Roma Si Statele Elenistice [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

Universitatea „Al. I. Cuza” Facultatea de Istorie Forma de învăţământ I.D Anul III

Roma şi statele elenistice Materia: Relaţiile Internaţionale în Epoca Elenistică Prof. univ. dr. : Lucreţiu-Ion Bârliba

Student: Bejan Andrei-Nicolae

1

După moartea regelui Antigonos Doson, din anul 221 î.Hr., la conducerea statului Macedoniei vine Filip al V-lea, care a avut o domnie de 42 de ani, din anul 221 î.Hr. şi până în anul 179 î.Hr. În anul 217 î.Hr., după un război de 3 ani împotriva etolienilor, denumit război al alianţelor1, Macedonia având ca aliată Liga aheeană, îşi îndreaptă privirea spre vest, unde atunci când află despre distrugerea romanilor de către Hannibal (luptele de lângă lacul Trasimene), încheie pacea cu Etolia, pentru a începe lupta împotriva Romei. Cauza care a determinat începerea ostilităţilor dintre Roma şi Macedonia, a fost intervenţia militară a romanilor în bazinul Adriaticii şi în Ilyria, ce a dus la neliniştea macedonienilor, fapt pentru care, în anul 215 î.Hr., regele Filip al V-lea, încheie un tratat de alianţă cu Hannibal2. După încheierea alianţei cu Hannibal, Filip, începe să desfăşoare acţiuni militare în Ilyria, care în acel timp devenise deja o sferă romană de influienţă şi unde romanii aveau de acum o serie de puncte de sprijin3. Romanii, ducând lupte grele împotriva Cartaginei, nu puteau trimite soldaţi în Peninsula Balcanică, care să lupte cu macedonienii şi din această cauză, au încercat să stabilească contacte diplomatice cu grecii din Liga Etoliană, care puteau opune resistenţă lui Filip. Ulterior, acestei ligi, i se vor alătura, un număr de oraşe-stat, cât şi regatul Pergam. Dar până la acest punct, Filip al V-lea, pusese stăpânire pe o parte din Ilyria şi ajunsese la Adriatică în momentul în care Hannibal ocupase Tarentul4. După încheierea acestui război îndelungat şi obositor, rezultatele nu sunt spectaculoase, în anul 205 î.Hr. încheindu-se Pacea de la Phoinike, care nu aduce modificări remarcabile în sistemul raporturilor de forţe din bazinul Adriaticii, dar în schimb influienţa Romei în Balcani creşte. După acest război, regele Filip al V-lea, vroia să îşi consolideze poziţiile în est, ceea ce duce la ostilităţile cu Pergamul şi Rhodosul, acestea apelând la ajutorul Romei, fiind îngrijorate de politica expansionistă dusă de Macedonia, care îşi extinsese controlul asupra coastelor sudice ale Traciei şi în Hellespont. 1

V. I. Cuzişcin, V. Potlog, Istoria Greciei Antice, Trad. A. Creţu, C. Drumov, T. Sandu, Chişinău, Editura Universitas,

1992, p. 334. 2

Ligia Bârzu, Rodica Ursu Naniu, Florica Bohâlţea Mihuţ, Istoria Romei Antice, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2004, p. 66. 3

V. I. Cuzişcin, V. Potlog, Istoria Greciei Antice, Trad. A. Creţu, C. Drumov, T. Sandu, Chişinău, Editura Universitas,

1992, p. 334. 4

Eugen Cizek, Istoria Romei, Editura Paidea, Bucureşti, 2002, p. 108.

2

Roma, care a învins prin lupte grele Cartagina, principalul său oponent în Mediterana Occidentală, acum avea posibilitatea de a se amesteca cât mai des în treburile greceşti. Prin urmare, senatul roman decide să trimită o flotă pe coasta Epirului, pentru a atrage atenţia lui Filip al V-lea. Roma se v-a folosi din greu de pretextul apărării cetăţilor greceşti, în prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr, fără însă să manifeste vreun interes real la sfârşitul acestei perioade, în acest sens, ci doar în scopul personal, acela de a-i slăbi pe duşmanii din Orient şi de a obţine posibilitatea de amestec permanent în treburile grecilor. Aliată cu liga Etolică, Roma întreprinde campanii în zona Epirului şi în Macedonia, cu succese iniţiale, dar de mică importanţă 5 . În Peninsula Balcanică, debarchează o numeroasă armată romană în frunte cu consulul T. Quinctius Flamininus, acesta obţinând aderarea Ligii aheene, Spartei şi Beoţiei la coaliţia romano-greacă antimacedoniană. Tot acest consul, în anul 197 î.Hr. reuşeşte să pătrundă în Thessalia şi, prin victoria de la Kynoskephalai (în greceşte Capetele câinelui), Macedonia pierde toate posesiunile din Grecia, din Asia Mică, aceasta devenind vasală Romei, neputând să aibă un număr mai mare de 5000 de oşteni în armată, interzicându-i-se de a mai folosi elefanţii în luptă, plătind pe deasupra şi o despăgubire de război în valoare de 1000 de talanţi6. În anul 196 î.Hr., Flamininus a declarat solemn la jocurile istmice „libertatea grecilor” de sub stăpânirea macedoniană7. Etapa următoare din istoria Greciei este legată de războiul început între Roma şi regatul Seleucid al lui Antioh al III-lea, numit şi cel Mare, din cauza Eladei, deoarece, acesta din urmă după ce a refăcut forţa monarhiei strămoşilor săi, se străduia să-şi extindă teritoriile, ameninţând Grecia. Convins de faptul că i se vor alătura în luptă cetăţile greceşti aflate sub conducerea Romei, Antioh trece cu o armată mică, în Europa în anul 192 î.Hr., însă doar Liga etoliană, trece de partea sa, aheenii şi Filip susţinând Roma. Antioh este înfrânt la Termopile şi zdrobit definitiv 5

Ligia Bârzu, Rodica Ursu Naniu, Florica Bohâlţea Mihuţ, Istoria Romei Antice, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2004, p. 67. 6 7

Ibidem. V. I. Cuzişcin, V. Potlog, Istoria Greciei Antice, Trad. A. Creţu, C. Drumov, T. Sandu, Chişinău, Editura Universitas,

1992, p. 335.

3

în Asia Mică de către armata romană, în anul 190 î. Hr., urmând ca Grecia să treacă iarăşi în posesiunea romană8. Lui Filip al V-lea, deşi îi erau destul de grele condiţiile păcii cu Roma, reuşeşte să-şi refacă potenţialul economic şi militar, prin valorificarea minelor de aur din Pangeu, ocupând din nou, oraşele greceşti de pe coasta Traciei (Enos, Maronea, Philipopolis). Alianţele cu populaţiile stabilite în zona mijlocie a Dunării (scordiscii, odrizii şi bastarnii) asigurau Macedoniei o bună poziţie în Balcani, permiţând reluarea politicii de control al cetăţilor greceşti, creând astfel, motive suficiente de îngrijorare pentru romani9. După moartea lui Filip al V-lea, pe tronul Macedoniei vine fiul său, Perseu, care a domnit din anul 179 î.Hr. până în anul 168 î.Hr. Un nou război între Roma şi Macedonia v-a începe cu cucerirea Thessaliei, în anul 171 î.Hr., de către armatele consulului Licinius Crassus. Acţiuni hotărâtoare au loc în anul 168 î.Hr., atunci când consulul P. Aemilius Paulus se impune în faţa lui Perseu, la Pydna, în pofida ajutorului primit de acesta de la odrizi, armata macedoniană fiind zdrobită în luptă. Regele Perseu şi fiul său sunt capturaţi şi exilaţi în oraşul Alba Fucens din Italia, întregul tezaur al Macedoniei fiind confiscat de către puterea romană, cetăţenii romani fiind scutiţi de plata tributurilor, mai bine de un secol. După această înfrângere, Macedonia încetează să mai existe ca stat unitar, fiind împărţită în patru republici sau zone autonome. Le era interzis acestor districte să mai facă comerţ între ele şi orice alte relaţii, inclusiv stabilirea de căsătorii, însă fiecare regiune, din cele patru, era condusă de o adunare locală, beneficiind de o oarecare autonomie. Cu acest prilej se definitivează cucerirea romană a Illyriei, fiind stabilit controlul în Epir, supus unei despăgubiri importante de război10. În Grecia continuă procesul de dezintegrare şi declin politic, conflictele sociale devenind mai aprige, un astfel de proces, cuprinzând şi republicile macedoniene. În anul 149 î.Hr. un oarecare Andriscos, care se dădea drept fiul lui Perseu, a ridicat o răscoală împotriva Romei. Răscoala aceasta a fost sprijinită de păturile cele mai sărace ale populaţiei din Macedonia,

8

Ibidem.

9

Ligia Bârzu, Rodica Ursu Naniu, Florica Bohâlţea Mihuţ, Istoria Romei Antice, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2004, p. 68. 10

Ibidem

4

armatele romane ale lui P. Cornelius Scipio Aemilianus (fiul natural al învingătorului de la Pydna, intrat prin adopţie în familia Scipionilor), şi apoi ale pretorului L. Caecilius Metellus, supunând definitiv statul macedonian, transformat în provincie romană, condusă de un proconsul. După ce Roma îşi instaurase ferm dominaţia asupra Greciei, făcând din Macedonia o provincie, romanii nu mai aveau nevoie de serviciile Ligii aheene, aliatul său cel mai credincios din Grecia, care rămase să fie unica forţă cât de cât importantă în Elada. Profitând de conflictele interioare a le ligii, romanii au declarat că Sparta, Argosul, Orchomenos, Heracleea să iasă din componenţa ligii. La conducerea Ligii aheene a venit Critolaos, strategul ahean, care profitând de faptul că cea mai mare parte a armatei romane era blocată de operaţiile din Hispania şi din Africa, cheamă Grecia să se ridice la luptă împotriva Romei, făgăduind săracilor iertarea datoriilor, şi de asemenea eliberând mulţi oameni din sclavie. Critolaos se aliază cu beoţienii şi înaintează până la Termopile. Lucius Mummius, secondat de trupele din Macedonia şi aflându-se în fruntea a două legiuni romane, îl ucide pe Critolaos11. Noul strateg ahean, în anul 146 î.Hr. se străduieşte să reziste romanilor în bătălia de la Leucopetra, adică la Porţile Corintului, însă sunt învinşi de trupele lui Mummius, care ocupă Corintul fără efort. Oraşul este jefuit de soldaţii romani, locuitorii fiind ori masacraţi, ori vânduţi ca sclavi, şi cetatea este incendiată din temelii. Distrugerea Corintului, a fost destinată stopării complete a turbulenţei manifestate adesea în Grecia.12 Ligile sunt pe deplin desfiinţate şi Grecia este anexată ca provincie romană, sub numele de Achaia, iar regimurile democratice, înlocuite cu regimuri oligarhice. De acum înainte Grecia îşi pierduse orice importanţă politică. În concluzie, aşa după cum se poate observa, Roma a profitat la maxim de oportunitatea acordată de regatele Pergamului şi Rhodosului, de a le acorda libertate pentru a cuceri regatele elenistice. De asemenea, Roma a profitat şi de faptul că aceste regate elenistice se luptau unele cu altele, în loc să formeze o alianţă împotriva aceluiaşi duşman.

11

Eugen Cizek, Istoria Romei, Editura Paidea, Bucureşti, 2002, p. 112.

12

Ibidem.

5

Bibliografie  Bârzu, Ligia; Ursu Naniu, Rodica; Bohâlţea Mihuţ, Florica, Istoria Romei Antice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004;  Cizek, Eugen, Istoria Romei, Editura Paidea, Bucureşti, 2002;  Cuzişcin, V. I.; Potlog, V. Istoria Greciei Antice, Trad. A. Creţu, C. Drumov, T. Sandu, Chişinău, Editura Universitas, 1992.

6