ale fiecărei etnii.‖ (L. Balaga) Poarta sau vraniţa ocupă un loc aparte în cadrul gospodăriei. Dacă prin monumentalitatea alcătuirii ei, simplitatea elementelor componente, bogăţia şi armonia instrumentului de ornamentare impresionează la prima vedere, ea oferă şi o viziune asupra concepţiei cu privire la robusteţea construcţiilor evidenţiind prin decoraţiuni o gândire estetică rafinată. Ţăranul român a acordat şi continuă şi azi să acorde o atenţie stăruitoare porţilor în ansablul arhitectural al gospodăriilor. Porţile au conservat cea mai bogată, cea mai strălucitoare sculptură din lemn. În cel mai prestigios ansamblu sculptural pe care l-a creat Brâncuşi, a inclus şi o poartă: Poarta sărutului din ansamblul de la Tg. Jiu. Poarta poate fi asemuită braţelor care se deschid cu generozitate în faţa omului lăsându-l să pătrundă în sanctuarul trudelor şi lucrurilor sale. Poarta este ca o piatră de hotar la margine unei împărăţii, o călăuză care impune respect şi preţuire. De aceea ţăranul o individualizează frapant condensând în ea florile mândriei, admiraţiei şi vibraţiilor emoţionale. Dar tradiţionala sculpturalitate a porţilor româneşti este generată şi de o demnitate estetică a spaţiului obştesc. Poarta fiind asemeni unei pietre de hotar, se impune priviri trecătorului înaintea tuturor celorlalte elemente ale ansamblurilor arhitecturale şi ca atare trebuie să fie curată, atrăgătoate, prietenoasă. Pare paradoxal, dar poarta fiecăruia este în egală măsură şi un bun obştesc. Casele ţăranilor români nu-şi au faţada îndreptată spre uliţa satului, ci spre curte, în chip de preţuire a bunurilor familiale şi a nevoi vădite de a se izola aparent, cel puţin aici, de viaţa comunităţii ce o încercuieşte astfel din toate părţile şi în toate împejurările, dar doar pentru a se deschide pe verticală în microcosmosul său şi a face legătura cu macrocosmosul. Porţile menţin un viu contact cu viaţa socială, ele îşi arată permanent faţa vieţii satului, prin ele pătrunde belşugul carelor încărcate cu roade dar şi oaspeţii zilelor mari. De aici importanţa firească pe care ţăranii o acordă nu numai construcţiei cu ţel , a porţilor, ci şi îmbodobirii lor; căci porţile reprezintă de fapt, faţa socială a gospodăriilor, cel dintâi element care solicită atenţia vecinului, sătenilor mai de departe, dar şi străinilor ce străbat uneori satul. În unlele ţinuturi ale ţării, în Transilvania, Bucovina, Muntenia sau Moldova, mărimea sau împodobirea porţii preocupă pe ţăran mai mult decât casa însăşi. Se întâlnesc adesea porţi înalte, masive, cu aer relativ monumental, cu ornamentaţii şi mai ales cu un relief menit în mod vădit să provoace atenţia admirativă a privitorului. Tradiţia de îndelungată vreme a porţilor şi vraniţelor poate fi determinată şi prin vechile ritualuri privitoare la construirea porţii. Astfel, pentru alegerea şi tăierea stejarului se ţine seama că timpul e ales să coincidă cu o periodă de nopţi cu lună plină, deoarece – după credinţele populare – o asemenea potrivire era de natură să îndepărteze din jurul gospodăriei nenorocirile şi toate ―ceasurile rele‖. Transportul lemnului din pădure în gospodărie trebuia să se petreacă în una din zilele lucrătoare, ―de dulce‖ (marţi, joi sau sâmbătă) datorită credinţei că în acest fel lemnul va fi nu numai bun de construcţie dar şi aducător de noroc. O frecvenţă accentuată în satul românesc o deţine traforul, sculptura ţărănească arhitecturală. Porţile, ulucile, pridvoarele, stâlpii şi streaşinile, nu mai vechi de un sfert de secol, demonstrează din ansamblul arhitectural al locuinţei săteşti actuale, care ca şi altădată încântă privirea cu ornamentaţia stilizată, echilibrată, a unor meşteri populari. Astfel porţile deţin remarcabile elemente de traforare şi sculptură ţărănească. Simbolurile şi toate celelalte elemente de împodobire întâlnite pe porţi şi vraniţe, iniţal au avut alte semnificaţii, dar odată cu trecera timpului au evoluat, din păcate, doar în simple motive decorative. 33

Dintre toate motivele ornamentale fundamentale, un interes deosebit prezintă crucea şi mai ales cea închisă în cerc, steaua rozetă, vasul cu flori, atborele vieţii şi funia. Funia, de exemplu, un fel de spirală care indică aspiraţia către înălţime, sau ‖nodurile‖ sub formă de cruce, au semnificaţii magice extrem de vechi, devenind la un moment dat simboluri solare, preluate ulterior de religia creştină. Un loc aparte îl ocupă rozeta, simbolul soarelui - izvor de lumină şi căldură, de care depinde însăşi viaţa. Steaua-rozetă cu 6 colţuri, mai rar cea cu 8 arată că în arta populară, numerele îşi au simbolica lor alături de motivele geometrice, anorganice sau organice. Numărul şase exprimă însă câtul împărţirii fireşti a unui cerc la raza lui. Circumferinţa se divide în 6 sectoare egale cu ajutorul unui compas care descrie rozeta în mod natural. Rozeta e cunoscută de asemenea şi ca stea a norocului. Incizat pe stâlpii porţilor acestui simbol i s-a asociat o semnificaţie simbolică aparte, acest motiv fiind socotit ca o supravieţuite a străvechiului cult solar. Pe porţi el stăruie binecuvântând roadele ce intră prin ele, dar apare de asemena şi cu substrat păgân: închinarea în faţa astrului de care depinde creşterea grânelor. Astăzi este dificil să delimităm exact formele şi modalităţile de manifestare ale acestui cult deoarece în arta populară motivul solar apare sub o multitudine de forme, suferind o serie de dereglări. Cert este că s-a menţinut până în vremurile noastre, chiar dacă prin mutaţii de sens şi funcţionale a rămas un simplu motiv decorativ într-o multitudine de variante; dintre acestea amintim: cercul simplu, cercul cu un punct în mijloc şi cercurile concentrice. Frecvent se întălneşte cercul cu patru raze, figurând crucea – motiv străvechi care nu trebuie asociat neapărat cu simbolul creştinismului, el fiind prezent şi caracteristic civilizaţiei celtice. Soarele în mişcare este reprezentat printr-un cerc uşor gravat în centrul său pornind o multitudine de raze curbate în aceeaşi direcţie. Soarele apare figurat în arhitectura populară din Maramureş îmbrăcând şi chip omenesc. asemenea elemente antropomorfe vin să transpună în arta populară credinţele despre ―Sfântul Soare‖ care în în folclor apare ca o fiinţă asemănătore omului. Din analiza frecvenţei motivului solar în diferite categorii ale artei populare, se poate constata că el este dominant în arta lemnului. Crucea închisă în cerc, crucea rozetă trezeşte însă un interes mai viu. Originea ei depăşeşte cu mult creştinismul, primele ei chipuri fiind identificate încă din epoca de bronz pe stâncile suiedeze de la Rege sau Bohuslav. Motivul a putut fi urmărit apoi în Evul Mediu când se întâlneşte la un mormânt din secolul al VI-lea e.n., ca şi pe ceramica şi vasele de lemn din această epocă. Tot atât de des întâlnit ca motiv ornamental la porţi este aşa-numitul pom al veţii, axis mundi, care simbolizează viaţa fără de moarte şi rodnicia nesfârşită. Tipul cel mai complex al acestui motiv străvechi având surprinzătoare asemănări cu anumite stindarde ale regiunilor romane, este realizat de obicei în relief putenic din fondul stâlpului de stejar. El se înfăţişează ca un ax vertical ce închipuie trunchiul pomului, iar braţele încliate în jos sau înălţate, reprezintă crengile. Cercurile închizând crucile, sunt coroanele de flori iar figurile de la bază înfăţişează rădăcinile. Între motivele ornamentale zoomorfe, un loc important îl ocupă şarpele. Motivul îşi trage originea din credinţa străveche în ―şarpele casei‖, păzitorul de rele al gospodăriei. O reprezentare mai recentă, corespunzătoare credinţei Evului Mediu constă în combinarea şerpilor sculptaţi pe stâlpii laterali ai porţii, cu îngeri stilizaţi având aripile întinse şi fiind plasaţi deasupra. Pare a fi vorba de un sincretism între simbolul arhaic, şarpele semnificând în acest caz duhurile rele dominate de îngeri păzitori ai gosdpodăriei. Mai rar pe unele porţi apare chipul omenesc folosit în compoziţii ornamentale. Deşi găsim acest motiv în toate timpurile, fiind utilizat şi în antichitate la diferite popoare, în Maramureş se pare că s-a ivit de mai puţin timp, având valoarea unui simbol al pazei care fereşte gospodăria şi familia de ‖duhuri rele‖ şi de ‖ceas becisnic‖. Tot în legătură cu chipul omenesc se observă apariţia pe stâlpi unor porţi a mâinilor cu degetele desfăcute. Motivul se găseşte şi pe numeroase monumente, fiind interpretat de obicei ca gest de invocaţie sau rugăciune (în Evul Mediu era atribut al suveranităţii). Deseori apar în decor şi păsările. Ele sunt reprezentate uneori într-o relativă individualitate, dar alteori fac parte dintr-o compoziţie avându-şi rolul bine determinat în cadrul acesteia. Astfel pe o vraniţă din Şieu, stâlpul central are sculptată în partea superioară o frunză de stejar stilizată, în vârful cărei stă un cocoş ce cântă, prevestind zorii zilei, răsăritul soarelui. Frunza de stejar este o simplificare accentuată a pomului vieţii. Pe de altă parte, păsările şi în special cocoşul, au avut au avut în vechime valoarea unui simbol al sufletului omenesc. Un alt element ornamental interesant şi vrednic de relevat îl constituie o bucată de lemn în formnă de furcă de strâns fân plasată în fundătura porţii pentru care cea mai plauzibilă explicaţie ar fi că derivă din ―coarnele de conacraţie‖ – un vechi ornament simbolic a cărui origine coboară de-a lungul mileniilor. 34

Câmpurile ornamentale de pe suprafaţa stâlpilor porţii se întregesc prin compunerea în diverse variante a câtorva motive străvechi: dintele de lup (forma dinţilor de fierăstrău), corigăul (linia zig-zag), ghinul (unghia) şi bradul. Raportul dintre suprafeţele ornamentate şi cele neornamentate diferă de la poartă la poartă şi de la vraniţă la vraniţă. În primul rând sunt ornamentate suprafeţele exterioare ale stâlpilor, ale fruntarului, ale pragului de sus al portiţei, ale chituşilor, apoi fundătura şi aripile, uneori acoperişul. Se execută mai întâi elementele decorative grele, apoi cele mai uşor de realizat. La stâlpi ornamentarea se face întotdeauna de jos în sus. fig 1 Ornamentica porţilor a fost preluată în mare parte din cea a bisericilor. ―Funia împletită‖ care încinge corpul construcţiilor este motivul principal şi pe porţi. Pe porţile maramureşene, mai rar pe cele din jurul Sibiului sau în Gorj, frânghia dă naştere şi altor motive (cercul, triunghiul, şarpele, crucea). Prezenţa motivului pe cele mai reuşite exemplare, fie că se află în Gorj, în Maramureş, în jurul Sibiului sau pe porţile vechi din Secuime, dă un aspect unitar regiunii şi în acelaşi timp leagă porţile cu cele mai reuşite lucrări în vechea artă în lemn românească. Ceea ce impresionează şi fig 2 caracterizează arhitectura maramureşeană, în general, este sistemul constructiv, pereţii fiind formaţi din bârne rotunde sau late de dimensiuni masive, precum şi decoraţia robustă şi perfecta încadrare în mediul înconjurător. Ca tipuri aparte se situează porţile din Podişul Moldovei unde decorul în lemn cioplit şi sculptat este foarte răspândit. În acest ţinut se întâlnesc şi structuri antropomorfe cu o frecvenţă mai ridicată decât în alte părţi ale ţării. Figuri umane sunt sculpate în trunchiuri groase de stejar şi sunt puse ca stâlpi la porţi şi garduri. Reprezentări antropomorfe stilizate sunt prezente şi pe stâlpii obişnuiţi de poartă în toată zona Iaşului (discul de fig 3 lemn din partea de sus a stâlpului este prevăzut cu ochi, nas, gură în tehnica inciziei). În cultura şi civilizaţia românească tradiţională, chiar şi până astazi, întâlnim o remarcabilă dorinţă de înfrumuseţare, de ridicare la drum de porţi cu funcţii estetice, de comunicare dar mai ales spirituale, însă în ultimele decenii tradiţionalele porţi au început să fie înlocuite în satele din Oltenia şi Muntenia – deocamdată în număr relativ limitat – cu porţi de fier forjat care, chiar dacă nu preiau clasicele motive ale porţilor de lemn, nu se lipsesc de anumite motive ornamentale stilizate, dar se pot constata pridvoare, stâlpi şi streaşini cu decoraţie fig 4 sculpturală tradiţională; aşadar, cifre relativ mari, grăitoare prin ele însele cu privire la frecvenţa de astăzi a unor elemente de artă populară ţărănească. Tipuri de porţi

35

Poartă pe trei stâlpi din lemn de stejar, tipică zonei Maramureş. Stâlpii sunt legaţi de o grindă în partea superioară, cu două aripi şi uşita de intrare laterală. Deasupra uşitei se află fundătura traforată cu motive stelare. Stâlpii sunt legaţi de călareţi cu chituşi, idem la portiţă. Feţele stâlpilor sunt ornamentate sculptura în relief - cu motive specifice zonei Mara (funia răsucită în relief, cruci simple şi înscrise în cerc, ―pomul vieţii‖ cu spice de grâu). Poartă pe 3 stâlpi din lemn de stejar, cu portiţa sub acelaşi acoperiş. Decor: funia răsucită în relief, cercuri simple, rozete, ―pomul vieţii‖. Fundătura, din 4 scânduri, traforată cu motive geometrice. Aripile din şipci verticale, terminate în goluri. Poartă pe 3 stâlpi din lemn de stejar, cu portiţa sub acelaşi acoperiş. Decor: funia răsucită în relief, cruci înscrise în cerc, ―corigău‖ (zig-zag) pe marginea stâlpilor, fruntarului şi chituţilor. Fundătura originală (6 cercuri traforate) a fost înlocuită cu fundătura din lemn de stejar de la vraniţa lui Costin Ştefan din satul Mara. Poartă pe 3 stâlpi din lemn de stejar, cu portiţa sub acelaşi acoperiş. Decor: funia răsucită în relief, cruci înscrise în cerc, ―bradul‖. Fundătura, din 4 scânduri, traforată cu motive geometrice. Aripile terminate în goluri. Poartă pe 3 stâlpi din lemn de stejar, cu acoperiş separat pentru portiţă. Decor: funia răsucită în relief, rozeta, crucea cu două bare. Aripile terminate în goluri. Poartă pe 3 stâlpi din lemn de stejar, cu portiţa sub acelaşi acoperiş. Decor: funia răsucită în relief, crucea înscrisă în cerc, rozeta, ―pomul vieţii‖. Fundătura, din 4 scânduri, traforată cu motive geometrice. Aripile terminate în goluri. Poartă pe 3 stâlpi din lemn de stejar, cu portiţa sub acelaşi acoperiş. Fruntarul din lemn de brad. Decor: funia răsucită în relief, cruci înscrise în cerc, ―pomul vieţii‖, ―păzitorul gospodăriei‖. Fundătura, din 3 scânduri, traforată cu motive geometrice. Aripile terminate în goluri. Vraniţă pe 3 stâlpi din lemn de stejar, cu portiţa sub acelaşi acoperiş. Decor: funia răsucită în relief, crucea înscrisă în cerc, rozeta, ―pomul vieţii‖. Fundătura, din 4 scânduri, traforată cu motive geometrice. Aripa din scânduri de stejar dispuse orizontal. Unul dintre simbolurile cele mai de pret ale Maramuresului este Poarta maramureseana. Construita in general pe trei stalpi si un "fruntar‖ (pragul de sus al portii) din lemn de stejar, avand "haizasul‖ (acoperisul) sindreluit, portile din aceasta zona au fost comparate adesea cu adevarate "arcuri de triumf‖. Portile de lemn ale gospodariilor traditionale din Maramures sunt situate indeosebi in satele de pe vaile Mara, Cosau si Iza, dar si in unele localitati din Tara Lapusului. Multi cercetatori considera ca in Maramures, portile erau un privilegiu al nemesilor. Aspectul e extrem de important, caci numai nemesii aveau privilegiul sa-si ridice porti inalte in fata gospodariilor, in timp ce oamenii simpli nu aveau dreptul decat la vranite (confectionate din pari montati paralel pe o rama dreptunghiulara si cu o diagonala, pentru ai fixa, si care se deschidea intr-o parte). De altfel, aceasta reiese mai ales din inscriptiile scrise in limba romana cu litere chirilice sau in limba latina. Apar aici nume de mesteri, de proprietari, de demnitari locali, cu diferite ranguri sociale, preoti si juzi, maramuresenii simtind nevoia sa-si inobileze casele cu asemenea consemnari pentru a atesta vechimea constructiilor si a le conferi valori in plus. Constructia, incizarea motivelor si actul de trecere pe sub pragul portii suportau fiecare un ritual aparte, pe baza unor credinte profunde (cu conotatii mai degraba mitice). Astfel, taierea stejarului trebuia sa coincida cu o perioada de nopti cu luna plina – pentru a indeparta din jurul gospodariei orice nenorociri si toate "ceasurile rele‖. Apoi, transportul lemnului din padure trebuia sa se faca intr-una din zilele lucratoare "de dulce‖ (marti, joi sau sambata), in virtutea credintei ca astfel lemnul va fi aducator de noroc. Sub stalpul care leaga pragul se puneau "bani, agheasma si tamaie, ca sa nu se apropie ciuma.‖ Iar pentru apararea averii si a casei, pe stalpi se incizau figuri antropomorfe, protectoare. Motivele sculptate aveau substraturi magice (unele), insa decodificarea celor mai frecvente elemente utilizate de mesterii populari ne permit incursiuni intr-un univers mitologic, antecrestin. Stalpii de porti sunt expresia marilor mituri din cultura noastra populara. Motivele sculptate in lemn au, fiecare, semnificatia lor bogata: 36

Funia rasucita reprezinta infinitul, necuprinsul, dar si legatura dintre cer si pamant. Soarele, simbolul Dumnezeirii este "datator de viata‖. El vede tot, stie tot si mai presus de toate, stie adevarul. Maramuresul si-a increstat Soarele in poarta, ca semn al vietii, ca in fiecare zi sa treaca, sa intre ori sa iasa pe sub el. Discul solar, cultul soarelui nu lipseste de pe nici o poarta, nici de pe leagan, ori de pe lada de zestre si alte obiecte de trebuinta. Arborele vietii simbolizeaza viata vesnica, tineretea fara batranete. Figurile antropomorfe sculptate in stalpii portilor aveau rolul de a proteja casa, gospodaria de fortele Raului. Pentru taranul maramuresean, trecerea pe sub haizasul portii devenea aproape un act ceremonial, purificandu-se mental de relele lumii profane pentru a intra curat in universul casnic al gospodariei si familiei. In toate culturile traditionale, trecerea pe sub o poarta, mai mult sau mai putin grandioasa, simbolizeaza o transformare (de suprafata ori structurala, fizica sau virtuala). In prezent, in Maramures, mai pot fi vazute porti vechi de lemn, in special in satele de pe Valea Cosaului, precum si in Muzeul Satului din Baia Mare si Sighet. Cat despre portile noi, acesetea au elemente decorative mult imbogatite, de inspiratie recenta, dar si-au pierdut din semnificatiile initiale, pastrand doar componenta esteticului. MATERIALE SI TEHNICI DE CONSTRUCŢIE Materialele pe care le-au avut oamenii la îndemână pentru construirea locuinţelor au fost diferite. În cele mai multe zone lemnul a fost materialul principal de construcţii, din care s-au clădit pereţii si s-au făcut acoperişurile. Întrebuinţarea lemnului s-a restrâns la construirea pereţilor prin înlocuirea bârnelor cu îngrădituri de nuiele lipite cu lut, apoi numai la folosirea lutului amestecat cu paie sau pleavă. S-a folosit local si piatra pentru construirea pereţilor si chiar a acoperişului, dar în condiţiile climatice de la noi asemenea locuinţe sunt friguroase şi se încălzesc greu. Piatra asigura in schimb trăinicia tălpilor de lemn ale caselor; de aceea a fost utilizată peste tot la construcţia temeliei. Temelia caselor , predominant la noi, a constat din vremuri străvechi până în timpuri apropiate dintr-un şir de lespezi scoase din maluri sau strânse din vaduri înainte de fi rulate de ape si rotunjite. S-au păstrat in multe zone deluroase si muntoase, până în timpuri apropiate, case cu pereţii din 3 bârne, o talpă aşezată pe temelia simplă de piatră, o bârnă intermediară secţionată în locul ferestrelor şi uşilor, adâncite în talpă si înălţate în grinda superioară care susţinea acoperişul. Temelia de piatră a caselor s-a înălţat cu timpul si s-a consolidat. De la un rând de pietre s-a ajuns la mai multe, iar printre ele s-a pus argilă, apoi mortar din var cu nisip, ca să li se asigure o mai mare stabilitate. În multe zone zidăria din faţă s-a lărgit, ca si acoperişul de deasupra ei, obţinându-se o prispă sau pomnol. Înălţarea temeliei a fost impusă in multe locuri si de existenţa pantelor. Acesta a dus la apariţia pivniţelor in temelie iar apoi la casele în 2 rânduri. Pereţii caselor erau construiţi din materiale diferite si cu tehnici diferite, în funcţie de posibilităţile de procurare a materialelor, de calitatea si cantitatea lor. Distingem: a) Case cu pereţi de lemn: au fost cele mai frecvente datorită suprafeţelor întinse de păduri din trecut (a stejarului în zonele joase; fagul în cele deluroase; coniferele în cele muntoase). Lemnele se tăiau când conţineau mai puţină sevă, toamna târziu. Atunci se cojeau mai usor îndepărtându-se daunătorii din scoarţă. Îndepărtarea scoarţei grăbea uscarea lemnului, deoarece nu se puneau lemne neuscate în pereţii caselor. Lemnul se folosea in diferite tehnici de constructie - începând cu bârnele rotunde si terminând cu cele frumos cioplite în 4 feţe, strâns încheiate. În mod obişnuit s-au folosit bârne lungi din aceeaşi esenţă sau 2 esenţe lemnoase, una mai tare pentru tălpi si alta mai uşoară pentru pereţi. Pereţii caselor în majoritatea zonelor au fost ridicaţi din bârne rotunde, lungi cu încheieturi simple la colturi, cioplite cu securea pe latura inferioară pentru a se îmbina perfect cu cele pe care se aşezau. Această tehnică fereşte încheietura de ploi. Ca să nu patrundă frigul, pereţii au fost lipiţi si în exterior, fie numai printre bârne, fie în întregime. Pereţi lipiţi si văruiţi printre bârnele rotunde aveau casele vechi din Tara Lăpuşului. In zona Năsăudului bârnele drepte de brad erau cioplite pe 2 feţe si astfel se asigura o mai stransă asezare în pereţii casei, o mai bună protecţie contra frigului. Locul bârnelor rotunde l-au luat apoi cele cioplite in 4 fete, din care sunt construite casele mai vechi din mai multe zone. Totuşi bârnele rotunde au continuat sa 37

fie folosite până în timpuri apropiate in aceste zone. În timp s-au imbunătăţit tehnicile de încheiere a bârnelor prin încheieturi ―drepte‖,‖în coadă de rândunică‖, mai rar cu diferite ―masele‖. În vestul Maramuresului (ex. Berbeşti), bârnele solide de stejar erau aşa de strâns încheiate ca nu mai avea loc lipitura printre ele. Casele nu erau văruite nici in interior, pereţii fiind spălaţi cu leşie în preajma sărbătorilor de iarnă şi primavară. Între tălpile de la temelie si cununile din partea superioară a pereţilor se aşezau stâlpi de susţinere la colţuri şi intermediari cu ―uluci‖ sau ―amnare‖, în care se introduceau capetele subţiri ale bârnelor. b) Casele cu pereti de lut au fost răspândite în trecut în zonele joase. Pereţii din lut au fost aplicaţi pe îngrădituri de nuiele, pereţii din lut introdus între leaţuri, pereţii construiţi numai din lut, amestecat cu pleavă si paie, pereţii din corpuri pătrate sau dreptunghiulare de lut uscate. După construcţia cadrului de susţinere se disting: case construite ―pe tălpi‖, şi ―în furci‖. Ambele au fost folosite in Transilvania unde casele cu pereţii din lut au coexistat cu cele care aveau pereţii din bârne lungi si scurte numite ―cu pereţi în şoşi‖. Casele în furci aveau plasaţi pe traseul pereţilor stâlpi înfipţi în pământ. Numărul lor varia în funcţie de mărimea casei. Stâlpii aveau sus câte o ―furcă‖ cioplită pentru aşezarea celor 4 grinzi lungi, pe care se sprijineau grinzile tavanului. Scheletul pereţilor se realiza prin fixarea a câte 2 stinghii paralele cu faţa pământului şi grinzile de sus între furcile intermediare. Peste aceste stinghii se împleteau apoi de jos în sus lese de nuiele care se ―năglăjeau‖ cu pământ amestecat cu paie sau pleavă, întâi pe dinăuntru, apoi pe dinafară. Astfel de case s-au construit în Moldova, pe Podişul Moldovei şi ţinutul Jijiei. În ţinutul Jijiei, spre exemplu, furcile de stejar sunt la 1 m în pământ, iar 2-2,5 m rămân afară. Partea de sus a furcilor este îngroşată. Pe ea se sprijină ―lungişul‖(o bârnă orizontală) care împreună cu celelalte lungişuri alcătuieşte cununa superioară pe care se aşează ―cosorobii‖, susţinători ai şarpantei acoperişului. Ansamblul de furci - 4 la colţurile casei, câte 2 pe laturile lungi si una pe laturile scurte ale casei - este consolidat de 3 legături orizontale: cununa superioară de lungişuri si cele 2 brâie. Pe acest schelet se construiau pereţii în 2 variante: 1) cele 3 cununi orizontale serveau ca un fel de ―bateala‖in care se ―urzeau‖ pe verticală nuiele subţiri puse în picioare. Peste nuielele se lipea un strat gros de pământ muiat cu apă. 2) nuielele verticale nu erau lipite cu pământ ci întreţesute cu ―vălătuci‖ orizontali. Vălătucii se făceau din: paie peste care se întindea pământ înmuiat, formând o suprafaţă cam de 1m pătrat, se rula şi alcătuia un otgon scurt si gros. Zeci de astfel de otgoane se împleteau între nuiele sau pari verticali. Peste aceasta se dădea un strat de pământ muiat cu apă si amestecat cu pleavă. Construcţia este foarte solidă si are calităţi de izolare termică. Mai frecvent erau întâlnite casele cu pereţii de nuiele pe tălpi in care sunt introduşi stâlpii de la colţuri. Inspre mijlocul peretilor se puneau 2 stinghii paralele peste care se îngrămădeau nuielele de la talpă la cunună. Acestea se lipeau în interior şi după ce se uscau se băteau cu argilă, amestecată cu pleavă sau paie tocate, pe exterior; erau apoi netezite şi văruite. Pe lângă Dunăre, Deltă şi lacuri, în loc de nuiele se folosea trestia pentru ingrădituri bătându-se apoi cu ―ceamur‖ pregătit din paie, ierburi fibroase, câlţi sau pleavă cu argilă, călcate cu caii. În multe părţi între stâlpii verticali se puneau şipci sau nuiele mai groase (―amnari‖- Pod. Moldovei) pe ambele feţe ale acestora. Spaţiul gol dintre şipci era umplut cu pământ muiat si amestecat cu paie, apoi lipit, mai întâi cu pământ şi pleavă apoi cu pământ cu balegă. Uneori în lipsa grinzilor pentru tălpi si a nuielelor pentru îngrădituri s-a folosit numai lutul amestecat cu multe paie pentru construirea pereţilor. Pasta argiloasă amestecată cu paie era numită în Transilvania ―năglag‖, se punea în ―straturi‖, porţiunea de perete ridicată la o anumită înălţime se numea ―rând‖, era nivelată cu ajutorul unui hârleţ fără urechi şi lăsată să se usuce câteva zile. Tehnica s-a imbunătăţit cu folosirea unor cofraje de scânduri între care se introducea pământul amestecat cu paie şi se bătea ca să se îndese cât mai tare. În multe părţi s-au folosit cărămizi nearse numite ―chirpici‖, ‖vălătuci‖ etc. Aceste cărămizi se fac din argilă amestecată cu paie se lasă la uscat şi după aceea se construieşte cu ele, lipindu-se cu argilă muiată în apă. În jurul caselor fără tălpi au fost construite prispe contra apelor de scurgere. c) Casele cu pereţii de piatră sunt mai frecvente in 3 zone: S. Dobrogei, S. Muntilor Apuseni, S. Banatului. Arhitectura din piatră a fost atestată in numeroase descoperiri arheologice.

38

În S Munţilor Apuseni nu numai pereţii caselor erau construiţi din piatră ci şi acoperişul. Acest loc restrâns este in apropierea marilor centre dacice din Muntii Orăştiei. Locuinţa din piatră din această zonă are elemente importante comune cu cele ale arhitecturii din toata ţara (planul şi poziţia vetrei). Pereţii sunt construiţi din piatră plată de mal, care clivează uşor în lespezi mai groase, cioplite, utilizate la construirea peretilor, sau lespezi mai subţiri, folosite pentru acoperişul scund în 2 ape, susţinut de căpriori solizi si leaţuri groase. d) Casele cu peretii de caramida le-au înlocuit in mare parte pe cel cu pereţii din bârne si pe cel cu pereţii din lut. Cărămida se confectionează pe loc sau se procură din fabrici. În unele locuri zidăria pereţilor se face din caramidă în alternanţă cu chirpici sau vălătuci, în altele din cărămida în alternantă cu zidărie de piatră, tehnică frecventă în trecut şi in orase, utilizată chiar si la construcţii monumentale. Acoperişurile caselor sunt construite in 2 pante sau ―ape‖ în lungul constructiei, înfundate la capete, si in ―4 ape‖ - predominante în trecut in toate zonele, având mai mare stabilitate si mai largi posibilităti de adaptare. a) acoperisuri din paie si trestie au fost preferate nu numai în zonele joase ci şi in cele înalte, pentru că paiele sunt mai durabile decat alte produse vegetale. Casele vechi din Pădureni, Munţii Apuseni etc. erau acoperite cu paie care se strângeau an după an şi se si împrumutau. Acoperişurile erau confecţionate din paie ―clădite‖ si ―legate‖. Acoperisurile clădite se faceau din paie obişnuite asa cum se strângeau de pe ariile de îmblătit şi se strângeau în ―clăi‖ sau ―girezi‖. Erau mai groase şi mai durabile. Acoperişurile din paie legate erau mai subţiri si mai puţin durabile. Se făceau din paie mai lungi din secară sau de grâu. Unii imblăteau snopii legaţi atunci când paiele se foloseau pentru acoperiş. Se luau mănunchiuri care se puneau unul după altul pe acoperiş si se prindeau cu nuiele de leaţurile acestuia. Se retrăgeau capetele în susul pantelor iar legăturile de nuiele se acopereau cu rândul următor de paie. Acestea din urma erau potrivite cu grijă ca să se obţină feţe regulate. În tinutul Jijiei ―jupcii/ jupchi‖ de paie de secară se aranjau în trepte ori în straturi şi se călcau cu piciorele ca să se preseze. În acest caz la poalele acoperişului se aşeza un şir de ―colţi‖ de lemn îndreptaţi în sus care împiedicau paiele să alunece la vale. Coama acoperişului la cele cu jupchi de secară era alcatuită dintr-o funie groasă de paie împletite. Acoperisurile de trestie au fost frecvente in satele din tinuturile unde trestia ocupa suprafetele mai întinse, in lungul Dunarii si in Dobrogea in partile mlastinoase din Câmpia Română, tinutul Jijiei, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Tisei etc. Trestia se procura şi se clădea mai uşor dar nu era atât de durabilă, putrezea mai repede decât paiele. Acoperişurile se făceau in 2 feluri. În unele locuri snopii de trestie se puneau în rânduri mai groase ori mai subţiri, legându-se cu nuiele sau sârma de leaţurile acoperişurilor. În Dobrogea trestia se aşeza în ―maldări‖ peste leaţurile de lemn bătute orizontal pe căpriori. Aşezarea se făcea în ―solzi‖ şi mai rar în ―rânduri‖. Stuful era folosit şi în Podisul Moldovei unde acoperişurile au fost meşteşugit lucrate. De multe ori, peste trestie s-au pus 2 rânduri de leaţuri sau nuiele mai groase, despicate in două, ca să nu se desfacă în bătaia vântului. Pe lângă trestie si paie s-au folosit local si alte tulpini pentru acoperişuri,de către populaţia mai nevoiaşă, îndeosebi ―coceni‖ sau ―tulei‖ de porumb. b) acoperişurile din draniţe, şiţe si şindrilă au inlocuit treptat acoperişurile din lemne despicate, cioplite si din scândură deoarece trebuia să asigure cerinţele mari nu numai din sate ci şi din orase. Buştenii drepţi, cu puţine noduri se tăiau in butuci mai lungi sau mai scurţi cum erau draniţele, apoi se crăpau si se despicau. Obişnuit se făcea din conifere, dar în unele zone şi din alte esenţe. Draniţele se puneau pe acoperişuri pe un rând sau 2 rânduri, una peste alta sau numai o jumatate peste cea de jos, iar sub cea din sus se introducea jumătatea celei urmatoare. Capetele se petreceau bine unele peste altele ca sa nu patrundă apa în pod. În urma cu 100-150 ani draniţa se bătea cu cuie din lemn de tisa. În zonele înalte din S. Carpatilor Meridionali s-a intrebuinţat pentru acoperişuri ―şiţa‖, mai măruntă şi mai subţire, petrecută una peste alta, în câte 3-4 rânduri. Şindrilele erau ceva mai late. Spre deosebire de draniţă latura dinspre exteriorul lemnului din care se despicau era mai groasă iar cea interioară mai subţire. Şindrilele se făţuiau cu mezdreaua în scaunul de mezdrit, apoi se ―horjeau‖ pe marginea mai groasă şi se ascuţeau pe cea subţire ca să intre şi să se îmbine cât mai strâns in horjitura scobită a şindrilei următoare. 39

c) acoperisurile din tigle si olane au apărut mai devreme in orase. Formele mai vechi sunt ţiglele solzi, in Transilvania, care au inlocuit paiele in multe zone. Greutatea lor a dus la consolidarea acoperişurilor şi reducerea înălţilmilor lor. Odată cu dezvoltarea industriei au apărut prin sate ―ţiglele profilate‖ mai strâns îmbinate care au inlocuit peste tot materialele tradiţionale. În Dobrogea au fost frecvente acoperisurile din olane d) acoperisurile din tablă sunt frecvente în numeroase zone îndeosebi în Carpaţii Meridionali şi Moldova. Tabla a înlocuit materialele mai puţin durabile si a fost preferată ţiglelor, fiind mai uşoară. Bătută solid în cuie tabla rezistă mai bine vânturilor, în bataia carora olanele si ţiglele cedează usor. Materialele si tehnicile de construcţii tradiţionale sunt părăsite azi peste tot. Au apărut zidarii, zugravii etc. care satisfac noi cerinţe şi uneori merg pe linia tradiţională.

ELEMENTE ALE ARHITECTURII Materialele. Cărămida, ţigla, olana, vopseaua nu sînt materiale naturale şi de aceea utilizarea lor accentuează opoziţia casei faţă de natură, îndepărtează contactul poetic construcţie-natură. Satul românesc, acoperit cu şindrilă, paie sau stuf, se valorifica altfel în peisaj deoît -satul săsesc, italian sau balcanic. Şindrila, stuful, paiele, mijlocesc la noi comuniunea cu natura a construcţiei, vizibila mai mult decît oriunde în pridvoarele de lemn, în care stîlpii sînt reduşi la simple forţe vectoriale. Căldura vizibilă şi tactilă a lemnului, maleabilitatea lui la orice modelare, culoarea lui roşcată sau gri, au făcut dintotdeauna materialul ideal pentru construcţie, superior şi azi oricărui material sintetic. Piatra, tot atît de suplă la modelaj ca şi lemnul, dar cu altă textură, are o răceală în culoare şi în aspectul ei, care o fac aptă pentru accente sobre. Durabilitatea mică în timp a lemnului, rezistenţa aproape nelimitată a pietrei, fac să fie foarte deosebite aceste materiale şi căutate pentru expresii diferite, piatra a tendinţei spre eternitate, lemnul, simbol al vieţii dar şi fibră caldă, vie. Desigur şi piatra îşi are viaţa ei, dar mai greu sesizabilă faţă de lemn, îşi are frumuseţea ei, dar îngheţată faţă de a lemnului. Piatra primeşte lumina soarelui şi o redă crudă, lemnul încălzeşte, colorează şi ¡îndulceşte lumina, se înscrie în umbră cu aceeaşi căldură ca şi în lumină. Piatra e mată, rugoasă şi cînd capătă luciu devine stridentă ; lemnul e cald şi mat şi lucios, te apropie, nu te respinge, plăcut la pipăit ca o blană de animal, emană căldură şi culoare, parfum, este el însuşi preţios. Lemnul a fost materialul cel mai abundent, cel mai uşor de extras şi de lucrat, era deci natural ca din primele timpuri arhitectura în lemn să se fi dezvoltat cu mult înaintea pietrei, ca formele plastice, decorul să fi fost inventate întîi în lemn şi apoi copiate în piatră. Românii au iubit întotdeauna lemnul pentru calităţile lui, pentru intimitatea pe care o aducea în casă şi în pridvor, pentru viaţa pe care o simţeau palpitînd în el. Pe lemn şi-au clădit întreaga compoziţie arhitecturală, şi-au modelat toată suita de expresii dătătoare de seamă a aspiraţiilor şi omeniei lor, şi-au construit spaţiul în care să se simtă liniştiţi şi fericiţi în continuă comuniune cu lumea. Legile de rezistenţa ale lemnului au devenit legile lui constructive, legile structurii lui au devenit legile compoziţiei lui decorative. Nimic din ceea ce ar fi putut să fie spre lauda lemnului nu a fost lăsat deoparte. Pentru zidăria de piatră i-au fost de ajuns bolovanii de rîu şi încă sparţi. Coloana — stîlpul. Arhitectura a moştenit o serie de prejudecăţi milenare, printre care ideea canonului corpului omenesc servind de model coloanei este discutabilă căci nu corpul omenesc, dimensiunile lui a declanşat puterea creatoare a arhitectului, care nu s-a gîndit nici un moment la el, ci sufletul omenesc, filozofia lui, structura lui pasională, posibilităţile lui poetice. Dintru început arhitectul şi-a dat seama de puterea sa de a materializa ideile an construcţiile sale, de a încorpora integral spiritualitatea unui popor transformînd în arhitectură, operă de artă expresivă, masele de piatră, de zid -şi de lemnărie. N-avea nevoie de nici o referinţă la prezenţa corporală omenească, ci de referinţe la spiritualitatea lui. Şi-a dat seama că, variind proporţiile compoziţiei, ale elementelor de structură, ale structurii însăşi, ale decorului, avea în mînă un instrument cu care putea reprezenta orice idee, orice credinţă, orice ambiţie, oricîtă poezie. Prejudecăţi litera- turizante au împiedicat înţelegerea exactă a arhitecturii. Niciodată coloana nu a sugerat omul ; cariatida e nepotrivită, e o degradare a coloanei ; în afară de India, coloane zoomorfe nu sau făcut. Dar stîlpul votiv putea să fi dus la şirurile de stîlpi, divinităţi chemate să se prezinte omenirii cu puterile lor, şi coloana putea să împlinească această funcţie magică pe care a împlinit-o nu numai în 40

temple ci şi în orice altă arhitectură. Coloana n-a avut proporţiile corpului omenesc, nici în lemn, nici în piatra şi nici în preistorie, nici în antichitatea greacă. Arhitectura trebuie privită în acelaşi timp în totalitatea ei, a concepţiei geiferatoare şi în elementele cu care este realizată. Este o operă de artă cu mai mari puteri expresive decît oricare alta, deoît muzica chiar, este expresia integrală a oricărei arte. Coloana însăşi este coarda care a putut fi acordată la toate sentimentele, la toate ideile, cu rezonanţă la toate spiritualităţile, la toate sensibilităţile. Stîlpul ţărănesc, sculptat, fasonat doar în Oltenia, Maramureş şi Bucovina, îşi are menirea lui proprie de rezonator al întregului ansamblu. Stîlpul decorat orchestrează cu atîta discreţie armoniile ce se răspîn- desc din umbra pridvorului, încît tăieturile lui, canelurile lui fine, torsate, realizează semnul magic care dă materie umbrei şi luminii. îl cunoştea şi Brâncuşi, dar l-au cunoscut înaintea lui milioane de traci care împînzeau spaţiul sud-est carpatic. Depozitari ai sensurilor lui integrale au fost oltenii şi le-au păstrat cu dragoste şi răbdare ca nimeni alţii. Cei ce s-au lipsit total de tăieturi şi decor, muntenii şi moţii, au utilizat stîlpul simplu, pătrat, ca divizor de spaţii, simple suprafeţe acordate la poezia geometriei care făcea reţeaua armonică adaptată pentru expresiunea cea mai exactă a spiritualităţii ce se voia exprimata. Puţini şi-au putut închipui că numai cu mijloace atît de simple : stîlpi — doi sau mai mulţi — o balustradă, traforată sau opacă şi un acoperiş de şindrilă se poate ajunge la expresia plastică perfecta a arhitecturii. De aceea au complicat mijloacele expresive, au frămîntat volumul, au făcut ritmul să cînte, utilizînd valorile materialelor diverse, realizînd armonii, dar neputînd descătuşa decît efecte mai palide. Nu trebuie oare considerata expresie plastică perfectă arhitectura, care făcînd abstracţie de cantitatea şi de senzualitatea materiei, utilizînd un singur ritm, un singur element, stîlpul, o singură orizontală timid ritmată, balustrada, izbuteşte să descătuşeze toate sentimentele nobile ale sufletului omenesc, să scape de contradicţii, să facă vizibile aspiraţiile lui ? Cînd a vrut să cînte cît mai tare şi cît mai sus, arhitectul a inventat goticul, spiritul pur ; cântecul lui e ca o furtună sublima asupra oraşului. Ţăranul român îşi avea doina şi doinind, ceea ce a construit s-a îmbibat de poezia discretă a doinei. Ca să se exprime trebuia să găsească elementul capabil să descătuşeze magia liniştei cuprinzătoare : acesta era stîlpul. Cîte încercări vor fi fost necesare, cîtegsute de generaţii I-au căutat şi nu l-au găsit, pînă oînd locuinţa, tot ansamblul curţii lui să devină mediul poetic activ, sensibil lui şi vecinilor, trecătorilor, urmaşilor. Cînd te gîndeşti că lucrul acesta se putea păstra, se putea simţi, că mediul tonifiant continuu al arhitecturii se poate pierde lipsindu-ne de fiorul artei împrăştiat pretutindeni, în orice peisaj, în orice piaţă, pe orice stradă, te întrebi dacă au dreptate cei care susţin că arhitectura este cea mai abstractă dintre arte. Pridvorul. Pe toate longitudinile şi între anumite latitudini, pridvorul este prezent sub diferite forme, cu expresii plastice diferite dar cu aceeaşi funcţie : de a constitui un spaţiu intermediar între interior şi exterior, un spahiu arhitectural independent, capabil să utilizeze va-_ riaţiile luminii solare ca element vivificator al arhitecturii. Orice formă elementară de pridvor este un spaţiu al tuturor posibilităţilor expresive ; doi stîlpi şi o grindă pot primi o infinitate de expresii arhitecturale prin simpla proporţionare a registrului de umbră, prin ridicarea lui de la pământ pe stîlpi sau pe zid şi modelarea stîlpilor şi a grinzii. Este cea mai raţională construcţie şi cea mai expresivă. Stîlpii ca elemente singulare, sau o repetire de elemente, pot alcătui compoziţii de sine stătătoare. Monumentalul este esenţa plastică a pridvorului chiar limitat la o singură travee ; aceasta rezultă din evidenţa structurală, din unitatea plastică a elementului de susţinere — stîlpul — întruchipare a sensului verticalităţii. Din lemn sau din piatră, stîlpul şi coloana au dat întotdeauna — nobleţe compoziţiei arhitecturale, monumentalitate, indiferent de dimensiune, prin intermediul jocurilor de proporţie ; rigiditate, subtilitate sau fineţe, prin jocul grosimii sau subţirimii diametrului. Fiind raţiunea absolută a sistemelor constructive, stîlpul şi coloana sînt prezente chiar şi în construcţia compactă, detaşate, angajate sau reduse la pilastru, Stîlpul în arhitectura ţărănească românească excelează prin sub- ţierea lui la limita rezistenţei lemnului, determinând eleganţă structurală a pridvorului şi în acelaşi timp un alfabet specific românesc, care diferenţiază arhitectura noastră de orice altă arhitectură pe pridvor. Modelat sau nu, stîlpul pridvorului nostru determină, prin simpla amplasare la distanţe mai mari sau mai mici, proporţii ale spaţiului intermediar, expresii ale sentimentelor care au stăpînit constructorul în momentul edificării casei ; proporţiile sînt la noi totdeauna altele decît ale numărului de aur prezent în tot Occidentul, din antichitate şi pînă azi. Libertatea totală a proporţiilor 41

caracterizează arhitectura romanească atît la ţară cît şi la oraş. Arhitectura românească ajunsă la perfecţiune plastică nu a fost niciodată şi nici nu poate fi concepută fără pridvor, fără spaţiui intermediar între interior şi exterior, fără opoziţia clară între registrul de lumină la parter şi cel superior de umbră, arhitectură aeriană ; este antipodul arhitecturii de zid sau de piatră. Construcţiile ţărăneşti fără pridvor, cu toate meritele lor nu ajung la o mare expresivitate arhitecturală. Arhitectura românească, ţărăneasca sau urbană, este definitorie întotdeauna în faţada plasată spre sud, indiferent de orientarea străzii. Mijloacele pentru valorificarea faţadei închise se reduc la ritmul şi proporţiile golurilor, brîul median sau balustrada, ornamente de stuc şi pilastratura canelată, romburi deasupra şi dedesubtul ferestrelor, dinţi şi liniaturi drepte sau fin ondulate. Pentru a avea în faţă continuu grandiosul spectacol al naturii, pentru a participa la fantasticele creaţii ale luminii veşnic schimbătoare, pentru a se menţine mereu în starea de poezie care îl face independent, care ai dă conştiinţa demnităţii umane, ţăranul ca şi orăşeanul au nevoie de pridvor, spaţiul care nu aparţine nici naturii şi nici nu-l izolează de natură. Spaţiului acesta miraculos, omul îi dă puteri tainice acţionând dinlăuntru asupra naturii printr-o reţea armonică de dreptunghiuri, cadre transparente ce constituie raporturi numerice, raporturi geometrice, întreaga structură matematică mentală care organizează instinctiv orice contact uman cu exteriorul. Astfel prinsă în această reţea, jnatura devine familiară, inteligibilă, apropiată, chiar cînd se dezlănţuie duşmănoasă asupra omului. Nu mai eşti dominat de natură, ci părtaş la ea. Spaţiul pridvorului el însuşi devine un domeniu privilegiat, penumbră colorată mereu schimbătoarei Cînd e înălţat de la pămînt, însăşi perspectiva omului asupra naturii, asupra vieţii capătă nuanţe care deosebesc pe omul de munte de cel de cîmpie, pe omul spaţiilor ondulate de cel al orizonturilor infinite. Arhitectura urbană românească autentică este produsul dezvoltării logice şi estetice a arhitecturii ţărăneşti cu pridvor. Planul casei noastre ţărăneşti frecvent astăzi (sala şi 2 sau "4 camere) nu străluceşte prin elocinţă. într-un fel, detaliul este elocvent şi rezumativ pentru ansamblu. Stîlpul iradiază, prin vibraţia luminoasă a crestăturilor lui, întreaga stare sufletească care a dat naştere compoziţiei. Arhitectura trebuie văzută şi înţeleasă explorînd toate punctele de vedere posibile. Prin succesiunea de spaţii şi forme văzute în mers se desfăşoară un adevărat dialog între privitor şi epoca întreagă în care s-a ridicat monumentul, se face auzit întregul lui discurs, muzica şi poezia lui. Monumentul nu trebuie privit ca o fotografie, privelişte îngheţată, ci trebuie privit în desfăşurarea sa spaţială, din depărtare, din apropiere, mişcîndu-ne in jurul lui, urmărind raporturile între plinuri şi goluri, valoarea de impact a detaliului asupra întregului. Limbajul lui special trebuie învăţat cum se învaţă alfabetul spre a putea citi cursiv nenumăratele faţete ale sufletului exprimat prin realizările arhitecturale. Trebuie să descifrăm arhitectura lăsîndu-ne în acelaşi timp pradă magiei ei. Ce sentimente trezeşte în noi un monument de arhitectură pe care îl vedem prima oară ? Simţi iradierea puternică a unei personalităţi încă neprecizate, a unei voinţe de expresie nelămurite. Impactul vizual e deconcertant, dar pe măsură ce personalitatea monumentului se evidenţiază, pe măsură ce se desfăşoară jocul magnific al umbrei pe volum, detaliile încep să precizeze şi structura spirituală care a prezidat concepţia arhitecturală şi mijloacele raţionale care au fost utilizate in structura monumentului. Apoi dozajul de lumină şi umbră, antagonismul dintre ele, clarifica sentimentele şi ideile care au fost încorporate în operă. Pentru a putea auzi tot ce spune monumentul, trebuie confruntate sensurile plastice ale fiecărei părţi cu celelalte, ale fiecărui punct de perspectivă cu celelalte. Arhitectura noastră ţărănească nu are multe detalii. Se exprimă îndelung prin ansamblul ei, prin originalitatea concepţiei, prin accentul puternic pus pe umbră şi penumbră, prin delicateţea construcţiei şi a structurii balustradei, prin planul înclinat al scării, element puternic expresiv în faţadă. Volumul unitar al casei ţărăneşti nu mijloceşte multe puncte de perspectivă, dar pregnante, punînd suficient în evidenţă proporţiile cadrelor de umbră dintre stîlpii celui care le-a organizat şi le-a învestit cu toată poezia lui. Pălimarul. Pentru a sublinia cu claritate caracterul unei compoziţii arhitecturale, la noi orizontalitatea casei ţărăneşti, elementul hotă- rîtor îl formează pălimarul, balustrada dintre parter şi etaj. închisă cu scânduri nelucrate, avîrid rosturile acoperite de şipci, cu scîndură traforată cu fantezie sau simplu tencuită, balustrada casei ţărăneşti este întotdeauna linia de echilibru a compoziţiei, proporţia ei creează raportul între parter şi etaj, fineţea lucrăturii ei dă fineţe întregii arhitecturi, sobrietatea ei dă sobrietate concepţiei arhitecturale. Este elementul care conferă monumentalitate şi plasticitate casei ţărăneşti şi urbane, 42

devenind suprafaţa luminoasă dominantă, albă cînd este tencuită, colorată roşcat-maroniu cînd este din lemn, dantelă cînd lemnul este tare ajurat. Despărţind cele două registre de umbră-suprapuse sau cel de umbră şi lumină, balustrada este elementul decorativ suficient întregii compoziţii arhitecturale, celelalte elemente pot fi lipsite de orice vibraţie luminoasă decorativă, fie că sînt stîlpii, streaşina sau elementele de zidărie ale parterului. Chiar cînd este redusă la o simplă banchetă şi spetează, fără să mai aibă nevoie de decoraţie, fiind simplă liniatura orizontală, balustrada îşi păstrează importanţa capitală pentru întreaga compoziţie. O comparaţie cu formele ei de-a lungul veacurilor, în ţări cu totul diferite, arată înţelegerea originală a rolului decorativ, funcţional şi compoziţional al balustradei la ţăranul român. Faţă de balustradele greoaie din piatră ale arhitecturii gotice, ale Renaşterii italiene, franceze şi germane, dantela din lemn a balustradei ţărăneşti da arhitecturii româneşti aspectul aerian, diafan, neîntîlnit în nici o altă arhitectură. Faţă de arhitectura japoneză de care ne apropie atîtea corespondenţe structurale şi plastice, balustrada românească nu are nimic din rigiditatea şi structura goală a celei japoneze, împingând diferenţierea între aceste două arhitecturi pe pridvor la limitele care le fac independente una de alta. în orchestrarea efectelor de poetică (plastică rolul balustradei este esenţial : ea poate da transparenţă sau opacitate spaţiului intermediar, accentuînd sau slăbind intensitatea registrului de penumbră, făcînd din scara la etaj accidentul care să întrerupă o continuitate unificatoare şi mai ales creînd prin vibraţia ei luminoasă posibilitatea pentru transformarea umbrelor în mediu poetic magic. Echilibrul intre lumină şi umbră, 'între umbră şi umbră, se datoreşte felului în care balustrada este tratată, decorată sau ajurată, în raport cu proporţiile pe care volumul şi registrele de umbră le-au primit dintru început. Luînd asupra ei sarcina de a vibra şi decora întreaga faţadă, balustrada ţăranilor noştri a scutit arhitectura românească de pro filaturile şi liniaturile greoaie care făceau întreg alfabetul plastic al oricărei arhitecturi : abstracţiile cu care lucrează arhitectura, încorporîndu-se, s-au păstrat aici în toată puritatea lor, fără să fie încărcate de preţiozitatea materialelor. Un joc pur al umbrei şi luminii. Balustrada de lemn cu şipci pe rosturi, cu tablă sau traforată, este singurul element al arhitecturii româneşti care nu poate fi înlocuit cu un alt material, beton, sau plastic, fără ca întreaga compoziţie să alunece antr-un spirit străin tradiţiei. Stîlpii, planşele, acoperişul de şindrilă /pot fi înlocuiţi de materialele moderne, chiar cu beneficiul actualizării tradiţiei, dar balustrada' de lemn schimbată în materiale sintetice ar duce la rigiditatea caracteristică a realizărilor din deceniul al IV-lea al secolului nostru. Căldura şi viaţa lemnului, vibraţia luminoasă a structurii lui pot şi trebuie să dea arhitecturii moderne magia cu care arhitectura de lemn a fost încărcată din totdeauna. Streaşina. Am citi mult mai uşor sensurile arhitecturale încorporate oricărei clădiri dacă am şti cît de mult înseamnă micile diferenţe în centimetri şi milimetri în stabilirea exactă a cuprinsului expresiv al fiecărui detaliu. Diferenţa de centimetri în grosimea stîlpului, chiar unu sau doi, schimbă întreaga atmosferă a casei olteneşti faţă de cea a casei argeşene ; altă viziune plastică, alte preocupări se imprimă şi uneia şi alteia. Mărimea ferestrelor, a balustradei, înălţimea acoperişului, dau caractere diferite caselor cu dimensiuni diferite ale acestor elemente. Orice constructor ţăran a ştiut că posedă un instrument miraculos în variaţia dimensiunilor mici şi foarte mici, instrument care îi da posibilitatea să acorde construcţia la sensurile pe care le voia exprimate. Depărtarea de sensurile exacte ale arhitecturii tradiţionale se vede cel mai bine iîn prejudecata care ne stăpîneşte şi azi : arhitectura românească ar avea streaşina largă, 1 m, 1 y2 m, menită să arunce apa de ploaie cît mai departe de fundaţie. Nu e singura prejudecată care ne-a depărtat de valorile arhitecturii tradiţionale. Arhitectura românească are streaşina mică, în medie 40 de cm. E drept, impresia de streaşină largă e reală, din cauză că este în continuarea tavanului pridvorului existent, iluzia aceasta binefăcătoare de adîncime şi valoare a spaţiului intermediar, dar ne obligă să şi reducem rolul acoperişului în unitatea volumetrică a casei. Acoperişul casei româneşti nu seamănă cu cel al casei săseşti, sau al celei balcanice, nu are rigiditatea primului şi nici greutatea celui de al doilea. Streaşina casei balcanice e cu adevărat largă, nu spre a împrăştia apele, ci spre a umbri peretele vertical al faţadei şi spre a da noi expresii plastice prin apariţia consolelor, deseori curbate, ornamentale prin ele înşile, înscriind ritmuri şi armonii noi, pe care românii nu le-au cunoscut niciodată. În Balcani, aceeaşi streaşină largă la sat şi la oraş, aceeaşi concentrare urbanistică a satului şi oraşului şterge deosebirea, fundamentală la noi, între sat şi oraş. Pentru că acest detaliu, lărgimea streaşmei, care ar fi putut să treacă neobservat contemplatorului subjugat de vraja arhitecturii, este extrem de important, trebuie sa insistăm 43

asupra rolului în expresia arhitecturală a fiecărui detaliu în parte. În arhitectura clasică, neoclasică şi barocă cornişa este terminaţia definitivă a acoperişului, nu suportă nici o streaşină : ei i se datoreşte integritatea, decorul şi monumentalitatea construcţiei. Streaşina aduce intimitate şi rusticitate construcţiei, dă acoperişului importanţă şi aer protector pe măsura mărimii ei, dar şi un spor de poezie cînd casa e lipsită de pridvor, mijlocitor prin excelenţă al efectelor poetice. În arhitectura gotică, în care acoperişul joacă un rol hotărîtor, streaşina este înlocuită de aticul de piatră, acoperişul fiind retras în spatele aticului care ascunde jgheabul colector larg de piatră. De asemenea în arhitectura gotică civilă streaşina nu apare decît pe faţadele laterale, ceea ce dă străzilor un caracter rece dar impunător, punînd în valoare sporită fiecare faţadă, fiecare pignon. Astfel, casa capătă o amploare la care nu s-ar fi putut aştepta dacă ar fi fost acoperită în patru ape, şi această amplitudine nu poate fi împlinită decît de pridvorul continuu, de spaţiul intermediar înlocuind spaţiul total definit, al faţadei închise. Este ceea ce arhitectura românească a împlinit din plin, fără să aibă nevoie să recurgă la ornament sau materiale preţioase. Streaşina mică a casei româneşti a dozat exact valorile de umbră ale spaţiului intermediar, fără să piardă poezia încorporată dintru început. Ca în orice lucru perfect şi în ansamblu şi în detaliu este o singură dimensiune care dă valoare şi expresie unei compoziţii arhitecturale. Nici un centimentru în plus sau în minus nu sînt toleraţi, chiar de un ochi neavizat. Şi compoziţia nu poate fi perfectă dacă fiecare element, fiecare detaliu în parte nu a ajuns la dimensiunea perfectă. Cum nimeni nu acceptă o greşeală, o disonanţă într-o melodie, într-o piesă mare sau mică de muzică, aşa nu sînt admise greşeli şi disonanţe în arhitectura mică sau mare, în casa urbană sau casa ţărănească ; casa ţărănească românească a împlinit de cele mai multe ori această perfecţiune. Streaşina românească este de o varietate surprinzătoare: de la streaşina tencuită iîn continuare cu tavanul pridvorului, la streaşina închisă cu scîndura fălţuită, pînă la streaşina decorativă din consolele grinzilor închise cu un dulap lat de 30, 40 cm., participă la spaţiul deschis al registrului de umbră completând efectul plastic al compoziţiei. Colţurile streaşinei, ca şi colţurile cu muchiile rotunjite ale acope-rişului, sînt elemente de plastică rafinată, discrete, atît de discrete încît trebuie să ştii, ca să le poţi vedea. I se pot accepta streaşinei ţărăneşti accente, vibraţii şi ritmuri pentru că simplitatea cadraturii la pridvorul întregii compoziţii cere un coronament care să îmbogăţească plastica întregii compoziţii fără să depăşească lăţimea verificată şi acceptată de-a lungul secolelor, cca. 40 cm. Cînd întîlnim în Suceava şi Neamţ case cu streaşini largi acoperind prispa fără stîlpi, sîntem în faţa unor case ieşite din suflul stilistic al arhitecturii româneşti. Streaşina mică face parte integrantă din armonia totală a compoziţiei casei româneşti. Elementele componente ale unei arhitecturi ajung abia după multe secole la proporţiile care să ducă la expresia perfectă a sensurilor plastice a acestei arhitecturi. Aceasta nu înseamnă însă că evoluţia sa încheiat, că nu mai sînt posibile expresii noi sau actualizarea celor vechi, ci că proporţiile, ritmurile, înţelegerea volumetrică tradiţională formează un cadru sigur de creştere, cu întreaga libertate creatoare a noilor generaţii. Foişorul. Nu ştiu să fi existat în Europa spaţii festive în faţada caselor asemănătoare foişoarelor noastre. Desigur în Jurul ţarii noastre, în sud şi în nord, există un număr mic de case cu foişor ca urme ale unei tradiţii trace ; căci ce altceva ar putea fi, pe lîngă numărul covîrşitor de mare de case cu foişor al ţărilor româneşti, şi cum s-ar putea tăgădui arhitecturii noastre ţărăneşti obîrşia tracă ? In jurul ţării noastre casele cu foişor dispar în masa majoritară a caselor închise, foişorul însuşi nu a mai păstrat caracterul monumental pe care îl are în arhitectura românească, devenind un spaţiu intim de odihnă. Prezent la noi în toate regiunile ţării şi chiar şi în casele boiereşti şi palatele domneşti, foişorul casei cu pridvor este tot atît de răspîndit ca şi casa cu pridvor fără foişor. Apărut ca spaţiu festiv, cu scara alăturată care urcă la etaj, sau numai ca foişor scara, adăpost ăl scării, din care s-a dezvoltat în spaţiu independent, loc de odihnă, de visare, de primire foişorul a împărţit volumul casei în trei părţi, uneori mărindu-i alteori micşorîndu-i monumentalitatea. O singură data foişorul trac a apărut în arhitectura greacă, în logia cariatidelor din templul Erechteion, bine plasat, bine echilibrat, fără să-i mărească monumentalitatea, însă cu un evident spor de poezie. Poate că aceasta a fost şi scopul ţăranului român cînd a utilizat foişorul, să sporească intimitatea spaţiului intermediar. Casa ţărănească cu pridvor continuu pe toată faţada realizează fără greş monumentalitatea cea mai accentuată pe care nu o putem regăsi în nici una din arhitecturile ţărăneşti din Europa, toate înclinate spre pitoresc. A fost o îndrăzneală deosebită să se strice unitatea perfectă a 44

pridvorului total prin adăogarea foişorului cu scara alăturată. Nici în arhitectura chino-japoneză, indiană şi vest-europeană nu s-a încercat această rupere de ritm, de unitate volumetrică. Dar sporul de efecte plastice pe care putea să-l aducă scara prezentă în faţadă împreună cu foişorul a ispitit întotdeauna pe ţăranul român, care i-a găsit nenumărate expresii, o prospeţime, o savoare şi o amplitudine poetică în măsură să compenseze pierderea de monumentalitate pe care fărâmiţarea volumului o aduce. Pînă la începutul secolului al XX-lea, streaşina foişorului se păstra în linia streaşinei generale, fapt care îl ţinea oarecum în unitatea volumetrică iniţială şi nu făcea din foişor un element străin, ci o simplă ieşire plastică a faţadei. Foişorul era astfel impulsul dinamic pe care şi-l permitea pridvorul, casa ţărănească căpăta un dinamism care nu era cel al artei baroce, ci al tradiţiei noastre arhitecturale. Dar în afară de funcţia plastică, foişorul împlinea una strict utilitară, mărirea spaţiului adăpostit, care aducea cu ea toate implicaţiile unei sporite comodităţi sufleteşti şi utile. Deseori foişorul era salonul de vară ia! ţăranului şi la fel al boierului, care sa putut lipsi de pridvorul total dar rareori de foişor. Construit din lemn, foişorul avea în casa ţărănească delicateţea şi rafinamentul întregii arhitecturi ţărăneşti ; trecut în piatră şi zidărie în casa boierească, îi conferă acesteia autenticitatea şi monumentalitatea pe care dealtfel o pierduse, prin trecerea de la construcţia de lemn la cea de zid. Foişorul casei ţărăneşti capătă în secolul al XX-lea tendinţa de a se înălţa peste ştreaşina generală, devenind subiectul principal al casei, şi această tendinţă se va accentua pînă la împlinirea unui al doilea etaj, îmbogăţit cu o decoraţie din scînduri traforate, cu realizări de valoare în Valea Prahovei şi Suceava. Cu acoperişul în trei ape sau cu fronton, foişorul a rămas în tradiţia curată la linia streaşinei generale, păstrînd totuşi o notă de agresivitate faţă de compoziţia generală. Ne putem întreba de ce foişorul nu a apărut nici în Italia şi nici în Germania, ca dealtfel ân toată Europa ; este desigur pentru faptul că schimba total sensurile arhitecturale ale voinţei de expresie a atîtor neamuri careşi găsiseră de-a lungul secolelor afirmarea clară a făptuirii lor spirituale. Astfel originalitatea acestei soluţii arhitecturale poate sa ducă creaţia arhitecturală românească la valori universale. Foişorul a fost abandonat în arhitectura comercială şi a hanurilor în oraşe, dar a rămas în locuinţa dezvoltată, avînd un corespondent care echilibra volumul, în sacnasiul de pe faţada opusă celei cu foişor. Acolo însă unde pridvorul devenind foarte larg, de 3—4 metri, deci un adevărat salon de primire, ca în casa Melic, foişorul dispare, locuinţa capătă aspecte apropiate de cele ale hanurilor, fără să piardă nimic din valoarea arhitecturală a compoziţiei. Arhitectura tradiţionala românească se realizează astfel cu aceleaşi valori plastice atît cu foişor cît şi fără.

45

6. Ansambluri arhitecturale monumentale reprezentative pentru civilizaţia lemnului Bisericile de lemn Bisericile de lemn din România, tezaure care ocupă un loc de cinste în patrimoniul nostru spiritual şi cultural, sunt o mărturie certă a unităţii poporului român şi a dăinuirii neamului nostru, în toate provinciile româneşti, în ciuda tuturor vitregiilor istoriei. Ele confirmă pe deplin spusele marelui nostru istoric Nicolae Iorga, conform cărora „creaţiunea multilaterală a poporului nostru este aceeaşi peste toate provinciile‖ şi „poporul român s-a aflat pretutindeni acasă în marele spaţiu carpatic‖. Ele sunt parte organică a identităţii noastre naţionale, definindu-ne fiinţa în ceea ce are ea unic şi profund, dar şi inalterabil în faţa loviturilor istoriei. Bisericile de lemn au şi o foarte însemnată valoare istorică, fiind martore ale unor evenimente istorice de cumpăna, care s-au abătut mai ales asupra aşezărilor transilvănene. Însă aici ele au fost un simbol viu – reflectat chiar prin forma arhitectonică – al năzuinţei de eliberare naţională a fraților noștri asupriţi în această parte din trupul ţării, pe care stăpânitorii străini se străduiau să o deznaţionalizeze prin suprimarea credinţei strămoşeşti, prin deposedări sau prin alungarea românilor de pe pământul străbun. Aceste lăcaşuri erau nucleele de sacralitate în jurul cărora se structura şi se desfăşura întreagă viaţă sătească. Aveau valoare de „axis mundi‖ („centrul lumii‖) în geografia morală şi spirituală a spaţiului ţărănesc, dar şi în cea materială a satului, fiind înălţate în cel mai ales loc, de unde dominau aşezarea (în zonele de câmpie, erau situate în centrul satului). Suntem îndreptăţiţi să le considerăm, de asemenea, un simbol al geniului popular românesc, care a modelat cu atâta artă lemnul, aducându-l la o atât de nobilă frumuseţe. După cum arată Ernest Bernea, poporul nostru nu a avut simţul monumentalului şi al grandiosului, ci a manifestat cu prisosinţă un simț al distincţiei, al fineței şi eleganţei, care e oglindit desăvârşit în bisericuţele de lemn. Demn de remarcat este faptul că, dacă în Apus acei constructori iscusiţi de catedrale gotice erau şcoliţi mult timp până să ajungă meşteri, la noi meşterii bisericilor de lemn erau plugarii, ţărani care deprinseseră din strămoşi meşteşugul. Unii nu ridicau decât o singură dată în viaţă astfel de construcţii, însă meşteşugarii vădeau calităţi alese, printre care, îndeosebi, un admirabil simț al proporţiilor, cum vom vedea. Această măiestrie s-a transims peste veacuri de la strămoşii noştri care au dezvoltat o civilizaţie a lemnului inconfundabilă, ce atestă identitatea noastră în toate zonele. Lemnul era cel mai la îndemână material oferit din belşug de codrii multiseculari care, se spunea, „cădeau peste sat‖. În aceste bisericuţe de lemn „s-a făcut toată slujba dumnezeiască în satele şi în cele câteva, foarte puţine, târguri ale noastre, până în veacul al XIV-lea‖. Dacă lăcaşurile de cult din piatră şi cărămidă, care – ne informează N. Iorga – au început să fie construite abia din secolul al XIV-lea în Ţara Românească şi din secolul al XV-lea în Moldova, erau ctitorite de către domni şi, începând din secolul al XVI-lea, de boieri, şi erau legate mai ales de mănăstiri, bisericuţele de lemn au fost ctitorii obşteşti, colective, fiind, mai ales, iniţiativa satelor de răzeşi. O situaţie aparte a fost în Transilvania, unde românilor li s-a interzis, fie de stăpânirea maghiară, fie de cea austriacă, să ridice biserici ortodoxe de zid, restricţie care a rămas în vigoare până în secolul al XIX-lea. Astfel că aici a avut loc dezvoltarea unei arhitecturi a lemnului care a dat naştere, pe acest teritoriu asuprit, celor mai frumoase biserici ortodoxe de lemn din România. Ele sunt o chezăşie a continuităţii românilor din Transilvania, care au plătit însă foarte scump, prin nenumărate jertfe, menţinerea credinţei, a limbii şi identităţii lor. Cea mai veche biserică de lemn medievală din România, dar şi din Europa, datată prin metodă dendrocronologica, este biserica veche a Putnei (judeţul Suceava), cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserica‖ (biserica din imaginea de mai sus). Potrivit tradiţiei, a fost construită în 1346, la Volovăţ, de Dragoş-Vodă, care a înfiinţat principatul Moldovei. După mai bine de un secol, a fost adusă la Putna de Ştefan cel Mare, pentru a fi ferită din calea turcilor, dar şi pentru a servi că locaş de închinăciune pentru monahii de acolo în timpul zidirii mănăstirii Putna. Alte biserici de lemn mai vechi de secolul al XVII-lea nu prea s-au păstrat, majoritatea celor rămase fiind din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea (din secolul al XIX-lea, numărul lor se reduce, fiind înlocuite de cele din zid). Meşterii de lemn au preluat, în timp, elemente formale sau decorative de la marile ctitorii de zid, de exemplu, în Moldova, pereţii inati şi absidele laterale, în Muntenia şi Moldova, pereţii tencuiţi de la multe biserici de lemn pentru a-i imită pe cei de zid, în Ardeal, turnurile inspirate din modelele de zid gotice. 46

Alcătuire, planuri şi tehnici de construcţi Tehnicile de construcţie a bisericilor de lemn nu diferă de cele folosite în ridicarea caselor ţărăneşti. Dacă bârnele erau groase şi lungi, se aplica sistemul cununilor de bârne orizontale cioplite şi îmbinate în tehnica numită„în căţei” sau cheotori. Bârnele masive erau crestate şi fasonate la capete, astfel încât să se încheie perfect. În general, erau prinse la colţuri în unghi obtuz, de tip „coadă de rândunică‖, sau în cârligE. Exista însă o diferenţă faţă de casele ţărăneşti, în sensul că, mai ales în Maramureş, meşterii de biserici păstrau departe de uzul comun tainele legate de tehnica ridicării pereţilor drepţi în cheotori foarte netede (numite şi „bisericeşti‖), tehnica transferându-se abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la construcţiile profane. Dacă bârnele erau de calitate mai slabă, se apela la sistemul paianței: se ridica un schelet de lemn (tehnică arhaică „în furci de lemn‖), care era umplut cu diferite materiale (împletituri de nuiele, şipci tencuite cu lut, chirpici etc.). Se mai păstrează, mai ales în Dobrogea, puţine biserici construite în această tehnică. Se mai utiliza o tehnică arhaică pe stâlpi, asemănătoare cu cea în cheotori, pe care o întâlnim la biserica de lemn din Vălari, Hunedoara, unică în România (imaginea alăturată). Bisericile de lemn din România au multe trăsături comune, printre care planimetria dreptunghiulară, alungită între răsărit şi apus, boltirea navei şi acoperişul în patru ape. Sunt alcătuite, în general, din patru părţi: pronaosul, sau tinda („biserica femeilor‖), deasupra căruia este construit un turn cu foişor unde se află clopotniţa (în Transilvania, deasupra foişorului se înalta ca o săgeată un impresionant coif), naosul, sau nava („biserica bărbaţilor‖), altarul şi, adesea, un pridvor cu stâlpi sculptaţi (aşezat, de multe ori, pe latura de sud, ca în cazul casei ţărăneşti), pridvorul fiind un element provenit din construcţia caselor ţărăneşti. Potrivit unor cercetători, naosul, inima lăcaşului, era, la sate, singura încăpere care purta cu adevărat numele de biserica. Modelul ideal de naos era cel în care lăţimea, lungimea şi înălţimea erau egale, amintind de cubul biblic al Ierusalimului ceresc – cetatea sfânta la care „lungimea şi lărgimea şi înălţimea sunt deopotrivă‖ (Apocalipsa, 21:16) –, pe care meşterii îl luau, simbolic, ca prototip. Celelate încăperi – altarul (că încăpere separată), tinda, pridvorul, turnul – au fost adăugate în timp. Bolta semicilindrică, numită în limbajul comun „cerul bisericii‖, decorată deseori cu motive ornamentale stelare, este prezentă mereu în bisericile de lemn, subliniind asocierea cu lumea cerească şi sacralitatea spaţiului.

Ioan Godea descrie trei tipuri de biserici de lemn, clasificate din punct de vedere planimetric: 1. Biserici cu o singură încăpere de plan pătrat, cu o temelie de bolovani de rău; compartimentarea în trei încăperi este sugerată de două tălpi orientate pe direcţia nord-sud (fig. 1). Este cel mai simplu tip de plan (similar caselor ţărăneşti), care, cu secole în urmă, trebuie să fi fost larg răspândit. De altfel, conform mai multor cercetători, deosebirile dintre primele lăcaşuri de cult şi casele ţăranilor trebuie să fi fost cu totul nesemnificative. 2. Biserici de lemn cu navă dreptunghiulară şi absidă poligonală ale cărei laturi apropiate navei sunt fie în prelungirea pereţilor ultimei încăperi, fie oblice faţă de restul planului dreptunghiular (fig. 2, 3); 3. Biserici de lemn cu navă dreptunghiulară, având absidă pătrată, dreptunghiulară sau poligonală cu pereţii, de nord şi de sud, retraşi spre interior cu câţiva centimetri faţă de pereţii longitudinali ai naosului (absidă decroşată); la unele biserici (mai ales cele din Ţara Crişurilor), doi pereţi ai absidei se încheie spre răsărit în unghi ascuţit (fig. 4, 5, 6). 47

Numărul mai mare de variante planimetrice se datorează numărului diferit de laturi ale absidei, care pot ajunge până la 7, această înmulţire a laturilor reprezentând etape către trecerea spre altarul semicircular, specific arhitecturii de zid . Un alt tip de plan este acela în care pronaosul, naosul şi absida sunt dispuse în retrageri succesive, punând în evidenţă, atât în interior, cât şi în exterior, cele trei încăperi. Potrivit unor cercetători, formele poligonale ale planurilor bisericilor de lemn au apărut aproximativ în secolele XIV-XV, dar sunt specifice genului de arhitectură în lemn de la noi, la fel cum sunt forma pătrată şi dreptunghiulară I. Godea respinge ipoteza că aceste variante planimetrice (poligonale) ar fi de influenţă gotică la bisericile din nord-vestul Transilvaniei. O formă de plan arhaic se păstrează la cea mai veche biserică de lemn de la noi, biserica veche a Putnei, pe care am menţionat-o mai sus, la care „se întrevede uşor, sub adăugirile secolului al XVIII-lea, planul străvechi al unei nave dreptunghiulare cu partea de apus şi de răsărit poligonale şi acoperit cu boltă semicilindrică‖. La început, ea a avut un plan bipartit, compus din altar şi naos, formă uşor de observat şi astăzi, ceea ce constituie un argument incontestabil în privinţa vechimii lăcaşului. Arhitectul Alexandru Babos susţine că „alte biserici de rit oriental fără pronaos nu se cunosc decât din săpături arheologice, toate evidenţiate în Moldova―. Importanța acestei biserici este excepţională, fiind un monument unicat în arhitectura medievală din România. Schimbările care au fost aduse în structura bisericii în secolul al XVIII-lea – adăugarea absidelor laterale, a pronaosului şi a pridvorului – nu au afectat forma iniţială, care s-a păstrat intactă în partea veche a monumentului. Specific bisericilor de lemn din Moldova este planul trilobat şi este foarte răspândit aici tipul cu două abside, una spre răsărit, cealaltă spre apus(în imaginea de mai jos: planul bisericii de lemn din Răpciuni, jud. Neamt). Absidele laterale sunt preluate din arhitectura de zid şi dau bisericii forma de cruce. Biserica sub formă de cruce (exprimând soliditate, echilibru, armonie) este răspândită în Vechiul Regat, în timp ce biserica în chip de corabie (exprimând elegantă şi simplitate), cu o turlă ascuţită, este specifică ţinuturilor aflate multă vreme sub stăpânire apuseană. Printre elementele care alcătuiesc lăcaşul, se remarcă şi pridvorul, deasupra căruia este aşezat, deseori, în Moldova şi Muntenia, turnulețul cu balcon, în care se află clopotniţa; cerdacul, cu stâlpi frumos sculptaţi, şi turnul conferă construcţiei un aspect de un pitoresc remarcabil. Un aspect aparte îl au pridvorul şi porticul deschis, sprijinite pe stâlpi cu cioplituri deosebite, de la bisericile de lemn din Transilvania. Pridvorul, de multe ori cu etaj, este amplasat fie pe faţada de apus (la bisericile de lemn din Maramureş) sau pe latura de sud, fie pe ambele lături (de sud şi vest) sau pe cele două faţade laterale, cum apare la unele biserici din jud. Bihor, de exemplu, la biserica de lemn din Brusturi. Atunci când se prelungeşte în lungul laturilor de sud şi de nord, pridvorul capătă rolul unor stâlpi aşezaţi de-a lungul pereţilor, care sprijină streaşina ieşită, în cazul acesta, mult în afară. Un astfel de pridvor întâlnim la biserica de lemn de lângă Cheile Turzii. Acoperişul acestor pridvoare deschise lucrate cu multă artă se continuă, adesea, de jur împrejulul bisericii, sub streaşina acoperişului navei, formând o poală proeminentă, menită să apere de ploi ferestrele mici. Vechile ferestre ale bisericilor de lemn erau nişte goluri minuscule (dreptunghiulare sau cruciforme), pentru a nu permite pătrunderea frigului (sticla fiind rară şi scumpă). Acolo unde nu există pridvorul lateral, acoperişul se sprijină, ca şi în Moldova, pe ultimele grinzi ale pereţilor laterali, care, încrucișându-se la colţuri şi ieşite mult în exterior, formează consolele (deseori măiestrit decorate şi sculptate) care susțin streaşina. Acoperişurile de şindrilă ale bisericilor de lemn din Transilvania sunt aparte prin înălţimea lor şi pantele repezi. Ele au o valoare practică, în zonele cu precipitaţii abundente, dar reprezintă şi un aspect al frumosului, aşa cum îl concepeau strămoşii noştri, conferind bisericii o silueta zveltă şi elegantă. Exista părerea că numai acoperişurile înalte sunt frumoase, iar casa cu acoperişul scund se spunea că este „șașă‖ (urâtă), „nevederoasă‖, adică neplăcută la vedere. Acoperişul cu dublă streaşină al multor biserici de lemn din această zonă subliniază o mişcare pe verticală şi creează „un efect de gradaţie volumetrică‖. Dar ceea ce trezeşte cel mai tare uimirea suntturnurile-clopotniţă înalte şi zvelte, cu coifuri conice sau piramidale, atingând uneori chiar 40 de metri (ca în cazul bisericii din Fildul de Sus), specificebisericilor de lemn din Transilvania. Ele sunt elementul de greutate care deosebesc monumentele transilvănene de cele din alte părţi ale ţării. Acest coif ca o săgeata, exprimând tendinţa spre verticalitate, este însoţit, 48

deseori, de patru turnuleţe mici, aşezate la bază. În ridicarea grațioaselor turnuri, meșterii țărani au dovedit o extraordinară artă și maiestrie, gasind soluții împotriva pericolului de răsturnare creat de curenții de aer și de tragerea clopotelor. Printre aceste soluții, descrise de Ioan Godea, sunt de remarcat formele aerodinamice ale săgeților, rotunjirile de la colțurile coifurilor, ferestrele sau „străvăzăturile‖ pe toate laturile de la baza turnului, galeriile deschise, modul de îmbinare a bârnelor orizontale cu cele verticale astfel încât cepurile bârnelor verticale să se poată mișca puțin într-o parte sau alta. De asemenea, cuiele care fixau scheletul turnului permiteau o ușoară elasticitate a acestuia. Mai mulţi cercetători sunt de acord cu privire la influenţa pe care a avut-o arhitectura de zid gotică, din Apus, asupra acestor turnuri prevăzute cu foişoare şi coifuri foarte înalte. Mai este o categorie de turnuri de înrâurire barocă, cele care au coiful compus din acoperişuri suprapuse în formă de bulbi (ca la biserica din imaginea de mai jos), care dau însă un aspect mai greoi bisericilor. Marele specialist în artă Vasile Drăguţ menţionează două evenimente dramatice, cu urmări profunde asupra poporului român din Transilvania, dar care au avut o înrâurire decisivă asupra modului cum au fost concepute şi realizate, ulterior acestor momente, bisericile din această zonă. Primul este invazia tătară catastrofală din anul 1717, în părţile de nord ale Transilvaniei şi Maramureşului, în urma căreia multe biserici au fost arse şi distruse. Ţăranii au înălţat alte biserici, pe care le-au dorit mai mândre decât cele dinainte, voind să-şi exprime în acest mod năzuinţa de afirmare, avânt care va culmina cu răscoala din 1784, condusă de moţii martiri Horea, Cloşca şi Crişan. Al doilea eveniment se leagă de măsurile luate de stăpânitorii străini prin care aceştia urmăreauînlăturarea credinţei ortodoxe, impunându-le românilor ortodocşi (majoritari) „unirea‖ cu Roma, supunându-i la persecuţii şi privându-i de drepturi. Alături de restricţiile legate de afirmarea credinţei, o altă măsură potrivnică a fost modificarea, de către Imperiul Habsburgic, a statutului juridic al aşezărilor. Aceasta a însemnat suprimarea autonomiei juridice – acel „drept al sabiei‖ (ius gladii) de care erau foarte mândre comunele medievale. Autonomia juridică era simbolizată prin turnul înalt al bisericii sau al primăriei, decorat cu mici turnuleţe situate în cele patru colţuri ale coifului. Aşadar, ele au reprezentat odinioară un simbol al libertăţii aşezărilor transilvănene, care va fi preluat în arhitectura bisericilor de lemn construite în secolul al XVIII-lea. În perioada aceasta, s-au înfiinţat trei mari centre de ţărani constructori: în Ţara Lăpuşului, în Maramureş şi pe văile Izei, Marei şi Cosăului. Aspectul mai îndrăzneţ al bisericilor româneşti din acest secol este, prin urmare, o oglindire a rezistenţei şi afirmării românilor ortodocşi de aici. Reprezentativă în acest sens este biserica de lemn din Cizer, de o excepţională valoare istorică, fiind considerată opera meşterului de biserici Vasile Nicula Ursu, cunoscut şi sub numele de Horea. Acest meşter va juca un rol principal în răscoala ţărănească din 1784, intrând, ca martir, în istoria naţională. Reputatul etnolog Valer Butură, care a fost şi directorul Muzeului de Etnografie din Cluj, a publicat în 1963 primul studiu dedicat acestei biserici, care a rămas de referinţă până azi, şi a salvat biserica în 1968, mutând-o în muzeul în aer liber din Cluj. Potrivit inscripţiilor de pe portalurile bisericii, lăcaşul datează din 1773. De asemenea, inscripţia „lucrat Ursu H(orea)‖, incizată într-un loc de pe boltă, confirmă ceea ce susţine tradiţia. Biserica este un martor valoros a unor însemnate evenimente istorice, dar şi al unor tradiţii de demult. Aici s-a adunat suflarea satului solidară cu Horea, refuzând afişarea patentei imperiale pe uşa bisericii, aici s-au strâns ţăranii în 1848 să-l asculte pe Avram Iancu, care îi chema la dezrobirea din lanţurile iobăgiei, şi tot aici s-au rugat românii pentru înfăptuirea Marii Uniri. Pe lângă acestea, biserica nu era doar loc de închinare, ci şi loc de judecată, unde erau sancţionaţi sătenii vinovaţi de anumite fapte rele. Cetatile Cele mai vechi stiri scrise privind istoria Transilvaniei medievale dateaza de la inceputul secolului al Xlea, cand a inceput procesul de destramare a obstiilor taranesti si apar organizarile feudale sub forma cnezatelor si a voievodatelor, adevarate uniuni pentru apararea in comun a teritoriului. Procesul de aservire a taranilor a fost un fenomen care a durat cateva secole, documentele din secolele XI, XII si XII semnaland obsti taranesti libere. Dupa cucerirea Transilvaniei de catre regatul feudal maghiar, mosiile feudale s-au extins pe seama pamanturilor regale, pamanturi aflate in stapanirea nominala a regelui, dar folosite si locuite de catre stapanii lor, taranii liberi, constituiti in obsti. Trecerea unui pamant in stapanire feudala, prin donarea lui de catre rege unui nobil, aduce dupa sine si aservirea locuitorilor lui. Pe masura ce aservirea se generalizeaza, aria de raspandire a cetatilor taranesti se restrange la tinuturile privilegiate, acolo unde taranimea si-a pastrat libertatea. Cele mai multe cetati sunt asezate in regiunea centrala a 49

Transilvaniei, fiind mai putin numeroase in tinuturile colonizate de secui si lipsind in regiunile in care iobagia era starea sociala dominanta. In incinta cetatii erau interzise conflictele intre localnici. Cel care ridica spade asupra unui semen al sau era pedepsit cu pierderea mainii drepte. Cel care producea o ranire in cetate, era omorat prin decapitare. Cetatile erau pregatite pentru asedii indelungate, iar nevoile gospodaresti au facut ca turnurile ca capete si functii sociale si economice. Cetatile de pamant Sunt asezate de obicei pe o inaltime si au aproape intotdeauna o forma eliptica. Incinta propriu-zisa fiind formata din unul sau mai multe valuri ridicate din pamant scos la saparea santurilor. Inaltimea aleasa spre fortificare avea uneori marginile abrupt. Cand panta dealului era mai domoala, putand permite atacarea cu usurinta a cetatii, marginea platoului era inaltata cu margini de pamant. Una dintre principalele caracteristici ale acestor cetati este suprafata foarte mare pe care o ocupa. Cetatile de piatra Menite sa asigure adapostire populatiei in caz de pericol, sunt construite in locuri retrase pe forme de relief mai greu accesibile, in asa fel asezate incat sa ofere o buna vizibilitate asupra cailor de acces si sa permita surprinderea miscarilor dusmanului. Planul este de regula ellipsoidal cu adaptari la forma de relief a terenului pe care sunt asezate.  Judetul Alba fortificatii in judetul Alba: Cetatea de Balta, Cetatea de la Cugir, Cetatea Aiudului  cetati in judetul Bihor: Cetatea Biharia, Cetatea Sacuieni, Cetatea Pomezeu  Judetul Bistrita-Nasaud Pe dealul vulcanic Ciceul Spanzului din judetul Bistrita Nasaud se afla ruinele din fosta cetate Ciceu, fortareata medievala ridicata la sfarsitul secolului al XIII-lea in punctul de intalnire al localitatilor CiceuCorabia, Ciceu-Giurgesti si Dumbraveni. Din pacate, ruinele cetatii sunt in continua distrugere iar veacurile nu vor fi prea generoase cu ce-a mai ramas din aceasta fortareata, un motiv in plus sa o vizitam, cat mai putem. Domnitorul Petru Rares, tradat de boieri, si-a aflat refugiu la Ciceu, insa in 1544, Regina Isabela a Ungariei a dat ordin ca cetatea sa fie daramata pentru a nu ajunge din nou sub stapanirea moldovenilor. Sistemul de aparare natural, pozitionarea si structura au facut-o imposibil de cucerit, totusi, turnurile sale au fost puse la pamant de mineri adusi din Valea Rodnei si mai tarziu de localnicii aflati in cautarea pietrelor de moara. Tot in Bistrita – Nasaud dainuie ce-a mai ramas din Cetatea Rodnei, o bijuterie medievala aflata la poalele muntilor cu acelasi nume. Istoria sa se pierde in negurile istoriei si este asociata cu situl arheologic format din Biserica – Cetate din centrul Rodnei, sub al carei pamant au fost descoperite mai multe tunele secrete. Catacombele care strabat localitatea, turnul vechii cetati, descoperirile arheologice, linistea acestor locuri ce evoca trecutul, recomanda Cetatea Rodnei drept o destinatie aparte pentru cei care doresc sa uite de zgomotul si agitatia orasului. In plus, agroturismul se dezvolta in aceasta zona, astfel incat calatorul sa se simta ca la el acasa in mijlocul naturii si aproape de trecut.  Judetul Brasov Una dintre cele mai cunoscute si vizitate cetati medievale romanesti, Rasnov, este un monument national de referinta. Situata in Tara Barsei, la 15 km distanta de Brasov, Cetatea Rasnov are o suprafata de circa 3500 metri patrati, constructia sa este datata in secolul XIII si reprezinta una dintre cele mai bine pastrate fortificatii ale Transilvaniei. Inceputurile sale sunt legate de sederea cavalerilor teutoni in Tara Barsei si primii colonisti sasi, in perioada 1211 – 1225, perioada in care vechea asezare a cunoscut o dezvoltare de anvergura. Cetatea dispune de doua curti: exterioara si interioara, prima, dupa pierderea functiei militare fiind folosita pentru adopostirea vitelor. Intrarea principala in curtea interioara a cetatii este precedata de o constructie circulara fortificata, prevazuta cu numeroase guri de tragere si un drum de straja. In curtea interioara au locuit oamenii de rand, incaperile purtand nume precum ― a preotului‖, ―a scolii‖ etc. Nu in ultimul rand, povestea fantanii cetatii a iscat legende, precum cea potrivit careia doi prizionieri turci au sapat pentru eliberarea lor putul adanc de 98 de metri, chiar in mijlocul fortificatiei. In interiorul cetatii functioneaza un muzeu de arta feudal, iar casele curtii interioare au fost ocupate de negustorii de suveniruri, obiecte de arta, carti legate de istoria acestor locuri. Si, sa nu uitam, barbatii vor fi incantati sasi testeze indemanarea si precizia la tirul cu arcul. Alte cetati in judetul Brasov: Cetatea Fagarasului, Cetatea Rapea, Cetatea Codlea, Cetatea Brasovului, Castelul Bran 50

 Judetul Cluj In Comuna Poieni se afla ruinele Cetatii Bologa, care strajuiesc de veacuri intrarea in Muntii Apuseni. Atestata documentar in anul 1319, sub denumirea de Sebuswar, cetatea a fost ridicata in timpul razboiului civil dintre Carol Robert de Anjou si nobilimea rebela din Transilvania (1315 – 1324). In secolul XVII, cand otomanii au cucerit Oradea, sultanul a ordonat demolarea ei, insa ordinul nu a fost dus la indeplinire. A fost distrusa insa mai tarziu prin explozie, de ostasii Imperiului Habsburgic (lobonti). Totusi, turnul si o mare parte din ziduri au ramas in picioare, timpul invingand doar detaliile din lemn ale acestuia. Aflat pe drumul E60/DN1 ce leaga Oradea de Cluj, turnul cetatii isi revendica binemeritatul popas. Alte cetati in judetul Cluj: Cetatea Dabaca, Cetatea Fetei (Floresti), Cetatea Liteni, Cetatea Gherlei  Judetul Covasna Bun venit in Cetatea Zanelor! Calatorilor perseverenti si curiosi le recomandam o destinatie de „poveste‖, o straveche asezare dacica situata pe un pisc montan in apropiere de orasul Covasna, in apropiere de Valea Zanelor. Zidurile au fost scoase la lumina de arheologi, alaturi de numeroase obiecte de ceramica si monezi vechi de mii de ani. Se spune ca in „camara‖ muntelui au fost ascunse comorile unor preafrumoase zane, de aici numele dat cetatii si vaii. Legenda mai povesteste ca o data la sapte ani, portile secrete ale cetatii se deschid iar comorile pot fi vazute intreaga noapte pana la cantatul cocosilor. Desi traseul spre cetate presupune doua ore la pas si portiuni abrupte, de sus, de pe cetate, se vede intreaga depresiune a Targului Secuiesc, un peisaj mirific ce merita tot efortul. O alta fortificatie de vizitat in acest judet este Cetatea Sfantu Gheorghe.  Judetul Harghita La 12 km de Praid, localitate binecunoscuta pentru mina de sare, se afla ruinele Cetatii medievale Rapsonné, cunoscuta si sub numele de Cetatea Rab. Cetatea a fost construita in secolele XI-XII, in perioada dinastiei lui Arpad, facand parte din complexul de cetati de aparare care asigura supravegherea Pasului Bucin. Astazi, ruinele cetatii reprezinta un veritabil obiectiv turistic al zonei, cum altfel decat aureolat de legende! O vaduva frumoasa, se povesteste, obisnuia sa meagra tocmai la Cluj pentru slujbele religioase, insa drumul greu i-a distrus toate calestile. Atunci ea a apelat la ajutorul Diavolului, spre a-i face calea mai usoara, iar dorinta i-a fost indeplinita. Pentru ca nu a platit Diavolului serviciul oferit, acesta s-a razbunat pe ea distrugand tot ce avea, chiar si cetatea. Alte cetati din judetul Harghita: Subcetate, Cetatea Szekely Tamadt, Cetatea Miko, Cetatea Hagymas , etatea Kustaly  Judetul Hunedoara Cetatea Hunedoarei, Castelul Corvinilor, Corvinestilor, Huniazilor; mai multe nume, o singura destinatie – si aceasta, de neuitat. Unul dintre cele mai importante monumente de arhitectura gotica europene, prevazut cu turnuri, bastioane si donjon, construit in secolul XV de Ioan de Hunedoara, aceasta cetate – castel este una dintre destinatiile de seama ale tarii noastre. Faima internationalã a Castelului Corvinestilor este certa: in acest cadru istoric au fost filmate pelicule cinematografice celebre, au fost organizate festivaluri, au avut loc proiectii de film, s-au organizat concerte si alte evenimente culturalartistice. „François Villon‖, „Vlad Tepes‖, „Mihai Viteazul‖, „Alexandru Lapusneanu‖, „David‖, „Regii blestemati‖, „Vlad‖, „Jacqou le Croquat‖, „Blood Rayne‖, „Nostradamus‖ sunt cateva productii cinematografice care includ scene filmate in acest castel. Alte cetati din judetul Hunedoara: Cetatea Colt, Cetatea Devei, Cetatile dacice din Muntii Orastiei, Cetatea Orastiei  Judetul Mures Data fiind notorietatea Cetatii Sighisoara si abundenta referintelor despre aceasta in turismul muresean, va invitam spre o alta destinatie cu iz medieval din zona: Cetatea din Targu Mures. Aflata in mijlocul orasului cu acelasi nume, vechea cetate medievala, construita in secolul XVII pe ruinele unui castel distrus de turci si tatari, e impartita in bastioane ce poarta numele fiecarei bresle: croitori, macelari, cizmari etc. Dupa revolutie, cetatea a fost refacuta in mare parte, gazduind in incintele sale muzee, cafenele, concerte, spectacole de teatru si alte asemenea evenimente, activitati cultural-artistice. Zidurile Cetatii medievale din Targu Mures abunda in povesti ce ne asteapta popasul si delimiteaza o destinatie de neocolit pe harta calatoriilor noastre. Alte cetati in judetul Mures: Cetatea Sighisoarei, Cetatea taraneasca Saschiz  Judetul Salaj 51

Cand se gandesc la Simleul Silvaniei, multora le vine in gand drept reper turistic indeosebi Muzeul Holocaustului. In centrul orasului se afla, insa, si Cetatea medievala Báthory (secolul XVI), o prezenta importanta a arhitecturii renascentiste din Transilvania. Ansamblul reprezinta, de fapt, un castel rezidential si este alcatuit din doua incinte fortificate, construite in doua etape. A devenit resedinta familiei nobiliare Báthory in urma casatoriei lui Bathory Lászlo cu Medgyesaljai Anna. De-a lungul vremii, cetatea si orasul au suferit numeroase atacuri si devastari din partea turcilor si tatarilor, iar in anul 1774 a ajuns in proprietatea orasului.  Judetul Satu Mare Tinutul fabulos al Maramuresului ne ofera, la doar 21 km distanta de Satu Mare, in lunca raului Somes, Castelul Lonyai (1620-1657), o capodopera a renasterii transilvanene, astazi in paragina. Chiar daca nu a beneficiat de lucrarile de reconsolidare pe care le merita, cladirea castelului si-a pastrat zidurile de jur imprejurul unei curti centrale si impresioneaza prin arhitectura deosebita. Castelul se afla in comuna Mediesului Aurit si a fost denumit „bijuterie renascentista a Transilvaniei‖, ruinele maretului edificiu revendicandu-si insemnatatea pe harta turistica transilvana si salvarea de indiferenta autoritatilor. Tot in judetul Satul Mare poate fi vizitata si Cetatea Ardud.  Judetul Sibiu Daca treceti prin judetul Sibiu, opriti-va si la Cetatea Cisnadioara. Este considerat cel mai vechi monument romanic din Romania. Cetatea a fost construita inainte de anul 1200 si inca pastreaza din vechile sale ornamente. Initial a fost biserica catolica, iar in timpul dominatiei habsburgice a constituit loc de refugiu pentru localnicii din zona. Este construita in intregime din piatra de rau si lespezi de lemn, iar interiorul inca mai pastreaza urme de picturi medievale. Gratie acusticii impresionante, in incinta sa se organizeaza concerte si spectacole. Este vizitata de foarte multi turisti straini si merita cu prisosinta un popas. Alte cetati in judetul Sibiu: Cetatea taraneasca din Slimnic, Cetatea Sibiu(Turnul Archebuzierilor, Turnul Dulgherilor, Turnul Olarilor, Turnul Sfatului).

52

7. OCUPAŢIILE POPORULUI

ROMÂN

Ocupaţiile poporului român sunt atestate de-a lungul timpului de cercetarile şi de descoperirile arheologice, de cronici si documente şi de vestigiile etnografice. Pentru studiul dezvoltării ocupaţiilor, obiectele etnografice prezintă o importanţă deosebită deoarece permit reconstituirea evoluţiei lor. O primă caracteristică a ocupaţiilor tradiţionale ale poporului român o constituie profilul lor mixt, în toate zonele etnografice, fapt atestat şi de fondul de termeni de origine latină în agricultură, pomicultură, viticultură, în creşterea animalelor, instalaţii tehnice ţărăneşti, meşteşuguri principale. În cadrul ocupaţiilor tradiţionale distingem: ocupaţii principale, ocupaţii secundare, ocupaţii casnice, ocupaţii specializate în prelucrarea produselor agroalimentare şi ocupaţii meşteşugăreşti. Ocupaţiile principale au fost întotdeauna agricultura şi creşterea animalelor. Ele au asigurat existenţa populaţiei autohtone pe meleagurile patriei noastre încă din vremuri preistorice. Ocupaţiile secundare au fost practicate ocazional în toate zonele. Prin ele oamenii şi-au procurat hrana suplimentară sau au constituit surse complementare de venit pentru ei si stăpânii pământurilor. Aşa au fost vânătoarea şi pescuitul, care s-a menţinut ca îndeletnicire principală în satele din lungul Dunării şi a litoralului Mării Negre. Ocupaţiile casnice si ocupaţiile specializate în prelucrarea fibrelor agroalimentare au satisfăcut cerinţele zilnice ale traiului, ele constând în prelucrarea neîncetată a produselor alimentare, textile, în pregătirea hranei, confecţionarea îmbrăcămintei. Prin ocupaţiile meşteşugăreşti s-au valorificat materiile prime locale pentru a satisface cerinţele altor sate sau zone, unde acestea lipseau sau nu se cunoşteau tehnicile prelucrării şi confecţionării variatelor produse din lemn, piele, piatră, metale. Numeroase sate au fost specializate în diferite meşteşuguri, cum ar fi: dulgheritul, olăritul, pielăritul, aurăritul, îndeosebi în satele din M-ţii Apuseni, Gorj, Vâlcea, Vrancea, dar numărul lor a scăzut considerabil apropiindu-ne de sec. XIX., deoarece produsele mestesugăresti au fost înlocuite de cele industriale. În perspectiva dezvoltării istorice, în cadrul diferitelor tipuri de unelte, de obiecte casnice, de instalaţii tehnice, se disting: tipuri arhaice; tipuri evoluate din forme arhaice şi tipuri apărute in conditiile specifice diferitelor orânduiri. Unele tipuri de unelte au fost modificate de-a lungul timpului, adăugându-li-se noi elemente, care le-au uşurat acţionarea si le-au crescut eficacitatea, iar prin perfecţionarea acestora s-a ajuns la unelte complexe şi la instalaţii cu productivitate ridicată, ceea ce a dus la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă, în acelaşi timp. Clasificarea uneltelor: din categoria uneltelor agricole amintim – sapele, secerile, coasele, furcile, greblele, îmblăciile; obiectele casnice – oale, căni, blide, linguri, cuţite; Unelte pentru prelucrarea fibrelor textile şi confecţionarea îmbrăcămintei – furcile de tors, fusele, prâsnelele, răşchitoarele, acele, foarfecele; Unelte pentru prelucarea lemnului – topoare, securi, tesle, cuţitoaie, dălţi, ferăstraie, sfredele. Unelte de fierărit – ciocane, baroase, ilaie, cleşti, tăietoare. Toate acestea constituie exponate obişnuite, nu numai în muzeele mari de istorie, dar şi în cele etnografice, cum ar fi: Muzeul Satului din Bucuresti; muzeele din Transilvania – Cluj-Napoca, Alba Iulia, Deva, Oradea, Satu Mare, Zalău, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc etc. AGRICULTURA Agricultura şi creşterea animalelor au fost ocupaţiile de bază ale majorităţii populaţiei rurale, prin care s-au procurat produsele principale necesare traiului, iar prin valorificarea surplusului s-au suplinit unele lipsuri gospodăreşti. Agricultura s-a intensificat in timp, odată cu sporirea cerinţelor ei, cu dezvoltarea oraşelor. În zonele inalte, cu precipitaţii mai abundente, pe lângă culturile cerealiere s-a dezvoltat pomicultura şi viticultura, ale căror produse au fost destinate zonelor joase. O parte din satele situate în apropierea oraşelor s-au specializat în cultivarea zarzavaturilor. Creşterea animalelor s-a dezvoltat in strânsă legătura cu agricultura, în practicarea căreia au fost, nu numai auxiliare, ci şi importante furnizoare de îngrăşăminte naturale. De la observarea apariţiei unei vegetaţii mai viguroase în locurile, în care animalele stăteau mai mult, s-a ajuns la întrebuinţarea gunoiului pentru sporirea fertilităţii solului.

53

Practicarea agriculturii s-a desfăşurat în condiţii grele, datorită sărăciei pământului şi a condiţiilor climatice vitrege în cazul satelor româneşti din M-ţii Poiana Ruscă, M-ţii Apuseni, Ţara Maramureşului, satele secuieşti din bazinul superior al Mureşului si Oltului, în Estul Ţării Bârsei. Experienţa acumulată în cultivarea pământului şi valorificarea terenurilor arabile a fost concretizată în sistemele de agricultură practicate în diferitele zone etnografice. Cele mai frecvente au fost: sistemul plurienal; sistemul bienal; sistemul trienal si sistemul anual. I. Sistemul plurienal este sistemul tradiţional cel mai vechi, caracterizat prin aceea, că pământul din ţarini se cultiva mai mulţi ani, până sărăcea, după care se lăsa ―să se odihnească ― şi să se refacă. ― Pământurile obosite de producere şi învechite se înnoiesc prin abandonarea lor în toloacă sau pârloagă‖ – scrie Ion Ionescu de la Brad, în monografia sa referitoare la agricultura judeţului Dorohoi, apărută în 1866. Având în vedere întinderea terenurilor arabile şi succesiunea culturilor, în cadrul sistemului plurienal, distingem două variante: sist. plurienal pe rând de ţarini ( practicat în câmpii şi zone înalte, unde terenul a permis crearea mai multor ţarini, pe masură ce erau secătuite cele mai vechi); şi sist. plurienal pe rând de locuri ( care a fost practicat în zonele înalte din Carpaţii românesti, pe terenurile arabile mai îndepărtate de gospodării, care nu puteau fi gunoite şi cultivate în sistem bienal). II. Agricultura în sistem bienal a fost unul dintre sistemele cel mai frecvent practicate în feudalism. Terenurile erau împărţite în două sau mai multe sectoare, dintre care unele se cultivau, iar altele se lăsau necultivate, dar se păşunau si se foloseau îngrăşăminte naturale pentru fertilizarea acestora. Astfel se pregăteau pentru culturi în anul următor, când terenurile cultivate urmau să fie lăsate pentru refacere si păşunat ( sistem rotativ). Terenurile mai fertile s-au cultivat multă vreme numai cu grâu de primăvară şi de toamnă, iar cele mai sărace cu : secară, orz, alac, ovăz si mei, carora li s-au alăturat şi cartofii. După răspândirea porumbului în agricultura europeană, în unele regiuni acesta s-a instalat ca o cultură anuală în terenurile mai fertile şi mai uşor de gunoit din jurul gospodăriilor, din vatra satelor şi din văi, împingând culturile cerealiere autohtone spre înălţimi, fiind cazul satelor din ţinutul Năsăudului, în Maramureş, M-ţii Apuseni. III. Agricultura în sistem trienal este cunoscut şi sub numele de ― cultura celor trei câmpuri‖ – P. S. Aurelian, fiind aplicat din timpul lui Carol cel Mare, cu o răspândire largă în Europa , mai frecvent practicată la noi în Transilvania, unde problema intensificării valorificării terenurilor arabile s-a pus mai curând, decât în zonele din exteriorul Carpaţiilor. H. Stahl a făcut o amplă prezentare a modului cum a fost practicat acest sistem: în majoritatea satelor din depr. Calatele, din N-E M-ţilor Apuseni , terenurile arabile erau împărţite în trei câmpuri: unul destinat ―tomnărilor‖; altul rezervat ―primăverilor‖; iar al treilea rămânând necultivat pentru păşunat şi gunoit. Acesta din urmă se pregătea pentru ciclul următor al culturilor, care începe cu grâul de toamnă , după care se cultiva porumb, cartofi şi alte semănături de primăvară. IV. Agricultura in sistem anual. Terenurile arabile din zonele cu soluri mai fertile, au inceput sa fie cultivate in fiecare an, aplicându-se si mijloace si procedee agrotehnice si fitotehnice mai avansate. Astfel, succesiunea sistemelor de cultură, nu numai la noi, ci în intreaga Europa, a fost rezultatul unui îndelungat proces de extindere a terenurilor arabile, prin despăduriri si intensificarea valorificarii terenurilor, datorita creşterii cerinţelor tot mai variate pentru produse agricole. În Ţările Române, dezvoltarea agriculturii a fost frânată de lunga dominaţie otomană. În urma desfiinţării relaţiilor de producţie feudale, ţărănimea a scăpat de iobagie, dar s-a luptat în continuare cu sărăcia, deoarece mulţi dintre ei nu dispuneau de pământ suficient, de unelte şi de animale de muncă. MUNCILE AGRICOLE Lucrarea pamântului s-a efectuat cu mijloace tradiţionale, după datini din bătrâni, în care au fost concretizate observaţiile atente, îndelungate asupra mersului vremii, dezvoltării vegetaţiei, în urma cărora s-au stabilit perioade optime de însămânţare a diferitelor plante utile. În numeroasele credinţe şi obiceiuri, rămăşite ale unor rituri arhaice, erau exprimate dorinţele în legătură cu dezvoltarea plantelor şi fructificaţia lor. Aşa de ex: Cânepa se semăna la Drăguş la Armindeni ( 1 Mai). Nu se semăna când era luna nouă şi nici miercurea sau vinerea, în credinţa că altfel ― nu se face‖. Când gospodarul semăna, trebuia să poarte haine albe, pentru ca să se facă şi cânepa frumoasă. Deasemenea, trebuia să fie sătul de mâncare bună, când se ducea la semănat, ― ca să se facă şi cânepa bună şi moale, să nu înţepe la degete‖. Când gospodarul semăna cânepa, nu vorbea, ― ca să n-o mănânce 54

vrăbiile‖; când scotea sămanţa din sac, se uita către pădure, ― ca să se facă deasă ca ea‖. Când termina de semănat, arunca sacul în sus, atât cât dorea să crească cânepa. În vederea efectuării la timp a muncilor agricole, în mai multe zone au fost obişnuite grupările de neamuri şi vecinătăţi, unde zece-douăzeci de oameni se adunau şi lucrau pe rând pământul fiecăruia dintre asociaţi. Lucratul pământului a început cu săpăliga, si apoi cu sapa, folosită până în zilele noastre. În zonele muntoase din cauza pantelor repezi, terenurile nu puteau fi arate cu plugul ( M-ţii Apuseni, Nordul Olteniei). Terenurile în pante mai pronunţate s-au lucrat cu sapa de desţelenit sau târşiţa, care se izbeau cu putere de pământurile tari, cu lama subţire, generalizate după adoptarea porumbului şi a cartofilor în culturi. Pentru aratul pământului s-au utilizat două tipuri de unelte: una mai veche, cu o construcţie mai simplă, care sapa doar pământul şi îl împingea in lateral, numită aratru; şi un tip mai evoluat al acestuia, care tăia, ridica si răsturna brazda, numit plug. Cele mai importante tipuri de plug au fost: plugul de şes (sau cu cormană fixă şi brăzdar asimetric); plugul de coastă ( cu brăzdar simetric si cormană schimbătoare) folosit în zonele înalte în Maramureş, Ţinutul Năsăudului, M-ţii Apuseni, Pădureni, Ţara Loviştei, Ţara Bârsei. Plugurile de lemn au fost părăsite în urma apariţiei plugurilor schimbătoare de fier, mai greoaie, dar mai rezistente. Cea de-a doua unealtă mai importantă folosită în muncile de însămânţare a plantelor, a fost grapa ( numita si boroană), cu care se acopereau seminţele şi se netezea terenul. Cele două tipuri de grape folosite înainte de cele industriale au fost: grapa cu colţi de lemn şi grapa cu colţi de lemn în faţă şi caturi sau spini în urmă. Prima a fost utilizată în zonele cu soluri mai afânate, iar a doua în cele cu soluri argiloase. Recoltarea păioaselor. Unealta străveche folosită în acest scop, a fost secerea. În zonele mai sărace a fost utilizată pentru recoltarea cerealelor, pentru prevenirea scuturarii boabelor şi chiar risipirii spicelor. În zonele agricole mai bogate s-a folosit coasa, cu care munca era mai eficientă. Migratiile sezoniere pentru munci agricole, mai ales pentru seceriş, au avut o mare amploare în trecut pentru populaţia mai nevoiaşă. O amploare mai mică au avut-o migraţiile pentru săpatul porumbului, cositul fânului, culesul porumbului şi pentru îmblătit. Spre Câmpia Transilvaniei coborau popoarele satelor din zonele muntoase, ce o înconjoară şi din Maramures; spre Câmpia de Vest coborau oşenii, moţii, din Vestul M-ţilor Apuseni, pădurenii; spre Câmpia Dunării coborau locuitorii satelor de la poalele Carpaţilor Meridionali; spre Pod. Moldovei şi stepa Jijiei cobora populaţia satelor din Carpaţii Orientali şi Bucovina. Cerealele secerate se puneau pe mirişte în mănunchiuri, din care legătorii făceau snopii. Daca bucatele nu erau coapte bine sau erau printre ele buruieni verzi, se lăsau să se usuce, ca să nu mucezească. Se legau şi se puneau cu spicele in sus. Snopii seceraţi se strângeau pe seara şi se clădeau în căpiţe, cruci, jumătăţi. Două căpiţe sau jumătăţi făceau o claie. Clăile se ţineau pe mirişti să se mai usuce snopii, după care se cărau în gospodării ori la ariile de îmblătit sau treierat. Pentru separarea grăunţelor din spice se foloseau mai multe procedee: îmblătitul sau treieratul. Uneltele folosite în acest scop: îmblătitul cu îmblacii; călcatul pe arie; sfărâmatul cu vălătrucul de piatra ori cu sania de îmblătit ( dicania). PLANTELE CULTIVATE Numarul plantelor cultivate a sporit prin adoptarea în culturi a unor specii aduse din Lumea Nouă a Americilor, cum ar fi: porumbul, cartofii, floarea-soarelui, bostanii, tutunul. Odată cu acestea s-au restrâns terenurile cultivate cu păioase şi s-au extins suprafeţele cultivate cu porumb şi cartofi, apoi cu alte plante alimentare sau industriale. Culturile tradiţionale sunt: cerealele; plantele oleaginoase, legumele, plantele textile si plantele ornamentale. Cerealele au deţinut si deţin si azi majoritatea suprafetelor cultivate. Ele asigură hrana zilnică a majorităţii populaţiei globului. Cerealele mai vechi in culturi sunt: grâul, alacul, alacul roşu, secara, orzul, ovăzul, meiul, carora li s-a alăturat apoi porumbul. S-au obţinut două specii de grâu: de toamnă şi de primavară. Cel de toamnă vegetează mai bine in zonele joase si deluroase, iar cel de primavara in conditiile mai aspre din zonele montane. 55

Vechimea culturii grâului este dovedită şi mulţimea credinţelor şi a obiceiurilor populare, care au supravietuit, până in timpuri apropiate, elemente de rituri agrare antice, părăsite acum. Ele se mai păstrează pe alocuri în amintirea bătrânilor. Urările de belşug se exprimau in ciclul sărbătorilor de iarnă, frumos formulate in ―colinda grâului‖ şi în ― pluguşor‖. Traditiile populare in legatura cu graul pot fi sistematizate în: obiceiuri si credinte privind cultivarea grâului; grâul in sărbătorile de peste an; grâul in obiceiurile legate de viaţa omului. Secara a fost preferată in zonele inalte, cu soluri sărace, fiind mai putin pretenţioasă la condiţiile climatice şi de sol. Având o valoare nutritivă apreciabilă, a asigurat painea multor zone muntoase. Orzul are o perioada de vegetatie scurtă, se coace de timpuriu, la fel ca si secara, nu este o plantă pretentioasa la conditii climatice si de sol. A fost intrebuintata in fabricarea berii, numita in Ţara Oltului ―ologhina‖; iar din faina de orz se făcea in M-ţii Apuseni ― coleasa‖- un soi de mămăligă folosită în hranirea animalelor. Ovăzul s-a mentinut in culturi, acolo unde caii au ramas principalele animale de munca, deoarece reprezenta hrana substantială, preferată a acestora. Meiul (malai) in trecut a constituit baza alimentatiei populatiei sărace, dar a cedat locul porumbului, mai productiv. Din făină se făcea mămăliga, iar pisat în pive se folosea la prepararea sarmalelor, plachiei. Porumbul, păpuşoiul sau cucuruzul a fost a dus in Europa spre sf. sec.al XVI-lea. La noi a ajuns mai târziu: in Muntenia in timpul lui Serban Cantacuzino ( 1678- 1689); in Moldova pe la inceputul sec. al XVIII-lea in timpul lui Constantin Mavrocordat; in Transilvania in timpul principelui Gheorghe Rakoczy I. ( 1631- 1648). Dar ca plantă alimentară a fost utilizat abia de prin 1791. Desi e mai pretentios la conditii climatice si de sol, iar cultivarea lui necesita mai multe munci , porumbul s-a adaptat atat in zonele inalte, predominand in culturi in satele de la poalele Carpatilor Meridionali, cat si pe terenurile joase din M-ţii Apuseni, ţinutul Năsăudului. Porumbul necesita munci periodice de intretinere: prasitul cu sapa, raritatul cu rarita, culesul – deoarece altfel il acopereau buruienile, nu se putea dezvolta si nu fructifica. Acestea se efectuau cu deosebita grija, deoarece prin porumbisti se cultivau si alte plante utile,ca de ex: cartofii, canepa de samanta, fasolea, bostanii, iar pe margini se puneau diferita legume, plante oleaginoase. Cartoful originar din America, s-a răspândit in cultura europeană incepând din sec. al XVI-lea. La noi a ajuns in urma porumbului. Fiind mai nou in culturi, cartoful a primit diferite denumiri pe alocuri, de la un sat la altul. Cartofii au ajuns o cultura de baza in multe zone , avand o productivitate foarte ridicata, chiar si in regiunile montane inalte, limita acestuia apropiindu-se de 1400 m altitudine: in M-ţii Apuseni, Ţara Bârsei, Secuime, tinutul Sucevei, tinutul Câmpulungului. Cartofii au fost intrebuintati atât in alimentatie, cat si la hranirea animalelor, in primul rand a porcinelor, de aceea au devenit o cultura obişnuită peste tot, în grădini sau ţarini, prin porumbişti sau locuri aparte. Pe lângă valoarea lor nutritivă, cartofii prezintă avantajul, ca se pastrează bine iarna, chiar până primavara cand răsar alte plante alimentare. Plantele oleaginoase au avut un rol foarte important in trecut, mai ales in perioadele in care nu se consumau prea multe grăsimi si carne. Numarul speciilor furnizoare de seminte oleaginoase a fost restrans. La noi, uleiul s-a extras multa vreme din nuci, seminte de canepa si in. Nucul, pom mediteranean, care creste spontan in locurile cu microclimat bland, a fost preţuit pentru fructele lui bogate in ulei, folosite in alimentatie sub diferite forme, pentru lemnul sau frumos, ca si pentru frunze si coji, care se foloseau frecvent la vopsit in medicina populara. Uleiul de nuca a cedat locul celui de bostan, apoi celui de floarea-soarelui, cultivată in acest scop pe suprafete tot mai intinse. Floarea-soarelui sau rasarita, planta originara din America, a devenit principala furnizoare de ulei comestibil, fiind prezenta si in creatiile folclorice, nu numai datorita utilitatii si frumusetii ei, ci si sub influenta heliotropismului inflorescentelor galben-aurii, care se intorc dupa soare. Condimente, legume si alte plante alimentare au constituit din antichitate nu numai alimente, ci si leacuri importante, si chiar anexe in diferite practici magice, cum au fost: leusteanul si usturoiul. Vechimea in culturi a celor mai importante dintre ele este atestata si de originea numelui lor comun: mazare, morcovi ( dacic); vinete, patrunjel, ceapa, usturoi, varza, leustean , pepene, lubenita sau harbuzi (latina); cimbru, salata (greaca). Acestora li s-au adaugat in timp si specii extraeuropene, indeosebi americane: ardeiul, rosile, fasolea ( America de Sud). 56

Plantele textile au avut o importanta deosebita in viata taranimii in ocupatiile casnice, pana cand sau ieftinit tesaturile de bumbac. Vechi furnizoare de fibre pentru confectionarea tesaturilor in lumea europeana, au fost canepa si inul, pentru care poporul roman a pastrat numele latin. Plantele ornamentale au fost aproape nelipsite din gradinile si ferestrele caselor taranesti. Unele erau cultivate pentru parfumul lor placut: lemnul domnului, floarea-raiului,maghiranul, matura-raiului, busuiocul. Alte plante erau cultivate pentru frumusetea florilor: trandafirul, liliacul, bujorul, gheorghinele, micsunelele si muscata. Pe langa acestea, prin gradinile babelor doftoroaie cresteau si cateva plante medicinale, folositoare la oameni si la animale, cum erau: spânzul, armuraiul, macul etc. Agricultura, dupa cum reiese, s-a adaptat conditiilor specifice diferitelor zone etnografice, sub impulsul cerintelor complexe ale traiului, in primul rand al alimentaţiei zilnice, bazată în toate timpurile pe produse vegetale. Diversificarea culturilor a fost impusă si de interdictiile cultice pentru consumul produselor animale, o mare parte din an. Pe lângă păine, mai era nevoie si de alte alimente sau legume, pentru cele două sau trei mese zilnice. Oamenii de pretutindeni s-au straduit sa le cultive pe lângă case, deoarece unele se consumau crude, iar o parte trebuiau sa asigure rezervele necesare din toamna până in primavară, când predominau zile cu regim vegetarian, prin cele mai lungi posturi de peste an. De aceea, pe langa culturile agricole, oamenii au mai ingrijit pe langa case si alte plante utile, in primul rând pomii si viţa-de-vie. POMICULTURA Cultivarea pomilor fructiferi are traditii indelungate pe teritoriul tarii noastre, datorita conditiilor naturale favorabile si importantei pe care au avut-o in alimentatie fructele si produsele obtinute din ele. O etapa importanta in dezvoltarea pomiculturii a inceput dupa cucerirea Daciei de catre romani. Lucrarile de agronomie, stiinte naturale si botanica mai ample, din ultimele secole ale mileniului I. i.Hr. noastre si primul sec. al d.Hr. au capitole importante referitoare la pomii fructiferi, descriind principalele soiuri, dând indicatii asupra cultivării lor, incepând cu lucrarea solului, plantarea puieţilor, tehnica altoirii etc. Plinius cel Batrân, in lucrarea sa intitulata ―Historia Naturalis‖, descrie 35 soiuri de păr, 17 soiuri de măr, 5 soiuri de piersic, 9 de cais, 10 de cireş, 12 soiuri de prun, 3 de nuc, 6 de gutui, 3 de dud. In limba română termenii de baza in legatura cu pomicultura sunt de origine latină, ca si cei din agricultură si viticultură, ceea ce atesta continuitatea acestor ocupatii in perioada de formare a poporului român. Faţă de alte plante utile, pomii prezentau avantajul, ca fructificau ani in şir, necesitând îngrijiri minime. Fructele se consumau crude, iar cele mai valoroase: merele, perele si prunele se uscau, se făcea din ele marmelada, cidru si astfel se foloseau in alimentatie in zilele de post. In secolele XIV.- XV. in toata regiunea deluroasă a Ţării Românesti si a Moldovei si in satele de campie au ocupat un loc semnificativ pomii roditori. O dezvoltare timpurie a inregistrat pomicultura si in Transilvania. Documentele de la inceputul sec. al XIV-lea confirma existenta livezilor din imprejurimea Oradei, pe Valea Muresului, Valea Somesului Mic, in Banat. Livezile s-au extins in zonele cu conditii favorabile si astfel s-au format numeroase bazine si centre pomicole, iar experientele locale au fost concretizate in zeci de soiuri autohtone de meri, peri, pruni, ciresi etc. Centre de pomicultura traditionala din Sudul Carpatilor Meridionali si Subcarpatii Getici, incepand din Est se succed spre Vest:  Zona Buzaului cu centrele: Pătârlagele, Chiojdu, Cislău, Prascov  Zona Prahova cu centre de pe Valea Teleajenului si Slănicului, Vălenii de Munte, Izvoarele, Măgurele, Slănic, Câmpina si Breaza  Zona Muscel : Voinesti, Cândesti, Găesti, Vişineşti,  Zona Arges : Curtea de Arges, Tigveni, Merişani, Priboieşti, Leordeni, Mărăcineni  Zona Vâlcea : Olănesti, Govora, Horezu, Prundeni, Bujoreni, Bistriţa  Zona Gorj: Tismana, Cărbunesti, Călugareni, Runcu  Zona Mehedinti : Baia de Aramă, Closani, Strehaia, Ponoarele Importante bazine pomicole se afla si in Moldova, in lungul Subcarpatilor Moldovei si in cuprinsul podisului la Est de Siret, la poalele Carpatilor Orientali: 57

 Zona Suceava cu centrele :Suceava, Fălticeni, Rădăşeni, Bosanci  Zona Neamt cu : Piatra-Neamt, Tg. Neamt, Bărgăuani, Bălţăteşti- Ghindăreni, Ceahlău  Zona Bacău: Izvorul Berheciului,, Livezi, Tg. Trotuş, Vultureni  Zona Vrancea: Dumitresti, Coteşti, Odobeşti, Panciu Zonele subcarpatice ale Siretului si Prutului începând de la Nord se succed spre Sud:  Zona Iaşilor cu centrele Hârlău, Cotnari, Tg. Frumos, Bucium ; contiunandu-se spre Sud – Est. cu Comorna si Răducăneni  Zona Pod. Moldovei are livezi mai intinse in jurul centrelor Huşi, Bărlad, Vaslui  Zona Covurului are livezi si podgorii mai intinse la : Nicoreşti, Tecuci, Valea Mărului. In cuprinsul Transilvaniei, distingem trei grupuri de centre pomicole, zonele din:  Sud – Vest cu Tara Hategului ( Densuş, Sarmizegetusa ) , Banatul, M-tii Apuseni si Tara Crişurilor  Nordul Transilvaniei: Sălajul, Maramuresul, Tara Oaşului, Tara Lăpusului, tinutul Nasaudului si al Bistritei  Sud – Estul Transilvaniei cu: Pod. Târnavelor, Mărginimea Sibiului, Tara Oltului, Tara Bârsei, Secuime. In M-tii Apuseni se disting urmatoarele zone pomicole:  Subzona Tara Zarandului : Bulzesti, Halmagiu, Sicula  M-tii Metaliferi: Geoagiu, Renghet, Ilia  Tara Moţilor prezinta conditii nefavorabile dezvoltarii pomiculturii.  Tara Bihariei cu centre, ca: Budureasa, Pietroasa, Cociuba, Dumbrăvita POMII CULTIVATI Mărul padureţ era mai frecvent in trecut prin fâneţe, raristi, ocrotit si pretuit de oameni nu numai pentru fructe, ci si pentru frunze, care s-au folosit peste tot la vopsit in galben, rosu si negru. Deasemenea, merele padurete s-au folosit si pentru prepararea otetului, nelipsit din gospodariile taranesti, inainte de raspandirea otetului industrial. Marul cultivat are numeroase soiuri autohtone vechi, unele varatice, altele tomnatice, unele dulci, altele mustoase etc. Fructele se culegeau pe masura ce se coceau, de obicei cu mâna, iar in cazul fructelor mai mari se utilizeaza o unealta speciala, numita muscătoare, praiţă sau cleaştă. Gospodarii, care aveau cantitati mai mari de mere cazute, le zdrobeau si le puneau in cazi, fermantandu-le pentru tuica. In unele zone mustul de mere era o bautura obisnuita toamna. Peste merele zdrobite se turna putina apa si astfel se obtinea cidrul, bautura folosita in alimentatie in zilele de post, iar cand se inacrea se indulcea cu miere, ori se folosea ca oţet de poame. In Bucovina si in Moldova merele se puneau la murat in putini si se consumau primavara. Parul paduret era frecvent pe marginea padurilor si a drumurilor, nelipsit din gradinile taranesti in trecut; erau pretuiti atat pentru fructele lor rascoapte si dulci, dar si pentru lemnul lor frumos, intrebuintat la confectionarea mobilierului si a altor obiecte casnice. Parul cultivat are numeroase soiuri autohtone si straine, fiind mai dulce, decat marul. Peste tot s-a folosit pentru prepararea cidrului sau pentru tuica. Prunul a fost mai frecvent cultivat in livezi, fiind mai putin pretenţios la conditii climatice si de sol si foarte productiv. A avut un rol foarte important in alimentaţie in trecut. Prunele se mâncau pe pâine, ori se fierbeau si se strecurau, iar chisăliţa astfel obtinută, ingrosată la foc se manca pe paine, mamaliga, malai. Tot prin metoda fierberii se obtinea si magiunul, care se punea in placinte si diferite aluaturi. O mare parte din prune s-a intrebuintat pentru prepararea de tuica, vinars sau rachiu. Din prune se mai facea si vin. Prunele s-au folosit si in medicina populara, iar scoarta la vopsit. Lemnul de prun a avut variate intrebuintari: ramurile s-au folosit ca pomi – impodobiti cu mere, pere, smochine, turte dulci la nunti si pomelnice pentru morti. Nucul a fost prezent in depresiunile si bazinele Subcarpatilor, incepand din Mehedinti, pana in Nordul Moldovei. Nuceturi renumite se afla in jurul Băii de Aramă, Tismanei, Horezului, Arges, Muscel, Buzău, Vrancea, Suceava; în Transilvania, in Tara Bihariei, Tara Zarandului, Valea Muresului, Salaj, Baia Mare, Banatul inalt. Frunzele, dar mai ales cojile verzi s-au folosit peste tot la vopsit in negru, cafeniu, galben si rosu. Iar miezul si coaja s-au intrebuintat in medicina populara. 58

Nucile se mai mancau in zilele de post pe paine, se puneau pisate in mujdei, in diferite paste fainose si aluaturi. Din sămânţă s-a facut uleiul. Nucile nu lipseau din pomii, ce se făceau la nunti, sărbători si pentru pomenirea morţilor. Ciresul era frecvent alaturi de alti padureti prin raristi, dumbrăvi, fânete. Fructele se consumau crude , iar acolo unde recolta era mai mare, se strangeau si se fermentau pentru tuica. Visinul a fost cultivat alaturi de cires, fructele lui fiind folosite pentru marmelada, dulceata, sirop, aromarea bauturilor. Frecventi au fost in unele zone si gutuiul, piersicul si caisul, pomi cultivati atat pentru satisfacerea cerintelor casnice, cat si pentru valorificarea pe piata a fructelor. In zonele joase, fructele crude si diferitele produse casnice din fructe se schimbau pe cereale, ori se vindeau prin targuri si piete. USCATUL FRUCTELOR Fructele se uscau vara si toamna, cand se coceau. De obicei ele se taiau felii si se uscau la soare, pe polite sau lese speciale. Fructele mai varatice, mai mustoase, se uscau in cuptorul de copt paine. Se puneau pe vatra cuptorului, ori pe tăvi, scânduri, dupa ce se scotea painea, sau se facea foc anume. Cantitatile mai mari se uscau in cuptoare speciale, avand denumiri diferite de la o zona la alta: lojniţă, coşeriu, bujdei. Din punct de vedere functional se disting doua tipuri mai importante: – cuptorul de uscat poame cu fum – prezenta dezavantajul că fructele se imbibau cu fum si nu mai erau la fel de gustoase; – cuptorul de uscat poame in caldura fara fum – era un tip mai evoluat, frecvent in Tara Lăpusului. Pentru multi gospodari din zonele deluroase si muntoase ingrijirea si ocrotirea pomilor fructiferi au constituit adevarate pasiuni, iar realizarile o mandrie a lor, a satelor in care pomicultura avea vechi traditii, fiind nu numai un izvor de hrana, ci si o sursă principală de câştig. VITICULTURA Viticultura are vechi traditii pe teritoriul ţării noastre, deoarece conditiile climatice sunt favorabile cultivarii viţei-de-vie, in cea mai mare parte a tarii. Viticultura a satisfacut cerintele manifestarilor sarbatoresti din viata familiala si sociala, deoarece vinul este din vremuri stravechi bautura obisnuita a petrecerilor, iar dupa raspandirea crestinismului a devenit o bautura rituala, indispensabila anumitor practici cultice. De aceea, via are un loc important si in creatiile folclorice. In viticultura, ca si in alte domenii de ocupatie, termenii de baza privitor la plantă, la tehnica si procesul vinificaţiei, la păstrarea şi consumul vinului sunt de origine latina. Asa sunt cuvintele: viţă, vie, storcatoare, butoi, must, vin, beat, betiv. Cunostintele si inventarul viticol s-a imbogatit in timpul convietuirii romano-slave si prin legaturile ulterioare cu slavii, mai ales cu cei din Sud, unde conditiile erau mai favorabile cultivarii vitei-de-vie. Dintre termenii de origine slava mentionam: teasc, cada, vadra, poloboc, drojdie, cosor, crama . Viile sunt mentionate in actele medievale de danii ale celor mai vechi si importante manastiri si biserici. Intr-un document din 1202-1203, prin care un document regal ―întăreste‖ bisericii din Arad mai multe sate, sunt mentionati iobagii, care se ocupau cu cultivarea vitei-de-vie si viile, ce le detinea biserica acolo. In Tara Romaneasca si Moldova, podgorenii plateau vinaricul sau disetina, a zecea parte din vinul obtinut. In 1388 Mircea cel Batran daruieste ctitoriei sale de la Cozia, printre altele, vii pe Arges, o vie in patru locuri , dintre care unul la hotarul Călinestilor, pe Lotru si o vie la Râmnic. In Moldova, prima mentiune a indelungatelor traditii viticole este din 7 ian. 1407, constand intr-o intelegere dintre Alexandru cel Bun si mitropolitul Iosif, privitoare la manastirea Neamt, intre ale carei bunuri erau doua vii, una daruita de Petru Musat ( 1375-1391), iar a doua cumparata de mitropolit. Podgoriile înşirate pe o lungă fâşie intre Cotnari si Dunare au ajuns, dupa cum spune Dimitrie Cantemir, sa intreaca toate celelalte bogatii ale pamantului. Vinul de Cotnari il considera ― si mai bun decat alte vinuri europenesti, si chiar decat vinul de Tokay‖. In conditii pedoclimatice extrem de favorabile s-a dezvoltat viticultura si in Tara Romaneasca, in special in Subcarpatii Getici, la contactul acestora cu campia si chiar in cuprinsul acesteia, pana la Dunare. Dintre cele mai importante mentionam: Corcova si Strehaia in Mehedinti; Arcani – Dobrita – Curtisoara – Balanesti – Glodeni in Gorj; Dragasani si Orlesti in Valcea; Segarcea – Plenita – Sadova – Ianca 59

Dubaleni in Dolj; Stefanesti – Golesti – Topoloveni – Leordeni in Arges; Gaiesti si Nucet in Muscel; Valea Calugareasca si Mizil in Prahova; Podgoria si Pietroasele in Buzau; Lehliu – Jegalia in Ialomita. Podgoriile detin suprafete intinse si in Dobrogea, in partea centrala pe la Murfatlar, Medgidia, Cernavoda, si spre Nord pe la Niculitel, Babadag, Jurilovca, Sarichioi, Măcin in Tulcea. Podgorii renumite s-au dezvoltat si in Transilvania: podgoria Alba Iulia – Aiud, cu centrele: Ighiu, Cricau, Sard, Miraslau; podgoria Tarnavelor cu centrele Craciunel, Valea Larga, Jidvei, Blaj, Medias; podgoria Aradului cu Paulis, Siria, Pancota, Minis, Maderat; podgoria Tarii Crisurilor cu Oradea, Diosig, Sacueni, Valea lui Mihai; podgoria Satmarului cu Tasnad, Beltiug, Ardud, Viile Satu Mare, Homoroadele; podgoria Salajului cu Zalau, Simleu, Crasna; podgoria Bistritei cu Viisoara, Dumitra, Lechinta; podgoria Lugoj; Caransebes; podgoria Oravita si Dognecea. Vita-de-vie , spre deosebire de pomii fructiferi, necesita munci de ingrijire din primavara pana in toamna. Podgorenii le-au efectuat cu mult zel, obtinand numeroase soiuri locale de struguri pentru vinuri albe sau rosii ori negre. Muncile in podgorii incepeau primavara cu dezgropatul viilor si se incheiau toamna cu ingropatul viilor. Lucrarile de ingrijire a plantatiilor, pana nu demult, s-au efectuat cu unelte traditionale. Intre dezgropatul si culesul viei se succedeau: taiatul, cotoratul sau copcitul, legatul, sapatul, stropitul, plevila sau taiatul corzilor. Dezgropatul se facea cu sapa, indepartandu-se pamantul strans peste tulpini. La taiat se utiliza un cuţit numit cosor, unealta intrebuintata atat pentru taiatul corzilor, cat si pentru curatatul butucilor, taiatul ciorchinilor la cules, s-a folosit pe teritoriul tarii noastre in ca din vremea dacilor. Romanii au folosit doua tipuri distincte: cutit sau cosor de taiat la vie fara secure – mai frecvent in podgoriile din Moldova si Muntenia Subcarpatica, in Transilvania si partial in Oltenia ; si cutit sau cosor de taiat la vie cu secure – a fost mai frecventa in Campia Dunarii si Dobrogea, iar in Transilvania, in podgoriile sasesti, si se asemana cu cele folosite in Europa Centrala si de Vest. Stropitul cu solutie de sulfat de cupru si lapte de var s-a adaugat muncilor traditionale dupa aparitia manei. Viile se stropeau de mai multe ori, in functie de umiditatea sau uscaciunea solurilor. Plevila se practica mai ales in Oltenia si Arges si consta in rarirea frunzelor vara, ca sa se coaca mai repede si mai bine strugurii. In alte podgorii, ca aceea a Odobestilor, nu se rareau frunzele, ci se reteza varful corzilor, ca sa se opreasca cresterea si sa se dirijeze seva spre ciorchini. Culesul a fost cea mai placuta si mai asteptata munca in podgorii, mai ales atunci cand rodul era imbelsugat. Ciorchinii taiati se puneau in diferite vase, care serveau la cules. In unele zone s-au utilizat galetile de lemn, apoi cele de tabla . In alte parti se foloseau cosuri din nuiele, din scoarta de cires, cofe sau donite. Vasele pline se goleau in ciubere sau hardaie cu doua torti, unde se mustuiau si se zdrobeau strugurii cu mustitorul, urmarind si sporirea capacitatii de transport a vaselor. Ciuberele pline se duceau apoi la vasele mai mari, cu care se transportau la crame sau in gospodarii, unde acestia se turnau intr-o cada mai mare, numita zacatoare , cu un cep in partea inferioara. Din mustul , care se lasa la fund, numit ravac , se obtinea vinul cel mai bun. In unele zone, uneltele si vasele folosite in viticultura erau tinute in gospodarii, intr-un sopron, iar vinul se pastra in pivnitele din temelia caselor. In alte zone, in curtile gospodariilor existau constructii aparte, in care se pastrau uneltele si vasele,iar pivnitele pentru pastrarea vinului erau sapate in dosul curtilor,sau la marginea satelor. Pe podgoriile mai departate de gospodarii existau adevarate constructii vititcole, numite – crame, casoaie, odai etc. O buna parte a vinurilor produse in Tara Romaneasca se valorificau in Transilvania. Vinurile din Tara Romaneasca erau mai usoare si mai ieftine, iar Brasovul si Sibiul le cumparau, nu numai pentru consumul interior, ci si pentru vanzare in alte centre din Europa. Peste tot, in toate podgoriile s-au efectuat , in anii de dupa Eliberare, ample lucrari de terasare a pantelor, de extindere a plantatiilor, de selectionare a soiurilor, iar centrele de producere a vinului au fost inzestratate cu utilaj corespunzator, care asigura calitatea superioara a vinurilor romanesti, apreciate in tara si pe pietele internationale, ca si strugurii pentru masa, cultivati in multe podgorii.

60

8. Ocupatiile secundare PESCUITUL Ca ocupatie, pescuitul are o mare vechime pe teritoriul tarii noastre. Romania dispune de o retea hidrografica foarte bine dezvoltata si care de asemenea este una dintre cele mai cele mai bogate in pesti din toata Europa. De aceea pestele a fost nu numai un aliment pretios, ci si un element important in comertul Tarii Romanesti si al Moldovei cu Transilvania si alte tari invecinate. Istoric Din vremurile vechi, pe langa faptul ca se prindea cu mana ,pestele mai era strapuns in apa cu sulite sau lanci rudimentare(simple bete ascutite)si cu harpoane.‖Cea mai veche unealta de pescuit cunoscuta pana in prezent pe teritoriul Romaniei a fost descoperita in statiunea paleolitica de la Cotu Miculinti(jud.Botosani). Este vorba mai precis de un harpon lat si scurt, lucrat din corn de ren si care are doua perechi de colti si un orificiu aproape de mijloc. In vecinatatea Dunarii au fost descoperite harpoane facute din corn de cerb sau din os, de dimensiuni mari, datand inca din mezolitic. Harpoanele din os s-au intrebuintat frecvent si in epoca neolitica‖. Inca din aceea vreme a inceput sa fie folosite si plasele de pescuit. Din neolitic mai dateaza unditele de os (confectionate cu ingrijire,avand vârful bine ascutit si fiind prevazute cu o gaura prin care se trecea sfoara) si greutatile de plasa, modelate din lut. Din ramasitele materialelor arheologice s-a putut constata ca in epoca pietrei slefuite pentru prinderea si prepararea pestelui, se mai utilizau topoare si razatoare din piatra dura. Din secolul IV. stramosii nostri pescuiau pe Dunare din luntre (barci cu vasle, folosite pe ape fara valuri mari) monoxile,lucru relatat de Arrian in anul 335i.e.n.Sau pastrat si alte marturii scrise despre bogatia in peste a apelor de pe teritoriul Daciei. Astfel se mentioneaza in aceste marturii lucruri legate de speciile de pesti, despre tehnici de prindere a lor s.a.m.d. Pliniu cel Batran s-a referit in lucrarile sale la bogatia in peste a apelor de pe teritoriul geto-dac. Printre produsele exportate de geto-daci colonistilor greci din Dobrogea. Polibiu (sec II i.Hr.) mentioneaza pestele sarat de calitate superiora. Atheneu, scriitor din secolul al II-lea, scrie despre o specie de peste din Dunare care, dupa toate probabilitatile, era somnul. Claudius Aelianus (sfarsitul secolului II.-prima jumatate a secolului III.) scrie despre pescuirea somnului in Dunare cu harpoane si despre tragerea la malul apei a pradei cu boi sau cai injugati. Practicarea pescuitului pe raurile interioare din Dacia este dovedita si de oasele de peste, de carligele de pescuit, care erau de diferite marimi (ceva mai mari decat cele de azi dar forma era asemanatoare), de greutatile de lut pentru plase, toate acestea fiind descoperite in asezarile geto-dacice. La fel si in perioada stapânirii romane in Dacia arheologii au descoperit mai multe greutati din lut in diferite forme. Dupa retragerea armatei si a administratiei romane din Dacia, mare majoriate a populatiei a continuat sa puna pret pe pescuit. In acest sens trebuie mentionata populatia indigena din zona Dunarii pentru care pestele a ramas un aliment si un articol de export important. Importanta pescuitului in viata economica a populatiei romanice de la nordul Dunarii este demonstrata si de faptul ca, in secolul V. d.Hr, ambasada lui Teodosiu ce Tanar il intalneste pe Attila, regele hunilor, intre Timis si Dunare, si primeste de la acesta, ca dar, un bou si crapi de Dunare. Mentinerea in limba a unor elemente lingvistice mostenite de la geto-daci si romani, referitoare la pescuit, reprezinta unul dintre argumentele insemnate pe care se sprijina ideea practicarii neintrerupte a acestei ocupatii de catre populatia romanizata de pe teritoriul Daciei. Astfel, direct sau indirect, sunt legati de pescuit termenii de origine geto-daca: balta, carlig, gard ,mal, melci, parau etc . Termenul peste are origine latina si de asemenea unele parti componente si miscari specifice ale acestora au origina latina. Lingvistii considera ca somnul, crapul, platica si multe alte specii de pesti au nume de origine slava. S-ar putea chiar spune ca, fata de toate celelalte ocupatii traditionale (principale sau secundare) ale poporului roman, in domeniul pescuitului exista cea mai bogata terminologie de provenienta slava. Acest lucru ar putea fi explicat prin faptul ca, slavii veniti in aceasta regiune erau, pescari priceputi si posesori ai unor unelte de pescuit variate si eficiente. Pe de alta parte, spre deosebire de slavi, in acel timp, autohtonii se aflau deja intr-un stadiu de dezvoltare economica mai avansat, in care puneau mai mare pret pe lucrarea pamantului, pe albinarit si pe cresterea animalelor. Astfel pescuitul ramasese, o ocupatie secundara care se practica peste tot, dar cu o mai mica intensitata fata de celelalte ocupatii Sunt dovezi ca la Dunare si in baltile Dunarii, pescuitul s-a bucurat neincetat de insemnatate economica. De fapt,acolo au 61

existat din vremuri indepartate pescari specializati care au staruit necontenit in efortul perfectionarii procedeelor si ustensilelor de pescuit. Descoperirile arheologice care atesta varietatea si eficienta uneltelor de pescuit sunt: resturi dintr-o plasa de pescuit facuta din sfoara de canepa, greutati de plasa, carlige de undita din bronz sau fier, o brisca, intrebuintata la prinderea stiucii,o ostie (cu care se intepa pestele mare, in special crapul, in timpul reproducerii,primavara tarziu), un carmac (undita mai mare), un harpun de fier (cu el se pescuia prin lovirea si strapungerea pestelui mare). Pe langa acestea s-au mai gasit unelte impletite din nuiele in forma de cos, numeroase oase,solzi de crap etc. In secolul al XVII-lea, in Transilvania sunt consemnate documentar helesteele si iazurile, precum si existenta pescarilor de meserie. Atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca au existat o serie de iazuri mari care purtau numele de‖ iazuri‖ sau ―helesteie domnesti ―. Acestea aprovizionau cu peste curtile domnesti , sporind veniturile mosiilor acestora. In Tara Romaneasca , Nucetul a fost cel mai mare iaz sau helesteu domnesc. El se intindea pe circa 13 km lungime si 800m latime si era construit, probabil, inca de pe vremea lui Mircea cel Batran . Dupa intemeierea Tarii Romanesti si a Moldovei , domnitorii au acordat manastirilor si marilor dregatori cu balti, helestee sau iazuri si garle (apa curgatoare mai mica). De exemplu,pe la sfarsitul secolului al XV.-lea, manastirea Tismana avea stapanire asupra mai multor balti (Bistretul, Balta Alba, Jietul, Cotlov, Calistea etc.), care fusesera donate de catre domnitori. In secolul XVI manastirea Cozia avea de asemenea mai multe balti: Mamino, Orlea, Caţalul, Săpereag, Rodna, Sapatul etc. Dealtfel, pana si manastirile de la Muntele Athos stapaneau balti in tara Romaneasca. De regula atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca, satenii puteau sa pescuiasca in lacurile domnului, boierilor sau manastirilor, dar numai cu incuviintarea proprietarilor si cu obligatia de a da dijma (a zecea parte din pestele prins). Spre deosebire de pescuitul in lacurile domnului, pescuitul in apele curgatoare nu se dijmuia. La inceput, si in Transilvania se dadea zeciuiala dar cu timpul dijma a sporit devenind a 9 parte din pestele pescuit. In sfârsit printr-o lege din 1398 s-a introdus o noua dijma asupra pestelui mult mai semnificativa, si anume o treime din pestele pescuit in rauri si jumatate din pestele pescuit din helestee. Situatia din Transilvania va avea ecouri, ceva mai tarziu in Tara Romaneasca si Moldova, unde, prin secolele XVII-XVIII, manastirile luau ―intreiala pestelui‖, adica din trei pesti un peste‖. Odata cu intemeiera Tarii Romanesti si a Moldovei s-a intensificat si comertul cu peste. La inceputul secolului al XV-lea sint amintite carele incarcate cu peste de la Prut si Nistru care se indreptau spre Polonia si Transilvania . Exportul de peste dunarean in Polonia si Ucraina va castiga in importanta pe timpul domniei lui Stefan cel Mare si va continua in secolele,XVI, XVII si XVIII. O buna parte a pestelui prins in Tara Romaneasca, la Dunare, trecea Carpatii in Transilvania, fiind depus in Brasov, Sibiu si Bistrita. De acolo era expediat in restul oraselor transilvanene si chiar in unele orase ungare. Principalele specii de pesti exportate erau: crapul, stiuca, somnul, morunul, scrumbiile, salaul, platica ,etc. Pe langa comertul extern, in Tarile Romane se practica si un comert intern cu peste. Indeosebi pestele de la Dunare. Acesta era incarcat in care trase de 2,4 sau 6 boi, fie in carute cu cai, fie in spinarea cailor si era transportat spre targurile si satele Tarii Romanesti si ale Moldovei. Din cauza bogatiei in peste a Dunarii , a baltilor si a afluentilor ei, precum si a iazurilor sau helesteelor, pretul pestelui era foarte redus. Unitatile de masura utilizate erau: corabia (egala cu 2 luntre, cu 7 care jumate sau cu 15 poveri de cal), maja sau luntrea, (adica 7 poveri si jumate), carul (insemnand 2 poveri sau circa 271 de kg), povara de cal (circa 135kg). In timp ce corabia si luntrea erau unitati de masura folosite la Dunare si in cursul inferior al afluentilor mari al acestuia(Olt, Siret, Prut), in comertul din tara si in comertul din ardeal unitatile de masura folosite erau maja, carul si povara. Pentru fiecare unitate de masura cei care vindeau peste plateau la vadurile sau cherhanalele de incarcare o dare numită pârpăr . Pe vremuri, pescarii de meserie se aflau in slujba celor care stapaneau renumite locuri cu peste. Ei erau constituiti in cete si aveau in frunte un vataf. Pana la capatarea experientei necesare, tinerii faceau ucenicie. Includerea in rândul pescarilor propriu-zisi implica oficierea unui „ritual de trecere‖ , cand cel in cauza trebuia sa faca dovada maxima a cunostintelor si a priceperii de pescar. Printre altele viitorul pescar avea obligatia sa cunoasca si sa respecte anumite interdictii profesionale si religioase, ca exemplu ei trebuiau sa evite asa numitele locuri „rele‖care conform unei balade „Antofita a lu Vioara‖ erau locuite de demoni ai adancurilor. Cei care nu respectau aceste interdictii riscau sa dispara in mod miraculos. Plata pescarilor consta in tain (o anumita cantitate din pestele prins) si in bani. De multe ori, pescuitul se efectua cu uneltele proprietarului, in termene specifice fiecarei zone piscicole. In aceste situatii, incheierea sezonului era marcata prin „nedeia pescarilor‖, o petrecere de mare amploare. 62

Datorita sistemului defectuos al gospodariilor apelor,precum si a pescuitului excesiv, poate chiar salbatic, inca de la inceputul secolului al XIX.-lea s-au constatat schimbari cantitative si calitative in fauna piscicola a tarii , care s-au accentuat cu timpul. Astfel in a doua jumatate a secolului XIX. unele specii de pesti precum pastravul, lipanul, lostrita au inceput sa scada numeric din apele tarii. Exportul de peste continua ,dar nu mai avea nici pe departe ponderea din trecut. Astfel la sfarsitul secolului XIX. romanii devin deja importatori de peste. Pentru o redresare a situatiei in 1896 a fost votata‘ legea pescuitului‘care de altfel a fost bine venita. Printre altele,legea interzicea: pescuituil in timpul reproduceri pestilor, pescuitul cu explozibil, narcotice sau otravitoare, pescuitul cu sulite, arme de foc, greble, poluarea apelor cu reziduuri industriale etc. In timp legea a mai fost completata si imbunatatita. Unelte, metode de pescuit si raspandirea principalelor specii de pesti in apele din Romania Uneltele de pescuit erau nelipsite in trecut din inventarul gospodariilor din apropierea apelor. Acestea erau confectionate din diferite materiale si erau dimensionate dupa apele in care se foloseau. De la formele simple, care au supravietuit pana in timpurile noastre,s-a ajuns la forme mai evoluate cu o capacitate mai mare de prindere a pestelui. Dupa materialele din care erau confectionate, Gr. Antipa a clasificat uneltele de pescuit in felul urmator: 1.Unelte de pescuit din metal ascutite (undite, ostii,cirlige, carmace etc.) 2.Unelte impletite din lozii (cosurile, lesele, vârsele etc.) 3.Unelte impletite din nuiele sau stuf (garduri, cotete, zatoane etc.) 4.Unelte din plasa (plase, navoade, laptase, orii, saci etc.) 5.Unelte de retea (mreje, ave, plave etc.) Tipurile de unelte simple si mai vechi precum unditele, cirligele, cosurile, vârsele, ostiile sau sacii s-au folosit in toate zonele iar cele mai evoluate in zone de pescuit mai intens. Dupa particularitatile regimului hidrologic al diferitelor portiuni de vai in apele din Romania se pot distinge mai multe faune piscicole: a pastravului , a lipanului, a scobarului, a mrenei si a crapului. Avand in vedere raspandirea principalelor specii si tipologia uneltelor folosite, distingem: pescuitul in apele mici de munte; pescuitul in apele mari de munte si din zonele deluroase; pescuitul in apele mari din câmpii si Dunare; pescuitul in lacuri, iazuri sau helestee si pescuitul maritim. 1. Pescuitul in apele mici de munte In paraiele si vaile repezi ce izvorasc din munti predomina pastravul, care este un peste abil, frumos si cu cea mai buna carne dintre speciile apelor curgatoare. In susul apelor i se alatura zglavoacele, boisteanul si molanul iar in josul lor lipanul, mreana, lostrita si porcusorul de munte. Speciile predominante au fost in atentia pescarilor de toate varstele, incepand cu copii care pazeau vitele, cu ciobanii de la stane, si incheind cu batranii atrasi fiind de gustul foarte bun a speciilor de pesti din aceasta zona. Procedeele si mijloacele folosite pentru prinderea pestilor in apele de munte evidentiaza trecutul milenar al ocupatiei. Unele, fiind daunatoare si rudimentare, au fost interzise, iar practicarea lor aspru sanctionata, deoarece distrugeau fauna piscicola din sectoare lungi de apa. Dintre procedeele si mijloacele traditionale mai frecvente folosite in aceste ape mentionam: prinsul pestelui cu mana, prinsul pestelui cu unelte de metal , prinsul pestelui cu unelte din nuiele, prinsul pestelui cu unelte din plasa. a.) Prinsul pestelui cu mana Acest procedeu mai primitiv de prindere a pestelui s-a pastrat pana in timpuri apropiate, mai ales in aceste zone de munte unde apele sint mai mici. Pestii se puteau prinde de sub pietre, prin rastocirea vailor si prin otravirea apelor. In timpul viiturilor , apele isi sapau albii secundare in care se rastoceau vaile. Se inchidea partea de jos a vai cu pietre ca sa nu evadeze pesti si in partea de sus apa era deviata cu pietre sau crengi si se prindeau pestii din vadul secat.Pentru otravirea pestilor se folosea lumanarica pestilor. Se adunau mai multe tulpini, se pisau cu pietre dupa care acestea se puneau in apa ca sa infecteze apa si dupa aceasta se sprindeaua pestii intoxicati cu mana. b.) Prinsul pestelui cu unelte de metal In acest scop s-au folosit urmatoarele unelte:undite,cirlige si ostii.Unditele erau facute de fierari sau de pescari din sarma sau cateodata mai erau improvizate din ace care apoi erau indoite.‖ Unele aveau o gaura prin care se introducea ata sau parul din coada de cal alb ,ca sa nu fie observate de pesti. Deasupra unditei se legau de obicei pietre mai mici sau bucati de plumb ca aceasta sa stea mai bine deasupra apei. Pe repezisurile paraielor undita se purta cu mana, tinandu-se de ata iar in apele mai line aceasta ata era legata de un bat de pescuit . 63

In undita bine ascutita la varf, cu un carlig in sens invers, spre curbura care era numit cioc se punea nada sau momeala care atragea pestii. Carligele erau o serie de undite legate cu cate o sfoara mai mica, de circa 40 cm lungime , insirate pe o sfoara mai groasa, avand la un capat o piatra ca sa se poata arunca cat mai departe in apa iar la celalalt un tarus,numit pripon cu care se fixa carligele pe mal. Aceasta unealta de pescuit se folosea in ape mai mari. Ostia era o unealta folosita mai frecvent in zonele de munte. La originea ei sta furculita obisnuita,uneori cu o coada mai lunga , folosita din vechime pentru prinsul pestilor mici de pe fundul apelor, de langa pietre. Ostia era insa mai mare, cu 3-5 dinti si avea o coada mai mare facuta din lemn. Aceasta metoda relativ primitiva nu era folosita foarte des de catre oameni. Cu ostia se pescuia mai ales in anotimpurile mai calduroase, cand apa era limpede sau se pescuia chiar si noaptea la lumina facliilor. De obicei cineva mergea inainte cu faclia iar celalalt in spatele lui cu ostia in mana observa atent pietrele din apa unde se adaposteau majoritatea pestilor.Cu ostia se mai pescuia si iarna cand se facea o copca in jurul caruia se strangeau pestii si pescarul in acelasi mod infigea ostia in peste. c.) Prinsul pestelui cu unelte din nuiele Aceste unelte de pescuit au evoluat din cosurile obisnuite,cu care se prindeau pestii sufocati si ametiti de apele tulburi in urma ploilor torentiale. Dupa terminarea ploii oameni se ducea ca sa vada daca nu cumva apele tulburi au scos la suprafata pesti care erau pe urma prinsi cu mana sau cu cosurile. In timp au aparut si unelte speciale de pescuit precum:cosurile, vârsele si lesele. Cosurile erau impletite din nuiele subtiri si lungi si erau de doua tipuri:cosuri simple si cosul orb sau aceasta mai era denumit si cos cu gârliciu. Cosul simplu numit in Oltenia târnog, avea o gura larga ce se stramta ca o pîlnie, apoi cosul se largea in forma ovala si se stramta iarasi , la celalalt capat unde era deschis, iar cand se pescuia ce el se infunda cu un somoiog (manunchi de paie, fan) de paie. In cos se puneau de obicei crengi rupte cu frunze pentru ca pestele odata intrat sa nu mai poate iesi afara. Cosul orb era mai larg in partea anterioara, avea gura mai stramta si se prelungea inspre interior ca o pâlnie. In partea posterioara cosul era deschis case se poata introduce mana si sa se scoata pestii. Vârsa a fost cea mai raspandita unealta de pescuit facuta din nuiele.‖Acestea din urma nu erau impletite, ci puse in lung si legate in partea anterior cu o nuia mai groasa, indoita in forma de arc, cu capetele introduse intr-o scandurica dreapta si ingusta. La capat nuielele erau legate cu o franghie de canepa. Pestii intrau in gura sub forma de semicerc si odata intrati in vârsa nu mai gaseau iesirea si ramaneau prinsi in ea.Unii pescari puneau virsa in apa cu nada si bolovani casa tina o tina la fund iar altii o puneau garduri oblice,facute din siruride bolovani si manau pestii spre ea. Leasa era impletita din nuiele, avea forma unei opinci si de obicei se punea cu virful in josul apei iar partea mai larga in susul ei. In continuarea ei se faceau gardulete de bolovani si la fel ca in cazul celorlalte unelte confectionate din nuiele se manau pestii spre ea. In Banat mai era confectionat si din trestie iar in Moldova se folosea o unealta asemanatoare facuta din scoarta de tei. Pescarii pentru dirijarea pestilor in aceste unelte se ducea in susul apei si veneau in josul ei lovind apa cu o nuia sau miscand pietrele cu o prajina avand la capatul ei un carlig. d.) Prinsul pestelui cu unelte din plasa Plasele erau confectionate din canepa rasucita pentru ca se purtau mai usor dar se asezau mai greu in apa datorita bolovanilor si repezisurilor. In apele line se pescuia mult mai bine cu ele. Tipurile frecvente de plase erau:sacul,jeganeaua si cercala. Sacul era unealta din plasa cea mai raspandita si avea forma de sac, mai larg la gura si stramtat la fund. Aceasta unealta se purta prin apa prins de o coada in forma de furca si se aseza intre garduri in zonele stancoase si se mana pestele spre el. In Moldova , mai ales pe Bistrita se folosea si sacul de fund care avea capetele arcului de la gura introduse intr-o scandura numita falcica si de asemenea mai avea si o coada ca sa poata fii tras pe fundul apei. Aceasta era folosita in apele tulburi. In Oltenia si sudul Transilvaniei se folosea un sac , numit rociu care la fel se tragea pe fundul apei prinzandu-se pesti mai mici. Jeganeaua s-a folosit indeosebi pe apele de munte din nordul Olteniei. Era un sac cu gura dreptunghiulara, fiind prins lateral de doua bete, de capetele carora se tinea si se purta prin apa. Cercala numita si crisnic de mana sau sac de mana avea o plasa patrata, legata la colturi,in partea din fata mai jos si in cea din spate mai sus cu doua cercuri incrucisate ca sa formeze un sac cu care sa se prinda pestii. De asemenea mai erau trei sfori cu care erau legate marginile plasei.Aceasta se purta prin apa cu mana si se prindea pestele. Pescuitul abuziv si mai ales braconajul cu explozive au saracit fauna ihtiologica a apelor 64

de munte. Astfel in acest sens s-au luat masuri pentru repopularea apelor cu pesti. Speciilor autohtone din apele de munte li s-au alaturat doua specii nord americane:pastravul cucubeu si fântânelul. 2. Pescuitul in raurile de munte si zone deluroase Pe masura ce apele se maresc si se domolesc,pastravul cedeaza locul lipanului, iar mai jos aceasta este inlocuit de scobar, specie predominanta in cursul mijlociu al raurilor din acesta zona. Spre deosebire de apele de munte si cele mari din campii,unde de altfel traiesc speciile de pesti mai valoroase, in cele mijlocii se pescuieste mai putin deoarece speciile predominate au multe oase si sunt destul de marunte. In susul raurilor se pescuia cu unelte de tipul celor folosite in apele de munte, adaptate la debitul lor mai mare,carora li se alaturau unele tipuri sau variante locale. Pescuitul cu mana nu s-a mai practica la fel de des in zonele deluroase deoarece nu se ajungea asa de usor la peste. In aceste ape rastocitul era mai dificil si din cauza apelor mai mari nu se puteau otravii cu lumanarica pestilor. S-au folosit in schimb boabele toxice de maslic sau maslad care erau pisate de pescarii, amestecate cu miez de paine sau chiar si cu branza de vaca si le dadeau pestilor. Acestea erau intoxicati si se puteau prinde cu mana. Uneltele de pescuit din metal folosite erau asemanstoare cu cele din apele de munte numai ca erau adaptate apelor mai mari din rauri. Spre deosebire de acestea uneltele din nuiele erau mai variate. In unele zone din Transilvania si Oltenia s-au folosit pentru prinsul pestilor din maluri si de printre radacini cosurile mari,deschise la gura , utilizate pentru diferite transporturi‖. Pe linga cosurile obisnuite se mai foloseau si cosuri cu coada si in forma de leagan. Cosurile cu coada erau fie tipuri obisnuite,fie tipuri locale, cum a fost tapoaica in Oltenia. Acesta era un cos mare din nuiele de rachita puse in lung si legate la gura cu un cerc, obtinut prin indoirea ramurilor unui lemn bifurcat. Cu tapoaica se pescuia noaptea cu ajutorul gardurilor facute din nuiele. Aceasta se aseza in mijlocul lor,iar deasupra ei se construia un mic pod ca pescarul tinand cosul de coada sa aiba unde sa stea. Acesta din urma era ajutat de un alt pescar care mana pestii spre locul und e statea el . Cosurile in forma de leagan erau tipuri locale ,avand forma ovala, mai stramta la fund si mai largi la gura. Cu acesta se pescuia de obicei la mal. Vârsele se foloseaua in apele mai mici iar in cele mai mari se foloseau virsele de rauri,care se puneau la fundul apelor cu nada si bolovani .Pe langa vârsele simple s-au mai folosit si virse cu doua guri care avea la fiecare capat cate o gura. Lesele folosite in zonele deluroase erau mai mari. Acolo se mai puneau crengi rupte cu frunze ca pestele sa se incurce in ele si sa nu sara afara.Uneltele confectionate din plasa erau mult mai variate pentru ca variantelor folosite la munte li se alaturau formele locale si variantele simple ale uneltelor folosite in apele mari . Unelte frecvente erau:sacul de rau, crisnicul cu coada si plasele. Cu sacul de rau cu coada lunga sau scurta se pescuia la garduri, de pe un pod improvizat si de pe maluri cu nada. Local s-au utilizat si alte unelte, asemanatoare cu sacul ca: sirnicul, taritoarea si oria. Sirnicul se folosea in Moldova, mai ales pe Trotus. Acesta era un sac mare si lung,cu gura prinsa de o nuia indoita in forma de arc, cu capetele fixate intr-o scandura orizontala. De aceasta erau prinse coarnele unei furci,legat de un cerc, cu care se manuia. Tîrîtoarea s-a folosit pe unii afluenti ai Prutului. Acesta era un sac mare, cu gura prinsa de doua bete incrucisate, care se tineau de capete si se puteau deschide si inchide ca foarfecele. In partea de jos erau legate cu o coarda, iar de la ea in sus se prindeau 3-4 sfori, străjile tîrîtoarei, legate intr-un inel in partea de sus a gurii, la incrucisarea betelor. Cu tiritoarele se porneau doi oameni, intr-o barca:unul tragea la lopeti, iar celalalt tinea tiritoarea in brate. Oria era o plasa mai mare , in forma de sac cu gura dreptunghiulara si se pescuia cu aceasta din lotca (barca). Crisnicul cu coada este o alta unealta care se folosea mai frecvent in zonele deluroase. Plasele au fost si au ramas uneltele obisnuite pentru pescuitul in apele mari si line. Printre tipurile cele mai frecvente se pot mentiona urmatoarele: plasele scurte,plasele lungi cu capcane de prins, plasele din retele suprapuse sau mrejele si prostovolul. Plasele scurte, facute dintr-o panza rara, aveau capetele prinse de doua prajini cu care se purtau prin apa. In Oltenia se folosea o plasa mai ingusta in partea inferioara si mai larga in partea superioara, legata lateral cu doua prajini subtiri si usoare. Aceasta era purtata prin apa de catre pescarii tinand cele 2 capete ale prajinilor. Plasele lungi cu capcane de prins erau folosite pentru inchiderea vadurilor line sau numai a anumitor portiuni de rau, iar acolo unde se ingramadea pestele se punea una sau sau multe anexe de prins, vârsa de plasa sau etera. Acesta are forma unui sac lung, intins pe 3-5 cercuri paralele de rachita . In apele mici virsele aveau 3 cercuri,in cele mari 5 cercuri si pe langa gura de acces mai aveau o gura interiora pentru prinde si mai mult peste. Plasele suprapuse sau mrejele sint formate din 3 plase, una la mijloc,din ata mai subtire,cu ochiuri mai mici,si doua exterioare ,din ata mai groasa,cu ochiuri mai mari.In partea de jos mreja are o coarda pe 65

care sunt insirate greutati, iar in partea de sus, o alta coarda, cu plute sau bucatele de lemn usor ca sa o tina la suprafata . Aceasta se intinde in calea pestilor si se lasa acolo chiar si in timpul noptii pentru a se umple cu pesti . Prostovolul era o plasa rotunda, care la margini avea o sfoara cu margele de plumb, iar la mijloc o franghie groasa cu care se tragea. Pescarul o arunca de pe mal in apa si o lasa acolo ca sa se stranga pesti sub ea si pe urma tragea plasa afara. 3. Pescuitul in apele mari din campii si Dunare Aceasta a inregistrat o dezvoltare timpurie datorita numarului mare de specii de pesti din aceste ape si datorita conditiilor favorabile de pescuit si a importantei economice a produselor de pescarie. In aceste zone fauna piscicola predominanta este cea a crapului. In Delta crapul predomina numai toamna si iarna, primavara si la inceputul verii specia predominanta fiind scrumbia de Dunare. Acestei specii i se mai adauga in cursurile inferioare ale Dunarii si ale altor rauri mari,somnul si stiuca. Apele mari,in special Dunarea,ofera conditii foarte bune pentru fauna piscicola prin: largimea vadurilor, abundenta hranei oferite de numeroase balti si malurile potrivite, cautate de pesti pentru depunerea icrelor. De-a lungul timpului ,pescuitul a fost facilitat si de dinamismul multor specii, de migratiile lor periodice in numere mari. Unele specii patrund periodic in Dunare in balti si se retrag la scaderea apelor. Specii de acest gen sunt: somnul, salaul, platica etc. Unii pesti traiesc in apele statatoare si cand acestea se seaca se retrag in Dunare. Pestilor de apa dulce li se alatura speciile marine migratoare,unele deosebit, care urca din mare in Dunare pentru reproducere, ajungand in balti doar incidental. In aceste conditii pescuitul a devenit pentru numeroase sate din lungul Dunarii si de pe cursul inferior al afluentilor acestuia ocupatia principala, practicata cu unelte din ce in ce mai perfectionate . Acestea s-au intrebuintat alaturi de uneltele simple cu care populatia saraca si-a prins pestele necesar pentru hrana zilnica. Astfel s-au folosit in functie de soiul de peste,de apele in care aceastea se gaseau si de anotimp diferite tipuri de undite si carlige. Pentru prinderea somnului primavara cand apele erau mari s-a folosit visila iar cloncul s-a folosit toamna. O alta unealta, brisca ,s-a folosit pentru prinderea pestilor rapitori de sub gheata in timpul iernii. Dupa forma, legatura si modul de ancorare carligele se impart in: carlige cu mancare sau pripoane si carlige fara mancare sau carmace. Cele cu mancare se priponesc la mal sau se ancoreaza in mijlocul apei,fiecare avand nada pentru a ademeni si a prinde pestele. Pe langa pripoanele simple pescarii mai utilizeaza pripoane cu diferite forme , dimensiuni si forme in functie de soiul de peste. Carmacele sint siruri de carlige fara nada,legate de o franghie in asa fel incat sa pluteasca la diferite adancimi si sa agate pestii migratori,in special pe cei fara solzi. Cu uneltele din plasa s-au prins cantitati insemnate de pesti. La fel ca si carligele si plasele se diferentiaza intre ele fiind adaptate in functie de marimea pestilor,de apele in care acestea se gasesc etc. In pescuitul din zonele raurilor pentru hrana zilnica mai frecvent s-au folosit crisnicul ,care se punea cu firimituri de mamaliga in apa limpede sau fara nada in ape tulburi si cîrlionţul care era asemanator cu un crasnic intors cu care se prindea pestele mic de la mal. In pescuitul intensiv s-au folosit prostovolurile, plase mari in forma de sac, navoade, mreje etc. 4. Pescuitul in lacuri, iazuri si helestee In feudalism datorita faptului ca pestele a foat tot mai solicitat, si morile au devenit surse importante de venit pentru proprietarii lor, lacurile naturale au fost amenajate pentru piscicultura si actionarea rotilor de moara. Alaturi de lacurile naturale a sporit numarul lacurilor amenajate de catre sateni si de catre proprietarii mosiilor. Aceste lacuri in podisul Moldovei se numesc iazuri. In 1960 , numarul iazurilor a fost evaluat la 975 in Moldova si la 22 in Campia Transilvaniei. Numarul lor a fost mult mai mare inainte de aceea perioada dar a scazut in urma proceselor de eroziune , a proceselor de reintretinere a vailor si prin interventia oamenilor, care au eliberat luncile de ape pentru extinderea terenurilor agricole, fanetelor sau pasunilor. In lacuri si iazuri s-a pescuit cu unelte folosite in zonele deluroase si cu unelte mai mici, folosite in apele mari si balti. S-au folosit cosurile de rachita, care erau unse cu mamaliga si infipte cu o prajina in larg seara si erau scoase dimineata, varsele din nuiele, varsele din plasa, saci, orii etc. Dintre uneltele din plasa mai frecvente erau crasnicele si pentru pescuitul intensiv navoadele si mrejele.

66

ALBINARITUL Apicultura (din lat. apis care înseamnă albină) este o ramură a zootehniei care studiază biologia şi tehnologia creşterii şi exploatării albinelor, în scopul obţinerii de producţii apicole ridicate şi a sporirii producţiei de seminţe la plantele agricole entomofile. Datorită particularităţilor biologice specifice, albinele furnizează omului importante produse, iar prin acţiunea de polenizare încrucişată a plantelor entomofile asigură însemnate sporuri de producţie la multe culturi agricole. Pe parcursul întregii sale existenţe, omul a vânat cuiburile de albine sălbatice şi le-a luat mierea. Apicultorii au folosit stupii şi au recoltat miere de la ei cu cel puţin 4500 de ani în urmă. Ocupatia are traditii indelungate in spatiul carpato-danubian.Mierea a fost un aliment deosebit de valoros in alimentatia traditionala,iar ceara,preferata altor mijloace pentru iluminat pana in timpuri nu prea indepartate. In secolul al V lea i.e.n., istoricul grec Herodot relateaza ca: ,,Tracii spun ca tinutul de dincolo de Istru e ocupat de albine si din cauza lor nu se poate patrunde mai departe‖. Importanta pe care o avea albinaritul in secolele urmatoare rezulta din perceperea de dari pe stupi,intocmai ca si pe alte produse ale gospodariei. Privilegiile acordate de domnii Tarii Romanesti prevedeau o taxa de 12 ducati pe maja de ceara,iar pentru butoaiele de miere si mied tot de 12 ducati. Miere si ceara s-au produs in cantitati mari in Transilvania unde existau peste tot conditii favorabile apiculturii. Aici au existat cateva documente in care Muntele Lempes de langa Harman (Tara Barsei) apare sub numele de Mons Mellis (muntele de miere) sau mai cunoscut ca fiind ,,sat de fericiti si bogati stupari,, ,datorita padurii de tei ce oferea hrana din belsug roiurilor de albine Ceara si miere erau foarte des folosite:ca fortifiant pentru cei bolnavi,carora li se dadea adeseori descantata,la prepararea alifiilor si pentru diferite practici cultice. De aceea, pana la inceputul secolului nostru putine au fost gospodariile care sa nu aiba 2-4 stupi, pe o polita, in expozitie vestica ori sudica,sub streasina unei constructii mai ferite.Toamna se sacrifica cel putin un stup, pentru a se asigura produsele apicole,strict necesare inainte de raspandirea mijloacelor mai nou de iluminat si de obtinerea zahrului din comert. Vanatoarea de albine numita si bărcuit a fost practicata in toate zonele inalte din cuprinsul Transilvaniei. cu paduri multiseculare si paduri intinse.Vanatoarea de albine se facea toamna cand numai ici colo se aflau palcuri de plante inflorite,care atrageau albinile in zilele insorite, si departe de sat pentru a nu fi in raza de aprovizionare a albinilor din stupii apicultorilor. Vanatorii pe langa uneltele obisnuite la scosul fagurilor din scorburi:securi,fireze,fumigene,cutite vase de transport,foloseau o unealta speciala pentru descoperirea stupilor din scorburile copacilor,cornul de barcuit. Cornul de barcuit se confectiona dintr-un corn de bovina sctionat,cu un dop de lemn in capatul mai subtire si un capacel mai rotund , subtire, de lemn,la capatul mai gros. Capacelul avea un maner cu ajutorul caruia se introducea in locasul de inchidere al cornului. Pe langa coarnele de bovine s-au folosit si unelte confectionate din lemn de esente moi. Vanatorii mai duceau si o bucata de fagure sau miere cu ei, intr-o cutie. Cautau un palc de flori la marginea padurii sau in poienile din cuprinsul acesteia, unde albinile erau atrase de culorile florilor; se prindeau cat mai multe si se introduceau in corn. Cand aveau mai multe, deschideau cornul deasupra fagurelui sau cutiei cu miere, ca sa se prinda de ele cat mai multa miere si apoi li se dadea drumul ca sa se indrepte spre stupul sau scorbura unde o depozitau.Se astepta revenirea lor si se urmarea directia de zbor. Se repeta operatia pe traseu, pana se ajungea la scorbura care le adapostea. Se afumau bine albinele,se deschidea scorbura , se luau fagurii cu miere care se imparteau intre vanatori. Mierea si ceara care se adunau de la albine se storcea cu ajutorul diferitelor unelte casnice,din care s-au dezvoltat presele,asemanatoare cu cele de stors uleiul. Pentru stors s-au folosit saculete din panza rara ,stranse intre diferite dispozitive.Acestea,mai ales cele pentru stors ceara,s-au folosit pana in timpuri apropiate. Instalatiile pentru extras ceara au inregistrat o evolutie mai timpurie,acest produs fiind mai solicitat in comertul de peste hotare. Cele mai frecvente prese erau in Transilvania si erau de doua tipuri:prese cu pene si prese cu surub. Cel mai vechi tip de presa a fost presa cu pene pe verticala, numita in Muntii Apuseni scaun pentru stors ceara. Acesta era format dintr-o scandura groasa sustinuta pe 4 picioare. La mijloc avea un locas dreptunghiular in care se introduceau doua storcatori, iar deasupra, lateral ,se introduceau si se bateau 67

penele verticale, cu un cui de lemn. Intre cele doua storcatorise introducea un saculet triunghiular umplut cu ceara fiarta; apoi se bateau penele ca sa-l stranga si sa stoarca ceara. Sub presa se punea un troc cu apa,care racea si intarea ceara scursa. Dupa ce se termina de stors, ceara se fierbea a doua oara si se storcea, de obicei in blide ude. Pe marginea blidului se punea un lat din ata groasa de canepa, ca sa se prinda in ceara si sa se poata apoi agata in cuie, pe pereti. In saculetul stors ramanea vostina sau bostina, care mai continea ceara si care se pastra in asteptarea cumparatorilor. Vostinaritul (bostinaritul) a fost adoptat ca ocupatie anexa de cateva sate mai sarace.Vostinaritul s-a dezvoltat mai ales in zona Bistritei unde nu este exclus ca ocupatia sa fii satisfacut initial cerintele bistritenilor si rentabilitatea ei sa-i fi atras aici pe negustori. Vostina achizitionata se ducea de obicei la negustori ,carea aveau instalatii de prelucrare,unde se topea intr-o caldare mare si apoi se storcea cu șaitarul, presa masiva cu surub. Locasul patrat in care se turna vostina topita era sculptat intr-o bucata groasa de trunchi de stejar.La fund, avea cinci gauri de scurgere, una la mijloc si patru in colturi.Inainte de a se turna vostina se puneau paie,care retineau impuritatile. Ceara obtinuta o valorificau negustorii locali. Pentru uzul casnic, caienarii foloseau unelte simple, traditionale, pentru storsul cerii. Se punea un vas cu apa la foc,in care se turnau fagurii curatati de miere.Dupa ce incepea sa fiarba se turna continutul intr-un saculet unghiular,de panza groasa,care se punea pe o scandura oblica si se apasa cu un facalet,pana nu mai iesea cera din el. In saculet ramanea vostina. O parte din ceara obtinuta se intrebuinta pentru confectionarea lumanarilor. Unele gospodarii au avut ateliere aparte. La fabricarea lumanarilor s-au folosit mai multe procedee:imbaierea, scurgerea si turnarea in forme. Pentru imbaiere se intrebuintau doua tambure (butoi) pe care se infasura firul de bumbac ce servea ca fitil. Acesta se muta alternativ de pe un butoi pe celalalt,trecand totodata printr-o baie de ceara. Pentru scurgere se folosea un dispozitiv special,format dintr-un suport si un cerc de care se prindeau firele de bumbac,ce constituiau fitilul.Pentru turnat s-au folosit forme,cu grosimi diferite,in care se punea fitilul si apoi se varsa ceara. Luminaritul are traditii vechi in satele din imprejurimile Sibiului,dar ca materi prima s-a folosit seul,care se procura mai usor decat ceara. Pe la inceputul secolului XIX-lea, dupa cum scrie V. Pacala, in casoaiele din curtile gospodarilor mai de seama, alaturi de cuptorul pentru paine, se aflau si uneltele pentru confectionarea lumanarilor de seu: un cazan mare pentru topirea seului,un teasc cu surub central pentru storsul jumerilor, un scaun cu gaurele,in care se introduceau formele, tevi de sticla cu ajutorul carora lumanarile primeau forma cuvenita. Mestesugul a fost preluat, desigur, de la oraseni. Luminararii sunt atestati si in orasele din Tara Romaneasca , in secolul al XVI-lea. Lumanarile pentru uzul casnic le confectionau femeile. In acest scop torceau un fir de ata mai gros, din canepa, pentru festila, pe care-l faceau ghem si-l puneau in camara ca sa-l aiba la indemana cand aveau nevoie de lumanari. Dimensionau festila dupa rostul lumanarilor, apoi din turta de ceara taiau feliute subtiri pe care le incalzeau, le framantau intre degete ca sa se inmoaie, apoi cu ajutorul unui membru al familiei intindeau ceara in lungul festilei, frecand-o intre palme. Miedarii au fost o alta bransa de mestesugari. Din fagurii storsi de miere, peste care turnau apa calduta preparau mursa , o bautura dulceaga iar prin fermentarea acesteia se obtinea miedul. Dupa ce fermenta, se tragea de pe vostina in vase curate, in butoiase sau butoaie. In literatura etnografica miedul (met) trece drept bautura specifică seminţiilor indoeuropene. El e premergător băuturilor preparate din cereale si a inlocuit vinul in tinuturile situate la nord de limita cultivarii vitei de vie. Miedul a fost cunoscut de geto-daci, de slavi, iar la romani a constituit bautura traditionala , mai ales in zonele muntoase. Pentru mied se plateau taxe vamale mai mari: 12 ducati pentru un butoi de mied si 6 ducati pentru un butoi de vin. Stupul Stupul, casa albinelor, este principala unealtă in apicultură. Este din lemn, având un capac în partea superioară si contine 8-10 rame de faguri. Aici isi duc albinele viaţa. Deschizatura din partea inferioară se cheamă "urdiniş". Există stupi simpli si stupi etajaţi: Rama este in fapt locul unde isi fac albinele cuib, fiind o unealtă la fel de importantă ca si stupul.Este facută din stinghii de lemn cu 3 sârme intinse orizontal; pe ea intind albinele ceara secretată 68

de ele pentru a-si construi cuibul. Pentru a ajuta albinele lucratoare să isi construiască stupul ordonat, se intind pe rame schelete de faguri artificiale. Pentru ca a familie de albine sa construiasca ceara in timpul culesului are nevoie de o durata de timp de 24-48 ore, dupa ce depoziteaza nectarul adunat de pe camp. Membrii unei familii de albine Colonia albinelor are nevoie, pentru a functiona normal si fara probleme timp indelungat, de cele trei componente: 1. Matca 2. Trantori 3. O ― armata ― mai mica sau mai mare de albine lucratoare. Toate acestea sunt capabile sa asigure reproducerea puietului. Pentru buna intelegere a unei colonii funtionale, cele trei componente se completeaza reciproc. Fiecareia ii revine pe parcursul anului o anumita sarcina, care este indispensabila continuitatii coloniei. Regina sau matca In stup exista numai o matca , ce se numeste dupa corpul ei mare si abdomenul foarte dezvoltat. Singura ei functie este de a depune oua aproximativ 3.000 pe zi. Primavara, matca zboara din stup, se inalta in aer insotita de trantori unde are loc imperecherea. Matca se intoarce in stup si dupa 2 zile incepe sa depuna oua (circa 3000 oua pe zi). Dupa 4 zile din fiecare ou iese cate o larva mica alba, fara picioare. Ele sunt hranite cu miere, polen si cu laptisor de matca Trântorul Masculii coloniilor de albine sunt mai voluminosi si mai dezvoltati decat lucratoarele sau matcile. Au o singura sarcina, de a-si imperechea matca in natura. Trantorul zbor pana la distante de pana la 10 km, de obicei la miezul zilei. Deoarece trantorii nu contribuie la activitatile stupului , sunt respinsi din stup la sfarsitul lunii august sau incepultul lunii septembrie. Albinele lucratoare Sunt cele mai numeroase(cateva zeci de mii)si au cel mai important rol in stup.Ele au grija de tineret, construiesc si repara cuibul, fac curatenie,aerisesc stupul batand repede din aripi,pazesc intrarea in stup,aduc hrana si hranesc larvele,dar nu depun oua. O albina lucratoare traieste doar aproximativ 6 saptamani a vetii ei. Albinele lucratoare au intodeauna foarte mult de lucru.Atunci cand se intoarc de la cules incarcata cu polen si nectar, o lucratoare este inconjurata de celelalte care ii iau povoara. Lucratoarele fac si celulele cuibului pe care le construiesc din ceara Uneltele Pentru ingrjijirea albinelor si recoltarea mierii sunt necesare diverse unelte. Cele mai importane sunt: 1. Pentru scoaterea mierii din rama este necesara o ―centrifuga‖, in aceasta fiind introduse ramele, care dupa invartirea acestora, face posibila curgerea mierii . 2. Afumatoarea – este util pentru amortirea albinelor , pentru ca acestea sa nu fie agresive 3. Vestimentatia adecavta a stuparului, care prin proprietatile sale speciale protejeaza aceasta de intepaturile albinelor.

69

9. Meşteşuguri tradiţionale româneşti Mestesuguri traditionale - Arta prelucrarii lemnului Lazile de zestre, dulapurile, blidarele, leoscarele, culmile de pat etc., aceste obiecte pline de farmec si mister, realizate de mesterii tarani cu multa migala si maiestrie, au fost inlocuite in viata romanului de rand, de altele, mult mai aratoase si practice, dar impersonale. Atat de des raspanditele sifoniere, studiouri, dulapuri-vitrina si nelipsitele recamiere, ne fac sa simtim prin banalitatea lor din ce in ce mai mult, lipsa acelor obiecte care vorbesc de la sine si te intorc cu gandul in trecut la casa bunicii... Lemnul, a constituit secole de-a randul principala materie prima a romanilor, fiind folosit pentru constructiile gospodaresti sau la confectionarea uneltelor, obiectelor si ustensilelor casnice, a pieselor de mobilier. In activitatea de prelucrare a lemnului, mesterul popular a pus atat indemanare cat si simt artistic astfel incat specialistii vorbesc atat despre "civilizatia romaneasca a lemnului‖, cat si despre "arta romaneasca a lemnului‖. In comunitatile rurale, fiecare satean avea cunostintele si deprinderile necesare prelucrarii, macar sumare a lemnului, construind si intretinand singur unele obiecte din gospodarie. Lucrarile mai dificile erau lasate in seama tamplarilor, dulgherilor, stolerilor etc. Acesti mesteri populari s-au identificat intratat cu meseriile practicate incat denumirile acestora sunt frecvente si in onomastica (Rotaru, Dulgheru, Dogaru). Acestia, folosind unelte simple ca securea, ferastraul, tesla, horjul, scoaba, cutitul, dalta, compasul, potricala, ghinul, tiparul de pirogravat au dat nastere unei cuprinzatoare game de obiecte, de la cele mici, de uz personal, ustensile casnice si unelte de lucru, obiecte de cult, pana la piese mari de interior si cele utilizate in constructii. Desigur, confectionarea lor presupunea o specializare temeinica, transmisa din generatie in generatie. Nu exista categorie de obiecte uzuale la care lemnul sa nu fie folosit ca materie prima. Din aceste categorii amintim fantana, primordiala pentru existenta omului pe pamant. "Gardurile", "parlazele", "podetele" sunt prezente in satele noastre in jurul gospodariilor taranesti si dau un farmec aparte mediului din jurul acesteia. "Mobilierul", o categorie foarte importanta de produse artistice in lemn este reprezentat prin: "lavite", "scaune", "dulapuri", "leagane", "lazi", "mese", "paretare", "dulapuri-coltare", "cuiere pentru ulcioare", "blidare" si "lingurare". In constructia caselor materialul de constructie era aproape in exclusivitate lemnul, folosit sub forma barnelor lungi asezate in cununi orizontale. In decursul timpului au intervenit diferentieri legate de tehnica de prelucrare a lemnului. Vechile constructii erau facute din barne rotunde, cele noi sunt construite din barne cioplite in patru muchii. Decorul, de un mare interes artistic, al constructiilor taranesti se caracterizeaza prin factura sa stilizata si viguros reliefata datorita tehnicii folosite: cioplirea si daltuirea in lemn a unor obiecte cum ar fi: consolele ferestrelor, ramele usilor si ferestrelor, portile mari, intrarile in grajduri, toate ornamentate cu motive scoase puternic in relief. Bisericile maramuresene din lemn si-au castigat de mult o faima bine meritata, atat in randul specialistilor, cat si in randul publicului larg din multe tari ale lumii. Pentru noi, aceste admirabile edificii prezinta un interes cu atat mai mare, cu cat ele se leaga nemijlocit de arta constructiilor taranesti romanesti, unitatea casa-biserica, din punct de vedere arhitectonic, fiind o dovada a marii vechimi a artei de a construi pe teritoriul romanesc, lucru posibil numai in tinuturi cu o straveche populatie sedentara. Din lemn sunt executate artistic si majoritatea obiectelor folosite cu ocazia unor sarbatori: plosca nasilor pentru nunta, prescurnicere sau pecetare, adevarate sculpturi in miniatura, utilizate la imprimarea pe paine speciala pentru biserica si cuminecatura. De asemenea, se cioplesc cruci cu o simbolistica speciala dar, incadrate perfect stilului arhitecturii traditionale. Crucile de morminte au ca ornamente, pe langa crestaturi in forma de dinte de lup, si celebrele franghii dispuse pe bratele crucii, sau ca un colac marcand centrul de imbinare al bratelor. Grija de a asigura un monument funerar conform cu respectul si dragostea pentru cei disparuti a dus la specializarea unor mesteri in executarea unor adevarate opere de arta. Odinioara reprezentat in toate satele, rotaritul se afla si el in vremurile actuale in restrangere, biruit fiind de mijloacele de deplasare si transport auto, dar chiar si de noile tipuri de care si trasuri cu roti de 70

cauciuc. Tipurile de roti care au facut cariera seculara (roata plina, roata cu obezi sau cu obada dintr-o singura bucata) sunt intrebuintate tot mai putin. Mestesugul impletitului de nuiele este unul dintre cele mai vechi din lume, iar urme ale practicarii sale in spatiul romanesc avem tocmai din neolitic. Tehnicile impletitului se folosesc atat la construirea caselor, dar si a acareturilor, vizibile fiind in cazul coserelor si gardurilor din nuiele. Se presupune ca la originea vaselor arse ar sta tocmai coserele din nuiele impletite si lipite cu lut in interior. Atat in zonele cu podgorii intinse, cat si in regiunile unde cultivarea vitei de vie ocupa suprafete mai restranse, s-a dezvoltat si perpetuat pana astazi mestesugul butnaritului/dogaritului. Pentru depozitarea, transportul si conservarea vinului sunt necesare recipiente de lemn de dimensiuni si forme diferite: ciubere, cazi, antale, poloboace, butoaie, balerci. Daca lingurarii rudari ambulanti au excelat in confectionarea lingurilor de lemn obisnuite, strict functinale, mesterii populari contemporani cioplesc lemnul si il impodobesc, astfel incat in produsele lor primeaza esteticul si doar intr-o masura mai mica utilitarul. Lemnul a fost cioplit, incrustat, pirogravat de multa vreme. De la obiecte mici: linguri, cause, talgere si coveti, pana la troite impunatoare ce strajuiesc rascrucile de drumuri si catapetesme de biserica. Experienta milenara in arta lemnului a invatat mesterii intrebuintarea adecvata a fiecarei esente lemnoase. Astfel, bradul si stejarul (esente tari) au fost intrebuintate la constructii, fagul pentru lazi de zestre, cornul si alunul pentru bate ciobanesti si codiristi de bici, frasinul pentru cadre de usi si ferestre iar paltinul si teiul pentru furci de tors, linguri, ploste si casete. Mestesugarii romani au simtit intotdeauna nevoia sa infrumuseteze obiectele produse de ei. Printre acestia se numara si sculptorii in lemn. In arta romaneasca a prelucrarii lemnului, stilul ornamental predominant este cel geometric, dar in decorul obiectelor din lemn sunt raspandite si motivele florale, zoomorfe si antropomorfe. In diferite regiuni ale tarii, pornind de la stalpii casei, care pot fi stalpi cu mar, stalpi rotunzi, in forma de cruce, stalpi serpuiti s-au diferentiat diferite terminologii decorative: mar, roata, brau, creste in cruci, scara matei, serpi, zimturi, stea, para, chip de om etc... Aceste forme, generale sau particulare, sunt folosite de toti mesterii populari din Romania chiar si in ziua de astazi. Ei vor lasa mostenirea stramoseasca catre cei tineri, care v-a fi dusa mai departe, caci, pana la urma, arta traditonala insemna continuitate si evolutie. Butnăritul s-a practicat ca meşteşug specializat din vechime. Confecţionarea vaselor din doage necesită cunoştinţe şi abilităţi speciale, cât şi echipament şi scule specializate pentru anumite operaţiiscule pentru tăiat şi despicat lemnul ca ferestrăul mare şi mic, securea, toporul, barda, dalta şi mezdreua; scule pentru geluit şi sfredelit ca gilăul mare, rindeua, ghinătoarea, ghinul, gărdinarul, sfredelul, burghiul; scule de măsură şi control ca compasul, cotul, măsura, metrul ş.a. Pregătirea şi tăierea doagelor se făcea de obicei în lemn verde „pe gros‖. Deosebit de apreciate erau vasele cu doagele confecţionate din lemn despicat cu securea ori toporul (din dispicătură). Ele erau mai uşoare şi mai trainice. Finisarea doagelor se făcea pe un scaun special cu o lamă de metal cu 2 mânere de lemn, de formă dreaptă ori curbă. După 3-4 săptămâni necesare uscării marginile doagelor se netezeau cu gealăul. Încheierea vasului se făcea prin mai multe operaţii: a)fixatul doagelor cu „prinsoarea‖, mai apoi cu cercuri din lemn sau metal, b)retezarea marginilor vasului la ambele capete cu ferestrăul, c) gărdinirea, executarea şanţului în care se montează fundul vasului, d) netezirea vasului prin interior, e) montarea fundurilor,f) netezirea exteriorului vasului cu tesla şi gealăul, g) sfredelirea vranei. În timpurile mai vechi meşterii lucrau adesea la comandă utilizând lemnul clientului iar livrarea mărfii se făcea din atelier. Existau şi dogari ambulanţi, ce cutrierau satele cu uneltele în spate şi căutînd să repare butoaie vechi ori să facă vase noi din materialul clienţilor. În satele specializate în butnărit se produceau volume mai mari de vase. Se lucra de obicei cu lemn procurat. Concurenţa între meşteri era mare de aceia şi desfacerea mărfii se făcea în târguri. Cel mai potrivit timp pentru vânzări era la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Uneori în căutarea pieţelor noi de desfacere butnarii se deplasau la distanţe mari. În rândul ocupaţiilor tradiţionale specifice, dintre cele secundare, deci determinate ca timp de practică de perioadele de relaxare ale ciclurilor agrare ce erau dominante ca formă de angajare a forţei de muncă, pădurăritul era ca şi generalizat în zona Beiuşului, aşezată la conjuncturile atâtor munţi împăduriţi. Înţelegem prin pădurărit sau lucrul la pădure exploatarea propriu-zisă a lemnului şi eventual o primă prelucrare a lui în joagăre. Desigur, primele exploatări forestiere au început odată cu fixarea omului pe agricultură, când acesta avea nevoie de defrişări pentru eliberarea terenurilor în vederea cultivării lor. 71

Aceste defrişări, numite aici curături sau runcuri, prin cuvintele de origine latină ce atestă practicarea lor încă din perioada ocupaţiei romane, dar şi lăzuiri, cuvânt de origine slavă ce demonstrează şi el continuitatea practicii. Lemnul era, însă, exploatat nu doar pentru introducerea terenurilor în circuitul agricol sau pentru păşunat, ci şi, cu deosebire, pentru utilizarea lui ca materie primă în practicarea a numeroase meşteşuguri tradiţionale, în construcţiile de case, construirea de poduri peste ape, în minerit, pentru încălzirea interioarelor şi nu în ultimul rând în industria de reducere a unor minereuri de fier, cupru, în topitorii speciale. Încă în jurul anului 1600, documentele atestă că iobagii din satele Burda, Cresuia, Budureasa, Cărbunari, Gurani şi Pietroasa exploatau lemnul, îl tăiau în scânduri sau îl şindrileau pentru uzul cetăţii Oradea. În 1733 funcţionau ―mori de scânduri‖ la Gurani şi Budureasa, scânduri pe care satele Beiuşului aveau obligaţia să le transporte la Oradea. Dintre satele zonei înscrise în Urbariul din 1778, 55 tăiau lemnele din pădurile învecinate, iar altele 12, care nu mai aveau pădure comunitară, primiseră dreptul din partea stăpânului feudei să procure materialul lemnos din pădurile altor sate. Satele fără păduri proprii atunci erau: Sânnicolaul de Beiuş, Feneriş, Drăgăneşti, Păcăleşti-Păntăşeşti, Ţigăneşti, Belejeni, Sălişte de Beiuş, Talpe, Teleac, Sânmartin, Saca şi Săucani. Aceste comunităţi, foarte probabil, îşi epuizaseră deja propriile păduri prin lăzuiri în vederea extinderii suprafeţelor arabile, sau pentru alte necesităţi. Aceleaşi consecinţe le suportau şi satele: Dumbrăvani, Pocola, Mizieş,Broaşte (Stânceşti) ce aveau doar păduri de mestecăniş şi arboret mic, rămase după lăzuirea vechilor păduri . Că exploatarea intensă a pădurilor avea tradiţie în zonă, o dovedeşte şi faptul că, după 1771-1773 când pentru satele zonei se trece la punerea în aplicare a hotărârii imperiale de tragere a satelor la linie, aceasta prevedea expres şi faptul că, pentru construirea noilor case aliniate să fie folosit doar lemnul din casele vechi, demolate. Deci, se poate vorbi încă de atunci despre o criză a materialului lemnos. Oricum, operaţiunea vastă de aliniere a satelor a intensificat exploatarea pădurilor mai ales în zonele greu accesibile, fără drumuri etc. Tehnologiile folosite în exploatare erau diverse, în funcţie de aceste terenuri. Lemnul era tăiat cu firezul sau securea, manevrat cu ţapina cât se putea sau legat cu lanţuri sau gujbe la tânjaua trasă de cai spre jilipuri sau vălauă, locuri speciale, cu pantă puternică, pe care aceste lemne erau urlate la vale. Aceste jilipuri erau uneori căptuşite cu buşteni sau scânduri, pentru a face alunecarea mai uşoară. În cazul lemnelor pentru foc, buştenii erau tăiaţi în bucăţi şi aşezaţi în stânjeni. Ajunşi în vale, unde pâraiele aveau un debit mai mare, debit ce putea fi sporit pentru moment prin iazuri, se practica şi angajarea buştenilor prin plutărit, pe vale în jos. De subliniat că erau prezente şi speciile de conifere şi cele de foioase, cu prevalenţă cele din urmă. Dintre foioase, esenţele cele mai frecvente în pădurile locului erau: fagul, stejarul, cerul, carpenul, ulmul, frasinul, mesteacănul, jugastrul, salcâmul, cornul, alunul, răchita, plopul, sângerul, dar şi nucul, cireşul sălbatic, păducelul, frăgarul etc. Prin calităţile lemnului fiecărei esenţe, acesta era folosit în variate domenii de meşterii locali. Astfel, lemnul de brad, molid, având fibră dreaptă, putându-se prelucra mai uşor, a fost folosit mult la construirea de recipiente de diferite forme şi volume şi cu diverse funcţionalităţi (ciubere, dogăi, cofe, chicuri). Dintre foioase, gorunul fiind cel mai rezistent la intemperii şi la atacul carilor, era lemnul dominant de construcţii. Pentru confecţionarea mobilierului, a instrumentarului gospodăresc,fagul era folosit cu predilecţie, pentru că urmând dispoziţia fibrelor sale, crăpa drept, putea fi uşor prelucrat, ornamentat prin incizie etc. Se degrada însă mai uşor sub influenţa umezelii şi a agenţilor biologici, în primul rând a carilor. Carpenul avea fibra mai densă, dar nu totdeauna dreaptă şi era mai greu de prelucrat. Din el se confecţionau leucele pentru car, colţii la grapă, cozile uneltelor agricole. Cel mai potrivit pentru confecţionarea subansamblelor carului era frasinul, bun şi pentru confecţionarea folurilor, a spiţelor şi butucilor de la roţi. Salcâmul era şi el căutat de meşteşugarii specializaţi în construirea subansamblelor carului, ca şi jugastru pentru juguri, dar şi pentru furcile de lemn. Cornul, esenţă foarte dură, era folosit la confecţionarea măselelor la instalaţiile tehnice de morărit, şuruburilor la storcătoare de struguri, dar şi a dinţilor de spată pentru ţesut. Mesteacănul era bun pentru scări, mături. Din părul sălbatic se confecţionau de obicei presele de ulei şi pivele, tălpile de sanie, fiind rezistent la frecare. Din plop şi din răchită erau scobite albiile, blidele, lingurile dar şi luntrile monoxile. Din nuiele de răchită se împleteau coşurile, gardurile, ca şi din alun de altfel. Tehnologia prelucrării lemnului în numeroasele meşteşuguri ce-l integra ca materie primă era diversificată, în funcţie de produsul dorit. Astfel, lemnul pentru construcţii era tăiat cu joagărul şi cioplit cu securea cu coada lungă, şpranţul finisat apoi cu securea cu coada scurtă, curbată – barda. Lemnul, prin natura sa, fiind o materie primă perisabilă, ne putem da seama de adevărata dimensiunea a dulgheritului în construcţia de case mai ales dacă ne raportăm la bisericile de lemn. Dintre cele existente încă, cea din 72

Totoreni e singura care vine din sec. XVII (1696), dar, în majoritate, celelalte biserici venind din sec. XVIII vorbesc despre nivelul de perfecţiune atins de constructorii timpului, de dulgherii care le-au ridicat. Ca să ne dăm seama cât de intens era practicat bărdăritul pentru construcţie şi dulgheritul pentru obţinerea cherestelei în zonă, să trecem în revistă o statistică mult mai târzie, realizată în 1936 de doi monografişti ai stărilor economice din Munţii Apuseni, Ioan Ciomac şi Popa Necşe. Iată numărul acestor meşteri pentru zona Beiuşului: Criştiorul de Sus 24, Ferice 10, Pietroasa 28, Sohodol 25, Băiţa 20, Brădet 44, Stânceşti 24, Chişcău 32, Dumbrăvani 28, Hârsăşti 40, Hinchiriş 65, Lazuri de Beiuş 60, Leleşti 15, Măgura 18, Pietroasa 58, Poienii de Sus 12, Săud 18, Sdrigiu 21, Valea Neagră de Sus 14, Valea Neagră de Jos 20. Şi oricum, statistica nu era completă. Nu apar de exemplu meziedanii sau roşienii care, cam în aceeaşi perioadă, încă mai construiau case din lemn sau anexe gospodăreşti, şi nu doar pentru nevoile propriilor localităţi, ci cu desfacere mare şi spre alte localităţi, chiar unele aflate la distanţe mari, vânzându-le „pe picioare‖ sau demontate. Nu apar în statistice de asemenea budurenii. După bărdăşitul lemnelor, pentru construcţia casei, şindrilăritul venea s-o acopere. Şindrilarii se găseau cu deosebire în satele care aveau accesibile păduri de conifere. Şindrila se confecţiona din lemn special, de brad, fie direct în pădure unde era tăiat bradul, fie acasă. Buşteanul era tăiat în butuci cu lungimea viitoarei şindrile, de aproximativ 20 cm care era apoi despicat cu barda pe dimensiunile şindrilei. Bucăţile despicate, şindrilele erau apoi prinse într-un scaun de mezdrit prin presare cu piciorul de către meşter. Acesta le omogeniza suprafeţele cu mezdreaua, apoi le săpa cu horjul pe o margine un intrând, un uluc în care se îmbina cealaltă şindrilă. În final, şindrilele erau uscate şi afumate la foc mic. Un alt domeniu în care lemnul era materie primă îl reprezenta cel al mobilierului tradiţional, confecţionat practic exclusiv din lemn, şi al recipientelor de păstrat cereale - hambarele.. Acest mobilier însemna cu precădere: masa, patul, lada de zestre, laviţa, scaunele, podişorul, leagănul pentru copil, lingurarul, blidarul. De asemenea, În inventarul fierăriei de la Boi-Vaşcău, din 1600, se preciza că locuinţa din atelier era „o cameră cu cuptorul ei, în ea o masă, lângă perete două laviţe, un pat…‖, iar în casa topitoriei de cupru de la Băiţa se aflau „un pat, trei laviţe, pe perete patru cuiere, o rudă pentru haine‖. Sigur, acestea sunt documente arhivistice târzii care atestă de fapt un mobilier uzualizat de secole sau milenii. Acest mobilier de interior se realiza de predilecţie din lemn de fag, dar şi stejar, plop, răchită. Laviţa simplă era aşezată lângă vatră de obicei, pentru odihnă şi dormit şi se realiza dintr-o singură scândură lată. Erau apoi cele două laviţe aşezate lângă paturi, alta în capul mesei în locul lăzii de zestre. Alte laviţe, mai ales cele aşezate lângă paturi sau în capul mesei au avut spătar, uneori frumos ornamentat. Cea mai accentuat individualizată piesă de mobilier era însă lada de zestre, aşezată în capul mesei, sub geamuri. Ea exprima o comandă socială suficientă pentru a permite specializarea unor meşteri, chiar centre rurale, cu deosebire Budureasa, dar şi Burda, Cresuia, Pietroasa, pe lădărit. Lada de zestre este un mobilier de mare tradiţie, cu trimiteri posibile în civilizaţiile antice şi, evident, europene. Pentru evul mediu, istoricul David Prodan identifică această ladă de zestre – deci lada cu zestrea miresei, cu „lada de virgina‖ prezentă în documentele oficiale transilvane la 1594. Deci şi atunci ea era un mobilier tipizat, uzualizat mult înaintea apariţiei centrelor specializate, confecţionat desigur de meşteri prezenţi în fiecare localitate şi, de ce nu, de stăpânul fiecărei case, bărbatul agricultor care între ciclurile agrare mari era om bun la toate, inclusiv la dulgherit. Pentru confecţionarea lăzilor, lemnul – fagul sau stejarul – era obţinut din pădurile Episcopiei, răscumpărat prin prestaţii iobăgeşti sau prin bani. Trebuia un lemn cu anumite calităţi, din copaci falnici, de o anumită grosime, înălţime şi mai ales fără nodozităţi, pentru a crăpa pe fibră. Doagele lăzilor, respectiv scândurile din care se confecţionau nu erau tăiate cu firezul decât la capete, ci despicate cu securea din trunchiuri tăiate pe lungime sau pe lăţimea (în cazul capetelor) lăzii ce urma să fie confecţionată, de obicei de la baza trunchiurilor. Se tăia iarna când seva era puţină – meşterii erau convinşi că lemnul tăiat în alte anotimpuri era mai puternic atacat de cari. Se lăsa apoi spre uscare, după care era crăpat în doaşte netezite cu mezdreaua, cu o latură mai lată şi una ascuţită. În latura mai lată erau săpate, cu horjul şi vişeul, şanţul – canel în care se fixa latura ascuţită a doagei de deasupra ş.a.m.d., omogenizând astfel suprafeţele lăzii. Aceleaşi şanţuri – caneluri erau săpate în piciorul lăzii pentru introducerea şi fixarea doagelor. Capacul lăzii în zonă era de obicei în două ape, ca un acoperiş de casă. N-ar fi exclus, de altfel, ca în istoria ei multimilenară lada să fi avut conotaţii spirituale similare cu ale casei de locuit. Căpătâiele capacului lăzii, aşezate lateral, erau cioplite separat din bucăţi masive de lemn, ca şi picioarele, ele contribuind la realizarea structurii de rezistenţă a lăzii. Odată încheiată, se realiza ornamentarea lăzii. Cu horjul-pârcălamul erau incizate pe suprafaţa exterioară a lăzii, în faţă pe capete şi pe capac un sistem ornamental complex, geometrizat, cu evidente 73

conotaţii simbolice, funcţionale în antropizarea mediului, cândva, dar pentru ultimii meşteri semnificaţiile erau dispărute, rămase mai mult exerciţii de stil, artistice oricum. După aceleaşi tehnologii, cu aceeaşi morfologie, aproximativ cu acelaşi sisteme ornamentale erau realizate şi lădiţele mici, pentru podoabe, piese mult mai rare însă în inventarul mobilierului tradiţional din zonă. De serie mare erau hambarele pentru depozitatul cerealelor – grâu, secară, porumb, orz, ovăz sau a făinii, tărâţelor etc. Mult mai mari ca volum, între 1,5 - 2 m lungime şi 1,50 m înălţime, cu variabilele de rigoare. Şi ele aveau aceeaşi morfologie ca şi lăzile de zestre şi aceleaşi tehnologii de prelucrare, doar că erau mult mai puţin sau deloc ornamentate. Ele deserveau o piaţă de desfacere mare, incluzând şi Câmpia de Vest unde producţia agricolă impunea frecvenţa lor mai accentuată. Hambarele erau duse în târguri, demontate de obicei, montate direct în gospodăria cumpărătorilor, cu cuie de lemn, bătute în structurile de rezistenţă, pe găuri făcute cu sfredelul dinainte. Cred că nu greşim dacă vorbim despre civilizaţia noastră tradiţională ca despre o civilizaţie în primul rând a lemnului. La cele deja enumerate drept funcţionalităţi de bază ale utilizării lui, respectiv construcţia caselor, anexelor şi mobilierului, aceeaşi prezenţă accentuată o avea lemnul ca materie primă şi în confecţionarea inventarului agricol. În 1169, într-un act de danie al mănăstirii Sâniob, din apropierea Oradiei, erau menţionaţi cei care făceau „vase, zăvoare de porţi şi alte lucrări de lemnărie‖. Acest inventar al funcţionalităţii lemnului includea şi confecţionarea uneltelor agricole, începând cu plugul ce avea coarnele, grindeiul, cormana, tileaga în întregime din lemn, continuând cu grapa pe structură de lemn şi uneori şi cu colţi de lemn. De asemenea furcile de lemn pentru paie sau fân presupuneau o tehnologie specială. Prăjina de fag, cireş, frasin, salcâm era despicată la un capăt în trei coarne, distanţate prin icuri şi fixate într-un jug special pentru a fi curbate, proces accentuat prin fierberea lor în cazane speciale. Apoi furcile erau uscate şi afumate, ca şi fructele, în şuşnic, la foc mic. Şi la confecţionarea greblei cozile era despicată în două la un capăt pentru a putea angrena grebla propriu-zisă, realizată cu dinţii din lemn de corn, sânger, frasin, fixaţi în găurile date cu sfredelul în talpa greblei. Confecţionarea carului presupunea de asemenea un inventar întreg de angrenaje, fiecare realizate dintr-un anumit lemn, într-o anumită formă. Roţile, loitrele, şireglele, jugurile impuneau specializări stricte. Mai ales rotăritul solicita şi lemn special, mai rezistent, şi instrumentar special în prelucrare. Foloseau barda pentru cioplitul pieselor, strungul pentru rotunjirea butucului, sfredelul pentru perforarea lui, pârcălamul pentru trasarea curbelor de la foluri, mezdreaua pentru finisarea spiţelor, vişeul pentru săparea în foluri şi în butuc a locurilor de îmbinare a spiţelor, trasul cercurilor pe roată realizându-se de asemenea cu un instrument special etc. Aproape fiecare sat avea meşterii săi specializaţi în confecţionarea carelor sau a unor subansamble ale lor, dar erau şi centre specializate în frunte cu Budureasa, Burda, Meziad, Rotăreşti. Carul acoperea, să nu uităm, unul din sectoarele vitale ale economiei agricole, cel al transportului. Alături de care, pe timp de iarnă, erau săniile, mai uşor de confecţionat însă. Tot la nivelul inventarului agricol am putea trece şi confecţionarea buţilor, a butoaielor, ciuberelor, căzilor, dogăilor cu care moţii dominau piaţa, dar şi meşterii locali cunoşteau tehnologiile şi le exercitau, îndeosebi în cazul celor confecţionate din stejar sau frăgar. În 1819, în Beiuş lucrau 4 dogari, în Uileac 3, iar în Gurani „foarte mulţi, din meşteşug, adecă din confecţionarea vaselor pentru măsurat câştigă bani‖. De asemenea şi buturile, scorburi de copaci mari la care era adăugat fund de scânduri, erau folosite ca recipiente de depozitare sau ca stupi. Mult mai comune, realizate tot din lemn, cu o teslă specială – scoaba – erau coveţile, albiile pentru spălat rufe, pentru frământat pâinea, săratul slăninii şi cărnii de porc, albiile folosite ca leagăn pentru copii, troacele de diferite dimensiuni, pivele de zdrobit sare, mere sau seminţe, scobite majoritatea în lemn de plop. La fel, după aceleaşi tehnici se scobeau luntrile monoxile de plop, frecvente cândva pe cursul Crişului Negru, folosite la pescuit, la trecerea râului când veneau apele mari etc. În inventarul casnic, lingurile mari şi mici, căucele se lucrau după aceleaşi tehnici. Prezente în inventarul gospodăresc erau şi scările de lemn, specializaţi în confecţionarea lor fiind meşterii din Cresuia, cei care mai practică meşteşugul şi în zilele noastre, urmând aceeaşi piaţă de desfacere spre câmpia de vest, ca şi stră-, strămoşii lor. Piaţă încă operativă, cu atât mai mult cu cât Cresuia e centru unic specializat în scărărit pentru tot vestul ţării. Specializarea satului a fost facilitată de prezenţa în apropiere a pădurilor de conifere, specie ideală pentru realizarea scărilor prin trunchiul drept, lipsit de nodozităţi ale fibrei sale. Lemnul pentru scări, ca orice lemn pentru prelucrări speciale, era tăiat iarna, când avea sevă mai puţină. Dus acasă, era prelucrat încă verde, respectiv crăpat în lungime în două (sau tăiat la joagăr) dacă avea grosimea necesară pentru doi suli de scară, fasonat apoi cu mezdreaua şi găurit cu sfredelul pentru 74

introducerea fuşteilor din alun - treptele scării. Era apoi lăsat să se usuce, montarea scării începând numai când lemnul era uscat, pentru o mai bună fixare a lui. Tot ca meşteşug specializat în prelucrarea lemnului trebuie trecut şi spătăritul, Valea Neagră de Jos ajungând un centru specializat în aşa ceva, funcţional până în urmă cu câteva decenii. Spetele erau confecţionate din lemn de rug, cu dinţii din lemn tare de sânger sau corn, încastraţi în lemnul fălcile spetei cu aţă de cânepă. Vălenii, foarte mulţi specializaţi în confecţionarea spetelor, le negociau pe toată câmpia de vest, prin târgurile de ţară. Tot în industria textilă casnică, furcile de tors din alun, cele mai târzii lucrate la strung, întreg războiul de ţesut, socala, ţevile, vârtelniţa, urzoi, brâglele, lipidauăle erau confecţionate din lemn. Frecvente erau şi împletiturile din nuiele, de la cele folosite în construcţia casei, uneori a pereţilor, a cioncurilor, la cele folosite pentru lese la car, pentru şuşnice de uscat fructe, pentru coşuri de pleavă, coşuri de dus merinde la câmp sau posâtă la nou-născut. Şi ele presupuneau specializări, deşi tehnicile lor erau relativ accesibile şi nu presupuneau scule speciale. N-am putea să finalizăm acest capitol despre prelucrarea lemnului fără să evidenţiem folosirea masivă a lui în instalaţiile tehnice ţărăneşti: mori, oloiniţe, pive, vâltori, joagăre etc. PRELUCRAREA FIERULUI Aceste ateliere de fierărit mai existau în prima jumătate a secolului XX în fiecare comunitate rurală, deservind solicitări locale, adică producerea de instrumente agricole sau repararea lor, producerea de instrumente de tăiere sau despicare a lemnului, necesare în fiecare gospodărie sau, cu atât mai mult, în gospodăriile specializate, de accesorii necesare în construirea caselor, de potcoave pentru vite etc. Ele erau indispensabile comunităţilor. Arhitectura unui asemenea atelier ţinea de posibilităţile proprietarului, uneori fiind folosite anexele gospodăreşti pentru localizarea lui, alteori fiind construit special atelierul. Ca orice cameră de locuit sau magazie, forma lui era rectangulară, iar inventarul unei fierării impunea în primul rând existenţa cuptoarelor de încălzit fierul ce trebuia bătut. Se ardeau, ca şi la topitoriile fierului cărbunii obţinuţi de la bocşerii, iar focul era întreţinut cu ajutorul foalelor făcute din piele, acţionate de obicei prin presiune, cu piciorul. Dincolo de cuptor, activitatea în atelier se derula în jurul nicovalei sau ileului cum îi spuneau în zonă, una sau două în fiecare atelier, pe care era bătut fierul încălzit, înmuiat pentru obţinerea piesei dorite. Baterea se făcea cu ciocane speciale, în frunte cu barosul, iar manipularea lui se făcea cu ajutorul cleştilor, şi ele diverse. Unul dintre ultimii fierari din Vărzarii de Jos, care mai lucra în a doua jumătate a sec. XX, avea în dotare: „cleştele cu tureac mare‖ (cu mânere lungi), cu care se lucra când unealta era în foc; „cleştele cu colţ‖, „cleştele cu tureac mic‖, cleştele pentru reparat barostul‖ Mai avea tăietoarea pentru fier, „şutăul‖ etc. De asemenea, un recipient cu apă, troc, pentru răcirea fierului lucrat în vederea călirii lui. Transmiterea meşteşugului se făcea de obicei de la tată la fiu, dar şi prin angajare de ucenic. Producţia acestor fierării din satele specializate, dar şi a fierăriilor ce se găseau, câte una, câte două, în fiecare comunitate rurală, era impusă evident de solicitările pieţei. Se realizau cu deosebire unelte agricole precum: sape, hârleţe, seceri, coase. Sapele erau şi ele de diferite categorii, ele având formele în funcţie de uzualizarea lor. Aşa, sapa ascuţită pentru pământul mai tare, sapa rotundă pentru pământul mai afânat, târsa pentru solurile mai pietroase sau pentru curăţirea terenurilor de târşi, respectiv spini. Sapele şi secerile erau făcute în serii mari pentru că erau absolut necesare muncilor agricole. Coasele vin mai târziu în repertoriul de instrumente al fierăriilor, pentru că, se ştie, iniţial cerealele se tăiau cu secera, ca şi porumbul, de unde şi tăierea cerealelor se numea secerat, nu cosit ca la fânaţe. De asemenea, realizarea coaselor era mai pretenţioasă, puţini fierari se încumetau la ea. Fierarii asigurau însă şi feroneria necesară pentru construirea carelor şi cociilor. Confecţionate din lemn, aceste mijloace de transport aveau foarte multe întărituri, piese de legătură etc. din fier, începând cu resteiele şi cuiul de la jug, care puteau fi însă şi de lemn, şi continuând cu armăturile ce se aplicau pe loitre, pe şiregle, pe leuci, cuiele ce legau ruda de car, dricul din faţă cu cel din spate, rafurile de pe roţi, lanţurile ce legau şireglele sau erau folosite la împiedicatul carului pe povârnişuri abrupte. În realizarea acestui divers instrumentar, un rol important îl aveau fierăriile – câte una, două ce existau în fiecare comunitate, fierării care-şi asigurau metal brut din cuptoarele Vaşcăului, Brihernilor, Pocioveliştei, Drăgăneştilor, Chişcăului etc. De foarte mare importanţă erau aceste fierării locale şi în potcovirea animalelor de tracţiune: boi, vaci sau cai. Acestea, pentru a fi potcovite mai uşor, erau băgate în nişte juguri speciale care ofereau stabilitate animalului şi siguranţă fierarului, în momentul propriu-zis al baterii cu cuie a potcoavei pe copitele animalelor. 75

Importante erau, dintre uneltele realizate de fierari, şi cele pentru practicarea unor meşteşuguri, în special pentru lucrul cu lemnul. Printre ele: ţapinele, securile, şpranţul, bărzile, teslele, târnăcoapele. Ţapinele erau folosite în exploatările forestiere pentru manipularea buştenilor, securile mari cu coadă lungă (şpranţuri) pentru cioplirea, finisarea grinzilor mari de lemn, bărzile cu coadă scurtă, de obicei curbată, tot pentru cioplit, teslele pentru scobirea lemnului pentru torace, dălţi speciale, sfredele. Era, de asemenea, comună mezdreaua pentru finisarea şi horjul pentru ornamentarea lemnului folosit îndeosebi în piese de mobilier. De subliniat că, atât instrumentarul agricol cât mai ales instrumentarul din dulgherit era frumos decorat de meşteri, prin ştanţare, cu o serie de semne ce reprezentau de fapt şi marca de meşter, brandul său. În orice târg semnul de meşter era o garanţie pentru cumpărătorul care mai folosise unelte cu semnul meşterului respectiv. Fierarii realizau şi instrumentar pentru vânătoare şi pescuit, curse speciale de prins vulpi, lupi, iepuri etc. şi cârlige pentru peştii mari. Pentru a avea o imagine aproximativă asupra meşterilor ce practicau fierăritul să menţionăm şi numele câtorva dintre ei. Subliniem că în urbariul din 1733 pentru Vărzarii de Jos erau nominalizaţi doi fierari: Teodor Gavra şi Ioan Gavra. Un contract din 1745 îi menţiona pe Novac Gavra, Matei Gavra, Ioan Pat şi Petru Pat. Peste o sută de ani, într-un alt act sunt menţionaţi printre alţii: Nicolae Gavra, Ioan Gavra şi Ioan Pat – inducând ideea transmiterii meşteşugului pe linie familială. Tot dintre ei, în 1881, Alexandru Gavra câştigă medalia de bronz la expoziţia de la Sibiu. În Vărzarii de Sus, tot la 1733 erau nominalizaţi trei fierari: Ciura Matei, Gheorghe Popa şi Ioan Crăciun, iar în 1840 sunt consemnate în sat 30 de ateliere de fierărit. VĂRĂRITUL Tot oferta naturală stă şi la baza acestei specializări în vărărit a numeroşi locuitori ai Ţării Beiuşului din sate precum: Izbuc, Coleşti, Câmp, Câmp-Moţi, Criştiorul de Jos, Cărpinet, Ponoare, Briheni, Şuşti, Şuştiu, Lazuri, Roşia, Meziad, Sohodol. O specializare venind şi ea dintr-un ev mediu îndepărtat, pe fondul existenţei în zonă, mai mult decât în orice parte a României, a rezervelor naturale, respectiv a calcarelor din care se ardea varul. La început, exploatarea calcarului şi arderea lui ca piatră de var a fost limitată doar la nivelul solicitării locale, în cadrul economiei naturale. În timp însă, solicitările crescânde ale economiei de piaţă au intensificat procesul de specializare a localnicilor în producţia şi desfacerea varului. Capacitatea unui cuptor era de la 2000-3000 kg la 7000 kg dar putea fi şi mult mai mare. Arderea dirijată dura în funcţie de capacitatea cuptorului şi de tehnici locale, după care gurile erau închise. Faptul că arderea era finalizată se cunoştea după culoarea flăcării, când aceasta albea ieşind prin crăpăturile acoperişului cuptorului. Munca la un cuptor era destul de complexă şi de aceea se lucra în tovărăşii, împărţirea varului între participanţii la tovărăşie făcându-se în funcţie de aportul fiecăruia. Varul ars şi răcit era transportat la târguri în căruţe cu coviltir. Căruţele vărarilor din zona Beiuşului, cu deosebire ale celor din Izbuc, Ponoare, Cărpinet, Meziad au străbătut secole la rând câmpia în vest, în nord până spre Satu Mare, în sud până la Timişoara trecând şi prin câmpia maghiară, spre Debreţin, Gyula etc. Varul era vândut fie pe bani, fie pe cereale. Vărăritul e una dintre puţinele ocupaţii – meşteşuguri tradiţionale care se mai practică şi astăzi, deşi e tot mai mult concurat de oferta industrială diversificată. Totuşi, în jurul anului 2000 în Izbuc mai lucrau 104 vărari, majoritatea autorizaţi, în Călugări 10, în Briheni 5, la Roşia 2, la Meziad 7, la Sohodol 2, la Câmp – Moţi 16. Cuptoarele pentru ars varul erau fie îngropate, săpate în pământ, de obicei într-o pantă de deal, fie de suprafaţă. Părţile constituente ale unui cuptor sunt: „cuptorul propriu-zis, numit şi varniţă sau camniţă în zonă, locul unde arde focul – numit, de regulă, vatra cuptorului, locul de unde începe să fie clădită piatra – numit talpa cuptorului (în satele din zona Munţilor Codru Moma) şi părcan (Meziad, Sohodol), locul sau gura de alimentare cu lemne a focului – numit gura cuptorului, locul pe unde se scoate cenuşa numit fisc (această denumire presupunem că are legătură cu modul de «impozitare» a celor care practicau vărăritul de către autorităţile vremii – probabil că prezenţa cenuşii – aşa cum «fumurile» în cazul caselor – era luată drept un indiciu pentru funcţionarea unei varniţe), locul sau gura pe unde se introduce piatra şi se scoate varul – numit gura sau vârful varniţei‖. Piatra de var, respectiv calcarul era şi este adusă din zone speciale, aflate, în general, în hotarele satelor care practică vărăritul, dar, de multe ori, cuptoarele se zideau chiar în acele zone. Lemnele sunt aduse din pădure, cantitativ la fiecare căruţă de piatră arsă în cuptor trebuind o căruţă de lemne – la 20 de căruţe de piatră, douăzeci de căruţe de lemne. În ultimul timp, lemnul, fiind costisitor, sa practicat şiarderea cauciucurilor uzate în locul lemnelor. Clăditul pietrei de calcar în cuptor se face după 76

o tehnologie specifică, pentru a evita surpările, pentru a proteja focul şi a dirija corect fluxul de aer ce întreţine arderea. O ardere ce durează între 3 zile şi 3 nopţi şi 6-7 zile şi nopţi, în funcţie de localităţi, de mărimea cuptorului etc, dirijată mereu ca intensitate prin guri de aerisire. De subliniat, pentru ultimii ani, un contact interesant realizat între vărarii din Meziad şi o echipă din Anglia, venită la Meziad în 2005 să înveţe tehnologia tradiţională a arderii varului, pentru a o utiliza în Anglia la restaurarea monumentelor istorice. În acelaşi schimb, anul următor vărarii din Meziad au fost duşi în Anglia, demonstrând acolo, cu resursele locale ale englezilor aceeaşi tehnologie. Relaţia de colaborare a fost condusă de doamna Brigitte Gubbins şi realizată prin mijlocirea Muzeului din Beiuş. PRELUCRAREA LUTULUI. CERAMICA (OLARITUL) Industria si produsele sale de serie au provocat o indelungata si ireversibila criza a mestesugurilor populare. Unele dintre ele au disparut, altele inca mai supravietuiesc, anacronice cu vremurile sau ca expresii ale postmodernismului. Putine sunt mestesugurile noastre populare in care filonul traditional se manifesta cu vigoarea si prospetimea pe care le releva domeniul ceramicii. Situat la cumpana dintre mestesug si arta, olaritul, - aceasta ocupatie prin care, din cele mai vechi timpuri, pamantul, apa și focul au prins suflet in mana taranului roman - se bucura si astazi de o larga pretuire. Olaritul, un mestesug stravechi Olaritul reprezinta o indeletnicire pe care noi romanii o mostenim din adancul timpurilor, de la indepartatii nostri stramosi din neolitic, dar totodata a fost si este una dintre cele mai propice modalitati de materializare a insusirilor artistice. Prin forma, proportii, decor si culoare vasele de orice tip au intrunit pe langa rosturile practice si virtuti artistice decurgand din stiinta, inventivitatea si imaginatia mesterului popular, din stapanirea tehnicilor si a mestesugului. Taranul din vechime nu se inconjura de lucruri multe, stralucitoare si moarte. Obiectele lui erau putine la numar, niciodata pur decorative, impersonale, anorganice. Avea la indemana lucrul viu al mainilor lui care rostuiau materia, innobiland-o prin efort si suferinta. In acest sens, olaritul este o munca obositoare ce necesita forta, indemanare si cunostinte deosebite. De aceea, olaritul este un mestesug rezervat in exclusivitate barbatilor, femeile ajutand eventual doar la decorat. Mestesugul olaritului avea in primul rand un rol practic, dar ceramica este folosita si in scop decorativ, in constructii sau pentru anumite ritualuri. Locuinta taraneasca cuprinde o varietate de vase de lut - oale, ulcioare, cani, strachini, chiupuri, blide, oale pentru tinut laptele, oale enorme in care se pregatea mancarea pentru sarbatorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucarii etc. Multimea vaselor produse isi poate gasi o explicatie in obiceiul ca la nunta sau la inmormantare acestea sa fie sparte. Multe vase se spargeau si inaintea inceperii postului, pentru ca bucatele mancate sa nu fie puse din greseala intr-un vas vechi si sa se ―spurce‖ cu mancare ―de dulce‖. Oalele se adunau in fundul curtii si se spargeau cu ciomagul, fiind apoi inlocuite cu altele noi. Pana si ―prepeleacul‖ (par cu cateva ramuri in varful carora erau agatate oalele cu gura in jos, ca sa se scurga dupa ce au fost spalate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase. Olaritul, unelte si etape Principalele etape ale prepararii lutului inainte de ardere (curatire, dospire, framantare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de uneltele folosite: troaca, mezdreaua, cutitoaia, fachiesul, si plotogul, cornul si gaita. Nu lipseste nici morisca de mana – rasnita utilizata pentru macinarea fina a oxizilor de plumb si a nisipului sau pietrei ce intrau in compozitia smaltului aplicat pe vase intre doua arderi in cuptor. Din cadrul acestui instrumentar, un rol deosebit il detine roata olarului sau roata pentru modelat. Roata e formata din doua discuri, unul mai mic sus si unul mai mare in partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgarele de pamant, iar discul de jos este miscat de olar, imprimandu-i cu piciorul o miscare circulara destul de rapida. Astfel, roata se invarteste, obtinandu-se forme circulare cu contur regulat. Sa urmarim etapele si succesiunea lor, prin care lutul simplu, se transforma intr-un obiect de arta populara. Dospirea argilei Argila, de cea mai buna calitate, extrasa din "coasta dealului‖, este adusa in curte si lasata la "dospit‖ vreme de cateva saptamani. In cadrul acestui proces, argila este maruntita si udata cu apa la un anumit interval de timp. Apoi, lutul este taiat in bucati mari, batute cu maiul si udate. 77

Framantarea argilei Aceste bucati de lut, cunoscute si sub numele de "turte" sunt aduse in atelier si asezate pe o platforma de lemn. Urmeaza framantari repetate cu picioarele, apoi cu mainile pana cand capata un aspect unsuros. Lutul este apoi taiat felii cu cutitoaia, care iarasi se amesteca, si se bat cu maiul pentru a obtine o pasta omogena. Cand olarul considera ca pasta este buna aceasta se imparte in bulgari rotunjiti si de marime egala. Dospirea si framantarea se inscriu printre cele mai importante operatii, migaloase si obositoare, dar care asigura in buna parte calitatea produselor. Modelarea argilei Bulgarii de lut ajung apoi pe roata de modelat. In aceasta etapa foarte importanta este coordonarea adecvata a vitezei rotii cu apasarea usoara a bucatii de argila si modelarea treptata a acestuie. Argila se inalta ca un turnulet si din acest moment se actionaza pentru formarea interiorului. Netezirea si finisarea peretilor se face cu o bucata de lemn numita „pieptene‖ si cu o bucata de piele „potlogul‖. Toate acestea se petrec cu mare repeziciune, modelarea unei strachini simple nu dureaza mai mult de un minut. Sunt uimitoare trecerile prin diverse forme geometrice, sfera, trunchi de con, cilindru, etc. Uscarea si arderea vaselor Dupa modelare vasele se pun la uscat, la umbra, timp de cateva zile. Dupa uscare sunt inmuiate intr-o zeama alba sau rosie, preparata din apa si huma, numita popular „albeala‖, iar in limbajul etnografilor „angoba‖. Peste aceasta se astern ornamentele solar, vasele sunt stivuite, date la cuptor, iar cand se foloseste smaltul se fac doua arderi. Ornamentarea vaselor In creatia sa plastica, olarul a folosit un repertoriu bogat de forme si simboluri, realizand structuri compozitionale de mare rafinament artistic. Astfel, pe suprafata angobata a vasului erau trasate cu ajutorul cornului sau a pensulei, motive ca meandrul, calita ocolita cu sori, creanga bradutului, aripa hultanului, pana, ochiul de iepure, sarpele, degetutele, florile campului, folosind nuante de alb, albastru si cafeniu. La final, vasul era impregnat cu un strat translucid de smalt, de buna calitate, ceea ce potenta rafinamentul artistic al vaselor. Cea mai raspandita tehnica de decoratie foloseste un corn de vita avand in varf o pana de gasca. Prin corn se scurge culoarea prin pana de gasca. Avem astfel o veritabila penita. Decorurile fine se pot obtine folosind un betisor fire de par de porc mistret. Un alt tip de decoratie se obtine prin zgarierea cu un varf metalic a vasului dupa inmuierea sa in substanta coloranta, aparand astfel culoarea pastei. O alta tehnica, intalnita in special in sudul Romaniei, consta in aplicarea in relief a unor snururi, braie sau rozete de pasta. Cromatica vaselor de ceramica pastreaza traditii stravechi. Ceramica rosie din sud-vestul tarii este de provenienta romana, iar galbenul, verdele si albul din diferite centre indica traditii bizantine. Toate culorile folosite sunt naturale. Horezu - vechi centru de ceramica populara Aparut spre sfarsitul sec. al XVIII-lea, centrul de ceramica de Horezu considerat cel mai important centru de ceramica din Romania, a fost specializat initial in confectionarea strachinilor si a taierelor, apoi si-a diversificat productia prin introducerea mai tarzie a canitelor, ulcioarelor, a ghivecelor pentru flori si a borcanelor de untura. Piese elegante reflectand pe alocuri influente orientale, vasele de Horezu, nu de putine ori, au fost destinate uzului familiilor boieresti. Axat pe productia de ceramica smaltuita, centrul a cunoscut o binemeritata celebritate datorita in special, farfuriilor ornamentate cu un decor obtinut prin jiravire cu instrumente ca gaita sau cornul. In aceasta tehnica, vasele erau „inflorite‖ cu motive „penate‖ sau "in lacrima‖ de o mare finete, asemanatoare unei panze de paianjen. Pentru a le realiza mesterul desena pe farfuria uscata, o serie de linii colorate cu cornul din care picura incet vopseaua, dupa care, utilizand amintita gaita (o pensula subtire din fire de porc) se intervenea deplasandu-se putin culoarea inca umeda fara a rupe firul desenului. Grupat de regula in cercuri concentrice pe marginile farfuriei, decorul jiravit inconjura un motiv central: peste, soare, cocos, spirala, biserica. Alte ornamente larg utilizate la Horezu erau cele vegetale (brad, trifoi, vrejuri), sau geometrice (zig-zag, puncte, linii). Pentru modelele mai complicate se utiliza chiar tiparul din carton cu ajutorul caruia se trageau contururile in creion. Formele vaselor de ceramică Vasele de ceramică satisfăceau anumite cerinţe ale modului de trai şi corespundeau ocupaţiilor populaţiei. Vasele erau destinate păstrării produselor, preparării bucatelor, transportării lichidelor, serveau drept piese decorative şi jucării, etc. Aceste vase pot fi clasificate şi după culoarea lor – ceramică roşie şi 78

neagră; după forma lor – plată, înaltă şi complexă; după felul de decorare – ceramică nesmălţuită şi ceramică smălţuită, vopsită şi nevopsită, ceramică lustruită şi nelustruită; ceramică de forme mari şi plastica mică, etc. a) în număr mare erau confecționate oalele pentru pregătirea bucatelor, îndeosebi a sarmalelor, cartofilor copţi cu carne, verzei cu carne, etc. Foarte importantă era respectarea formei şi a proporţiilor, deschizăturii gurii (gîtului) oalelor. b) În fiecare familie se găseau diferite oale, gavanoase mari şi înalte pentru păstrarea produselor alimentare (magiunuri, dulceţuri, brînză, carne topită, slănină, grăsime, borşul împlut etc.). c) Un alt grup mare a vaselor de ceramică îl reprezintă ulcioarele, oalele de lapte, burluiele pentru apă, vin, ulei a căror proporţii şi forme erau diferite. În dependenţă de destinație diametrul gurii ulcioarelor era diferit (de la 3 cm – 12 cm). Aproape toate aveau toartă şi diferite înălţimi. d) De mare popularitate s-au bucurat formele plate ale vaselor de ceramică: străchini, castroane, farfurii, platouri, hîrgăie. Aceste forme sînt cunoscute pe teritoriul Moldovei încă din cele mai vechi timpuri. Formele şi proporţiile vaselor plate erau diferite şi în funcție de destinaţie. e) Vase mici de ceramică (căni, candele, solniţe) şi alte piese cu funcţii decorative, jucării, ocarine, figurine şi a. Decorul vaselor de ceramică Vasele de ceramică erau împodobite prin multiple procedee tehnico-decorative, formîndu-se un stil tradiţional deosebit, artistic şi decorativ. Decorul vaselor este un rezultat al diversității formelor artistice, obținute prin procedeele de ardere a ceramicii roşii, sure şi negre, prin împodobirea cu adîncituri şi zgîrîeturi, prin angobare şi vopsire, smălţuire sau glazurare, prin desenare sau pictare cu angobă, etc. Cromatica vaselor de ceramică este bazată pe un spectru redus de culori obţinute şi preparate din hume şi luturi colorate: roşu, verde, galben, sur, alb, iar prin arderea cuprului se căpăta culoarea verde, etc. Cele mai răspîndite ornamente au fost bazate pe motivele în formă de linii drepte, curbe, spiralate, unghiulare, punctate, în formă de adîncituri sau prin aplicaţie, figuri zoomorfe, aviamorfe, geometrice, vegetale de mare varietate şi expresii artistice armonios legate de forma şi funcţia obiectelor. Comercializarea vaselor de ceramică se realiza cu carele pe tot teritoriul Moldovei, fiind vîndute sau schimbate pe produse cerealiere, la fel procedau și meșterii de pînze și spate, care aveau însă și alte metode de realizare a producției pe teritoriul țării. Ceramica contemporană a suferit multiple influenţe prin elemente parvenite din cultura altor etnii şi elemente inovaţionale, dar deseori străine tradiţiilor populare. În prezent fenomenul tehnico-artistic al olăritului necesită o identificare şi cercetare ştiinţifică, o abordare instituţională de valorificare, de dezvoltare şi promovare a bogatului tezaur de forme şi expresii culturale. Ceramica este numai una din formele prin care ingeniul oamenilor acestor locuri a ştiut să valorifice resursele naturale complementare ale lumii Beiuşului pentru satisfacerea necesităţilor lor, nu doar materiale. Pământul, nu totdeauna generos în cazul culturilor agricole, venea, aşa cum am mai văzut, şi cu alte oferte. Pe lângă numeroasele, comentate deja, să trecem în revistă şi „miraculoasa metamorfoză a lutului cu apa şi focul‖, pentru naşterea ceramicii populare tradiţionale, atât de bine reprezentată în Ţara Beiuşului prin centre specializate precum: Criştiorul de Jos, Leheceni, Sălişte de Vaşcău, Cărpinet, Leleşti, Valea Neagră de Jos. Desigur, ceramica nu este o invenţie a oamenilor acestor locuri, ea este o prezenţă pandemică la nivelul civilizaţiilor umane. Ea a apărut în neolitic, odată cu sedentarizarea fostelor populaţii de vânători şi culegători şi transformarea lor în agricultori. Pentru zona noastră, aşa numita cultură Starcevo-Criş (7500-6250 î.Hr.) ne lasă relicte ale acelui prim orizont ceramic la Răbăgani, în apropierea Izvoarelor termale, la Râpa în Dealul Morii, la Cociuba Mare sau Tăşad. Despre ele şi despre alte orizonturi ale evoluţiei ceramicii în zona noastră, cititorul a găsit deja Acum ne vom ocupa de ceramica de tip tradiţional produsă în zonă şi funcţională până în zilele noastre, vom vorbi despre originea ei şi despre lunga continuitate, a acestei ceramici, rurale prin excelenţă, poate mai puţin decorativă decât ceramica de târg din alte centre, dar mai arhaică prin structuri, mai spiritualizată ca decor şi funcţionalităţi. Atât în ce priveşte tehnologia obţinerii acestei ceramici cât şi morfologia, funcţionalitatea şi formele de decor, foarte probabil ultimele secole, poate chiar ultimul mileniu nu au produs modificări importante. Găsim în morfologia ei arhetipuri venind din ceramica greacă, din cea romană cu deosebire, din cea dacică câte ceva ş.a.m.d. Dincolo de toate, ceramica locului a ajuns la reprezentări care vizează perfecţiunea, idealitatea, câştigate şi prin exerciţiile milenare ale creării acestor forme, şi de ce nu, prin ingeniozitatea şi vocaţia creatoare a meşterilor locali. 79

Tehnologia confecţionării ceramicii începea cu alegerea lutului, de obicei de două categorii – unul roşcat, îmbogăţit cu oxizi de fier şi altul alb cenuşiu, care erau amestecate pentru a spori calităţile vaselor. Scoaterea lui se făcea din locuri speciale, de unde era cărat acasă, mărunţit, udat şi frământat în jimpuri speciale, înconjurate cu nuiele împletite, de obicei la umbră, stropite, ca să fie umede. În jimp era adus o dată lutul pentru un an întreg, lăsat acolo să se omogenizeze, să dospească. Când intra în lucru, era luată cantitatea necesară, tăiată mărunt cu mezdreaua pentru a înlătura impurităţi, rădăcini, pietre, bătută cu maiul, frământată şi ruptă în bucăţi mici, apoi lucrate pe roata, căreia, pe discul de jos, cu piciorul, olarul îi imprima o mişcare de rotaţie, iar pe cel de sus modela oala. Se năşteau din lutul cleios forme ce adesea sfidau perfecţiunea. Gura vasului, toarta mai ales în cazul ulcioarelor, cănţilor cu sau fără ciur, dar nu numai, se făceau separat pe faze de lucru succesive, aşa cum se realiza şi ornamentarea incizată, cea prin aplicarea brâielor alveolare, sau cea prin desenarea de ornamente cu pensula, cu coloranţi naturali obţinuţi tot din pământuri speciale, de obicei din locurile cu concentrări de oxizi de fier. Apoi vasul era pus la uscat, pe poliţă în atelier, dar şi în alte spaţii, la umbră, ca să nu se crape. Când aveau produse pentru umplerea unui cuptor, vasele uscate erau aranjate în cuptoarele de piatră tronconice, special construite, cu guri pentru întreţinerea arderii, acoperite cu un „arneu‖. Arderea dura în jur de 6-7 ore, după care cuptorul era lăsat să se răcească, apoi oalele erau scoase pe deasupra cuptorului. Cele ce trebuiau smălţuite erau băgate din nou în cuptor şi arse 3-4 ore. Smalţul – litarga era obţinut din comerţ sau direct de la topitoriile de aramă de la Poiana sau de la Băiţa, amestecat uneori cu oxid de cupru sau de mangan pentru a marca cromatic transparenţa smalţului, pentru a spori virtuţile estetice ale vaselor. Morfologia ceramicii specifice zonei era extrem de variată, dar tipizată, în relaţie directă, evident, cu uzualizarea ei. Varietatea ce pornea de la cratiţele pentru fiert laptele la oalele de făcut sarmale, de la olcuţele înalte şi subţiri pentru prins laptele la oale mari, folosite la nunţi, de la oalele de dus mâncarea la lucrătorii de pe câmp la bărdacele mari de păstrat seminţe, de la blidele pentru mâncat la cele decorative pentru pus pe perete, la cănţile pentru apă cu ciur şi „ţâţă‖ cu care era dusă apa la lucrători pe holde etc. Oricum, atât în tehnologia confecţionării lor cât şi în perfecţiunea formelor şi ornamentelor se ajunsese la un rafinament aproape incredibil prin simplitatea şi ingeniozitatea lui, rezultat evident şi al spiritului creator al oamenilor locului, dar şi al unui exerciţiu milenar care a eliminat mereu accidentalul în favoarea prototipului cu statut de idealitate. Dincolo de ceramica tradiţională, profilată pe realizarea de recipiente preponderent alimentare, de uz gospodăresc, unele centre din zonă s-au specializat şi pe producerea de cahle de teracotă pentru încălzi-rea interiorului. „Caminiţele de cahăli‖ cu un nume caminiţă venind probabil de la Cameniţa – localitate în Polonia – explică şi filiera de pătrundere a tehnologiei şi modelelor în zonă. Cahlele erau confecţio-nate din lut presat în forme speciale de lemn, uscate şi apoi arse ca şi cealaltă ceramică. Smălţuite, cu un fundal verde, dar şi nesmălţuite; cele smălţuite, realizate de obicei la Criştior şi Leheceni, iar cele nesmălţuite la Leleşti. Au fost asimilate mai târziu în producţia locală, dar, am mai văzut deja, la 1600 o asemenea caminiţă de cahăli, de culoare verde era trecută în inventarul topitoriei de aramă de la Poiana. Ornamentele de pe cahle, obţinute prin presarea în formele de lemn, frumoase, explică, credem, şi traseul lor dinspre zona nord-central europeană, în evul mediu târziu. Aşa Crucea de Malta cu crini, de sorginte europeană alternează aici cu mai autohtonele rozete solare încadrate în reprezentări vegetale. Ornamentica ceramicii din zonă, în general puternic stilizată, geometrizată chiar, vine dintr-un fond arhaic de credinţe şi forme – cele care structurează, mentalităţile colective ale populaţiilor de agrarieni. Unele câmpuri ornamentale sunt impuse sau facilitate de tehnologia de prelucrare a ceramicii, altele de formele pe care le decorează. Apar frecvent motive comune în arta populară românească. Printre ele, reprezentările solare, pomul vieţii, spirala ce, în mare, echivalează grafic dominanta riturilor de fertilitate şi fecunditate specifice civilizaţiei umane îndeosebi începând cu neoliticul. Majoritatea acestor motive exprimă ideologii ale acelor timpuri, în parte şi timpului în care meşterii le-au creat. În general, însă, pentru meşterii de acum ele sunt desemnificate, au denumiri mai mult tehnice, ornamentale, cu un conţinut decorativ. Tipic în acest sens este, ca să dăm un exemplu, un ornament specific pe un anumit tip de ol, ornament de serie aici, mereu acelaşi, dar care nu se mai găseşte în nici un sistem ornamental din România. Interpelat, unul dintre olari care făceau asemenea oluri, ne-a spus că ornamentul se numeşte „desăgi‖. olurile decorate cu reprezentarea respectivă erau de fapt oluri de nuntă. olarul cerea pe ol un preţ simbolic, peste preţul pieţei, mirii trebuiau să-l cumpere căci el era integrat în ritualul nunţii. Olul trebuia umplut cu apă, 80

simbol de fertilitate şi fecunditate în toate civilizaţiile de tip agrarian, din care tânăra pereche bea înainte de a intra în locuinţa sa, uneori existând şi tradiţia să spargă olul de uşa de la intrare. Desigur, ceramica tradiţională, în diferitele ei ipostaze, făcea parte accentuată din universul uman imediat, cel mai antropizat. Omul se identifica cu ea, se recunoştea în ea. Nu cred că speculăm dincolo de limite dacă afirmăm chiar că această ceramică are uneori sau induce forme antropomorfe, mai ales în cazul olurilor, cănţilor, dar şi a bărdacelor, mai bogate în forme steatopige ca ale idolilor antropomorfi din neolitic. În general, fiind recipiente, ele propun structuri feminine ca forme genezice, ca reprezentări ale creaţiei universale care, în ultimă instanţă, purced din pântecul feminin. De altfel, civilizaţia română structurând o spiritualitate dominant antropocentrică, cum am încercat să demonstrăm în două din cărţile noastre anterioare conţine acest antropocentrism exprimat atât de nivelul formelor cât şi al fondurilor, un antropocentrism cu care ne vom mai întâlni şi în alte contexte. Ceramica habană Habanii sunt acei olari anabaptişti care s-au refugiat din Faenza în Italia de nord, mai apoi în Ungaria, din faţa persecuţiei religioase în secolul XVI. Potrivit cercetătorilor, denumirea de „haban‖ provine de la cuvântul german Haushaben – gospodărie, curte. Habanii erau un grup anabaptist, creştini noi care proclamau revenirea la creştinismul antic. Trăiau în comunităţi închise, izolaţi de locuitorii oraşului sau satului. Îşi gestionau averea la comun, locuiau într-o gospodărie şi erau botezaţi numai la vârste mature, pentru că considerau că asumarea identităţii religioase trebuie să fie un act conştient. În Europa secolului XVI această nouă ramură a religiei nu era privită cu ochi buni, de aceea a început persecuţia lor. În Ungaria aristocraţii iluminaţi s-au arătat dornici ca aceştia să se statornicească pe pământurile lor, deoarece habanii practicau multe meşteşuguri la nivele înalte. Erau printre ei medici, cluceri, vieri, cuţitari, meşteri ai sticlei, clerici şi olari. Datorită istoriei pline de aventuri a anabaptiştilor, olăritul lor prezintă câteva caracteristici specifice. Aceştia fabricau faianţe acoperite cu smalţ de staniu, pictate cu pensula. Acestea erau calitativ mult superioare produselor de olărit obişnuite, pe smalţul alb străluceau culorile galben, verde, albastru, cu care la început pictau motive renascentiste. Vopsitul presupunea o bună îndemânare deoarece vopseaua se usca imediat, neputându-se face corecţii. Această tehnică a fost adusă din Italia, deoarece stilul timpuriu din Faenza – ornamente renascentiste pe un fundal alb – sunt foarte asemănătoare acestora. Cu toate acestea, nu este vorba de o simplă influenţă italiană. Sub influenţa porţelanurilor sosite în Europa din Orientul Îndepărtat, în număr tot mai mare, în atelierele europene a apărut moda ceramicii albe, de ex. în Delft sau regiunea Rinului. În ceea ce priveşte stilul acestei ceramici, ea poate fi divizată în trei grupe mari. Cele mai timpurii urmează stilul renascentist din Faenza, obiectele fiind renascentiste, cupe, flacoane, albarello, iar în ceea ce priveşte culorile folosite, se foloseau galbenul, albastrul, movul şi verdele, nu se foloseau reprezentări figurale deoarece le interzicea religia. Începând cu a doua jumătate a secolului XVII stilul baroc se răspândeşte treptat. Pe piesele fabricate în această perioadă, denumite delftinet, este tot mai prezentă culoarea albastră, de unde şi numele de ceramică habană albastră. Vasele erau acoperite cu engobe albastru şi decorate sub smalţul de plumb cu smalţ de staniu alb sau colorat. Cea mai populară formă este ulciorul, care câteodată era acoperit cu un capac. Rareori se fabricau cupe de băut, butoaie pentru vin şi pălincă, recipiente farmaceutice. Pe lângă ornamentele florale apar şi clădirile, păsările stilizate. Unul dintre cele mai frumoase obiecte pe care le fabricau erau farfuriile, pregăteau seturi întregi clienţilor înstăriţi. În secolul XVIII. ceramica habană devine tot mai similară ceramicii populare. Se schimbă formele, ornamentele se adaptează mai bine populaţiei locale, olăritul habanilor se încorporează în olăritul popular. În secolul XIX, în primul rând datorită impunerii forţate a catolicismului comunităţile habanilor fie se destramă – iar olarii lor îşi continuă munca asemeni localnicilor – fie migrează mai departe spre este, mai apoi până în America. La fel dispare şi tehnologia faianţei, olarii maghiari folosesc tehnici ornamentale mai simple. Centrele lor mai importante se găsesc în regiunea de vest (Körmend, Sopron), în judeţele de vest ale Ungariei de odinioară, Sárospatak, Ardeal. PRELUCRAREA PIEILOR. Desigur, creşterea animalelor ca ocupaţie de bază dar şi vânătoarea ca ocupaţie secundară au fost surse bogate de materie primă nu doar în alimentaţie (prin valorificarea cărnii, laptelui), ci, printre altele, şi în prelucrarea pieilor şi utilizarea lor în confecţionarea unor piese importante ale costumului popular 81

sau în acoperirea altor utilităţi ale gospodăriei. Pentru costumul popular cuşmele, cojoacele, bituşile, cizmele, opincile, chisâgurile, curelele, straiţele erau indispensabile, ca şi hamurile, frâiele, ciururile cu fund de piele etc. în alte utilităţi. De subliniat că uzitarea pieilor în confecţionarea îmbrăcămintei vine din timpuri greu de precizat ale evoluţiei omului ca specie, având o vechime a utilizării infinit mai mare decât obişnuitele fibre textile. Asupra vechimii utilizării pieilor aici, documentele vin desigur mai târziu, primele menţiuni găsindu-se în urbariile domeniale feudale ale Beiuşului din sec. XVI-XVII, ce evidenţiau printre obligaţiile iobagilor şi cele ale dării unor blăni de oaie sau capră, dar şi de vulpe, urs, nurcă, jder, lup etc. O realitate ce demonstra şi utilizarea lor locală, ca sursă de venit, căci doar sursele de venit erau cele impuse cu dări. În această idee, urbariul din 1600 menţiona, printre altele, şi existenţa la Beiuş a 9 cojocari. În 1733 sunt consemnaţi la Beiuş 20 cizmari şi mulţi pielari, tăbăcari iar în Vărzarii de Jos 2 cizmari. În 1735 apar consemnaţi la Beiuş 33 cizmari şi 4 cojocari. În 1770 conscrierea menţionează la Beiuş 88 de cizmari, 5 cojocari, 1 şelar, 5 tăbăcari; 2 pielari în Curăţele, unul în Nimăieşti, altul în Dumbrăvani. Cert e că, în jurul lui 1900, la Beiuş lucrau aproximativ 40 de cojocari, tot cam atâţia la Vaşcău, în Poienii de Jos 17 dar şi mulţi alţii la Delani, Nimăieşti, Cîmpanii de Jos, Roşia, Finiş etc. Astăzi mai lucrează, sporadic, doar 2 bituşeri în Delani. Tabacaritul După belitul pieilor, prima fază a prelucrării lor în vederea tăbăcirii era înmuierea într-un ciubăr cu apă sărată. După o zi erau scoase, prinse într-un aşa-numit „război‖ de lemn şi curăţate de carne cu scafa, o lamă prinsă într-un mâner de lemn paralel cu ea, sau cu una prinsă într-un cârlig special acţionat cu piciorul. Apoi pieile erau întinse- se asezau peste ele greutati de cate 50kg, ca sa le intinda cat mai tare, si se tineau acolo 4 zile, in timp ce se mai turna peste ele apa calduta- şi presărate cu tărâţe de grâu şi făină de porumb, după care, rulate, erau introduse într-un alt ciubăr cu apă foarte sărată, numită dubeală unde erau ţinute mai mult timp, apoi recurăţate iar pe o lamă specială etc. Pentru confecţionarea cojoacelor, căciulilor se foloseau de obicei piei de miel sau oaie. Dintre piesele de port, fără îndoială pe primul loc au stat cojoacele. Deşi puternic ornamentate, presupunând deci o specializare deosebită şi inducând, de aici, ideea unor influenţe de târg, cojoacele din Ţara Beiuşului păstrează din punctul nostru de vedere tipologii arhaice, nu doar funcţionale în plan practic, pentru apărare de frig, ci şi încărcate de semnificaţii, de valori simbolice ce exprimau statutul social şi biologic al purtătorului, explicitate în câmpurile ornamentale ale piesei. Cizmaritul Unul dintre cele mai importante mestesuguri in piele. Breslasii de la orase satisfaceau cerintele complexe pentru incaltamintea cu fete- cizme. Curelaritul Satisface cerintele de la orase si sate privind curelele, capestrele, hamurile, etc. Cojocaritul Producea: pieptare deschise in fata – Maramures, zona Calatei, Salaj, Tinutul Padurenilor, Tara Bihariei, Banat; pieptare infundate intr-o parte- Nasaud, Bistrita, Lapus, Muntii Apuseni, Tara Oltului; cojoace fara maneci – tara Motilor, sudul Transilvaniei; cojoace lungi cu maneci – Nasaud, Bistrita, Apuseni, Tarnave; cojoace mai scurte cu maneci – Marginimea Sibiului, Apuseni, etc.

82

10. Instalaţii tehnice ţărăneşti

Mestesuguri specializate in prelucrarea produselor agro-alimentare Au fost folosite 2 unelte simple: rasnitele si pivele, actionate cu bratele. Au aparut morile cu mecanisme tot mai evoluate, in vederea sporirii capacitatii de produstie a rasnitelor, actionate de forta animala, hidraulica si eoliana. Pentru sporirea randamentului instalatiilor de producere a uleiului au dus la aparitia diferitelor pive de ulei. Morile Una dintre primele surse de energie folosite de om a fost apa. Prima roată de apă s-a folosit în Persia pentru irigat, apoi în China şi în India. Pe teritoriul ţării noastre s-au folosit mori hidraulice încă din secolul al XI-lea. Ele utilizau energia cinetică a râurilor cu debite mari sau a căderilor de apă. Instalaţiile hidraulice au fost construite în două variante: cu roata hidraulică verticală şi cu roată hidraulică orizontală (făcaie, ciutură sau titirez, în limbaj popular). Toate instalaţiile se construiau din lemn de esenţă tare (stejar, de exemplu). Roata hidraulică verticală este formată dintr-un ax orizontal, cu o circumferinţă (obadă) pe care se montează paletele. Apa poate interacţiona cu paletele din partea superioară a roţii – atunci când curge pe un jgheab înclinat – sau cu cele din partea inferioară a roţii, în cazul râurilor suficient de repezi şi de adânci. Paletele roţii verticale pot fi drepte sau scobite. Atunci când paletele drepte se montează direct pe un ax gros ele se numesc zbaturi. Principiul de funcţionare a roţii hidraulice constă în transformarea mişcării de translaţie a apei în mişcare de rotaţie a roţii şi axului ei; o parte din energia mecanică a apei se transformă astfel în energie mecanică de rotaţie, care, la rândul ei, este folosită pentru punerea în mişcare a unei instalaţii de irigat sau pentru a acţiona alte dispozitive – mori de măcinat, pive, şteampuri. Cele cu apa au fost tipul predominant in Transilvania si aveau 2 tipuri: morile cu facaie si morile cu roata verticala. A. Morile cu facaie/ciutura – instalatii vechi sunt defapt niste rasnite mai mari, a caror piatra alergatoare/ superioara este invartita de apa prin intermediul unui dispozitiv de lemn. Constructiile de lemn care le adapostesc sunt inaltate deasupra iazurilor, pe o zidarie de piatra. Sub ele se afla fixate, in partea inferioara a unui ax vertical, paletele care sunt izbite de suvoiul de apa. Parti componente: pietrele cu cosul de alimentare si fusul cu paletele care le actioneaza si carora li sau adaugat anexe pentru potrivirea macinisului. Paletele in numar de 9-12, au forma de linguri. Raspandire: s-au pastrat in zonele inalte de la poalele Carpatilor Meridionali, incepand din dep. Petrosani pana la Dunare. Pe versantii externi ai Carpatilor aria de raspandire incepe din Vrancea si se continua pana la Dunare. B. Morile de apa cu roata verticala- macinau mai repede cerealele, iar mecanismul lor a oferit posibilitatea utilizarii si a altor forte motrice pentru macinat, acolo unde lipsea apa. Mecanisme asemanatoare de actionare au avut morile de vant si cele cu cai. Pe apele cu debit mai mare s-au folosit roti cu aripi sau palete aplicate la exterior, pe care le impingea suvoiul de apa. Pe apele mai mici s-au folosit roti cu cupe sau aductiune superioara, la care apa condusa deasupra lor printr-un scoc, cade in cupe si le invarteste. Se disping: mori pe iaz, mori pe mal/ mori cu avalan, mori plutitoare. Ca sa nu le mai dijmuiasca bucatele, taranii se foloseau de morile de mana proprii. C. Morile actionate de animale sau morile seci – se imparteau in mori actionate prin tarctiune si mori actionate prin pasi pe loc. D. Mori de vant – frecvente in Satmar, Salaj, Tara Crisurilor, Banat. Are un fus orizontal pe care e montata roata cu aripi din exterior, care il invarteste, iar in interiorul constructiei o roata cu masele/zimti care pune in miscare roata mica din partea inferioara a fusului de fier vertical, in al carui capat se afla piatra alergatoare. Variante: mori de vant cu pivot/ mori nemtesti, mori de vant cu turn/mori olandeze. Pe uscat, folosirea vântului a fost mult mai limitată decât pe apă. Morile de vânt îşi au originea în Persia, unde serveau la irigat şi la măcinatul cerealelor, răspândindu-se apoi 83

în Egipt şi China. În Europa, se întâlnesc în jurul anului 1150, fiind folosite la măcinat, la baterea postavului, la acţionarea foalelor de suflat din potcovării şi din puţurile de mine, la tăierea lemnului. Olandezii le-au întrebuinţat pe scară largă la drenări şi la secări de mlaştini. Aceste mori se întâlnesc în zone cu vânturi permanente. Principiul de funcţionare a unei astfel de mori constă în transformarea mişcării orizontale a maselor de aer în mişcare de rotaţie cu ajutorul unei elice mari cu palete (aripi) din lemn şi pânză, montate pe un ax. Captatoarele energiei eoliene sunt cele 4, 6 sau 12 aripi, care se rotesc după principiul moriştii. Reglarea lor după viteza vântului se face întinzând mai mult sau mai puţin pânza pe suprafaţa aripilor. Strângând pânza complet, vântul trece printre barele scheletului de lemn fără să determine învârtirea elicei. După modul în care este construită, moara de vânt există în două variante: moara olandeză şi moara cu casa mobilă. Moara olandeză are casa fixă şi doar partea superioară a morii (―căciula‖) cu ansamblul paletelor se orientează după vânt; moara cu casa mobilă este amplasată pe o sanie mobilă, care este rotită – pentru orientarea paletelor pe direcţia vântului – cu ajutorul animalelor. Este interesant de remarcat că, pentru o lungă perioadă de timp, morile au suferit prea puţine transformări din punctul de vedere al construcţiei. Mai târziu, popoarele nordice (norvegienii) au construit mori de vânt cu axul vertical şi palete captatoare de o formă specială. Astăzi – urmare a crizei energetice mondiale – energia vântului este transformată în energie electrică cu ajutorul generatoarelor eoliene. Pivele de ulei Din pivele simple, acționate cu mâna, s-au dezvoltat instalațiile pentru zdrobirea semințelor. În majoritatea zonelor, acestea au păstrat numele uneltelor din care au evoluat, acelea de pive de ulei, numite pe alocuri oloiri, oloinițe. Instalațiile erau compuse de obicei din două mecanisme simple, de lemn – unul pentru zdrobirea semințelor, piua propriu-zisă, și altul pentru extragerea uleiului, storcătoarea sau teascul. Alături de acestea se clădea un mic cuptor, pentru prăjitul făinei. În unele sate din Maramureș, Munții Apuseni etc., cantitățile restrânse de semințe oleaginoase se zdrobeau cu pive de mână, în gospodării, iar făina obținută se ducea la teascuri pentru extragerea uleiului. Instalațiile se deosebeau prin construcția lor, mai simplă sau mai evoluată, cât și prin modul diferit de asociere a tipurilor de pive și prese. La români au fost mai frecvente următoarele tipuri de pive: pive cu ciocan, pive cu pislugi și cumpănă, pive cu săgeți, pive cu roată de piatră și pive cu pisălogi și scripeți. Unele s-au păstrat în forme mai simple, de veche tradiție, altele au variante mai evoluate, apărute în preocupările pentru sporirea capacității de prelucrare, pentru ușurarea muncii și înlocuirea forței brațelor cu alte forțe motrice. a. Pivele cu ciocane au fost între tipurile mai răspândite, evoluate din uneltele casnice, cu ciovcane de mână, utilizate până nu demult la zdrobitul merelor pădurețe, pentru oțet, ori a perelor pentru cidru sau ciudir. Forma mai veche, mai simplă, a avut un singur ciocan și a fost folosită ca unealtă casnică pentru zdrobirea diferitelor semințe și fructe. La ea s-a ajuns prin mărirea piuei propriu-zise și a ciocanului, lungirea cozii și introducerea în aceasta a unui ax transversal, susținut de lemne cu crăcan sau alte dispozitive. b. Pivele cu pislungi cu cumpănă au fost frecvente în zonele din vestul Transilvaniei, în Țara Zarandului, Câmpia Aradului, Țara Crișurilor, etc. Ele au evoluat ca tip din piua cilindrică cu un pislug acționat cu brațele. La instalație s-a ajuns prin mărirea pislungilor, la peste 2 m, iar pentru acționarea lor s-a recurs la niște prăjini elastice lungi de cca. 5 m, numite cumpene, deoarece se aplecau și se ridicau asemănător cumpenei fântânii. Capetele prăjinilor erau introduse într-o grindă transversală, din susul pereților construcției care adăpostea instalația. O a doua grindă transversală, puțin mai în față, ridica prăjinile, după ce acestea se îndoiau peste ea. Fiecare pislug avea două mânere de care se apuca, și astfel se izbea cu forță pste semințele din piuă. Prăjinile reduceau pislugii în poziție inițială, ușurând mult atât ridicarea lor, cât și mișcarea următoare. c. Pivele de ulei cu săgeți. Apariți lor se leagă, ca și în cazul altor tipuri, de reocuparea generală privind sporirea capacității de prelucrare și ușurarea muncii. Prima etapă a evoluției lor o constituie descoperirea angrenajului de pene pentru ridicarea unor pislugi verticali mai grei, numiți săgeți. 84

La pivele cu săgeți acționate de roți de mână, săgețile se ridicau succesiv și apoi cădeau în oalele pivei (scobite într-o bucată de trunchi), prin angrenarea unor pene fixate în partea de jos, pe latura interioară, cu penele corespondente de pe un fus orizontal. La un capît al fusului se afla o roată de mână cu care acesta se învârtea. Pivele mai mari, cu săgeți mai grele, aveau două roți de mână, și astfel le acționau doi bărbați. Asemenea pive s-au păstrat izolat, până nu demult, în sudul Munților Apuseni și în nord-estul Transilvaniei. O astfel de instalație a fost achiziționată de la Prundul Bârgăului pentru Muzeul Etnografic al Translvaniei. Piua are patru săgeți, susținute de un jug, format din două bucăți de grinzi, înalte de 1,05 m, fixate vertical în capetele trocii, cu două legături orizontale din scânduri groase, în care au fost scobite găurile prin care sunt introduse săgețile pivei. În stâlpii laterali sunt introduse două brațe, sprijinite de niște picioare în exterior, care susțin fusul cu penele de ridicare, la ale cărui capete se află roțile cu un diametru de 2,80 m, învărtitecu ajutorul unui mâner. d. Pivele cu roată de piatră, au fost răspândite în cursul mijlociu al Mureșului și zonele mărginașe.ele sunt un tip vechi, cu largă răspândire în trecut, având numeroase variante, începând cu cele fără ax central, acționate cu brațele din Orientul Apropiat, și încheind cu cele acționate de un bou în Italia, de un cal pe Mureș, ori de vânt în Olanda. La noi s-au folosit două variante: pive cu roată de piatră acționată cu brațele și pive cu roată de piatră trasă de cai. Dar pe noi ne interesează cele acționate manual. Aceasta avea un valău, un jgheab semicircular sau circular, în care se rostogolea o roată mare de piatră, făcută anume, sau o roată veche, de la o moară. La cele mai simple valăul era semicircular. O astfel de piuăse mai păstra prin 1964 la Feneș, Jud.Alba și avea valăul scobit într-o bucată groasă și curbă de trunchi, lungă de 2,5 m. Spre interiorul curburii valăului se ala un ax vertical cu un cui în capăt, în care era introdus un fus orizontal cu care se împingea roata, care în acest scop avea o gaură la mijloc. Roata se împingea cu brațele, înainte și înapoi, în valău, fiind folosită pentru zdrobitul semințelor oleaginoase și a merelor pentru must, la fel ca variantele mai evoluate ale acetui tip din vestul Europei. Pivele cu valău rotund a căror roată se rostogoleaprin intermediul unui fus orizontal, de către un om sau doi, se purtau mai ușor și aveau o capacitate mai mare de prelucrare. Instalațiile pentru storsul uleiului au evoluat din unle simple, casnice, întregite în timp cu dispozitive de sporire a forței de presare. În regiunea mediteraneană ele au fost descoperite de timpuriu și probabil s-au răspândit destul de repede în restul Europei, ca și alte instalații care au servit la prelucrarea produselor agro-alimentare. La noi, în multe zone s-au păstrat până în timpuri apropiate asemenea instalații, executate de meșterii locali, pentru folosirea cărora se da o parte din uleiul ce se extrăgea din semințele puține de care dispuneau gospodăriile, pisate în pive cilindrice de mână. Dealtfel și acestea se foloseau de multe ori de către mai multe gospodării. Mânerul pe care îl aveau pivele de mână din toate zonele servea pentru purtatul lor în gospodărie și prin vecini. Se introducea prin el un băț și astfel piua se lua în spate; iar dacă erau mari și grele, le duceau doi bărbați. Mecanismele de acționare a inslațiilor de presare s-au perfecționat în timp, rezultând astfel două tipuri: prese cu pene și prese cu șurb. a. Presele cu pene au o construcție mai simplă și au fost mai frecvente. Și aici există două tipuri de prese cu pene: prese cu pene verticale bătute cu maiuri de mână și prese cu pene orizontale bătute cu maiuri de mână ori cu ciocane suspendate. O astfel de instalație de presă cu pene verticale bătută cu maiuri de mână, din jud. Alba, este făcut dintr-o bucată groasă de trunchi de păr în care e sculptat locașul de presare. În acesta se introduceau două storcători, între care se punea pasta uleioasă într-un săculeț de pănură sau pânză, și apoi se strângeau, bătându-se lateral, una sau două pene de lemn. Presele cu pene orizontale bătute cu maiuri de mână se foloseau pentru stoarcerea uleiului din sâmburi de nucă. Piua, cu oala în care era introdusă pasta uleioasă, este montată între două bucăți de grinzi verticale, în care sunt scobite locașurile largi pentru una sau două grinzișoare orizontale și pentru penele de presare. Peste pasta din oală se punea un butuc și apoi se apăsa cu grinda orizontală, bătându-se pene de lemn deasupra ei, cu maiuri de mână.

85

Mai frecvente erau presele cu ciocane sau berbeci, care erau mai eficace. Ele aveau două variante: prese cu berbeci cu jug vertical și prese cu berbeci cu bătaie orizontală. Instalațiile, asemănătoare cu cele acționate cu maiuri de mână, au fost întregite cu ciocane mai grele, mai eficace. b. Presele de ulei cu șurub au o construcție asemănătoare cu cele folosite pentru storsul mustulti din struguri. Ele au evoluat din unele acționate inițial prin pârghii simple, întregite în timp cu un mecanism de înșurubare. Peste butucul micului teasc, în a cărui oală se punea săculețul cu pasta uleioasă obținută din semințele zdrobite cu o piuă de mână, se așeza o prăjină lungă, o balance. Presa se așeza în apropierea unui colț al casei, un capăt al prăjinei se vâra sub talpa prelungită în exteriorul construcției, iar pe clălelt îl apăsa un bărbat sau doi. La instalațiile mai evoluate, pârghia simplă a fost întregită cu un mecanism de înșurubare. În cadrul acestor instalații se disting: prese cu șurub simplu, prese cu șurub în capătul unei pârghii orizontale, prese cu șurub cu roată laterală, prese cu șurub la mijloc. Cele mai folosite au fost cele cu șurub în capătul unei pârghii orizontale. În partea interioară, sub care se afla și butucul cu oala, pârghia era prinsă într-un stâlp solid, iar în partea posterioară, bifurcată, era montat șurubul. Cu ajutorul acestuia pârghia se ridica sau cobora peste butucul care presa pasta uleioasă din oală. Sub pârghia orizontală se montau uneori, dispozitive pentru storsul mustului, și astfel instalația avea dublă întrebuințare. S-au folosit pive cu șurub simplu și pive cu șurub cu grapă, care aveau o tară de piatră în partea de jos și astfel se acționau mai ușor. Pivele cu șurub lateral sunt mai evoluate. În butucul gros, în care este scobit locașul de presare, este cioplit și vârtejul de înșurubare a șurbului orizontal, acționat cu o roată cu măsele. Acesta era lățit în capăt și presa direct pasta din oala de fier în care era introdusă. Presa cu șurub la mijloc avea două grinzi orizontale, cu un capăt într-un suport special, iar celălalt susținut de niște lanțuri. Între ele se afla un șurub orizontal acționat cu o roată verticală. Pe una din laturi era dispozitivul de apăsare, iar pe cealaltă locașul de presare. Cele două brațe se strângeau laolaltă, învârtind roata dintre ele și, odată cu ea, șurubul, care avea vîrtejul cioplit în capetele lor. O astfel de presă se mai păstra prin 1967 la Mintia-Hunedoara. Morile au fost istalațiile cele mai frecvente, prezente în toate satele, adeseori mai multe, mai ales în așezările răsfirate și risipite, ca oamenii să nu fie obligați să parcrgă drumuri lungi cu bucatele în spate, măcinat. Ele au evoluat din rășnițe, păstrate izolat până în timpurile noastre, fiind folosite pentru măcinatul păsatului sau numai al sării. La originea uneltelor casnice se situează lespezile cu bălătruc, folosite mai demult pentru pisatul sării, iar în timurile preistorice pentru pisatul semințelor. În Munții Apuseni, odinioară în mai toate cămările se afla câte o lespede căutată anume, cu o concavitate la mijloc, unde se puneau grunjii de sare și se sfărâmau cu o bucată de cuarț rulată de apă, numită bălătruc. Adâncirea și lărgirea concavității pietrei stabile, ca și înlocuirea bălătrucului cu o piatră rotundă mai mare, învârtită cu un mâner, au dus la descoperirea râșniței. Pe teritoriul țării noastre, râșnița de tip dacic a fost înlocuită de râșnița de tip roman, păstrată izolat până în zilele noastre. Măcinatul cu râșnița era o muncă grea, istovitoare, iar în gospodăriile mai numeroase aproape continuă. De aceea, preocupările pentru ușurarea măcinatului au apărut de timpuriu. Aplicarea unor dispozitive tot mai perfecționate de acționare a rășnițelor prin forța apei, animalelor și vântului, a dus la descoperirea celor trei tipuri de instalații: morile de apă, morile acționate de animale și morile de vânt. Mestesuguri specializate in finisarea tesaturilor de lana si confectionarea imbracamintei - Inainte de aparitia instalatiilor s-au folosit diferite procedee pentru ingrosarea si scamosarea acestor tesaturi. Unealta folosita initial pentru finisat a fost maiul, cu care textilele se bateau pe scaunul de spalat. Valtorile Valtorile naturale sunt frecvente in zonele inalte, favorizate de debitul apelor. Valtorile constau dintr-un iaz din care se conducea un suvoi de apa intr-un vas mare din doage, o cada, ingropata partial in pamant, pentru a retine mai bine apa si pentru a se obtine mai bine diferenta de nivel pentru caderea acesteia in ea, in asa fel incat sa produca un vartej puternic, care sa poata invaltora tesaturile din lana indesandu-le si scamosandu-le. Panura, folosita in mod curent pentru confectionarea hainelor groase, s-a finisat in pive. 86

Pivele de panura si piuarii Pivua era alcatuita dintr-un postament si o grapa.Postamentul avea 4 picioare, fixate in 2 margini de lemn tare. In partea de jos a marginilor erau puse, transversal, niste lopatele sau colti, de cca 75-80cm lungime, ciopliti in 3 fete si fixati cu creasta in sus, l distante de 4-5cm, ca sa se scurga printre ei apa din panura. Peste postament, care avea fundul valurit de colti, se punea o grapa, care consta dintr-un cadru de lemn tare, cu contur valurit pe fata inferioara si cu cate 2 manere la capete, pentru tras grapa inainte si inapoi de catre 2 barbati. In timp ce se tragea de grapa, un al 3 lea barbat turna apa calda pete panura. O zoleau si o invarteau cam o jumatate de ora, apoi o intindeau pe o scandura, deoarece tesatura se strangea. Piuatul dura 2-3 cesuri. Tipuri: pive actionate de roti hidraulice, pive de panura cu maie, pive de panura cu ciocane. Dîrstele Frecvente in satele de la poalele Carpatilor Meridionali, folosite pentru finisarea tesaturilor. Instalatia avea unul sau doua valuri/ cosuri, in care se indesau si se scamosau tesaturile. Vasul are o forma cilindrica si e montat pe fusul rotii de apa, format din doi colaci externi, legati intre ei cu leaturi orizontale. In interior, valul e prevazut cu cuie de lemn, care agatau si ridicau tesatura, in timp ce se invartea odata cu fusul rotii de apa. Un acesoriu important al dirstei era valtoarea, in care se ingrosau si se spalau tesaturile. In cosul de trasm se aflau uneori doua suluri rotunde, numite șuștori, pe care se puneau straiele, cate 2 pe fiecare. Sub cos se afla grapa cu cuie, fixata in podea, care sotea parul. Dârstele hidraulice au fost întrebuinţate în sudul Transilvaniei, sudul Moldovei, nordul Munteniei şi în arealul Munţilor Apuseni pentru întins şi scămoşat ţesăturile din lână (postav). Materialul se învârtea pe un ax şi era udat cu apă caldă. Când ajungea la jumătate din grosime, se trecea prin faţa unei scânduri cu cuie care agăţa ţesătura şi o scămoşa, astfel că aceasta – în secţiune – devenea mai poroasă şi mai aspectuoasă. Mineritul taranesc Mineritul in Romania, in domeniul aurifer a fost practicat intr-o mare masura la Rosia Montana, cea mai veche localitate miniera atestata documentar. Tablitele cerate datand in anul 131 e.n., descoperite in masivele Carnic si Cetate reprezinta dovezi palpabile privind mineritul in Rosia Montana. Alburnus Maior, numele localitatii Rosia Montana apare pe aceste tablite, pentru prima data in vremea romanilor. Importanta Alburnus Maior a fost covârsitoare în perioada daco-romana, pastrându-se pâna astazi faimoasele galerii romane si dacice, unice în Europa prin gradul de conservare, maiestria tehnicii si dimensiuni. Masivul Cârnic din Rosia Montana a fost numit de multi arheologi "Olimpul" vestigiilor romane din Apuseni, adapostind mai multi kilometrii de galerii dacice, romane, medievale, theriene si moderne care sunt monumente exceptionale ale istoriei mineritului. Descoperiti sistemul creat de minerit in Rosia Montana, incluzand in traseele voastre Muzeul Mineritului cu o incursiune in galeriile romane din masivul Orlea, taurile din jurul Rosiei Montane, masivele Carnic si Jig-Vaidoaia, unde puteti admira intrarea in galeriile dacice si romane, precum si o priveliste minunata asupra intregului sat. Astazi, modalitatile novice folosite la momentul respectiv pot parea frapante, acestea reprezentind, insa, inceputul unei exploatari miniere in zona. Galeriile romane de forma trapezoidala au fost sapate numai cu dalta si ciocanul. Acolo unde roca a fost prea dura s-a folosit focul, apa si otetul, procedeu utilizat in vederea slabirii rezistentei rocii. Dupa ce minereul era scos din galerii era dus la steampuri. Pentru punerea in functiune a acestora era folosita forta animala sau umana (pe vremea romanilor), iar prin secolul 16-17 steampurile functionau pe principiul morilor de apa. Steampurile foloseau apa acumulata in lacuri create artificial, numite tauri, lacuri care si acum se pastreaza in Rosia Montana, nemaifiind insa utilizate in scopuri industriale. O alta tehnica de prelucrare a minereului aurifer era rasnita folosita la macinarea minereului. Tehnica finala de obtinere a aurului era spalarea aurului cu ajutorul saitrocului sau a hurcii. Acest procedeu mai era folosit si la spalarea aluviunilor raurilor existente in Rosia Montana. Din secolul al XVI-lea, mineritul in Rosia Montana s-a dezvoltat odata cu descoperire prafului de pusca, a unor noi tehnici, masini de prelucrare a minereului si o calitate a munci mai eficienta. La inceputul secolului XX, Rosia Montana era o asezare cu peste 15.000 de locuitori, minele existente aici fiind inca private. Mineritul in Rosia Montana face parte din identitatea locuitorilor, acestia mandrindu-se cu toate obiectele 87

si traditiile create de minerit de-a lungul veacurilor. Vor fi incantati sa va povesteasca despre toate aceste lucruri si sa va insoteasca in calatoria voastra prin El Dorado-ul romanesc. Tehnici de exploatare miniera Dalta si ciocanul Rocile de tip vulcanic ale muntilor din Rosia Montana au permis exploatarea acestora cu dalta si ciocanul, procedeu practicat inca de pe vremea dacilor si romanilor. Galeriile sapate in dalta si ciocan au forma trapezoidala si se intind pe circa 15 km, si pe mai multe nivele. Focul si apa Acolo unde roca era prea dura si nu se putea inainta cu dalta si ciocanul se folosea focul si apa pentru a slabi rezistenta rocii. Pe peretele de galerie se puneau lemne carora li se dadea foc. Dupa ce lemnele ardeau in intregime se arunca apa iar peretele de stanca se crapa, minerii continuand exploatarea cu dalta si ciocanul. Tehnici de exploatare a minereului aurifer Steampurile din lemn Steampurile din lemn, în mãrime naturalã si cu toate elementele constituente, au fost reconstruite între anii 1970 si 1979. Constructiv si functional, deosebirea dintre cele douã steampuri constã numai în numãrul de sãgeti care era estimat la 9-12. Construirea unui steamp se putea face de orice persoanã care cumpãra (pe bazã de contract) sau mostenea o vatrã de steamp. Prelucrarea minereului cu steampul era facuta de bãrbatii sau femeile din cadrul familiei, sau de oamenii angajati pe bazã de salariu sãptãmânal, numiti stempari. Steampurile se puneau în functiune în ziua de 18 martie a fiecãrui an si lucrau pânã la aproximativ 15 noiembrie, rareori vremea permitând sã se lucreze tot timpul anului. Peste sãptãmânã, steampurile aveau o functionaltate incepand de marti de la amiazã pânã sâmbãtã dimineata. În perioadele mai secetoase (august, septembrie) se functiona de miercuri sau chiar joi tot pânã sâmbãtã. În general, steampurile erau amplasate în cascadã, pe vetre de steampuri de-a lungul vãilor, folosindu-se diferenta de nivel pentru curgerea apei care era indispensabilã la zdrobirea, separarea si concentrarea aurului. Alimentarea cu minereu a steampului se fãcea cu trocul si cosurile. Pe vatrã erau vãlãul si hurca cu care se concentra si separa aurul din mãcinis. Sfaramarea minereului in vatra steampului se numea palacrit. Steampurile de tip "californain" Steampurile cu sãgeti de fier de tip "californian" reprezintã nivelul tehnic atins pe plan european la finele secolului al XIX-lea. Acest tip de steampuri a fost utilizat în Rosia Montanã în perioada interbelicã si ulterior, pânã la înlocuirea lui cu mori cu bile. Exemplarul din muzeu a fost executat de firma "Fraser & Chalmers" din Anglia, este de tipul 102-A însã anul constructiei nu se cunoaste. Acest tip de steampuri se punea în miscare cu ajutorul unui motor, de obicei electric, care actiona arborele central. Miscarea de rotatie se transmitea asupra saibelor de pe axul cu came ce ridica, respectiv "scãpa" sãgetile care zdrobeau minereul. 88

Dintre pãrtile importante ale acestor tipuri de steampuri citãm: Ø pivele - 2 cutii de otel manganos unde avea loc operatia de zdrobire a minereului; Ø sãgetile - 10 la numãr; o sãgeatã împreunã cu toate pãrtile componente are 360 kg. Date tehnice: otel rotund de 80 mm si lungime de aprox. 3,5 m; Ø axel cu came - asigurã ridicarea sãgetilor; silozuri de minereu - executate din lemn si cãptusite cu tablã. Au formã prismaticã si asigurã curgerea gravitationalã a minereului. Rasnita este un mecanism de zdrobire a minerului prin macinare. Este construita din piatra care are forma unei oale cu capac. In oala era un orificiu pe unde iesea apa care se baga impreuna cu mercurul. Capacul era utilizat pentru a macina minereul. Mojarul Cu ajutorul mojarului se sfarama minereul cu niste rangi de fier, el fiind cioplit in piatra. Spalarea aurului Una din cele mai vechi metode de obtinere a prafului de aur este spalatul acestuia cu saitrocul si hurca . Dupa ce minereul era sfaramat prin ori ce tehnica operatiunea finala de obtinere a aurului era spalarea cu hurca sau saitrocul. Saitrocul- Se lua praful de minereu si se punea in saitroc, era turnata apa iar apoi incepea procedeul de spalare a aurului. Hurca avea forma unei lazi unde se punea minereul, partea inferioara a hurcii era ca un ciur pe unde pica praful de aur iar minereul ramas se zdrobea si se baga din nou prin hurca. Tehnici de obtinere a aurului altfel decat mineritul Spalarea aluviunilor Spalarea aluviunilor se facea pe starloste care era un plan inclinat construit din lemn pe starloste se punea o patura de lana peste care se puneau aluviunile stranse de pe malul raurilor cu sapa si trocutul. Dupa ce aluviunile se intindeau pe patura se punea apa cu o galeata iar praful de aur ramanea in patura care se spala intr-o galeata, dupa care se lucra cu saitrocul.

89

11. PORTUL POPULAR ROMANESC Portul românesc ca şi întreaga artă populară (arhitectura, crestăturile în lemn, ceramică, etc.) s-a născut şi a dăinuit pe teritoriul ţării noastre din cele mai vechi timpuri. Obârşia broderiilor de pe îmbrăcămintea ţăranilor trebuie căutată în trecutul cel mai îndepărtat. Faptul că aceste broderii au atins la străbunii noştri culmea dezvoltării, dovedeşte cât de departe trebuie să fie începutul acestei arte naţionale româneşti. Portul popular a fost dezvoltat dupa tiparele dacice, pe fondul imbracamintii traco-ilirice, poate fi observat pe frescele Columnei lui Traian sau pe monumentul de la Adamclisi, care are metope care înfăţişează pe daci cu cămăşi la fel croite cum poartă şi azi ţărancele noas. Croiala lungă şi largă a cămăşii, portul iţarilor la bărbaţi şi fustele largi la femei, cojoacele groase au rămas aceleaşi şi în zilele noastre. Imagini ale portului nostru se găsesc în unele fresce şi pe unele porţi ca la Episcopia de la Râmnicu Vâlcea, pe a cărei poartă de la intrare se vede o fecioară în ie, zăvelci şi poale. Picturile pe lemn sau pe sticlă înfăţişează de asemenea elemente ale costumului românesc. Preţioase sunt şi picturile lui C. Popp de Szatmary, Nicolae Grigorescu, Gh. Tăttarescu, care zugrăvesc ţărani şi ţărănci în costum simplu dar plin de prospeţime şi pitoresc. Toate aceste mărturii care s-au păstrat de-a lungul timpurilor sunt adevărate documente ale originii şi continuităţii românilor pe pământul vechii Dacii. Costumul confecţionat de ţăranca română este legat de viaţa sa de zi cu zi. El este conceput nu numai ca obiect de uz practic, dar şi ca o nevoie de frumos, de materializare, a talentului şi a iubirii pentru natura în care s-a născut. Ca materiale folosite pentru realizarea pieselor de port s-au folosit tesaturile de lana, canepa, in si bumbac. Piesele de port se realizau din foi drepte de tesatura si se croiau cu taietura simpla, materialele folosindu-se integral. Decorurile sunt dispuse cu discretie si cu masura astfel sa scoata in evidenta liniile croiului si ale corpului. Principalele campuri ornamentale sunt dispuse in jurul gatului, pe maneci, pe umeri, pe piept si pe marginea poalelor. Motivele decorative sunt geometrice sau florale stilizate. Cromatica utilizata este discreta si sobra sau in cazul culorilor vii contrastul este echilibrat. Initial, culorile utilizate erau: negru, albastru, rosu si firul de aur. Apoi gama cromatica s-a diversificat, astazi utilizandu-se si alte culori: visiniu, galben, verde si brun. Utilizarea vopselelor vegetale a dat tesaturilor un aspect deosebit si o rezistenta speciala. Desi portul popular este alcatuit unitar, acesta se diferentiaza sub aspectul diversitatii de forme ornamentale in functie de cele 90 de zone etnografice cuprinse în provinciile istorice româneşti: Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Crişana, ce înconjoară, de jur împrejur, inima ţării, Transilvania. Broderiile si decorul pieselor de port desi se supun tiparului portului popular romanesc, acestea nu se aseamana deoarece fiecare creator adauga elemente proprii. Partea de sus a costumului popular Camasa este una din cele mai importante piese ale costumului romanesc care pastreaza in dispozitia ornamentelor si in croi elemente stravechi. Camasa se lucreaza din canepa, in, bumbac sau borangic. Camasa femeiasca Poate fi lunga pana aproape de glezne si alcatuita din doua parti: ie sau ciupagul si poalele, aceste doua parti fiind cusute intre ele. Exista mai multe tipuri de camasi femeiesti:  Camasa incretita in jurul gatului de traditie dacica, numita si camasa cu brezarau. Aceasta se poarta in toata tara cu exceptia zonelor Maramures, Oas si Bihor.  Camasa batraneasca dreapta cu fata si spatele croite dintr-o singura bucata de panza, decupata la gat si trecuta peste umeri.  Camasa cu platca, cu fata si spatele prinse sub platca, iar manecile sunt incretite de la umar. Camasa se poarta in Tara Oasului, in Maramures si in Tara Crisurilor.  Camasa cu altita, care este specifica portului din Moldova, Muntenia si Oltenia. Broderiile pe maneci sunt dispuse astfel: o banda asezata orizontal pe umar numita altita, brodata cu matase sau arnici, o banda cu broderie monocroma mai ingusta asezata imediat sub altita, care se numeste incret si mai multe randuri de broderie dispuse vertical sau oblic numite rauri. Ornamentele sunt geometrice sau florale stilizate. 90

Camasa barbateasca Camasa barbateasca este de patru tipuri dupa modul cum se face maneca:  camasa batraneasca dreapta.  camasa cu braburi sau in cruce.  camasa scurta.  camasa cu platca. Camasa barbateasca este lunga pana la genunchi in Moldova si lunga pana la glezne in Muntenia si Oltenia. Decorul camasilor barbatesti este constituit din motive brodate la gat, pe poale, la maneci si cheite. Partea de la brau in jos a costumului popular Fusta peste poalele lungi ale cămăşii, femeile îmbracă o piesă de port care diferă de la regiune la regiune: 

Opregul, in ţara noastră se cunosc două variante : o opregul cu fâşia de ţesătură lată şi franjuri scurte, cu un fond de culoare închis şi cu ornamente armonizate în aceeaşi cromatică închisă o opregul cu ţesătură îngustă şi franjuri lungi, cu o ornamentaţie în culori foarte vii, predominând roşul, cu o ţesătură foarte fină de gobelin în care abundă firul de aur, cu stilizări florale sau avimorfe. La costum se poarta catrinta in fata si opregul in spate.  Catrinţele, purtate în faţă şi în spate, ca două şorţuri, apar aproape în toate regiunile ţării, ca piese exclusive sau alături de alte tipuri. În Banat şi Muntenia catrinţa este ornamentată bogat şi compact pe toată suprafaţa, în Oltenia şi în toate regiunile Transilvaniei, ornamenţia constă doar într-o compoziţie cromatică variată, realizată prin dungi orizontale, sau uneori şi verticale de culoare, dispuse în nenumărate feluri. In unele zone, catrintele mai poarta denumirea de zavelci iar in Maramues se numesc zadii. Zadiile sunt tesute din lana si sunt decorate cu dungi late orizontale colorate  Fota, o altă piesă de port din categoria fustelor, pune de asemenea o interesantă problemă privind originea şi apartenenţa sa. Aria de răspândire a fotei pe teritoriul ţării noastre este bine delimitată, cuprinzând Moldova, nordul şi estul Munteniei. În afară de unele fote munteneşti, care sunt ornamentate în întregime sau pe cele patru laturi, tipul clasic de fotă este acela care are o bandă ornamentală la poale şi alta, verticală, pe latura petrecută, restul fiind de culoare închisă, albastru sau cel mai adesea negru.  Vâlnicul, fustă amplă din ţesătură de lână, încreţită sau plisată, se poartă în Oltenia şi în unele regiuni sudice ale Munteniei. Sub aspect ornamental se pot deosebi două variante ale vâlnicului: cel cu fond roşu, cu discrete alesături geometrice pe dungile verticale, colorate, şi cel negru, albastru închis sau roşu închis, care are la poale bogate broderii în fir, completate de mici elemente decorative policrome.  Cioarecii sunt pantaloni lucrati din dimie alba, purtati in majoritatea zonelor etnografice ale tarii. Cioarecii se intalnesc in zonele Alba, Tarnave, Brasov, Fagaras. Ornamentele sunt dispuse in zona superioara, la buzunare. La cioarecii care se poarta cu cizme, partea de jos este nedecorata. La cioarecii care se poarta cu ghete, partea de jos se termina cu o manseta decorata cu gaitane.  Itarii sunt pantaloni lucrati din stofa de lana tigaie sau din bumbac. Pentru vara, se confectioneaza itari din bumbac gros (din panza de sac). Itarii sunt caracteristici zonei Moldovei. Decorarea itarilor se face in partea superioara, la buzunare.  Gacii sunt pantaloni barbatesti confectionati din panza de bumbac, din panza de canepa, din bumbac cu canepa, purtati in Maramures si Tara Oasului. Gacii din Tara Oasului sunt mai largi ca cei din Maramures. Gacii sunt lungi pana la jumatatea gambei sau pana la glezne. Pe marginea de jos gacii sunt ornamentati cu cusaturi colorate si franjuri.  Izmenele sunt pantaloni din panza alba avand croiul cioarecilor care se poarta vara in Muntenia, Oltenia, Banat si Dobrogea. Marginea de jos are dantela. Piese de imbracaminte de deasupra Cojocul este o haina lucrata din blana de miel, constituie un element component al portului popular romanesc din toate zonele tarii. Cojoacele pot fi scurte, lungi trei sferturi, pieptare infundate, 91

fiecare avand croiala si ornamentatie specifica fiecarei zone. Ornamentele sunt constituite din broderii cu lana, matase, fir de aur sau argint, cu margele, paiete, sticla, cu aplicatii din piele, impletituri din fasii subtiri de piele sau stantare cu diferite ponsoane. Cromatica poate sa fie vie sau discreta in functie de zona etnografica. Datorita valorii sale estetice, cojocul se imbraca indiferent de anotimp, la ocazii festive sau la targ. Sarică, Bituşca, purtate de catre pastori in Carpatii Meridionali, sunt confectionate din piei de oaie si sunt folosite si pe post de tol, pentru a se inveli cu ele. Becheşul este un cojocel femeiesc fara maneci, deschis in fata avand intreaga suprafata acoperita cu broderii de matase si ornamente decupate din fasii din piele policroma rosie sau verde. In broderie se incadreaza bucatele de oglinda. Bondiţa este un cojoc fara maneci decorat cu broderii si blana de miel pe margini, purtat atat de femei cat si de barbati. Sumanul este o haina de dimie alba, neagra sau colorata, este o piesa a portului popular raspandita in intreaga tara. Sumanul se poarta iarna atat de femei cat si de barbati. Sumanele se poarta in zonele Banat, Transilvania, Oltenia, Muntenia si Moldova. Caţaveica este o haina femeiasca cu maneci largi, lunga pana in talie, imblanita, specifica zonei Bran. In Moldova, cataveica se croia din catifea sau stofa industriala pentru zilele de sarbatoare sau din stofa de casa pentru zilele de lucru. Cataveica este lunga pana la genunchi, larga la solduri, este de culoare inchisa. La poale se decoreaza cu stamba rosie iar la guler si in fata cu blana de miel sau vulpe. Guba este o haina de stofa si lana alba, cenusie sau neagra. Guba este deschisa in fata, nu are guler, cu manecile drepte racordate direct de la umeri, se incheie cu siret la gat. Guba este purtata de femei si de barbati. Guba este specifica zonelor Maramuresului si Tara Oasului. Lecricul este o haina din stofa de lana pana in talie de culoare cenusie sau neagra. Lecricul este deschis in fata, cu guler, cu manecile drepte racordate direct de la umeri, cu buzunare aplicate pe margini este tivit cu postav colorat. Tundra este o haina din panura alba purtata de femei si de barbati in Muntii Apuseni. Tundra este lunga pana deasupra genunchilor, este decorata cu postav rosu si negru aplicat pe margini, pe clini, pe maneci. Laibărul este o vesta lucrata din diferite materiale: dimie, postavuri fine, blana, matase, catifea, fiind purtat deopotriva de femei si barbati. In Maramures se poarta laibare crosetate din lana multicolora. Pieptarul, este o piesă arhaică a portului tradiţional, purtată în anotimpul friguros în locul laibărului, dar şi vara de către miri, este confecţionat din piele de ied sau miel, cu lâna înăuntru. Ilicul este o vesta scurta din postav, catifea sau matase purtata de barbati si de femei, mai ales in zonele subcarpatice. El poate fi simplu sau decorat. Decorul ilicelor contureaza liniile de croi, ornamentele sunt realizate prin alesatura sau broderii cu lana, matase bumbac. Piese pentru acoperamantul capului Ştergarul de cap, este purtat in majoritatea zonelor tarii, a fost lucrat din in, bumbac sau borangic. In Nordul Moldovei poarta denumirea de zabrenic iar in sudul Transilvaniei poarta denumirea de marama. In Tara Oltului, Sibiu si Tarnave poarta numele de valitoare. Capetele valitorilor sunt decorate cu margele, alesaturi marunte si dantela. Basmaua este o tesatura din bumbac, matase sau lana, de forma patrata, simpla, brodata sau imprimata. Basmele sunt, de obicei, împăturite în jumătate pe diagonală, si se leaga la spate, sau sub bărbie în funcţie de zonă, de nationalitate sau de vârsta femeii, se intalneste si sub denumirea de casânică, sal, caşmir, năframă, cârpa sau broboadă. Ceapşa este o piesa ornamentala care se aseza pe cap de femeile maritate in unele zone din Transilvania si Banat. Se aseaza peste pieptanaturi complicate sustinute cu diversi suporti de lemn, sarme, cozi false denumite in general conci.Ceapsele au culorile rosu sau negru in functie de zona. Culorile ceapsei depind de varsta purtatoarei: cele mai tinere purtand culori mai vii, cele mai in varsta purtand culori mai inchise. Motivele decorative sunt realizate din bumbac, lana matase, fir auriu si argintiu, paiete si margele Pălăria este purtata in unele zone atat de femei cat si de barbati, este realizata din fetru sau din pai. • Femeile poarta palarii cu calota rotunda si bor mic si rasucit, cu panglica cu ciucuri sau flori in zonele Muscel, Arges, Zona Tarnavelor, Marginimea Sibiului si pe Valea Muresului; De asemeni, in Marginimea Sibiului si pe Valea Muresului poarta palarii cu boruri mari intoarse in jos, rasucite 92

sau drepte. Palariile de pai cu calota mica si borurile foarte mari, cu panglica colorata, se poarta in Campia Transilvaniei. • Palariile barbatesti sunt diferite in functie de zona etnografica: palarie rotunda cu bor foarte mic in sudul Transilvaniei, in nordul Olteniei si nordul Munteniei; palarii cu boruri foarte mari pe Valea Bistritei, palarii cu boruri mari intoarse in sus pe valea Bistritei, Suceava, Tara Hategului si Muntii Apuseni sau palarii cu calota rotunda, bor drept si panglica colorata. Palariile de pai cu calota cilindrica se intalnesc in Oltenia si Teleorman, cu calota foarte inalta si putin tuguiata in zonele Satu Mare, Arad, Campia Transilvaniei, Maramures. Căciula este o piesa de port barbatesc confectionata din blana de miel de culoare alba sau neagra. Aceasta se poarta iarna. Caciulile pot fi de doua feluri: • caciula joasa de forma cilindrica numita mocaneasca intalnita in zonele Oltenia, Marginimea Sibiului, Vrancea • caciula tuguiata raspandita in Moldova, Oltenia, Muntenia si Banat. Clopul este o palarie cu calota mica, tesita si boruri oblice. Acesta se poarta in Tara Oasului si in Maramures Piese de incaltaminte Opincile, reprezinta incaltaminte de traditie ilirico-traco-daca, realizate dintr-o bucata dreptunghiulara de piele de vaca sau de porc. Opincile purtate in zonele de munte au varful (gurguiul) mai inalt, iar cele din zona de campie au varful mai mic. Obielele sunt bucati dreptunghiulare de tesatura de lana sau panza infasurate strans pe picior si se intoduc cu piciorul in opinci.Obielele se strang pe picior cu nojite impletite din par de cal, din lana sau din piele. Cioarecul este facuta din dimie, purtata de catre femei, pentru protejarea gambei. Cioarecul este ca un ciorap pana la genunchi dar care nu acopera si laba piciorului, mai poarta denumirea de tureaca. Piese accesorii Cingătoarea este un brau lat din piele, specific costumului barbatesc. • este specific ocupatiilor care solicita efort fizic mare. • decorarea lor se face prin stantare sau brodare cu fire metalice. • aplicatiile de tinte, decuparile si perforarile se fac pe margini sau pe clapele buzunarelor. In Transilvania, Oltenia, Banat poarta denumirea de serpar sau chimir in Moldova, Bucovina, Muntenia. Braul • este o piesa de port popular purtata atat de femei cat si de barbati, are o forma dreptunghiulara si o lungime de 2-4 m. • se infasoara de cateva ori peste camasa si capetele se leaga sau se fixeaza dedesubt. • braiele se lucreaza din lana sau lana cu bumbac. Braiele sunt late, mijlocii sau inguste (betele). • femeile poarta braul peste camasa si pe sub fota sau catrinta. • barbatii poarta peste braul lat curele inguste. Braiele late sunt monocrome: albe, rosii, negre sau bleumarin.avand ornamentatia dispusa la capete sub forma de dungi. Braul mijlociu are o ornamentatie cu motive diverse si o cromatica diversa. Betele este un brau ingust purtat in jurul taliei atat de barbati cat si de femei. Betele sunt tesute din lana sau din bumbac. La capat, betele se termina cu franjuri, cu ciucuri sau cu margele. Culorile predominante sunt: portocaliu, rosu, visiniu, verde, alb, negru, galben Mânecari • se poartă de catre bărbati in Oaş şi Maramureş • sunt un fel de manşete tricotate sau ţesute, care acopera incheietura mainii • pot fi făcute de panza, catifea sau din ţesătură de lână colorate, şi sunt decorate cu broderii grele. Mânecările au fost introduse în costumul popular după cel de-al doilea război mondial Costumul popular la Curtea Regala La Curtea Regala, la unele receptii si dineuri, tinuta obligatorie era costumul popular. Aceste costume populare se faceau cadou capetelor incoronate ale Europei, fiindca se remarcau prin frumusete si originalitate. Dupa casatoria cu Elisabeta de Wied-Neuwied, Carol i-a insuflat si acesteia dragostea pentru portul popular romanesc, ea adoptandu-l cu entuziasm la diverse ocazii festive, la receptii si baluri. Unele dintre aceste petrecerii puneau drept conditie participarea la bal in asemena vesminte 93

populare. In 1885, Regina Elisabeta a sugerat ca la balaul Curtii, toate doamnele sa imbrace portul popular. DANSUL POPULAR ROMANESC Dansul popular mai pastreaza aureola de odinioara, cu toate ca sfera cultica i s-a restrains aproape pana la extinctie, cel putin pentru unele zone europene, mai cu seama in sectorul vestic. Indeosebi cel romanesc, se dinstinge prin valente neasteptat de complexe si printr-o bogatie de prima mana care il aseaza printre cele dintai in ierarhia europeana. Fara a cadea in exagerari etnocentriste, dansurile romanesti se desfasoara pe o gama atat de multiforma, incat repertoriul nostru depaseste vizibil pe ale celorlalte popoare europene ca bogatie de forme si nuante. Explicatia trebuie cautata in coordonatele istorice ale culturii populare romanesti, in primul rand in vechimea incontestabila a jocurilor, continuatoare ale celor tracice, cu multe infiltratii mediteraneene , apoi in pozitia centrala a regiunilor romanesti fata de curentele culturale din apusul si sud-estul Europei, la noi fiind deopotriva de caracteristice atat jocurile in grup, cat si cele de perechi, de factura vizibil mai noua. In chip paradoxal, in repertoriul romanesc coexista dansuri arhaice, cu trasaturi probabil multimilenare, alaturi de forme noi, unele neasteptat de moderne. Termenul cel mai raspandit, dans, pare de origine germanica. In Europa Medievala, termenul dans a fost adoptat pentru noua forma a dansului de perechi. Acesta s-a infiltrat si in straturile populare din unele regiuni sub forma dant, ceea ce ar indica o filiera germanica. Astfel, in sud-vestul Transilvaniei, In Marginime, braul se cheama dant, iar in tinutul Padurenilor si Tara Hategului, braul local se numeste brau sau de dant, cel din urma in proces de disparitie. Braul din zona Baia de Arama, satele de sub munte ( Isverna, Saliste) jucat acolo se numeste dant. De asemenea, prin Tara Oasului, jocul de perechi are numele curent dant. Romanescul joc reproduce latinul jocus, cu o evolutie semantica particulara care pune in lumina caracterul distractiv, de petrecere pura, a dansului popular: de la intelesul restrins de gluma, joaca, s-a ajuns la cel mai larg de pe teritoriul Romaniei orientale de dans. Taranul roman a alergat la intrunirile festive pentru a-si descarca sufletul de apasarile adunate zi de zi. Paradoxul rezida tocmai in contrastul dintre tensiunea fiziologica si efectul psihic contrar de relaxare, potolire, amestecata cu placere si mai cu seama bucurie. Cele mai multe dansuri romanesti se incadreaza in chip firesc in categoria celor dionisiace: consum maxim de energie, tumult de dezordine aparenta, frenezie ce pare a se autoalimenta fara sfarsit. Dansurile romanesti apolinice sunt putine, desi larg raspandite, in frunte cu hora, ca pentru a tine cumpana dreapta celorlalte. Totusi, si miscarea calma, in care iuresul este inlocuit prin gratie si mai cu seama elegant necautata, sfarseste prin a aduce cu sine stadiul euforic atat de propice sufletului popular, chiar daca potentialul valoric este mai scazut. Dealtfel, dansul popular se arata cel mai adesea in practica rurala drept o imbinare a dionisiacului cu apolinicul, intrucat dansurile din prima categorie au moment de relaxare, pseudo-pauze coregrafice, in care miscarile devin potolite aproape pana la extinctie, iar cele din cealalta categorie pot primi impulsuri de inviorare care sa necesite un flux sporit de energie. Dansurile populare au ca si principala caracteristica producerea bucuriei si a voiosiei. Dansul taranesc este intai de toate vesel, el incita la zburdare, la dezlantuirea intregii fiinte. Pare ca insul din popor tine incatusata in sine o fiinta psihica pe care o dezleaga pe data ritmul saltaret al dansului si ea incepe sa rada acuma, vesela ca a scapat din stransoarea trupului. Acesta este de fapt resortul genetic din totdeauna al dansului profan, de aceea grecii faurisera etimologia, in aparenta inexplicabila si bizara, a cuvintelor horeia si horós, care ar deriva din hará=bucurie sau de la haírein care inseamna a fi vesel. Exteriorizarea bucuriei nu se putea infaptui multumitor numai prin miscari, fie ele chiar sarituri si prin melodiile aferente. S-a observat ca mijlocul cel mai propice pentru a exprima exploziile de bucurie ale jucatorilor dezlantuiti sunt chiotele, strigatele de jubilare maxima. Acestea se inscriu nemijlocit in recuzita psihologica a jucatorului popular drept supapa cea mai la indemana pentru a-si goli plinul bucuriei care sta sa-l inabuse. Fenomenul este de asemenea vechi si atat de firesc, incat vechii egipteni aveau o singura denumire poetica pentru dans si chiot. Ceea ce pare neasteptat la prima vedere este participarea insistent a nejucatorilor: cei prea batrani sau infirmi, iar prin satele unde traditia ingaduie jocul dominical numai celor necasatoriti, prezenta masiva a barbatilor si femeilor, cele mai multe cu copii mici in brate sau de mana. O astfel de participare ar dezvalui functia de spectacol a jocului popular. Dar firul care leaga pe cei prezenti nu este cel de la 94

actor la spectator, intrucat aici nu primeaza curiozitatea de a vedea lucruri neauzite si nestiute debitate de niste insi staini de colectivitate. Oamenii nu se duc ―sa vada‖ jocul ca un spectator pasiv, ci pentru a participa activ la el, chiar daca nu intra in hora. Paradoxul rezida in particularitatea dasului popular de a antrena si pe cei ce participa ―platonic‖ prin virtutile lui expresive de o calitate deosebita. Din sirul jucatorilor, din melodiile saltarete, dar foarte adesea duioase, rezulta un fel de fluid care ii inlantuie si pe cei din afara, unificandu-i pe toti intr-o singura mare suflare care se descarca sufleteste concomitent la un astfel de prilej festiv. In acesta consta de fapt virtutea de capetenie a dansului popular, dovedindu-se cel mai puternic liant social al comunitatii rurale. Dansul este cel mai social dintre toate categoriile artei populare, caci este practicat de toti cei valizi, miscarea ritmica fiind la indemana oricui, fara sa necesite auz musical, har poetic sau simt plastic. El a fost un coagulant puternic al obstilor taranesti din toate timpurile, a transformat adunatura satului intr-o singura fiinta a carei inima e in stare sa pulseze simultan pe ritmul jocului. Din aceasta cauza farmecul dansului popular de la petrecerile taranesti devine coplesitor pentru cei ce asista. Eminescu a scris intr-o notita asternuta la intamplare in nemteste (in traducerea lui Ilarie Chendi): ― Nu pierd niciodata ocazia de a lua parte la petrecerile poporale. Ca un prieten pasionat al poporului, cand acesta se aduna in mase, simt ca sunt o parte a totalitatii. E ceva dumnezeiesc in acest sentiment, asa ca orice serbare a poprului mi se pare o sarbatoare sufleteasca, o rugaciune cucernica. Intrun asemenea moment pare ca deschid un mare Plutarch si din fetele cele vesele sau de-o tristete ascunsa, din mersul vioi sau oboist, din leganarea sau din gesturile diferite citesc biografiile unor oameni fara nume, dar nimeni nu va putea intelege pe cei renumiti, fara a simti vreodata pe cesti necunoscuti‖. Practicat de toata lumea, dansul se dovedeste a fi limbajul cel mai comod pentru exteriorizarea personalitatii. Curt Sachs observase la vremea sa ca dansul este singura arta in care interpretul se confunda intru totul cu creatorul, intrucat ea nu se gaseste nicaieri fixata, materializata in vreun document extern, ca poezia, muzica si restul artelor plastice. Deci implicit, dansul nu poarta pecetea nici unei personalitati, ci dimpotriva, a tuturora. Totusi, in procesul invatarii, productiile folclorice transimt cel putin schema configurata de o traditie mai recenta sau mai indelunga, incat interpretul isi grefeaza propriile elaborari pe ceva preexistent, rezultatul fiind o imbinare dintre forma traditionala si cea mai mult sau mai putin personala a interpretului, o colaborare dintre preexistent si nou. Dansuri cu substrat cultic La noi, dansul popular are cu precadere functie distractiva, de petrecere, dar pe alocuri a mai pastrat si fragmente din orientarile lui cultice de odinioara, adesea cu o gama ampla, imbratisand toate momentele importante din ciclul vietii. De multe ori, intelesul originar s-a intunecat ori chiar s-a sters cu totul, si oamenii mai practica dansul in virtutea traditiei, pentru ca asa au apucat din batrani, asa s-au ―pomenit.‖ Cate o data i se da o semnificatie noua, dedusa din contextul imprejurarilor in care se desfasoara, adesea cu o evidenta coloratura ceremoniala pentru a diferentia jocul de cele obijnuite, dar fara nici un fel de nuanta sacrala, cultica. In trecut, asemenea aspect alimentat de felurite credinte au fost mai numeroase, dar cu vremea au disparut, de cele mai multe ori fara sa lase vreo urma. Cateva sunt atestate documentar de martori intamplatori sau de reprezentari iconografice pe zidurile unor biserici. Un prim exemplu ar fi dansul mortii practicat in Europa occidentala intre secolele XIV-XVI, in care moarte figura dansand intr-o hora cu oamenii vii reprezentand clasele sociale prin elementele lor distinctive, incepand cu imparatii si sfarsind cu oamenii de rand. In reprezentarile picturale jucatorii prinsi alaturi de moarte sunt de multe ori redusi la o infatisare scheletica. Substratul dansului era vizibil crestin, alcatuind un fel de predica in miscarea coregrafica prin care se sublinia atotputernicia mortii si mai cu seama desavarsita egalitate in fata ei. Se pare ca astfel de dansuri macabre se desfasurau in cimitire sub privegherea directa a preotilor, care apoi l-au impus si in picturile murale ale bisericilor. La noi a fost zugravit un astfel de joc pe un perete al bisericii din Valea Popii- Muscel. Scena a fost stearsa de mult, dar eruditul profesor din Campulung, G. Sapcaliu, care a vazut-o, a putu retine chiar versurile adaugate picturii prin care moartea invita la joc pe o imparateasa: ― Doamna imparateasa/ Ai fost mandra si frumoasa/ Si-ai trait in lume bine/ Hai de joaca si cu mine.‖ La origini, dansul ritual a avut, intre altele, menirea de a asigura bogatia recoltelor. Jocurile pentu prosperarea vegetatiei sunt atestate din plin la popoarele primitive, iar unele marturii din antichitatea clasica le confirma prezenta chiar in culturile unor zeitati cu atribute agrare. Sariturile erau menite sa aduca cresterea plantelor in virtutea similitudinii: cu cat sarea mai sus dansatorul, cu atat mai inalta crestea planta pentru care se executa dansul. O astfel de trasatura pe baza comparativa are o foarte larga raspandire pe glob si se pare ca ea sta la baza terminologiei latine a jocului, caci saltus are sensul originar 95

de saritura. Etimologia ar indica pe insisi fiamosii preoti ai lui Marte, colii salii, ca niste cultivator ai sariturilor ritual menit sa asigure prosperitatea vegetatiei. Se pare de asemenea ca si pasii mari, lungiti, ar avea aceeasi functie de progresie a vegetatiei. Romanii banateni practicau cu destula asiduitate asemenea figure coregrafice in prima jumatate a secolului trecut. ―Asa a jucat el alternand pentru fructe si porumb, pentru vin si canepa, pentru vite si oi, pan ace nu-l mai tineau picioarele si trebuia sa bea din nou.‖ ( Arthur Schott). Sariturile avantate au dainuit cu aceasta functie pana in preajma celui de-al doilea Razboi Mondial in tinutul atat de arhaic al Padurenilor din Hunedoara. Eficienta lor era actualizata numai la jocul de la sfarsitul colindatului. Dupa ce erau cantate colindele potrivite starii din acea casa si dup ace erau urate darurile primite, colindatorii luau la joc fetele si nevestele prezente. De aceasta data, virtutile coregrafice erau solicitate in grad maxim tocmai pentru a promova prosperitatea culturilor, mai cu seama a canepii, de accea jucatorii se sileau sa sara pana in plafon, caci ―zic nevestele ca sa creasca cinepa cat sare-n grinda‖. Printre dansurile nuptiale se mai gasesc si urme cultice, dar semnificatia lor e pierduta aproape in toate cazurile, devenind simple manifestari ceremoniale menite sa mareasca fastul, prima trasatura esentiala a scenariului nuptial. Dansurile practicate sunt cele din repertoriul obijnuit, indeosebi hora. Asa este hora apei , jucata cu prilejul aducerii apei de catre mireasa: se pune galeata in drum langa fantana si se joaca o hora in jurul ei. Ocolirea prin dans a unei fiinte sau a unui obiect inseamna intrarea in stapanirea lui, posedarea necontestata. Hora bradului jucata de obicei dupa gatirea lui de catre fetele invitate de mireasa, urmareste probabil acceptarea lui in recuzita nuptiala, cu sensuri felurite ― sa va fie verde ca bradul‖. Busuiocul moldovenesc , prin care mirii si nuntasii ocolesc de trei ori masa nuptiala, tinandu-se de maini, dupa cum arata si versurile incitatoare : ― ia sculati, boieri la joc‖, are rolul de a marca trecerea de la o faza a ceremonialului, masa mare, la alta, jocul de ograda. Nuneasca din Muntenia, inrudita coregrafic cu dansul precedent, avea rolul de a asigura belsugul casei, in primul rand ―pentru a avea parte de paine‖, dupa cum rezulta si din aruncarea cu paine peste capul mirilor sau din jocul unei femei cu paine si vin la spatele miresei. In Transilvania, exceptand Oasul, singurul dans cu caracter ceremonial in cadrul nuntii este jocul miresei pe bani . Cum arata si numele, jocul este platit in prealabil de fiecare jucator si buna cuviinta cere ca toti nuntasii sa o joace pe rand. Semnificatia i s-a pierdut de mult, dar se pare ca urmarea primirea, integrarea miresei in noua comunitate, deci o faza de perfectare a riturilor de trecere. Preponderenta jocului a crescut intr-atata, incat prin unele parti din sudul Transilvaniei si prin jurul Huedinului, colindatul s-a redus la jucarea fetelor si a nevestelor din casa colindata. Obligatia de a le juca pe acestea dupa terminarea colindelor e aproape generala in Transilvania, iar prin Muntii Apuseni colindatorii iau in brate si pe fetitele mici, chiar din leagan, pentru a le juca, evidentiind cu mai multa claritate rostul acestui joc: de a le aduce sanatate si bucurie pe anul ce vine. Cu totul indepartate de viziunea moderna sunt dansurile funebre. Ele apar destul de frecvent la popoarele mai putin evoluate cu rolul de a apara pe cei vii, ca si pe cel mort, de spiritele vrajmase, inclusiv de strigoi. Intr-o faza mai evoluata dansurile funebre au ca tinta stabilirea unei legaturi intre cei disparuti si urmasii lor, precum si dorinta de a usura sufletele mortilor. Cu aceasta semnificatie sunt atestate si in antichitatea greaca, fiind o forma curenta de manifestare a cultului stamosilor. In trecut, practica era destul de raspandita si in Tarile romane, dupa cum rezulta din insemnarile lui Paul de Alep din secolul al XVII-lea: ― Baietii din fiecare strada si despartire se adunau in manastirile lor si aprindeau focuri in cimitire facand un zgomot vesel si jucand geamparalele pana la ora a sasea din noapte‖. Una dintre formele disparute, dar mentinute insular pana la al doilea razboi mondial pe valea Bistritei banatene, iar in valea Almajului pana in vremea din urma, a fost jocul de inconjurare a mormantului. Cat timp cel decedat era ingropat, se juca un brau in jurul mormantului, ocolindu-l in cerc. Astfel de ocol coregrafic semnifica foarte probabil incheierea etapei de despartire a celui mort de cei vii si deplina integrare in lumea semenilor lui. In valea Almajului, jocul in jurul mormantului se desfasura numai la mortii tineri, necasatoriti, integrandu-se in complexul reprezentarilor despre nunta celui decedat. De asemenea mai dainuia jocul de pomana , intr-o forma mult estompata in sud vestul tarii, Oltenia si Banat. Cu prilejul pomenirilor funebre, era obiceiul sa se execute cate o hora sau brau ― de sufletul lui‖, In care se prindeau barbati si femei. Se dansa jocul in cerc, intocmai ca la hora satului, atat ca jucatorii tineau in maini lumanari aprinse si flori distribuite de familia celui pomenit. La origine, foarte probabil aceste jocuri de pomenire funebra se desfasurau in credinta ca mortii pomeniti reveneau la acel prilej si asistau si ei la petrecere, veselindu-se impreuna cu jucatorii. Dansul funebru constituia deci o punte de 96

legatura intre vii si morti, daca nu chiar un procedeu de a-i rechema pe cei disparuti ca sa se bucure, vazand cat de vie este afectiunea urmasilor. In Vrancea a mai putu fi reconstituit un dans de priveghi, chiperul, dans nemaijucat inca de la primul razboi mondial. Acesta era un joc barbatesc, dansatorii purtand de obicei masti funebre anume confectionate. Jocul se desfasura in curte in jurul unui foc si dupa schitele descriptive consemnate pare un joc ciobanesc din grupa braurilor: jucatorii se grupau in sir, unul in spatele celuilalt, tinandu-se cu mana de braul predecesorului. Cel care conducea jocul in capul sirului tinea in mana un bat sau chiar o prajina aprinsa. Telul jocului era de a-I pacali pe cei din sir ca sa cada in foc. Pentru aceasta, se iutea jocul pe neasteptate, incat cei din urma cadeau peste foc, sau conducatoru schimba repede directia, iar cel din coada incetinea jocul, incat cei din mijloc isi pierdeau echilibrul si cadeau. Se mai obijnuia sa se joace si hora in doua parti, sarba, braul sau chiar altele, dar nu mai mult de doua , trei dansuri, cand in cercul mascatilor se prindeau si alti oameni si femei. Dintre toate dansurile romanesti cu functii ritual, cel mai insemnat este fara indoiala calusul. El este in acelasi timp si cel mai complicat, imbinand practici din registre diferite, adesea contradictorii, cel putin in aparenta, iar pe plan coregrafic desfasurandu-se intr-o alternanta de miscari line cu virtuozitati de cel mai ridicat potential. Dansul calusarilor sta inaintea tuturor celorlalte prin frumusetea lui corgrafica, alcatuind un cumul al miscarilor armonioase si in acelasi timp deosebit de grele. Sub toate aspectele el a ramas un fel de ideal corgrafic al colectivitatilor unde se practica, un superlativ al frumosului si indemanarii pentru care calificativul de minune nu este o exagerare. Dansurile de petrecere Grosul repertoriului romanesc este alcatuit din jocurile curente, adica din cele cu functie distractive, ―de petrecere‖. O infatisare globala ar pune in lumina marea bogatie coregrafica a patrimoniului romanesc si, in acelasi timp, varietatea neasteptata care se ierarhizeza alt fel de cum ar fi de asteptat. In chip curent se vorbeste despre jocuri oltenesti, muntenesti, moldovenesti, transilvanene, banatene, doborgene. Astfel de distinctii au in vedere aspectele locale, in definirea carora intra, mai mult decat formele coregrafice, terminologia, o seama de detalii considerate definitorii, alaturi de melodica, ansamblul conditiilor de desfasurare, chiar si portul. De asemenea nu trebuie sa se uite ca dansul popular se arata mai receptiv la innoiri, schimbari, decat alte specii folclorice, indeosebi cele legate de unele obiceiuri. Totusi unele imprumuturi sunt de scurta durata, adesea disparand fara sa lase urme. 1. Zona coregrafica dialectala de cea mai mare intindere, cuprinde partea de la sudul si estul Carpatilor ( Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova si partial si sudul Banatului), unde genul coregrafic dominant este cel al jocurilor in grup, primand horele si braurile, cu felurite tipuri mai mult sau mai putin locale. Acestea satisfac pe deplin cerintele exteriorizarii veseliei potrivit celor doua moduri temperamentale capitale, apolinic si dionisiac. Hora este cea mai raspandita si cea mai frecventa, pe deasupra si cu functii ritual si ceremonial, incat termenul a suferit o extindere semantica pana in a se confunda cu sfera notiunii de dans. Marea raspandire si deasa frecventa au dus de asemeni la concluzia ca hora este joc tipic romanesc, socotita in chip eronat a fi cunoscuta in toate tinuturile romanesti. In realitate , la nord de lantul Carpatilor ea nu este intalnita decat cu totul sporadic prin unele mici teritorii din sud, de obicei in tipuri cu totul diferite ( Hora de Luncani, Tiganeasca). Cat priveste roata din Oas si Maramures, desi se joaca in cerc, ea difera profund de horele din sudul Carpatilor. Se poate presupune insa ca hora a fost jucata in trecut de catre toti romanii, atat la prilejurile de petrecere, cat si cu rosturi rituale. Vechimea apreciabila a horei intareste supozitia cu privire la omniprezenta ei initiala la romani. Cele mai vechi atestari iconografice o arata a fi fost dansul predilect al tuturor claselor sociale. Ea seamana izbitor de tare cu dansurile in lant de pe picturile vaselor grecesti, cu jucatorii tinanadu-se de maini si pasind de obicei spre stanga, cu bustul rasucit partial in directia miscarii. Sprijiniti pe etimologia horós > hora, unii au presupus chiar originea greaca a acestui dans. In realitate, un conspect sumar al dansurilor de pe alte continente, indeosebi ale popoarelor zise primitive, arata larga raspandire a dansurilor in cerc de tip horal. Fenomenul este firesc, daca se tine seama ca forma elementara pentru miscarea in grup este cercul. Curt Sachs releva la randul sau cum in ornamentatie linia dreapta este procedeul cel mai vechi, pe cand in dans, dimpotriva, linia curba este cea mai veche. In Bucovina, hora este denumita jocul cel mare batranesc.

97

Hora este prin excelenta dansul maiestuos, care impune jucatorilor acea tinuta dreapta a bustului, intrucatva chiar emfatica, privirea deschisa si jovial, lasand camp deschis trasaturilor sufletesti pricinuite de conspectarea celor prinsi in lant. Ea este prin excelenta un dans apolinic, cu liniste si gratie, departe de zbuciumul celor care impun eforturi si miscari vijelioase. Pare a fi in primul rand dansul echilibrului sufletesc, inclinat in asemenea ipostaza spre o afirmare a personalitatii pe linia maretiei imbinate cu gratia. Tinuta bustului pe o verticala desavrasita, pasii lini, fara sarituri care ar putea tulbura ritmul, cultiva cu precadere o dispozitie de afisare dreapta a personalitatii umane,pe cand usoarele rasuciri ale bustului si mai ales jocul mainilor, imperceptibil si discret, agitat intre cele doua limite ale verticalitatii, inscrie nuante felurite ale gratiei, care presupune o evidenta finite si o sensibilitate acuta a simtiului pentru frumos. Se poate observa de asemenea si cat de organic se leaga anumite detalii vestimentare de miscarile ritmice. Nu este intamplatoare aceasta potrivire, ci este vorba de un gust estetic de un rafinament innascut unui sir de genereatii. Astfel de insusiri au ridicat hora la rangul de dans festiv inaintea tuturora. In primul rand, ea este jucata in diferite imprejurari rituale si ceremoniale, convenind cel mai bine intentiei de a perfecta osmoza spirituala dintre jucatori. Functia rituala de a pune stapanire sau de a transmite insusiri speciale se lasa imbinata in modul cel mai armonios cu dispozitia sufleteasca, receptiva si in acelasi timp solemna, generate de miscarile line si cumpatate. Acest joc tradeaza o realitate extrem de simpla: oamenii se simt foarte bine daca se afla impreuna. Daca hora atinge proportii impresionante, adesea ocupand tot spatiul disponibil, eficienta ei e cu atat mai mare. Parca s-ar realiza o suma a puterilor psihice individuale, iar rezultatul s-ar rasfrange aspra intregii colectivitati cu o forta de incatusare si de subordonare irezistibila: individul se simte o mica parte din totul care copleseste prin proportii si puteri. Numai un astfel de sentiment de subordonare desavarsita, posibil doar cand grupul jucatorilor este neobijnuit de mare, poate explica predilectia aromanilor pentru acele hore de mari proportii, cu mii de jucatori, desfasurate pe pajistile de langa marginea satului. Ca sa-i incapa jocul, jucatorii se grupeaza in mai multe cercuri concentric, cu atat mai usor de injghebat, cu cat dansul este sustinut de melodia vocala a jucatorilor. Alaturi de specia horelor, frecvente sunt si feluritele tipuri de briuri. Spre deosebire de hora, acestea sunt dansuri caracterizate printr-o mai mare vivacitate, de tensiune maxima, care reprezinta un fel de apogeu al dansurilor de factura dionisiaca. De aceea braurile sunt jocuri barbatesti, abia pe alocuri devenind mixte. Feluritele sarbe, jocuri cu pasi saltareti care dau un aspect ondulatoriu coloanei cu bratele pe umeri, produc o exuberanta sporita. De aceea sunt jucate de obicei in ritm aprins, incalzirea fiind un preambul indispensabil descatusarii psihice. Adesea sarbele alterneaza cu horele, din nevoia de a compensa zbuciumul dionisiac cu cumpatarea apolinica. Legea echilibrului guverneaza si in modalitatile de dezlantuire a veseliei. Numele jocului indica o origine de la vecinii sudici, dar, in chip curios acestia o numesc hora romaneasca, incurcand si mai mult incercarile de a-i elucida providenta. Foarte probabil sarba este o mostenire straveche, alaturi de hora, ca una care corespunde necesitatii unui dans mai aprins, cu grad ridicat de vivacitate. Aproape tot atat de frecvente sunt si braurile, cu foarte numerose denumiri locale ( rustem, roata, irindeaua, corabeasca, ursareasca, boitaneste). Mai animate decat sarbele, ele se disting in primul rand prin numeroasele batai distribuite felurit in cadrul ritmului. Vivacitatea si mai cu seama bruschetea miscarilor a dus la nevoia ca lantul barbatesc sa se tina compact, apucand cu mana de braul vecinului, de unde si numele dansului. Atestarile mai vechi il infatiseaza in aceasta forma, dar azi se pare ca practica tinerii de brau a disparut, inlocuita cu sprijinirea pe umeri sau chiar cu prinderea de maini,ca la hore. Se poate banui ca prin orasenizarea portului, braul a fost acoperit cu alte vesminte, incat nu a mai putu indeplini functia straveche de sprijin coregrafic. Prin vivacitatea lui, pare a fi dansul cel mai adecvat temperamentului romanilor sudici. Jucatorii folosesc pasi batuti, sariti, incrucisati, cu tresariri ca provocate de intepaturi nevazute. Semicercul se incovoaie, sta locului, porneste brusc in alta directie, dupa initiativa celui din capul lantului anuntata prin strigaturile de comanda, la sfarsit oprindu-se brusc ca la o comanda militara. Braurile sunt mai frecvente in zona subcarpatica, pe alocuri prezente si in partea Nordica a lantului muntos, ceea ce i-a indemnat pe unii sa creada ca ar exista acolo din timpuri indepartate. Dupa toate indiciile braurile par o creatie subcarpatica, iar unele tipuri aduse in vremea din urma si in sudul Transilvaniei. Astfel, doua marturii din 1885 la raspunsurile chestionarului lingvistic al lui B.P. Hasdeu, din Vaidarecea si Voila ( Fagaras), atesta despre brau: ― adus din Romania‖ ca si despre sarba: ―adusa din Romania‖, dupa cum precizeaza si V. Pacala despre sarba din Rasinari. 98

In aceasta zona mai circula si alte dansuri cu o frecventa mai scazuta, pe alocuri destul de numeroase, repertoriul unui sat ridicandu-se pana la 30-40 de jocuri, uneori si peste. Raritatea lor la joc, unele fiind practicate numai la nunti de catre cei varstnici, se explica printr-un fel de osificare a structurii coregrafice: dansul este executat in chip uniform, conformandu-se cu fidelitate figurilor transmise de traditie. Fenomenul de standardizare la aceste dansuri mai rare sta in vadita opozitie cu cel care caracterizeaza jocurile foarte frecvente din zona, mai cu seama horele si sarbele. Acestea se caracterizeaza printr-o stufozitate a schemei coregrafice, in sensul ca ea perimte variatii, interpretari oscilatorii prin divizarea timpilor si prin miscari suplimentare mai iuti, dupa cum permite si aspectul invers. Cel care conduce din capul lantului este chiar incitat prin pozitia mai privilegiata de a explora schema coregrafica sub cat mai multe aspecte, inculsiv improvizatiile dictate de fluxul interior. De aceea el joaca intotdeauna ―mai altfel‖ decat ceilalti, chiar daca diferenta se reduce uneori doar la niste rasuciri ale corpului, urmate de revenirea la pozitia normala in concordanta cu directia de miscare. In general, dansurile din sudul si estul Carpatilor, prin desfasurarea in grup, adesea cu evoluari spectaculoase pe tot spatiul aferent, au un vizibil caracter dramatic. 2. Cea de a doua zona coregrafica cuprinde teritoriul de la vestul si nordul Carpatilor pana la linia Deva- Baia Mare, adica aproximativ Ardealul propriu-zis. Aici, sistemul coregrafic pare opus celuilalt, intrucat jocul dominant este cel de perechi, care se rotesc in jurul unui ax imaginar situat intre cei doi parteneri. Dansurile in grup au o raspandire si frecventa sporadica, exceptand cateva jocuri barbatesti, care mentin oarecum echilibrul coregrafic al repertoriului. Alaturi de jocul perechilor, cu diferite denumiri locale ( invartita, hategana, batuta ) coexista si dansurile deosebite ale barbatilor, in primul rand ale flacailor, pe alocuri chiar si ale fetelor, jocuri de grup pentru a satisface cerintele proprii fiecarei categorii. Dansul de perechi este fara indoiala mai nou, in formele atestate in Europa. Exista si la popoarele arhaice de pe celelalte continente jocuri de perechi, dar aici baiatul si fata evolueaza independent, fara sa se tina de maini, dansul fiind mai degraba o imbinare a doi solisti de sex opus. In general, astfel de dansuri in cupluri aveau un substrat ritual, intrucat ele tinteau sa asigure fertilitatea, atat a recoltelor cat si a tribului. In antichitatea clasica si in evul mediu sunt de asemenea atestate jocuri de perechi, dar distanta dintre cei doi ramane apreciabila, intrucat ei se tin cel mult de maini. In Europa apuseana, evolutia dansului spre tipul pereche s-a intamplat in perioada Renasterii in randurile nobilimii si burgheziei. Clasa feudala a introdus jocul popular care se desfasura in cerc si in spatii deschise si inchise. Concomitent, i sa adus modificarea impusa de noua mentalitate si de noile conditii, jocul de grup divizandu-se in cel de perechi, deci in dansul propriu zis dupa terminologia europeana din acea vreme. Unitatea de grup a lasat camp liber manifestarilor in doi. In acelasi timp, dansul a suferit o afinare si in structura lui coregrafica, miscarile fiind selectionate si adaptate la gustul unei societati rafinate de idealurile umanismului. Ramane inca o enigma imprejurarea care a favorizat evolutia dansului romanesc spre perechi numai in Transilvania propriu zisa. Atestarile documentare sunt destul de tarzii, dar aria de raspandire il arata strict dependent de Transilvania in granitele ei de principat autonom sub suzeranitate turceasca (1526-1688). In conditiile de atunci, clasa feudala a avut o influenta puternica asupra straturilor populare din aceasta provincie, izbutind sa impuna jocul in pereche, cu toata opozitia bisericii. Foarte probabil focarele de iradiere au fost zonele nemesesti, in primul rand Tara Hategului, unde nemesii romani s-au maghiarizat in buna masura, apoi Tara Oltului in sud, iar in nord Chioarul si Maramuresul, teritoriile clasice ale nemesimii romane. Marea raspandire in sud a hateganei, jocul de perechi predilect in Tara Hategului si in jur, indica prin numele sau focarul genetic si directia de iradiere. Evolutia spre jocul in doi se datoreaza unei influente apusene, dar, cum se va vedea, la noi nu s-a propagat in chipul unor valuri uniformizatoare, cum e imaginata de obicei raspandirea unui bun folcloric, ci printr-un salt, peste tinutul de vest al romanilor ( Crisana- Banat). De indata ce dansul de perechi a ajuns dominant, el a adus cu sine si alta consecinta inevitabila: saracirea repertoriului. Rotirea ca atare nu ofera multe posibilitati de manifestare diferita, formele coregrafice fiind mult limitate in comparativ cu cele din jocurile in grup, de aceea repertoriul a scazut la 5-10 jocuri, uneori chiar mai putine. In fapt scaderea e aparenta, caci ea nu aduce cu sine o diminuare a posibilitatilor de exteriorizare coregrafica. Ceea ce s-a pierdut din extensiunea repertoriului este compensat prin intensitatea trairii coregrafice care prilejuieste noi pulsatii. Astfel s-a observant mai de mult ca jocurile de aici, in primul rand cele de perechi, se caracterizeaza printr-o stufozitate specifica, de 99

alt grad decat in jocurile in grup. Partenerii au la indemana alte noi modalitati de a-si exterioriza elanul coregrafic, de mai mare profunzime si cat le ofera jocurile in grup, unele cu o codificare prea riguroasa a miscarilor. In acest fel, jocul a devenit mult mai liric, mai adaptabil nuantelor temperamentale ale pertenerilor. Personalitatea se desfasoara mai in voie tocmai pentru ca are de trecut mai putine stavile si schema coregrafica este mai deschisa improvizatiilor. Cat de mul favorizeaza jocul in doi etalarea personalitatii partenerilor se vede de la prima vedere in diferentele tipice dintre barbat si femeie. Cel dintai evolueaza intr-o gama mai variata, pe un registru mai intins, de la anumite gesturi, aparent imperceptibile, pana la miscari care ingroasa sensibil schema coregrafica a jocului. El poate evolua spre o dezlantuire furtunoasa, plina de tumult dionisiac, realizand un joc cat mai plin. La polul opus, jucatorul poate innobila fiecare miscare, dand jocului o nota de noblete: acelasi dans devine intr-o astfel de interpretare o manifestare a distinctiei retinute. In alte cazuri, jucatorul poate distorsiona unele miscari pentru a le da un inteles glumet, fie cu nuante de buna dispozitie, fie alunecand mai jos pre ilariant sau chiar grotesc. Barbatul are comparativ o libertate apreciabila in a-si mula unele miscari si gesturi dupa impulsurile comandate de eul sau in plina desfasurare. Dimpotriva, femeia pare mai incatusata. Ea isi desfasoara jocul intr-un registru mult mai restrains, in aparenta dominat de timiditate si de teama de a nu gresi. In fapt, resorturile sunt de alta natura, caci jocul feminin concorda in primul rand cu cele doua trasaturi distinctive ale temperamentului feminin: discretia si masura. In timp ce barbatul isi poate permite exteriorizari de natura excesiva, ea nu poate depasi in nici un chip o anumita limita, un fel de bunacuviinta coregrafica. Fara indoiala ca la aceasta modestie coregrafica a contribuit intr-o anumita masura si pozitia sociala din trecut de subordonare totala a femeii intai parintilor, apoi sotului. Dar o astfel de evolutie a femeii in jocul de perechi este in deplina consonanta cu notele dominante ale sufletului feminin, de aici si nevoia de masura si discretie subsumate gingasiei in toate manifestarile. In timp ce barbatul se avanta in joc, in primul rand variind miscarile prin divizarea timpilor ritmici, femeia evolueaza constant, fara abateri ritmice, cu pasi uniformi si masurati. In aparenta, jocul ei s-ar caracteriza prin monotonie, in fapt fiecare miscare e o manifestare vizibila de vadita finete. Chiar si in banala asezare a mainilor pe umerii partenerului, se poate distinge gestul sculptural al degetelor care se straduiesc sa tradeze o prezenta de gingasie. In acest joc de perechi, latura dominanta apartine rotirii perechilor in jurul lor, ca legati de un ax invizibil care s-ar afla exact la jumatatea distantei dintre ei. Este o rotire inversunata, muncita, cu pasi alergatori, desi marunti, de obicei calcand pe varful piciorului din afara. Adesea, rotirea atinge o iuteala ametitoare, incat puterea centrifuga ii obliga sa-si tina mainile ca inclestate pe umarul si mijlocul celuilalt. In zona jocului de perechi rotitoare, necesitatea de a-si exterioriza veselia a fost captata aproape integral de acest sistem cu reversal sau aducator de oboseala, dar si de placere rafinata. Se pare ca cele doua aspecte antagonice, placere si oboseala, sunt de fapt cele doua modalitati inerente exprimarii coregrafice, intrucat una nu se poate dispensa de cealalta, cea dintai neputand exista fara ajutorul celeilalte. Definirea jocului ca o sculptura in miscare isi gaseste confirmarea cea mai elocventa in astfel de rotiri involburate, unde gratia se imbina cu voiciunea, ca doua fatete definitorii ale creativitatii artistice. O forma mai inalta a rotirii in jocurile de perechi este reprezentata de autorotire, de invartirea in jurul axului propriu. Miscarea este rezervata aproape exclusiv femeilor pentru ca da un relief deosebit gratiei si finetei care in domeniul coregrafiei populare sunt apanajul femeilor. Aceasta rotire se intalneste cel mai des in acea dare pe sub mana, cateodata la strigatura de comanda. ( ca in hategana: ― Pe sub mana, ca-i rumana…‖. La origini gestul avea un substrat ritual, intrucat el definitiva trecerea intr-o anumita ipostaza, desavrasirea unui stadiu ajuns la partea lui finala. Amintirea lui pare a se fi pastrat pe alocuri in basmul popular, unde el e practicat pentru a deavarsi o metamorfoza. Intr-o varianta padureneasca a basmului despre omul cu o suta de feciori, cel mai mic, promis diavolului de tatal si fratii lui, se desparte de mireasa pentru a pleca sluga la diavol, prefacand-o stana de piatra prin rasucirea ei pe sub mana: ― Atunci, el o luat mireasa lui, o sucit-o pe sub mana s-o sarutat-o: s-o facut cruce de piatra. De atunci is crucile pe deal‖. La intoarcerea de la diavol, dupa ce trece cu success probele de a-l pierde, repeta gestul si stana de piatra redevine mireasa. Pe alocuri, darea pe sub mana este repetata, dupa rotirea intr-un sens urmand desrotirea, in sens opus. Mana ridicata si poalele atarnand prefac jucatoarea intr-un fel de cariatida vie care incearca sa sprijine in mana lumea de deasupra ei. In invartita din Campia Transilvaniei, rotirile pe sub mana au evoluat spectaculos intr-o adevarata acrobatie a gratiei. Ajutata de propulsarea pe calcaie, cu o tehnica desprinsa din copilarie, jucatoarea prinde a se roti in sir neintrerupt vreme de cateva secunde. Fiinta umana parca a disparut, inlocuita printr-un fel de prisnel automat care se invarte ca un fus in mana 100

torcatoarei, uitand de coordonatele orizontului pamantesc. Jocul de perechi transilvanean s-a cristalizat cu vremea in cateva tipuri locale, cu note distinctive destul de pregnant chiar pentru privitorul din afara. Forma cea mai arhaica este asa numita batuta, raspandita la sud de Mures, intre Strei si Marginimea Sibiului, unde s-a conturat in fizionomia intrucatva diferita a dansului jieneasca. De asemenea ea se prelungeste la nord de Mures in tinutul Muntilor Metalici si Trascau, adesea fara sa aiba alt nume in afara de ―joc‖, fiind unicul dans de factura mixta. In toata aria amintita, acest joc de perechi poarta aceeasi pecete, cu acelasi aer de familie, pe care o da nota lui mocaneasca. In zona invecinata acesteia, se intinde aria hateganei, proprie Tarii Hategului, de unde a roit si pe valea Muresului mijlociu sis pre Marginimea Sibiului pana in tinutul Tarnavelor. Aceasta invartita vrea sa afiseze un aer de distinctie, foarte probabil generat de nemesimea care s-a inspirat din dansurile de curte feudala, vazut indeosebi in plimbarea perechilor in cerc. In celelalte miscari, diferentele sunt minime fata de batuta. Invartita din Campia Transilvaniei se distinge printr-un tempo mult mai vioi. Nota specifica a acetui dans este realizata de acele dari pe sub mana ale jucatoarei care se roteste pe calcaie secunde in sir, de mai multe ori si intr-un crescendo care pare sa prefaca miscarea intr-un vartej fara de sfarsit. Pentru a fi la inaltimea unei asemenea minuni coregrafice, jucatorul se avanta in sarituri indraznete si cu mana ramasa libera loveste picioarele sau carambii cizmelor, cu chiote si suieraturi menite sa sublinieze asemenea culme. Cand jucatoarele si-au incheiat pirueta, urmeaza rotirea in pereche, desfasurata cu aceeasi verva. Celalalt tip de invartita este raspandit in bazinul Muresului mijlociu, valea Tarnavelor si in teritoriul sudic pana la Carpati. Nota ei distinctiva este conditionata de ritmul neregulat, compus, al melodiilor pe care se danseaza. La minerii din tinutul Abrudului se afla tipul poate cel mai rafinat al jocului de perechi, asa numita tarina. Numele dansului ar indica un import de la ―tara‖, adica din tinutul de ses de pe Valea Muresului. In opozitie cu invartita de pe Campia Transilvaniei care atinge repede registrul dionisiac, tarina se desfasoara in mod constant in masura apolinica, fara nici o tulburare a calmului sufletesc. Pasii sunt in fapt simpli, dar temperarea la care sunt supusi le confera o nota de distinctie. La plimbare, jocul atinge intrucatva sfera solemnului prin ocolurile adesea in forma de opt descrise de pasii perechii, cand orgoliul jucatorului este invitat sa se afirme. Rotirea pare la prima vedere miscarea cea mai banala, pasii marunti si eglai de parca ar fi masurati invariabil. Dar echilibrul jucatorilor atinge un grad de perfectiune, incat perechea nu depaseste cu nimic cercul descris de pasi. Jucatorii buni executa rotirea ―ca pe taier‖, dupa expresia locala, oricat de avantat ar fi ritmul si pasii corespunzatori. Alte elemente care alcatuiesc nota de finete extrema provin si din celelalte miscari ale corpului, caci la tarina se joaca integral, cu bustul, cu umerii si cu capul, nu numai cu picioarele. Partenera joaca masurat, fara incercari de evidentiere miscarile ei distingandu-se printr-un fel de finete innascuta. Tarina mai are si alte ingredient pline de distinctie si masura, de pilda jucatorul se desprinde de partenera si incepe sa bata din palme, cu mainile la inaltimea capului, pentru ea un fel de comanda, caci ea executa indata o pirueta fara nici un fel de sprijin al mainii, ca la celelalte invartite. Alteori, atat barbatul cat si femeia executa cate o pirueta, intrecerea constand in a reveni intaiul cu fata la celalalt, gata de a relua jocul in perechi. In tinutul Muresului mijlociu, apare haidaul un dans in care jucatorii salta din cand in cand, executand sarituri spectaculoase, insotite de batai pe pulpa piciorului, dupa care jucatoarele sunt date pe sub mana pentru a pigmenta plimbarea care altfel ar fi prea monotona. Exista detalii interesante si in felul cum jucatorii se tin pereche: de mana si de umar sau de coapsa, de amandoua mainile, cea a jucatorului fiind petrecuta pe la spatele partenerei. Alaturi de jocurile de perechi, in aceasta arie se practica si cateva jocuri de grup. Cele mai frecvente sunt jocurile de flacai, asa zisa fecioreasca. Ele se desfasoara in cerc, dar cu jucatorii desprinsi, adesea in linie, dupa numarul si intinderea spatiului de joc. Miscarile carcateristice constau in pasi sariti, adesea de dimensiuni spectaculoase, lovituri rastite pe carambii cizmelor, mainile si picioarele conlucrand de obicei simultan, pentru a se integra mai adanc in ritmul dansului. La feciorestile fara bata, jocul mainilor capata o amplitudine inexistenta in celelalte dansuri unde acestea indeplinesc functii de ligament al grupului sau al perechii. Cand nu executa batai pe picioare, ele sacadeaza ritmul prin pocnirea degetelor sau chair bataia palmelor, adesea acestea din urma imbinata cu bataia pe genunchi. Mai plina de farmec este fluturarea lor pe langa bust. De asemenea, feciorescul maramuresean, se desfasoara altfel decat in sud, adica in roata, cu mainile sprijinite pe umerii vecinului sau sau tinandu-se de maini. Pasii se deplaseaza spre dreapta, cu tropaituri foarte marunte, dar puternic sacadate, incat de afara se aude ca o 101

ploaie de grindina pe un acoperis, adesea cu opriri cand jucatorii bat din palme intr-un ritm felurit accentuat. Pe alocuri, au mai dainuit si jocuri de grup alcatuite numai din fete. Batuta fetelor se mai intalneste numai in bazinul inferior al Tarnavelor, in satele din jurul Blajului, in forme insulare care tradeaza o arie mai intinsa si mai omogena in trecutul destul de apropiat. Intr-o carte de poezii unguresti, tiparita in 1789, Abrahám Barcsay, vorbind despre copilaria petrecuta printre romani isi aminteste cu nostalgie de ―batuta fetelor romane‖, care trebuie sa fie similara cu cel cunoscut astazi sub acelasi nume. De data aceasta, jocul este un ―fecioresc‖ femeiesc, subordonat intru totul dimensiunilor feminine. E poate jocul cel mai simplu ce se poate inchipui. Fetele in sir strans pasesc una dupa alta, cu mana pe umarul celei din fata, pentru ca dupa cativa pasi sa se opreasca iar dupa o scurta pauza, aceeasi plimbare este reluata. Dar pe cat e de simplu, dovedeste ca nicaieri mandria feminine nu este mai puternic scoasa in evidenta. Concomitent, jocul capata o maretie cu atat mai stranie, cu cat elementele component sunt neasteptat de simple. Grupul se impune ca o entitate bine definita, stiind sa atraga atentia asupra sa, in fapt singura tinta a jocului si aparent unica lui justificare. Batuta fetelor pare sortita sa demonstreze cum prin mijoloace atat de simple se pot obtine efecte atat de puternice, jocul creind o atmosfera sugestiva de maretie ostentativa, amestecata cu gratie feminine ponderatoare. Secretul pare a sta in acele pause neasteptat de elocvente care suprima monotonia plimbarii, cat si in stigaturile cantate in cor care dau o imagine vie a horelor grecesti de fete, asa cum ni le-au transmis picturile de pe unele vase. Repertoriul transilvanean este intregit cu alte jocuri de grup cu o frecventa mai scazuta fata de cele amintite pana acum. Prin sud se mai joaca braul (Tara Oltului) sau dantul ( Marginimea Sibiului), joc barbatesc din aceeasi familie tipologica a braurilor subcarpatice. Daca aria coregrafica din sudul si estul Carpatilor are un pronuntat caracter dramatic, Transilvania se distinge prin predominarea lirismului, care in fapt se vadeste a fi consecinta fireasca a dezvoltarii miscarilor in doi, barbat si femeie. O asemena formatie a constituit baza ideala a unui fel de dialog mut intre cei doi parteneri, generand la fiecare tendinte de exprimare individuala, cu un timbru personal, liric. Pe plan mai larg, caracterul liric al dansurilor transilvanene din aceasta arie se subsumeaza lirismului dominant detectat si in textele de cantece transilvanene, in opozitie cu cel dramatic care constituie nota specifica a liricii populare din Oltenia, Muntenia si Moldova sudica. 3. In vestul tarii se contureaza o a treia zona coregrafica, extinzandu-se din Oas pana in Banat. La prima vedere, s-ar parea ca aceasta n-ar fi decat o continuare vestica a Transilvaniei, intrucat si aici domina jocul de perechi. Numai ca aici acest joc nu mai are la baza rotirea ca prim resort de producere a placerii coregrafice, ci pasii tropotiti si sariti lateral in ambele sensuri, mai rar inainte si inapoi. De aceea de obicei perechile stau alaturate in rand, jucatorii simtindu-si coatele care ii ajuta mai bine la perceperea aceluiasi puls simultan. Jocul domninant se incadreaza in ceea ce coregrafii numesc coloana de perechi. Pe alocuri, perechile executa si miscari circulare, dar acestea sunt reduse la abia o jumatate de cerc, cum se poate observa la rotirile perechilor din Tara Oasului si din Bihor, sau ocupa un loc secundar de desfasurare fata de pasii tropotiti si sariti. Repertoriul atinge si aici dimensiuni mici ca si in Transilvania, variind local aproximativ intre 5 si 10 tipuri coregrafice, exceptand Banatul sudic, unde se joaca de la 20 pana la 25 de tipuri, consecinta a caracterului compozit al acestei zone. In Tara Oasului, repertoriul este mult mai diminuat fata de rest, reducandu-se la doua tipuri coregrafice care pot satisface necesitatile exprimarii coregrafice prin intensitatea dramatic a miscarilor. Jocul dominant se desfasoara in coloana de perechi, in fapt o imbinare a specie coregrafice joc de grup cu cealalata specie a jocului de perechi. In acest fel, aria vestica a teritoriului coregrafic romanesc este un fel de sinteza a celorlalte doua arii, subcarpatica a jocurilor de grup si transilvaneana a jocurilor de perechi cu rotire. Ea ocupa cronologic, o pozitie medie, fiind mai evoluata decat aria munteanomoldoveneasca, dar mai arhaica decat cea a Transilvaniei propriu-zise. Aria vestica, desi dominata de formatia coloanei de perechi, se vadeste fragmentata in zone sensibil diferentiate intre ele. Cea mai Nordica, alcatuita din Tara Oasului si tinutul invecinat Ugeocea ofera trasaturi net distinctive care o individualizeaza cu pregnanta in totalitatea coregrafiei romanesti. Singurul joc de perechi, asa-numitul dant, nu mai are nevoie de alt determinant, intrucat in tinut mai exista doar roata feciorilor. El cumuleaza toata gama ce se cere exprimata cu prilejul petrecerilor. Structural, dantul este extrem de simplu, nu atat de intortocheat cum il arata prezentarile scenice prin care a ajuns cunoscut 102

publicului romanesc. El este alcatuit din doua parti nu prea distinc delimitate in desfasurarea autentica. Partea intai, un fel de plimbare, mai mult pe loc se rezuma la pasii sariti si tropaiti in acel ritm deosebit de incisiv. In partea a doua, se incearca o rotire, care de fapt se opreste la jumatatea cercului, fiecare partener parcurgand doar 180 de grade, pentru a reveni in sens opus pe aceeasi intindere de jumatate de cerc, cu aceeasi pasi tropaiti ca si in partea intaia. Dar pe cat de simplu in miscari pe atat pare de zbuciumat, inscriindu-se in chip integral in tonalitatea dionisiaca. Tropaitul acela specific ii confera dintr-o data culoarea unui joc indracit. Pare a fi cea mai elocventa intruchipare a masivitatii. Cele cateva perechi par a fi milioane care au indundat dintr-o data intreg pamantul si se apropie treptat sa-l ia in stapanire integral, nemailasand loc pentru altii. Este prin excelenta un joc teluric, mereu lipit de pamant, ca singrul loc in care se poate desfasura in voie, de aceea sariturile par mai degraba niste incercari de a se afunda mai mult, spre a-l poseda definitiv. Este croit pentru a se desfasura numai pe pamantul batucit din ograda sau din odaile lipite cu lut. Spre sud urmeaza teritoriul jocului de tip bihorenesc, aproximativ din valea Somesului pana in cea a Crisului Alb, cu zone de trecere spre Oas si spre Banat, menite sa faca imperceptibila schimbarea atat de evidenta de la un nucleu la altul. Jocul bihorenes este alcatuit aproape numai din dansuri de coloana de perechi, dar esenta lui este tocmai la antipod al celui osenesc. Tipurile se grupeaza in trei-patru jocuri: ardeleana, polka, maruntelul, uneori si roata, joc in cerc, ierarhizate potrivit unei gradatii de la jocurile mai lente, cu desfasaurari mai spectaculoase, spre cele mai iuti si mai tumultoase care au in compunere si rotirea perechilor. Ceea ce se remarca la aceste jocuri de perechi alaturate este dialogul mainilor partenerilor extins pe intreg registrul modalitatilor de exprimare. Diferitele feluri de a tine partenera in executarea unor figuri respectand un cod traditional plin de nunate ale finetei, alcatuiesc un adevarat duet capabil sa strecoare sentimente si inclinari pe care cuvintele nu le-ar putea exprima in chip atat de voalat si de retinut. Tot jocul este o oscilatie verticala continua intregita si orizontal de pasii extrem de usori ai sariturilor laterale. Nicaieri, dansul popular nu este atat de ― joc‖ ca in Bihor, in intelesul etimologic al cuvantului, de ―gluma‖, ―jucarie‖. Bihoreanul si cand joaca sta mai mult sa ―glumeasca‖, mereu aplecat spre umorul pe care stie sa-l extraga din marile date ale existentei umane. Cum a putu ajunge un astfel de dans taranesc la un astfel de grad de maxima finete, exploatand doar abilitatea muschilor de a face genunchii cat mai flexibili, ramane unul din marile semne de intrebare puse de arta omeneasca. Intrebarea e cu atat mai dezarmanta cu cat jocul bihorean e vadit arhaic, cu totul desuet pentru lumea moderna, dovada fiind neputinta ansamblurilor coregrafice de a-l pune pe scena ca sa-i redea intocmai acest condiment generat de oscilatiile verticale. A glumi jucand si a juca glumind, este o stare care dovedeste cat de apropiate sunt cele doua atitudini din care se plamadeste arta adevarata, simpla si rafinata, exemplu rar de maxima cizelare. Teritoriul aradean se afla oarecum la o confluenta in care prelungirile bihorenesti se pierd treptat, pentru a ceda terenul in favoarea jocului banatean, pe deplin vizibil pe Valea Muresului. In Banat, coloana de perechi are tendinta de a se destrama, lasand perechile sa evolueze mai mult singure. Cu toate acestea, asa zisul de doi mai pastreaza in toata plinatatea ei modalitatea coregrafica a coloanei de perechi. Astfel, dominante sunt si aici miscarile de deplasare cu pasii aferenti, atat ca in noua celula individualizata acestea nu mai sunt strict laterale, ci se pot inscrie si intr-un cerc, semicerc, dupa dispozitia interpretilor. Rotirile au oarecum un caracter ascensoriu, subordonat plimbarii, deci in chip opus felului transilvanean de a juca in doi. Pasii jucatorilor se caracterizeaza printr-o maruntime excesiva, ca si cum acestia ar intentiona sa demonstreze pana la ce limita se pot subdiviza valorile ritmice de baza. Aceasta maruntire confera jocului banatean un tremurat caracteristic, mult prea fragmentat in comparatie cu ondulatia celui bihorean, mai lina si mai vaporoasa in oscilatiile ei atat de atragatoare. Se pare ca influenta dansurilor sarbesti a fost destul de perceptibila si ei s-ar datora aceasta maruntire vibranda care diferentiaza jocul banatean de celelalte provincii romanesti. In aria vestica se intalnesc si cateva jocuri de grup, cel mai adesea mixte, care ocupa un loc secundar fata de cel de coloana de perechi. In Oas, feciorii au un joc al lor, roata feciorilor, similar ca forma cu cea maramureseana, flacaii prinzandu-se cu mainile de umerii vecinilor, dar ritmul e cel din jocul de perechi, cu acea sacadare atat de caracteristica. In desfasurare, el mai aduce si unele figuri de virtuozitate barbateasca indeosebi acele batai in pinteni executate concomitent cu saritura spectaculoasa, care confera jocului o coloratura aeriana. Tropotitul devin de asemenea mai insistent, o adevarata gama de trepidatii care pare a se transmite si pamantului batatorit cu atata risipa de forta. Repertoriul Bihorean se pare ca nu are decat un singur joc de grup, roata, adaugata pe alocuri la sfarsitul suitei celorlalte jocuri in coloana de perechi. De data aceasta, perechile se pregatesc in cerc, 103

tinandu-se de maini si de umar, cu pasii tropotiti mereu spre dreapta. Pare mai arhaic decat celelalte din repertoriul bihorean si reprezinta probabil o ramasita din vechiul joc preponderent, inainte de generalizarea celor in coloana de perechi. Banatul ofera un repertoriu mai bogat de jocuri in grup. Cele mai spectaculoase sunt asa zisele posovoaice ( posovoaica pe un picior/ pe doua picioare), cu jucatorii dispusi intr-o linie extrem de mobila, evoluand dupa voie spre semicerc si alte forme de tranzitie. Este un joc prin excelenta bazat pe agilitatea picioarelor. Dexteritatea e maxima, picioarele au devenit un fel de fanioane manuite de un resort mecanic. Banatul sudic reprezinta o zona de interferenta prin prezenta masiva a horelor si a altor jocuri de grup inrudite cu cele din Oltenia. Aceasta impestritare coregrafica are la baza o realitate etnografica similara, conturata pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, cand la popularea Banatului eliberat de dominatia turca au contribuit masiv si oltenii transcarpatici. Maramuresul pare de asemenea o zona de interferenta. Formele de azi dominante il integreaza in aria transilvaneana, dar si in repertoriul coregrafic al Moldovei nordice. Ceea ce diferentiaza jocul maramuresean de cel transilvanean este acel tropotit insistent, marunt si sacadat, de obicei uniform. Un astfel de tropotit apare si in jocurile moldovenesti, indeosebi in anumite specii ale braurilor. S-ar putea spune ca acesta ar fi o ramasita din vechiul joc romanesc, mai de mult comun Maramuresului si Moldovei nordice, care a dainuit ca un substrat coregrafic in formele ulterior evaluate. Un astfel de substrat poate explica si pozitia oarecum rigida a bustului din jocurile maramuresene si moldovenesti. In miscarile de deplasare, picioarele tropotesc marunt si uniform, ca si cum s-ar stradui sa nu deranjeze catusi de putin pozitia bustului pe care il poarta, silindu-l sa se fereasca de alte inclinari care l-ar distorsiona din verticaliatatea lui. Cultura populara romaneasca se afla la o raspantie prin diversificarea ariilor coregrafice. Prin teritoriul din sudul si rasaritul Carpatilor, Romania continua sistemul coregrafic balcanic, bazat pe jocurile de grup, in timp ce prin Transilvania se intalneste ultima prelungire sud estica a speciei europene de joc in perechi. Aria vestica, alcatuita din Crisana si Banatul Nordic, a ramas la stadiul intermediar, dovedindu-se mai conservatoare prin niste resorturi greu de elucidat. Carpatii constituie deci o granita coregrafica, dar de vechime relative recenta, probabil din perioada principatului transilvanean, ajuns sub suzeranitatea turca, caci o seama de elemente coregrafice de structura arhaica s-au mentinut de o parte si de alta a lantului muntos.

PORTUL POPULAR MAGHIAR Portul popular maghiar din Transilvania este mai sărac în piese şi elemente traditionale decât cel românesc. Aceasta se datoreşte faptului că legăturile sătenilor cu oraşele au fost mai strânse, iar receptivitatea fată de influentele lor mai mare. Într-o primă etapă din procesul de orăşenizare a portului, ca şi în alte părti ale Europei centrale, textilele casnice destinate pieselor sărbătoreşti au fost înlocuite cu produse meşteşugăreşti, apoi de cele industriale. Înlocuirea lor a fost determinată de bună stare economică a satelor. Unele dintre ele au fost situate în zonele de aprovizionare zilnică sau săptămânală a oraşelor cu produse alimentare, vegetale şi animale, iar altele au fost înşirate în lungul principalelor căi de transport din cuprinsul Transilvaniei. Odată cu dezvoltarea economiei de schimb, s-a intensificat agricultura cu ramurile ei specializate: legumicultura, viticultura etc. Femeile au fost angajate tot mai mult în muncile de întretinere a culturilor, recoltarea produselor etc. şi au fost nevoite să-şi restringă din ocupatiile casnice. S-au părăsit cele legate de prelucrarea fibrelor textile, deoarece prin boltele din oraşe şi şătrile din târgurile de tară au sporit şi sau mai ieftinit textilele industriale. Într-o a doua etapă de părăsire a portului traditional, textilele industriale au început să înlocuiască pe cele casnice, în primul rând pânza albă, cu materiale în culori închise, la confectionarea pieselor mai expuse din îmbrăcămintea de muncă. Astfel, alături de textilele industriale destinate confectionării pieselor sărbătoreşti, s-au răspândit materiale mai practice şi mai durabile, pentru îmbrăcămintea de fiecare zi, care au estompat diferentierile zonale în port. Diferentierile zonale s-au mentinut, în cele mai multe părti, deoarece pe lângă piesele traditionale păstrate în port, nici materialele industriale nu au fost adoptate la întâmplare, ci după un anumit gust local. Ele au fost încadrate şi armonizate tipurilor locale sau zonale de costume, în care este exprimat şi 104

specificul etnic. În perspectiva dezvoltării în timp şi a răspândirii spatiale, în cadrul costumelor populare maghiare din Transilvania se impun două tipuri principale: costumul femeiesc cu rochii sau poale albe şi costumul femeiesc cu rochii colorate, diferentiate în variante locale şi zonale. Costumul femeiesc cu rochii sau poale albe a fost tipul specific zonelor din vestul Transilvaniei, din Câmpia Sătmarului până în Câmpia Aradului. El a fost asemănător cu costumul traditional specific pustei ungare, caracterizat prin predominanta pieselor albe, largi, mai ales în portul de vară. În urmă cu 40-50 de ani, poalele albe, numite pendey, din pânză de cânepă, din cânepă amestecată cu bumbac, au fost piese obişnuite în portul de muncă, ca şi în satele româneşti. Erau confectionate din mai multi lati de pânză, încretite sau cutate la brâu şi strânse cu un guler (galler). În fată se purta un şort alb din pânză, învristat sau cusut în partea inferioară. sortul, numit koteny, fiind mai expus în activitătiile productive, casnice sau din câmp, a fost înlocuit de un şort negru, din pânză vopsită ori din materiale procurate din comert, ca şi în portul românesc, nu numai în cel cu rochii albe, ci şi în cel cu zadii. În portul sărbătoresc locul poalelor şi şorturilor albe l-au luat, încă din secolul trecut, piese asemănătoare confectionate din materiale industriale, în culori deschise, purtate de tineret, mai închise purtate de femeile vârstnice. În secolul nostru, materialele industriale, şi în culori mai închise şi mai ieftine, au început să înlocuiască textilele de casă şi la confectionarea pieselor din portul zilnic, de muncă, în satele mai bogate. Aria de păstrare a portului traditional s-a restrâns spre satele mai izolate dinspre Carpatii Occidentali. Cămaşa, numită ing, a avut mânecile prinse la umăr, în cele mai multe părti. Piesele păstrate, datele consemnate de cercetătorii portului asupra ei, ca şi stampele în care este ilustrat portul traditional, ne dezvăluie aspecte semnificative privitoare la evolutia acestui tip de cămaşă, larg răspândită în trecut. Stanul s-a lărgit, pentru a fi mai comodă, iar mânecile s-au scurtat şi s-au îmbogătit prin încretituri la umăr şi în josul lor, mai ales la piesele destinate gătelilor sărbătoreşti. În unele sate din Sălaj, mânecile au avut fodori, ca şi cămăşile femeieşti cu mânecile prinse la guler, dinspre interiorul Transilvaniei. Aria de răspândirea a cămăşii maghiare cu mânecile prinse la umăr interferează spre est cu aceea a cămăşii cu mânecile prinse la guler, ca şi în portul românesc. Ca o variantă locală a acestui tip se impune cămaşa femeiască veche de la Târcaia, din apropierea Beiuşului, cu stanul mult lărgit şi încretit, la gât, împreună cu mânecile, care se termină cu un fodor. Cămăşi asemănătoare s-au purtat şi la Remetea-Bihor. Peste cămăşi s-au purtat piese protectoare, numite în general lajbinak sau lablinak, de unde şi numele românesc de laibere, al căror tip initial a fost confectionat tot din pânză albă şi ornamentat cu cusături, apoi cu şnururi. În timp, pânza a fost înlocuită cu materiale industriale, ca şi cele din care s-au confectionat rochiile, ori mai fine, catifea, mătase etc. Pe alocuri, rochia a fost completată de la brâu în sus cu un laibăr. Rochiile de tip urban au fost adoptate numai în timpuri apropiate în portul popular. Din pânză şi pănură albă au fost confectionate şi piesele de bază din îmbrăcămintea bărbătească: cămăşile, izmenele (gatya), sumanele (szokmany), gubele (guba), cioarecii (szurnadrag). Cămăşile, scurte şi largi, au avut mânecile prinse la umăr. Cele mai vechi au avut mâneci largi, apoi au fost strânse în pumnari , astfel fiind mai călduroase şi mai comode. Largi au fost şi izmenele, confectionate din mai multi lati de pânză. În activitătile productive, apoi şi în gătelile sărbătoreşti, costumul bărbătesc a fost protejat în fată de un şort, tot alb, cu vrâste sau cusături discrete spre poală. Cioarecii au fost mai lejeri şi mai lungi, cât timp opincile au constituit încăltămintea obişnuită. După ce au fost adoptate cizmele şi bocancii, s-au strâmtat pe picior, iar pănura albă a fost înlocuită de postav negru. Pe cap s-au purtat mai demult pălării negre cu borul mare, îndoit în sus. Locul lor l-au luat pălăriile cu borul îngust. Vara s-au purtat pălării de paie, cu calotă înaltă în Sălaj. Principalele piese de îmbrăcăminte protectoare contra frigului au fost confectionate din tesături diferite de lână. În zonele din nord, în Sătmar şi nordul Sălajului, s-a purtat guba, confectionată dintr-o tesătură de lână mitoasă ori păroasă, ca şi în Maramureş şi Oaş. Piese asemănătoare s-au purtat în zonele învecinate de peste granitele tării noastre. Gube albe şi sure, pe alocuri negre, au purtat nu numai bărbatii ci şi femeile. Spre sud, în Ţara Crişurilor, Ţara Bihariei, Câmpia Aradului şi Ţara Zarandului, atât bărbatii cât şi femeile au purtat sumane din pănură albă, ca şi în portul românesc. Croiul a fost asemănător, dar ornamentica lor a fost diferită, de la o zonă la alta şi chiar de la un sat la altul. Acestea la confectioneau sumănăritele şi sumănarii din sate, ori de prin târguri şi oraşe, care le ornamentau după gustul local, cu aplicatii de postav diferit colorate, cu şnururi etc. Am semnalat numai piesele mai reprezentative din portul popular maghiar din vestul Transilvaniei, consemnat în stampe, ale cărui vestigii ce supravietuiesc sporadic, ne dezvăluie atât 105

elemente specifice, cât şi elemente comune cu alte etnii, în primul rând cu românii, care constituie majoritatea populatiei. Costumul femeiesc cu rochii colorate se întâlneşte în zonele din estul Carpatilor Occidentali şi din centrul Transilvaniei. Rochiile de influentă orăşenească sunt peste tot colorate, nu numai în satele maghiare ci şi în cele româneşti, săseşti, sârbeşti etc. În satele cu populatie mixtă, din lungul Someşului, Mureşului, din Câmpia Transilvaniei etc., acolo unde nu mai supravietuiesc vestigii traditionale, costumele de influentă orăşenească purtate de femeile maghiare nu se deosebesc de cele purtate de românce. Mai curând se evidentiează în ele păstrarea croielii costumelor orăşeneşti, din perioada când au fost adoptate. Rochiile mai vechi au fost simple, confectionate din textile de casă, negre, albastre, vărgate etc. Textilele casnice au fost înlocuite, pe alocuri, mai de timpuriu, de cele meşteşugăreşti, pe alocuri, mai târziu, de cele industriale din lână şi bumbac. Formele costumului se amplifică prin încretirea rochiilor şi a poalelor purtate sub ele, prin adăugarea volanelor şi a pernelor pentru a se evidentia şoldurile, dând un plus de robustete tinutei. În unele sate, peste rochii s-au purtat laibere, asemănătoare vestelor, decoltate la gât şi fără mâneci, care au înlocuit pieptarele în portul de vară şi sărbătoresc. Costumele s-au diferentiat pe grupe de vârstă prin cromatica materialelor din care au fost confectionate piesele principale, prin ornamente şi anexe specifice, mai ales în gătelile sărbătoreşti. În unele părti, prin alăturarea pieselor traditionale la cele din materiale industriale, selectionate după un anumit gust local, s-au obtinut şi mentinut tipuri de costume zonale sau locale reprezentative pentru portul popular maghiar din Transilvania. Dintre acestea se impun: costumele din valea Calatei; costumele din Sic; costumele din Rimetea. a) .Costumele din Valea Calatei s-au dezvoltat în conditiile mai bunei stări economice şi a unor strânse legături cu oraşul Cluj şi târgul Huedin, cu meşteşugari iscisiti. Costumul femeiesc prezintă piese şi variante tot mai noi, care ilustrează evolutia lor, în ritm mai sustinut, odată cu înlocuirea textilelor de casă cu textilele industriale. Cămăşile femeieşti se împart după croi în trei grupe: cămăşi largi, cămăşi strâmte şi cămăşi cu mâneci largi. Cămăşile largi sunt mai vechi şi au fost tipul obişnuit până pe la începutul secolului nostru, când au început să cedeze locul cămăşilor strâmte, odată cu adoptarea bluzelor în port, după primul război mondial, iar cămăşile cu mâneci largi sunt variante de trecere între cele două tipuri, traditional şi orăşenesc. Cămăşile largi, ca şi cămăşile româneşti de tip carpatic, au mânecile prinse la guler, împreună cu piesele componente din fată şi de la spate, lărgite şi mărunt încretite la gât, unde au un guler brodat. La femeile măritate, broderia gulerului era întregită sub acesta în fată, de o parte şi alta a gurii, de un mic ciupag, cu motive geometrice, cusute pe muchea cutelor, asemănător cu cel al cămăşilor femeieşti săseşti din Zona Bistritei. Între ariile celor două cămăşi femeieşti cu gura în fată şi ciupag mic sub guler, se afla aria cămăşii femeieşti româneşti mai evoluate, cu gura la spate şi ciupag mare pe piept, în motive geometrice, dominate de negru, vânăt ori roşu, pe grupe de vârstă, obişnuită în portul zilnic şi sărbătoresc,în toate zonele din centrul Transilvaniei, începând din Carpatii Orientali până în Carpatii Occidentali, din Tara Lăpuşului, până în Valea Mureşului şi chiar în sudul acesteia, pe Valea Gurghiului. Ornamentica cămăşilor largi s-a extins cu cusături pe mânecă în jos. Pumnarii (manşetele) sunt decorati şi ei cu cusături ca şi gulerul, cu arnici în culori mai vii la femeile tinere, mai închise la cele mai în vârstă. Uneori cusăturile înrâurate pe mânecă în jos au fost înlocuite cu aplicatii de dantelă, roşie ori neagră, pe care o confectineau femeile mai sărace din Rimetea şi o vindeau prin sate şi târguri. În portul sărbătoresc mânecile s-au scurtat, iar ornamentica s-a îmbogătit, prin adoptarea cheitelor pentru încheierea părtilor componente şi întregirea lor cu altite pe umeri, cu broderii compacte, cu modele scrise, roşii-gălbui la fete şi nevestele tinere, negre la bătrâne. Peste poale s-au purtat diferite rochii. Mai reprezentativă este cea numită muszuj sau bagazia, care nu este încheiată în fată, pentru a putea fi ridicate capetele şi prinse sub brâu în fată, în aşa fel ca să formeze două falduri laterale, care să evidentieze dosul poalei drapat cu o bandă de postav roşu sau galben. Musuiul este plisat mărunt, iar pliseurile sunt fixate pe şolduri cu un brâu ornamental, cusut pe muchea cutelor, cu motive geometrice, în culori vii la fete şi nevestele tinere, în culori mai închise la femeile mai în vârstă. Peste musui se poartă în fată şorturi negre, albastre etc., ornamentate cu două rânduri de cheite viu colorate, ori cu aplicatii de panglici, de dantelă, pe margini. Sub faldul rochiei se văd poalele din pânză albă. 106

Pe lângă rochiile colorate, fetele şi nevestele tinere au purtat şi o rochie albă mărunt încretită, numită fersing. Piesele confectionate din materiale monocrome ornamentate cu cusături, aplicatii de panglici, de dantelă etc., au fost înlocuite în timpuri apropiate de imprimeuri tot mai viu colorate. Peste cămăşi, de la brâu în sus, s-au purtat diferite laibere cu şi fără mâneci, pieptare deschise în fată sau înfundate din postav verde, cu aplicatii de dantelă, căptuşite cu blană, împrumutate din portul de la Rimetea. În îmbrăcămintea de iarnă, din pănură, piesa de bază a fost tundra, numită condra sau daroc, purtată nu numai de către femei, ci şi de către bărbati. Croiul a fost asemănător cu al tundrelor purtate în satele româneşti, dar ornamentica, realizată prin cusături, aplicatii de postavuri colorate şi panglici, era diferită. Se confectiona de obicei, din pănură sură, cu mâneci lungi, de aceea se purta mai mult pe umeri şi se strângea cu mâinile pe lângă corp. Ţundra a cedat locul unei haine din pănură sură mai scurtă, cu buzunare, tivită cu postav negru, care se îmbrăca pe mâneci şi astfel asigura o mai bună protectie contra frigului, numită frisko, de unde şi localul românesc frişcău. Aceasta a fost înlocuită, pe la începutul secolului nostru, după răspândirea maşinilor de cusut, de o haină numită buika, din flanelă groasă de Cisnădie, bogat ornamentată de către meşteşugari, cu cusături etc. În portul sărbătoresc retinea atentia găteala capului. Fetele primeau, cu prilejul confirmării, o partă şi o năframă cu ciucuri, de tinut pe brat, pe care le purtau duminica dimineata, până se măritau. Parta era făcută dintr-un cerc de carton lat de 6-9cm, îmbrăcat cu o căptuşeală albastră ori roşie şi era împodobită cu mărgele albe în formă de melcişori de diferite mărimi, cu fluturaşi colorati, cu mărgele mărunte şi tubulare. La spate avea panglici lungi, până spre poalele rochiei. Femeile măritate purtau pe cap un văl alb, înlocuit de basmale, în culori diferite, pe grupe de vârstă. În portul bărbătesc, cămaşa mai veche a fost scurtă, cu mâneci largi, prinse la umăr, cu cusături discrete, de obicei în alb, la mâneci şi pe poale. Vara s-au purtat izmene largi, protejate adeseori de şorturi plisate, din pânză albă, înlocuită cu materiale industriale, imprimate, colorate. Izmenele, ca şi cioarecii de pănură care s-au purtat iarna, s-au scurtat şi strâmbat odată cu părăsirea opincilor şi adoptarea cizmelor şi bocancilor, în portul sărbătoresc, apoi şi în cel de muncă. Iarna, pe lângă tundre şi sumane, s-au purtat sumane lungi, largi, bogat ornamentate, numite szur, adoptate din portul specific pustei ungare, pe la sfârşitul secolului trecut. S-a răspândit în Zona Calatei prin intermediul Oradei şi Clujului, unde s-au stabilit croitori de sumane veniti din pustă. Szur-ul se purta pe umeri, de aceea era mai larg în partea superioară şi mai strâmt în partea inferioară, iar mânecile erau scurte. În fată, avea două revere late, de la umeri până la poală, bogat ornamentate cu aplicatii de postav. La spate, aveau un guler mare, care acoperea umerii cu partea superioară, iar capătul inferior ajungea până spre talie. Ornamentica gulerelor a fost diferită: la sumanele de Oradea aplicatiile de postav acopereau întreaga suprafată a gulerului, la sumanele de Cluj aplicatii de postav erau numai în colturile din partea de jos şi sus, la mijlocul lui. Pe lângă sumanele din pănură albă, s-au purtat şi sumane negre, de către descendentii micii nobilimi rurale. Epoca de înflorire a portului sumanului în Calata a fost între anii 1900-1914. b). Costumele de la Sic şi satele învecinate au un colorit mai sobru şi mai unitar decât cele din Zona Calatei. Sicul este situat în vestul Câmpiei Transilvaniei, în apropiere de Gherla, aşezare mare, veche, atestată documentar de timpuriu, ca centru de exploatare a sării, colonizat şi privilegiat. Poposind la Sic într-o zi de sărbătoare, rămâi surprins de frumusetea portului. Femeile şi bărbatii care se îndreaptă spre centrul comunei sunt îmbrăcati în costume confectionate din materiale asemănătoare, în aceleaşi culori, pe sexe şi grupe de vârstă. În tinuta lor sărbătorească, sobră, par a fi îmbrăcati în uniforme. Cămaşa femeiască, din pânză albă, are mânecile prinse sub guler, iar în partea de jos sunt strânse cu un pumnar. Pentru a se evidentia în costum, au cute călcate orizontal. Peste cămaşă se poartă, în anotimpurile călduroase, laibere fără mâneci, decoltate, din materiale asemânâtoare celor din care sunt confectionate rochiile, cu imprimeuri în carouri, în roşu şi negru, cele mai multe, întregite liniar, discret, cu verde, albastru etc. Pe sub laibăr, unele fete poartă o năframă de piept, lungă, cu ciucuri mari, care se văd pe umeri şi la brâu. La gât poartă mai multe rânduri de mărgele roşii, din granat cele mai înstărite. Rochiile purtate peste poale sunt mărunt încretite, ca şi şortul din fată, putin mai colorat, uneori cu motive florale mai noi. Cămaşa din pânză albă cu mânecile prinse la umăr, strânse cu pumnari în partea de jos, poartă şi bărbatii. Peste ea se poartă veste albastre, iar pe cap pălării de paie vara, iarna căciuli. Cioareciii albi din 107

pănură, purtati mai demult, au fost înlocuiti cu pantaloni negri, strâmtati sub genunchi, deoarece încăltămintea obişnuită de iarnă este cizma. În îmbrăcămintea de iarnă piesele traditionale, tundrele şi sumanele, au fost înlocuite, ca şi în Zona Calatei, de haine orăşeneşti, confectionate de croitori şi croitorese. Hainele orăşeneşti constituie costumele obişnuite de muncă, în cuprinsul hotarului sau prin oraşe, mai ales în Cluj. c). Costumele de la Rimetea, judetul Alba, au evoluat în conditiile unei mai bune stări economice decât cele de la Sic. Rimetea a fost un important centru de fierărit, în dezvoltarea căruia un rol important le-a revenit coloniştilor germani, aduşi din Austria de Sus şi maghiarizati în cursul secolelor. Portul popular a evoluat, ca şi în Zona Calatei, sub accentuate influente orăşeneşti, facilitate de legăturile pe care le-au avut trăscăuanii cu fierarii şi negustorii din principalele centre meşteşugăreşti din tot cuprinsul Transilvaniei. Pentru gătelile sărbătoreşti au foat adoptate nu numai variate materiale industriale, ci şi piese cu tot mai pronuntat caracter decorativ. În aceste conditii este greu de reconstituit evolutia diferitelor piese din costume şi apartenenta lor etnică. Vestigii traditionale se desprind în piesele de îmbrăcăminte păstrate de femeile şi bărbatii mai în vârstă. Cămaşa femeiască veche a avut mânecile prinse la gât, sub guler, ca şi în portul românesc din satele învecinate. Piesele mai vechi păstrate au fost ornamentate, prin cusături în roşu, albastru ori negru, numai la gât şi la capătul mânecilor, pe pumnari sau manşetă. Unele piese au avut pe piept, pe ambele laturi ale gurii cămăşii, un ciupag alb, cusut pe muchea cutelor, în motive geometrice, mai mare decât ciupagele din Zona Calatei şi Zona Bistritei. Cămăşile femeieşti din satele româneşti învecinate, din bazinul mijlociu al Arieşului, au avut gura la spate şi un ciupag mare pe piept, roşu la nevestele tinere, negru la femeile mai în vârstă. Astfel, ciupagul cusut pe muchea cutelor, mai mic ori mai mare, cu motive geometrice în alb, roşu ori negru, se situează ca un detaliu decorativ specific cămăşilor femeieşti transilvănene-româneşti, maghiare şi săteşti. Cusăturile pe muchea cutelor au fost larg răspândite nu numai în Transilvania, ci în tot sud-estul Europei. Ornamentica cămăşilor femeieşti s-a îmbogătit odată cu aparitia altitelor pe umeri, în compozitii ornamentale tot mai bogate şi evoluate, în portul fetelor şi nevestelor tinere. Fetele de la 16 la 18 ani purtau cămăşi cusute cu albastru, apoi cu roşu, după ce primeau parta, pentru găteala capului. Aceasta era formată, ca şi în Zona Calatei, dintr-un cerc de carton, lat de patru degete, căptuşit cu saten roşu şi îmbrăcat cu catifea neagră. Pe catifeaua neagră se coseau câteva rânduri de dantelă aurie, late de două degete, care la început împodobeau numai mijlocul partei mai apoi întreaga partă. Pe margini avea paiete metalice, iar la spate erau prinse 19-23 panglici de partă, care ajungeau până la altite şi acopereau întreg spatele şi umerii. Fiecare era împodobită cu broderii înflorate de mătase şi una nu se asemăna cu alta. Nevestele tinere au purtat şi o cămaşă bogat ornamentată cu paiete sau fluturaşi, pe umeri şi pe mânecă în jos, în mai multe rânduri. Spălatul acestor piese sărbătoreşti, bogat ornamentate, constituia o problemă dificilă deoarece firele cu care se coseau, adeseori se decolorau şi degradau piesa. De aceea, au fost întregite cu anexe bogat ornamentate detaşabile, cum au fost gulerele de la gât, cu volane şi cusături armonizate cu cele de pe mâneci, manşetele late purtate peste pumnari, bretelele care sustineau fusta albă etc. Detaşabilă era şi dantela roşie, neagră etc., care a înlocuit cusăturile migăloase de pe cămăşi si alte piese. Cămăşile mai vechi au fost lungi, cusute de poale, dar acestea s-au desprins de ele, când pânza industrială a înlocuit pe cea de casă. Fiind mai subtire, femeile mai slabe purtau mai multe poale pe sub rochii, cum s-au purtat şi în alte zone. Peste cămaşă lungă, în zilele de sărbătoare, femeile purtau fuste pestrite dintr-un fel de pichet, tesut casnic, prinsă sus în creturi dese, partea de jos fiind împodobită jur împrejur , cu dantelă de casă sau de fabrică. Fetele în vârstă ‖cămăşii cu altită‖ îmbrăcau aceste poale odată cu cămaşa cu altită. Peste poale s-au purtat atât rochii colorate, din diferite materiale (creton, saten, caşmir, lână etc.), cât şi rochii din pânză albă. Rochia neîncheiată în fată, musuiul, se confectiona din creton, de un albastru de culoarea otelului, în întregime căptuşită, des şi mărunt încretită, cu încretituri călcate, iar sub talie cusută pe o lâtime de două degete. O variantă mai simplă, fără această cusătură, numită farham sau otakotes era musuiul slovac făcut din stambă sau saten şi căptuşit numai pe jumătate. Pe lângă acestea se purtau şorturi de mătase înflorată, cu aplicatii de dantelă, din catifea înflorată, din stambă etc. Fusta albă din pânză, înlocuită cu jolj (pânză de bumbac) numită fersing ca şi în Zona Calatei, era o piesă nelipsită din costumul de sărbătoare al fetelor mai mari şi al nevestelor tinere. S-au purtat fersinguri simple şi fersinguri care aveau de la brâu în sus o piesă asemenea unui laibăr, numită kosony, 108

cusută de ele, până pe la sfârşitul secolului trecut. Laibărul avea în fată două bretele, cusute cu arnici negru sau roşu. Între bretele şi spate pânză era prinsă în creturi dese. De sărbători, fetele îşi încingeau mijlocul cu un cordon brodat în mai multe culori, sub care se prindea o basmă mare cu franjuri, roşie, albastră sau verde, bogat înflorată. Obişnuit se punea pe partea dreaptă, iar cele logodite o puneau în fată. În îmbrăcămintea de iarnă piese deosebite au fost pieptarele şi cojocelele. Pieptarul, preluat în port şi în Zona Calatei, se asemăna cu pieptarele înfundate, deoarece se încheia în partea stângă, subsuoară, cu trei sau două copcii decorative. Pieptul şi spatele erau confectionate din postav verde; erau căptuşite şi tivite cu blană de miel, iar pe fată şi pe dos erau ornamentate cu şnur roşu, în diferite motive vegetale, ori cu aplicatii de dantelă. Cojocelele erau confectionate de renumiti cojocari locali. S-au purtat cojocele albe fără mâneci, cu guler din blană de vulpe, bogat ornamentate în roşu, pe piept şi pe clinii laterali, care le lărgeau sub brâu. Femeile nu îmbrăcau cojocelul, ci îl strângeau cu mâinile în jurul corpului. În satele româneşti învecinate, din bazinul mijlociu al Arieşului, s-au purtat cojoace albe cu mâneci, cu guler din blană de vulpe, ornamentate înroşu, ca şi cele de la Rimetea. Croiul acestor piese, destinate gătelilor sărbătoreşti, este asemănător cu al tipului mai vechi de tundre, cu clini laterali, păstrate sporadic în satele de pe Arieş, până în timpuri apropiate şi cu al tundrelor bărbăteşti păstrate la Rimetea, purtate mai demult şi de femei, dar înlocuite de piese mai noi, din postav, cum au fost măntăluta şi pelerina. Măntăluta este o haină din postav negru sau albastru închis, tivită cu blănită de miel cu lână fină ori imitatie, la guler, pe ambele laturi în fată, pe poală şi la capătul mânecilor. Pe margini şi pe clinii laterali era ornamentată cu şnururi albastre, deschise. Se purta, ca şi cojocelul, pe umeri şi se strângea cu mâinile pe corp, ca şi alte haine destinate gătelilor sărbătoreşti, cum a fost pelerina etc. Pelerina era o haină cu creturi dese, fără mâneci, confectionată din postav negru sau albastru închis. Era tivită şi ornamentată cu şnururi şi panglici. Pelerină ajungea până sub şold: înainte de anul 1900 a fost mai lungă, ajungând până la jumătatea coapsei. În aceea formă era identică cu piesa corespunzătoare a saşilor din împrejurimile Sibiului. Pelerina o purtau fetele şi nevestele tinere, atât vara cât şi iarna, numai la biserică. În portul bărbătesc, îndeosebi în cel de muncă (în mine, la fierării, în drumetii pentru desfacerea produselor), s-au păstrat până în timpuri apropiate textilele de casă, din cânepă şi in, fiind mai durabile şi mai călduroase decât cele industriale. Piesele le-au ornamentat şi armonizat cu cele femeieşti. Cămaşa bărbătească a avut mânecile prinse la umăr. Până pe la începutul secolului nostru s-au purtat cămăşi cu mâneci largi, care au fost strânse cu pumnari. Tipul mai vechi a fost fără guler, se legau la gât cu un baier împletit, cu un ciucure în capăt. În secolul trecut, pe capătul mânecilor se aplică dantelă albă la flăcăi şi roşie la cei însurati. Locul cămăşilor vechi l-au luat cămăşile cu guler simplu sau dublu. De sărbători se purta o basmă neagră, înlocuită pe la sfârşitul secolului trecut cu o cravată brodată. S-au purtat izmene strâmte, pe sub cioareci, confectionati din dimie albă, pentru gătelile sărbătoreşti, din pănură sură pentru muncă şi drumetii. Erau tiviti pe margini şi la încheieturile laterale cu postav negru, albastru ori roşu. Peste cămaşă, în anotimpurile mai călduroase, s-au purtat veste din postav ori cojocele fără mâneci, cu guler din blană de vulpe şi discret ornamentate cu albastru, ca şi cojoacele cu mâneci, purtate de cei însurati şi mai în vârstă. Pe lângă acestea, în anotimpul friguros, bătrânii mai purtau tundre negre, ornamentate cu postavuri colorate, ca şi în alte zone. La îmbinarea părtilor componente se coseau mai multe rânduri de fâşii multicolore de postav, care întăreau cusătura şi accentuau structura piesei, iar pe piept şi pe clinii laterali, era ornamentată cu aplicatii variat colorate de postav. Croiul tundrei marchează un stadiu mai vechi din evolutia hainelor destinate protejării corpului împotriva frigului; pentru a fi mai comodă la mers, era lărgită cu clini de la talie în jos. PORTUL POPULAR SASESC Portul popular al femeilor - Podoabe de cap Borten este un cilindru inalt de catifea neagra captusit in interior cu stofa sau matase colorata.In zona Sibiu acest Borten este mai scund,in zona Bistrita este mai inalt si mai ingust,iar in zona Tara Barsei este inalt de 10 cm.Acest tip de podoaba se poarta numai de fetele confirmate,cele neconfirmate sau mai in varsta, poarta valuri,scufii sau ―carpa brodata‖. Salul, vesta si braul 109

Fetele poarta in timpul verii, pe spate si pe umeri, un fel de sal,o fasie de panza incretita,de inaltimea unui lat de palma si impodobita.Fetele impodobesc salul cu perle colorate si o broderie bogata. Tot in tompul verii,femeile poarta o vesta de panza alba fara maneci (Wasken),incretita in falduri fine si brodata cu arnici negru.Se adauga si un brau din postav albastru sau negru, brodat cu fire de lana in diverse culori. “Camasa cea frumoasa” Aceasta camasa din panza de canepa sau de in lucrata in casa,sau din panza de bumbac cumparata la oras, este scurta spre deosebire de camasa zilnica cu poale lungi pana la glezne. Are pieptul si manecile infoiate. Fusta Fusta alba cusuta in cute se imbraca peste o fusta scrobita,fiind purtata de femei si fete.In mod obisnuit fusta este confectionata din stofa neagra sau de culoare inchisa.Peste ea se poarta un sort cusut din 3 foi de panza alba.Pentru a inviora aceasta imbracaminte sobra, femeile isi prind la brau o batista de matase colorata. Sortul In zona Bistrita se poarta sortul numit Harras,tesut din fasii orizontale de lana colorata.Sortul este brodat pe treimea de jos cu mai multe randuri de flori si este garnisit cu o dantela albastra ,crosetata din arnici.Dungi de rosu inchis alterneaza cu dungi albastre ,portocalii sau cu dungi colorate in rosu de zmeura. Rochia Este compusa din 2 piese,o fusta si un pieptar. Fusta este croita din postav fin de culoare albastra sau din catifea de culoare inchisa.La fusta albastra de postav se poarta o vesta lunga de postav rosu,fara maneci,croita pe corp. Pieptul si partea de jos a acestei veste sunt brodate cu buchetele de flori multicolore,iar marginea de jos este tivita cu dantela brodata cu flori de culoare alba,galbena sau roz. Rochia de muselina alba In portul de vara a fost introdusa aceasta rochie alcatuita dintr-o fusta si dintr-o vesta mai lunga.Fusta confectionata din muselina alba(Mullpändel)se imbraca peste mai multe poale de panza,ce cad in forma de clopot.Vesta strans croita pe corp lucrata din panza alba,se incheie in fata cu nasturi albi si se impodobeste cu dantele cumparate. Pieptarul traditional Iarna,femeile imbraca pieptarul traditional din blana de oaie argasita in alb,cu lana spre interior si fara maneci.Partea exterioara este impodobita mai mult sau mai putin bogat cu broderii de matase sau multicolora, precum si cu aplicatii de piele, albe sau colorate.Are deschizatura laterala si se incheie cu nasturi si urechi de piele. Mantaua Femeile isi poarta vara mantaua cea creata (Krauser Mantel)o haina fara maneci si guler cu cute dese,lucrata din postav de culoare neagra.Initial a fost o pelerina a carei forma s-a mai pastrat la Viscri.Astazi este o haina ce acopera numai spatele. Cojocul Cojocul-pelerina(Kirchen) este lucrat din piele de oaie argasita in alb,cu falduri largi.Muchiile exterioare sunt tivite cu o garnitura din blana de veverita, de manz sau de alte feluri de blanuri de culoare marou.Cutele din spate sunt prinse in gulerul tare si lat, ridicat,al carui interior este captusit cu catifea rosie,iar in exterior cu ermelina. Cojocul scurt In unele comune, fetele isi pun pe umar un cojoc scurt, inalbit prin tabacire, fara ornamente brodate, adaptat usor formei corpului.Muchiile gulerului sunt imprejmuite cu o bordura de piele neagra.Cojocul are nasturii si incheutorile intr-un rand des. Portul popular al barbatilor - Palaria Barbatii varstnici si tinerii poarta pe cap obisnuita palarie taraneasca,rotunda,lucrata din pasla,cu o panglica neagra de catifea cu margini albe inguste.La tineri aceasta panglica poate fi pestrita. Iarna se poarta caciula neagra din blana de miel.In unele sate sasesti se purta o cacilua de catifea sau de postav de culoare albastra,rosie sau neagra garnisita cu blana de jder sau dihor. Camasa de sarbatoare 110

Aceasta camasa este lucrata din panza de bumbac dupa croiul traditional si are maneci lungi.Marginea superioara a gulerului neindoit este ornata cu o dantela crosetata.In jurul gulerului,pe sub aceasta dantela se trece un fular de culoare inchisa format din doua fasii de catifea sau matase neagra,brodate cu fire de aur si cu matase colorata,care atarna pe piep. Pieptarul Pieptarul din blana de oaie este impodobit in unele comune cu modestie,in altele foarte bogat ornat cu aplici rosii de piele si cu broderii lucrate de cojocar.In mod obisnuit se incheie lateral. Mantaua Mantaua cu maneci care atarna pana la marginea de jos si nu se imbraca este intoarsa in fata sub forma unui rever,peste care sunt cusute transversal flori stilizate din bucati de postav de culoare albastra,rosie si violeta.Pe umeri atarna un guler de postav alb,ce ajunge pana la jumatatea spatelui. Cojocul de sarbatoare Este confectionat din piele inalbita si este putin impodobit cu aplicatii de piele de culoare mai deschisa si broderii stilizate in forma unor buchete de flori.In partea de jos alaturi de cusatura laterala,este aplicat un ornament de piele rosie cu creti. Bijuteriile Un loc deosebit in cadrul portului il ocupa bijuteriile.Cele mai interesante piese sunt: Paftaua purtata pe piept (Heftel), cordonul (Spangengürtel) si acele pentru prins valul(Backelnadeln) Portul popular svabesc Costumele din Campia Satmarului sunt dominate de piese de influenta oraseneasca, cum au fost si cele din zonele de unde au provenit colonistii.Piesele traditionale u fost parasite fiind inlocuite cu haine din materiale industriale, mai practice. Costumele din Banat si Campia Aradului sunt confectionate din materiale fine, in croiuri orasenesti.Camasile femeiesti au avut manecile prinse la umar, ca si cele purtate de romani si maghiari. Au avut maneci stramte, cele sarbatoresti, scurte pe alocuri. Peste ele s-au purtat diferite laibere si jachete. Rochiile au fost lungi pana la glezne, albe sau in culori vii- la fetele tinere si negre la cele in varsta.Se purtau cate 4-5 jupoane bine apretate in zilele de sarbatoare iar peste rochie sorturi cu dantela albe, negre. In costumele barbatesti, albul camesilor contrsta cu vestele negre, cu nasturi argintii. Camesile se legau cu cheotori la gat. Vara se purtau izmene iar iarna haine de postav si cojoace de piele. Portul popular al crasovencelor(Hirvat=origine croata) Portul croaţilor din zona Timişului si-a păstrat structura esenţială, influenţată puternic de alte porturi cunoscute în Banat (maghiar, german etc.). Descrierea costumului femeiesc: Salbă şi pieptănătura specific Cămaşa propriu-zisă cu lucrări de cusături simbolizând flora şi fauna locală numite "brazi" şi "şliuke" Opregul de culoare neagră Poale albe Papuci sau sandale Descrierea costumului bărbătesc: Pălărie Cămaşa având cusătura neagra la guler şi mâneci Cingătoare multicoloră Izmene lungi cu brodărie în partea posterioară Laibăr cu lucratură manuală pe fond alb Pantofi Pînă anii trecuţi, portul era nemodificat. Acum, se mai pot zări pe stradă foarte rar cîte o femeie în port tradiţional. Doar duminica, la biserică se mai vine în hainele populare. Îmbrăcămintea erau confecţionate din produsele animale (lînă, piei) şi cînepă care era cultivată pe vremuri. Vara se purtau opinci, obiele de lînă iţari din cînepă şi cămaşă de in. Iarna se purtau pantaloni de piele iar cei mai înstăriţi purtau cizme. Peste cămaşă, purtau un cojocel fără mîneci iar deasupra un cojoc mare împodobit cu diferite cusături. Pe cap, aşa cum am spus mai sus, purtau pălărie. Femeile mai purtau şi o cîrpă (batic) sub care aveau o bucată (de, să-i zicem tot cîrpă, confecţionată din tei sau lînă) ce dădea o formă specifică coafurii. 111

Opregul sau cheţa de culoare neagră, ţesută din lînă foarte scorţoasă. Fetele, în zilele de sărbătoare purtau o panglică cusută cu mărgele colorate iar cele de măritat purtau o salbă de bani. Portul popular bulgaresc Convieţuirea, în această zonă, a bulgarilor cu românii evidenţiază elemente de similitudine, dar şi de diferenţiere. Se observă similitudini în ceea ce priveşte ţesăturile decorative aparţinând celor două populaţii (funcţionalitate, materiale, motive) şi portul popular, dar şi anumite diferenţieri – preferinţa bulgăroaicelor pentru ţesături decorative cu ornamente în culori vii (galben, roşu aprins, violet), preferinţa pentru floarea prinsă în legătura de cap. Costumul bărbătesc este reprezentat prin: -cămașa: asemănătoare cu cea lipovenească, încheiată într-o parte; -poes: brâul, confecționat din lână neagră cu ornamente din lână roșie, terminat cu ciucuri; -ilicul: de culoare roșie sau cafenie ; -poturi, șalvarii (pantaloni): largi; -vesta: purtată peste ilic; -chicica: legatura de cap, un fel de tichie din pânză sau mătase; -opincile: confecționate din piele de porc. Costumul femeiesc este reprezentat prin: -cămașa: de culoare albă, foarte puțin ornamentată pe mâneci; -rochia: de mătase, colorată, cu dungi galbene și roșii sau din stofă subțire într-o singură culoare, sau chiar imprimată cu motive multicolore; -haina: scurtă, confecționată din catifea sau stofă;-pristelca: țesătura roșie sau neagră, bogată în ornamente dispuse în zigzag ce se poartă deasupra rochiei. Portul macedonean Portul tradiţional al aromânilor face parte din marea şi diversificata categorie a costumului balcanic. Piesele de port se evidenţiază printr-un deosebit simţ al valorilor plastice, de tip sculptural. Interiorul tradiţional aromânesc este reprezentat printr-o locuinţă – cort pe care această populaţie şi-o construia în timpul transhumanţei de la şes la munte, pentru o scurtă perioadă de timp. În casa aromânească tradiţională, ponderea decorativă o deţineau ţesăturile groase, policrome confecţionate din lână sau păr de capră. Costumul bărbătesc este reprezentat prin: -giumedanul: ilicul, închis într-o parte; -duluma: vesta cu mâneci, tivite cu ornamente negre, roșii, cafenii și argint ; -șalvari: largi asemănători cu cei bulgărești; -sarica: haina neagră din lână mițoasă, folosită pentru anotimpul friguros. Costumul femeiesc este reprezentat prin: -cămașa: albă cu mâneci largi; -cinduse: rochia țesută din lână neagră sau albastru închis și plisiran - rochia cu poale scurte; -ibade: vesta scurtă ornamentată cu fireturi din argint; -poale: catrinta cu vergi verticale colorate; -pirpoti: ciorapi împletiți din lână, cu diferite linii orizontale, colorate; -papute: pantofi; -căciula: din pâslă roșie tivită cu fire de argint, prinsă sub bărbie cu o bandă de mărgele, peste care se poartă o basma neagră. Portul turcesc și tătăresc Costumul tradiţional al turcilor şi tătarilor din Dobrogea a mai păstrat doar câteva elemente din vechiul ansamblu de piese. Somptuozitatea ornamentelor, frumuseţea liniilor, bogăţia podoabelor, coloritul viu dau o notă aparte în cultura tradiţională a acestei zone. Ţesăturile decorative turceşti şi tătărăşti se disting printr-o cromatică ce aminteşte de spaţiul mediteranean: roz, indigo, liliachiu, bleu, verde, roşu.Motivele ornamentale sunt tipic orientale (garoafa, chiparosul, sacsâia), cusute cu mătase şi îmbinate cu broderii şi aplicaţii de fir auriu şi argintiu, completate uneori cu texte în arabă. 112

Costumul bărbătesc este reprezentat prin: -șalvari: pantaloni largi; -brâu: de culoare albă, din lână nevopsită; -fes: de culoare albă, din lână nevopsită. Costumul femeiesc este reprezentat prin: -costumul cu pasali, costumul cu rochie; -costumul cu ieteclic, costumul cu fustă; -costumul cu șalvari. Portul tătăresc Costumul bărbătesc este reprezentat prin: -saltar (ilicul), prezent în diferite variante din catifea, cusut cu fir de argint sau aur . Costumul femeiesc este reprezentat prin: -aldina salmon: pieptarul, cu broderii multicolore; -ieteclic: fusta confecționată din pânză albă cu broderii multicolore executate la gherghef; -legatura pe cap: confecționată dintr-o pânză din borangic violet sau verde ; -cancoi cusac: cordon în filigram; -terlic: papuci împletiți din lână; -omicli sorap: ciorapii din lână cu elemente decorative. Portul grecesc Populaţia grecească din Dobrogea este reprezentată prin aspectele de viaţă tradiţională a comunităţii rurale din satul Izvoarele (denumirea veche Alibeichioi), venită din Balcani în timpul războiului ruso – turc din 1928 – 1929, după un popas în Basarabia. Deși sunt mai multe modele ale portului popular grecesc, acestea fiind împărtițe pe zone, ca și la noi de altfel, mai jos este prezentat portul popular grecesc din Attica. Majoritatea grecilor prezenți în zona noastră provin din Pireus, Attica, undeva pe lângă Athena. Nu doar la noi, în Dobrogea ci în toată România, cel mai întâlnit costum popular grecesc este cel din partea continentală, Attica. Acesta este cel mai popular, nu atât în Diaspora, dar și pe teritorul Greciei. Și-a câștigat popularitatea în timpul Războiului pentru Independență din 1821.O observație asupra unor elemente ale costumelor, în special a celor continentale, este aceea că la prima vedere toate costumele grecești ale femeilor par a fi asemănătoare, însă privite cu atenție au anumite particularități ceea ce reprezintă poziția socială a celor care le poartă. Astfel că în aceeași zonă pot fi întâlnite mai multe tipuri ale aceluiași costum. Este cel de zi cu zi, care e confecționat din materiale simple, apoi este costumul de ceremonie, purtat în zilele de sărbătoare, confecționat din materiale mai scumpe, mai fine și adesea alcătuit din mai multe piese. Cel mai important este costumul de nuntă. Acesta este cel mai fin, mai bogat în elemente și decorațiuni dintre costumele populare și reprezentativ pentru nivelul social al celui care îl poartă. Costum din Attica - bărbați Este un costum de oraș al cărui element de bază este fustanella sau fusta și o jachetă brodată cu fir de aur. O versiune simplă a acestui costum a fost purtată inițial de kleftes, partizani în războiul de eliberare. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Regele Bavarian Otho, primul rege al noii națiuni grecești independente, l-a "întronat" drept costum al curții. A fost o schimbare dramatică de la uniforma militară a căpeteniilor grecești. Fustanella conținea 375 pliseuri triunghiulare adunate și prinse în talie pe sub vestă. Aceasta variază mult în culoare, material și dimensiuni, în funcție de zonă. Ea este decorată cu fir de aur, iar nasturii erau confecționați de asemenea din aur. În amintirea ținutei impuse de regele Otho, garda regală din Atena, care e cunoscută cu numele de Evzoni sau Tsoliades, poartă o fustă scurtă - fustanella, vestă brodată, ale carei mâneci sunt tăiate și prinse pe spatele ei, pentru a ușura mișcările, cămașa cu mâneci largi și celebrele încălțări cu ciucure mare și negru - tsarouhia. Componentele sunt:  Pukamiso - cămașa  Foustanella- fusta sau kilt  Segouni - vestă brodată 113

 Kaltses - ciorapi albi  Gonatares - jartiere pentru picioare  Zonari - brâu  Tsarouhia- pantofi cu ciucur  Fesi sau koukos - căciulă, fes  Elemente decorative, bijuterii. Costum din Attica - femei Cel mai remarcabil element al costumului din Attica este firul de mătase colorată cu care este brodată cămașa albă de bumbac. Mătasea este cel mai frecvent de culoare roșie purpurie sau aurie, iar broderia constă în forme geometrice.Peste cămașă se poartă o vestă, cel mai adesea confecționată din lână, ce poate fi scurtă sau lungă, de multe ori lână din care se confecționa vesta era lucrată în casă, de culoare albă sau neagră. În unele zone, în loc de lână vom întalni veste lucrate din catifea. Pe cap femeile din această regiune poartă un batic alb care are pe margini ciucuri tot de culoare albă și lucrați manual.  Poukamiso - cămașă lungă  Segouni - vestă de lână  Fousta- fustă albă lungă  Bodia- șorț de lână brodat  Mandili - batic  Papotusia sau tsarouhia- pantofi  Obiecte decorative pentru gât Portul popular sarbesc Bluza(oplecak): in satele din spatiul de locuire mai sus mentionat, femeile poarta bluza din fir de borangic sau bumbac si fusta din fir de lana colorat.Bluza este elementul de port confectionat in casa la razboiul de tesut.Ea este imbogatita cu elemente de detaliu precum dantele(cipcile) si maneci la al caror capat sunt prinse dantele impletite in mod special pentru acest element al costumului popular.In trecutul nu prea indepartat, bluzele erau confectionate in exclusivitate de catre femeile pricepute ale gospodarilor din satele Clisurii Dunarii. -Pieptar(grudnjac sau grunjac in graiul popular): element de costum popular purtat de femei sau barbati confectionat din diferite materiale. Pieptarul purtat de femei este decorat cu fir de matase. -Camasa femeiasca(dusanca) :element de imbracaminte pentru partea superioara a corpului(bust) prevazut cu maneci si nasturi la mijloc.Se imbraca in zilele mai friguroase peste bluza -Sortul(chetelja): element de imbracaminte folosit de femei.Se poarta peste fuste. Se poarta sub fusta de lana.Scutele(juponul) nu are nici un element decorativ.Cand e folosit de fete sau femei de curand casatorite, este prevazut cu dantela. -Fusta(sucnj): este parte componenta a portului popular la femeile din localitatile sus mentionate. Confectionata din fire de lana toarsa si trecuta prin razboi, fusta e decorata cu elemente de culoare rosie, verde, rosu pupuriu si diferite nuante de maro, bej si negru. -Canite-brau femeiesc sau barbatesc(se pronunta canite) se infasoara in jurul braului pentru o mai buna sustinere a pantalonilor din aba, la barbati, a izmenelor din panza groasa de casa si a fustelor la femei. Canitele sunt un element decorativ specific portului popular din zona centrala a Clisurii Dunarii. -Opincile(opante): se poarta doare de cei mai in varsta, si in acest caz sunt confectionate din cauciuc.In cazul cand sunt purtate de tineri, acestea sunt confectionate din piele de porc prelucrata si argasita. -Ciorapi(ciarape): la femei ei sunt confectionati din lana tesuta si colorata in rosu si se poarta pana sub genunchi.La barbati ciorapii sunt din acelasi material, insa din culoare inchisa, iar in partea superioara sunt decorati cu elemente florale din fire colorate de matase sau bumbac. -Caciula(capa-un fel de caciula pentru femeile maritate) :prevazut cu falduri din material de matase sau tafta, la varful carora se afla ciucuri si franjuri de culoare aurie.Partea propriuzisa a caciulii care protejeaza cocul este decorata cu sarma aurie si margelute albe si colorate. Portul lipovenesc Elemente ale interiorului tradiţional şi ale vestimentaţiei tradiţionale caracteristice populaţiilor slave: ruşi – lipoveni şi ucraineni. Se remarcă costumul populaţiei ruşilor – lipoveni prin preferinţa pentru materialele industriale cu motive florale şi pentru culorile vii. În întreaga structură a acestui costum se disting câteva elemente tipice: pois114

ul (brâul), rubaşca (cămaşa bărbătească), chicica (legătura de cap a femeilor) care marchează trecerea în rândul celor căsătorite, iubca (fusta). Costumul bărbătesc este reprezentat prin: -rubarsca: o cămașa largă, din pânză sau mătase, fără guler şi cu bentiţa, croită drept, cu încheietura într-o parte a gâtului, colorată în tonuri vii;-pois: brâu foarte îngust, lucrat din lână în diferite culori și terminat la capete cu ciucuri ce incingea cămășile peste mijloc; -pedeuca (paddiovca): o haină lungă de stofă de culoare albastru închis, ce se purta peste haine; -costumul de pescuit : confecționat din piele sau din pânză impermeabilă, tratată cu ulei din in fiert. Costumul femeiesc este reprezentat prin: -iubca: fusta, confecționată din mătăsuri, catifele și stofe subțiri de lână; -cofta, cutaveica, cufaica: bluze, făcute din materiale din culori vii; -brâu: confecționat din lână, terminat cu ciucuri și de care este prinsă o punguliță; -lestovca: mătăniile, realizate din piele, cu diferite decorațiuni. Portul popular al rutenilor(ucrainieni) Româncele şi rutencele, moştenitoare comune ale straiului rural european din vremurile vechi ale omenirii, convieţuind în acelaşi spaţiu geografic, istoric şi cultural, au un port asemănător, împodobit cu motive comune, dar format cam din aceleaşi piese, în baza aceleiaşi tehnologii rurale. „Femeile poartă o lungă cămeşă de cânepă, mai rar de bumbăcel, care ajunge până la căputa piciorului şi care, pentru Dumineci şi sărbători, este cusută, la piept şi mâneci, cu flori de lână. Ea, câteodată, este cusută cu pui şi pe la poale. *Partea de jos a corpului şi-o acoperă femeile cu o catrinţă, numită „horbotka‖, ţesută de dânsele în diferite culori, mai mult sau mai puţin intensive. Rutencele din părţile Nistrului, însă, poartă zadii, ţesute cu dungile de-a curmezişul (aidoma celor maramureşene, cu negru şi portocaliu – n.n.), pe când catrinţele din o bucată sunt cu dungile în jos. Mijlocul şi-l încing cu un brâu colorat de lână, care strânge şi catrinţa la trup. Şi fetele poartă catrinţa, însă, în duminici şi sărbători, zadie roş-albastră, căreia îi zic „fota‖, sau o fustă largă, cu piepţi, din materie de lână, intensiv roşie, cu fiori, care se cumpără prin dughenele din târg şi, apoi, se coasă acasă. În unele părţi, mai ales pe şesul Prutului, atârnă, de la şoldurile fetelor, în jos, câte un tulpan intensiv colorat. Apoi femeile poartă pieptar, cojoc şi suman, ca şi bărbaţii, şi ciubote negre, roşii sau galbene, sau papuci. Ele îşi acoperă capul, acasă, cu un fes roşu, fără canaf, sau se acoperă, peste părul pieptănat în două cozi şi aşezat pe creştet în forma unui colac, a cărui parte deşartă se împle cu petece sau buci, cu o basma roşie de aţă sau de bumbac. Frizura amintită se numeşte „kerpa‖. Ieşind femeile în sat, se îmbrobodesc cu un lung ştergar alb de bumbac, numit „ruşnek‖ (mâneştergură). În părţile Prutului, este obicei că femeile tinere încing cârpa, destul de înaltă, peste ştergar, cu o basma roşie de mătase, ale cărei capete cad pe spate. Se observă că schimburile Rutenilor sunt destul de albe şi curate, deşi femeile lor săpunul nu-1 prea folosesc. Femeile şi fetele îşi împletesc, la coada părului, mulţime de cordele colorate, care flutură, pe spate, în jos. Fetele umblă, de regulă, cu capul gol sau îl învelesc, mai ales iarna, cu o basma de lână, cumpărată în oraş, care, cât posibil, trebuie să fie roşie. Pentru joc, îşi pun pe cap un fel de cilindru, înfrumuseţat cu mărgele colorate, adică cu ghiordane, şi la marginile de sus ale amintitului ornament, o împrejurătură de pene de păun. Această găteală o poartă numai fata cea mare, de la 16 ani, în sus, şi ea se numeşte „koda‖ sau „gheordan‖. Ca semn de doliu, se poartă părul capului despletit. La gât, poartă fete şi femei mulţime de mărgele colorate de sticlă, corale roşii şi o împletitură de mărgele mărunte, colorate, numită „pletkenka‖, şi, în unele locuri, salbe de monede de plumb sau şi de argint. Aşa o salbă se numeşte „salba‖ sau „zgarda‖. La urechi, se poartă cercei de bacfon mari, în felurite forme. Fetele căzute, care au avut un copil, n-au voie să umble cu capul gol sau să-şi puie „gheordan‖ sau „koda‖ pe cap, ci ele umblă, întotdeauna, cu basma pe cap, care i-o pune moaşa pe cap, imediat după naşterea copilului. Unei astfel de fete căzute îi zic „pakrişka‖ (acoperită)‖. Îmbrăcămintea bărbaţilor 115

Aparent în mod surprinzător, primul guvernator militar al Bucovinei, Gabriel Spleny von Mihaldy, susţinea, în 1774, în defavoarea românilor, dar confirmând în mod indirect asemănările dintre portul românilor şi al ucrainenilor din noua provincie imperială, că, în ceea ce „priveşte îmbrăcămintea, cea a rusnacilor este ceva mai drăgălaşă‖. „Îmbrăcămintea bărbaţilor, la Ruteni, se compune dintr-o cămeşă de cânepă sau bumbac, „sorocika‖, izmene din asemenea materie, „porkineţi‖, un brâu îngust sau mai lat, de lână, „poias‖; o seamă poartă numai o cureluşă de piele, bătută cu bumbi galbeni, „pasok‖; cioareci albi sau negri de lână, „haci‖, pieptarul lung, cusut cu flori şi înzestrat cu primuri de pielicele de dihor sau de miel negru, numit „keptar‖, cojocul lung, cu mâneci, „kojuch‖, sumanul negru sau şi negru-sur de lână, „sardak‖, ciubotele negre, „ciobote‖, opincile, „postole‖, cuşma de miel, câteodată cu un fund de catifea neagră, „kucima‖, şi pălăria din paie, „kapeliuch‖, care şi-o împleteşte fiecare din paie de secară. Forma pălăriei, aproape în fiecare sat, este alta. Într-unele părţi dintre Nistru şi Prut, se poartă, iarna, un fel de copuză de postav albastru, blănită cu blană de oaie şi încunjurată, pe la margini, cu cozi de vulpe, care, se numeşte „kăpuza‖. Ruteanul poartă, la brâu, o pungă de meşină, cu baiere, şi sub pieptar, arceşte, o trăistuţă ţesută din lână, în culori şi cu două canafuri, care ies la iveală, pe sub pieptar. Flăcăii poartă flori şi pene de păun şi răţoi la pălăria de paie, care este încunjurată, în loc de cordea, cu un ghiordan de mărgele felurit colorate… Bărbaţii se rad pe faţă şi poartă numai musteţe, pe care le scurtează ceva, tunzându-le. Părul capului nu se tunde, ci pletele unse cu unt se poartă pe spate, dar cel de la creştet se piaptănă spre frunte, unde este aşa retezat, că ajunge numai până la mijlocul frunţii. Părul de la ceafă, însă, se rade cu briciul. Fiecare bărbat ştie să se radă singur, dacă are brici, dacă nu, apoi merge, Sâmbăta, seara, la vecin, care îl bărbiereşte. Rutenii cari au îndurat, pe timpul boierescului, „panşcina‖, multe împilări, îşi aduc cu jale aminte de acele timpuri triste, în poeziile lor, care se şi cântă cu multă melancolie. Ei mai au cântece de dragoste, religioase şi felurite altele, improvizate pe timpul jocului‖.

116

12. Arta populară Decorul în arhitectura populară Încercăm să facem o succintă sinteză asupra ornamenticii în cadrul arhitecturii, abordând atât elementele de decor cât şi motivele decorative care le însoţesc. Multitudinea aspectelor oferite de acest domeniu ne-a determinat să abordăm în mod special decorul întâlnit la casele ţărăneşti. Prispa a îmbrăcat în primul rând un rol funcţional, dar treptat, odată cu implantarea şi a altor elemente (stâlpii, gânjul), ea capătă rol decorativ, dând o notă aparte faţadei casei şi aspectului general al edificiului din care face parte. Odată cu apariţia foişorului, acestea devin un element de prim ordin funcţional – decorativ, el fiind conceput pentru apărarea intrării în locuinţă de intemperii, ca loc de desfăşurare a unor activităţi casnico – gospodăreşti. Foişoarele din zonele etnografice Dorna, Câmpulung sau Rădăuţi sunt concepute în mai multe stiluri, aici fiind prezent şi cel mai arhaic tip de foişor cunoscut în România, foişorul cu acoperişul într-o pantă, cu denumirea de „şopru‖. Foişorul face corp comun cu casa, ca o structură unitară de construcţie. Atât la foişor cât şi la restul prispei, întâlnim stâlpi frumos decoraţi. Stâlpi apar şi la prispele cu gang, la pridvoarele celarelor sau la biserici, toţi fiind trataţi cu motive decorative specifice genului. Vechii stâlpi ai caselor aveau numai un rol strict funcţional, ei fiind masivi, decorul lipsind cu desăvârşire. În procesul de evoluţie de la funcţional la decorativ deosebim exemplare realizate din lemn de esenţă tare sau moale, lucrate cu mult simţ artistic, cu gustul frumosului, al echilibrului şi proporţiilor. Întotdeauna stâlpul are trei părţi constitutive: baza care de cele mai multe ori este tratată ca şi partea de sus, iar decorul propriu - zis este dispus pe partea de mijloc (fusul stâlpului). În ornamentica stâlpilor de la casă întâlnim succesiuni de poliedre suprapuse într-o înşiruire firească, uneori cu alternanţe de brăţări de legătură unii fiind lucraţi în sistem funii. La alte exemplare se întâlneşte motivul „scara mâţei‖ ce este însoţit de dăltuiri dispuse în forme romboidale. Pe suprafeţele brăţărilor apar şi reprezentări puternic stilizate, reprezentând astrul zilei, care este imaginat prin realizări de excepţie – rozete şi morişti. Rozetele sunt stilizări geometrizate ale soarelui având un număr variabil de braţe (raze). Când braţele rozetei se multiplică şi apare o orientare curbilinie, apare „morişca‖ ca o altă variantă a geometrismului astrului ceresc, de data aceasta în mişcare. Rozetele şi moriştile pot fi întâlnite şi pe capetele consolelor multiplicate de la biserici, pe ancadramentele şi uşile acestora sau pe grinzile interioare de la casele ţărăneşti. De multe ori, semnele solare evoluează spre o redare figurativă. Supravieţuirea acestor elemente cu valoare mitică trebuie pusă în legătură cu persistenţa credinţelor care dădeau astrului ceresc însuşiri umane, dar cu rol apotropaic, de apărare a casei sau bisericii de forţele malefice. Morfologic, stâlpii caselor bucovinene, ornamentaţi unitar în succesiunea simetrică a volumelor, mereu aceeaşi pe toată lungimea, sunt realizaţi prin tehnica cioplirii – crestării, procedee tehnice care permit o mai bună execuţie a unor motive circulare şi o mai lesnicioasă redare a contrastului din cadrul jocurilor plin – gol. Fruntarul caselor este un alt element constructiv - decorativ ce poate fi admirat la faţadele locuinţelor sau chiar la unele biserici. Acesta este organic legat cu stâlpii, având un decor realizat prin 117

tehnica cioplirii uneori şi cu muchii aplatizate, dezvoltând motive curbilinii în registre largi. Aceste ornamente se concentrează fie deasupra uşilor şi ferestrelor sau către locul unde se îmbină cu stâlpii. La fruntar apar şi stilizări geometrizate în care cele mai cunoscute sunt rozetele şi moriştile. Consola este un tip categorial mult răspândit în arhitectura bucovineană. Consola simplă, element de referinţă în realizarea tipologiei domeniului, este alcătuită dintr-o unitate cu rol funcţional dar totodată şi decorativ. Apărută ca rezultat al evoluţiei tehnicii de construcţie, ea se întâlneşte la colţurile caselor, având şi destinaţii secundare. Uneori ea se îmbogăţeşte prin preluarea de funcţii şi înfăţişări de semne mitice, cel mai elocvent fiind aici „capul de cal‖, cioplit în terminalul ei. Multiconsola este o asociere orchestrată de console, unitară ca ansamblu şi semnificativă ca element ornamental. Într-un pachet de console, una are rol funcţional, tratat simplu, iar celelalte, prin terminalul lor, au rol pur decorativ. Când streaşina este largă, pentru protejarea prispei, se întâlneşte multiconsola simplă, în retragere cu tăieturi combinatorii. În general pereţii caselor se construiau din bârne, de cele mai multe ori rotunde (la casele acela mai vechi), despicate în două, cu profil semirotund, tehnică specifică populaţiei huţule sau cioplite în patru muchii. Bârnele se îmbinau la capete în cheutori rotunde (stâneşte), trapezoidale, „coadă de rândunică‖, drepte sau în sistem combinatoriu. La casele de lemn, cu pereţii din bârne, combinate în cheutori. Prelungire bârnelor este de lungimi diferite şi a fost necesară din motive tehnice dar care sunt şi de mare efect artistic. La casele vechi nu trebuie omis nici aspectul plăcut dat de contrastul dintre culoarea lemnului patinat, cu albul din chenarul lutuit şi văruit din jurul uşilor şi ferestrelor, care se asemenea este de un efect decorativ deosebit şi odihnitor. Lutuirea şi văruirea succesivă de-a lungul anilor a pereţilor de la case, leau rotunjit şi umplut unghiurile şi spaţiile goale, conferind o notă unitară de ansamblu întregului edificiu. Această plastică arhitectonică rezultată din ansamblul îmbinărilor bârnelor, prezenţa consolelor cu terminalul cioplit în „cap de cal‖, prezenţa stâlpilor pe faţada principală şi chiar pe părţile laterale precum şi altele, toate dau construcţiilor o notă decorativă aparte. Pe lângă aceste elemente constructiv-decorative mai amintim şi unele motive strict decorative (funia, torsada, pomul vieţii, dintele de lup), care transpuse în anumite zone ale construcţiilor (case, biserici) sporesc nota de frumos şi de decor. Funia, motiv ornamental, a fost adoptat în acelaşi context al semnificaţiilor simbolice, acela de apărare a construcţiilor de forţele malefice. În ornamentica bucovineană, funia apare întotdeauna împletită în două, fiind redată în mod simetric, cu acelaşi pas, grosime şi ritm. Ea apare mai mult la bisericile de lemn, singulară sau în asociere cu alte motive decorative, ce fac parte din aceeaşi familie a simbolurilor cu rosturi apotropaice. Destul de frecvent ea apare pe grinda-meşter din interiorul caselor. Torsada, ce apare în special la biserici, este de fapt o multiplicare a funiei, ea putând fi şi simplă sau multiplicată, în funcţie de modul cum se contopesc volumele. Pomul vieţii este motivul ornamental care de cele mai multe ori apare singular, fără nici un alt motiv. Nicăieri acest motiv nu cunoaşte doar un singur mod de reprezentare, aici îl întâlnim în diverse înfăţişări fie pe lemn sau în stucatură: în forma unei flori trifurcate, în realizare simetrică, în forme integrale sau abreviate. Motivul „dinte de lup‖ apare compus din înlănţuiri de triunghiuri echilaterale sau isoscele, cu volume egale şi simetrice, motivul tinzând să-şi conserve poziţia şi funcţionalitatea pe care le-a investit simbolistica originară, ancestrală. El apare sub formă de chenar dispus în benzi simetrice, fiind întâlnit în special la conturarea unor desene ce se desfăşoară pe suprafeţe mari sau îl întâlnim în jurul ferestrelor ori al uşilor. Succesiunea de flori sau „ciocârlani‖, elemente decorative de pe coama acoperişurilor de la case, care sunt încadrate de boldurile cioplite în etajări volumetrice, completează valoarea artistică a caselor. Meşterii lemnari (dulgherii) au folosit calităţile plastice ale materialului şi cu ajutorul unor tehnici rapide, de mare eficacitate, cum ar fi traforarea. Se remarcă în acest domeniu, „broderiile‖ de ornamente traforate reprezentând figuri antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe sau alte simboluri ce sunt dispuse fie la faţada gangurilor, la foişoare, la coama acoperişurilor, paziile de sub streaşine sau la faţadele şurilor masive ori la fântâni. De o încântătoare frumuseţe sunt, în cadrul gospodăriilor, celarele din zonele locuite de huţuli, construcţii care au un rol în depozitarea îmbrăcămintei de lucru precum şi a alimentelor din gospodărie. Se remarcă la aceste construcţii pridvoarele din bârne masive, despicate în profil semirotund, având 118

stâlpii lucraţi în volume, minuţiozitatea realizărilor de îmbinare a grinzilor şi frontoanelor. În partea din faţa intrării ciopliturile se derulează geometric sau zoomorf, motivul „cap de cal‖ fiind prezent şi la aceste construcţii, ce dau echilibru şi mare efect plastic. Stâlpii pridvorului sunt lucraţi la fel de artistic ca şi cei ai caselor. În ultimele decenii s-a răspândit destul de mult decorarea caselor prin tehnica stucaturii bicrome sau policrome. Această decoraţie s-a transpus fie pe pereţii caselor vechi din bârne, peste care s-a aplicat un strat de ciment sau numai la casele mai noi. Considerăm totuşi că face casă bună într-o construcţie, desfăşurarea firească a elementelor decorative în lemn pe fondul unor frize în stucatură, într-o mare varietate de forme şi interpretări geometrice sau florale. În acelaşi timp, respingem stucatura de gust „artistic‖ îndoielnic ce a apărut în multe sate din zonă în aşa - zisul proces de modernizare galopantă a vremurilor de azi. Astăzi, în majoritatea satelor, cu gospodari adevăraţi, cadrul tradiţional începe să se lărgească la noi dimensiuni, producându-se şi o redimensionare pe verticală şi orizontală a vechilor proporţii care în noul context capătă un plus de monumentalitate. Arhitectura de interior Posibilităţii de integrare a acesteia în arhitectura modernă Arhitectura de interior constituie o mărturie primordială a apartenenţei la o etnicitate şi continuitate de locuire pe un teritoriu istoriceşte determinat. Interiorul casnic bucovinean aduce o apreciabilă contribuţie la îmbogăţirea tezaurului patrimonial românesc, confirmând alături de alte aspecte, valoarea cu totul remarcabilă a civilizaţiei rurale tradiţionale. Componentă majoră a culturii populare, arhitectura de interior se impune ca un depozitar de valori, de înţelepciune şi frumuseţe, de echilibru şi îndelungat spirit conservator, rezultat al unui străvechi proces de acumulări şi influenţe realizate şi filtrate cu mult simţ artistic. Legată strâns de arhitectura impusă de tipologia planimetrică, organizarea interiorului a reflectat realitatea fiecărei epoci, de unde rezultă încărcătura şi caracterul de document etno-cultural de primă importanţă. De-a lungul anilor, locuinţa a îndeplinit multiple funcţii, aici desfăşurându-se anumite îndeletniciri, îndeosebi cu caracter casnic, aici s-a transmis experienţa de viaţă a generaţiilor mai vârstnice, s-au însuşit conduita etică şi morala, normele de viaţă ale colectivităţii, aici este locul de odihnă, de petrecere a familiei în cadrul sărbătorilor de peste an sau cu ocazia evenimentelor prilejuite de ciclul vieţii. Interiorul bucovinean se înscrie într-o mare unitate culturală ce se manifestă prin păstrarea unor elemente străvechi de cultură materială, unitate conferită de planimetria şi destinaţia încăperilor, sistemele de încălzire, dispoziţia mobilierului şi a ţesăturilor decorative, inovaţiile rezultând din anumite transformări de ordin estetic, local sau de împrumuturi prin interferenţă. Pornind de la considerentele amintite, remarcăm perfecta ambientare, chiar în cadrul unei concentrări de maximă eficienţă spaţială. Fiecare compartiment devine un centru de greutate, având şi o destinaţie cu dispunere şi organizare precisă ce se înscrie în tipare sigure, dar şi unele abateri reieşite din realitatea locală şi gusturile personale, totuşi deosebite ca efect artistic. Totuşi, după cum arătam mai sus, interiorul bucovinean se înscrie perfect în normele generale de organizare e celui românesc, dând dovadă de o mare unitate organizatorică. Organizarea unui interior dintr-o locuinţă monocelulară presupune o încărcătură multifuncţională, fiecare perete sau suprafaţă din plan preluând sarcini în plus faţă de interioarele mai evoluate. Tinda uneori descoperită ca spaţiu de departajare a două încăperi (cea mai frecventă planimetrie tradiţională) şi de legătură cu restul gospodăriei, precum şi de cale de acces în podul locuinţei, a fost şi un spaţiu de depozitare. Aici, pe lângă pereţii din bârne libere la vedere, în care de cele mai multe ori sunt fixate cuie de lemn sau alţi suporţi, se întâlnesc laiţe arhaice şi modeste din punct de vedere artistic, cu buduroaie sau saci din piele în care se păstrau făina sau cerealele, recipiente pentru ţinut diverse produse lichide (cofe, bursoaice, fedeleşe, butoaie), piese de harnaşament, cântare, alături fiind oloiniţa sau chiar râşniţa rudimentară. Tinda reprezenta şi spaţiul (tinda descoperită) în care pe timp ploios se treiera cu îmblăciul. De obicei, în stânga intrării în locuinţă, este plasată camera de locuit (căsuţa, odaia, casa de sus), destinată încă de la început necesităţilor practice şi de confort, având şi unele valenţe estetice concretizate prin unele elemente definitorii: instalaţia de încălzire, patul şi laiţele, precum şi alte piese de mobilier. 119

Acest tip de interior păstrează cel mai mult din cea mai veche organizare tradiţională. De numărul şi destinaţia încăperilor depinde repartizarea obiectelor cu caracter funcţional sau decorativ. Apariţia încăperilor specializate (odaie, camera, casa cea mare) duce la schimbări şi transformări fireşti. În camera de locuit (căsuţa), un loc aparte îl ocupa instalaţia de încălzire, înţelegându-se prin aceasta vatra liberă, cu hornul lucrat piramidal din nuiele împletite sau din cărămidă, ce se înalţă până la nivelul podului, evacuarea fumului făcându-se direct în tindă. Hornul este sprijinit de doi stâlpi de lemn sau fier forjat. Ansamblul cu plită, adosat într-o fază mai târzie, precum şi „terasa‖ superioară folosită pentru odihna bătrânilor şi a copiilor face o notă aparte uneori, pe doua laturi ale cuptorului instalându-se şi laiţe de mici dimensiuni dispuse în unghi drept. Instalaţiile de încălzire (cuptoarele masive), existente încă în unele sate, mai păstrează din frumuseţea celor semnalate în secolele XVII – XVIII. Soba cu plită este o formă tranzitorie de la vechiul cuptor la instalaţia modernă, la care se mai menţine cuptorul de copt pâinea, un spaţiu de odihnă şi uneori un orificiu pentru captarea aburilor. Între cuptor şi peretele lateral este dispus un pat din scânduri, denumit local şi prici, care este acoperit cu ţolul piuat şi pe care se află mai multe perine şi plapome. Cele mai vechi interioare păstrează încă paturi arhaice, lucrate din scânduri masive de brad, fixate pe ţăruşi de lemn, cu nimic deosebite de cele din epoca medievală. Pe partea stângă a intrării, imediat lângă uşă se află un blidar mai simplu ca factură artistică, dar înnobilat de patina timpului în care sunt etalate diverse obiecte de uz casnic (străchini, piperniţe, scafe, lăcriţe, sărăriţe, butoiaşe). Alături de blidar, lingurarul şi policioara, lucrate şi decorate în diverse tehnici, completează inventarul casei. Laiţele masive fixate pe trunchiuri, lada, masa, scaunele, băncuţa pentru cofa cu apă aduc o notă de confort în plus, întregind funcţia de bază a acestei încăperi. Întotdeauna în casele cu doua încăperi este sensibilă păstrarea în una dintre ele a unui sistem mai vechi de organizare, cealaltă tinzând către noutate, pentru ca în cele cu mai multe încăperi să nu mai poată percepe un aranjament tradiţional. Un loc aparte în cadrul arhitecturii de interior îl ocupa camera de curat, spaţiu cu destinaţie precisă, pentru primirea oaspeţilor, de prezentare sau de derulare a unor evenimente din viaţa familiei, încăpere ce poartă diverse denumiri. Acest spaţiu de interior a cunoscut transformări lente. În primul rând, după preluarea noii funcţii, cuptorul cu vatră dispare, devenind incompatibil ca destinaţie. Aspectul general al acestei camere de curat se subscrie interiorului moldovenesc precum şi românesc, fiind de o mare sobrietate, aspect dat de tonurile potolite ale ţesăturilor decorative, de tavanul patinat de vreme precum şi de fundalul de expunere şi acoperire al pereţilor. Parte din interiorul bucovinean are identităţi în structura de organizare cu cel maramureşean sau nemţean, fiind prezente aici punctele de greutate marcate de patul cu zestrea clituită până în tavan, laiţele masive, masa, blidarul lucrat artistic, având totodată şi registre decorative desfăşurate pe verticală, cum ar fi cele ale laiţelor, patului, lăzii de zestre, al păretarelor şi lăicerelor ce împodobesc pereţii, al năframelor, icoanelor, colţarului şi blidarului, toate fiind suplinite de grinzile tavanului între care cordarul (grindameşter) ocupă un loc aparte. Sub ferestre, de-a lungul a doi pereţi, sunt dispuse laiţele aşezate pe butuci din lemn şi îmbinate cu „căţei‖ în unghiuri drepte, piese de mobilier a căror folosinţă se pierde în trecutul foarte îndepărtat. Pe lângă alte utilizări, laiţele aveau şi rolul de desfătare, mai ales pentru cei vârstnici, cunoscut fiind faptul că la petreceri bătrânii jucau pe laiţe, de aici şi originea jocului popular „ca pe laiţă‖ sau „Baba grasă‖. O notă particulară a specificului acestei camere o aduce patul ticsit cu ţesături şi perini suprapuse pe verticala spaţiului. Unele reguli de organizare a acestui interior par să fie foarte vechi, gândindu-ne la existenţa scoarţei de grindă, nelipsită din casa cea mare şi a cărei excepţională valoare artistică presupune acumulări şi o îndelungată evoluţie, fiind folosită şi astăzi ca suport pentru unele ţesături, dar mai ales pentru hainele de sărbătoare. În colţul format se pat şi o laiţă sau chiar pe laiţă întâlnim lada de zestre ce cunoaşte diverse denumiri: lada, tron, sipet. Piesa de mobilier de prim ordin funcţional şi artistic, lada de zestre a constituit, cel puţin din epoca feudală, prima obligaţie dotală a miresei, determinată fiind de mijloacele materiale ale familiei, în timp cunoscând adaptări conform noilor cerinţe. Din punct de vedere ornamental, la lada dulgherească întâlnim viziuni artistice diverse, privitoare la decor, unele în care domină reprezentări antropomorfe sau rozete compuse în tonuri de culori sobre (de obicei bicrome), obţinute prin băiţuire şi cel al decorului strict geometric, obţinut prin combinaţii de linii, semicercuri, reţele de romburi, triunghiuri. Alături de lăzile de factură artistică deosebită, întâlnim şi lăzile pictate, cu decor floral, mai mult sau mai puţin stilizat, sau pe cele simple, vopsite monocrom şi care şi astăzi se oferă în dar miresei. 120

O piesă nelipsită din casa cea mare este blidarul pentru păstrat străchinile (blidele) aşezat pe peretele din dreapta uşii, piesă valoroasă atât prin modul de ornamentare, prin traforare, crestare, pirogravare, cât şi prin compartimentarea pe verticală. Lăicerele ce acoperă pereţii, ştergarele şi năframele de un puternic efect decorativ, dau acestei încăperi un aer festiv şi ospitalier, aspect vizibil şi astăzi în unele sate. Importanţa funcţională a arhitecturii interioare ţărăneşti, în special în domeniul funcţional estetic, a făcut ca de-a lungul timpului să i se consacre termeni stabili şi bine definiţi. Modalitatea de organizare interioară a caselor ţărăneşti, descrisă în rândurile de mai sus, a fost din totdeauna în concordanţă cu peisajul local, cu ocupaţiile de bază practicate în timp, marcate de originalitate şi funcţie estetică care în corelaţie perfectă cu cea utilitară formează un tot unitar etnocultural. Motive decorative in sculptura in lemn Mestesugarii romani au simtit intotdeauna nevoia sa infrumuseteze obiectele produse de ei. Printre acestia se numara si sculptorii in lemn. In arta romaneasca a prelucrarii lemnului, stilul ornamental predominant este cel geometric, dar in decorul obiectelor din lemn sunt raspandite si motivele florale, zoomorfe si antropomorfe. In diferite regiuni ale tarii, pornind de la stalpii casei, care pot fi stalpi cu mar, stalpi rotunzi, in forma de cruce, stalpi serpuiti s-au diferentiat diferite terminologii decorative: mar, roata, brau, creste in cruci, scara matei, serpi, zimturi, stea, para, chip de om etc... Aceste forme, generale sau particulare, sunt folosite de toti mesterii populari din Romania chiar si in ziua de astazi. Ei vor lasa mostenirea stramoseasca catre cei tineri, care v-a fi dusa mai departe, caci, pana la urma, arta traditonala insemna continuitate si evolutie. Impletiturile vegetale - mestesug traditional Mestesugul impletitului, in special din paie, ca si toate mestesugurile din fibre naturale de altfel este cunoscut inca din Antichitate. O etapa de inflorire se intalneste in Basarabia intre sec. XIX-XX unde mesteri iscusiti se specializau in a acoperi casele cu paie de secara. In ziua de azi mesterii care mai practica mestesugul impletitului confectioneaza diverse obiecte decorative, obiecte de uz casnic sau jucarii din paie de secara, ovaz, orz sau grau, acestea fiind materiale 100% naturale. Desi numarul practicantilor este tot mai mic, cei care impletesc fac acest lucru atat pentru supravietuire ca modalitate de existenta cat si datorita actiunii pozitive a paielor prin proprietatile lor curative demonstrata si de specialisti sau chiar a practicarii propriu-zise a mestesugului. Alun In zona Buzaului, impletitul din nuiele de alun sau rachita este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Daca cele mai groase nuiele erau folosite pentru cosuri de porumb sau garduri in jurul curtilor, din nuielele mai subtiri se faceau cosuri pentru caratul fructelor sau a strugurilor. De impletitul cosurilor se ocupa mai mult femeile deoarece se cere migala iar intreaga operatiune necesita parcurgerea mai multor etape. Intr-o prima faza se procura materia prima care poate fi alunul sau molidul dupa caz. Dupa ce se fierb nuielele pentru o elasticitate si o rezistanta mai mare, se despica cu un obiect taios si se impletesc. Panusa Impletiturile din panusa sunt raspandite in Transilvania, cu o traditie adanc inradacinata in judetele Timis, Mures si Brasov. Cunoscuta in judetul Mures de la jumatatea sec. XX panusa, adica foaia ce inveleste stiuletele de porumb, este folosita pentru diverse obiecte decorative sau de uz casnic cum ar fi: flori, linguri, genti si posete, perne pentru scaune etc. Astfel de obiecte realizate au devenit repede cunoscute in Romania si in ultima vreme si in Europa Occidentala. Procedeul de impletire a panusei se aseamana cu cel de impletire a papurei. Impletit propriu-zis este firul rezultat prin rasucirea foilor de porumb. Acestea se alipesc, apoi se introduce foaia urmatoare cu fata subtire inainte, dupa care se continua rasucirea. Rasucirea se face spre partea stanga, iar impletirea spre dreapta. Produsul final poate fi ornamentat dupa cum doreste fiecare mester. Elementele decorative sunt lucrate separat si aplicate la final pe cosuri, posete sau genti. Papura Folosita la obiecte a caror uzura si umiditate este mare, papura a fost din cele mai vechi timpuri considerata un material solid si usor de gasit in apropierea asezarilor omenesti cum ar fi balti sau iazuri. Ea poate fi utilizata atat la confectionarea de obiecte de gospodarie cat si pentru realizarea de decoratiuni. 121

In prezent se utilizeaza 3 metode de impletire a obiectelor din papura. Cea mai cunoscuta modalitate este impletitul dupa calapod. Prima data se face un model din lemn al obiectului care trebuie realizat. Procesul incepe de la baza calapodului folosind unul, doua sau chiar trei fire rasucite de papura sau fire separate, de o calitate mai buna. Se fac prin metoda calapodului tavite, palarii, cosuri sau cosulete si „tesaturi‖ pentru imbracarea buteliilor de sticla sau a damingenelor atat pentru protectie cat si pentru un aspect placut. O alta metoda este impletitul papurei prin utilizarea razboiului vertical de tesut. Se confectioneaza in acest sens rogojinele la care urzeala poate fi din fire de papura rasucita, din canepa sau liber de tei. Batatura insa trebuie sa fie intotdeauna din fire de papura. Sacosele pentru piata specifice zonei basarabene asa numitele ―cosolcii‖ se pot realiza prin aceasta metoda. A treia metoda este confectionarea articolelor folosind o banda impletita din trei fire de papura. Se pot realiza stergatori, diverse suporturi de forma ovala, rotunda sau patrata. Banda obtinuta se coase utilizand tot fire de papura. Prin aceasta metoda pot fi confectionate chiar si obiecte de incaltaminte traditionala. Pai Impletitul in paie este un mestesug aparut in comunitatile de sasi ardeleni. Acestia isi doreau sa utilizeze la maximum ceea ce le permitea natura sa cultive. Mestesugul este realizat de femeile pricepute deoarece presupune indemanare, migala si un dezvoltat simt al esteticului. Paiele, fragile pe de o parte dar si extrem de rigide, impletite respectand anumite reguli, sunt recoltate in lunile iulie – august cand cerealele ajung la maturitate si la nuanta de un alb – galbui. Pentru a obtine lungimea maxima ele se taie de la nivelul pamantului dupa care se expun la soare cel mult doua zile ca sa aiba o culoare uniforma. Paiul se taie de la noduri si i se scoate invelisul deoarece este folosit doar miezul. In final se obtin cam 7-8 categorii din paiele prelucrate, pentru fiecare gasindu-se diverse intrebuintari. Dupa ce au fost taiate si curatate se umezesc in vase cu apa pe toata lungimea lor. Astfel pregatite, paiele sunt utilizate la impletitul palariilor de lucru sau de sarbatoare. Tesutul – mestesug traditional Domeniul tesaturilor este alcatuit din cel mai mare numar de piese; dar si de cunostinte cerute celui ce practica acest mestesug. Fragmente de tesaturi au fost descoperite datand inca din epoca bronzului pe teritoriul tarii noastre, mai precis amprente ale acestora au fost gasite pe fundul unor vase din perioada respectiva. Dar pentru a intelege mai bine misterele acestei vechi indeletniciri, trebuie sa stim cine erau cei ce teseau. Ei bine, acest mestesug a fost practicat de femei. Ele erau cele care cultivau, pe suprafete mici de pamant, inul si canepa. De la semanat si pana la recoltat, tarancile erau cele care ingrijeau aceste culturi. O alta materie prima este lana, care odata tunsa de pe oi (treaba aflata in principal in sarcina barbatilor, dar la care puteau participa si femeile), era toarsa si apoi colorata, pana se ajungea la firul bun pentru lucrul in razboi. Torsul parului de capra (mai aspru decat cel de oaie) se facea cu o roata speciala, roata si tehnologie care se intalneau in Iran, Turcia, Azerbadjan, Bulgaria si numai in unele sate din sudul Romaniei, ceea ce ne indreptateste sa credem ca mestesugul a fost adus din sudul Dunarii. Dupa ce materia prima a fost adunata, prelucrarea acesteia era tot sarcina femeilor: lana era pusa in furca si toarsa. In cea mai mare parte a tarii se toarce tinand furca intre genunchi, fixata in brau sau de un scaunel. Din caierul de lana sau de canepa se trage cu mana stanga firul care se rasuceste apoi cu mana dreapta si se invarte pe fus. Grosimea firului si gradul de rasucire este in functie de destinatie. Firele erau folosite fie in coloritul lor natural, fie vopsite. Cunoscatoarele acestui mestesug erau majoritatea tarancilor din satele romanesti. Culesul plantelor nu insemna numai aprovizionarea cu leacuri naturale, ci si o importanta sursa de inspiratie cromatica. Alegerea si combinarea culorilor presupuneau nu numai pricepere, ci si simt artistic si temeinice cunostinte botanice. Traditiile trecutului ne amintesc de taranii care ieseau singuri sau mai multi laolalta, strabatand pajisti si paduri, pentru a culege plante; era si o zi hotarata pentru aceasta, ziua Sfantului Ion din luna iunie, dar nu numai. Buruienile erau stranse si pentru leacuri, recomandate de medicina traditionala, dar si pentru culori. Cantitatile de plante nu erau totdeauna suficiente pentru a vopsi toate firele, asa ca se strangea o noua recolta. Aceasta vopsire succesiva da de fiecare data alte tonuri firelor. Tesaturile astfel colorate capata un farmec aparte care, rezultat din nuantele sterse ale vopselelor vegetale, caracterizeaza cele mai frumoase dintre scoartele noastre, ca si cele mai valoroase covoare orientale, de pilda. Taranii stiau plantele de pe camp, cand trebuiau sa fie culese, si ce parte a plantei genera o anumita culoare. Femeile, cu priceperea lor, sarguinciose, in zilele de lucru, la vatra sau sub cerul liber, preparau 122

din coaja de rachita si anin, din coji de zarzar, foi de ceapa, frunze de gutui, din flori de liliac si alte amestecaturi, cu zeama de varza si piatra acra, culori de o rara frumusete. Pentru colorarea tesaturilor se foloseau: menta, anin, urzica pentru culoarea neagra; coji de zarzar si nuc pentru maron; vine de salcie pentru visiniu inchis; coji de visin si de dud pentru vernil; radacina de paducel pentru albastru inchis; nalba pentru gri deschis; foi de ceapa pentru galben si crem; crin, pentru violet; sunatoare pentru culoarea nisipului. Prepararea firelor trebuia incheiata la anumite termene, respectate colectiv in sate. Asa ca femeile se adunau si lucrau in claca, fie muncind pentru ele, fie pentru cea in casa careia se adunasera. Tesaturile si portul popular romanesc Grijile femeilor erau in principal hainele si tesaturile din interior. Primele care atrag atentia dintre tesaturi sunt hainele. Purtate de oamnei in vazul tuturor, ele atrag atentia prin maiestrie si diversitate. Fiecare zona etnografica a avut un specific, piesele de port fiind marci de recunoastere a membrilor comunitatii, mijloace de apreciere a varstei si a starii sociale. Portul taranesc avea ca cea mai raspandita piesa camasa. Lungimile ei variaza, uneori pana ceva mai jos de brau, alteori pana la glezne. Partea de sus a camasilor este bogat decorata, la femei aceasta decoratiune ajungand sa acopere masiv portiunea de peste umeri. Pe cap femeile purtau basma sau marama din fir de borangic. Acesta este unul dintre elementele legate de obiceiuri, intru-cat un important moment al nuntii este acoperirea capului miresei, semn ca a devenit femeie. De acum incolo ea nu mai poate intra in biserica decat cu capul acoperit. In timpul ceremoniei nuptiale, capetele naframei erau tinute de catre cei doi miri, semn al vesnicei legaturi ce se formeaza intre ei. Barbatii purtau pe cap caciula cea mai mare parte a anului. Chiar dupa moarte, erau ingropati cu caciula pe cap, pentru a o purta si in lumea de dincolo. Aceste doua elemente amintite pana acum, acoperamantul de cap, la femei, si camasa, atat la femei cat si la barbati, au o folosinta speciala: naframa era folosita la nunta, ca semn al transformarii tinerei fete in femeie casatorita, dar aceeasi naframa era pusa in bradul de pe mormantul celui mort necasatorit. Camasile purtate in timpul nuntii de catre mire si mireasa sunt pastrate apoi toata viata, ele fiind si vestmantul lor de inmormantare. In picioare incaltamintea obisnuita era opinca, pusa peste obiele, invelitoare din benzi de tesatura din lana, ce apara piciorul. Interiorul locuintelor taranesti era cu adevarat ―imbracat‖. Tesaturile asezate in interior erau prezente atat in casele taranesti, cat si in cele boieresti, Cand se mutau dintr-un loc intr-altul, luau cu ei in principal interiorul, ce consta in chip esential din tesaturi. Casa era imbracata cu peretare, ce erau tesute pe latimea razboiului de tesut si pe lungimea peretelui camerei; de obicei aceste peretare erau asezate pe partea de camera unde se afla si patul. Mai tarziu aceste obiecte de decor interior au inceput a fi prinse unul de altul, pe toata lungimea lor, si in timp nu au mai fost puse pe perete, ci direct pe jos, dand astfel nastere covoarelor. Decorul peretarelor se recunoaste prin alternarea dungilor paralele, perpendiculare pe lungimea piesei, si prin lipsa chenarului decorativ. Cand dimensiunile caselor taranesti cresc, aceste piese de decor incep a fi prinse unele de altele. Barnele caselor, in interior, sunt si ele acoperite cu frumoase tesaturi, culorile vii alternand cu cele mai sterse, dand astfel nastere unui decor de o rara frumusete. In timp motivele geometrice dispar, ele fiind inlocuite cu cele florale. Multe din tainele acestui mestesug s-au pierdut; multe traditii s-au schimbat. Toate cunostintele legate de tesaturi sunt pastrate de mesteri anonimi, de fiecare taranca ce trebuia sa stie sa toarca si sa teasa inainte de a avea o familie. Si ea nu invata din carti, ci de la femeile din sat. Multe poate au pierdut semnificatia tesaturilor, dar tarancile varstnice inca mai stiu, spre exemplu, ca anumite motive trebuie sa fie pe camasa unui ginere. Conceptia despre lume a oamenilor din trecut s-a schimbat, nu a stat pe loc. Inca din veacul trecut ea s-a destramat, incetul cu incetul. Pictura icoanelor pe sticla O definitie a icoanei pe sticla spune ca aceasta se lucreaza dupa model (izvod, izvor). Izvodul era scos periodic de vechi mestesugari romani pentru a se executa cateva lucrari si dupa aceea era iar pus la pastrare. Fara proportii anatomice, dar echilibrate chromatic modelele in circulatie dupa care se lucreaza au o vechime de 200-300 ani. Pe icoanele de sticla nu se semneaza pentru ca nu sunt originale. Scrisul este chirilic, dar fiind de oamenii de analfabeti (nu toti ucenicii mesterilor stiau sa scrie) s-a denaturant in timp si nu intotdeauna se intelege numele sfantului sau al scenei reprezentate. Un preot de la Sibiel a adunat icoane pe sticla (lucrari mari de 60/80 cm). "Te apasa cand le vezi. Parca 123

prind viata. "Icoanele pe sticla au aparut pentru prima data in Ardeal (regiuni mai instarita, cu paduri- ca sursa de combustibil pentru fabricile de sticla). Primele icoane au fost gasite la Nicula langa Cluj, apoi la Sibiel, Fagaras. Exista cateva elemente tipice unei icoane pe sticla: se deseneaza un personaj sau mai multe, restul spatiului se umple cu chenare de flori, chenare de sfoara rasucita (Nicula), steluta de Fagaras (Tara Oltului), Brasov (Scheii Brasovului). In Moldova icoanele sunt impodobite cu flori mai mari decat oamenii. In icoanele lucrate dupa tipic nu se foloseste Rotring, ci cu pensule foarte subtiri sau penita. Astfel liniile iesite din pensula ies de diferite grosimi. Inainte pensulele se faceau din par de coada de pisica neagra culese la ora 12 noaptea. S-a incercat si cu par din coada de cal sau de veverita. Pentru luminarea anumitor portiuni se foloseste o dunga alba ce dubleaza dunga neagra. Culorile se folosesc aproape necombinate, poate doar mai stinse sau mai luminate. Se cumparau pulberi (oxizi, cristale) ce se sfaramau in mojar si apoi se amestecau cu ulei, galbenus de ou si altele. Icoanele pe sticla sunt in general caracterizate de numarul mare de personaje (dovada lucrarile complexe unele chiar cu mai mult de 10 scene). Poate fi un personaj central cum ar fi Maica Domnului ce apare in trei ipostaze: vesela cu Sfantul Prunc, indurerata cu Iisus pe cruce sau la Nasterea Domnului. Rama se freaca cu lumanare si cu peria pentru a se obtine un luciu de icoana veche. Un detaliu interesant este faptul ca icoanele pe sticla au un chenar pentru a se sti pana unde se intinde icoana (pentru a nu se crede ca a fost acoperita de rama). Chenarul poate ocolo toata lucrarea sau numai o parte sub foma de bucla sau cupola. Incondeierea oualelor de Paste Simbolul oualelor rosii este legat de patimile lui Iisus Hristos. Se spune ca rastignirea si invierea Acestuia semnifica reinvierea naturii primavara si reluarea ciclurilor vietii. Oul este purtator de viata si astfel devine un simbol pentru regenerare, pentru purificare si pentru eternitate. Legenda spune ca atunci cand Iisus a fost batut cu pietre, acestea s-au transformat in oua rosii. Intr-o alta traditie se spune ca Sf. Maria, atunci cand a venit sa isi vada Fiul rastignit a adus cu ea si un cos cu oua, pe care la asezat la picioarele lui, iar sangele care curgea de la Mantuitor a inrosit acele oua din cos. Alte legende si povesti aduc la suprafata istoria oualor vopsite in mai multe culori iar una dintre cele mai vechi marturii privind ouale colorate de la romani este a secretarului florentin al lui Constantin Brancoveanu, Antonio Maria del Chiaro, care, pe la 1700, se minuna de culoarea aurie a oualor vopsite de la Curtea domnitorului muntean. Incondeierea oualelor este o tehnica populara, care transforma oul intr-o opera de arta, si se realizezea in mai multe etape: 1. se folosesc oua proaspete. Pentru a le verifica daca sunt vechi trebuie sa le scufundati in apa (ouale proaspete se vor duce la fund, iar ouale vechi se vor ridica la suprafata); 2. se aleg oua mari si frumoase, cu coaja groasa si fara denivelari; 3. Trebuie spalate usor sa nu se sparga cu apa calda si otet pentru a "prinde" vopseaua uniform, fara pete; 4. se aseaza ouale in pozitie orizontala intr-un vas cu apa pentru a se alege bula de aer pe margine, nu la capete; 5. ouale se fierb la foc domol pentru a nu plezni coaja; 6. se prepara vopselele din plante sau produse de industrie chimica, fiecare culoare intr-un vas curat; 7. se confectioneaza chisita sau festeleul (cele mai vechi "condeie" au fost lumanarea, cu al carui capat incins la foc se desenau pe ou anumite semne), pana de gasca care avea rolul cornului de ornat al olarului, pensula sau penita. Pentru inceput delimitati zonelor de culoare cu tus negru. Cea mai cunoscuta tehnica este cea a impistruirii cu ceara, foarte complexa si foarte greu de realizat. Se utilizeaza chisita cu fir de par, cit si cea din tabla de alama foarte fina. 8. se topeste ceara de albine in care se adauga, ca adjuvant, putin carbune pisat; 9. se incondeieaza ouale cu motive ornamentale sau florale; 10. oul incondeiat se introduc in vasul cu vopsea pentru colorarea fondului; 11. se scot ouale si se sterg urmele de ceara care lasa in locul lor desenul alb. Aceasta este incondeierea monocroma; Realizarea de oua marmorate La realizarea oualelor marmorate aveti nevoie de foi de ceapa rosie si alba, iarba, marar si patrunjel, vopsea de oua si putina untura. Trebuie sa umeziti ouale si sa le treceti prin amestecul de foi de ceapa 124

rosie si alba, fire de iarba, marar si patrunjel, dar care trebuie tocate marunt, si dupa aceea sa le bagati intr-un stramp, dupa care le fierbeti 10 minute. In trecut procesul se oprea in acest moment, dar in zilele noastre puteti sa bagati ouale si in vopsea de orice culoare doriti (rosie, albastra, bleumarin, verde sau turcoaz).La sfarsit ouale se scot din stramb si se sterg cu untura. Incondeierea oualelor cu ceara Dupa ce fierbeti ouale, le lasati putin sa se raceasca. Intre timp puneti ceara de albine intr-o cutiuta de tabla si puneti-o pe foc mic, astfel incat sa fie in permanenta in stare lichida atunci cand o folositi. Dupa ce ati facut modelul dorit cu ceara, lasati ouale cateva minute, pana considerati ca s-a uscat ceara, dupa care puteti baga ouale in vopsea rosie sau in orice alta culoare doriti. Astfel veti observa ca pe ou ramane modelul din ceara desenat cu condeiul sau cu un instrument cu varful foarte ascutit. O alta metoda mai noua este aceea de a folosi I loc de ceara de albine scoth lipit pe oua in diferite modele si dezlipit dupa ce are loc vopsirea oualelor. Cum obtinem oua bicolore Prima data vopsiti ouale intr-o culoare deschisa si lasati-le sa se usuce, dar fara sa le ungeti cu nimic. Dupa ce s-au uscat tineti oul dintr-o margine si bagati-l in alta culoare pana la jumatate. Dupa aceea scuturati-l pana se realizeaza trecerea de la o culoare la alta. Dupa ce s-a uscat si aceasta vopsea veti avea niste oua bicolore minunate. Vopsea de oua naturala Pentru cine vrea sa foloseasca numai ingediente naturale poate vopsi ouale si cu vopsea obtinuta numai din plante. Rosu: (simbol al sangelui, soarelui, focului, dragostei si bucuriei de viata). - stoarceti suc de sfecla cruda; - fiebeti cantitati egale de coaja de crusin si frunze de soc intr-o cantitate tripla de apa timp de o ora, la sfarsit adaugati un pic de otet si strecurati continutul; - fierbeti coji de ceapa rosie in multa apa si lasati-le deoparte 4-5 ore; - faceti o pasta din afine, zmeura si sfecla rosie; - fiebeti coaja de mar paduret cu zeama de varza sau cu piatra acra. Galben: (simbolizeaza lumina, tinerete, fericire, recolta, ospitalitate) - coji de portocale, lamai, de morcov, seminte de telina si chimion care dau culoarea galben pai; - sofranul da galben intens; - coji de ceapa, coji de nuca si musetel. Verde: (semnifica reinnoirea naturii, prospetime, rodnicie, speranta) - fiertura de urzici sau de spanac (1 kg urzici la 500 ml apa) cu 2-3 linguri de otet; - pentru un verde intens se tin urzicile 12 ore in apa apoi se introduc ouale si se fierb. Albastru: (simbolizeaza cer, sanatate, vitalitate) - flori de viorele fara peduncul se fierb in apa timp de o ora; - mure; - strugure; Roz: - coaja de ceapa rosie, - sfecla proaspata, - radacina de garanta, - afinele si zmeura; Portocaliu: - coaja de ceapa alba, - morcovi, - coji de nuca; Maron: - ceai negru sau cafea; Castaniu: - frunzele si lemnul de nuc si cafeaua, - semintele de marar (in castaniu - auriu), - pulberea de chili (in castaniu - portocaliu); Cu cat plantele se fierb mai mult cu atat culoarea se inchide mai tare. 125

Pentru un design extraordinar aveti nevoie de un cos si de cateva fie de grau proaspete. Asezati oale intrun cos de rachita, cu paie uscate pe fund si pe margini. Asezati ouale frumos in cos, astfel incat sa fie o imagine cat mai colorata si dupa aceea bagati firele de grau printre oua. Invitatii vor fi foarte incantati de acest aranjament si cu siguranta veti primi laude. La noi in tara, incondeierea oualelor a devenit o adevarata arta. Fiecare zona a tarii are modele sale de oua, iar acestea reprezinta un adevarat cod religios, moral, patriotic, estetic. Cele mai utilizate motive sunt: • Motive animale: albina, broasca, srapele, melul • Motive vegetale: frunza bradului, garoafa, spicul graului; • Unelte casnice si de camp: grebla, lopata, fierul plugului; • Ornamente industriale, motive luate din industria casnica: clinul ce se formeaza la croirea camasilor si manecile; • Diverse: desagii si braul popii, calea ratacita, crucea pastilor. Crucea - semnul crestinatatii - cu numele simplu "cruce" in Muscel apare o cruce mica in punctul de incrucisare a doua bete si in cele patru compartimete cate o figura, care pe alte oua, se numeste "argeseanca" sau "goanga". Crucea nafurei - crucea increstata pe painea din care se imparte nafura la slujba bisericeasca. Crucea Pastelui - crucea cu care crestinii impodobesc pasca pe care crestinii o duc la biserica, in noaptea Invierii, numit in unele zone si "Ziua Pastelor" Crucea romaneasca si crucea ruseasca sau crucea moldoveneasca - este reprezentata printr-o cruce cu alte cruciulite la capete. Steaua - este un motiv raspandit, intalnit mai ales in bucovina si in tot vechiul Regat. In Valcea si Rm. Sarat , acest motiv este intalnit si cu numele de "floarea stachinei" sau "steaua ciobanului". Manastirea - trebuie de asemenea sa fie considerata ca un simbol. Daca motivul din Muscel, o cruce impodobita, iti aminteste de un obiect ce se gaseste in fiecare biserica ce ar putea sa insemne manastirea, daca nu tot un simbol al crestinatatii. Ceramica neagra de Marginea – mostenire dacica Pentru iubitorul de istorie si de frumos, urmarirea acestui mestesug in timp si spatiu poate fi o preocupare extraordinar de placuta. Ceramica de culoare neagra este marturie a originii dacice a poporului roman. Ea se mai intalneste astazi numai in atelierele de olarit de la Marginea, jud. Suceava. Dupa modelare, vasele isi urmeaza drumul vechi de mii de ani: pe vremuri, erau arse in gropi mari de 1,5 m, de forma unui con cu varful in sus. Alaturi era sapata o groapa mai mica, ce comunica printr-un canal cu prima si in care se facea focul, foc ce ducea la colorarea in rosu a vaselor din groapa mare. In acest moment vasele erau acoperite cu un strat gros de lut umed, astupandu-se astfel si canalul dintre cele doua gropi; arderea insa continua, fara oxigen, vasele capatand culoarea cenusie sau neagra. Tehnica s-a pastrat pana azi, cu ceva schimbari: pamantul este adus de olar de la marginea satului, insa vasele sunt arse acum in cuptoare, inchise si in partea de sus si la gurile de foc. Lemnele de brad stau stiva pe peretii atelierelor. Ca si dacii, mesterul framanta lutul cu mainile goale, dupa ce l-a inmuiat cu apa. Isi alege apoi un bulgare de pamant, il pune pe roata si totul incepe sa se transforme. Formele vaselor sunt si ele din vremuri stravechi: oala inalta, oala mare cu doua toarte, strachini de diferte dimensiuni, oale cu manusi. Tehnica de decorare este cea traditionala: vasele se lustruiesc cu o piatra speciala, urmele cenusii ramase pe peretii vasului inca nears amestecandu-se cu negrul metalic al acestora. Acestei tehnici i se adauga folosirea motivelor si ornamentelor geometrice: spirale, linii frante, ramuri de brad.

126

13. OBICEIURILE LEGATE DE CICLUL VIEŢII Tradiţiile naşterii la români Ursitoarele Credinţa în ursitoare, în puterea lor de a croi soarta fiecărui om, a fost şi mai este încă răspândită şi înrădăcinată în sânul poporului român, ea fiind moştenită de la romani. Sunt 3 aşa numite zâne care vin în nopţile fără soţ (3, 5, 7) din prima săptămână de viaţă a copilului nou-născut şi-i menesc soarta. Se zice că în timpurile străvechi, aceste ursitoare erau văzute şi auzite cum ursesc de către moaşele care privegheau nou-născuţii şi pe mamele acestora, în aceste zile şi chiar de părinţii copilului. Din păcate pentru că moaşele au destăinuit acest secret, în zilele noastre ele nu mai au acest dar. Legat de ursitoare, în Transilvania există încă tradiţia, ca moaşa care ajută la naşterea copilului, chiar dacă acesta s-a născut în spital, să-i pună în camera unde el va sta, imediat dupa ce ajunge acasă, pe o panză albă nouă, un "blid" cu făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuţ şi un caier de lână. După 3 zile şi 3 nopţi dacă ursitoarele au venit, moaşa şi părinţii copilului vor vedea urma lăsată de ursitoare pe făină. Botezul Tradiţia moaşei legată de botezul copilului mai este foarte puternică la români.În tradiţia românilor din Transilvania, , rolul moaşsei la botez este foarte important. Ea duce copilul la biserică şi spune "duc un păgân şi voi aduce un creştin", iar la întoarcere spune "am dus un păgân şi am adus un creştin". Naşii, când iau copilul de la moaşă, pun un ban de argint jos pentru a o plăti. Prima baie În apa de la prima baie tradiţia spune ca trebuie să se pună: Busuioc ca să fie atrăgător copilul mai ales dacă este fată Grâu să fie cinstit Mărar să fie plăcut ca mărarul în bucate Mentă şi romaniţă să crească uşor şi să fie sănătos Măciulii de mac ca să doarmă bine Seminţe de cânepă ca să crească repede Pene ca să fie uşor ca pana Apă sfinţită ca să fie copilul curat ca aceasta Lapte dulce Ouă ca să fie sănătos şi plin ca oul care trebuie să rămână întreg, mama copilului urmând să-l pună în apa de baie din a 2-a zi Bani ca în viaţa copilul să aibă parte de avere. Moaşa după ce scoate banii, conform tradiţiei se duce şi pune apa de la baia copilului la rădăcina unui măr sau păr pentru a creşte copilul frumos şi sănătos ca pomul respectiv. Apoi moaşa se aşează pe covata întoarsă şi femeile o înconjoară de 3 ori, dansând şi chiuind. După toate acestea, moaşa trebuie să sară peste covată, cântând şi provocându-le pe nepoatele care-şi doresc un copil astfel: "Hai, săriţi peste covată, S-aveţi şi voi câte-o fată Dar săriţi mai 'naltişor, S-aveţi şi câte-un fecior" La sfârşit ea duce copilul şi-l dă naşilor, care-i pun bani pe piept după care îl dă mamei care o cinsteşte cu un pahar de rachiu, simbol ce se mai întâlneşte încă odată când moaşa are datoria de a organiza o "mică petrecere" cu nepoatele sale în cinstea nou-născutului Masa moasei

127

În a 3-a zi de Bobotează (în ziua de 8 ianuarie) moaşa invită nevestele şi nepoatele ei, precum şi pe preoteasa satului şi dă o masă. Ele aduc câte un plocon moaşei, care constă dintr-un coş care conţine: un colac, carne din porcul de Crăciun sau o pasăre, pâine şi o sticlă de vin. În mijlocul mesei pregătite de moaşă, stă un colac, făcut chiar de ea, în care stă o lumânare neaprinsă. Pe masă, se mai pun, într-o farfurie, şi frunze de muşcată pe care stau lipite cu miere câte o bucăţică de hârtie, care înseamnă că moaşa să fie plăcută nepoatelor şi nevestelor ca mierea de la flori albinelor. Se închină câte un pahar de rachiu şi se serveşte o dulceaţă. Aprinzând lumânarea, moaşa spune Tatăl Nostru şi tămâiază toate persoanele invitate la masă. Apoi se serveşte masa. După ce nepoatele şi nevestele au terminat de mâncat friptura, se adună bacşişul moaşei de către una din nepoate. Într-o farfurie ea pune un pahar cu vin, un picior de gâscă sau altă pasăre, o bucată de pâine, sare, piper şi ardei, şi întinzând farfuria în mijlocul mesei strigă: "Să fie moaşa la primejdie iute ca ardeiul". La sfârşit moaşa mulţumeşte pentru bacşişul primit, muşcă din piciorul de gâscă, bea vinul şi închină ăn cinstea tuturor celor prezente. Sexul copilului Există o tradiţie legată de precizarea sexului copilului de către moaşă: aceasta pune pe un fir de păr o verighetă de la o nepoată sau nevastă care a fost domnişoară la cununie şi care a fost slujită la biserică. Întinde nepoata pe pat şi ţine firul nemişcat deasupra burţii femeii. La un moment dat firul începe să se balanseze dintr-o parte în cealaltă dacă fătul este băiat sau circular dacă este fată. Nunta Este bine cunoscut că, omul, în viaţa de pe pământ, trece prin trei momente foarte importante: botezul, nunta şi înmormântarea. Toate trei au o legătură deosebită cu viaţa religioasă a omului, iar primele două sunt considerate Sfinte Taine Pruncul, la puţin timp după naştere, este botezat pentru a se curăţi, a se spăla de păcatul strămoşesc moştenit de la Adam cel din Rai şi de la celelalte păcate săvârşite până atunci, intrând în stare harică. Apoi, ajuns la maturitate, el se va despărţi de mama şi tatăl său şi îşi va lua soţie. Acest eveniment este consfinţit prin nuntă, prin Sfânta Taină a Cununiei Cuvântul nuntă vine de la termenul grecesc gamos şi de la cel latinesc „matrimonium‖ şi înseamnă unirea fizică dintre un bărbat şi o femeie, una din legile esenţiale al e naturii, stabilite de Dumnezeu încă de la începutul existenţei omului. Ca o definiţie, am putea spune că nunta, cununia sau căsătoria este Taina prin care un bărbat şi o femeie s-au hotărât reciproc în mod liber, să trăiască împreună întreaga lor viaţă în scopul de a se ajuta reciproc, a naşte şi a creşte copii şi a se feri de desfrânare. Ei primesc prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea ei. Prin Taina Cununiei, legătura dintre bărbat şi femeie devine asemănătoare acelei dintre Hristos şi Biserică La românii, nunta se săvârşeşte sâmbătă seara, apoi fiind prilej de bucurie, slujba este urmată de o masă festivă şi de distracţie. Aceasta, în genere, ţine până a doua zi dimineaţa, iar nuntaşii, fiind foarte obosiţi, vor dormi în timpul Sfintei Liturghii de duminică ceea ce este un păcat foarte mare. Deci, fiind prilej de bucurie şi de veselie, cununia se săvârşeşte în zi de sărbătoare, dar îndată după Sf. Liturghie când credincioşii se află la biserică. Este cunoscut faptul că sunt unele perioade din timpul anului când nu se fac nunţi. Ştim că nunta este precedată de logodnă. Cuvântul logodnă este de origine slavă şi înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie. Ea este rânduiala tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă premergătoare nunţii săvârşindu-se înaintea ei. Românii se căsătoresc în general la sate începând cu vârsta de 20 de ani. "Sezonul nunţii" apare atunci când vinul este destul de bătrân şi în cantitate mare. Nici o nuntă nu poate avea loc în posturile mari, in cele 40 de zile dinaintea Crăciunului sau Paştilor.Unele comunităţi rurale încă mai cheamă peţitori pentru a uni familiile în devenire. Unde nu e folosit un peţitor, tradiţia cere ca părinţii soţului să ceară mâna fetei de la părinţii acesteia. Peţitorul foloseste o poezie speciala, cunoscuta de folcloristi sub denumirea de oraţie de nunta, o alegorie in care un tanar vânator pleacă sa vâneze o caprioara.Familia mirelui trece apoi din casă în casă cu sticle de ţuica sau vin pentru a invita pe locuitorii satului la nunta feciorilor lor. Toţi iau parte la închinare, pentru că refuzul este echivalent cu refuzul invitaţiei la nuntă. Naşii lor de botez, sau alţi apropiaţi, se alătură familiei nupţiale la nunta bisericească şi la petrecerea de mai târziu, ce are să 128

dureze o noapte întreagă. Unul din momentele cheie ale ceremoniei vizeaza despletirea coronitei de mireasa, care simbolizeaza schimbarea de statut, trecerea de la pozitia de fata la cea de nevasta. Inmormantarea Ceremoniile de înmormântare sunt moştenite de la romani. Acestia puneau in fata casei unde exista un mort un chiparos, copac ce nu mai putea imboboci dupa ce a fost taiat. Colonistii romani din Dacia nu au gasit acest copac si obiceiul a fost usor modificat, folosindu-se regiunile de munte un brad, iar in cele de cimpie un pom. Pomul de inmormantare reprezinta doar una dintre ipostazele sub care se regasesc anumite prezente vegetale de mare importanta in viata romanului. Acest lucru este dovedit de aparitia constanta a bradului in cadrul tuturor riturilor de trecere.Exista de exemplu obiceiul inchinarii la brad a nou-nascutului de catre moasa, ca si al sadirii unui brad la nasterea pruncului, fapt ce semnifica infratirea simbolica a celor doi. Acesta este si motivul pentru care, la un alt moment important al trecerii prin lumea luminata a individului, la nunta, bradul apare din nou - bradul de nunta - , impodobit cum se cuvine pentru serbarea evenimentului. La moartea omului, bradul-frate este taiat si pus la capataiul mortului sau la mormant. Tot pentru a dovedi importanta - cu radacini adanci, anterioara perioadei romane - a bradului in imaginarul autohton se poate cita obiceiul spovedaniei la brad. Pentru a se evita taierea unui pom intreg obiceiul se reduce la o creanga, ce este impodobita cu zaharicale si turtite ce se impart la pomana mortului. Bradul se foloseste si in cazul in care cel care moare este nenuntit, necasatorit, iar uneori fetele nemaritate sunt imbracate la moarte in rochie de mireasa, inmormintarea fiindu-le in acelasi timp si nunta. Cand cineva este pe moarte, familia cheama preotul care ii face o slujba, ii citeste din carte, din Biblie, pentru ca sufletul sa iasa mai usor din corp. Apoi mortul este imbaiat si imbracat cu hainele cele mai bune si asezat in sicriu. Obligatorie este luminarea aprinsa, lumina care sa-l ajute sa se orienteze mai bine in intunericul lumii de dincolo. Cel care din neglijenta familiei sau din alte cauze (moarte fulgeratoare sau ―undeva in straini‖) este considerat mort fara luminare iar slujbele de pomenire sunt cu totul si cu totul speciale. Ziua de 21 noiembrie, numita popular si Ovidenie, este inchinata chiar celor care au murit fara lumanare, cei care s-au sinucis sau au murit departe de tara, crezand-se ca lumina aprinsa in aceasta zi va veghea intotdeauna sufletul in lumea de dincolo. Priveghiul dureaza de obicei trei zile, timp in care preotul vine si ii citeste stalpii, adica toate cele patru evanghelii. Mortul era transportat într-un sicriu deschis intr-un car tras de boi prin întreg satul, si cortegiul face sapte opriri, care semnifica cele sapte popasuri ale lui Isus pe muntele Golgota. In caz in care trebuie traversat un curs de apa se arunca peste ea o pinza pentru ca nu cumva chipul mortului sa se priveasca in apa si sufletul lui sa ramina in aceasta lume si sa ia forma unui strigoi. De asemenea se acopera oglinzile si vasele cu apa cu o cirpa neagra in acelasi scop. La cimitir preotul stropeste sicriul cu vin si ulei, citeste slujba speciala de inmormintare, cei prezenti gusta din coliva mortului, pregatita acasa de rudele mai indepartate, apoi toata lumea prezenta la inmormantare este invitata la masa pregatita pentru pomenire

129

14. DATINILE LA ROMÂNI Obiceiurile de peste an Crãciunul La români sărbătorile de iarnă se desfăşoară între 24 decembrie şi 7 ianuarie şi au ca puncte centrale zilele Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei (cu ajunurile respective), caracteristica lor cea mai importantă fiind repertoriul neasemuit de bogat în datine şi credinţe, în realizări artistice literare, muzicale, coregrafice etc. Colindele, colindele de copii, urările de belşug şi recoltă bogată cu Plugul, Pluguşorul, Sorcova, Vasilca, Jocurile cu măşti (Capra, Cerbul, Brezaia, Turca), Cântecele de stea sunt câteva din manifestările folclorice care fac din sărbătorile de iarnă unele din cele mai spectaculoase manifestări spirituale ale poporului nostru. Colindatul Colindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou. La colindat participă tot satul tradiţional, deşi efectiv colindă doar copiii şi flăcăii, constituiţi în cete, ceata fiind alcătuită după o orânduială bine stabilită, având o ierarhie proprie, un conducător şi un loc de întâlnire. Ea este structura care stăpâneşte, în timpul sărbătorilor Anului Nou, viaţa satului. Amploarea colindatului este determinată de "Festum incipium" al Anului Nou, caracter care a imprimat obiceiurilor legate de noul an nuanţe de ceremonie deschisă, primitoare de înnoiri. Tot ce se petrece în această perioadă trebuie să aibă un caracter augural, colindele caracterizându-se prin crearea unei atmosfere pline de optimism în care se formulează dorinţe şi năzuinţe ale oamenilor. Pluguşorul În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă cu Plugul străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un ritual de fertilitate, a ajuns o urare obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Urarea de pluguşor este de fapt un adevărat poem care deschide cu har, recurgând la elemente fabuloase, toate muncile agricole. Obiceiul contribuie la veselia generală a sărbătorilor de Anul Nou, colorând desfăşurarea acestei sărbători cu acele elemente care ilustrează una din principalele ocupaţii ale poporului nostru - agricultura. Sorcova Obicei augural din ciclul manifestărilor închinate întâmpinării Anului Nou. Însemnul ritual este alcătuit dintr-un băţ sau o ramură verde, împodobită. Obiceiul se practică de către un băiat, iar gazdelor li se adresează urări de bun augur, invocându-se sănătatea, belşugul şi prosperitatea. Jocul cu capra Capra a fost socotită de români ca animalul care dă semne dacă vremea va fi bună sau rea. Jocul "caprei" (omorârea, bocirea , înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor - invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul ―caprei". Jocul ―caprei", generalizat în toată ţara la sfârşitul secolului al XIX-lea şi fiind socotit un joc păgân, mulţi slujbaşi ai bisericii au refuzat să-l primească pe la casele lor, socotindu-l ―nevoit de legea creştinească" (Gr. Tocilescu). În zilele noastre, jocul a rămas un pretext pentru una dintre tradiţionalele manifestări artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, stergare ş.a., în culori vii, uneori stridente, pentru înveselirea gospodarilor şi pentru urări bune cu prilejul Anului Nou. În satele şi comunele maramureşene se practică "două tipuri distincte de "capră": - jocul caprei - bazat numai pe acompaniament muzical ( la Ieud, un singur fluieraş; la Botiza, patru sau şase Fluieraşi) - jocul caprei inclus într-un spectacol popular complex Ca şi celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul ―caprei" şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasuce (capra, ciobanul, ţiganul), măştile de ―draci" şi ―moşi" care prin stigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie Steaua 130

Obicei care face parte din sfera urărilor augurale şi care se petrece în seara de Ajun a Crăciunului. De obicei, cei care merg cu steaua sunt copii în vârstă de 7 - 14 ani. Acest obicei are conotaţii religioase referitoare la naşterea Domnului Floriile Duminica Floriilor sau Floriile se sarbatoreste in ultima duminica dinaintea Pastelui. Ea serbeaza sfarsitul postului dar si reinvierea naturii. De Florii, oamenii merg la biserica pentru a sfinti crengute de salcie pe care le pun la geamuri, la usi sau la porti. In unele parti ale tarii, locuitorii de la sate se incing cu ramurile de salcie peste mijloc. Credinta spune ca acest ritual ii apara de boli si ii face mai robusti. De asemenea, apara casa de rele si o protejeaza de evenimente neplacute. In Duminica Floriilor, gospodinele merg la biserica si curata mormintele stramosilor, agatand de cruci ramurele de salcie. Tot de Florii, se agata intr-un pom inflorit jnurul de martisor, si alatuturi de jnurul de martisor se agata haine si zestrea fetelor de maritat. Fiind o sarbatoare care marcheaza reinvierea naturii, sensul ei este atribuit si elementelor din viata cotidiana. In unele zone, fetele pun in noaptea de Florii busuioc sub perna, spre a deveni mai frumoase si mai sanatoase, mai dorite de carte flacai, pentru a se putea marita in acel an. In Muntenia, oamenii nu se spala pe cap deoarece exista crezul ca daca faci asta in Duminica Floriilor, in care toti pomii infloresc, vei albi precum coroanele albe ale copacilor. Din punct de vedere religios, Floriile marcheaza Intrarea in Ierusalim a Mantuitorului. In aceasta zi este dezlegarea la peşte. O alta credinta specifica Duminicii Floriilor, spune ca asa cum este vremea in ziua de Florii, asa va fi si in ziua de Paste Dragobetele Fiu al Babei Dochia, Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie. Sărbătoarea de Dragobete este echivalentul românesc al sărbătoriiValentine‘s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii. Entitate mitologică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi. În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala : Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă. Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările. Sărbătoarea de Paşte Considerat cea mai mare sărbătoare creştină, Pastele este celebrarea Invierii lui Iisus Hristos, întemeietorul religiei crestine, nascut la Betleem, din Fecioara Maria. Botezat la 30 de ani de Ioan si prezentat multimii drept Mesia, Hristos si-a ales 12 ucenici si, vreme de trei ani, si-a predicat 131

invăţătura în Galileea şi în Iudeea. S-a intors apoi in Ierusalim, unde a trebuit sa infrunte mânia fariseilor (sectanti mozaici) si a mai marilor preotilor, care ii contestau dumnezeirea. Fiind trădat de Iuda, Hristos a fost adus la judecata in fata lui Caiafa (mare preot iudeu) si a Sinedriului, care l-au condamnat la moarte pentru blasfemia de a-şi fi spus Fiul lui Dumnezeu. A fost răstignit pe vârful colinei Golgota, intre doi tâlhari, dupa ce şi-a cărat crucea in spate. Înmormântat, Iisus Hristos a inviat după trei zile si s-a ridicat la cer după alte 40. Joia Mare este ziua in care a avut loc Cina cea de taină si vânzarea lui Iisus de către Iuda. Hristos s-a pregatit atunci pentru moarte si inviere, oferindu-le la acea masă, simbolic, ucenicilor trupul si sângele Lui - pâinea si vinul mântuirii. Începand din acea zi, până la Inviere, nu se mai trag clopotele la biserică, ci doar se bate toaca. Vinerea Mare (sau Vinerea Neagra) este ziua in care Iisus Hristos a fost răstignit, pe Muntele Golgota. El se ruga in Gradina Ghetsimani cand a fost prins, arestat, judecat de evrei si de romani, incoronat cu spini, bătut si batjocorit. Si-a purtat pe umeri crucea până in vârful Golgotei, unde a fost răstignit între doi talhari. Sambata Pastelui simbolizeaza ―odihna‖ in mormânt a trupului Mântuitorului. Seara, in biserici se aprind luminile, anunţându-se astfel că se apropie vremea ca toţi credincioşii să se pregătească pentru veghea din noaptea Învierii. În miez de noapte, în biserici se oficiază slujba Sfintelor Paşti. Sunt sfintite pasca, ouăle roşii si celelalte bucate, pentru ca postul de aproape sapte săptămâni a luat sfârşit. Credinciosii iau Lumina din Lumina, spun ―Hristos a inviat!‖ si raspund ―Adevărat a inviat!‖ - formule cu care urmează sa se salute timp de 40 de zile, până la sarbatoarea Inălţării Domnului. Se impart acum Sfintele Pasti (paine stropita cu vin), care se manâncă dimineata, inainte de orice, iar dupa slujba credincioşii pornesc catre casele lor ţinând în mâini lumânări aprinse, ca dovada a biruinţei lui Iisus asupra întunericului. Unul dintre cele mai semnificative simboluri pascale sunt ouale rosii, a caror culoare aminteste de sangele lui Iisus, care a curs pe cruce pentru mantuirea omenirii. Legenda spune ca, la rastignirea lui Hristos, Fecioara Maria a pus un cos cu oua sub cruce, ca sa-i imbuneze pe soldatii care il pazeau, iar acestea au fost inrosite de sangele Mantuitorului. De asemenea, gospodinele crestine coc, o singura data pe an, de Sfintele Pasti, pasca. Aceasta are o forma rotunda, pentru ca se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde. Avand la mijloc o cruce, pasca este impodobita pe margini cu aluat impletit. Dupa traditie, in familiile crestine se mananca in zilele de Pasti carne de miel. Mielul il simbolizeaza chiar pe Mantuitorul nostru, Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru pacatele lumii si a murit pe cruce ca un miel nevinovat. O mai veche traditie romaneasca, pastrata si acum, cere gospodinelor sa vopseasca ouale cu culori naturale. Astfel, ele fac oua galbene si portocalii, fierbandu-le cu coji de nuca sau foi de ceapa, rosii cu felii de sfecla, castanii - cu frunze de nuc, verzui - cu spanac si chiar albastre - cu foi de varza rosie Data cand se sarbatoreste Pastele Diferitele conceptii cu privire la data serbarii Pastelui au dus la serioase discutii intre adeptii anumitor practici, care uneori puteau provoca adevarate rupturi in randul bisericii. O prima uniformizare a datei serbarii Pastelui a incercat sa introduca, pentru intreaga lume crestina, Sinodul I Ecumenic (desfasurat la Niceea, in anul 325, din initiativa imparatului Constantin cel Mare), care a decis că : Pastele se va serba intotdeauna duminica Aceasta duminica va fi cea imediat urmatoare lunii pline de dupa echinocţiul de primavară (pentru ca asa calculau si iudeii data Pastelui lor, de care era legata data Pastelui crestin) Cand 14 Nisan (aprilie) sau prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara cade duminica, Pastele va fi serbat duminica urmatoare, pentru a nu fi in acelasi timp cu Pastele iudeilor, dar nici inaintea acestuia. Rusaliile Peste an, românii au nu mai putin de 18 sarbatori ale Mosilor (stramosii neamului, mortii in general), dar cea mai importanta e cea din ajunul Rusaliilor, cand e obiceiul sa se tina si targuri mari (cum erau, pana nu demult, la Bucuresti, cele din Obor), unde oamenii gasesc cele necesare pomenilor, dar si prilej de veselie si desfatare. In felul acesta vag increstinat, supravietuieste desigur un cult precrestin al stramosilor, marcat de atitudinea specifica a geto-dacilor de a raspunde mortii cu ras si bucurie. Cuvantul mos e, de altfel, de origine traco-dacica. Se credea ca sufletele mortilor/mosilor, dupa ce parasesc mormintele in Joia Mare (cea de dinaintea Pastilor), se preumbla 132

printre cei vii, inapoindu-se la locul lor fie in ajunul Rusaliilor, fie la Rusitori (sarbatoare a «despartirii de morti», tinuta la 7 sau 9 zile dupa Rusalii). Pomenile au rolul de a-i face pe morti sa plece îmbunaţi la ale lor. Numele acestei sarbatori stă in legatura, desigur, cu vechea sarbatoare romana Rosalia, cand se puneau trandafiri pe morminte, dar peste aceasta s-au adaugat fel de fel de alte traditii (ca Rusalcele slave, un fel de zane ale apelor, asemanatoare sirenelor), inclusiv o umbra de crestinism popular (rusaliile ar fi, bunaoara, fiicele lui "Rusalim imparat", personificare a Ierusalimului biblic). Rusaliile, considerate indeobste totuna cu ielele, sunt zane rele, care-i pocesc pe oameni sau le iau mintile. Pentru a se feri de ele, oamenii trebuie sa poarte asupra lor frunze de pelin, iar daca le intalnesc, sa nu le vorbeasca. Fiind zane ale apelor, de ziua lor e bine sa nu te scalzi, caci te paste inecul. Legat de Rusalii este si faimosul joc al calusarilor (executat de cete de flacai), dans ritual de origine straveche si neclara, cu functie magica, pe de o parte patronat de iele, pe de alta capabil sa vindece relele acestora. In ―Descrierea Moldovei‖, Dimitrie Cantemir nota: "Multimea superstitioasa crede ca ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: dupa ce bolnavul s-a asternut la pamant, aceia incep sariturile lor si, la un anumit loc al cantecului, calca, unul dupa altul, de la cap pana la picioare, pe cel culcat; in sfarsit, ii sufla la ureche cateva cuvinte anume ticluite si poruncesc bolii sa iasa". Daca bolnavul nu se lecuieste nici dupa aceasta, se zice ca el nu mai are scapare. Sanzienele Pe 24 iunie se sarbătoresc Sanzienele, cea mai mare si mai spectaculară sarbatoare pagână a anului si singura admisa, chiar cu numele ei, in calendarul crestin-ortodox. Ea marcheaza inceputul verii, pentru ca pe 21 iunie este solstitiul de vara sau vara astronomica. Soarele se afla pe bolta in cel mai inalt punct deasupra Ecuatorului, iar pe pamant este ziua cea mai lunga si noaptea cea mai scurta. Sarbatoarea este una cu totul speciala, tinand o noapte si o zi. Iar noaptea de Sanziene este una cu adevarat magica - ―noaptea focurilor de vara‖ ―Noaptea focurilor de vara‖ De-a lungul anului, exista mai multe nopti ale focurilor, dar nici una ca noaptea de Sanziene din satele din zona Borsei: Viseul de Sus, Viseul de Mijloc si Viseul de Jos din Maramures. Dupa caderea intunericului, pe fiecare deal se aduna copii, flacai si barbati „inarmati‖ cu torte speciale, numite faclii sau fetere, pe care le invart ca sa arda cat mai tare si sa sara scantei. Feterele cam de un metru si jumatate lungime se invart pana dupa miezul noptii, insotite de strigate si chiuituri. Seara, cand facliile se aprind, lumina se ia de la unul la celalalt, pastrandu-se o distanta de cel putin un metru si ceva intre om si om. Dupa ce feterele au ars aproape in intregime, participanţii la sarbatoare coboara pe malul raului unde se face un foc mare, tinerii sarind peste el.

133

15. PEISAJELE (CIVILIZAŢIILE) ETNOGRAFICE În România sunt două categorii de peisaje: naturale, cu vegetaţie spontană (pădurea, păşunea alpină, Delta Dunării), şi culturale, dezvoltate pe solurile defrişate de pădure, desecate de ape, desţelenite de vegetaţia spontană. Soluţiile de câştigare a existenţei, de la culesul din natură, pescuit şi vânătoare până la cultivarea şi recoltarea roadelor cu metode moderne, au generat diferite moduri de viaţă: agrar, pastoral, pomi-viticol, piscicol. Prin dăinuire istorică, acestea au devenit peisaje sau civilizaţii etnografice cu elemente inconfundabile privind habitatul (satul, gospodăria, casa, cimitirul), mijloacele de câştigare a existenţei (agricultura, creşterea animalelor, albinăritul, vânătoarea, pescuitul, transportul, meşteşugurile, instalaţiile tehnice populare, alimentaţia), manifestările artistice (portul popular, arta populară) şimanifestările spirituale (sărbătorile şi obiceiurile calendaristice, obiceiurile la naştere, căsătorie şi înmormântare, mitologia). Civilizaţia lemnului La începutul secolului al XX-lea peisajul etnografic păstrează elemente semnificative ale civilizaţieilemnului şi lutului. Cu peste două milenii în urmă, pe vremea lui Homer, actual teritoriu al României era aproape în întregime acoperit cu păduri. Vremuri îndelungate s-a dezvoltat aici o civilizaţie a lemnului ale cărei forme originale supravieţuiesc în zonele carpatice şi subcarpatice. Pădurea oferea omului, direct sau indirect, adăpost, îmbrăcăminte, hrană (fructe, ciuperci, plante comestibile, vânat, peşte, miere şi altele). Până la începutul secolului al XX-lea puteau fi întâlnite locuinţe şi construcţii fără nici un cui de fier, în timp ce la stânele carpatice doar ceaunul şi alte câteva unelte erau confecţionate din metal. În marea invazie de obiecte, unelte şi maşinării industriale, leagănul copilului şi sicriul continuă să fie construite la sate numai din lemn. Vechimea peisajului forestier şi cunoaşterea însuşirilor ascunse ale lemnului, fără de care nu era posibilă metamorfozarea lui artistică, au generat mai multe zone specializate în prelucrarea utilitară şi artistică a lemnului: Maramureş, Munţii Apuseni, Ţinutul Pădurenilor, Mărginimea Sibiului, Oltenia de nord, Bucovina, Ţara Vrancei. Dintre obiectele lucrate în lemn de artiştii ţărani vândute prin târgurile, bâlciurile şi iarmaroacele româneşti sunt căucele olteneşti cu coada arcuită, terminată adesea într-un cap de cal stilizat, pistornicele, lingurile, blidarele, lăzile de zestre, furcile de tors, tiparele de caş, crucile, icoanele pe lemn şi altele. Culesul plantelor şi fructelor de pădure care cresc spontan în natură, completează şi astăzi necesarul de hrană al oamenilor, iar farmacopeea populară utilizează sute de plante pentru alinarea suferinţelor şi vindecarea bolilor.

România are un potenţial cinegetic foarte bogat. În antichitate erau vestite vânătorile de cerbi iar în evul mediu vânătorile domneşti cu şoimi şi câini. În funcţie de comportamentul animalelor şi păsărilor vânate sau prinse, se alege diferite tehnici: momeala, imitarea urletelor, ţipetelor şi fluierăturilor animalelor şi păsărilor vânate. Organizaţi în cete, vânătorii practicau hăituirea animalelor spre garduri, ţarcuri sau plase ingenios camuflate. Pe căile de trecere a animalelor se amenajau gropi-capcană, se puneau diferite cârlige şi lanţuri pentru prinderea animalelor şi păsărilor. Introducerea armelor de foc şi a legilor de ocrotire a vânatului au înlăturat majoritatea acestor tehnici de vânătoare. 134

Codrul este o temă fundamentală a folclorului, iar frunza lui tot verde este nelipsită din cântecele populare. Reprezentările mitice legate de pădure (Muma, Fata şi Omul Pădurii, Pădureanca), arborii sacrii (stejarul şi bradul), fiarele pădurii (lupul şi ursul) sunt prezenţe vii în credinţele şi obiceiurile populare contemporane. Personajul mitic reprezentativ al civilizaţiei lemnului este Muma Pădurii, stăpână peste tot ce naşte, creşte şi trăieşte în pădurile carpatice. Este o Mumă a Mumelor care locuieşte în codrii, în copaci bătrâni, în scorburi, în planta numită Muma Pădurii. Aceasta este însă o mamă tristă care geme, se jeleşte, suspină, horcăie, vâjâie pentru că oamenii îi taie pruncii, copacii din pădure. Îşi cunoaşte toţi copacii (copiii) din pădure pe care îi alăptează când sunt mici, îi ceartă dacă cresc strâmbi, îi strigă pe nume sau pe poreclă, îi blestemă să fie tăiaţi de om sau trăsniţi de fulger când o supără. Ca mare zeiţă, aceasta poate fi bună sau rea. Pedepseşte tâlharii şi ajută oamenii necăjiţi, arată calea cea bună copiilor rătăciţi prin pădure. Treptat, calităţile de mamă bună s-au estompat, astăzi fiind cunoscută mai mult ca reprezentare malefică, femeie bătrână şi antropofagă, patroană a duhurilor rele care populează spaţiul pe timp de noapte. Slută şi urâtă, boceşte prin păduri pentru a ademeni călătorii. Ia chip de animal (iapă, bivoliţă, vacă), de femeie cu păr lung despletit sau împletit şuviţe care cad din cap până la călcâie precum şerpii. Adesea, apare îmbrăcată în scoarţă sau muşchi de copac. Poate fi înaltă cât casa şi căpiţa de fân sau mică cât un iepure, frumoasă ca o zână sau hidoasă ca un monstru. Pedepseşte (sperie, ia glasul, poceşte) femeile care torc în ziua de marţi, bărbaţii care fluieră sau cântă prin pădure şi-i trezesc copiii, tăietorii de lemne care nesocotesc regulile pădurii, pe cei care culeg fructele de pădure (mere şi pere sălbatice, alune) în ziua de Probejenie (6 august). Copiii Mumei Poădurii săi sunt urâţi şi plângăcioşi, vorbesc greu, după mulţi ani de la naştere, motiv pentru care aceasta încearcă să-i schimbe cu copiii femeilor din sat. Între om şi arbore este o legătură tainică, greu de descifrat. În anumite contexte rituale şi ceremoniale pomul îl poate înlocui şi adăposti simbolic pe om, îi poate deveni frate, soră, soţie. Ziua dedicată divinităţii vegetale, reprezentată frecvent de un arbore, este 1 mai, numită Arminden în Transilvania, Banat, Bucovina şi Moldova, şi 23 aprilie, Sângiorz în Muntenia şi Oltenia, Rusalii în Ţara Lăpuşului. Obiceiurile specifice acestei zile sunt împodobirea cu ramură verde, substitut al zeului vegetaţiei, a stâlpilor porţilor şi caselor, împlântarea în mijlocul satelor a unei prăjini înalte cu ramuri verzi în vârf sau chiar a unui arbore întreg curăţat până spre vârf de crengi şi împodobit cu cununi de flori şi spice de grâu. În Moldova se organizau petreceri câmpeneşti unde se mânca miel fript şi se bea vin roşu amestecat cu pelin pentru schimbarea sângelui şi apărarea oamenilor şi vitelor de boli, în special de ciumă: ―Frunză verde de pelin, / Iată-ne la Arminden, / Beau mesenii şi mănâncă, / Şi de ciumă nu li-e frică!―. Obiceiul prinderii ramurii verzi sau împlântării Pomului de Mai a fost influenţat de tradiţia inspirată din episodul omorârii copiilor de Irod relatată în Noul Testament. Conform legendelor populare, după ce Irod ar fi tăiat o zi întreagă capetele copiilor mergând din casă în casă, în speranţa că unul dintre ei ar putea fi Domnul Iisus, a pus seara, ca semn, o ramură verde la locuinţa unde a ajuns şi de unde urma să înceapă a doua zi măcelul. Pentru a-l înşela pe Irod şi a-l salva pe Iisus, oamenii au pus în timpul nopţii ramuri verzi la toate casele. 135

În satele din nordul judeţelor Argeş, Dâmboviţa şi, parţial, în Vâlcea, ceremonialul morţii şi renaşterii anuale a divinităţii arboricole se practică în noaptea de 25/26 octombrie. Este un ceremonial nocturn egalat prin spectaculozitate numai de Revelionul din noaptea Anului Nou. În preajma unui imens rug aprins de tineri într-un loc înalt al satului (munte, deal, movilă) se adună întreaga suflare a aşezării. În formele vechi, în mijlocul grămezii de lemne şi al cetinii de brad se împlânta, pentru a fi incinerată tulpina unui arbore tăiat din pădure. În jurul rugului funerar întreţinut cu lemne uscate, paie şi anvelope uzate ale autoturismelor, se striga, în cor, formula consacrată „Hai la Focu lui Sâmedru!‖. Femeile împărţesc, ca la o înmormântare, covrigi, fructe şi băutură. Acolo, în timp ce butucul sau buşteanul (cadavru fitomorf) era mistuit de flăcări se mânca, se bea, se glumea, se juca. Momentul cel mai aşteptat era prăbuşirea bradului incinerat, moment care indica renaşterea simbolică a zeului mort. Prin direcţia în care cădea trupul divin (jarul sau tăciunii aprinşi) se aprecia care dintre feciori sau fete urmau să se căsătorească în noul an. La plecare, participanţii luau cărbuni aprinşi cu care fertilizau grădinile şi livezile. Spre deosebire de moartea şi renaşterea divinităţii Crăciun la 25 decembrie, substituită de butucul sau buturuga incinerată în casă, pe vatra focului, ritul funerar Focul lui Sâmedru se desfăşoară sub cerul liber.

După Muma şi Fata pădurii, cele mai cunoscute reprezentări mitice în Calendarul popular sunt ursul şi lupul. La latitudinea geografică a României urşii se împerechează la sfârşitul verii şi începutul toamnei, perioadă când aduc pagube însemnate turmelor de oi, livezilor şi prisăcilor. Acest timp este marcat în Calendarul popular de ziua de 1 august. Prin Ţara Haţegului ursului i se punea acum o pulpă de viţel şi i se spunea cu voce tare: „– Na Ursule!‖. Moş Marin, important zeu al Panteonului carpatic, mai este 136

sărbătorit la Martinii de Iarnă (1–3 februarie), când fată, la Ziua Ursului (2 februarie) şi în Sâmbăta Ursului (o săptămână înainte de Moşii de Florii). Primele trei zile ale lunii februarie sunt dedicate Martinilor de Iarnă, patroni ai urşilor. Cel mai puternic şi mai periculos dintre ei, Martinul cel Mare, este sărbătorit în ziua de 2 februarie, la Stretenie sau Ziua Ursului. Conform tradiţiei, ursul ar ieşi în această zi din bârlog să-şi privească umbra pe zăpadă. Dacă este frig, ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu, bea o gură de apă şi îşi vede de treburi prin pădure. Din contră, dacă timpul este frumos, e soare şi îşi vede umbra pe zăpadă intră din nou în bârlog pentru că iarna va mai dura 40 de zile. În credinţele, basmele şi legendele populare, ursul este o fiinţă ciudată a pădurii: fată puii iarna, în timp ce alte vietăţi aşteaptă anotimpul călduros; dacă timpul e frumos, intră în adăpost, dacă este urât, îşi reia activitatea prin pădure; când găseşte punte peste râu o strică, când n-o găseşte dărâmă un copac şi pune punte etc. Oamenii asociază acest comportament al ursului cu timpul capricios de la sfârşitul iernii şi începutul primăverii. Ursul, numit în zilele lui de sărbătoare Moş Martin, ar fi fost om, morar sau păstor în satul său. După ce sa metamorfozat în urs, acesta ar fi păstrat sentimente şi preocupări umane: iubeşte o femeie pe care o fură şi o duce la casa lui (bârlogul) din pădure, îşi construieşte adăpost pentru iarnă, prevesteşte vremea friguroasă sau călduroasă a anului etc. Un singur lucru a uitat să facă: aprinderea focului. În tradiţiile populare ursul este mai degrabă folositor decât dăunător: influenţează în bine Ursitoarele la naşterea copilului; pruncii unşi cu untura lui cresc voinici şi sănătoşi; copilul bolnav de sperietoare se vindecă dacă se afumă cu păr de urs; bărbatul călcat de ursul dresat în cadrul obiciului Călcatul Ursului, nu-l mai durea spatele peste vară. La înmormântarea oamenilor, în nopţile de priveghi, şi la moartea şi renaşterea anului (Anul Nou) apăreau fantastice spirite ascunse sub măştile de urs. Adesea, dinţii moşului erau purtaţi de oameni ca talismane. Civilizaţia piscicolă În paralel cu marea extindere a civilizaţiei lemnului şi lutului, în Delta şi Bălţile Dunării şi pe afluenţii săi s-a dezvoltat peisajul etnografic piscicol. Abundenţa peştelui, păsărilor de baltă, a stufului se reflectă în ocupaţia principală a oamenilor (pescuitul), în sistemul de alimentaţie al oamenilor, în utilizarea stufului ca material de construcţie, în mijloacele de transport pe apă, în folclorul, obiceiurile şi credinţele legate de apă şi de peşte. Deşi s-a restrâns neîncetat prin înaintarea terenurilor arabile în zonele inundabile din lungul Dunării şi râurilor importante, peisajul piscicol, material şi spiritual, este încă bine conservat. Un exemplu îl oferăCalendarul popular care numeşte ziua din 17 martie Ziua Peştelui. În această zi, când se zbate peştele în apă înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un peşte mic, îl descântau şi îl mâncau crud (Transnistria, Tulcea, Brăila, Galaţi).

Reprezentarea mitică feminină stăpână a apelor, care se face văzută pe ape numai pe timp de noapte, este numită, în Bucovina, Ştima apei. Ca statură, este înaltă şi îmbrăcată în alb, cu sâni imenşi pe care îi dă pe spate. Poate să apare şi ca sirenă: jumătate femeie şi jumătate peşte. Pe vreme rea şi în nopţile cu lună iese la suprafaţa apei, se scaldă, se scutură şi umblă pe uliţele satului ca un nor: „Dacă-i dai pace, nu zice la nimeni nimica, dar de nu, te muţeşte, te sluteşte. Umblă până la miezul nopţii, când încep cocoşii a cânta. Ea trage pe om la înec zicând: „Ceasul a sosit, / Omul n-a venit!‖ (Moldova, Bucovina). Fiicele Ştimei apelor curgătoare sau stătătoare se numesc Fetele de apă. Partea de sus a corpului este femeie cu părul despletit, partea de jos coadă de peşte. Neîntrecute în frumuseţe, cu aripi albe în loc de mâini, Fetele de 137

apă ar fi inventatoarele cântecelor. Înainte de a începe a cânta, se ridică valuri de apă ca şi cum ar fi stârnite de vânt. Atunci, Fetele de apă ies la suprafaţă, pe coama valurilor, se joacă, cântă şi se stropesc cu apă. Îndată ce se sparg valurile, încep a cânta cu glas dumnezeiesc, încet, şi apoi din ce în ce mai tare. Când sfârşesc cântecul se afundă, înoată pe sub apă şi ridică la oarecare distanţă alte valuri pe care ies, se joacă şi cântă alte cântece. Dacă sunt văzute de un fecior, acesta, fermecat de frumuseţea trupurilor şi cântecelor, încearcă să le atingă cu mâna. Atunci fie că se scufundă pe fundul apelor, fie îl îneacă pe băiat (Bucovina).

Dunărea şi afluenţii săi au unit locuitorii din lungul şi de pe malurile lor. Cel mai arhaic procedeu de traversare a râurilor a fost căutarea vadurilor de apă. Vadul este acea porţiune a râului unde panta de scurgere se micşorează, valea se lărgeşte, iar apele scad în adâncime putând fi trecute de om cu piciorul, călare pe cal sau cu carul tras de vite. Indiferent în ce direcţii se orientau drumurile de comerţ, acestea se strângeau mănunchi la vadurile importante ale râurilor. Simţul de prevedere al românului de a trece o apă în siguranţă găseşte deplină acoperire în expresia: „Mai bine mergi o zi întreagă în lungul râului, decât să te îneci dimineaţa‖. Românii au găsit ingenioase soluţii de construire la repezeală a podurilor şi podeţelor peste ape. Procedeul simplu şi eficient de a tăia un copac lung şi a-l sprijini pe cele două maluri ale râului pentru a obţine o punte de picior este întâlnit şi astăzi în majoritatea satelor de munte, deal şi podiş. Între trecutul apei cu luntrea şi podul adevărat a fost o fază intermediară, podul umblător, o podişcă sprijinită pe câteva luntre mişcată de la un mal la altul. Podul plutitor, numit de popor corabie, supravieţuieşte până spre zilele noastre. El deservea nevoile locale de transport ale sătenilor şi putea fiuşor demontat în caz de pericol. Cârmaciul acestei corabii era podarul. Acesta trecea de pe un mal pealtul al râului oamenii plecaţi la munca câmpului, carele încărcate cu bucate şi fân, vitele la păşunat. Nu este exclus ca peste râurile care taie chei, cu văi abrupte şi adânci, să fi existat, aşa cum spun legendele,poduri din piei de animale. După unele povestiri culese din zona etnografică a Muscelului, domnitorul legendar întemeietor de ţară, Negru Vodă, fiind nevoit să se retragă din faţa tătarilor în Cetăţuia depe Valea Dâmboviţei, întinde peste apă un pod din piei de bivol. Peisajul pastoral Resursa fitogeografică pe baza căreia s-a dezvoltat peisajul pastoral sunt păşunile şi fâneţele naturale. Mai târziu, la acestea s-au adăugat, plantele furajere cultivate de om. Pentru folosirea eficientă a păşunilor şi fâneţelor aflate la mare distanţă de sat, uneori la sute de km, oamenilor le-a fost mai uşor să deplaseze acolo vitele decât să transporte acasă nutreţul. Departe de casă, ei au construit adăposturi specifice (odăi, sălaşe, stâne, surle, bordeie, ţarcuri, oboare), drumuri ale oilor şi ale sării, fântâni etc. În Evul mediu păstorii carpatici se mişcau cu turmele spre Marea Neagră şi ţărmurile Adriaticii, spre Pusta Ungară şi Stepele Kubanului. Mişcările de du-te-vino ale turmelor între munte şi câmpie, pe trasee fixate din vremuri imemorabile, au fost numite Drumuri ale oilor. Ciobanii ridicau de-a lungul drumurilor cruci de piatră pentru orientarea turmelor si aprecierea distanţelor prin zilele şi săptămânile de mers. Păstorul era un om umblat care ştia cum merge lumea, scotocitor şi hotărât în orice clipă la descălecări, oricât deîndrăzneţe şi oricât de îndepărtate. Adesea, aceşti cutreierători pe alte meleaguri aduceau în ţară veştidespre armatele turceşti şi tătărăşti care se pregăteau să atace Ţările Române.

138

Creşterea animalelor a lăsat urme evidente în toponimie, în organizarea gospodăriei şi locuinţei, în port şi alimentaţie, în sărbători şi obiceiuri, în grai şi folclor. Abundenţa materiilor prime de origine animală a impulsionat dezvoltarea instalaţiilor tehnice de prelucrare a lânii şi produselor din lână (pive, vâltori, dârste), a meşteşugurilor de prelucrare a pieilor şi blănurilor (cojocăritul, pielăritul, curelăritul). Baza sistemului de alimentaţie îl formează produsele animaliere: laptele şi produsele din lapte, carnea. Vechimea ocupaţiei este atestată de folclorul pastoral (literar, muzical, coregrafic), de numărul mare al sărbătorilor şi obiceiurilor pastorale (Ziua Lupului, Filipii, Martinii de Iarnă, Nunta Oilor, Focul Viu, Sântilia etc.), de fondul lingvistic traco-dac conversat de creşterea animalelor (baci, căciulă, ţap, stână, ghioagă, ţarc, strungă, brânză, gălbează, căpuşă).

Din numeroasele sărbători şi obiceiuri pastorale, o semnificaţie aparte o are Nunta sauîmperecheatul oilor. La latitudinea geografică a României ciclul de reproducere al ovinelor şi caprinelor poate debuta primăvara sau toamna. Din motive economice, ciobanii vărează turmele de oi separat de berbeci până la Vinerea Mare (14 octombrie), uneori până la Arhangheli (8 noiembrie). Sărbătoarea Vinerea Mare din Calendarul popular dedicată reprezentării mitice cu acelaşi nume, este identificată în Panteonul roman cu Zeiţa Venera. După o perioadă de gestaţie de aproximativ 21 de săptămâni, mieii şi iezii sunt fătaţi prin luna martie, când timpul dă vizibile semne de încălzire. Fătaţi primăvara, mieii şi iezii prind sezonul călduros şi abundent în hrană pentru a rezista rigorilor iernii. Înţărcatul, separarea mieilor şi a iezilor de oi şi capre pentru a se hrăni singuri avea loc la Sângiorz (23 aprilie). Reproducţia ovinelor şi caprinelor împarte anul pastoral în două anotimpuri perfect egale: un sezon fertil (împerecherea, gestaţia, fătatul şi înţărcatul mieilor şi iezilor), între Sâmedru şi Sângiorz, şi un sezon steril, când animalele se hrănesc bine pentru a supravieţui capriciilor iernii, între Sângiorz şi Sâmedru. 139

Prima mulsoare a turmei de oi, urmată de o frumoasă petrecere câmpenească în ziua de Sângiorz (23 aprilie) sau în altă zi de la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, este numită Sâmbra Oilor sauMăsurişul Oilor. În această zi se măsoară şi se crestează pe răbojul de lemn laptele de la oile fiecărui sâmbraş (proprietar) după care i se calculează cantitatea de brânză cuvenită la spargerea stânei, numităAlesul sau Răscolul. Pentru a obţine o cantitate de lapte cât mai mare, proprietarii îşi păşunau, îşi păzeau şi îşi mulgeau fiecare oile. Din primul lapte al stânei se prepara un caş care se împărţea între proprietarii oilor.

Activităţile practice şi juridice efectuate la urcarea oilor la stână erau însoţite de acte rituale menite să apere turma şi ciobanii de forţele malefice pe timpul verii: aprinderea Focului Viu, alungarea prin strigăte şi zgomote a vrăjitoarelor care fură sporul laptelui, anularea puterii cucului de a lua sau de a strica laptele prin practica magică Cucu! – Răscucu!, scăldatul ritual sau spălatul cu rouă, sacrificiul ritual al mielului şi altele. Acolo, la petrecerea câmpenească, se mănâncă alimente specifice (balmoş, mămăligă fiartă în lapte şi cu adaos de unt, mielul fript haiduceşte, colaci, caşul de la prima mulsoare), se cântă şi se joacă după melodii păstoreşti. Obiceiul este cunoscut, cu variante locale şi în diferite stadii de evoluţie, de toţi crescătorii de oi. Ciobanii alcătuiau grupuri sociale de 15–20 de oameni, desprinse şi izolate de comunităţile săteşti care trebuiau să facă faţă tuturor vitregiilor naturii. Viaţa singuratică a păstorilor, legată mai strâns cu natura înconjurătoare decât cu oamenii de la poalele munţilor se întrerupea brusc la Sântilie (20 iulie), la mijlocul sezonului pastoral, când proprietarii oilor şi nevestele ciobanilor urcau la stâne pentru miţuireamieilor (tunderea mieilor fătaţi primăvara). Oile şi berbecii se tundeau în sat, înainte de urcarea lor la păşunea alpină, iar mieii la stâne, la miezul verii pastorale. Era o activitate practică dar şi o întâlnire mult aşteptată de ciobani cu soţiile şi drăguţele lor. Dacă la stânele din Mărginimea Sibiului şi Ţara Oltului de la nord de Carpaţi femeia conducea, ca băciţă, treburile stânei, pe latura sudică a munţilor acestea erau excluse din ori ce activitate legată de creşterea oilor. Ciobanii nu aveau voie să coboare în sat şi nici să fie vizitaţi de parte femeiască până la Sântilie. În unele zone (Zăbala, jud. Covasna) ciobanii tineri coborau în sate la Sântilie ca să-şi bage drăguţele în horă. Cu o zi înainte de Sântilie făceau cadou fetelor iubite câte o furcă de tors sau o cocuţă de caş frumos modelată, simbol al afecţiunii şi intenţiei de căsătorie.

Nedeile pastorale se ţineau pe plaiurile Carpaţilor şi aveau legătură cu celebrarea zeului focului şi al soarelui. După creştinarea carpato-dunărenilor, peste această sărbătoare părinţii bisericii creştine au suprapus pe Sf. Ilie (20 iulie), numit de popor Sântilie. Numele vechi al zeului s-a pierdut, dar oamenii au 140

continuat să-i păstreze cultul pe înălţimile munţilor. Nedeile sau Sântiliile, desfăşurate pe munţi şi atestate documentar încă din secolul al XIV-lea, mai pot fi întâlnite şi astăzi în Carpaţii Meridionali. Acestea au asimilat noi funcţii sociale: schimbul de produse, petrecere, cunoaşterea tinerilor în vederea căsătoriei. Cele mai multe au coborât în satele de la poalele munţilor. Au existat pe munţii şi aşa-numitele târguri de fete, dar nu în înţelesul mercantil al expresiei. Acolo se legau cunoştinţe între tinerii care, unii dintre ei, se căsătoreau chiar atunci sau la nedeia din anul următor. Semnificaţia istorică a nedeilor pastorale se leagă de vechimea şi rolul lor în stabilirea legăturilor economice, matrimoniale, culturale dintre românii de pe cei doi versanţi ai Carpaţilor. Unele se numeau chiar târguri de două ţări sau, în Munţii Vrancei, târguri de trei ţări unde se adunau, laolaltă, moldoveni, transilvăneni şi munteni.

Sărbătorile dedicate creşterii animalelor şi agriculturii împart Calendarul popular în două anotimpuri de bază: iarna patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, vara patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii. Între cele două divinităţi zoomorfe, Lupul şi Calul, şi aştrii care măsoară timpul oamenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul este asociat cu astrul lunar căreia îi cântă noaptea, precum câinele, urlând, calul cu astrul solar pe care îl ajută, conform unor legende populare, să urce zilnic de la răsărit până la zenit. Sărbătorile şi obiceiurile calendaristice dedicate divinităţii cabaline sunt diurne, cele dedicate lupului sunt nocturne.

141

Cealaltă divinitate, lupul, îşi pedepseşte sau îşi ajută şi el credincioşii. Acesta vede şi sfâşie dracii la Bobotează, sperie sau alungă bolile grave ale copiilor. În Platforma Luncani, în imediata apropiere a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, primul alăptat al copilului se făcea, până acum câteva decenii, printrun aparat în formă de cerc, confecţionat dintr-o falcă şi piele de lup, numit gură de lup. Pe arii relativ extinse, copiii grav bolnavi erau numiţi Lupu după un alt ritual decât cel creştin. Nu se spuneau rugăciunile obişnuite de alungare a Satanei, dar se efectuau diferite practici magice: introducerea copilului de trei ori pe gura iei moaşei şi scoaterea acestuia pe la poale, înhumarea terapeutică a copilului prin introducerea acestuia pe o gaură săpată în pământ şi scoaterea, printr-un mic canal, pe altă gaură şi altele. Frecvenţa în antroponomastica românească a numelor de Lupu, Ursu şi derivatele lor, confirmă importanţa acestei practici în obiceiurile de la naştere. Peisajul agrar Satele peisajului etnografic agrar, cu ocupaţia dominantă a locuitorilor cultivarea plantelor, se găsesc în zonele de câmpie (Câmpia Română, Câmpia Jijiei, Câmpia Tisei) şi în podişurile joase (Dobrogea, Podişul Getic, Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei). Un obicei frecvent în peisajul agrar contemporan este paparuda, zeiţă pluviometrică invocată de ceata feminină pentru a dezlega ploile în zilele caniculare ale verii. Rolul ceremonial şi ritual al zeiţei pluviometrice Paparuda era jucat de o fetiţă sau o fată nemăritată, de un băieţel sau un flăcău, o femeie gravidă. Întotdeauna aceasta îmbracă costumul specific din frunze de boz, brusture, mai rar în frunze de alte plante, la o fântână sau pe malul unei ape (râu, pârâu, lac, iaz). Uneori, îşi împodobeşte capul cu flori sau coroniţe din flori. În admiraţia alaiului său, Paparuda joacă, se desfată şi este întâmpinată cu bucurie pe la casele din sat. Ceremonialul cuprinde trei secvenţe rito-magice: naşterea Paparudei: alegerea persoanei care va juca rolul personajului sacru, Paparuda; confecţionarea măştii sau costumului vegetal din frunze de boz, brusture sau din alte plante; îmbrăcarea cu costumului vegetal, de obicei pe trupul gol; desfătarea zeiţei: pornirea alaiului alcătuit din Paparudă şi ceata acesteia pe uliţele satului pentru a vizita fântânile şi gospodăriile oamenilor; dansul executat de Paparudă pe o melodie simplă, cântată şi ritmată de participanţi prin bătaia palmelor; udarea Paparudei şi alaiului său cu apă; primirea darului (alimente, bani, vase de lemn); moartea şi ritul funerar: dezbrăcarea măştii vegetale, de obicei pe acelaşi loc unde a fost îmbrăcată (râu, pârâu, lac, fântână); depunerea în apă a măştii vegetale; scalda rituală a membrilor care au alcătuit ceata.

142

De civilizaţia agrară sunt strâns legate două arhetipuri ale genezei: lutul şi aluatul. Aluatul, materie sacră din care femeia prepară pâinea şi colacul, este, precum lutul, un arhetip al genezei. Între tehnica confecţionării oalei din lut şi prepararea pâinii şi colacului din aluat sunt paralelisme tehnologice şi spirituale evidente: eliberarea spiritului grâului din sămânţă şi a spiritului pământului din trupul Pământului prin tăiere, zdrobire, pisare, râşnire, măcinare; adăugarea apei pentru obţinerea lutului şi aluatului; frământarea şi dospirea materiei în prefacere, lutul şi aluatul; modelarea chipurilor, forme de oale şi colaci care poartă numele unor reprezentări mitice (Arhangheli, Crăciunei, Mucenici, Bradoşi etc.); însufleţirea chipurilor modelate prin ardere sau coacere în cuptor sau sub ţest. Scoase din cuptor, pâinea (colacul) şi oala sunt animate, au viaţă, şi, ca urmare, pot substitui divinitatea şi omul în numeroase obiceiuri şi practici magice. În vremurile biblice Dumnezeu a modelat din lut chipul omului, aşa cum omul neolitic modelase din lut şi aluat chipurile lui divine. Dumnezeu şi-a însufleţit creaţia (omul) suflând viaţă asupra ei, femeia neolitică şi-a animat divinitatea din lut (figurinele, vasele) şi din aluat (pâinea, colacii) arzându-le în cuptor.

Cel mai cunoscut substitut ritual al omului, atestat din neolitic până astăzi, este oala din lut. În graiul popular oala şi strachina de pământ sunt termeni obişnuiţi de comparaţie pentru trupul şi sufletul omului. Oala are gură, buză, gât, burtă, toartă, mănuşă, mână, picior; când e bine arsă are glas frumos, când e ciobită sună răguşit; fecioara este asemuită cu oala nouă, neîncepută, fata greşită cu oala dogită, iar femeia bătrână cu hârbul şi oala hodorogită. În peste 140 de proverbe şi zicători româneşti referitoare la vasele de lut, oala este termen polivalent de comparaţie pentru om. Oala este un important agent ritual manipulat de persoane iniţiate: vrăjitoare, moaşă, nănaşă, mut, vătaf în cetele de căluşari etc. Aruncată în fântână sau în râu în zilele caniculare ale verii devine mesagerul oamenilor pe lângă divinitatea care dezleagă ploile; prin spargerea ei la prima scaldă a copilului, moaşa realizează transferul magic al sănătăţii şi glasului frumos de la lutul ars la noul născut; spargerea oalei curate, neîncepute, de nănaşă repara la căsătorie necinstea fetei greşite şi altele. Oala poate adăposti însă şi spiritele potrivnice omului. De aceea, în perioada de lăuzie, în nopţile şi zilele cât stă mortul în casă, în timpul vrăjilor şi descântatului de dezlegare şi alungare a spiritelor malefice etc. oalele stau întoarse cu gura în jos pentru a opri cuibărirea spiritelor malefice. În cele mai multe sate româneşti, după scoaterea mortului din casă, se sparge o oală pe locul morţii, pe pragul casei sau la mormânt. Vechimea obiceiului este atestată de zicala I s-a spart oala, sinonimă cu verbul a muri. Lutul este, după lemn, a doua materie primă preferată de ţăran pentru a fi prelucrată artistic. Ceramica smălţuită, produsă astăzi în centre renumite ca Hurezu, 143

Oboga, Corund, Baia Mare, Rădăuţi, încântă iubitorii de frumos prin căldura culorilor şi motivele ornamentale străvechi.

Peisajul etnografic pomi-viticol, subtip al peisajului agrar, cuprinde bazinele pomicole (Subcarpaţii Munteniei şi Olteniei, nordul Transilvaniei, Dealurile Vestice, Podişul Sucevei, Podişul Moldovei şi podgoriile României (Drăgăşani, Dealul Mare, Odobeşti, Iaşi, Cotnari, Murfatlar, Segarcea, Târnave, Bistriţa, Mureş, Arad). Personalitatea peisajului pomi-viticol este dată de extensiunea plantaţiilor de vii şi livezi, de adăposturi specifice pentru păstratul vinului şi ţuicii (pivniţe, crame, poverne, beciuri), de instalaţii tehnice de preparare a vinului şi ţuicii (vinarsului, palincii), de unelte şi mijloace de transport adaptate pentru cărat fructele, strugurii, vinul şi ţuica. În cea mai compactă zonă pomicolă a României (Subcarpaţii Olteniei şi Munteniei) locuinţa a suferit însemnate modificări: casa la nivelul solului a fost înălţată pentru a lăsa, la parter, loc pivniţei, spaţiu necesar depozitării fructelor şi butoaielor cu ţuică. În peisajul pomi-viticol s-au dezvoltat meşteşugurile de prelucrare a lemnului (dogăritul sau văsăritul pentru confecţionatul butoaielor şi putinilor), un sistem caracteristic de alimentaţie, au apărut obiceiuri şi tradiţii specifice. Cele mai interesante sărbători şi obiceiuri dedicate culturii viţei de vie se grupează la începutul lunii februarie. În această perioadă a anului, între viţa de vie şi urs apare o tainică legătură exprimată de zicala care compară vinul bun cu puterea ursului. Sărbătorile comune ale ursului şi viţei de vie de la începutul lunii februarie (Martiniide Iarnă, Ziua Ursului, Arezanul Viilor) se suprapun peste două bioritmuri naturale: în pădure fată urşii, iar în butucii viţei de vie şi în tulpinile pomilor fructiferi din podgorii şi livezi începe se pune în mişcare seva. Cu două-trei decenii în urmă, în unele aşezări din sudul României se desfăşura în ziua de 1 februarie se desfăşura un ceremonial bahic de origine tracică, numit Arezanul sau Gurbanul Viilor. În dimineaţa zilei bărbaţii mergeau la plantaţiile de viţă de vie, de obicei în săniile trase de cai. Ajunşi în câmp, fiecare proprietar îşi tăia de la viţa sa câteva corzi din care îşi făceau cununiţe pe cap şi cingători la brâu. Dezgropa apoi sticla sau plosca cu vin îngropată toamna şi se întâlneau cu toţii în jurul focului aprins pe o înălţime. Acolo, în jurul flăcărilor, se mânca, se bea, se juca, se sărea peste foc şi se stropea vin peste jărăgaiul încins. Seara, bărbaţii se întorceau în sat cu făclii aprinse în mână şi continuau petrecerea pe grupe de familii. 144

Peisajul turistic, în plin avânt, găseşte, în sânul peisajelor etnografice de veche tradiţie (forestier, piscicol, pastoral şi agrar) excelente condiţii de dezvoltare. Obiceiurile fac parte din peisajele etnogreafice prezentate. Pentru a le defini ca reper spre universalitate a spiritualităţii româneşti, vor fi prezentate, succint, grupate în două cicluri: familial şicalendaristic. Sărbători şi obiceiuri calendaristice Anul şi submultiplii săi (anotimpul, luna, săptămâna, ziua) sunt în calendarul popular personificări, oameni care se nasc, trăiesc, îmbătrânesc şi mor ca s-o ia din nou de la capăt. Dintre aceştia, sfinţii ajunşi la vârsta senectuţii, moş crăciun la solstiţiul de iarnă şi baba dochia la echinocţiul de primăvară, sunt sărbătoriţi în mod deosebit. Ei reprezintă zeul an care, prin moarte şi renaştere, înnoiesc perpetuu timpul calendaristic de 365 sau 366 de zile. Începând cu ziua de 1 ianuarie anul renăscut creşte, devine tânăr, matur, după care îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte în noaptea de revelion a anului viitor. Moartea anuluii vechi şi renaşterea anul nou este bine evidenţiată de obiceiurile solstiţiului de iarnă: sacrificiul ritual al porcului, colinde, jocuri cu măşti, pluguşorul, sorcova etc.

Personajele mitice ale Calendarului popular sunt metamorfoze ale Anului, mai tinere sau mai bătrâne, după plasarea zilei lor faţă de celebrarea Moşului Crăciun. Astfel, Sânvăsâi, sărbătorit în prima zi a anului, este un tânăr care stă călare pe butoi, iubeşte şi petrece; Dragobete (24 februarie) este zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie) este tânăr războinic, călare pe cal; Sântilie (20 iulie) şi Sâmedru(26 octombrie) sunt maturi, în puterea vieţii, urmează generaţia sfinţilor-moşi, cu Moş Andrei (30 noiembrie), Moş Nicolae (6 decembrie), Moş Ajun (24 decembrie) şi Moş Crăciun (25 decembrie), care anunţă moartea şi renaşterea timpului calendaristic. Dar, la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie, acolo unde apar alţi doi sfinţi moşi, Moş Andrei (30 decembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie), Calendarul popular păstrează tradiţii certe pentru localizarea în această perioadă a Anului Nou geto-dac. Spre deosebire de Crăciun, Baba Dochia moare şi renaşte la echinocţiul de primăvară. Luna martie se deschide cu Zilele Babei, timp ritual de nouă zile, egal cu durata urcuşului Dochiei cu oile la munte, unde 145

moare împreună cu turma din cauza unui ger năprasnic. Trupurile lor, transformate în stană de piatră, apar astăzi ca nume topice în maio multe masive carpatice: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Semenic. Dar, moartea Babei Dochia la echinocţiul de primăvară este urmată de naştereaPruncului Dochia. Începând din luna martie, divinităţile feminine ale Calendarului popular se grupează în trei generaţii: zeiţe-fecioare (Floriile, Sânzienele, Drăgaicele, Lăzăriţele, Ielele), zeiţemumă (Maica Precesta, Maica Domnului, Muma Pădurii, Muma Caloianului) şi zeiţe-babă (Sf. Vineri, Sf. Varvara, Dochia). Un obiect cu valoare rituală legat de Baba Dochia este Mărţişorul, un calendar simbolic confecţionat din două fire colorate în alb şi roşu (iarna şi vara), la care se ataşează un obiect artizanal. La începutul secolului al XX-lea mărţişorul se făcea cadou copiilor, fete şi băieţi, în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Şnurul mărţişorului se purta legat la mână, uneori prins în piept sau la gât până la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paşte, Arminden) sau până la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi când se agăţa pe ramurile înflorite. Se spune despre cei care primeau mărţişorul că nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de români. Pe arii extinse din Transilvania, Banat, Maramureş, centrul Munteniei, vestul Olteniei şi sudul Dobrogei luna echinocţiului de primăvară şi a Anului Nou agrar se numea, în Calendarul popular, Mărţişor.

Dintre reprezentările mitice fecioare, cele mai îndrăgite sunt Sânzienele (Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureş, Bucovina), numite şi Drăgaice (Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei). Sânziana se naşte la moartea Babei Dochia, creşte miraculos până la 24 iunie când înfloreşte planta ce-i poartă numele (sânziana sau drăgaica). În cetele feminine de Drăgaică organizate în sudul Munteniei până la mijlocul secolului al XX-lea, fata care juca rolul zeiţei agrare era îmbrăcată mireasă, cu rochie albă şi cu cunună împletită din flori de sânziene (drăgaică) pe cap, însemn al cununiei. În timpul solstiţiului de vară zeiţa fecundităţii, Sânziana sau Drăgaica, bagă bob spicului de grâu, dă miros plantelor de leac, vindecă bolile şi suferinţele oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni şi vijelie, urseşte fetele de măritat etc. Când i se nesocoteşte ziua, aceasta stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi miros.

146

Coroana împletită astăzi din floarea de sânziană (drăgaică) şi din spice de grâu în dimineaţa zilei de 24 iunie este o efigie divină cu puteri miraculoase: purtată pe cap de o fecioară în ceremonialul numit Dansul Drăgaicei simbolizează zeiţa agrară; agăţată la fereastră, în stâlpii porţilor, în crucile din hotar şi din cimitir apără oamenii, animalele şi holdele de stihiile naturii (grindină, furtună, vijelie, inundaţie); aruncată pe acoperişul casei sau al şurii indică, prin anume semne dacă cel căruia i-a fost menită, a confecţionat-o sau a azvârlit-o va trăi sau va muri, dacă fata se va căsători în cursul anului şi cum îi va fi ursitul (tânăr sau bătrân, frumos sau urât), dacă va fi sănătos sau bolnav, dacă va avea noroc sau pagubă în casă. Împletirea Cununii de Sânziene şi obiceiurile legate de acestea sunt atestate la românii de pretutindeni. Panteonul Panteonul carpato-dunărean are elemente comune cu cel greco-roman, dar şi cu cel mesopotanian, sumerian, egiptean, indian. Legătura tainică a spiritualităţii carpato-dunărene cu India antică avea să fascineze marile spirite româneşti: Eminescu, Brâncuşi, Eliade. Adesea, pe pământ carpatic, unii zei indieni îşi îndeplinesc atribuţiile avute în vechea Indie: zeul Universului, Shiva, este identificat în colindul de Crăciun Siva, zeul pluviometric Rudra în ceremonialul Paparudei, zeul morţii, Yama, în unele credinţe şi expresii româneşti (a da iama în păsări, în vite, cu sensul a da moartea) şi altele. Cu 2–3 milenii înainte să strălucească culturile Greciei şi Romei antice, în bazinul inferior al Dunării de Jos înfloreau culturile neolitice Criş-Starčevo, Precucuteni, Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia şi multe altele. Purtătorii lor aparţineau unor societăţi agrare lipsite de fortificaţii elaborate şi arme de luptă. Erau meşteri neîntrecuţi în prelucrarea lutului şi, probabil, înclinaţi spre meditaţie, însuşire ilustrată de statuetele din lut numite Gânditorul de la Hamangia. Rolul principal în aceste societăţi îl jucau femeile.

Dovezile de neolitizare a omului paleolitic sunt peşterile carpatice în care acesta se adăpostea. Frecvenţa peşterilor din România locuite de om creşte foarte mult în paleoliticul superior şi scade în neolitic. Acestea sunt repopulate în perioada de trecere la epoca bronzului şi în prima epocă a fierului. În ele s-au descoperit altare, sanctuare (Fundul Peşterii de la Bozioru), vestitele cranii de Homo sapiens fosilis, strămoş îndepărtat al omenirii care a trăit în Carpaţi, în paleoliticul superior (Peştera Cioclovina, Peştera Muierilor, Peştera Baia de Fier), urme ale paşilor omului de Cro-Magnon imprimaţi în lut fosilizat (Peştera Izbuc), surprinzătoare picturi de culoare neagră, care aparţin neoliticului (Peştera Polovragi, Peştera Muierilor, Peştera Vaideei, Peştera Limanu) şi de culoare roşie (Gaura Chindiei) datată cu aproximativ 11 000 ani î.H. La Cuina Turcului, s-a descoperit cea mai veche cultură arheologică din Europa care, după datările de radio-carbon ale faunei, florei, pieselor de schelet uman şi resturilor arheologice descoperite, se derulează, între mileniile XI–IX î.H., cultură numită Romanellian. Prin această cultură preistorică, confirmată de cea de la Schela Cladovei – Lepenscki Vir, datată în mileniile VII–VI î.H., de Criş-Starcevo, Precucuteni, Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia ş. a., alătură spaţiul carpatodunărean arealului de zămislire a vechilor civilizaţii de pe Terra.

147

Bibliografie

1. Bernea E., (2006) Civilizatia româna sateasca, Editura Vremea, Bucuresti 2. Bârcă Ana, Dinescu Dan (1997)– The Woodenarchitecture of Maramureş, Editura Humanitas, Bucureşti, 3. Bănăţeanu T., Focşa M. (1963) – Ornamentica în arta populară românească, Editura Meridiane, Bucureşti, 4. Butură V. (1978), Etnografia poporului român, Editura Dacia, Cluj Napoca. 5. Butură, V. (1965), Pivele de ulei din Transilvania, Rev. Muzeelor, II nr.2. 6. Cristea G., Dâncuş M. (2000)– Maramureş, un muzeu viu în centrul Europei, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 7. Constantinescu, M.C. (1976), Păstoritul tranhumant în Transilvania, Editura AcademieiRomâne, Bucureşti. 8. Constantinescu N., Dobre A.,( 2001) Etnografie si folclor românesc. Note de curs, Partea I, 9. Familia stiintelor etnografice, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 10. Dorin S.,( 2008) Maramureș brand cultural, Editura Cornelius / Asociația Glasul Culturii Baia Mare,. 11. Focşa, Gh. (1975), Ţara Oaşului, studiul etnografic, Muzeul satului, Bucureşti. 12. Francisc N.,( 1977.) Poarta maramureșeană, Editura Sport-Turism, București, Conține 142 de ilustrații - desene și fotografii și un catalog al tipurilor de porți maramureșene. 13. Ghinoiu, I. (1997), Obiceiuri populare de peste an, Editura. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti. 14. Idu, P. D. (1999), Om şi natură în Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei. Viaţa pastorală, Editura Napoca Star, Cluj Napoca. 15. Irimie C., Dumitrescu Florentina, Paleologul A. (1975)– Arta lemnului la români, Ed Meridiane, Bucureşti, 16. Irimie C., Necula Marcela (1983)– Arta ţărănească a lemnului, Ed Minerva, Bucureşti, 17. Iordan I., (1963) - Toponimia romineasca, Editura Acad. Republicii Populare Romîne, Bucuresti, 18. Nicolae I., Suditu B.,( 2008) - Toponimie românească și internațională, Editura Meronia, Bucuresti, 19. Nistor F. (1977)– Poarta maramureşeană, Ed Sport turism, Bucureşti, 20. Pănoiu A. (1975) – Din arhitectura lemnului, Ed Tehnică, Bucureşti, 21. Petrescu P. (1971)– Motive decorative celebre, Ed Meridiane, Bucureşti, 22. Petrescu, P., Irimie C. (1967), Meşteşuguri artistice în România, Editura Academiei Române, Bucureşti. 23. Russu, I. I. (1981), Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti. 24. Stahl H. P. (1968)– Folclorul şi arta populară românească, Ed Meridiane, Bucureşti, 25. Stahl, H. H., (2002) Istoria socială a satului românesc. Culegere de texte, Editura Paideia, Bucureşti 26. Vedinaş, T., (2001) Introducere în sociologia rurală, Editura Polirom, Iaşi 27. Vlăduţiu, I. (1973), Etnografia românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 28. Vlăduţiu, I. (1976), Turism cu manualul de etnografie. Editura Sport-Turism, Bucureşti. 29. Vuia, R. (1964), Tipuri de păstorit la români, Editura Academiei Române, Bucureşti. 30. Vuia, R. (1975, voi. I, 1980, voi. II), Studii de etnografie şi folclor, Editura Minerva, Bucureşti. 31. Vulcănescu, R. (1980), Introducere în etnologie, Editura Academiei Române, Bucureşti. 32. Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964 33. ***2004, Academia Română, Cunoaşte România, Editura Economică, Bucureşti 34. coord. Ghinoiu I., (2003) Atlasul Etnografic Român, vol. I, Habitatul: Aşezarea, Gospodăria, Locuinţa, Amenajarea interiorului, Cimitirul; Editura Academiei şi Editura Monitorul Oficial, Bucureşti 148

35. coord. Ghinoiu I., (2003) Atlasul Etnografic Român vol. II,Ocupaţiile: Cultivarea pământului, Creşterea animalelor, Sericicultura, Apicultura, Vânătoarea, Pescuitul şi Transportul; Academiei 36. coord. Ghinoiu I., (2003) Atlasul Etnografic Român vol. III:Tehnologia populară Meşteşugurile, Instalaţiile tehnice populare, Alimentaţia; Editura Academiei şi Editura Monitorul Oficial, Bucureşti 37. coord. Ghinoiu I., (2003) Atlasul Etnografic Român vol. IV: Manifestările artistice Portul, Arta populară; Editura Academiei şi Editura Monitorul Oficial, Bucureşti 38. coord. Ghinoiu I., (2003) Atlasul Etnografic Român vol. V Manifestările spirituale: Obiceiurile de la naştere căsătorie şi înmormântare, Sărbătorile şi obiceiurile calendaristice, Mitologia. Editura Academiei şi Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 39. http://www.ro.tezaur-romanesc.ro/

149