Casatoria in Roma Antica [PDF]

Zitiervorschau

ROMA ANTICĂ (Căsătoria)

În Roma antică o fiică putea fi logodită cu un tânăr începând de la vârsta de 6 sau 7 ani chiar împotriva voinţei sale, ea aflându-se sub autoritatea totală a tatălui său (pater familias). Dragostea nu era un atribut al căsătoriei. În familiile patricienilor căsătoria reprezenta un acord de interese dintre două familii care le apropria. Această logodnă a constat într-un angajament real prin care se leagă femeia la un fel de fidelitate premaritală de viitorul soţ. Căsătoria se încheie prin trecerea tinerei femei din familia tatălui la cea a soţul ei. Logodnicul fetei s-a angajat de a asigura îndeplinirea promisiunii sale de căsătorie prin punerea unui inel pe degetul inelar de la mâna stângă a fetei. Se credea că între acest deget şi inel exista o anumită relaţie. Aulus Gellius spune că acest deget conectează un nerv subţire direct la inimă. Căsătoria se realizează doar între persoane care au ajuns la vârsta legală (12 ani pentru fete şi 14 ani pentru băieţi) şi care au dreptul legal (sunt excluşi sclavii şi străinii liberi). Căsătoria în sine nu se considera ca fiind pe deplin consumată decât după naşterea primul copil care s-a născut în casă. De fapt, căsătoria romanilor urmărea procrearea şi nimic altceva, aşa că era esenţial ca naşterea copiilor să se facă în interiorul casei. Au existat două tipuri de căsătorie: ■ cum manu – este una mai convenţională ce Promisiune de căsătorie păstra o formă mai veche prin care soţia a devenit un membru al familiei soţului. Ea îşi pierde drepturile de moştenire din familia sa veche şi le câştigă pe cele ale noii sale familii. Acum, ea a este supusă autorităţii soţului ei. Aceasta a fost forma tradiţională de căsătorie (conventio in manum). ■ sine manum - reprezintă alternativa unei căsătorii libere. În acest aranjament soţia a rămas un membru al familiei sale originale păstrându-şi libertatea juridică. Ea a rămas sub autoritatea tatălui ei şi îşi păstrează drepturile sale de moştenire din familia ei veche, dar nu le-a câştigat pe cele din noua familie. Cum manu cunoaşte la rândul ei trei forme: ● confarreatio – este forma cea mai completă a căsătoriei care se realizează în prezenţa Marelui Pontif şi a preotului lui Jupiter. Soţii îi oferă lui Jupiter o plăcintă (farreum libum) care apoi este mâncată de către soţi, la intrarea în casa cea nouă. Acest ritual a fost urmat întotdeauna de familiile de patricieni, dar mai târziu a căzut în desuetudine. ● coemptio – este un ritual de căsătorie mai puţin solemn care simula o vânzare simbolică de către tată a fiicei sale către mire în faţa a 5 martori. şi

acest ritual devine treptat o raritate. ● per usum – căsătoria se realiza atunci când femeia devine soţie după ce a trăit împreună cu un bărbat timp de un an întreg.

Ceremonia căsătoriei Ziua nunţii a fost aleasă cu mare grijă, evitându-se zilele nefaste. Romanii fiind superstiţioşi căutau să se asigure că nici un ghinion nu ar putea afecta cuplul dacă data căsătoriei lor era bine aleasă. De exemplu, luna mai a fost văzută ca o lună ghinionistă pentru încheierea unei căsătorii, în timp ce a doua jumătate a lunii iunie a fost văzută ca ideală. Cu o seara înainte de căsătorie mireasa îşi sacrifica jucăriile din copilărie către spiritele familiei sale (lari). Mireasa este pregătită de ceremonial în Ceremonie de căsătorie romană (basorelief în casa ei, fiind acoperită cu un voal de culoarea marmură datat 160-80 î.Hr.) Cuplul se ţine de mână, în timp ce mirele ţine în mâna stângă focului (flammeum) şi îmbrăcată într-o rochie contractul de căsătorie. Între ei este pronuba. albă simplă, prinsă cu o curea legată într-un nod special (nodus herculeus), pe care mirele urmează să-l dezlege. Această înlocuia toga praetexta, îmbrăcămintea pentru fete (şi a băieţilor), pe care ea a purtat-o până atunci. Ceremonia este realizată într-un cadru privat care reuneşte familiile celor doi soţi ce îşi dau consimţământul urmând un ritual foarte precis. Pe parcursul ceremoniei mireasa a fost însoţită de pronuba, o matroană care a fost numai o dată căsătorită. Ceremonia a început cu un sacrificiu, după care erau luate auspiciile. După sacrificiu a fost semnat un contract de căsătorie (nuptiales tabulae), în mod normal în prezenţa unor 10 martori. Apoi, pronuba a luat mâinile drepte ale mirilor, unindu-le. Acesta a fost cel mai important moment al ceremoniei, când are loc un schimb de jurăminte tăcut între miri. Ceremonialul este urmat de un banchet (Cena nuptialis). La sfârşitul banchetului, are loc un simulacru de răpire prin care este smulsă mireasa din braţele mamei sale, în timp ce aceasta simulează că se opune. Acesta tradiţie aminteşte de răpirea femeilor sabine. Apoi, o procesiune duce mireasa la casa soţului. Ea este însoţită de trei băieţi. Doi dintre băieţii o ţin de câte o mână, cel de-al treilea merge înaintea lor purtând o torţă care au fost aprinsă la focul ce arde în vatra casei de origine a miresei. Resturile carbonizate ale torţei reprezentau un simbol al norocului şi erau împărţite invitaţilor, la fel cum astăzi buchetul miresei este aruncat în mulţime. Oamenii ce participau la procesiune râdeau şi făceau glume obscene despre cuplu. Ajunşi la casa mirelui, mireasa acoperă pregul casei cu şuviţe de lână şi îl unge cu untură şi ulei (motivele ale acestei tradiţii sunt neclare). Soţul ei, care a aşteptat-o în casă, îi cere miresei să-şi spună prenumele.

Deoarece femeile romane nu foloseau prenumele, ea răspundea cu celebra formulă: „Acolo unde eşti tu Gaius, eu voi fi Gaia.” Mireasa era ridicată peste prag de către mire, astfel încât să nu-l atingă cu picioarele ei. Conform tradiţiilor romane numai străinii sau membrii familiei puteau trece prin uşă. Mireasa nu era nici una nici alta în acest moment. Când ea a intrat în casă nu era un membru al gospodăriei, dar nu era nici o străină. Odată ce a trecut prin uşă ea a devenit o parte a familiei. Tradiţia a supravieţuit până în ziua de azi, când mirele îşi trece mireasa pragul casei lor după căsătorie. Apoi, soţul efectua o scurta ceremonie religioasă, după care pronuba o aşează pe mireasă pe un pat matrimonial simbolic, care se afla în casa romanilor în mod tradiţional (lectus genialis). Mireasa rosteşte rugăciunile rituale către divinităţile domestice. Cu aceasta ceremonia a ajuns la sfârşit. În dimineaţa următoare mireasa, îmbrăcată în costumul de matroană – purtat de mame şi femeile gravide – oferă un sacrificiu pentru lari şi penaţi(spiritele din familie şi din cămară). De obicei, acum ea primeşte cadouri de la soţul ei. De asemenea, este dat un mic banchet pentru rudele apropiate ale cuplului (repotia). După căsătorie două destine, extrem de diferite, puteau să o aştepte pe mireasă. În cazul în care ea a fost suficient de norocoasă să fie fertilă şi să dea naştere la trei copii sau la mai mulţi, ea ar fi devenit o mamă respectată, o soţie de invidiat şi ar fi câştigat acceptarea comunităţii. Dacă, totuşi, se dovedea că este infertilă, ea ar fi fost ameninţată cu repudierea. Acest lucru nu a fost aşa de rău cum ar putea părea la prima vedere. Ea se întorcea în casa tatălui ei cu zestrea sa, unde putea deveni, la moartea acestuia, o femeie aproape liberă. În timp, s-ar putea chiar uita eşecul ei ca femeie măritată prin implicarea ei în diferite afaceri şi în diversiuni amoroase. Multe soţii au murit înainte de oricare dintre aceste destine să poată fi îndeplinite. Naşterile şi urmările acestora au afectat un număr mare de femei cu vârste cuprinse între şaisprezece şi treizeci şi cinci. Multe tinere mame au murit în timpul ce dădeau naştere unui copil. Căsătoria a reprezentat, în mod frecvent, o modalitate a nobilimii pentru aşi mări influenţa şi sprijinul politic. Există o evidenţă a multor romani care proclamau că nu exista nimic mai rău decât căsătoria, şi că, dacă nu ar fi necesitatea de a produce copii, nimeni nu ar dori să se căsătorească. Pentru ei o soţie bogată era o tirană, iar una săracă putea cheltui toţi banii. Un mare număr de copii s-au născut în afara căsătoriei. Aceştia erau ai unor bărbaţii romani care nu s-au căsătorit, dar care au locuit împreună cu sclave. Copiii care au rezultat în urma unor astfel de uniuni puteau purta numele tatălui lor în cazul în care el a ales să-i elibereze, dar nu primeau în mod automat şi poziţia lui socială.