Relatia Dintre Sociologia Deviantei Si Criminologie - Analiza Comparativa [PDF]

Zitiervorschau

ASISTENŢA SOCIALǍ A PERSOANELOR DEVIANTE

RELAŢIA DINTRE SOCIOLOGIA DEVIANŢEI ŞI CRIMINOLOGIE : ANALIZǍ COMPARATIVǍ (referat)

Devianţa reprezintǎ un tip de comportament, de manifestare opusǎ celei convenţionale, care încalcǎ normele (scrise sau nescrise) şi valorile unui grup de referinţǎ, care stabileşte anumite standarde de apreciere, de legitimitate pentru actele ce sunt, din punct de vedere social, acceptabile sau indezirabile. Un act nu este deci prin el însuşi deviant, ci este urmarea definirii, evaluǎrii şi sancţionǎrii sale ca atare într-o anumitǎ societate, din cauza faptului cǎ ofenseazǎ sentimentele şi aşteptǎrile colectivitǎţii. Se poate vorbi astfel despre o relativitate a devianţei, ce depinde de contextul normativ al unui grup sau societǎţi specifice (un fapt considerat normal într-o anume societate sau epocǎ istoricǎ poate fi catalogat drept deviant prin raportarea la alt context normativ-valoric, iar într-o culturǎ complexǎ, ce conţine mai multe grupuri, normele acestora pot fi diferite, deci o conduitǎ poate fi consideratǎ normalǎ sau deviantǎ în funcţie de grupul la care ne raportǎm), de situaţia socialǎ, de împrejurarea în care se manifestǎ un anumit comportament (spre exemplu, o crimǎ este sancţionatǎ de lege, dar pe timp de rǎzboi se adoptǎ un comportament permisiv), de statutul şi rolul autorului (spre exemplu, suicidul realizat în semn de protest faţǎ de o injustiţie socialǎ, va fi valorizat pozitiv într-un anumit context) şi, în fine, relativitatea devianţei depinde şi de pragul de toleranţǎ socialǎ, raportat la normele de convieţuire minimale (legale, juridice), a cǎror respectare este de mare însemnǎtate şi maximale (morale), care se referǎ la tipul ideal de comportament. Devianţa nu presupune deci absenţa normelor, ci adoptarea unora aflate în opoziţia standardelor de moralitate, de normalitate ale societǎţii în ansamblul ei, cu un model cultural dominant (ce include stereotipii), dar compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anumit grup social, având caracteristici culturale diferite. Devianţa poate fi negativǎ, atunci când ordinea socialǎ este încǎlcatǎ, iar actele indivizilor depǎşesc limite instituţionale acceptabile de toleranţǎ sau pozitivǎ. Devianţa pozitivǎ are drept echivalent schimbarea socialǎ, permiţând redefinirea regulilor sociale şi afirmarea unor noi tendinţe de organizare socialǎ, prin noi mijloace a scopurilor sociale şi prin apariţia unor noi seturi de norme cu caracter alternativ.

Având drept criteriu gradul de implicare voluntarǎ a indivizilor în acte deviante, M. Cusson a realizat tipologii ale devianţilor. Printre aceştia, se numǎrǎ devianţii subculturali (aceştia adoptǎ şi promoveazǎ norme valorizate pozitiv în grupul de care aparţin, dar ilegitime

pentru modelul cultural dominant – terorişti, dizidenţi, membri ai sectelor religioase), transgresorii (recunosc validitatea normei pe care o încalcǎ în mod deliberat, pentru a-şi satisface nevoi imediate, personale), indivizii cu tulburǎri de comportament (alcoolici, toxicomani, persoane cu tulburǎri mintale sau de caracter, pentru care nu se poate stabili exact raportul actului sǎvârşit voluntar-involuntar) şi persoanele cu handicap (a cǎror devianţǎ este independentǎ de voinţa lor, fiind incapabili de a se conforma normelor sociale, din cauza handicapului de care suferǎ). Actele deviante nu includ doar încǎlcǎri ale legii (delicte, infracţiuni), ci orice tip de abatere de la reguli de convieţuire şi imperative de ordine ale unor forme de organizare (societǎţi, grupuri, instituţii), astfel conduite deviante sunt : conduitele excentrice sau bizare, incompatibile normelor culturale ale unei societǎţi (spre exemplu, adoptarea unei ţinute sau limbaj nonconformist), acte vǎzute drept imorale, nu toate sancţionate de lege (acte indecente, obscene, ce contravin moralei publice), cele având un caracter antisocial (acte infracţionale sancţionate de lege) şi cele având un caracter asocial (boli psihice).

Criminologia are drept obiect de studiu doar actele deviante antisociale, manifestǎrile de ordin negativ - crimele, ce includ, în limbaj criminologic, toate infracţiunile consumate, dar şi

toate faptele interzise de legea penalǎ, de un pericol social mai redus sau care nu au toate elementele constitutive ale unei infracţiuni (spre exemplu, fapte comise în legitimǎ apǎrare, fapte comise de minori sau de bolnavii psihic, caz fortuit). Criminologia a fost definitǎ ca fiind „studiul ştiinţific al omului delincvent şi al delictului” (J. Pinatel), pentru stabilirea cauzelor şi a condiţiilor care stau la baza sau care favorizeazǎ sǎvârşirea faptelor penale şi pentru a gǎsi modalitǎţi eficiente de prevenire a criminalitǎţii. În acest sens, criminologia are un scop general şi un scop imediat sau particular. Scopul general este asemǎnǎtor celui al ştiinţelor penale : dezvoltarea unei politici penale eficiente pentru combaterea şi prevenirea criminalitǎţii şi pentru tragerea la rǎspundere a celor vinovaţi de încǎlcarea legii penale. Criminologia este însǎ o ştiinţǎ a fenomenologiei penale, spre deosebire de dreptul penal, care este o ştiinţǎ normativǎ. Cu referire la scopul imediat sau particular al criminologiei, se pot remarca douǎ tendinţe, ce privesc criminologia generalǎ (tradiţionalǎ), pe de-o parte, şi criminologia clinicǎ, pe de altǎ parte. Criminologia generalǎ cerceteazǎ raporturile în cadrul cǎrora se produce fenomenul criminalitǎţii, urmǎrind sǎ identifice cauzele ce determinǎ indivizii sǎ comitǎ acte reprobabile, precum şi şi factorii cu caracter general ce deosebesc delicventul de non-delincvent. Aceastǎ sferǎ de cercetare a fost extinsǎ de criminologia clinicǎ, ce analizeazǎ cazuri particulare, prin reconstituirea interacţiuni specifice, ce au condus individul la comiterea unei crime. Urmǎrind sǎ ofere rǎspuns la întrebarea „de ce se comit acte reprobabile?”, criminologia a dobândit funcţii descriptive, explicative (asupra cauzelor ce determinǎ şi a condiţiilor ce favorizeazǎ fenomenul infracţional), predictive (anticipative) şi profilactice (preventive), prin studierea mijloacelor de tratament ce contribuie la prevenirea criminalitǎţii (utilizate în criminologia clinicǎ). Funcţia descriptivǎ a criminologiei se rǎsfrânge asupra personalitǎţii delincventului (care este, din punct de vedere psihologic „subiect uman considerat ca unitate biopsiho-socialǎ, purtǎtor al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice”), asupra conceptului de „teren”, ce desemneazǎ trǎsǎturile de ordin bioconstituţional ale individului, asupra actului infracţional, vǎzut drept rǎspunsul personalitǎţii umane în faţa unei anumite situaţii (în criminologia clinicǎ, explicaţia „trecerii la act” este regǎsitǎ în complexul personalitate-situaţie) . Funcţia descriptivǎ a criminologie se rǎsfrânge şi asupra mediului, analizat din perspectiva mediului fizic sau geografic, reprezentând mediul natural, înconjurǎtor în care trǎiesc indivizii şi care le poate influenţa personalitatea, a mediului social (descris la nivel micro şi macrosocial,

ecologic şi cultural), a mediului social global, însumând totalitatea factorilor istorici culturali şi a mediului personal sau psihosocial al indivizilor, ce include relaţiile interpersonale dominante, scopurile şi acţiunile oamenilor, modelele de comportament promovate în mediul apropiat al individului. Funcţia predictivǎ a criminologiei se referǎ la anticiparea modificǎrilor cantitative şi calitative a domeniului infracţional privind tipologiile infracţionale şi autorii implicaţi, pe o anumitǎ perioadǎ de timp şi evaluarea probabilitǎţii producerii faptelor antisociale. Pe lângǎ fapta penalǎ sǎvârşitǎ, obiectul de studiu al criminologiei este şi victima, în special în faptele de violenţǎ (gen tâlhǎrii, vǎtǎmǎri corporale, viol, omor), unde raporturile dintre fǎptuitor şi victimǎ oferǎ un model cauzal complex pentru înţelegerea faptei. Un alt obiect de studiu al criminologiei îl reprezintǎ „fǎptuitorul” (infractorul), termen utilizat datoritǎ sensului mai larg. Conceptul de „infractor” este definit în legea penalǎ drept persoana condamnatǎ penal, pe baza sǎvârşirii, cu vinovǎţie, o faptǎ sancţionatǎ de legea penalǎ. „Infractorul” dobândeşte, în limbaj criminologic, o semnificaţie mai complexǎ. Prin raportarea la condiţionǎrile bio-psiho-sociale ce determinǎ individul sǎ încalce legea, „infractorul” este definit în criminologie drept acea persoanǎ care a comis o crimǎ, fǎrǎ a fi necesar ca acesta sǎ fie cunoscut, urmǎrit sau condamnat de justiţie. Criminalitatea ca fenomen social, inclus în formele largi de devianţǎ reprezintǎ obiect de studiu al criminologiei. Dupǎ gradul de cunoaştere a faptelor penale de organele de justiţie, se pot identifica trei tipuri de criminalitate : o criminalitate legalǎ sau judecatǎ, ce integreazǎ faptele penale pentru care s-a pronunţat o hotǎrâre definitivǎ de condamnare (reprezintǎ cea mai restrânsǎ categorie), o criminalitate aparentǎ sau relevatǎ, ce însumeazǎ faptele de încǎlcare a legii, cunoscute de organele de justiţie, datoritǎ faptului cǎ persoana vǎtǎmatǎ s-a adresat direct instanţei de judecatǎ pentru fapte cu pericol social redus (spre exemplu, insultǎ, ameninţare, abuz de încredere) sau organelor de urmǎrire penalǎ (poliţist, procuror) pentru fapte cu un grad mai mare de pericol social. Existǎ, de asemenea, posibilitatea sesizǎrii din oficiu a organelor de urmǎrire penalǎ şi începerea cercetǎrilor pentru fapte de un pericol social ridicat (spre exemplu omor, tâlhǎrie). O a treia categorie a criminalitǎţii o reprezintǎ criminalitatea realǎ, ce reprezintǎ faptele penale comise efectiv, cunoscute sau nu de organele justiţiei penale (poliţist, procuror, judecǎtor). Criminalitatea realǎ acoperǎ sfera cea mai largǎ a faptelor penale comise, a cǎror cifrǎ exactǎ nu este cunoscutǎ. Se poate vorbi astfel de o

diferenţǎ mare (aproximativ 30%), între criminalitatea realǎ şi cea aparentǎ, numitǎ cifra neagrǎ a criminalitǎţii. Reacţia socialǎ faţǎ de criminalitate ce intervine atât ante-factum, cât şi post-factum, constituie un alt obiect de studiu al criminologiei. Plecând de la premisa cǎ delincventul este delincvent pentru cǎ este astfel definit de societate, el fiind rezultatul proceselor sociale de criminalizare, implicare, imputare, stigmatizare, crima este vǎzutǎ, la rândul ei, drept „obiect socialmente construit în cursul interacţiunii sociale, care constituie activitatea delincvenţionalǎ însǎşi. Cauzalitatea este, în acelaşi timp, scop şi obiect de studiu al criminologiei. Se poate vorbi de criminalitatea etiologicǎ, cercetând fenomenul criminal sub aspectul cauzalitǎţii (al cauzelor care determinǎ şi a condiţiilor ce favorizeazǎ sǎvârşirea faptelor penale). Criminologia este o ştiinţǎ autonomǎ, cu un obiect de studiu propriu şi cu metode de cercetare specifice, însǎ are legǎturi cu alte ştiinţe, ce abordeazǎ fenomenul criminalitǎţii prin mijloace specifice fiecǎreia. În primul rând, se poate remarca legǎtura între criminologie şi criminalisticǎ, ambele urmǎrind prevenirea infracţiunilor. Raportul de dependenţǎ a celor douǎ ştiinţe constǎ în faptul cǎ, prin furnizarea de informaţii legate de personalitatea infractorului şi a victimei şi a cunoştinţelor ce fac referire mecanismele trecerii la act, criminologia ajutǎ la perfecţionarea metodelor de identificare şi de cercetare utilizate în criminalisticǎ. În alt sens, informaţiile descriptive asupra diferitelor tipuri de infracţiuni şi a relaţiilor dintre infractor şi victimǎ dezvoltate de criminalisticǎ, se permite cunoaşterea tipologiilor criminale a faptelor, fǎptuitorului şi a victimei de criminologie. De asemenea, existǎ o relaţie de colaborare a celor douǎ ştiinţe în rezolvare unor fapte aflate sub atenţia organelor judiciare : specialiştii în criminalisticǎ identificǎ urme ale infracţiunii ce vor fi utilizate ca probe, dar şi fǎptuitorul, iar criminologia aduce în atenţie cauzele ce au determinat şi condiţiile care au favorizat sǎvârşirea faptei şi comportamentul infracţional al fǎptuitorului. De asemenea, se poate observa relaţia de intercondiţionare între criminologie şi psihologie, ştiinţǎ legatǎ de cazurile deviante.Spre exemplu, psihologia comportamentalǎ poate releva diferenţa delincvent-nondelicvent pentru indivizi asemǎnǎtori din punct de vedere al factorilor de mediu, condiţiilor de viaţǎ, nivel de educaţie, mod de exprimare, dar care aleg sǎ se conformeze sau nu normelor societǎţii de care aparţin. De asemenea, psihologia judiciarǎ prezintǎ o

importanţǎ deosebitǎ pentru criminologie, evidenţiind, cu referire la fǎptuitori cercetaţi şi condamnaţi de organele judiciare, trǎsǎturi de personalitate, deprinderi, automatisme psihice, particularitǎţi de devianţǎ, ce permit ilustrarea stimulilor ce conduc la manifestǎri antisociale, a motivaţiilor comportamentale infracţionale. De cealaltǎ parte, criminologia împrumutǎ psihologiei principii şi reguli metodologice şi tehnice, concepţii referitoare la psihologia conduitei şi la legalitatea acesteia şi interpretǎri ale determinismului şi dinamismului psihicului uman. Legǎtura între criminologie şi psihiatrie rezidǎ din faptul cǎ manifestǎrile infracţionale pot fi prevenite prin metode de tratament ce ţin de psihanalizǎ, întrucât devianţa nu îşi are originea doar în factori exogeni, dar ea apare şi la nivelul unor indivizi ce prezintǎ personalitǎţi ce prezintǎ dereglǎri la limitǎ sau ce ţin de domeniul patologiei mentale şi care pot fi ajutaţi în defularea treptatǎ şi controlatǎ a manifestǎrilor ce pot degenera în fapte cu caracter penal. Criminologia prezintǎ puncte în comun, dar şi diferenţe cu dreptul penal. Pe de-o parte, criminologia este axatǎ pe modalitǎţi de prevenire a criminalitǎţii, pe când dreptul penal studiazǎ conţinutul abstract al normei penale, asigurând adaptarea lor la relaţiile sociale ce trebuie protejate, iar pe de altǎ parte, criminologia, prin mijloacele şi metodele utilizate, oferǎ informaţii asupra dinamicii fenomenului criminalitǎţii, iar dreptul penal deschide noi cǎi de abordare a cauzalitǎţii în criminologie. Relaţia dintre criminologie şi dreptul procesual penal poate fi înţeleasǎ prin raportarea la obiectul de studiu al acestuia din urmǎ : regulile ce stau la baza activitǎţii de descoperire şi tragere la rǎspundere a celor vinovaţi de comiterea unor infracţiuni. Pentru aceasta, dreptul procesual penal utilizeazǎ informaţii furnizate de criminologie : structura, dinamica şi particularitǎţi ale diferitelor cazuri de devianţǎ comportamentalǎ, modul în care acţioneazǎ diverse grupuri de infractori (modus operandi), condiţii ce au favorizat sǎvârşirea unor fapte penale de diferite tipuri, precum şi aspecte de personalitate şi devianţǎ ale celor cercetaţi şi judecaţi pentru sǎvârşirea unor fapte penale. De asemenea, criminologia preia date statistice ale organelor judiciare, pe care le utilizeazǎ în activitatea de cercetare. Criminologia este asociatǎ şi cu sociologia penalǎ : cu toate cǎ sunt ştiinţe autonome (cu obiecte de studiu , funcţii, metode, tehnici de cercetare proprii), ele sunt, de asemenea, ştiinţe complementare – rezultatele cercetǎrilor desfǎşurate se completeazǎ (prin împrumutul reciproc de noţiuni, concepte, principii şi reguli teoretice, metode logice ale proceselor vieţii sociale şi ale

fenomenului infracţional) şi convergente, deoarece servesc acelaşi scop : de a spori eficienţa activitǎţilor de prevenire a faptelor antisociale şi pentru a ocroti valorile promovate de legea penalǎ, inclusiv cele referitoare la resocializarea şi reeducarea delincvenţilor. Criminologia este legatǎ şi de ramura antropologiei generale – antropologia criminalǎ, istoria naturalǎ a omului criminal, ce studiazǎ social caracteristicile fizice, morale, intelectuale ale criminalului, dar şi credinţele sale, moravurile, repartiţia sa geograficǎ, maniera sa de a fi în diferite situaţii. Conform antropologiei criminale, faptele penale sunt fenomene naturale, sociale şi fizice, având o evoluţie biologicǎ, deoarece toate manifestǎtile indivizilor în mediul lor fizic şi social au o bazǎ biologicǎ. De asemenea, poate fi remarcatǎ relaţia de interdependenţǎ şi de interacţiune a criminologiei cu dreptul execuţional penal (numit şi penologie sau ştiinţǎ penitenciarǎ), ştiinţǎ ce reglementeazǎ raporturile sociale între organele competente şi persoane condamnate, ce executǎ sancţiuni penale (pedepse, mǎsuri educative, mǎsuri de siguranţǎ) : stabilirea unor mǎsuri de tratament corespunzǎtoare care sǎ permitǎ reeducarea şi resocializarea celor condamnaţi la o pedeapsǎ în regim închis sau deschis. Multe dintre studiile criminologice au fost realizate la locuri de detenţie a celor condamnaţi, în colaborare cu alţi specialişti din domeniu, precum psihologii, pentru a extinde sfera cunoştinţelor asupra naturii actului penal, a fǎptuitorului şi a trǎsǎturilor acestuia. Criminologia se ajutǎ în obţinerea de informaţii asupra actelor penale şi de ştiinţa statisticǎ, îndeosebi de statistica penalǎ. Prin intermediul datelor furnizate de aceasta, se poate realiza o prognozǎ a fenomenului criminalitǎţii pe anumite perioade de timp (scurt, mediu sau lung), precum şi un control al veridicitǎţii ipotezelor utilizate în cercetarea criminologicǎ : cunoaşterea dimensiunilor fenomenului criminalitǎţii în societate, izvoarele endogene şi exogene ale criminalitǎţii, mişcarea oscilatorie şi frecvenţa mişcǎrii oscilatorii a criminalitǎţii într-o anumitǎ perioadǎ istoricǎ, consecinţele (victimele) şi costul luptei împotriva criminalitǎţii, profitul obţinut de infractori în urma actelor comise, recuperarea prejudiciilor cauzate de infractori, veniturile dobândite de societate, ca urmare a regimului confiscǎrii speciale sau a încarcerǎrii infractorilor. Statistica ajutǎ deci criminologia în a cunoaşte tendinţe ale fenomenului infracţional, ce ţin de mǎrimea, rata medie anualǎ, volumul, ritmul, rata brutǎ, intensitatea, distribuţia teritorialǎ în condiţii de viaţǎ obişnuite.

Criminologia reprezintǎ o ştiinţǎ autonomǎ, dar care se confundǎ cu sociologia delincvenţei, abordând însǎ doar o laturǎ a fenomenelor ce stau sub incidenţa devianţei şi anume acele manifestǎri cu caracter antisocial, ce ameninţǎ ordinea socialǎ şi securitatea membrilor unei colectivitǎţi.

Bibliografie finalǎ :



Iacobuţǎ, Al. Ioan, Criminologie, Ed. Junimea, Iaşi, 2002.



Neamţu, Cristina, Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Polirom, Iaşi, 2003.



http://dictsociologie.netfirms.com/ - versiune online a Dicţionarului de Sociologie, autori coordonatori Cǎtǎlin Zamfir şi Lazǎr Vlǎsceanu, site consultat la data de 11 octombrie 2008