Delicte Si Sanctiuni in Roma [PDF]

Zitiervorschau

Facultatea de Drept – Universitatea de Vest Timisoara

Delicte și sancțiuni în Epoca Romană

Studenți: Ciocan Marinela Iasmina Ciochină Diana Felicia Cseh Aron Alex

Grupa: II, III

I. Introducere Roma Antică a fost un oraș-stat cărui istorie se întinde în perioada de timp cuprisnă între 753 î.Hr. șî 476 d.Hr. Ea a dominat Europa de Vest și întreaga arie în jurul Mării Mediterane, prin cuceriri și asimilare, însă în final, a cedat în fața invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcând, astfel , declinul Imperiului Roman și începutul Evului Mediu. Roma antică ă adus contribuții importante în organizarea politică și administrativă, juridicial, artă și literatură, miitară, limbile Europei(limbile romanice), iar istoria sa continuă să aibă o influență puternică asupra lumii moderne.

Istoria dreptuluiroman începe în secolul al VI-lea î.e.n și se încheie în secolul al VI-lea e.n. Fenomenul juridic roman s-a zămlisit în procesul trecerii societății romane de la societatea gentilică la cea politică. Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancționate de statul roman și constituie un sistem extrem de vest și de complex, format dintr-o multitudine de ramuri și instituții juridice. Dreptul roman se împărțea î conformitate cu concepția romană, în drept privat ( care ocrotește interesele private ale diferitelor persoane) și drept public (care ocrotește interesele întregii socetăți). Referitor tot la împărțirea dreptului roman în drept privat și drept public, Ulpian clasifică astfel: „Publicum ius est quod ad statum rei romane spectat; privatum quod ad singulorum utilitatem” („Dreptul public este cel care se referă la organizarea statului roma, iar dreptul privat la interesele fiecăruia”).

II. Delictele și sancționarea lor Delictele sunt fapte dăunătoare intereselor societății romane și pedepsite prin dispozițiunile juridice ale statului. În dreptul roman, materia delictelor a cunoscut o evoluție foarte complexă, în desfășurarea căreia s-au format numeroase categorii și instituții juridice. În cadrul acestei evoluții s-a conturat noțiunea delictului, în sensurile sale, precum și regimul juridic propriu fiecărui delict. În sens general delictele- delictum, maleficium- erau văzute de către romani ca fapte ilicite, ce afectau interesele clasei dominante, sancționate în principiu prin plata unor sume de bani. Aceste fapte erau variate și generau consecințe din cele mai diverse, de la prejudicii materiale la vătămarea sau uciderea unor persoane. Romanii au clasificat delictele încă din perioada foarte veche, în două mari categorii : delicte private (delicta privata) și delicte publice(delicta publica). Delictele publice erau acelea care lezau interesele statului sclavagist roman; delictele private sau doar interesele indivizdului în calitate de cetățean roman sau necetățean. Din punct de vedere structural delictele publice nu se deosebesc de cele private, însă existau diferențe în ceea ce privește organele înaintea cărora sunt aduse spre judecare, procedura de judecată și sancționarea lor. Astfel, în ceea ce privește procedura, delictele private erau judecate după normele procedurii civile, pe când delictele publice erau judecate după normele procedurii penale.

În epoca veche delictele nu apar ca izvoare de obligații, ci ca fapte ilicite care atrag anumite pedepse.

1. Principalele delicte private vechi

a) Furtul este unul dintre cele mai vechi delicte cunoscute în dreptul roman. În toate epocile delictul de furt a fost pedepsit. În perioada veche furtul (furtum) era considerat la romani delict privat în care victima se baza pe răzbunarea individuală ca singura regulă religioasă și civică. Treptat, de-a lungul secolelor delictul de furt trece din sfera dreptului privat și începe să devină delict de drept public în care statul roman este direct interesat să pedepsească pe cel care a comis furtul. După jurisconsulul Paul furtul este definit astfel: contrectatio rei fraudulosa lucri faciendi gratia vel rei ipsius , vel etiam usus eius possessionisve – însușirea frauduluoasă a unui lucru, fie a lucrului însuși, fie chiar a folosinței sau a posesiunii cu intenția de îmbogățire. În lucrările lui Gaius găsim o altă definiție: furtum fit non solum cum quis intercipiendi causa rem alienam amovet, sed generaliter cum quis rem alienam invito domino contrectat – furtul se comite nu numai când cineva ia un lucru străin pentru a-l sustrage, ci, în general, când cineva își însușește un lucru fără voia stăpânului.

Elementele furtului a) -contrectatio rei, constă în luare în mână a lucrului altuia (animo domini) cu scopul de însușire b) -fraus, constă în elementul intențional al celui care comite delictul de furt. Juriconsultul Paul spune că furtum est contrectatio rei fraudulosa. c) -lucrum, este însușirea în scop de câștig (lucri faciendi gratia) pe care delicventul o comite asupra lucrului altuia

Furtul în legea celor XII table Furtum manifestum Potrivit Legii celor XII table, furtul în care hoțul era surprins asupra faptului sau ducând lucrul furat, era considerat flagrant. Dacă hoțul era om liber pedeapsa era corporală prin lovituri cu nuiele după care făptuitorul era atribuit (adictus) de magistrat victimei. La rândul ei victima avea dreptul să vândă autorul furtului ca sclav respectând regulile vremii în domeniu. Legea celor XII table pedepsește hoțul impuber (impuberes infantia maiores ) cu o pedeapsă mai ușoară în raport cu pedeapsa aplicată hoțului puber. În perioada împăratului Hadrian impuberii au început să fie împărțiți în imfatae proxime și pubertati proxim . Cei din prima categorie nu răspund delictual indiferent de gravitate, prin urmare nu pot fi pedepsiți și nici despăgubiri nu se pot obține de la ei. În ceea ce privește cea de a doua categorie de impuberi pot fi obligați să răspundă pentru

delictele comise cu condiția ca delicventul să-și dea seama de fapta comisă și de consecințele ei(si intellexit se delinquere). Furtul comis de către sclavi se pedepsește cu uciderea făptuitorului prin aruncarea de pe stânca Tarpeia. Dacă furtul flagrant era comis noaptea sau mâna înarmată și hoțul era om liber, putea fi omorât. Dacă era sclav, era aruncat de pe stânca Tarpeia. Furtum nec manifestum Acel furt în care hoțul nu era surprins asupra faptului. În sfera delictului, au apărut și alte fapte considerate la un moment dat delicte. Din rândul lor amintim furtul de vite(abigeatus). Sub împăratul Marc Aurelian s-a introdus printre delicte și furtul de lucruri ereditare. Acest furt era urmărit extra ordinem. Actio furti conceptii si oblati Când lucrul furat a fost găsit la un tăinuitor, acesta era urmărit cu acțiunea furti concepti și era pedepsit cu amendă egală cu de 3 ori valoarea lucrului. Tăinuitorul, la rândul său avea o acțiune împotriva hoțului care i-a oferit spre păstrare lucrul (actio furti oblati), prin care tindea să dobândească amenda egală cu de 3 ori valoarea lucrului.

b) Prin damnum iniuria datum se înțelege un fapt intenționat sau de neglijență care creează un prejudiciu lucrurilor sau animalelor. Acest delict era reglementat de legea Aquillia, punând bazele răspunderii delictuale în dreptul roman. c) Iniuria era o ofensă intenționată și ilicită adusă unei persoane libere prin vorbe sau prin fapte. Termenul de injuria cunoaste o serie de semnificatii juridice, pornind de la fapta care este nu doar contrara Legii Aquilia, nu doar rezultatul unui abuz condamnabil din partea magistratului sau judecatorului, ci si una care nu se bazeaza pe o lege, si terminand cu faptul ca este una ilegala si care aduce atingere demnitatii unui om liber. In contextul raspunderii pentru delictele indreptate impotriva persoanei, injuria are sensul de paguba personala, mustrare nemeritate sau ocara, de infruntare malefica. În Legea celor XII Table se cunoșteau următoarele cazuri de iniuria:  Iniuria, violențe ușoare aduse asupra persoanei fizice. Sancțiunea era o amendă de 25 de ași.  Os factum(ruperea unui os). Pentru acest delict legea fixa o amendă de 300 de ași în cazul în care victima era om liber și 150 de ași când victima era un sclav, amendă pe care o încasa proprietarul sclavului.  Membrum ruptum(rupere=vătămare). În sfera acestui delict poate intra atât amputarea sau smulgerea unei părți a corpului precum și biciuirea sau înjunghierea. Sancțiunea era lăsată la înțelegerea părților.

2. Delicte private noi

a) Rapina este furtul comis cu violență (tălhăria) sau stricăciunile comise de către cineva prin acte de violență. Acest delict s-a impus din necesități sociale. S-a ajuns la un moment dat ca furturile comise cu mâna înarmată sau în bandă de persoane înarmate să ia proporții. Acțiunea prin care era sancționată rapina purta denumirea de vi bonorum raptorum (pentru bunurile luate cu violență). b) Metus este un delict creat de pretor. El exprimă ideea violenței, presiunea fizică și psihică sub imperiul căreia o persoană este obligată de alta să încheie un act juridic. Violența nu a fost la Roma numai delict, ci și viciu de consimțământ. O perioadă îndelungată violența nu a fost admisă ca delict. Violența este de două feluri: fizică și psihică. Violența a fost sancționată printr-o acțiune metus prin intermediul căreia victima putea să obțină împătritul pagubei suferite. Fiind o acțiune arbitrală, judecătorul cerea delicventului să restituie ce s-a obținut prin violență iar în caz contrar îl condamna la plata sumei împătrite. c) Dolul grav. Romanii au cunoscut două forme ale dolului: dolus bonus și dolus malus. Numai cel de-al doilea era considerat delict, în schimb dolul bonus pentru romani era o activitate benefică chiar dacă prin cuvântul dolus se înțelege mijloace viclne pe care o parte le folosește pentru a determina cealaltă parte să încheie un anumit act juridic.

Dolul a fost sanctionat la inceput cu o actiune de dol apoi cu o exceptie de dol si cu o restituire sau repunere in situatia anterioara (restitutio in integrum). d) Fraus creditorum. Frauda creditorului este delict pretorian de dată mai recentă în drept roman. Adeseori debitorii pentru a nu achita datoria către creditori, își provoacă intenționat insolvabilitatea. Acțiunea poate fi exercitată numai de cel care reprezenta patrimoniul debitorului insolvabil în procesul de punere în posesie al creditorului.

III. Răspunderea delictuală la romani Unul dintre principiile fundamentale ale raspunderii juridice este acela ca fiecare este raspunzator pentru propriile fapte. Prin delict, romanii intelegeau orice fapta daunatoare, sanctionata de dreptul civil sau pretorian. Romanii distingeau delictele publice de cele private. Delictele publice atingeau interesele colectivitatii in intregul lor (profanarea, omorul, tradarea). Delictele publice erau pedepsite corporal, mergand pana la pedeapsa cu moartea. Delictele care atingeau interesele unui particular erau delicte private: furtum, damnum injuria datum. La epoca veche si straveche a dreptului roman, victima delictului, ajutata de membrii grupului social din care facea parte, isi facea singura dreptate, dar cutuma a stabilit unele reguli pentru a limita represiunea disproportionata si necontrolata pe care o pricinuia delictul.

Astfel s-a hotarat ca razbunarea privata sa se desfasoare cu anumite formalitati si sa nu intreaca raul produs prin delict (legea talionului). Delictele private erau pedepsite cu o poena – o suma de bani fixata de cutuma sau lege. Ea reprezinta echivalentul banesc al iertarii din partea victimei. Numai autorul delictului platea amenda nu si succesorii sai. Cand fapta a fost comisa de mai multi autori, victima avea dreptul sa urmareasca pe toti autorii si sa primeasca amenda separat de la fiecare. Dreptul victimei se stingea prin impacare.

Actiunile izvorate din delictele private erau:  penale  rei persecutori  mixte

Prin actiunile penale se urmareste plata unei amenzi, iar prin actiunile rei persecutorii se urmareste readucerea in patrimoniul victimei, lucrul care a facut obiectul delictului sau contravaloarea acestuia. Spre deosebire de actiunile penale, cele rei persecutorii se transmiteau atat pasiv cat si activ.

3. Principalele delicte sanctionate in reglementarile clasice si justiniene.  Damnum injuria datum

Pentru delictele simple de injuria, valoarea despagubirii era indicata de catre victima, cu posibilitatea reducerii ei de catre judex.

Pentru faptele deosebit de grave, amenda era fixata de magistrat in functie de anumite circumstante agravante: locul comiterii faptei, gravitatea leziunii, organul vatamat etc. Toate aceste delicte si actiunile lor corespunzatoare au fost extrapolate si la alte fapte asemanatoare comise prin violenta sau inselaciune, iar victima putea sa aleaga intre actiunea privata de injuria si cea publica, ce atragea dupa sine o pedeapsa corporala.

 Furtum. Delictele indreptate impotriva patrimoniului unei persoane. 1. Furtum nec manifestum era furtul obisnuit. In legea celor XII Table, hotul era obligat sa plateasca o amenda egala cu dublul valorii lucrului.

2. Furtum manifestum – era furtul flagrant (hotul era prins in timp ce comitea furtul). Sclavul prins era omorat pe loc. Fiul de familie era condamnat la moarte de catre magistrat. La epoca clasica furtul flagrant era sanctionat cu o amenda egala cu de patru ori valoarea lucrului furat.

3. Furtum prohibitum. Sanctiona opunerea la perchezitie cu o amenda echivalenta cu de patru ori valoarea bunului sustras.

4. Furtum conceptum et oblatum. Este delictul de tainuire a lucrurilor furate sau delictul de a incredinta lucrurile furate unui tert, in vederea compromiterii lui. Era pedepsit cu o amenda echivalenta cu triplul valoric al bunurilor furate.

5. Furtum non exhibitum. Era delictul comis de o persoana somata sa prezinte un bun despre care se banuia ca era furat si care nu se conforma. Delictul era sanctionat cu o amenda echivalenta cu cvadruplul valoric al bunului sustras.

6. Talharia sau rapina. Este furtul comis prin acte de violenta sau amenintare. El se pedepseste cu o amenda ce ajungea la de patru ori valoarea bunului. Actiunea era publica

4. Cazuri delictuale particulare, sanctionate cu actiuni speciale date de pretor. a.

Profanarea bunurilor sepulcrale (mormintele, pietrele tombale, sarcofagele, casele mortilor etc.). Pretorul, printr-o actiune speciala (actio sepulcri violati) i-a oferit oricarei persoane interesate posibilitatea de a cere sanctionarea draconica a delicventului, in limita a 100.000 de sesteti.

b. Agitatia, incaierarea sau dezordinea sociala. Actiunea putea fi intentata impotriva autorului direct al pagubei, iar in absenta acestuia sau in caz de imposibilitate de determinat, impotriva initiatorului conflictului colectiv sau chiar impotriva celui care a profitat de pe urma lui. Ei puteau fi obligati la de doua ori valoarea daunelor. c.

Instigarea, complicitatea si favorizarea sclavului delicvent:

Actio de servo corrupto era folosita in una din urmatoarele imprejurari: -

Instigarea sclavului sa comita un delict in favoarea unui tert

-

Adapostirea sclavului fugar

-

Favorizarea sclavului delicvent

-

Complicitatea cu sclavul delicvent

Delictul era sanctionat cu o amenda echivalenta cu dublul valoric al sclavului delicvent. d. Atacul talharilor organizati in banda. Victima talhariei colective putea obtine recuperarea bunurilor sustrase prin violenta, conditia fiind ca introducerea actiunii sa aiba loc in

intervalul de un an de la data comiterii delictului. Victima putea obtine quadruplul valorii bunului sustras. e.

Delictele forestiere. A fost pusa la dispozitia victimelor delictelor forestiere o actiune prin care astfel de delicte erau sanctionate prin pedeapsa dublului valoric.