Aderarea Romaniei La NATO [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

ADERAREA ROMÂNIEI LA NATO -referat pentru seminar la Introducere în Istoria Contemporană a României-

Autor: Diana-Georgiana Lutz Istorie, anul al II-lea, grupa 1

Cluj Napoca mai 2017

CUPRINS Cuprins.................................................................................................................p. 1 I. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – generalități........................p. 2 II. Aderarea României la NATO.......................................................................p. 3 1. Factorii care au determinat aderarea României la NATO...............................p. 3 2. Scurt istoric privind perioada 1990-2003........................................................p. 7 3. 2004: Aderarea la NATO - un fapt împlinit...................................................p. 10

III. Concluzii......................................................................................................p. 11 IV. Bibliografie..................................................................................................p. 12

1

I. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – generalități Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN/ NATO), cunoscută și sub numele de Alianța Atlanticului de Nord, a fost înființată la 4 aprilie 1949, în urma semnării la Washington a Tratatului Atlanticului de Nord de către cei doisprezece membri fondatori: Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și Canada. Aceasta a apărut din necesitatea de a contabalansa extinderea ideologiei comuniste a sistemului de tip sovietic, fiind (inițial) o coaliție a democrațiilor din Vest. 1 Obiectivul esențial al NATO este să protejeze securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite. Alianța acționează încă de la debutul său în vederea stabilirii unei ordini de pace juste și durabile, bazată pe valorile comune ale democrației, drepturilor omului și pe domnia legii. Odată cu terminarea Războiului Rece, organizația și-a asumat noi sarcini fundamentale, inclusiv consolidarea parteneriatului în domeniul securității cu democrațiile din Europa, Caucaz și Asia Centrală. Ca reacție la modificările survenite în mediul global, Alianța a fost nevoită să-și asume responsabilități suplimentare. Printre acestea s-au numărat abordarea atât a instabilității cauzate de conflictele regionale și etnice din Europa, cât și a amenințărilor provenind din afara spațiului euro-atlantic. În prezent, organizația e implicată într-o gamă largă de activități menite să promoveze cooperarea cu Rusia, Ucraina și alte țări din afara NATO și să combată activ noile provocări la adresa securității în secolul XXI, cum ar fi cele provenind din actele de terorism internațional și de proliferare a armelor de distrugere în masă. 2 În ceea ce privește calitatea de membru a NATO, ea oferă garanția ce stă la baza Tratatului Atlanticului de Nord și constă în faptul că statele-părți la convenție își acordă ajutor reciproc, individual și colectiv, în cazul în care se comite un atac armat împotriva uneia dintre ele. Organizația promovează ideea că niciun stat membru nu este obligat să se bazeze numai pe eforturile naționale și pe resursele economice proprii pentru a face față provocărilor la adresa securității sale. Totodată, niciun stat nu e obligat să renunțe la dreptul său de a-și duce la îndeplinire obligațiile față de propriul popor și de a-și continua asumarea propriilor Maria Constantinescu, Analiza Costurilor și beneficiilor aderării României la NATO, Editura Militară, București, 2010, p. 13. 2 Viorel Marcu et alii, România și NATO: de la deziderat la realitate, Editura Sylvi, București, 2005, p. 18. 1

2

responsabilități de apărare. Prin urmare, Alianța permite fiecărui membru să realizeze obiectivele esențiale de securitate națională prin efort colectiv. De asemenea, nu se intervine în problemele interne ale vreunui stat membru, deși consultările din cadrul organizației se pot referi la orice subiect.3 Cât despre numărul membrilor, dacă inițial, după cum am precizat și mai sus, au existat 12 membrii (statele fondatoare), ulterior numărul acestora a crescut, existând șase valuri ale aderări până în momentul de față. În prezent, NATO are 28 de membri. România face parte din al cincelea val de aderare, alături de Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia, acesta reprezentând cea mai largă extindere a organizației.4

II. Aderarea României la NATO Aderarea la NATO a reprezentat un obiectiv constant al politicii externe a României în perioada 1990-2004, întrunind permanent adeziunea majorității populației țării și întemeindu-se pe un veritabil consens politic național. Drumul României spre NATO a însemnat un proces complex care a cuprins toate domeniile vieții politice, economice și sociale și a fost jalonat de participarea amplă la activități ale Parteneriatului pentru Pace (din 1994), realizarea a patru Planuri Naționale de Aderare (din 1999), și de contribuția la toate misiunile NATO desfășurate out of area după încheierea Războiului Rece.5

1. Factorii care au determinat aderarea României la NATO La încheierea Războiului Rece, România s-a aflat într-o situație destul de incertă din punctul de vedere al securității naționale, ca urmare a dizolvării alianțelor politico-militare (Pactul de la Varșovia) sau economice (CAER) din care făcuse parte, precum și din cauza emergenței unor noi riscuri și amenințări atât de natură externă, cât și internă. Printre cauzele de natură externă care au determinat acest fapt s-au numărat instabilitatea regională cauzată de procesul de dezagregare, uneori violentă, a unor state din vecinătatea României (precum Republica Federală Iugoslavă și URSS), ce a dus nu doar la apariția unor noi riscuri militare și

3

Ibidem, p. 17. Maria Constantinescu, op. cit., p. 14. 5 Mihail Ionescu (coord.), România-NATO: Cronologie (1989-2004), Editura Militară, 2004, p. 13. 4

3

politice, dar și la pierderea unor legături economice tradiționale și la pierderi financiare pentru România. O altă amenințare la adresa securității României a fost reprezentată de conflictele etnice și religioase ce au provocat instabilitate în vecinătatea sa. La aceasta s-au adăugat pericolul proliferării traficului cu materiale nucleare și cu arme de distrugere în masă, în special în urma dezmembrării Uniunii Sovietice și din cauza situației economice dificile cu care se confruntau fostele state sovietice, dar și proliferarea rețelelor transnaționale de crimă organizată, a traficului ilegal de pesoane, droguri, armamente și muniție, materiale radioactive și strategice. De asemenea, trebuie luate în considerare și mișcările fundamentaliste și naționaliste ce au urmărit reinstaurarea unor regimuri antidemocratice.6 În ceea ce privește planul intern, majoritatea dificultăților au fost determinate de politica din ultima perioadă a regimului comunist, dar și de trecerea bruscă și defectuoasă la un alt regim. O primă vulnerabilitate a fost reprezentată de numeroasele probleme de instabilitate economică din primii ani de după 1990 și de tranziția prelungită la o economie de piață. Nici în ceea ce privește politica lucrurile nu au stat mai bine, dată fiind trecerea bruscă de la totalitarism la democrație. Alte cauze interne ar fi administrarea deficitară a resurselor publice, ce a dus la adâncirea inechităților sociale, scăderea calității vieții și proliferarea economiei subterane, conflicte și chiar confruntări violente de ordin etnic, social și politic, în special în primii ani de după 1990. Acestea cauze practic au obligat România să-și restructureze politica externă, în sensul orientării sale spre o organizație internațională care să îi împlinească necesitățile. Evident, alegerea sa s-a îndreptat spre NATO, organizație din care fac parte majoritatea marilor democrații ale lumii. Printre beneficiile care au atras România spre NATO s-au numărat includerea sa în cadrul politic și de securitate al majorității țărilor dezvoltate din Europa și nordul continentului american, ducând la întărirea cooperării atât politico-militare, cât și economice cu aceste țări; întărirea credibilității și capacității de negociere a țării pe plan internațional; consolidarea identității sale ca țară democratică și importanta economie de resurse pe termen lung, prin cheltuieli mult mai reduse pentru asigurarea securității naționale față de cazul în care

6

Maria Constantinescu, op. cit., p. 25.

4

țara ar fi trebuit să își asigure apărarea națională pe cont propriu, în afara unei alianțe militare.7 De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în cadrul acestei organizații, România sar fi putut bucura, pentru prima oară în istoria sa, de un statut egal cu toți cei de la masa discuțiilor, în sensul că, față de alianțele cu marile puteri din care făcuse parte anterior, în cadrul cărora rolul său era destul de redus, acum ar fi putut să aibă nu doar libertate strategică de opțiune, ci mai ales un cuvânt de spus în luarea deciziilor.8 În ceea ce privește interesul NATO de a accepta România în cadrul său, trebuie să ne legăm de modul în care s-a schimbat politica sa la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea. Anul 1989 a fost pentru Europa, și nu numai, anul care a declanșat schimbări majore în eșichierul politic și social și care a impus reconfigurări radicale privind obiectivele militare și cele politico-militare ale Alianței. Prin reunificarea Germaniei, NATO a ajuns la granița Poloniei, 1990 însemnând totodată și anul de început al colapsului Tratatului de la Varșovia. Odată cu dezintegrarea completă a acestuia din urmă în octombrie 1991, a dispărut și principalul inamic al Alianței Atlanticului de Nord, dar, totodată au apărut și noi probleme, precum instabilitatea ce sa așternut pe teritoriul aflat până nu demult sub influența fostei URSS.9 Prin urmare, NATO s-a văzut nevoită să își redefinească principalele scopuri și misiuni, dat fiind faptul că motivele fundamentale pentru care fusese creată nu mai erau valabile. Astfel, dacă anterior politica sa a fost îndreptată împotriva blocului comunist și, prin urmare, și împotriva Europei de Centrală și de Sud-Est, după 1991 aceasta a trebuit îndreptată în favoarea stabilizării acestei zone și, dacă ar fi fost posibil, instalarea aici a unei democrației veritabile. Un alt motiv pentru care NATO a luat în considerare aderararea României (dar și a altor țări din zonă) a fost importanța sa geostrategică, în sensul că România are deschidere la Marea Neagră. Această zonă devenise de o importanță majoră în noua orientare a NATO, fiind văzută ca o posibilă prelungire a bazinului mediteranean către zona Caspică și către sursele de energie din Caucaz și Orientul Mijlociu10, dar și ca o bogată sursă de resurse naturale 11. De 7

Ibidem, p. 26. George Cristian Maior, Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României în secolul XXI, Rao, București, 2009, p. 19. 9 Emil-Victor Chețe, România în ecuația euroatlantică a securității și apărării, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2009, pp. 89-90. 10 Constantin Moștoflei (coord.), România – NATO (1990-2002), Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002, p. 17. 11 Viorel Marcu et alii, op. cit., p. 141. 8

5

asemenea, luând în considerare posibilitatea ca statele abia ieșite de sub „cortina de fier” să intre sub o altă influență „nefastă”, NATO a încercat să și le ralieze sieși, pentru ca adevărata democrație să se înstăpânească și aici. Toate aceste obiective aveau să fie puse în practică treptat începând cu 1994, când a început procesul de extindere al organizației, debut concretizat prin inițierea Parteneriatului pentru Pace (PfP).12 Parteneriatul a permis dezvoltarea militară practică conform intereselor și posibilităților diferite ale statelor implicate, având ca scop îmbunătățirea stabilității și securității continentului european13

2. Scurt istoric privind perioada 1990-2003 Inițiativele cu privire la aderarea la Alianța Atlanticului de Nord au început încă din 1990, deși inițial au fost timide. Astfel, în 1990, prim-ministrul României, Petre Roman, a trimis o invitație secretarului general al NATO, Manfred Wörner, de a vizita România, pentru a lua contact direct cu realitățile din țara noastră și pentru a stabili modalități de cooperare pentru viitor între România și Alianța Atlanticului de Nord. Dacă aceasta a avut loc în iulie14, abia în octombrie ambasadorul României în Belgia a primit autorizația de la guvernul român să întrețină legături diplomatice cu NATO. Tot în aceeași lună, premierul român a vizitat sediul Alianței de la Bruxelles, unde a purtat convorbiri cu secretarul general al NATO și s-a adresat ambasadorilor celor 16 țări membre NATO în vederea unei posibile cooperări între cele două entități. În urma acestei vizite, guvernul român a decis să numească un reprezentant permanent la NATO.15 Pe parcursul următorilor anilor 1991-1992 guvernul României s-a limitat tot la întâlniri formale: în 1991, Manfred Wörner a acceptat invitația lui Petre Roman16 și tot în același an ministrul român de externe, Adrian Năstase, a participat la prima întâlnire a Consiliului de Cooperare NordAtlantic (NACC)17; în anul următor s-a remarcat a doua vizită a lui Manfred Wörner în România și inaugurarea Centrului Euro-Atlantic de la București, la care a participat și acesta.18 România a solicitat formal aderararea la NATO abia în 1993, însă eforturile sale în acest sens au fost demarate propriu-zis începând cu 1994, când intențiile declarative ale autorităților de Emil-Victor Chețe, op. cit., p. 91. Anca Pandea (coord.), România – NATO (1990-2004), București, 2004, p. 72. 14 Mihail Ionescu (coord.), op. cit., p.46. 15 Ibidem, p. 47. 16 Mihaela Rauschi, România în NATO, Editura Pim, Iași, 2005, p.34. 17 Maria Constantinescu, op. cit., p. 27. 18 Mihaela Rauschi, op. cit., p. 36. 12 13

6

la București au fost dublate de acțiuni concrete: în 1994, România a fost prima țară care a semnat documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace, acesta reprezentând într-un fel principalul instrument de cooperare militară dezvoltat de NATO cu statele europene din afara Alianței; tot în același an a semnat și Programul individual de Parteneriat cu NATO, aplicabil pe perioada 19961998, care a stabilit un set de obiective specializate pentru țara noastră, în cadrul general al Parteneriatului pentru Pace. România a participat în cadrul acestui parteneriat, începând din 1994, atât la exerciții comune NATO/ PfP, cât și la misiuni de menținere a păcii, implicare ce a contribuit la creșterea nivelului de interoperabilitate cu NATO, familiarizarea cu procedurile specifice Alianței, îmbunătățirea procesului de planificare etc.19 În 1995, ca eveniment important s-a remarcat exercițiul „Cooperative Determination 95”, ce a avut loc la Sibiu. A fost primul exercițiu cu trupe de uscat NATO/ PfP ținut pe teritoriul României, la el participând nu mai puțin de 438 militari din nouă țări din cadrul NATO și PfP. De asemenea, tot pe parcursul acestui an, România a participat și la alte exerciții militare desfășurate în Marea Neagră, Marea Ligurică etc 20 , numărul lor, la fel ca cel al întâlnirilor oficiale, crescând în fiecare an. Cu toate acestea, până în 1996, România nu a avut o strategie coerentă pentru aderarea la Alianță., întrucât abia în acest an s-au elaborat primele documente de bază pentru aderarea României la Alianță: Strategia de integrare a României la NATO și Elemente de bază ale poziției României privind integrarea în NATO. Aceste documente orientative au constituit un pas important în direcția aderării la Alianță, deoarece conțineau o serie de măsuri concrete care să vină în întâmpinarea obiectivului României de aderare la alianță, vizând sfera politică, diplomatică, militară și economică. În 1997 a avut loc Summitul NATO de la Madrid, unde s-a decis care dintre țări aveau să fie acceptate în NATO. Dintre țări nominalizate (Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia), doar primele trei au primit invitația de a se alătura Alianței. România nu fusese acceptată din cauză că procesul de reformă politică, economică și socială din această țară nu a fost la momentul respectiv suficient de avansat, existând dificultăți majore în eforturile de modernizare. Cu toate acestea, comunicatul final al Summitului, care menționa de continuarea procesului de extindere, a nominalizat România printre statele candidate pentru viitoarea lărgire

19 20

Maria Constantinescu, op. cit., p.27. Constantin Moștoflei (coord.), op. cit, p. 155.

7

a alianței. Inițial, România a ajuns să nu mai fie la fel de interesată ca înainte de aderarea la Alianță, însă interesul său s-a revigorat odată cu izbucnirea conflictului din Kosovo.21 Astfel, în 1998, Parlamentul României a aprobat cererea NATO ca avioanele alianței să poată utiliza spațiul aerian al țării noastre pentru operațiunile din Iugoslavia și Kosovo.22 Următorul moment de importanță pentru aderarea României la NATO a avut loc în aprilie 1999, la Washington, când a fost adoptat Conceptul Strategic al alianței și lansat Planul de Acțiune pentru Aderare (Membership Action Plan/ MAP – acesta a inclus programe anuale individuale, un mecanism de răspuns la progresele statelor aspirante prin programe ce au constat în asistență politică, tehnică, coordonarea asistenței NATO în domeniul militar și un plan pentru aspiranți care a inclus o revizuire a scopurilor planificate23), ce au pus bazele unui mecanism de pregătire și evaluare individuală a țărilor candidate. România a primit la această reuniune încurajări în direcția continuării procesului de lărgire a alianței, prin nominalizarea, împreună cu Slovenia, în fruntea listei cu țări candidate, cele două fiind urmate de Țările Baltice, Bulgaria, Slovacia, fosta Republică Iugoslavă, Macedonia și Albania. În octombrie același an România a transmis către NATO primul Plan Național Anual de Pregătire pentru aderarea la NATO (PNA) în cadrul MAP. Acesta avea să fie urmat de încă patru Planuri Anuale (în anii 2000, 2001, 2002, 2003), ele având să formeze cadrul principal de acțiune pentru aderarea la NATO.24 În 2000, în timpul vizitei secretarului general al NATO, Lordul George Robertson, în Lituania, România și celelalte opt țări aspirante la statutul de membru NATO (Albania, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Slovenia, Slovacia, Macedonia) au făcut o cerere pentru pregătirea și aplicarea în comun a acestui statut. Lordul Robertson a declarat că următorul val de lărgire nu avea să fie discutat înainte de Summitul NATO din 2002.25 Atentatul asupra Statelor Unite din 11 septembrie 2001 a accelerat procesul de extindere a Occidentului spre Est și, mai mult, a oferit posibilitatea Statelor Unite să preia frâiele acestuia. Dacă bunăoară, nu mai devreme de iunie 2001, cancelarul Germaniei, Gerhard Schröder, a mers la Washington pentru a-l convinge pe președintele SUA, George Bush, să înghețe pe termen

21

Maria Constantinescu, loc. cit. Mihaela Rauschi, op. cit., pp. 37-38 23 Mihail Ionescu, op. cit., p. 214 24 Maria Constantinescu, op. cit., p. 29 25 Anca Pandea (coord.), op. cit., p. 149. 22

8

nelimitat extinderea NATO fie și numai cu țările baltice, după atentat a părut un lucru hotărât extinderea cu cele șapte țări aspirante la NATO. 26 Această revigorare a planului de lărgire a Alianței s-a datorat creșterii gradului de conștientizare a valorii flancului sudic în războiului împotriva terorismului. Totuși, esențială a rămas îndeplinirea criteriilor pentru aderare, așa că evenimentul de pe 11 septembrie nu a avut un rol determinant în viitoarea acceptare a statelor aspirante la statutul de membru al NATO.27 Dacă în cazul aderării la Uniunea Europeană, criteriile de aderare au fost stabilite clar și în detaliu, criteriile pe care țările candidate au trebuit să le îndeplinească pentru aderarea la NATO au fost mult mai puțin specifice. Țările candidate au avut un grad mai mare de libertate în alegerea ritmului și obiectivelor pe care au trebuit să le îndeplinească pentru aderare, NATO trasând doar direcții generale de acțiune prin MAP. Decizia finală avea să fie luată atât în funcție de îndeplinirea criteriilor autoimpuse, cât și în funcție de considerente strategice rezultate din situația politico-militară regională. Astfel, decizia de a invita România să adere la NATO a rezultat din modul în care România a îndeplinit obiectivele autoasumate în cadrul PNA, cât și din schimbările produse pe plan politico-militar global. Această decizie a fost luată în cadrul Summitului de la Praga din 21 noiembrie 2002, unde, prin Declarația reuniunii de la Praga a șefilor de state și guverne NATO, a fost exprimat acordul lărgirii Alianței cu șapte state candidate (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia). Acest prim pas simbolic pe drumul integrării României în Alianță a fost continuat la 13 decembrie 2002 și 9 ianuarie 2003, când au avut loc la Bruxelles cele două runde ale convorbirilor de aderare a României la NATO, în cadrul cărora prima și-a asumat obligațiile aferente acestui proces, precum promovarea păcii și stabilității, contribuirea cu forțe la întregul spectru de operațiuni al NATO, contribuirea la bugetele comune ale Alianței etc. În martie 2003 a avut loc ceremonia oficială de semnare a Protocolului Tratatului Nord-Atlantic privind Aderarea României.28 În iulie același an, cei zece premieri ai principalelor candidate la aderarea la NATO (România, Albania, Bulgaria, Croația, Estonia, Letonia, Lituania, Macedonia, Slovacia,

26

Viorel Marcu, op. cit., p. 117. George Cristian Maior, op. cit, p. 109. 28 Maria Constantinescu, op. cit., pp. 30-31. 27

9

Slovenia) s-au întâlnit în cadrul unui Summit la Riga, într-o ultimă încercare de a-și pleda cauza și de a răspunde unor critici aduse de Occident, potrivit cărora ar fi fost posibil riscul ca extinderea să aducă Alianței mai multe probleme decât avantaje.29. Un alt moment important din acest an a fost reprezentat de consultările oficiale cu NATO din octombrie cu privire la oferta de forțe derivând din Propunerile de Forțe ale României (Force Goals), moment ce a marcat debutul implicării efective a țării noastre în procesul de planificare al Alianței.30

3. 2004: Aderarea la NATO - un fapt împlinit La 14 ianuarie 2004, deschizând prima sa reuniune a Consiliului Parteneriatului Euroatlantic, Jaap de Hoop Scheffer, noul secretar general al NATO, a afirmat că bilanțul celor 10 ani de la lansarea Parteneriatului pentru Pace a fost un succes. Parteneriatul pentru Pace – a arătat vorbitorul – a fost catalizatorul unui proces de transformare la nivel național și al unei cooperări fără precedent la nivel internațional în materie de securitate. Acest lucru nu e de mirare dacă e să facem o retrospectivă asupra activităților și implicării statelor aspirante în acțiuni sub igida PfP și NATO, numai România participând la peste 2700 de astfel de activități și la 170 exerciții NATO-PfP în domeniul militar de menținere a păcii între anii 1994-2003.31 La 26 februarie, Parlamentul României a adoptat în ședința solemnă a Camerei Deputaților și Senatului Legea de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord, iar patru zile mai târziu (1.3.2004) a fost promulgată Legea nr. 22/2004 de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord. La aceeași dată, Secretarul General al NATO a transmis scrisoarea oficială, în numele tuturor statelor semnatare ale Tratatului Atlanticului de Nord, conținând invitația de aderare a României la Tratat. Procedura de finalizare s-a încheiat la 29 martie 2004, la Washington, prin depunerea instrumentului de aderare la depozitarul Tratatului (Guvernul SUA), moment din care România a devenit membru cu drepturi depline al Alianței. Momentul final al procesului de aderare a României la NATO a fost marcat la 4 aprilie 2004, când la sediul NATO de la Bruxelles a avut

29

Viorel Marcu et alii, op. cit., pp. 118-119. Maria Constantinescu, op. cit., p. 31. 31 Mihail Ionescu, op. cit., p. 424. 30

10

loc ceremonia de ridicare a steagurilor celor șapte noi membri NATO: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia.32

III. Concluzii În concluzie, după cum s-a putut observa, aderarea României la NATO a reprezentat o constantă în ceea ce privește politica externă a țării noastre în perioada 1990-2004. Acest lucru poate fi explicat prin necesitatea României de a-și îmbunătăți atât situația de pe plan extern, cât și cea de pe plan intern, ambele fiind dominate de instabilitatea ce s-a așternut în întreaga Europă Centrală și de Sud-Est după evenimentele din perioada cuprinsă între anii 1989-1991. Deși a fost un proces destul de sinuos, uneori având stagnări, aderarea României la Alianța Atlanticului de Nord a adus acesteia mai multe beneficii decât dificultăți. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că aceasta a deschis drumul României spre o alianță în care în sfârșit a început să fie tratată ca de la egal la egal, fiind prima alianță cu „marile puteri” în care ea se bucură de acest statut. Nu în ultimul rând, aderarea României la NATO a adus beneficii și organizației, prin câștigarea unui nou aliat și, prin urmare, de noi resurse, dar și prin poziția geostrategică pe care această țară o oferă.

32

Maria Constantinescu, loc. cit.

11

IV. BIBLIOGRAFIE 1. Chețe, Emil-Victor, România în ecuația euroatlantică a securității și apărării, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2009 2. Constantinescu, Maria, Analiza Costurilor și beneficiilor aderării României la NATO, Editura Militară, București, 2010 3. Ionescu, Mihai (coord.), România-NATO: Cronologie (1989-2004), Editura Militară, 2004 4. Maior, George Cristian, Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României în secolul XXI, Rao, București, 2009 5. Marcu, Viorel et alii, România și NATO: de la deziderat la realitate, Editura Sylvi, București, 2005 6. Moștoflei, Constantin(coord.), România – NATO (1990-2002), Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002 7. Pandea, Anca (coord.), România – NATO (1990-2004), București, 2004 8. Rauschi, Mihaela, România în NATO, Editura Pim, Iași, 2005

12