Andrei Serban [PDF]

Zitiervorschau

Ministerul Educatiei, Culturii si Cercetarii a Republicii Moldova Academia de Muzică, Teatru și Arte Palstice Facultatea “Arta teatrala, coregrafica si Multimedia” Departamentul Arta Teatrala Sectia Regie

Referat Modalități de expresie regizorală în creația lui Andrei Șerban

Pedagog: Lidia PANFIL, profesor universitar, Artist al Poporului, Cavaler al Ordinului Republicii Elaborat: Valeria Chetrari, an.IV RE

Chișinău, 2019

PLAN

Introducere 1. Andrei Șerban – activitatea regizorală. 2. Specificul corelației REGIZOR – ACTOR în creația lui Andrei Șerban. 3. Modalități de expresie regizorală în creația lui Andrei Șerban. Concluzie Bibliografie

Introducere Andrei Serban s-a nascut la 21 iunie 1943, la Bucuresti. In 1968 a absolvit Institutul de Teatru si Cinematografie Bucuresti, clasa Radu Penciulescu. Debuteaza la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt cu spectacolele "Arden of Feversham", de un autor englez anonim din secolul al XVI-lea, "Iulius Cezar" de Shakespeare, "Omul cel bun din Siciuan" de B. Brecht, iar în Bucuresti, s-a remarcat cu montarea spectacolului "Iulius Cezar", de Shakespeare, la Bulandra. In anul 1971 este invitat de Ellen Stewart, director al companiei "La MaMa", in SUA, la New York, cu o bursa Ford. A obtinut un succes imediat, in urma caruia Peter Brook il invita la centrul sau de cercetari teatrale, unde Andrei Serban colaboreaza la realizarea mai multor spectacole. Ca regizor, a pus in scena spectacole de teatru si opera in 39 de tari. In SUA, incepand cu 1970, timp de 20 de ani, a fost asociat cu Robert Brustein"s American Repertory Theatre Company. A lucrat, de asemenea, cu La MaMa Theatre, the Public Theatre, Lincoln Centre, Circle in the Square, Yale Repertory Theatre, the Guthrie Theatre, A.C.T. si cu New York City, Seattle si Los Angeles Opera. In Europa, a lucrat pentru Opera din Paris, Geneva, Viena si Bologna, cu Welsh National Opera, Covent Garden, Théâtre de la Ville, Helsinki Lilla Teatern, Teatrul National Bucuresti (1990-1993, ca director), La Comédie Française. In Japonia a pus in scena spectacole pentru Shiki Company of Tokyo. In Romania Ubu Roi (1966) Julius Caesar (1968) - piesa care ii aduce mai multe premii la concursurile internationale de teatru.

Jonah (1969) Trilogia Antica (1990) - considerata drept cea mai originala punere in scena a tragediei grecesti a sfarsitului de secol XX. A fost invitat la festivalurile internationale de teatru de la Milano, Paris, Sao Paolo, Salzburg si Edinburg. Director al Teatrului National Bucuresti (1990 - 1993) Spectacole de opera puse in scena de regizorul Serban Andrei Eugene Onegin (1980) la Welsh National Opera, a fost prima productie lirica Turandot (1984) Norma (1985) Fidelio (Covent Garden - 1986) Opera din Paris : The Puritans (1997), L"Ange de feu (1991), Lucia Di Lammermoor (1995), L"Italienne a Alger (1998), Les Indes Galantes (1999)

Andrei Serban a fost si este profesor la numeroase universitati: Yale School of Drama, Harvard University, Le Conservatoire de Paris, Stockholm Dramatic School, Theatre School of Tokyo, University of California - San Diego, Pittsburgh Theatre Institute and San Francisco State University, Carnegie-Mellon, Sarah Lawrence, Paris Conservatoire d"Art Dramatique si A.R.T. Institute for Advanced Theatre Training Director al Oscar Hammerstein Centre for the Performing Arts at Columbia University, New York, din 1992

1. Andrei Șerban – activitatea regizorală. Prima „încercare" de regie, a regizorului Andrei Șerban, a fost în 1956, când, în calitate de D'Artagnan, şi-a adunat colegii „muşchetari" şi a hotărât să iasă în stradă împreună cu ei, să organizeze o manifestaţie de protest, sub forma unei scene de pantomimă, în faţă la Scala, atunci când a aflat că revoluţia din Ungaria a fost înăbuşită în sânge. Apoi, în clasa a VII-a regizează “O scrisoare pierdută” interpretată ca o tragedie lirică cu colegii de la Școala Popa Rusu. După care, în clasa a XI-a montează Năpasta, jucând și rolul lui Ion Nebunu, la Liceul Iulia Hasdeu, unde era elev. La vârsta de 18 ani, în 1961, a început să studieze arta actorului cu Ion Finteșteanu și Sanda Manu, după care s-a dedicat regiei, absolvind Institutul de Artă teatrală și cinematografică, în 1968 În vara anului 1965, Andrei Șerban a participat la Festivalul Teatrului studențesc de la Zagreb, cu “Șeful sectorului suflete”, iar un an mai tîrziu, la același festival, cu “Nu sunt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, cîștigînd Marele premiu pentru ambele montări. Modalitatea de rezolvare a celor două spectacole studențești, la fel cu cea din “Omul care s-a transformat în cîine” de Osvaldo Dragun, pusă în scenă în 1964, a fost definită printr-o îndrăzneață asociere de simplitate, ,,nuditate” chiar, și fervoare interioară, accentul fiind pus pe trăire, angajare și o subliniată simbolistică a gestului și a muzicii. De asemenea în spectacolele montate în Piatra Neamț - ,, Omul cel bun din Seciuan” de Bertold Brecht și ,,Noaptea încurcăturilor” de Oliver Goldsmith, în stagiunea 19681969, Andrei Șerban continuă investigațiile pe linia unui limaj modern de mare și autentică expresivitate, găsind ecuații inedite de asociere a tensiunii lăuntrice cu un cod gestic complex.

Paralel cu spectacolele de la Piatra Neamț, Șerban a lucrat și la București două ipostaze dramatice și scenice antinomice și anume, Iuliu Cezar” de Shakespeare și, Ioana” de Marin Sorescu. În toamna anului 1969, Andrei Șerban a plecat la New York pentru a lucra cu trupa Ellen-ei Stewart, “La Mama”. Andrei Șerban a plecat la New York în plină explozie reformatoare, în plină răsturnare a tot ceea ce pînă atunci fusese un fundament ferm al artei. New York-ul i-a oferit lui Andrei Șerban un cîmp de studii și experiențe dintre cele mai pasionante, dar el nu s-a mulțumit numai cu ele, dornic să fie în mijlocul celor mai arzătoare descoperiri și de aceea acceptă cu bucurie propunerea de a lucra ca asistent al lui Peter Brook pentru pregătirea marelui spectacol ,,Orghast” de la Persepolis din 1971, nutrind dorința de a continua experimentul lui Brook, bineînțeles cu alte elemente, mai apropiate de o comunicare intimă, potrivită unei săli, pornind însă tot de la situațiile arhetipale conținute de marile tragedii grecești. Și acest gînd se împlinește în munca pasionantă, de peste patru luni de zile, depusă pentru realizarea tragediei Medeea pe baza textelor lui Euripide și Seneca, premieră căruia a avut loc la 21 ianuarie 1972, uimind de la început prin insolitul montării, prin starea de încordare, prin asocierea gestului cu sunete și o intensă trăire. Un an mai tîrziu, la Paris, la Festivalul de toamnă, Andrei Șerban pune în scenă, cu aceiași interpreți, Electra de Sofocle. În 1974, regizorul a adăugat celor două tragedii și Troienele de Euripide, a cărei premieră oficială a avut loc la New York, la 18 octombrie 1974. Trilogia s-a reluat în luna mai 1975, în vederea unui lung turneu în Europa și Asia, participînd în toamna aceluiași an la Festivalul de la Șiraz. După trilogia antică rămasă în repertoriul trupei, La Mama” pînă în 1979, Andrei Șerban s-a îndreptat din nou către Brecht. “Opera de trei parale” și ,,Omul cel bun din Seciuan”, au pus în lumină capacitatea regizorului de a cînta filonul poetic în creația

brechtian. Între spectacolul de la Piatra Neamț și cel din New York au fost ani lungi de căutări și experimente, ani care l-au situat și nu o dată, alături de Jerzy Grotowski, Peter Brook, Eugenio Barba sau alți mari oameni de teatru ai timpului nostru.

Pe parcursul activității sale regizorale, Andrei Șerban realizează diverse montări atît în Teatrul Dramatic cît și în Teatrul Liric. Cu trup și suflet, Andrei Șerban se dedică totalmente spectacolelor sale, care uimesc nu doar ochii, dar ating și sufletul.

 Spectacole regizate de Andrei Șerban în Teatrul Dramatic:

-Medeea, după Euripide / Seneca , la Mama, New York Inspirat de lucrul lui Orghast, reîntors la New York, Andrei Șerban a montat la La Mama Medeea, în greacă și latină. A fost începutul unei noi etape de lucru care a dus la creația Trilogiei Antice, spectacolul cela mai de durata a carierei regizorului, (jucat timp de 30 de ani la New York și în turnee prin lume), în care Priscilla Smith a jucat Medeea, Andromaca și Electra. ”În Medeea lui Andrei Șerban este vorba de o tentativă de a regăsi rituri arhaice pe care dintotdeauna le purtăm în adîncul sinelui, dincolo de cultură: modele, arhetipuri, care trebuie reinventate și scoase la lumină.” (Eugene Ionescu) În 1972, la un an după ce Peter Brook crease Orghast în ruinele de la Persepolis, discipolul său – „copilul teribil” al avangardei regizorale americane – reinventa limbajul scenic, montând, în subsolul Teatrului „La Mama” din New York, tragedia Medeei, în vechea greacă şi latină! În 1973, după ce o primă serie de turnee cu Medeea (Amsterdam, Bruxelles, Berlin, Paris, Spoleto, Baalbeck) se încheia fulminant la Avignon. Medeea după Euripide şi Seneca reprezintă primul capitol al celebrei Trilogii antice realizate de Andrei Şerban

pentru Teatrul „La Mama”, în 1974, şi totodată, „motorul” care a demarat cariera sa internaţională. Spectatorii români au putut s-o descopere, însă, abia în anii ’90, în versiunea, nu mai puţin actuală şi şocantă, montată de regizor pe scena Naţionalului bucureştean. -Electra, după Sofocle , Sainte Chapelle și în turneu European Probabil că textele în greaca veche sunt pentru actori cel mai generos material din cîte s-au scris vreodată. Sunetele Electrei reverberau cu aceeași forță în piatra de la Lykavittos, sub bolta de la Sainte-Chapelle, sau pe malul Oceanului Atlantic, evocînd în participanți un sentiment comun de apartenență la o veche tradiție spirituală. “Electra a fost poate cea mai abstractă, mai simbolică și totuși mai adinc personală dintre toate montarile mele. Eram la Paris în timpul repetițiilor cu Electra cînd am aflat vestea morții mamei mele. Multe imagini din acest spectacol erau legate de speranță: porumbelul alb, pe care l-am integrat în scenă datorită unei întîmplări neașteptate – într-o zi, îndreptîndu-mă spre Sainte-Chappelle pentru repetiție, pe malul Senei am văzut venind spre mine un bătrîn care, cu gestul cel mai firesc, mi-a pus în palme un porumbel alb și a dispărut fără nici o explicație: renașterea lui Oreste: cel crezut mort apărea îmbrăcat în alb, pe o scară care părea să coboare din cer, în sunet de clopote tibetane care aveau o reverberație perfect potrivită cu momentul recunoașterii dintre sora și fratele revenit printer cei vii. Mulți ani mai tîrziu, la București, după ultima reprezentație cu Electra, am plantat copăcelul alb din spectacol la mormîntum mamei mele din cimitirul Bellu și am avut bucuria să constat de cite ori am revenit în țară că a prins rădăcini și a crescut. Priscila, o juca nu doar pe Medeea, ci și pe Electra, ăn scena bocetului pentru fratele căzut mort, ăn loc de motivații psihologice, căutase inspirația în sunetul picăturilor de ploaie căzînd pe lemn. Silabile grecești rostire de ea sunau ca lacrimile sau stropii de ploaie, transmițînd în același timp o suferință sfîșietoare. “

-Troienele, după Euripide La Mama, New York Preluînd ecouri de ritual și ceremonie din culture diverse, de la cele africane, braziliene sau asiatice, pînă la bocetul românesc, a continuat cu explorarea limbilor moarte împreună cu compozitoarea Liz Swados în Troienele, într-o formă muzicală ce se apropie de operă. Andrei Șerban căuta un fel de a trăi tragedia cu trupul, cu vocea, în spațiu, în mișcare, în așa fel încît să fie universal receptată, în orice colț al lumii, făcînd apel la vibrații pe care intelectul rece nu le poate simți.

 Spectacole regizate de Andrei Șerban în Teatrul Liric :

– Trubadurul, G.Verdi, Opera North, Leeds 1983 După cum afirmă însăși regizorul, Trubadurul este dedicat memoriei lui Federico Garcia Lorca (poet, prozator și dramaturg spaniol), de aceea acțiunea operei este transpusă în războiul civil din Spania secolului XX. Decorul reprezentă un peron de gară unde se încrucișează destinele tragice ale personajelor verdiene, iar muzica, după spusele regizorului ,, avea în acest context o forță imediată, iar povestea, ancorată întro realitate recentă, devenea din incredibilă în credibilă. ” – Flautul fermecat, W.A.Mozart, Opera de Nancy 1981, Theatre du Châtelet, Paris 1983 Decorul acestei opere este inspirat de vechi miniaturi persane în combinație cu costume țărănești autentice din Oaș. Regizorul spune că ,,Ideea spectacolului: ca să ajungi la lumină, trebuie să te familiarizezi întîi cu ăntunericul, doar așa poți să fii pregătit pentru încercări. Regina nopții necesară ca să poți aprecia lumina și pe Sarastro.

– Fidelio, L. Beethowen, Royal Opera House, Londra 1986 Decorul: O cutie albă în care sunt plasate alte boxe negre de metal, suspendate în aer, reprezentînd închisoarea în care zăceau prizonierii-coriști, muzica lui Beethowen fiind pentru regizor o alegorie spirituală. De aceea, Pizzaro apăre la judecata finală îmbrăcat cu aripi negre uriașe de liliac, precum diavolul în picturile naive, iar alaiul eliberator al Guvernatorului era însoțit de heruvimi. Despre Fidelio regizorul spune următoarele cuvinte: Comentariul politic m-a interest mai puțin în Fidelio. Fidelio a fost un insucces de zile mari de care sunt mîndru și azi”

2. Specificul corelației REGIZOR – ACTOR în creația lui Andrei Șerban. “Eu pretind două lucruri. Unul se numește talent, celălalt inimă.” Spuse Andrei Serban. Este bine cunoscut faptul că un regizor bun, este atunci cînd are și o echipa bună cu care lucrează. Este important ca regizorul sa știe să lucreze cu instrumentul sau, care este actorul. Un regizor bun trebuie să cunoască mai multe căi de a trezi în actor cea culoare cu care regizorul trebuie să monteze. În lucrul cu actorii Andrei Șerban alege doua direcții. Una este să lucreze asupra tehnicii – talentului, asupra vocii lor, a corpului și a mișcării, asupra textului, iar cea de-a doua direcție – improvizație liberă și totală. După cum afirmă chiar regizorul: “Ambele sunt importante – împreună”. De asemenea, actorii sunt îndemnați să apeleze la intuiție. Dedicația cu care Andrei Șerban cultivă activitatea actorilor e dublată de subtilitatea cu care îi calauzește, declanșînd, defrișînd, apăsînd pe accelerație sau eliminînd buruienile și surplusul într-o permanentă luptă cu comoditățile, obișnuințele, stereotipurile mijloacelor de expresie și cu limbajul cimentat, grosier.

Andrei Șerban deține tehnica jocului cu așteptare, îi pune în stare de veghe artistică și de start creator, căutînd minuțios în adîncul textului dirijîndu-i s-o facă, la rîndul lor, dar uimind întoteauna prin sugestia expresivă, prezentînd monilitatea și acest promt la stare, asanînd sentimentalismul, detașînd situația și descoperindu-i nuanțele cele mai fine. Pretinde actorilor inteligența emoției, luciditate și viteza în reacții, o controlată gestionare a exercițiului interior. Ei au misiunea de a copleși realmente spectatorul, conducîndu-l spre zone necunoscute, imposibil de a trăi în viața curentă, cu toate că o intersectează și o evocă. O impun și o refac, din imponderabile, mai mult sau concentrat, mai precutant, mai zguduitor. Surprizînd și fascinînd. Andrei Șerban are harul de a-și aplica sistemul – pe cît de complex pe atît de fexibil, în toate evenimentele teatrale pe care le prilejuește. De aceea, un atelier pentru actori întotdeauna este un curs intensiv de maximă eficiență, avînd în vedere ca rezultat nu numai o foarte rapidă de blocare și diversificare a mijloacelor expresive, prin antrenamentul colectiv, ci și un efect de durată, oferind un set de exerciții menit să asigure forma maximă și pe viitor. El propune un mod de viață pentru oamenii de teatru, care să le schimbe profund mentalitatea. Le pune în față obligațiile de exersare a corporalității, de luare în posesie a propriei înzestrări fizice și spirituale, într-un sistem ce se transmite prin viu grai, ca învățătură direct. Andrei Șerban vorbește de faptul că e nevoie de o pregătire înaintea pregătirii. Trilogia greacă, de la București, ar fi fost imposibil de realizat fără exercițiile actorilor. Exercițiile nu sunt legate direct de lucrul la roluri, ci de dezvoltare vocală, fizică, de o stare de spirit interioară, care te face să fii diferit de felul în care ești în echipa în care vii la repetiții și cum trebuie să intri într-o stare, cu alte necesități pentru a ajunge să încarnezi aceste roluri extraordinar de grele, ale trilogiei grecești, mai ales cînd sunt într-o limbă necunoscută.

Andrei Șerban repune în drepturi, cu fermitate, antrenamentul artistic, printr-o abordare nu numai biomecanică, ci și spiritual a artei actoricești, ca în vechile cărți indiene, japoneze, chinezești de măiestrie teatrală. Regizorul devine un învățător, în sensul primordial și integral al cuvîntului, un transmițător, pe toate canalele, al unei cunoașteri în care se reunesc tradiția europeană, înțelepciunea asiatică, codificările teatrale de pretutindeni și exercițiile din sport, mișcările. Toate acestea sunt menite să deschidă irezistibil capacitățile energetice, să mărească și să intensifice cîmpurile corpului. Acest scop îl urmăreau și exercițiile concepute de Stanislavski, Meyerhold, Michael Cehov și Grotowski. Ele sunt însă, eșalonate altfel, pornind de la Brook. Are prețuire pentru actori și forță de-ai închega într-o trupă, asanînd în focul muncii intense orice aspirații și dimensiuni personale. Leagă generațiile, dirijînu-le insesizabil să-și transfere înzestrarea. Îi activează pe toți, învățîndu-i să se cunoască și să deguste textul, să-l adopte, să-l asimileze, să-l pătrundă. Reintroduce ideea de muzicalitate a textului, înnobilînd astfel și reanimînd demult uitatul, păgubitul, abandonatul meșteșugar al rostirii. Activizarea cuvintelor presupune ascultare, aprofundare, însuflețire reciprocă: a vorbei și a interpretului deopotrivă. Andrei Șerban a adus un alt fel de a lucra nu numai în regie, ci și în instituția teatrală, demonstrînd necesitatea studiilor actoricești și teatrale, ca în balet clasic, pentru a obține formă maximă. A folosit alte metode ca regizor care își pregătește și încălzește trupa, pentru a o unifica și a o face aptă de performanță. A declanșat și a stimulat exemplar interpreții, testîndu-i în fiecare clipă cu tact și deosebită răbdare. A controlat interpretarea, conferind un statut mai înalt actorului, afirmîndu-l, impunîndu-l dar și manipulîndu-l cu metode de catifea. Disciplina, interesul, pasiunea, abordarea multimplă și complementară a meșteșugului se îmbină cu modelul de exigență și autoexigență, de delicatețe, directețe, simplitate.

1. Modalități de expresie regizorală în creația lui Andrei Șerban. Maestrul Andrei Șerban considerat un adevărat reformator al teatrului american, încă din anii 70, regizor novator în operă, din anii 80, cu un rol de seamă în modernizarea și teatralizarea spectacolului liric. Veșnic tînăr regizorul continuă să se considere un discipol, nutrind aceeași venerație, ca la începuturi, pentru Peter Brook. Revendicînduse de la metodele acestuia, Andrei Șerban a realizat spectacole de mare răsunet, dedicîndu-se tragediei antice, pe care a reimpus-o, prin viziunile sale de șocantă originalitate, redescoperindu-i dionisismul originar pe calea împlinirii sonorităților limbii vechi (greacă și latină) și a imaginilor violente. În aceeași linie brookiană l-a abordat pe Shakespeare, aspirînd la o viziune monumentală, plurivalentă, generalomenească și contemporană totodată. În montările lui Andrei Șerban sunt prezente actualizările și libertățile stilistice (purtînd ecourile teatrului central-european și românesc al anilor 60, abil sincronizate cu prezentul), sarcasmul, neliniștea, un anume dinamism în succesiunea dispozițiilor interioare și poate, predilecția pentru rîsul-plîns care îl leagă pe regizor cu fire nevăzute de această parte a lumii și pare să-l recheme irezistibil, tot mai des, pe neobositul călător. Metoda sa, de altfel, e complexă și resintetizează, în titraj personal, metodele Stanislavskiene și Meyerholdiene ale lui Brook însuși, de la care regizorul a deprins sistemul exercițiilor, amplificîndu-l și diversificîndu-l. Regizorul vizează însă întotdeauna mari evenimente scenice, la capătul experimentelor, ținînd montarea de anvergură. Sau, mai degrabă, antrenamentul, cercetarea și experimentul au constituit, ani de zile, metode de parcurs ale unei puneri în scenă, care își ia răgazul unei prealabile munci pe text într-un răstimp mai amplu (uneori de căteva săptămîni), după care abia încep repetițiile pe scenă. În numele aceleiași stări de cercetare, de provizorat experimentist, regizorul încearcă și modifică continuu pînă ce găsește forma care o simte ca adevărată. Abia în repetițiile cu public, deci înaintea premierei oficiale, începe testarea montării în raport cu spectatorii, a reacțiilor celor prezenți de ambele

părți ale baricadei – realizatori și receptori, deveniți coparticipanți la finisarea spectacolului. Etapă extrem de importantă, pentru că ea modelează în detaliu forma scenică, ritmul desfășurării, dimensiunile reprezentației, soluțiile, într-o suită de reprezentații pînă cînd spectacolul se așează în parametrii optimi. Ca mulți alți mari creatori, Andrei Șerban nu practică numai ce predică, spectacolele sale nefiind doar ceremonii extatice, ci și procese dinamice (în ambele sensuri ale cuvîntului, de desfășurare ți de confruntare), în care dialectica strălucește într-o luxurianță de semne. Conștient de importanța corporalității în teatru, singura care face să interacționeze diversele sisteme semiotice integrate în spectacol, Andrei Șerban privește critic tendințele spre tehnologizare. A utilizat instalații video cînd a montat Pericle, dar se mărturisește sceptic” față de încorporarea tehnicilor de film sau video în teatru, căci ecranul fură cu ușurință atenția spectatorului, în detrimentul actorului de pe scenă.” Personalitate carismatică, în mod spontan și firesc, dominatoare Andrei Șerban impune cu autoritate și eleganță, mereu deschis, prevenitor, atent. Simplitatea lui e cuceritoare, productivă, generatoare, ținînd de perfecta concentrare pe solicitările muncii efective. Artistul are darul prezenței permanente, concentrat fără răgaz în ceea ce face și în propria lui făptură. Se vede din întreaga ținută, cînd stă în picioare, cînd șade sau merge, din gesturi, din atenția pe care o acordă celorlalți. Această calitate asigură suplețea minții, a trupului, a spiritului, capacitatea de comunicare cu colaboratorii, le dă prilejul și răgazul de a crea ei înșiși, de a explora și interpreta întradevăr textul, de a se lansa în expediția căutărilor cu îndrăzneală, cunoștință și autoconștiință. E o dovadă de respect al conlucrării, dar și o modalitate infailibilă de a trezi și implica intelectual și psihologic interpreții, de a-i obliga să se investească total în actul creator. De a le mobiliza și acutiza facultățile perceptive. Desigur, controlul îi rămîne tot regizorului, care integrează organic rezultatele și sugestiile în proiectul său, arătîndu-se dispus să adopte și oferta propusă de actori.

Concluzie Andrei Șerban tinde să realizeze spectacole complexe, puternice, vii, construite impecabil care au ca scop evident să placă publicului, oricărui tip de public, prin antrenament sistematic și concentrare controlată. “Ca regizor, nu poţi rămâne neutru, e obligatoriu să ai un punct de vedere, o atitudine. Când m-am hotărât să devin regizor, a trebuit să lupt multă vreme cu nevoia pe care o simţeam din copilărie de a fi pe placul altora, de a fi acceptat de toată lumea. Nu mi-a fost uşor să înving această tendinţă, care în viaţă e binevenită, căci e bine să fim acceptaţi şi să-i acceptăm pe semenii noştri, dar în artă e periculos, căci să fii bine crescut, politicos şi pe placul tuturor e drumul cel mai sigur spre mediocritate. De aceea, de câte ori se spune că sunt controversat şi că nu pot să fiu unanim acceptat mi se pare un imens compliment.” A. Serban De asemenea prin metodele sale de expresie regizorală reușește să își creeze spectacolele într-un mod absolut diferit, introducînd spectatorul în atmosfera unei fantezii. Sentimentele pe care le au spectatorii în timpul spectacolelor sunt diverse și în foarte multe cazuri se suprapun, rîsul înecîndu-se în lacrimi și invers. Andrei Șerban este un regizor inovator care își realizează specatcolele depunînd multă muncă, energie, imaginație și nu în ultimul rînd suflet. Este un adept al teatrului total, un teatru al esențelor. El merge către adîncurile ființei omenești, către ceea ce reface, fie și pentru o clipă, actul inițial al creației. Șerban nu i-a învățat pe actorii cu care a lucrat să creeze roluri, ci să fie convingători și emoțional.

Bibliografie

1. I.Berlogea ,,Teatrul și societatea contemporană”, Meridiane, 1985 2. I.Berlogea ,, Teatrul românesc în sec. XX”, Editura fundației culturale române, 2000 3. C.Dumitrescu ,,Cronici teatrale (1990-1998)” Fundația culturală ,,Camil Petrescu” 2006 4. M. Popescu ,,Oglinda spartă” , Unitext,1997 5. http://regizorcautpiesa.ro/regizori/Andrei-Serban-1213.html 6. http://www.bulandra.ro/ro/component/content/article/103-regizori/336-andreiserban.html