Analiza Comparativa Serviciile Materiale Si Serviciile Imateriale [PDF]

Zitiervorschau

Cuprins Cap 1. Conţinutul serviciilor 1.1.Conceptul de serviciu 1.2.Caracteristicile serviciilor Cap 2. Locul şi rolul serviciilor Cap 3. Criterii şi modalităţi de clasificare Cap 4. Raportul între piaţa serviciilor şi piaţa bunurilor Cap5. Serviciile pentru producţie 5.1. Clasificarea serviciilor pentru intreprindere

Introducere Economia serviciilor este o disciplină economică ce are ca obiect de studiu procesele şi fenomenele specifice sectorului terţiar şi care integrează conceptele şi metodele teoriei economice tradiţionale în fenomenul contemporan al serviciilor. Deşi serviciile au existat dintotdeauna, teoria economică a sectorului terţiar a luat amploare în ultimele decenii, în încercarea de a armoniza fundamentele teoretice cu dezvoltarea accelerată a ofertei de servicii şi a creşterii puternice a ponderii serviciilor în crearea P.I.B. Dacă stadiul agrar şi stadiul industrial al dezvoltării economice au creat de-a lungul timpului condiţiile satisfacerii cererii de consum de bunuri de primă necesitate (pentru trebuinţele fiziologice) şi mai apoi, de bunuri durabile (pentru confortul propriu), evoluţia postindustrială a economiilor a deplasat structura de consum către produse superioare şi mai ales către servicii, în care se evidenţiază desigur, informatica, telecomunicaţiile, publicitatea, servicii de inginerie, consiliere, educaţie, monopol tehnico-ştiinţific, know-how, audit etc. Cap 1. Conţinutul serviciilor 1.1.Conceptul de serviciu Serviciul este un “bun economic imaterial a cărui producţie şi consum sunt simultane. În principiu, prin imaterialitatea lor, serviciile sunt nonstocabile. Însă, anumite servicii pot fi puse pe suporţi materiali stocabili (de exemplu: cartea si benzile magnetice pentru serviciile de educaţie şi informare). Servicii: = activităţi al căror rezultat este nematerial; = activităţi oferite la vânzare care produc avantaje şi satisfacţii fără a antrena un schimb fizic sub forma unui bun; = ansamblul de avantaje şi satisfacţii procurate fie direct, fie prin folosirea unui bun pe care l-a achiziţionat beneficiarul serviciului, sau a dreptului de a-l utiliza; = schimbări în condiţia unei persoane sau a unui bun, care sunt rezultatul activităţii, pe bază de comandă, a unei alte unităţi economice; = activităţi economice care nu sunt nici agricultură, nici industrie, nici construcţii; • servucţie = procesul de producţie a serviciilor; • sector terţiar = ansamblul unităţilor a căror activitate principală constă în producţia şi/sau

comercializarea serviciilor; • imaterialitate = caracteristica serviciilor de a nu putea fi percepute cu ajutorul simţurilor; • nestocabilitate (perisabilitate) = caracteristica serviciilor de a nu putea fi păstrate în vederea unui consum ulterior; • eterogenitate (variabilitate) = caracteristica serviciilor de a nu fi omogene ( de a fi diferite); Importanţa crescândă a serviciilor în economie, ascensiunea rapidă şi evoluţia spectaculoasă din ultimele decenii au intensificat preocupările pentru cunoaşterea acestui sector. Există numeroase accepţiuni ale termenului în viaţa cotidiană. Astfel, serviciile pot fi privite ca ocupaţii (îndatoriri) ale unor persoane, ca funcţii, acţiuni, sau munci prestate în folosul cuiva, ca organisme sau subdiviziuni făcând parte dintr-un ansamblu administrativ sau economic. De asemenea, termenul de servicii este asociat şi ideii de terţiar sau sector terţiar având două accepţiuni diferite: pe de o parte, ansamblul de “meserii” (de exemplu, contabili, secretare, vânzători etc.) care se exercită în societăţi de servicii (bănci, companii aeriene…) sau în întreprinderi industriale ori agricole; pe de altă parte, ansamblul unităţilor de producţie, individualizate din punct de vedere statistic, a căror activitate principală constă în oferirea de servicii şi care corespunde noţiunii statice de ramură. Alţi autori apreciază că termenul de “servicii” poate fi utilizat în patru modalităţi diferite şi anume: service industry – cu referire la întreprinderile cu activitate intangibilă sau nestocabilă, service products – însemnând rezultatul obţinut de industria serviciilor dar şi de alte sectoare economice, service ocupations –vizând îndatoririle / tipologia muncii lucrătorilor din domeniul serviciilor, service functions – ca activităţi implicate în munca desfăşurată în interiorul economiei primare sau în afara acesteia. Ca termen de specialitate, noţiunea de serviciu acoperă un domeniu mult mai restrâns delimitat de sensul de utilitate, de valoare de întrebuinţare. În acest context, serviciile sunt definite ca activităţi utile,destinate satisfacerii unei nevoi sociale. Evident că serviciile ca efecte ale unor bunuri (exemplu: automobilul, televizorul) sau ale acţiunii unor factori naturali (exemplu: strălucirea soarelui, izvoarele termale) sunt indispensabile omului, cel mai adesea însă, transformarea, din potenţiale în efectiv, a calităţilor bunurilor şi factorilor naturali reclamă intervenţia muncii omului. Abordarea serviciilor ca o categorie economică, presupune restrângerea la acele activităţi ce implică

anumite relaţii speciale de producţie. Şi în acest cadru, oarecum mai limitat, există o paletă largă de interpretări ale noţiunii, determinate de profunzimea cercetărilor şi scopul în care au fost elaborate, de aspectul luat în discuţie etc. Definirea serviciilor face necesară aducerea în discuţie a unor elemente suplimentare de identificare, de delimitare a lor în raport cu celelalte activităţi din economie. Cele mai multe dintre definiţiile existente în literatura de specialitate au ca obiect separarea serviciilor de bunuri, determinarea conţinutului serviciilor ca sector distinct al economiei. În privinţa delimitării servicii-bunuri, teoreticienii mobilizează unul sau mai multe criterii reprezentând conţinutul activităţii sau rezultatul acesteia, forma de exteriorizare a serviciilor, particularităţile realizării actului de vânzare – cumpărare, relaţia dintre producţie şi consum etc. Majoritatea definiţiilor pun accent pe faptul că serviciile sunt activităţi al căror rezultat este nematerial şi deci nestocabil, nu se concretizează în produse cu existenţă de sine stătătoare. Prin comparaţie, în cazul producţiei materiale, a bunurilor, rezultatul se poate separa de procesul de creare având o existenţă spaţială şi temporală distinctă; obiectele (bunurile) pot fi transportate (deplasate) în spaţiu, pot fi stocate, iar consumarea lor se realizează, de regulă, în alte locuri şi momente decât cele în care au fost produse. Cu toate că astfel de definiţii par acceptabile, evidenţiind deosebirea dintre bunuri şi servicii, ele nu sunt lipsite de ambiguităţi. În practică, este foarte dificil a distinge serviciile de bunuri întrucât, în mod frecvent achiziţionarea unui bun include şi un element de serviciu, după cum în mod similar, un serviciu presupune, cel mai adesea, prezenţa unor bunuri tangibile. De exemplu, automobilul este considerat un bun deşi el este cumpărat pentru serviciul pe care îl oferă (de transport, de deplasare dintr-un loc în altul); totodată, acesta este însoţit la cumpărare de servicii cum ar fi garanţia sau facilităţile financiare. Pe de altă parte, un serviciu reprezentat de un pachet de vacanţă include numeroase componente tangibile – folosirea unui avion, un transfer cu autocarul, o cameră de hotel, o masă la restaurant etc. În consecinţă, toate activităţile pot fi plasate pe o scală undeva între a fi un serviciu pur (rezultate intangibile) şi un bun pur (nici un serviciu intangibil adăugat bunului tangibil) ceea ce face aproape imposibilă delimitarea lor. La acestea se adaugă şi faptul că astăzi un număr important de servicii îmbracă o formă concretă, palpabilă (serviciile cinematografice, editoriale, informatice înmagazinate în benzi magnetice, pelicule, cărţi, discuri etc.) punând sub semnul incertitudinii forma de

exteriorizare a rezultatului activităţii în calitate de criteriu de demarcaţie între bunuri şi servicii. În conexiune cu forma de prezentare a rezultatului activităţii de servicii, alte definiţii aduc în discuţie o altă caracteristică a serviciilor şi anume simultaneitatea producţiei şi consumului lor. Neavând o existenţă obiectuală, serviciile nu se pot păstra sau transporta, consumul realizându-se în chiar momentul producerii lor (uneori presupunând şi participarea nemijlocită a utilizatorului). Alţi autori, pornind de la specificitatea activităţii de servicii, pun accentul, în particularizarea acestora, pe efectele obţinute. În acest spirit, serviciile sunt, în general, înţelese ca activităţi sociale utile prin care se satisfac nevoi materiale şi spirituale ale populaţiei, dar şi ale întreprinderilor, organizaţiilor economice şi instituţiilor. Ele se pot defini ca schimbări în condiţia unei persoane sau a unui bun aparţinând unei unităţi economice, la cererea primului agent economic. Într-o asemenea definiţie, diferenţa între bunuri şi servicii este privată prin prisma producătorului: dacă în cazul bunurilor producătorul nu ştie, de regulă, cine achiziţionează produsul, prestatorul unui serviciu se află în relaţie directă cu utilizatorul, prestaţia realizându-se la comanda specială a acestuia. Alte definiţii surprind alte particularităţi ale serviciilor cum ar fi cele determinate de modul de desfăşurare a relaţiilor de vânzare – cumpărare. Astfel, serviciile sunt definite drept rezultatul unei activităţi umane caracterizate prin intangibilitate, destinate vânzării prin mecanismele pieţei sau distribuite prin programe şi instituţii special constituite sau o prestaţie supusă schimbului, în esenţă intangibilă şi care nu dă loc nici unui transfer de proprietate.

1.2. Caracteristicile serviciilor În vederea precizării locului serviciilor în cadrul activităţilor economice şi a trăsăturilor caracteristice, este necesară o clarificare teoretică a noţiunii de serviciu. Datorită activităţilor foarte eterogene care se cuprind în categoria de serviciu, definiţiile date serviciului sunt foarte diverse mergând de la precizarea că este o activitate neproductivă, cu aspect nematerial şi până la ideea că toate bunurile materiale sunt doar suporturi prin care se oferă anumite servicii şi toate activităţile economice pot fi plasate între un serviciu pur şi un bun pur. Iniţial, conceptul de serviciu avea înţelesul de relaţie “de servire” - adică de muncă obligatorie efectuată în folosul cuiva sub forma unei serviri directe şi imediate serviciile

impuse în timpul sclavagismului şi feudalismului, serviciul - muncă depus de muncitorii şi chiar de intelectuali care îşi pun la dispoziţia altcuiva forţele de muncă fizică sau intelectuală. în situaţia în care vânzarea muncii se face în mod liber, neimpus, munca - serviciu nu mai apare ca o relaţie de dominaţie totală ci ca o prestare de serviciu în care oamenii sunt posesorii unui capital pe care-l utilizează după dorinţa lor pentru servirea altor persoane. Altfel, pot evita prestări de servicii în cadrul familiei sau a diferitelor comunicăţi (servicii domestice); prestări de servici în cadru comercial şi salarial (prestatori salariaţi şi patron, clienţi); prestări de servicii necomerciale şi salarizate (învăţământ, sănătate, administraţie, etc); servicii comerciale nesalarizate (meserii liberale. în prezent, se poate considera că toate activităţile din societate depinde unele de altele (implică relaţii de servire) aşa încât întreaga economie poate fi privită ca o generalizare a relaţiilor de servicii la nivel global-social. (se prestează muncă pentru alt beneficiar decât persoana lucrătorului, fapt impus de diviziune socială şi creşterea productivităţii muncii). Pe baza acestor constatări, Al. Jivan consideră că serviciul este, în general, orice activitate economică (umană) care face un serviciu, deci este utilă, aducând utilitatea la îndemâna beneficiarului sau care creează o utilitate nouă (un plus de utilitate). Serviciul este deci o prestare, o lucrare, o activitate făcută de cineva (prestator) pentru altcineva (client), în sensul că acesta nu îşi satisface personal nevoia respectivă, ci apelează pentru aceasta (face o comandă) la un specialist în domeniu. Rezultă că la scara economică serviciul are ca elemente: - existenţa a cel puţin două persoane între care se stabileşte relaţia de servire; - clientul - persoana care apelează la altcineva pentru realizarea trebuinţelor sale şi prestatorul (executantul, care este un specialist în domeniu şi care concepe, organizează, procură resurse şi prestează serviciul , aduce utilitatea cerută de client; - comanda serviciului - cererea de piaţă poate fi considerată o comandă nescrisă, anticipată (se cunoaşte prin marketing) şi deci întreaga industrie devine o formă de prestaţie; - servirea clientelei. Asociaţia Americană de Marketing defineşte serviciul ca “activitatea oferită la vânzare care produce avantaje şi satisfacţii fără a antrena un schimb fizic sub forma unui bun”. Dar cum sunt numeroase servicii care se concretizează în bunuri materiale cum ar fi, de exemplu: servicii editoriale, cinematografice de informatică, distribuirea de gaz, apă, electricitate, o definiţie mai completă este dată în Dicţionarul Academiei de ştiinţe Comercial din Franţa, unde serviciile se definesc ca “ansamblu de avantaje sau satisfacţii procurate

fie direct, fie prin folosirea unui bun pe care l-a achiziţionat beneficiarul serviciului (alimente, aspiratoare), sau a dreptului de a-l utiliza (ex: calea ferată)”. M. Ioncică propune o definiţie mai cuprinzătoare care sintetizează experienţa teoretică şi practică privind definirea serviciilor şi delimitarea de bunuri: “reprezintă o activitate umană, cu un conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile, imateriale şi intangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale”. Principalele caracteristici ale serviciilor - trăsături specifice sunt: a) serviciile sunt imateriale şi intangibile spre deosebire de produse, în cea mai mare parte, serviciile au un caracter nematerial, ele nu pot fi atinse şi se prezintă ca nişte activităţi invizibile. Serviciile nu produc ci efectuează ceva. Rezultatele activităţilor de servire sunt nu bunuri ci modificări de situaţie, de stare, transformări ale obiectelor sau persoanelor. Acele servicii care au totuşi o expresie materială se încadrează şi ele în această catacterizare, deoarece valoarea propriu-zisă a suportului material al serviciilor (carte, film, program de calculator este mult inferioară valori informaţiilor care constituie de fapt serviciul. b) serviciile sunt nestocabile, întrucât lipsa lor de materialitate face imposibilă păstrarea lor pentru a fi vândute mai târziu. Ele capătă un caracter de perisabilitate ridicată căci dacă oferta de servicii nu îşi găseşte imediat consumatorii, ea se perimează pierzându-se mijloace umane şi materiale importante. (Ex: oferta unei unităţi de învăţământ, din mijlocul de transport, sala de spectacole etc.). c) simultaneitatea producţiei şi consumului serviciului adică efectul serviciului se consumă chiar în momentul producerii, serviciile neputând fi păstrate, schimbate sau returnate. Producţia (prestarea) serviciului are loc simultan cu comercializarea şi consumul, în timp şi chiar în spaţiu (excepţii serviciile la distanţă); d) inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului şi a utilizatorului. Pentru prestarea unui serviciu este necesară o legătură directă între ofertant şi cumpărător şi o participare activă a consumatorului în momentul utilizării serviciului. De exemplu, serviciile prestate de medici, profesori, avocaţi, actori etc., nu ar avea sens în lipsa utilizatorului. în unele servicii clienţii preferă să se ocupe ei înşişi de o parte a serviciului. e) eterogenitatea serviciilor - serviciile variază în funcţie de specificul prestatorului, modul de implicare şi participare a consumatorului, condiţii specifice. Complexitatea serviciilor permite o mai bună adaptare a prestaţiilor la nevoile clienţilor. Pentru a răspunde cât mai bine nevoilor clienţilor, serviciile au drept caracteristică esenţială flexibilitatea, prestaţiile individualizându-se pe categorii de consumatori sau chiar pe persoană. Activitatea ia forma acţiunii de personalizare a serviciilor, preferată de o parte tot mai mare de consumatori.

Aspectul foarte variat al serviciilor are ca efecte economice: varietatea preţurilor practicate, a încasărilor şi diferenţe semnificative de profit; f) ponderea mare a personalului, în servicii predomină factorul muncă faţă de ceilalţi factori, întrucât relaţia de servire a clientelei necesită în general prezenţa prestatorului. g) posibilitatea redusă de mecanizare şi automatizare a servirii datorită aspectului diferit al activităţilor prestatoare faţă de etapele unui proces tehnologic industrial.

Cap 2. Locul si rolul serviciilor Pentru caracterizarea şi înţelegerea fenomenelor economice tot mai complexe care alcătuiesc economia unei ţări, se impune o delimitare a activităţilor economice. Preocupări de structurare a activităţilor economice pe sectoare se găsesc de-a lungul timpului la numeroşi economişti (Allan Fischer, Colin Clark au fost primii) care au folosit pentru studii, rezultatele unor observaţii statistice şi criterii de grupare mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Astfel, pe la mijlocul sec XX tabloul economiei naţionale în viziunea lui Allan Fischer, cuprindea: - sectorul primar care grupează toate muncile agricole şi miniere; - sectorul secundar - industriile de transformare şi prelucrare a bunurilor şi materiilor prime; - sectorul terţiar - activităţile de obţinere a producţiei nemateriale. O structurare a economiei asemănătoare dar cu o delimitare a activităţilor omeneşti după productivitate, propusă de economistul Collin Clark, este următoarea: - activităţi primare în care se cuprind activităţi în care resursele naturale se folosesc în mod direct şi imediat iar randamentele sunt descrescânde - agricultura, exploatări forestiere, vânătoarea, pescuitul; - activităţi industriale (activităţi secundare) ce cuprind activităţi de transformare continuă şi pe scară mare a materiilor prime în produse transportabile şi care au productivitate ridicată (nu se includ construcţiile care nu creează produse transportabile dar sunt incluse transporturile şi serviciile de apă-gaz-electricitate; - activităţi terţiare (servicii) caracterizate ca având o productivitate mai redusă. Aici sunt cuprinse activităţi meşteşugăreşti, croitorie, construcţii, activitatea băncilor, asigurări, comerţ, servicii personale etc.

Folosind pentru gruparea activităţilor economice criterii ştiinţifice, şi anume obiectul activităţii şi ratele de creştere a productivităţii muncii datorate progresului tehnic, Jean Fourastié a identificat: - sectorul primar al economiei în care se cuprind activităţi cu un progres mediu; - sectorul secundar - activităţi cu progres tehnic mai încet; - sectorul terţiar - activităţi cu progres tehnic scăzut sau nul. Avantajul prezentat de această grupare pe sectoare este flexibilitatea şi valabilitatea în timp, o activitate economică putând fi încadrată în alt sector în funcţie de reacţia la progresul tehnic. Referitor la productivitatea foarte redusă a sectorului terţiar se impune o reconsiderare a acestui punct de vedere. Deoarece în sectorul serviciilor sunt incluse, după cum se observă activităţi foarte variate (aproape tot ce nu este agricultură, minerit sau industrie), se consideră că serviciile care au o productivitate greu de crescut (servicii hoteliere, frizerie, coafură pot fi compensate cu servicii care pot fi tehnologizate, organizate sau modernizate, crescând astfel productivitatea pe ansamblu terţiarului. O altă cauză a considerării sectorului terţiar ca având productivitate scăzută se datorează limitelor clasificării sectoriale şi există uneori legături foarte strânse între activităţile din cadrul economiei. Astfel, în întreprinderile creatoare de bunuri se desfăşoară şi activităţi care au rolul de a facilita buna funcţionare a activităţilor de bază, ca activităţi de reparaţii şi întreţinere, mecanizare, automatizare, organizare, transport proiectare, inventică, informatică etc., numite servicii de producţie. Acestea contribuie însă la creşterea puternică a productivităţii în alte sectoare decât terţiarul - în sectorul primar sau secundar, pentru că ele se execută în chiar interiorul întreprinderii şi nu se disociază de activităţile de producţie propriuzise. Din acest motiv se poate aprecia că sfera sectorului terţiar se întrepătrunde cu celelalte sectoare, existând importante activităţi nemateriale (servicii de producţie) evidenţiate şi desfăşurate în sectorul primar şi cel secundar. În ultimele decenii, în ţările puternic industrializate a crescut foarte mult dimensiunea sectorului serviciilor, acestea reprezentând peste 60% din PIB şi din ocuparea forţei de muncă ceea ce indică amploarea fără precedent pe care o au în prezent serviciile în cadrul economiilor, ce devin astfel economii de servicii. Datele statistice evidenţiază chiar o strânsă legătură între gradul de dezvoltare economică al unor ţări şi creşterea ponderii sectorului terţiar (terţiarizarea economiei). Astfel, ţări în care în sectorul serviciilor se află peste 70% din populaţia ocupată, au un PNB/loc.

foarte ridicat, între 19000-28000$/loc. (Suedia, S.U.A., Marea Britanie, Olanda, Canada, Norvegia, Australia) - iar pe măsură ce ponderea populaţiei ocupate în sectorul terţiar scade la 65-70%, se micşoraeză şi PNB/loc. - cca 23000$/loc. pentru ţările dezvoltate ca Japonia, Elveţia, Austria, Germania, Franţa, Danemarca, Italia. Cap 3. Criterii şi modalităţi de clasificare Sectorul terţiar al economiei se caracterizează printr-o mare eterogenitate a activităţilor cuprinzând categorii de servicii care prezintă între ele diferenţe mai mari decât deosebirile dintre unele servicii şi industrie. Pentru cunoaşterea mai bună a activităţilor sectorului terţiar şi aprecierea mai corectă a importanţei serviciilor pentru economie este necesară o analiză a tipologiei serviciilor. Structurarea serviciilor se poate face după diverse criterii specifice: 1) După momentul apariţiei în sfera vieţii economice, al dezvoltării maxime: - servicii tradiţionale (vechi arhaice) - servicii care în prezent nu mai au o pondere semnificativă în dezvoltarea economică - serviciile domestice, casnice. - servicii moderne, noi (avansate din punct de vedere ştiinţific) - care au apărut mai recent, au legătură cu rezultatele celor mai noi descoperiri tehnico-ştiinţifice; caracterizează economia actuală şi se dezvoltă continuu. Ele sunt: servicii de engeneering, consultanţă informatică, activităţi de cercetare ştiinţifică, industria turismului, televiziune, proiectare, testări, comerţ electronic etc. Graniţa de delimitare între cele două categorii este flexibilă, aşa încât o serie de servicii tradiţionale, prin includerea de perfecţionări tehnice actuale în modul lor de organizare şi desfăşurare devin servicii moderne, de exemplu transportul supersonic, medicina cu laser, servicii bancare informatizate etc. 2) După locul în care sunt înregistrate: - servicii incluse în sectorul primar - lucrări de îmbunătăţiri funciare, prospecţiuni geologice; - servicii incluse în sectorul secundar - servicii de producţie (stocaj, transport intern, formare şi perfecţionare profesională, distribuţie, finanţe etc.); - servicii incluse în sectorul terţiar (servicii propriu-zise) - turism servicii administrative, de pază, ordine publică, sănătate. 3. După beneficiarul activităţilor de servicii: - servicii intermediare (de producţie, de afaceri) - servicii al căror beneficiar sunt întreprinderi şi instituţii, deci persoane juridice. Ele includ servicii pentru întreţinerea şi

dezvoltarea aparatului de producţie, repararea şi întreţinerae utilajelor, instalaţiilor, clădirilor şi servicii de cercetare, proiectare, servicii de informatică, stocaj, transporturi, asigurări, finanţe, telecomunicaţii, servicii de contabilitate, juridice, formare profesională; - servicii finale (de consum), satisfacerea nevoilor de consum pentru populaţie: alimentaţie publică, servicii de informare în masă, radio, televiziune, servicii de înfrumuseţare, învăţământ, sănătate, cultură, armată, protecţia mediului etc. Aceste categorii de servicii se pot detalia după alte criterii. Astfel, serviciile producţie, după locul în care se desfăşoară sunt: - servicii internalizate - care fac parte din structura de organizare a întreprinderiii (subdiviziuni organizatorice): activităţi de întreţinere şi reparaţii, proiectare, cercetare, evidenţă contabilă şi financiară, etc. - servicii externalizate - prestate de unităţi specializate (contra cost) cum ar fi: servicii de marketing, asigurări, leasing. Serviciile finale pot fi, după natura nevoilor satisfăcute: - servicii personale: casnice, recreative, culturale, turistice, petrecerea timpului liber. - servicii sociale (publice) - destinate satisfacerii unor nevoi colective: învăţământ, sănătate, protecţia mediului, armata, poliţie, cultură generală etc. 4. O altă grupare după funcţia economică îndeplinită este: - servicii distributive: transport, depozitare, telecomunicaţii; - servicii producătoare: bănci, finanţe, asigurări, servicii imobiliare, servicii de inginerie şi arhitectonice, servicii juridice, contabile, servicii de specialitate pentru producători; - servicii sociale: învăţământ, sănătate, servicii religioase poştă, servicii publice nonprofit şi servicii guvernamentale; - servicii personale: de reparaţii, casnice, alimentaţie publică, hoteluri, petrecere timpului liber, frizerie, coafură etc. 5. După natura activităţii desfăşurate în cadrul activităţilor de servicii (conţinutul concret material al activităţilor): - servicii materiale care au rolul de a transforma obiectele muncii sau de a le manipula şi transporta; ele completează producerea clasică de bunuri materiale şi cuprind: deservirea propriu-zisă a locurilor de muncă (mânuirea utilajelor), reparaţii, transport intern, circulaţia mărfurilor, depozitare; - servicii nemateriale (se definesc prin negaţie faţă de cele materiale) - acele servicii care nu se concretizează în bunuri materiale sau în transformări de natură materială, contribuie la satisfacerea unor nevoi mai generale sau mai elevate ca: servicii publice, juridice, apărare şi ordine publică, servicii de formare şi transformare a personalităţii oamenilor (ştiinţa,

învăţământ, cultură, artă, sănătate, protecţia mediului. O variantă a clasificării după criteriul materialităţii prezintă următoarea tipologie a serviciilor, mai exactă: - servicii încorporate în bunuri materiale: servicii de muncă directă (reparaţii) şi servicii transmisibile pe suporţi materiali ca: discuri, cărţi, filme, presă, suporţi magnetici; - servicii care se livrează împreună cu un bun material (calculatorul însoţit de programele de soft). - servicii independente de obiecte - servicii pure. 6. O altă clasificare a serviciilor după poziţia pe care o au faţă de producţia materială este: - servicii care asigură condiţiile materiale şi umane pentru desfăşurarea proceselor de producţie: prospecţiuni geologice, selecţionarea animalelor, cercetarea ştiinţifică, învăţământ şi perfecţionarea forţei de muncă; - servicii ce pregătesc producţia materială: proiectare, marketing, aprovizionare, depozitare; - servicii de organizare a producţiei: management, previziune, analiză, control, servicii informatice; - servicii care asigură desfăşurarea producţiei materiale: mecanizare, reparaţii şi întreţinere, transport intern, etc; - servicii de vânzare şi desfacere: servicii comerciale; - servicii după vânzare: instalări, puneri în funcţiune, întreţinere şi garantare; - servicii cu rol general faţă de producţie: activităţi bancare, asigurări, transport, telecomunicaţii, lucrări cu caracter industrial; - servicii fără legătură directă cu producţia materială: sănătate, îngrijire copii, recreere, dar care asigură creşterea capacităţii de lucru. Această clasificare reliefează totodată rolul serviciilor în economie. 7. O importantă grupare a activităţilor de servicii rezultă după sursa de procurare: - servicii marfă (de piaţă) - sunt servicii obţinute în cadrul relaţiilor de vânzare-cumpărare prin intermediul pieţei, preţul lor se stabileşte prin raportul dintre cererea şi oferta manifestate pe piaţă şi contribuie la crearea PIB. Ex: transporturi, telecomunicaţii, servicii informatice, turistice, comerciale etc. - servicii ne-marfă (necomerciale) se manifestă în sfera relaţiilor de piaţă, precum: serviciile publice colective (armată, poliţie, justiţie, sănătate, învăţământ); serviciile organizaţiilor nonprofit (ca serviciile religioase, de caritate, sindicale); serviciile de self-service, pe care

oamenii şi le fac ei înşişi cu ajutorul unor echipamente performante (curăţenie, prepararea hranei, masaj, recreere). Aprecierea valorii adăugate şi a contribuţiei la PIB a serviciilor necomerciale este dificilă, căci efectele acestor activtăţi cel mai adesea nu sunt de natură economică măsurabilă ci ele se regăsesc în achiziţii şi transformări ale personalităţii oamenilor - cultură, educaţie, sentimentul de siguranţă civilă şi legislativă, confort, relaxare psihică şi intelectuală, încredere în sine şi în ceilalţi, integritate fizică şi morală etc. Ţinând cont de criteriul - tipul nevoilor satisfăcute de către activităţile de servicii, rezultă o clasificare a serviciilor care corespunde grupării anterioare, fără însă a fi identică. - servicii private - satisfac nevoile particulare ale personelor şi sunt prestate în general de instituţii şi societăţi private. Ele sunt servicii de piaţă desigur, dar există şi organizaţii private care prestează servicii gratuit sau cu plată redusă cum ar fi: societăţile de caritate, asociaţiile profesionale pentru membrii lor, cursuri de pregătire a forţei de muncă realizate de firme particulare etc. Din această cauză sfera serviciilor private nu coincide cu sfera serviciilor marfă. - servicii publice care îndeplinesc nevoi sociale ale oamenilor legate de convieţuirea în societate, sănătate şi asistenţă socială, transport, instruire şi educaţie, orcrotirea mediului. Ele sunt prestate de instituţii şi organizaţii publice şi se realizează în cea mai mare parte ca servicii ne-marfă cu fonduri din bugetele locale sau centrale. O tendinţă clar conturată în ţările dezvoltate este aceea a privatizării unei părţi a serviciilor publice realizându-se astfel o eficientizare a sectorului serviciilor publice prin intrarea lor în sfera gestionării specifice pieţei şi totodată o despovărare a administraţiei centrale sau locale. Sunt cunoscute, astfel privatizări făcute în domeniul transporturilor, telecomuncaţiilor, ocrotirae sănătăţii, învăţământ, în care apar deci pe lângă servicii publice (fără plată sau cu plată redusă) servicii de piaţă, cu plată. Privatizarea serviciilor publice nu poate fi generalizată, căci în anumite domenii de importanţă generală pentru populaţie, statul trebuie să îşi menţină autoritatea şi să îşi exercite în continuare rolul de organizator şi coordonator al activităţilor. Este cazul activităţilor de: apărare şi siguranţă naţională, justiţie, ordine publică, administraţie centrală şi locală, protecţia mediului, asistenţă socială, reeducarea delicvenţilor. 9) După modalităţile de furnizare a serviciilor, se pot distinge: - prestări de servicii la distanţă: televiziune, telefonie, internet. - servicii care necesită deplasarea consumatorului la locul ofertei; de exemplu: turiştii, elevii, studenţii, vizitatorii la muzee;

- servicii care necesită deplasarea prestatorului serviciului (persoană fizică sau juridică) la locul cerut de client (reparaţii, îngrijirea copiilor). Ca variantă de clasificare, după modalităţi de comercializare pot fi: - servicii transferabile (comercializabile) - servicii care pot fi schimbate la distanţă fiind încorporate în bunuri materiale sau cu ajutorul unui suport electronic sau de altă natură (servicii editoriale, cinematografice, informatice, telecomunicaţii, transporturi. Acest gen de servicii se pot deplasa în ţară sau chiar în străinătate supunându-se desigur, reglementărilor vamale; - servicii netransferabile (necomercializabile) care sunt furnizate pe loc, fiind necesară prezenţa consumatorului. 10) O clasificare a serviciilor făcută după intensitatea nivelului tehnico-material în capital sau în personal, propus de Biroul de Evaluare Tehnologică al SUA este: - servicii bazate pe cunoaştere (informaţie) ce se caracterizează prin folosirea unui capital uman de o înaltă calitate, cu specializare superioară, specialişti de înaltă clasă. Exemple de astfel de servicii: servicii profesionale şi tehnice, unele servicii bancare, de asigurare, tehnică informatică, informare tehnologică, publicitate, film, ocrotirea sănătăţii, educaţie, servicii guvernamentale (servicii intensiv-intelectuale) - servicii “terţiare” - transport maritim, comerţ cu amănuntul, comerţul cu ridicata, leasingul, unele servicii sociale şi personale, serviciile de petrecere a timpului iber (turism). Personalul folosit de aceste servicii este mai puţin specializat şi calificat şi se folosesc metode de producţie standardizate. Cap 4. Raportul între piaţa serviciilor şi piata bunurilor Relaţiile între piaţa serviciilor şi piaţa bunurilor sunt complexe, atât de concurenţă (substituţie), cât şi de stimulare reciprocă sau de indiferenţă. Aceste raporturi sunt valabile atât pentru piaţa serviciilor de consum cât şi a serviciilor de producţie. 1.Pe piaţa serviciilor şi bunurilor de consum, relaţiile de concurenţă provin, în primul rând, din faptul că bunurile şi serviciile îşi dispută veniturile populaţiei. Deoarece cheltuielile pentru servicii nu au întotdeauna un caracter de primă necesitate, la un nivel redus al veniturilor ponderea lor în bugetele de consum ale familiilor va fi relativ redusă, comparativ cu ponderea bunurilor. Pe măsura creşterii veniturilor partea relativă a serviciilor în cheltuielile de consum ale populaţiei va fi din ce în ce mai mare (conform legilor lui Engel).

În afară de analiza evoluţiei coeficienţilor bugetari, raportul între piaţa serviciilor de consum şi piaţa bunurilor poate fi examinat şi urmărind evoluţia celor 2 indicatori care exprimă cel mai semnificativ dinamica celor două pieţe şi anume: vânzările de mărfuri cu amănuntul, serviciile de piaţă prestate populaţiei. Şi în structura pieţei serviciilor şi bunurilor de consum pot fi întâlnite astfel de relaţii de concurenţă sau substituţie. În această privinţă, recunoscându-se legitatea creşterii nevoilor de servicii (educative, culturale, loisir, transport, sănătate etc.) pe măsura dezvoltării societăţii, există totuşi opinii diferite în ceea ce priveşte modul de satisfacere a acestor nevoi. Astfel, teoriile referitoare la societatea post-industrială, avându-1 ca iniţiator pe sociologul american Daniel Bell, consideră că o primă caracteristică a noii societăţi este aceea că este o societate terţiară, respectiv o societate bazată pe primatul serviciilor asupra bunurilor şi pe preponderenţa populaţiei ocupate în sectorul serviciilor. Pe de altă parte, teoriile neo-industriale cum este aceea numită "self-service" se opun tezelor societăţii post-industriale, pe care le consideră idealiste. 2. Între cererea de servicii şi cea de bunuri există nu numai relaţii de concurenţă, de substituţie ci şi de stimulare. Astfel, creşterea gradului de înzestrare a gospodăriilor populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată (autoturisme, aparate electrotehnice de uz casnic, aparate electrice, mobilă etc.) generează o cerere sporită de servicii de întreţinere a acestor bunuri . Deşi creşterea gradului de fiabilitate a produselor acţionează ca factor limitativ al cererii de servicii pentru repararea bunurilor respective, această influenţă este contracarată de apariţia de noi produse şi de creşterea gradului de dotare a gospodăriilor. între ciclul de viaţă al acestor produse şi al serviciilor corespunzătoare există o relaţie care poate fi reprezentată ca în figura de mai jos. Serviciile apar concomitent sau la scurt timp după apariţia produsului şi cunosc o evoluţie ascendentă pe măsura lărgirii pieţei produsului dar, de regulă, nu pot atinge nivelul maxim al acesteia. În perioada de declin a produsului şi chiar după dispariţia acestuia din comerţ, serviciile continuă să se menţină la un nivel ridicat, intrând în faza de declin atunci când uzura fizică sau morală elimină din consum produsul respectiv. Ciclul de viaţă al bunurilor de uz îndelungat şi al serviciilor de întreţinere şi reparare a bunurilor

respective

De asemenea, cererea pentru astfel de servicii este influenţată de relaţia dintre preţul bunurilor şi tarifele pentru servicii. 3. Relaţii de indiferenţă se manifestă mai ales între piaţa bunurilor şi serviciilor de primă necesitate, al căror consum este de importanţă vitală pentru individ, cum ar fi de exemplu piaţa bunurilor alimentare de strictă necesitate şi piaţa serviciilor legate de chiria locuinţei, distribuirea apei, gazului, electricităţii, îngrijirea sănătăţii. Aceste trei tipuri de raporturi pot fi puseîn evidenţă şi pentru piaţa serviciilor de producţie. Astfel, creşterea dimensiunilor pieţei bunurilor, a producţiei şi tranzacţiilor cu bunuri materiale conduce la creşterea pieţei serviciilor legate de producţia şi comercializarea bunurilor cum ar fi cele de transport, depozitare, servicii bancare, asigurări, cercetare ştiinţifică, pregătirea şi perfecţionarea forţei de muncă, informatică, marketing etc. De asemenea, dezvoltarea pieţei serviciilor conduce la stimularea pieţei bunurilor de uz productiv: echipamente tehnice, maşini, utilaje, instalaţii şi mai ales calculatoare electronice care sunt din ce în ce mai mult necesare în sectorul serviciilor. Cap 5. Serviciile pentru producţie O componentă distinctă a sferei serviciilor o reprezintă serviciile pentru agenţii economici (întreprinderi) sau pentru producţie. Destinate consumului intermediar aceste servicii sunt associate procesului de producţie, influenţând benefic modul de desfăşurare a acestuia şi rezultatele obţinute. Aceste servicii depăşesc însă cadrul producţiei propriu-zise, manifestându-se şi în sfera distribuţiei asigurând, în acest caz, aprovizionarea unităţilor economice cu mijloacele necesare producţiei, circulaţia produselor finite şi recuperarea resurselor financiare utilizate, realizarea unor legături economice internaţionale etc. Funcţiile serviciilor pentru întreprinderi pot fi clasificate în cinci categorii: înainte de producţie (cercetare – dezvoltare, studii de piaţă, aprovizionare etc.), în timpul producţiei (controlul calităţii, întreţinerea şi repararea utilajelor ş.a.), vânzarea producţiei, în timpul

utilizării produselor (leasing, consultanţă ş.a.), după utilizarea produselor (managementul deşeurilor, reciclare etc.). Evoluţia serviciilor moderne pentru producţie poate fi prezentată ca succesiune a trei “valuri” şi anume: apariţia şi cristalizarea serviciilor cu rol periferic pentru întreprinderi (primul val); tendinţa de externalizare a serviciilor (al doilea val); dezvoltarea explozivă a serviciilor “avansate” de producţie (al treilea val). Importanţa comerţului pentru orice ţară este demonstrată de ponderea lui PIB (între 10-20%). În ocuparea populaţiei (7-12%). în numărul întreprinderilor (până la 20%). În acelaşi timp, exportul reprezintă una din cele mai eficiente modalităţi de valorificare a producţiei, de creştere a avuţiei unei ţări şi de echilibrare a balanţei de plăţi externe, iar importul reprezintă o sursă de diversificare şi complementare a ofertei interne. În corespondenţă cu evoluţia socială şi ca urmare a impactului revoluţiei tehnicoştiinţifice contemporane, a creşterii şi diversificării nevoilor, contribuţia serviciilor la dezvoltarea producţiei industriale, agricole, în construcţii etc. devine tot mai importantă. Modernizarea producţiei, desfăşurarea ei pe baze ştiinţifice, adaptarea, rapidă la cerinţele pieţei nu pot fi asigurate fără aportul serviciilor. Introducerea progresului tehnic în economie provoacă modificări radicale în structura mijloacelor de muncă şi a obiectelor muncii, a mijloacelor de comunicaţie, a tehnicilor de calcul şi previziune, a cadrului juridic şi economico-financiar de desfăşurare a activităţii. Are loc, de asemenea, concentrarea producţiei în unităţi economice mari (din ce în ce mai frecvent prezente pe teritoriul mai multor ţări), simultan cu adâncirea specializării şi cooperării. Se pune tot mai mult accent pe folosirea cât mai deplină şi introducerea rapidă în producţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice. În aceste condiţii întreprinderea, ca verigă de bază a procesului de producţie şi parte elementară a sistemului conexiunilor în economie, are rolul de a gospodări cu maximum de eficienţă resursele materiale şi financiare, în vederea realizării unor produse de calitate, competitive. Totodată, ea trebuie să-şi dezvolte capacitatea de adaptare la noile condiţii de mediu, la sistemul concurenţial. În acest proces de perfecţionare şi adaptare, serviciilor le revine un rol important şi în continuă creştere. Creşterea ponderii serviciilor pentru agenţi economici atât în structura populaţiei ocupate cât şi în totalul cheltuielilor de producţie şi comercializare a bunurilor reprezintă, în opinia specialiştilor, una din cele mai spectaculoase modificări din structura sferei serviciilor, înregistrată în ultimele decenii.

Serviciile destinate întreprinderilor s-au dezvoltat, în primul rând, ca activităţi integrate procesului de producţie şi odată cu acesta. Paralel însă cu sporirea complexităţii producţiei şi ca urmare a adâncirii diviziunii sociale a muncii, unele servicii destinate consumului intermediar s-au conturat ca activităţi independente, cu existenţa de sine stătătoare, asigurând astfel deservirea mai multor ramuri ale producţiei materiale şi sporinduşi, totodată, eficienţa. Potrivit acestei evoluţii, dezvoltarea serviciilor moderne pentru agenţii economici poate fi caracterizată prin succesiunea a trei “valuri”, corespunzătoare rolului jucat de acestea în satisfacerea nevoilor producţiei. Primul val, localizat în perioada interbelică în SUA şi în anii 1950-1960 pentru Europa Occidentală, a constat în apariţia şi cristalizarea serviciilor cu rol periferic pentru întreprinderi şi anume: cele de consultanţă juridică, fiscală, contabilă, comercială (studii de piaţă, publicitate, transport) etc. Al doilea val este situat în perioada 1965-1975 şi se caracterizează prin tendinţa de “externalizare” a serviciilor, respectiv prin transferarea unei game largi de servicii prestate în interiorul întreprinderilor spre societăţi de servicii independente juridic. În acelaşi timp, serviciile specializate menţinute în interiorul întreprinderilor sunt oferite tot mai mult spre utilizare şi altor firme, inclusiv prin crearea unor filial specializate. În categoria acestor servicii externalizate se includ cele: de cercetare şi proiectare; de pază, curăţenie şi reparaţii; de transport: unele activităţi informatice şi financiare (facturări, plăţi); cele pentru furnizarea muncii temporare etc. Înclinaţia crescândă a întreprinderilor spre serviciile specializate, oferite din exteriorul producţiei întâlnită tot mai frecvent, se explică prin avantajele economice, din care multe pot fi cuantificate, “ale externalizării”. Dintre acestea, pot fi enumerate: - realizarea unui spor de productivitate a muncii ca urmare a eliminării unei părţi a salariaţilor cu prestarea serviciilor în interiorul întreprinderii şi de aici posibilitatea reducerii costurilor; - posibilitatea de a nu acoperi o cerere presantă fără a se dispune în permanenţă de personalul adecvat şi echipamentul tehnic necesar; - eliminarea cheltuielilor de cercetare dezvoltare, prin achiziţionarea licenţelor sau tehnologiilor puse la punct de alte firme, în vederea ameliorării nivelului tehnic al fabricaţiei; - calitatea superioară a serviciilor astfel obţinute, ca urmare a faptului că sunt executate de un personal cu pregătire înaltă şi totodată specializat; - degrevarea managerilor de o sumă de activităţi mărunte, de rutină şi, implicit, posibilitatea concentrării acestora asupra ridicării nivelului tehnic al producţiei, prospectării pieţelor şi îmbunătăţirii imaginii întreprinderii etc.

În legătură cu tendinţa de “externalizare” a serviciilor trebuie evidenţiat totuşi că ea nu exclude evoluţia inversă, spre “internalizare”. Mişcarea serviciilor spre exteriorul sau interiorul întreprinderii producătoare de bunuri variază în funcţie de nivelul de dezvoltare economică, de la o ţară la alta, în raport cu strategia creşterii şi sub acţiunea unui ansamblu de factori, între care mai importanţi sunt consideraţi a fi: – nivelul de dezvoltare şi generalizare a tehnicii sau mai exact, nivelul general de dezvoltare tehnologică atins de o economic dată; – gradul de dezvoltare a schimburilor, respectiv aria de cuprindere şi coerenţa pieţelor. Pe termen lung, procesele de externalizare şi internalizare a serviciilor sunt reversibile, deoarece tehnica şi piaţa pot evolua şi corespunzător, eficienţa să răspundă de fiecare dată altor comandamente şi determinări. Al treilea val, considerat de dată recentă şi manifestându-se şi în prezent, se referă la dezvoltarea “explozivă” a serviciilor şi la “proliferarea” a două mari categorii de prestaţii, şi anume: – cele privind informatizarea procesului de producţie şi – cele de studiere a pieţelor şi comercializare a produselor. În componenţa acestor grupe cu evoluţie deosebit de rapidă pot fi menţionate: serviciile de studii şi consultanţă, organizarea de experimente şi teste, controlul tehnic şi diagnosticarea, studii de fezabilitate, de reorganizare a întreprinderilor inclusiv supravegherea acestui proces etc. Cauza principală a expansiunii acestor servicii o reprezintă necesitatea adoptării de către întreprinderi a unei strategii coerente de concepţie şi realizare a produselor, de flexibilizare a producţiei şi publicitate adecvată, în vederea surmontării exigenţelor unui mediu caracterizat printr-o concurenţă, internă şi externă, tot mai pronunţată. Trecerea în revistă a principalelor momente marcate de evoluţia serviciilor pentru agenţi economici evidenţiază, pe de o parte, o creştere continuă a dimensiunilor lor şi, pe de altă parte, o extindere a ariei de referinţă. În prezent, sfera acestor servicii s-a lărgit imens, acoperind o mare diversitate de procese de muncă cuprinse în extracţia materiilor prime, obţinerea si livrarea produselor şi asigurarea utilizării normale a acestora. Serviciile destinate producţiei privesc aşadar toate laturile activităţii desfăşurate în unităţile economice: cercetarea-proiectarea, activitatea informaţional-decizională, conducerea şi organizarea proceselor economice, aprovizionarea tehnico-materială şi desfacerea produselor finite, transportul, întreţinerea şi repararea utilajelor şi instalaţiilor, selecţia şi pregătirea forţei de muncă etc. Se remarcă, astfel, conţinutul complex al acestei categorii,

diversitatea prestaţiilor componente. În aceste condiţii, se impune structurarea lor, delimitarea de categorii omogene. După criteriul situării în timp faţă de derularea procesului de producţie propriu-zis, serviciile pentru agenţi economici se subdivid în patru grupe importante, şi anume: - servicii situate în amonte de producţie: cercetare-dezvoltare-proiectare; studii de fezabilitate şi evaluarea riscului; concepţia şi elaborarea produselor; studii de piaţă; aprovizionare şi stocare; consultanţă în domeniul afacerilor etc.; - servicii prestate în timpul producţiei: engineering (concepţia tehnologică, controlul de calitate, testare, probe, încercări, analize fizico-chimice etc.); reparaţii şi întreţinere; - servicii desfăşurate în paralel cu producţia: contabilitate, juridice, financiare, recrutarea şi formarea personalului; leasing mobiliar şi imobiliar; pază şi securitate; curăţenie, management etc.; - servicii situate în aval de producţie: publicitate, service, consultanţă în utilizarea produselor, studiul comportamentului în consum al produselor, transport, formarea clientelei etc. Corespunzător evoluţiei şi structurii lor, serviciile pentru producţie pot fi organizate sub forma unor compartimente în cadrul întreprinderii pe care o deservesc, sau în unităţi independente în funcţie de nivelul de dezvoltare a fiecărei activităţi, de importanţa fiecărui tip de serviciu faţă de activitatea de bază şi potrivit criteriilor de eficienţă. Serviciile organizate sub forma unor compartimente specializate ale întreprinderii producătoare (organizarea producţiei, aprovizionare şi desfacere, reparaţii şi întreţinere, selecţia personalului, contabilitate etc.) au, de regula, un caracter mai tehnic, sunt strict specializate, sunt legate nemijlocit de producţia întreprinderii şi trebuie dimensionate la limita minimă pentru a asigura o utilizare raţională şi eficientă a mijloacelor umane şi materiale afectate acestor activităţi. Un asemenea mod de organizare ţine seama şi de mărimea întreprinderii; în general, o întreprindere de mari dimensiuni, un holding de exemplu, are propriile compartimente specializate în prestarea de servicii, în timp ce o întreprindere mică va apela, în proporţie mai mare, la terţi. O a doua modalitate de organizare este reprezentată de crearea de societăţi distincte (personae juridice) specializate în realizarea de servicii: cercetare ştiinţifică, proiectare, consultanţă, contabilitate, asistenţă juridică, financiară etc. Aceste societăţi prestează servicii pentru un număr important de agenţi economici apropiaţi din punctul de vedere al profilului de activitate sau dintr-un domeniu al economiei (minerit, siderurgic, construcţii, ferme zootehnice etc.). În această formulă se asigură o mai bună gospodărire a mijloacelor,

concentrarea şi specializarea forţei de muncă, dotarea tehnică cea mai modernă şi corespunzător servicii de înaltă calitate. Atunci când un serviciu beneficiază de o dezvoltare deosebită, când este solicitat de un număr mare de utilizatori şi corespunzător, există multe societăţi specializate în oferirea aceluiaşi tip de prestaţie, acestea (societăţile de servicii) se pot constitui într-o structură organizatorică distinctă, într-o ramură a economiei. O astfel de situaţie se întâlneşte în cazul transporturilor, telecomunicaţiilor, sistemului financiar-bancar, comerţului, cercetării ştiinţifice etc. Pe măsura dezvoltării economice, procesul de autonomizare a serviciilor în unităţi şi ramuri specializate se adânceşte ca rezultat al creşterii rolului şi importanţei lor în producţie, a eficienţei economice superioare pe care o asigură o astfel de organizare.

5.1. Clasificarea serviciilor pentru întreprinderi Serviciile pentru persoane juridice cuprind activităţile de servicii care contribuie la buna desfăşurare a activităţilor economice din intreprinderile din sfera producţiei materiale dar şi din sfera sectorului terţial. Sunt, deci servicii prestate pentru întreprinderi economice şi administraţii, organizaţii din întrega economie. Serviciile pentru persoane juridice includ o categorie de activităţi prestate, producţiei materiale - servicii pentru producţie care reprezintă şi categoria de servicii cu ponderea cea mai mare în total şi se caracterizează printr-un înalt dinamism. Serviciile pentru producţie sunt foarte diverse, ele se multiplică odată cu creşterea complexităţii vieţii economice şi a necesităţilor intreprinderilor. Ele pot fi grupate în mai multe categorii după criteriul raportului faţă de producţie: - servicii înainte de producţie: cercetare - dezvoltare, finanţarea investiţiilor, studii de piaţă, aprovizionare, recrutarea, formarea persoanlului; - servicii în timpul producţiei: finanţare, gestiunea resurselor, controlul calităţii, întreţinerea şi repararea utilajelor; - servicii pentru vânzarea producţiei: publicitate, reţele de distribuţie, logistică. - servicii legate de utilizarea produselor: consultanţă, leasing, studiul comportamentului în consum al produselor; - servicii prestate după utilizarea produselor: tratare şi recirculare a deşeurilor, protecţie ecologică.

Folosind drept criteriu de sistematizare domeniul de activitate pe care îl deservesc, serviciile pentru producţie pot fi: - servicii agro-zootehnice (servicii de reproducţie, sanitare, de îmbunătăţiri funciare); - servicii cu caracteri industrial (servicii pentru producerea şi conservarea de alimente, servicii de vinificaţie, servicii pentru utilaje de transport, prestări de servicii în construcţii); - servicii de transport, telecomunicaţii, poştă; - servicii cu caracter tehnico-ştiinţific, informatic, juridic economic, etc. - comerţul - servicii bancare şi de asigurări

Bibliografie Maria Ioncică, „Economia Serviciilor”,Editura Uranus, Bucureşti, 2000 A-L Ristea, V Ioan-Franc, I Stegăroiu, D Tănăsescu, Marketing-crestomaţie de termini şi concept, Ed Expert, Bucureşti, 2004, p 189 Cristian Valentin Hapenciuc, Economia serviciilor –suport curs, 2007 Grigorescu, C. (coord.) , Mihai Ştefan, Dezvoltarea şi specializarea serviciilor, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992 Jivan, A., Managementul serviciilor, Ed. De Vest, Timişoara, 1998