NATO in Afganistan [PDF]

Zitiervorschau

Personajele, filosofiile şi acţiunile alianţelor politice şi militare

NATO în Afganistan

Profesor coordonator: Lector dr. Ovidiu-Ştefan Buruiană Masterand: Hobinc Marian-Gabriel

Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2012 Master Studii de Integrare şi Securitate Europeană, Anul I

Lista de abrevieri- prezentată sub forma apariţiei lor în text;

NATO/OTAN- North Atlantic Treaty Organization/Organizaţia Tratatului NordAtlantic; ONU- Organizaţia Naţiunilor Unite; OSCE- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa; ISAF- International Security Assistance Force; PRT/s- Provincial Reconstruction Team/s; NRF- NATO Response Force; PCC- Prague Capabilities Commitment; HNS- Host Nation Support; PpP/PfP- Partnership for Peace/ Parteneriatul pentru Pace; ONUDC- Organizaţia Naţiunilor Unite împotriva Drogurilor şi Crimei; OEF- Operation Enduring Freedom;

2 4

AFP- Agenţia FrontPress;

Sumar Funcţia principală a istoriei relaţiilor internaţionale nu este aceea de a relata poveşti factologice despre timpul trecut, ci de a oferi celor interesaţi instrumentarul necesar pregătirii şi într-o anumită măsură a pre-vederii, adică a anticipării evoluţiilor viitoare ale proceselor de securitate contemporane.( George Angliţoiu, Politica Hegemonică a Administraţiei Bush, Revoluţia în domeniul militar şi rostul NATO) Viziunea Serviciului Român de Informaţii relevă probabil cel mai pragmatic şi mai realist imaginea asupra securităţii internaţionale. Într-un mediu de securitate care cuprinde o mare doză de imprevizibil, într-o lume a decalajelor şi a asimetriilor în care sinergiile ameninţărilor dezechilibrează sistemele, o viziune sistematică a securităţii care să aibă ca atribute claritatea, realismul, echilibrul şi nu în ultimul rând pragmatismul se prezintă ca o necesitate absolută. Securitatea internaţională este condiţionată, în mod determinant, de securitatea din spaţiul euroatlantic, fie şi numai pentru că în acest spaţiu sunt acumulate majoritatea efectivelor şi tehnicii militare, inclusiv arsenalul militar. Din acest motiv, la edificarea arhitecturii de securitate în acest spaţiu există o aglomerare de instituţii care participă la edificarea securităţii cum sunt: ONU,NATO,UE,OSCE. Este o adevărată arhitectură al cărui proiect presupune două componente: crearea unui cerc de securitate în interiorul căruia naţiunile europene să se simtă sigure şi stabile şi diviziunea numai între diferite organisme de securitate în vederea creării unui cadru instituţional mai larg.(Intelligence, Publicaţie Editată de Serviciul Român de Informaţii)1 În ceea ce priveşte NATO, încă de la înfiinţarea sa în 1949, Organizaţia a fost marcată de mai multe valuri de lărgire, fiecare fundamentate în mod diferit, în baza oportunităţii şi câştigului strategic al extinderii, a orizontului său temporal, precum şi a dimensiunii sale cantitative.

Articol redactat de Claudiu Ionel Pasăre, NATO- Factor de securitate şi stabilitate la nivel regional şi global, p.108

2 4

1

“...conceptul de coaliţie politico-militară, definit ca o înţelegere între două sau mai multe state, încheiată în vederea unei acţiuni comune, pentru înfăptuirea unor scopuri asupra cărora se realizează consensul partenerilor. De asemenea, trebuie să avem în vedere criteriile ce stau la baza alcătuirii acestor alianţe şi coaliţii politicomilitare, principiile economice, politice, militare, juridice după care partenerii se călăuzesc în timp de pace şi de război.”

Prin aderarea unor state din sud-estul Europei şi prin conturarea unei formule substanţiale de extindere, NATO a înregistrat o schimbare structurală remarcabilă în existenţa sa de peste o jumătate de secol. NATO traversează un proces de transformare de la o organizaţie de apărare colectivă către una de securitate şi apărare, luând în consideraţie un spectru lărgit de ameninţări şi provocări. Principiul central al alianţei militare a fost, de asemenea, modificat de extinderea treptată a rolului forţelor armate, pe baza unei viziuni mai largi a misiunilor si capabilităţilor. Noile abordari au generat în mod corespunzător noi misiuni pentru forţele armate, de la diplomaţia apărării, asistenţa si cooperarea în domeniul securităţii, la măsurile de creştere a încrederii si a securităţii, de prevenire si stabilizare a diferitelor crize subregionale, în Europa şi numai.(Anexele 1,2,3) În secolul XXI, noi consideraţii strategice generează o serie de provocări complexe la adresa securităţii globale. Premisele tradiţionale sunt supuse astăzi unui nou test. Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, au contribuit la crearea unor noi forme de solidaritate interstatală, depăşind inerţia sistemului de alianţe şi antagonism ale Războiului Rece şi demonstrând că insecuritatea, respectiv riscurile asimetrice au devenit globale. Strategiile

şi

planurile

de

contraproliferare

şi

contraterorism, o nouă dimensiune a conceptului desfăşurării forţelor de reacţie rapidă, reprezintă axe strategice în viitorul itinerar al NATO. Indubitabil, Alianţa a fost proiectată ca un scut de apărare pentru a poteja şi a promova valorile, normele, regulile şi procedurile democratice transatlantice. NATO a putut fi, aşadar, percepută şi înţeleasă ca o comunitate de securitate plurală a cărei tradiţie de peste jumătate de secol şi al cărui nivel de instituţionalizare democratic ridicat,

2 4

Constantin Olteanu, Coaliţii politico-militare. Privire isorică, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1996, p.7

o transformaseră, deja, în cel mai bun mijloc de a influenţa tranziţia dificilă la realinierile strategice sistemice post-Război Rece. “Misiunea NATO în Afganistan este văzută de mult specialişti ca un test ce testează voinţa politică şi capacităţile militare ale alianţei.” Încă de la Summit-ul de la Washington din 1999 aliaţii au căutat să creeze un nou NATO, capabil să opereze dincolo de teatrul European, să combată ameninţări în curs de dezvoltare precum terorismul şi să prolifereze armele de distrugere în masă. Afganista este prima misiune NATO în afara Europei. Obiectivul misiunii este stabilizarea şi reconstrucţia Afganistanului. Misiunea s-a dovedit a fi dificilă deoarece se desfăşoară în timp ce operaţiunile de luptă împotriva insurgenţilor talibani continuă.(Vincent Morelli, Paul Belkin, NATO in Afganistan: A Test of the Transatlantic Alliance) Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite guvernează acţiunile şi responsabilităţile NATO în Afganistan. Forţele de Asistenţă a Securităţii Internaţionale (ISAF- International Security Assistance Force) se confruntă cu numeroase obstacole: strunirea unui guvern slab în Kabul; folosirea capacităţilor militare într-o ţară îndepărtată cu teren rigid; şi reconstrucţia unei ţări devastată de război şi compromisă de comerţul elastic cu droguri. Misiunea principal a trupelor NATO constă în elemente de stabilizare şi reconstrucţie a ţării: antrenarea armatei afgane, poliţiei şi a sistemului juridic; sprijinirea guvernului în efortul său de combatere a traficului de droguri; dezvoltarea unei economii de piaţă şi suprimarea talibanilor. Între 2001 şi 2006, ISAF a acţionat în patru stagii pentru a-şi extinde aria de responsabilitate pe tot teritoriul Afganistanului. Chiar dacă aliaţii sunt de accord cu misiunile ISAF, ei au opinii diferite cu privire la cum ar trebui să se desfăşoare acestea. Unii aliaţi continuă să-şi restricţioneze trupele împotriva operaţiunilor anti-insurgenţi. Mecanismul principal de reconstrucţie al Afganistanului sunt Echipele Provinciale de Reconstrucţie (PRT- Provincial Reconstruction Teams) compuse din oficiali militari şi civili şi însărcinaţi cu îmbunătăţirea guvernării şi refacerea economiei. Turbulenţe continue în diferiţe părţi ale Pakistanului au complicat efortul de a preveni infiltrarea talibanilor în Afganistan. Mulţi observatori au sugerat că efortul ISAF de a stabiliza Afganistanul va necesita un angajament pe termen lung din partea aliaţilor. Administraţia Obama a făcut din acest conflict o

2 4

prioritate politică.

Introducere “Tratatul Nord-Atlantic Washington DC, 4 aprilie 1949

Modelată pentru realităţi politico-militare care au început să se modifice în ultimul deceniu al secolului trecut, Organizaţia Atlanticului de Nord a fost pusă în faţa unor

Statele care sunt parte a prezentului Tratat îşi reafirmă credinţa în obiectivele şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum şi dorinţa lor de a convieţui în pace cu toate popoarele şi guvernele.

provocări noi. Pentru a-şi demonstra credibilitatea şi

Ele sunt angajate în salvgardarea libertăţii, a moştenirii comune şi a civilizaţiilor popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democraţiei, libertăţii individuale şi a literei legii.

Primele măsuri au vizat dezamorsarea situaţiei militare

ataşamentul faţă de valorile pe care le-a apărat de la înfiinţare, dar şi pentru a gestiona eficient noile riscuri şi ameninţări specifice perioadei post Război Rece, NATO a iniţiat un profund proces de adaptare la noile condiţii. pe continental european. Au urmat, ulterior, măsuri mult mai profunde, vizând întărirea stabilităţii şi securităţii pe termen îndelungat: promovarea de noi membri, dispuşi la îndeplinirea unor responsabilităţi corespunzătoare, şi lansarea politicii uşilor deschise, asumarea de misiuni noi, vizând îndeosebi

Ele caută să promoveze stabilitatea şi bunăstarea zonei nord-atlantice.

stabilizarea unor situaţii conflictuale ce ameninţau securitatea,

Ele sunt hotărâte să îşi unească eforturile în scopul apărării colective şi al păstrării păcii şi securităţii.”

dezvoltat parteneriatele cu actori din zonele limitrofe, ceea ce

şi, în sfârşit, depăşirea limitelor spaţiale aşa cum erau ele definite în Tratatul de la Washington. Concomitent, s-au contribuie decisiv la diseminarea valorilor în jurul cărora s-a coagulat alianţa. Parteneriatele se amplifică în continuare, constituind, totodată, un model de relaţii între state dinafara NATO. După

studii

îndelungate,

Organizaţia

Tratatului

Atlanticului de Nord a iniţiat şi derulează ample procese de remodelare a structurilor interne, îndeosebi a celor militare, pentru a oferi consistenţă, coerenţă şi perspectivă în gestionarea viitoarelor situaţii. Astfel, ea se transformă treptat în actor politic major al lumii viitoare, tot mai interdependente şi mai doritoare de pace.

2 4

Manualul NATO, Office of Information and Press, NATO - 1110 Brussels – Belgium, 2001, p.561

“NATO are următoarele misiuni: • de securitate - participarea la întregul spectru de operaţii NATO (art.5 şi non-art.5, cu NRF, infrastructură şi sprijinul naţiunii gazdă (HNS), la PCC; participarea la operaţii de sprijin al păcii, umanitare şi operaţii postconflict; • de consultare - asupra tuturor problemelor ce afectează interesele vitale ale statelor membre, în cazul evenimentelor ce reprezintă un risc la adresa securităţii proprii, şi coordonarea eforturilor în domeniile de interes comun; • de descurajare şi apărare contra oricărui pericol de agresiune vizând un stat membru; • de întărire a securităţii şi stabilităţii regiunii euro-atlantice – prin gestionarea crizelor şi activităţi PpP; • de încurajare a dezvoltării relaţiilor internaţionale paşnice şi prieteneşti şi susţinere a instituţiilor democratice.”

La Praga, statele Alianţei au adoptat noi concepte doctrinar strategice, precum: Conceptul strategic al NATO, rezultat al raportării Noului Concept Strategic, lansat la Washington, în 1999, la noile riscuri şi ameninţări din mediul de securitate; conceptul de apărare împotriva terorismului; noile structuri de comandă; noua structură de forţe a NATO; Forţa de Răspuns a NATO (NRF); Angajamentul de la Praga privind Capabilităţile (PCC); specializarea de rol etc. Conceptul Strategic al NATO de la Praga semnifică o reconfigurare a însăşi filosofiei Alianţei, prin reproiectarea unor noi structuri de forţe moderne, mobile, foarte bine echipate şi dotate, ce pot fi susţinute din punct de vedere al resurselor, care pot acţiona oriunde este nevoie, în afara graniţelor naţionale, precum şi foarte bine pregătite să răspundă la întregul spectru de misiuni şi scenario

anticipate.

Hegemonică

a

(George

Administraţiei

Angliţoiu, Bush,

Politica

Revoluţia

în

domeniul militar şi rostul NATO) Apărarea împotriva terorismului are în vedere crearea capabilităţilor necesare luptei cu acest flagel, sub diferite forme - antiterorism, contraterorism şi operaţiuni de management al consecinţelor terorismului - în limitele capabilităţilor puse la dispoziţie pentru celelalte misiuni cu caracter militar şi în coordonare şi cooperare cu autorităţile civile competente. Noile structuri de comandă este un concept strategic ce denumeşte structuri de comandament mai puţine

(două

comandamente

strategice

şi

unul

operaţional), mai simple şi mai eficiente, mai eficace şi

2 4

Nicolae Dolghin, Mihai Dinu, Vasile Popa, NATO, între certitudini şi aşteptări, Universitatea Naţională de Apărare, Centrul de Studii Strategice de apărare şi securitate, p.7

Departajarea războiului în drept şi nedrept şi-a căpătat o consacrare juridică în opera lui Hugo Grotius (15831645) “Despre dreptul războiului şi al păcii”, publicată în 1625 , care i-a adus calificativul de “părinte al dreptului internaţional”. Savantul olandez face o departajare între alianţele egale şi cele de tip inegal. “Prin alianţă inegală- spune el- înţelegem acea alianţă care, prin însuşi obiectul tratatului, conferă uneia dintre părţi o oarecare întâietate permanent”, de cele mai multe ori întamplându-se “ca aliatul superior să fie cu mult mai puternic decât ceilalţi aliaţi, uzurpând, încetul cu încetul, puterea propriu-zisă.”

mai uşor de desfăşurat şi de a răspunde necesităţilor operaţionale pentru întreaga gamă de misiuni ale Alianţei. Noua structură de forţe a NATO cuprinde forţe dislocabile cu capacitate de acţiune ridicată şi forţe cu capacitate de acţiune mai redusă, în special unităţi de sprijin de luptă şi de sprijin logistic pe care aceste comandamente le vor comanda în operaţii. Forţa de Răspuns a NATO este o structură constituită, prin participarea statelor membre cu forţe de acţiune rapidă adecvate, în vederea îndeplinirii unor misiuni imediate rezultate din proliferarea riscurilor şi ameninţărilor, îndeosebi a celor asimetrice, pentru acoperirea noilor vulnerabilităţi din spaţiul euro-atlantic (SEA). Specializarea de rol este o iniţiativă lansată ca parte a PCC, ce incumbă o nouă formă de cooperare în cadrul Alianţei, cea a rolurilor, înfăptuită pornind de la aptitudinile şi posibilităţile reale ale fiecărui membru. Racordarea

acestor

concepte

strategice

la

o

problematică complexă, permanentă şi cu bătaie foarte lungă face ca rezistenţa şi aplicabilitatea lor în timp să fie considerabile.

CE ESTE NATO? Între 1945 şi 1949, puse în faţa necesităţii imediate de reconstrucţie economică, ţările Europei Occidentale şi aliaţii lor Nord-americani au privit cu îngrijorare politicile şi metodele expansioniste ale Uniunii Sovietice. Îndeplinindu-şi promisiunile luate în timpul războiului de a-şi reduce potenţialul de apărare şi de a demobiliza trupele, guvernele occidentale au observat cu îngrijorare intenţia clară a conducerii sovietice de a-şi menţine forţa militară la întreaga

2 4

Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi păcii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.189

Exemplu de facto al supremaţiei unui membru al alianţei NATO, supremaţie relatată chiar de către preşedintele acelui stat, în discuţiile sovietoamericane purtate la Malta, în decembrie 1989, când G. Bush, preşedintele în mandat la acea vreme, răspunzând la o întebare a lui M. Gorbaciov, afirma: “Vreau să fiu sincer, militarii noştri au o mare influenţă în NATO.” Continuând să explice cât mai exact acest aspect major al Alianţei, G. Bush sublinia: “Desigur, suntem apropiaţi Europei şi vom rămâne apropiaţi, ne-am implicat mult în NATO, ceea ce pentru noi este vital. În fapt, Statele Unite conduc NATO.”

sa capacitate. Mai mult, în lumina obiectivelor ideologice declarate ale Partidului Comunist Sovietic, era evident că apelurile de respectare a Cartei Naţiunilor Unite şi a acordurilor internaţionale stabilite la sfârşitul războiului nu garantau suveranitatea naţională sau independenţa statelor democratice ameninţate de acte de agresiune externă sau de subversiune din interior. La aceste temeri s-au adăugat, în multe ţări din Europa Centrală şi de Est, precum şi în alte părţi ale globului, impunerea unor forme nedemocratice de guvernământ, precum şi represiunea adevăratei opoziţii, ori a drepturilor şi libertăţilor civile şi umane fundamentale. Negocierile cu Statele Unite ale Americii şi Canada au determinat crearea unei singure Alianţe Nord-Atlantice, bazată pe garanţii de securitate şi angajamente comune între Europa şi America de Nord. Danemarca, Islanda, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de către puterile Tratatului de la Bruxelles să se alăture acestui proces. Aceste negocieri au culminat cu semnarea Tratatului de la Washington în aprilie 1949, instituindu-se astfel un sistem comun de securitate bazat pe un parteneriat între cele 12 ţări. În 1952, Tratatul de la Bruxelles din 1948, revizuit în 1984, a reprezentat primul pas în reconstrucţia post-belică a securităţii Europei de Vest şi a dat naştere Uniunii Occidentale şi Organizaţiei Tratatului de la Bruxelles. De asemenea, a reprezentat primul pas în procesul care a condus la semnarea Tratatului Nord-Atlantic în 1949 şi la crearea Alianţei Nord-Atlantice. Alianţa Nord-Atlantică a fost fondată pe baza unui Tratat între statele membre, acceptat de către acestea în urma dezbaterilor publice şi a unor procese parlamentare specifice. Tratatul sprijină drepturile individuale ale acestora, precum şi obligaţiile internaţionale pe care le au statele, conform Cartei

2 4

Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, 1994, p.98

Naţiunilor Unite. Fiecare ţară membră este obligată să îşi asume atât riscurile şi responsabilităţile, cât şi avantajele securităţii colective, angajându-se să nu ia parte la nici un alt acord internaţional care ar putea intra în conflict cu clauzele Tratatului. De la crearea Alianţei şi până în prezent, s-a scurs o jumătate de secol de istorie. În marea parte a acestei perioade, obiectivul central al NATO a fost acela de a asigura apărarea imediată şi securitatea ţărilor membre. Astăzi, aceasta rămâne funcţia sa centrală, dar scopul său imediat a suferit schimbări fundamentale. Sarcini fundamentale de securitate Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste şi durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi în conformitate cu litera legii. Acest obiectiv al Alianţei a dobândit o nouă semnificaţie odată cu sfârşitul Războiului Rece, deoarece, pentru prima dată în istoria europeană de după război, perspectiva îndeplinirii lui a devenit o realitate. NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susţinerea intereselor lor comune în problema securităţii. Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949 - care este baza legală şi contractual a Alianţei - a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă. Ca preambul la poziţia Tratatului, scopul Aliaţilor este acela de a “promova relaţii de pace şi prietenie în Zona Nord-Atlantică” Cu toate acestea, în momentul semnării Tratatului, scopul imediat al NATO a fost să îşi apere membrii de o potenţială ameninţare care ar fi putut rezulta în urma politicii şi sporirii capacităţii militare ale fostei Uniuni Sovietice. Organizaţia

Tratatului

Nord-Atlantic

(NATO)

asigură

structura

care

permite

implementarea obiectivelor Alianţei. Este o organizaţie inter-guveramentală în cadrul căreia

2 4

ţările membre îşi păstrează, neatinse, suveranitatea şi independenţa. Organizaţia asigură forumul

în care au loc consultări în orice probleme şi în care ţările membre iau decizii în probleme politice şi militare care le pot afecta securitatea. Organizaţia oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor şi cooperării între ţările membre, în domenii politice, militare şi economice, precum şi ştiinţifice sau în afara sferei militare. Structurile create în cadrul NATO permit ţărilor membre să-şi coordoneze politicile, în scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale. Ele asigură o permanentă conlucrare şi cooperare în domeniul politic, economic, ca şi în alte domenii non-militare, precum şi formularea de planuri comune de apărare; stabilirea infrastructurii, a echipamentelor şi facilităţilor de bază, necesare operaţiunilor forţelor militare; şi aranjamentele pentru programe şi exerciţii comune de instrucţie. La baza acestor activităţi se află o structură militară şi civilă complexă, care implică un personal administrativ, bugetar şi de planificare, precum şi agenţii desemnate de către ţările membre ale Alianţei, în scopul de a coordona lucrul pe domenii de specialitate - de exemplu, sistemul de comunicaţii necesar în facilitarea consultării politice, comanda şi controlul forţelor militare şi suportul logistic în susţinerea acestora.

„Re-inventarea NATO” După sfârşitul Războiului Rece, NATO s-a confruntat cu o decizie fundamentală: să se reinventeze sau să se ofilească treptat până va ajunge să fie neînsemnat. După o perioadă de derapaje şi indecizii, NATO a făcut doi paşi istorici: şi-a deschis uşile pentru a mări şi include noi membri; şi a acţionat militar dincolo de graniţele sale în Bosnia şi Kosovo. Făcând asta, NATO a cunoscut imperativele iniţiale ale erei post Război Rece: de a opri epurarea etnică în balcani, ancorând noi democraţii din Europa Centrală şi de Est către Vest şi construind o nouă relaţie cu fostul adversar din Războiul Rece, Rusia. O nouă eră a început după teribilele evenimente de pe 11 septembrie 2001. Astăzi alianţa trebuie să se reinventeze din nou. Noile sale ameninţări nu mai vin în principal din Europa (cu toate că unele ameninţări au celule active în Europa). Pur şi simplu, NATO trebuie să devină mai mult o alianţă globală, una care merge dincolo de ţările şi regiunile Europei şi care are misiuni dincolo de imaginaţia părinţilor fondatori.(Anexele 1,3) Aganistanul este prima, dar cu siguranţă nu ultima, misiune îndepărtată de Europa în care

2 4

NATO poartă un război neconvenţional cu inamicii anti-NATO şi anti-Europa.(Anexa 2)

Această misiune necesită un efort civil şi militar corolat totodată cu instituţii ca Naţiunile Unite (ONU) şi Uniunea Europeană (UE), şi probabil Uniunea Africană. După prăbuşirea comunismului, NATO a trebuit să vină cu un nou liant strategic. Marea întrebare care se punea era aceea dacă misiunea NATO este aceea de a proteja pacea doar în vestul Europei sau în întreaga Europă. Într-un discurs din iunie 1993, senatorul american Richard G. Lugar a inventat următoarea frază memorabilă: „NATO would either go’ out-of-area or out-of-business’”.(Riga Papers, Re-Reinventing NATO, Ronald D. Asmus, ambassador Richard C. Holbrooke, Riga, Latvia, November 27-29, 2006) Putem astăzi să privim anii 90’ ca o perioadă interbelică, situată între 11/9 şi 9/11, între sfârşitul Războiului Rece şi începutul războiului împotriva terorii. De atunci, NATO s-a confruntat cu întrebarea dacă ar trebui să se reinventeze pentru o nouă şi foarte diferită eră strategică pentru a treia oară în istorie şi, dacă ar face-o, ce ar cuprinde acestă reinventare. Cel mai mare test al NATO se desfăşoară astăzi în Afganistan, unde a preluat tardiv comanda trupelor ISAF. Afganistanul este tema centrală a summit-ului de la Riga. Dar, războiul acolo nu decurge bine şi succesul nu este nicidecum asigurat. Întradevăr, ceea ce este izbitor cu privire la aceasă misiune este dificultatea NATO de a genera voinţa politică si forţa militară necesară pentru atingerea obiectivelor. Există un pericol real că mai mult teren va fi pierdut în acest război şi că alianţa că alianţa va eşua dacă în ambele părţi ale Atlanticului nu există voinţa politică pentru intensificarea angajamentului. Nu putem evita această provocare: Afganistanul va dura mult mai mult decît Irakul iar o înfângere acolo va fi catastrofală pentru Statele Unite şi

2 4

NATO.

Enduring Freedom- Afganistan Primul stat din lume în ordine alfabetică, Afganistanul “...dacă Kuweitul ar fi produs morcovi în loc e petrol era foarte improbabil ca o coaliţie puternică să se fi format atât de repede pentru a anihila ascensiunea Irakului.”

are rezerve minerale de trilioane de dolari. Pământurile afgane au fost mai mereu de-a lungul istoriei o piatră de încercare pentru marile imperii ale vremii. De la persani, macedonenii şi kuşani până la britanici, sovietici şi americani toţi au întâmpinat rezistenţa afgană care a măcinat precum un malaxor de piatră, trupele străine ce au pus piciorul în această ţară. Poziţia geografică a ţării a atras ca un magnet marile puteri de-a lungul istoriei. Afganistanul se învecinează cu Pakistanul, Iranul, Turkmenistanul, Kazahstanul si Tadjikistanul. Cu Pakistanul, aflat pana la 1947 sub dominaţie britanică, a avut neînţelegeri înca de la sfârşitul secolului XIX, pentru linia Durand, care separa etnia pastunilor, aflaţi de o parte si de alta a graniţei afgano-pakistaneze. A avut relaţii tensionate si cu ceilalţi vecini, din cauza valurilor de refugiaţi care au trecut granita de teama conflictelor mereu prezente în Afganistan sau a exportului de terorism practicat de Al-Qaeda. Are o populaţie multietnică formată din paştuni, tadjici, uzbeci si hazari, între care au existat întotdeauna tensiuni. Cele 31 de milioane de locuitori sunt în majoritate musulmani. Grupul paştunilor a dominat pe întregul parcurs al istoriei celelalte etnii. Părerile despre efortul de stabilizare a Afganistanului

Robert Cooper, Destrămarea Naţiunilor, Ordine şi haos în secolul XXI, Editura Univers Enciclopedic, 2007, p.85

sunt diferite constituind subiectul unor intense dezbateri şi cu toate că SUA subliniază realizarea unor progrese în multe domenii ale reconstrucţiei, guvernării şi securităţii, există şi studii mai recente care cuprind estimări, relativ pesimiste,

2 4

subliniind sporirea sentimentului de insecuritate în zone apreciate anterior ca fiind sigure,

“New York Times, o echipă mixtă formată din

sporirea

numărului

de

atacuri

sinucigaşe,

sporirea

militari şi geologi americani au “Securitatea colectivă esteînoAfganistan combinaţie a descoperit două idei mai vechi: resurse minerale în valoare de Stabilitate prin balansare şi un trilionprin de dolari. Acestea ar stabilitate hegemonie.

suprafeţelor cultivate cu mac precum şi amplificarea

Astfel, status pentru quo-ul aeste fi suficiente produce menţinut printr-un corp de schimbări radicale în economia putere la nivel mondial afgană şi probabil în ce îşi (elemental hegemon), aşează greutatea alături de desfăşurarea războiului în un stat victimă a unei sine. Rezervele sunt de fier, agresiuni pentru a crea o cupru, de cobalt, aur şi metale balanţă putere, folosite în industrie, precum comunitatea internaţională fiind litiul,aşadar desprefactorul a cărorde existenţă balansare. nu se ştia, sunt foarte mari şi este,minerale de fapt, includAceasta numeroase lumea veche a suveranităţii cruciale pentru dezvoltarea de stat în care alţii nu se unei industrii moderne, amestecă, o lume a coaliţiilor de state, o lume a Afganistanul putând fi astfel securităţii obţinute prin transformat într-unul din cele forţa militară.” mai importante centre miniere

insurgenţei

din lume, apreciază oficiali din cadrul administraţiei americane. “

disensiunilor din cadrul NATO cu privire la contribuţia cu trupe şi participarea la acţiunile militare, în special în zonele sudice. Pentru a câştiga iniţiativa împotriva Statele

Unite

planifică

noi

iniţiative

concretizate inclusiv în sporirea numărului de militari americani în zonele de confruntare din sud. Posibila asumare a comenzii sectorului sudic şi o potenţială intensificare a acţiunilor directe împotriva concentrărilor talibane de pe teritoriul Pakistanului. Din punct de vedere politic guvernul afgan se bucură de o

stabilitate

rezonabilă,

tranziţia

post-talibană

desăvârşindu-se în decembrie 2005, odată cu întrunirea parlamentului (după ce în prealabil fusese adoptată o nouă constituţie în 2004, avuseseră loc alegeri prezidenţiale, în acelaşi an, iar în anul următor şi cele generale),care a devenit arena în care, facţiuni ce luptaseră una împotriva celeilalte aproape trei decenii, să dezbată şi să îşi rezolve în mod paşnic diferendele, acţionând totodată ca centru de presiune politică asupra preşedintelui Hamid Karzai. Pentru a contribui la stabilizarea Afganistanului, Statele Unite împreună cu statele partenere au desfăşurat 50.000 de militari în cadrul Forţei Internaţionale pentru Asistenţă de Securitate (ISAF) conduse de NATO, care in prezent conduce operaţiunile de menţinere a păcii de pe tot cuprinsul Afganistanului, inclusiv în instabila zonă sudică.

Guvernul Mujahedin şi ascensiunea talibanilor

2 4

Ioana Paverman - “Afganistan: Robert Cooper, Destrămarea conflictul dintre şi în Naţiunilor, Ordinerăzboi şi haos identitate”, Revista Univers “Sfera secolul XXI, Editura Politicii Enciclopedic, 2007, p.94

“Cu 92% din opiul produs în lume, Afganistanul alimentează o piaţa de 65 de miliarde de dolari, finanţând insurgenţii şi grupările criminale, în special în Asia Centrala, Rusia şi Balcani, arată un raport publicat Oficiul ONU împotriva Drogurilor şi Crimei (ONUDC). În pofida unei uşoare scăderi din 2007, producţia de opiu din Afganistan a explodat în 10 ani, pentru a atinge 6.900 de tone în 2009, peste consumul mondial.”

Căderea regimului Najibulah a scos la iveală disensiunile dintre partidele mujahedine. Liderul unuia dintre cele mai mici partide Frontul de Eliberare Naţional Afgan, cărturarul islamist, Sibgatulah Mojadedi, a fost preşedintele ţării în perioada apriliemai 1992, când în urma unui acord între principalele partide a fost numit preşedinte până în decembrie 1994, Rabbani, însă la sfârşitul mandatului convenit acesta a refuzat să se retragă pretextând că fară a fi numit clar un succesor, autoritatea politică s-ar dezintegra. În prealabil însă Kabulul fusese înconjurat de alte facţiuni mujahedine, din care se remarcă mai ales cea a primului-ministru, Gulbudin Hikmatiar, un paştun, care 1-a acuzat pe Rabbani de monopolizarea puterii. Partidul radical al lui Hikmatiar, Partidul Islamic, care beneficiase de o importantă parte a ajutorului american pe timpul războiului antisovietic, a declanşat războiul civil pe parcursul căruia (1992-1996) a câştigat sprijinul popular pentru talibani ca mişcare ce ar putea salva Afganistanul de luptele dintre facţiuni. În perioada 1993-1994, clericii islamici şi studenţii, de origine paştună s-au mutat în Pakistan pentru a studia în seminariile islamice, madrasas, unde au şi format mişcarea talibană. Beneficiind şi de sprijinul defectorilor din gruparea de guvernământ, talibanii au câştigat controlul oraşului Kandahar, din partea sud-estică a ţării, în noiembrie 1994, iar până în februarie 1995 ajunseseră deja la porţile Kabulului, după care a urmat o perioadă de optsprezece luni de aşteptare şi tatonare. In septembrie 1995, talibanii au cucerit provincia Herat de la graniţa cu Iranul, capturându-1 pe Ismail Han, guvernatorul provinciei şi unul dintre aliaţii lui Rabbani şi al lui Masud, care ulterior a reuşit să scape din captivitate şi să fugă în Iran. Perioada talibană

2 4

Alexia Mikhos – „Provocarea drogurilor în Afganistan”, www.nato.int

Regimul taliban a fost condus de mulahul Muhammad Omar, intitulat şef al statului şi „Comandant al credincioşilor", care îşi pierduse un ochi în războiul anti-sovietic, în timp ce lupta sub stindardul Partidului Islamic al lui lunis Halis, însă Omar a apărut rareori în public, petrecându-şi cea mai marc parte a timpului în Kandahar. Omar a întreţinut o relaţie strânsă cu Osama Bin-Laden, refuzând de mai multe ori solicitările SUA de a-l extrăda. Talibanii au pierdut gradual atât sprijinul internaţional cât şi pe cel intern, deoarece au impus respectarea cu stricteţe a obiceiurilor islamice, în zonele aflate sub controlul lor, încălcările soldându-se cu sancţiuni foarte dure, inclusiv execuţia. După atacurile de la 7 august 1998 asupra ambasadelor americane din Kenya şi Tanzania, Statele Unite au solicitat extrădarea lui Bin-Laden, iar în urma refuzului talibanilor, au iniţiat o serie de presiuni graduale începând cu sancţiunile economice, solicitarea şi obţinerea de sancţiuni şi din partea ONU, iar la 20 august 1998 lovirea taberelor de instruire ale Al-Qaeda, din estul Afganistanului, cu rachete de croazieră.Politica talibanilor a determinat mai multe facţiuni afgane să se alieze cu fostul preşedinte Rabbani, formând Alianţa Nordului. Politica americană dinainte de 1 1 septembrie 2001 Înainte de atacurile de la 11 septembrie, politica administraţiei americane a urmat linia trasată de preşedintele Clinton, rezumându-se la aplicarea de sancţiuni economice şi politice, în timp ce a încercat continuarea dialogului cu talibanii, abţinându-se, totodată, de a furniza asistenţă militară Alianţei Norduluiiii. Au fost întreprinse şi o scrie de acţiuni acoperite între care discuţii cu Pakistanul pentru a încerca determinarea celui din urmă să înceteze sprijinul acordat regimului taliban sau discuţii ale unor oficiali americani cu Rahmatulah Haşemi, trimisul taliban, în ciuda deciziei de închidere a biroului reprezentativ al talibanilor de la New York, conform Rezoluţiei 1333 a Consiliului de Securitate. Deşi a primit un oarecare ajutor financiar şi militar din partea Iranului, Rusiei şi Indiei, Alianţa Nordului a continuat să piardă teren în faţa talibanilor, astfel încât la momentul atacurilor de la 11 septembrie, talibanii controlau cel puţin 75% din teritoriul ţării şi aproape toate capitalele provinciale. Alianţa a primit o lovitură importantă la 9 septembrie 2001 când Ahmad Şah Masud a fost asasinat de Al-Qaeda cu ajutorul unui atentator sinucigaş, pretins ziarist. Acesta a fost înlocuit de către Muhammad Fahim, fostul şef al serviciilor sale de informaţii, un

2 4

veteran al alianţei însă lipsit de indiscutabila autoritate a lui Masud.

Atacurile de la 1 1 septembrie La 11 septembrie 2001, Al-Qaeda a organizat atentatele împotriva SUA. Afganistanul a fost plasat alaturi de alte state care sustineau terorismul în "Axa Raului". Atentatele de la 11 septembrie 2001, considerate cele mai sângeroase din istorie, au fost comise de 19 terorişti din reţeaua al-Qaida, care au deturnat patru avioane, lovind turnurile World Trade Center din New York şi clădirea Pentagonului, situată în apropiere de Washington. Razboiul antiterorist din Afganistan a fost declansat in toamna anului 2001, când S.U.A a cerut activarea articolului 5 din Carta Nord Atlantica, care spune ca atunci cand un stat membru este atacat, celelalte state membre sunt obligate sa acorde ajutor. Interventia in Afganistan a fost considerata, prin urmare, perfect legitima, Nato fiind in situatia de “casus belis” (justificarea unui act de razboi) si a primit printr-o rezolutie acceptul Consiliului de Securitate al ONU. Pe 7 octombrie 2001 Statele Unite sustinute de Marea Britanie au lansat “Operation Enduring Freedom”(OEF) initial numita “Operation Infinite Justice” la careau participat peste 90 de tari,aceasta va ramane in istorie drept cea mai mare coalitie formata vreodata,pana in prezent. Duminica 7 octombrie dupa ce Osama bin Laden sa presei o caseta video cu declaratia sa,la ora 12:30 ora locala incepe atacul asupra Afganistanului, lansarea de bombe si rachete de croaziera militare impotriva talibanilor si mijloacelor de comunicare

si asupra taberelor in care se

2 4

presupunea ca se antreneaza teroristii.

După atacurile de la 11 septembrie, când autorităţile talibane au refuzat extrădarea lui Bin-Laden, Administraţia „Şi-ar fi imaginat oare militarii unui batalion din Craiova (cei autointitulaţi ulterior Scorpionii Roşii) că vor acţiona vreodată prin văgăunile din apropierea Kandaharului, în căutarea talibanilor şi a teroriştilor al Quaeda, tocmai pentru că alianţa ad-hoc la care s-a angajat şi ţara lor consideră aceasta o problemă majoră de securitate internaţională?”

Bush a decis îndepărtarea de la putere a talibanilor prin folosirea forţei şi instaurarea la Kabul a unui regim care să permită forţelor americane căutarea şi capturarea activiştilor Al-Qaeda. Sfârşitul regimului taliban este consemnat oficial la 9 decembrie 2001, când talibanii au predat Kandaharul, iar mulahul Omar a părăsit oraşul, lăsându-1 sub administrarea legii tribale impuse de liderii paştuni precum clanul Norzai. Ulterior forţele americane şi afgane au declanşat Operaţiunea ANACONDA în Valea Şah-i-Kot de la sud de Gardez, în provincia Paktia, în perioada 2-19 martie 2002 împotriva a 800 de luptători talibani şi Al-Qaeda, iar în martie 2003, aproximativ 1000 de militari americani au arestat suspecţii talibani

şi

luptătorii

Al-Qaeda

din

satele

din

jurul

Kandaharului. Stabilizarea şi reconstrucţia post-conflict Războiul a netezit drumul spre reuşită a efortului de un deceniu al ONU pentru formarea unui guvern cu o largă reprezentare naţională în Afganistan; ONU fusese considerat ca mediator credibil de către toate părţile, în principal datorită rolului avut în terminarea ocupaţiei sovietice. În timpul anilor '90 propunerile de succesiune prezentate de mediatorii ONU încorporaseră multe dintre viziunile fostului rege Zahir Şah cu privire la guvernare, printre care şi aceea ca guvernul să fie ales de o adunare tradiţională, loia jirga, însă toate acordurile de încetare a focului mediate de ONU au fost întotdeauna încălcate de facţiunile luptătoare.

2 4

Robert Cooper, Destrămarea Naţiunilor, Ordine şi haos în secolul XXI, Editura Univers Enciclopedic, 2007, p.93

“Până la sfâşitul lui octombrie 2009, ISAF avea aproximativ 71.000 de trupe din 42 de ţări, cu 28 de state membre asigurând nucleul forţelor. Cele mai multe trupe provin din Statele Unite, care are aproximativ 34.800 trupe, urmând apoi Marea Britanie (9000), Germania (4300), Canada (2800), Italia (2700), Franţa (3100), Olanda (2100), Polonia (2000) etc. Misiunea NATO/ISAF în Afganistan este condusă de generalul American Stanley McChrystal, care a primit comanda în iunie 2009.”

Imediat după atacurile de la 11 septembrie 2001, fostul mediator ONU, Lahdar Brahimi a fost rechemat, iar la 14 noiembrie 2001 a fost adoptată Rezoluţia 1378 a Consiliului de Securitate care stabilea un rol central pentru ONU în stabilirea administraţiei de tranziţie şi invita statele membre să contribuie cu forţe de menţinere a păcii pentru a promova stabilitatea şi a asigura distribuirea ajutoarelor destinate Afganistanului. După căderea Kabulului în 2001, ONU a invitat facţiunile majore afgane, în special Alianţa Nordului şi cea a fostului suveran - nu şi talibanii - să participe la o conferinţă la Bonn, unde să stabilească coordonatele majore ale viitorului ţării. Hamid Karzai, în vârstă de 56 de ani, a fost ales să conducă Afganistanul, deoarece a fost un lider paştun credibil care a urmărit realizarea unui compromis între facţiuni în detrimentul impunerii voinţei prin forţa armelor. Pe de altă parte, unii observatori îl consideră mult prea înclinat spre compromis, încât să îi pună la punct pe liderii regionali sau ai facţiunilor, şi indulgent faţă de corupţie, aspecte concretizate de eşecul în impunerea unui guvern profesionist, în timp ce alţii îl acuză că urmăreşte să asigure o poziţie predominantă paştunilor în guvernul său. Karzai s-a întors în Afganistan după atacurile de la 11 septembrie 2001, sprijinit de forţele speciale americane, pentru a organiza rezistenţa paştună anti-talibană. El a devenit piesa centrală a eforturilor americane, mai ales după ce comandantul paştun Abdul Haq, care se reîntorsese în Afganistan fără sprijin străin, în octombrie 2001, fusese prins de talibani şi spânzurat. Forţa Internaţională de Asistenţă şi Securitate (ISAF)

2 4

Vincent Morelli, Paul Belkin, NATO in Afganistan: A Test of the Transatlantic Alliance, Congressional Research Service, 3 decembrie, 2009, p.1

ISAF a cărei conducere este asigurată de NATO cuprinde personal din toate cele 26 de state membre plus 14 state partenere, iar în prezent are în responsabilitate comanda operaţiilor de menţinere a păcii de pe întreg cuprinsul Afganistanului. ISAF a fost creată pe baza Acordului de la Bonn şi a Rezoluţiei 1386 a Consiliului de Securitate din 20 decembrie 2001, având în responsabilitate, iniţial, doar capitala, Kabul. În octombrie 2003, NATO a acceptat să îşi extindă prezenţa în alte câteva oraşe, pe baza aprobării formale a ONU, această decizie a NATO venind la câteva săptămâni după ce Germania a acceptat să îşi suplimenteze contingentul cu încă 450 de militari, care au permis extinderea responsabilităţii ISAF şi asupra oraşului Konduz. (Anexele 1, 2) Procesul de extindere a responsabilităţilor ISAF a continuat cu preluarea oficială, în 31 iulie 2006, a responsabilităţilor de securitate asupra sudului ţării, ca parte a acestui nou stadiu al misiunii înfiinţându-se Comandamentul Regional Sud sub conducere britanicocanadianoolandeză, cu toate că probabil Olanda va înceta să mai participe la rotaţia la comandă spre finele anului 2008. Stadiul al patrulea al asumării comenzii operaţiilor de menţinere a păcii de către NATO/ISAF în 14 provincii din estul Afganistanului s-a realizat la 5 octombrie 2006, ca urmare a acestui fapt Statele Unite trecând mai mult de jumătate din trupele sale ce acţionează în Afganistan sub comanda Comandamentului Regional Est. Cu ajutorul guvernului, al operaţiunii „Enduring Freedom” şi al NATO s-a pus baza unei operaţiuni de stabilizare si realizare a securităţii tuturor regiunilor din Afganistan contribuind astfel şi la întărirea instituţiilor afgane din domeniu. La sfarşitul anului 2010 armata naţională afgană a fost organizată, instruită şi echipată astfel incat să-şi poată face datoria fiind de asemenea ajutată şi de comunitatea internatională, în special de SUA şi Franţa. Datorita faptului ca regimul taliban refuzase cererea administraţiei Bush de a-l extrăda pe Osama bin Laden dupa atacurile din 11 septembrie, SUA a luat decizia de a lansa o operaţiune militară cu scopul de captura membrii reţelei Al Qaida. Aceasta operatiune a inceput in 7 octombrie 2001, invocand articolul 5 al tratatului si avand ca scop capturarea lui bin Laden, înlăturarea talibanilor si reintegrarea Afganistanului in comunitatea internationala.

2 4

Noile angajamente ale Forţei NATO în 2008

La summit-ul NATO de la Bucureşti, 12 state şi-au asumat obligaţii suplimentare,datorită faptului că după 7 ani de conflict în ţară nu este pace, deşi unele dintre ele în domeniul eforturilor de reconstrucţie şi nu al contribuţiei cu trupe, iar altele şi-au reconfirmat obligaţiile asumate anterior. Dintre acestea se remarcă:  Franţa s-a angajat să îşi suplimenteze efectivele cu aproximativ 1.000 de militari - 1

batalion de aproximativ 700 de militari şi 200 de militari din forţele speciale.  Germania a respins solicitarea SUA de a contribui cu trupe în sectorul sudic, unde se

desfăşoară lupte, însă s-a angajat să îşi suplimenteze efectivele din sectorul nordic cu încă 500 de militari.  Marea Britanie intenţionează să suplimenteze cu încă 600 de militari efectivul de 7.800

de militari pe care îl are deja în Afganistan.  Polonia şi-a confirmat angajamentul de a suplimenta în anul 2008 cu încă 400 de militari

efectivul de 1.200 militari deja prezent în Afganistan.  Norvegia intenţionează să îşi suplimenteze efectivele desfăşurate în sectorul nordic cu

încă 200 de militari.  Danemarca va contribui cu încă aproximativ 600 de militari în sectorul sudic.  Georgia se angajase să îşi majoreze cu încă 500 de militari efectivele angajate în

Afganistan, însă având în vedere recentele evenimente cu care s-a confruntat această ţară, întreaga participare georgiană la ISAF a devenit mai mult decât incertă.  Croaţia va trimite încă 200-300 de militari, ceea ce va dubla efectivele acestei ţări în

Afganistan.  Cehia îşi va suplimenta efectivele cu încă 120 de militari.  România şi Grecia îşi vor spori implicarea în instruirea forţelor armate afgane cu un

număr nespecificat de instructori.  Noua Zeelandă s-a angajat să îşi sporească efectivele.

 Azerbaidjanul îşi va suplimenta efectivele cu încă 45 de militari.  Australia a renunţat în februarie 2008 la intenţia de a-şi spori electivele militare din

provincia Uruzgan unde se desfăşoară acţiuni de luptă intense, dar a declarat că îşi va spori asistenţa civilă cum ar fi instruirea poliţiştilor şi judecătorilor afgani precum şi în

2 4

construcţia de drumuri, spitale şi şcoli.

NATO şi-a asumat un angajament politic pe termen lung, sprijinind poporul şi guvernul afgan în dezvoltarea ţării. Spre deosebire de alte misiuni NATO, situaţia din Afganistan prezintă şi astăzi provocări importante fiind cea mai importantă şi se pare că şi cea mai grea misiune de după 1990. Îndeplinirea acestei misiuni va dovedi dacă Alianţa s-a adaptat şi transformat conform noilor cerinţe ale securitatii secolului al XXI-lea. Noul Afganistan La aproape 7 ani de la inlaturarea regimului taliban, Afganistanul se prezinta ca o fotografie neclara, in care zone, insule de lumina incearca sa supravietuiasca intr-o mare cenusie. Afganistanul anului 2008 arata un optimism moderat. Politic si institutional, progresul este evident: avem o Constitutie care codifica pentru prima data un stat supus legii (ianuarie 2004); avem un presedinte ales democratic (octombrie 2004), a carui putere este contrabalansata de prerogativele Parlamentului National (decembrie 2005); avem un proces electoral care consacra dreptul de vot al femeilor. Sute de scoli si clinici medicale au fost deschise cu ajutorul comunitatii internationale, pentru a raspunde nevoilor imediate ale populatiei civile. Peste 5 milioane de copii afgani, dintre care 2 milioane de fete, au acces la educatie. Economia nationala inregistreaza o rata de crestere anuala de 8%, iar pana in prezent comunitatea internationala a pompat peste 24 de miliarde de dolari in reconstructia Afganistanului. Toate acestea intr-o tara in care provocarile sunt incomparabil mai mari decat cele pe care Vestul le intampina in Irak, in termeni de infrastructura economica, capital uman, potential industrial. Afganistanul este un stat cu o suprafata cu 40% mai mare decat a Irakului, cu o populatie covarsitor rurala si dependenta 80% de agricultura. Rata de alfabetizare este de 36%, iar infrastructura rutiera este in cel mai bun caz primitiva si in general nonexistenta. Apa potabila si furnizarea de electricitate sunt si astazi probleme critice. Inclusiv in capitala, aceste servicii minimale stau sub semnul sporadicului. Daca in Irak provocarea este aceea de a restaura, de a reactiva o infrastructura economica si un standard de bunastare dislocate de razboi, in Afganistan miza consta pur si simplu in a inventa ceva ce nu a existat inainte. Afganistanul este in mod fundamental nu un proiect de reconstructie, ci de constructie de la zero a unor capacitati elementare care sa permita unui stat sa functioneze. Afganistanul este un proiect de inginerie, de mecanica graduala a statului. Problema

2 4

centrala pe care comunitatea internationala o intampina in aceasta tara este aceea ca Afganistanul

anului 2008 ramane un stat slab, fragil institutional, incapabil sa furnizeze cetatenilor sai servicii si bunuri publice primare. Este un stat care nu detine atribute institutionale suficient consolidate pentru a raspunde unor nevoi primare precum securitatea si ordinea publica si, totodata, un stat incapabil sa extinda domnia legii la nivelul intregului teritoriu. Riscul este acela al acumularii unui deficit de legitimitate in raport cu cetatenii sai.

Osama bin Laden - moartea unui terrorist Osama bin Laden, cel mai cautat terorist din lume, a fost ucis de un comando american, in localitatea Abbottabad, Pakistan. Biroul Federal de Investigatii din Statele Unite a actualizat, in cursul zilei de luni, 2 mai 2011, lista "celor mai cautati teroristi", postata pe pagina sa electronica. In dreptul pozei lui Osama bin Laden, FBI a trecut "Decedat". Actualizarea a venit la cateva ore dupa ce presedintele Barack Obama a anuntat ca liderul organizatiei teroriste a fost impuscat in urma unei operatiuni de comando desfasurate in Pakistan. Postarea de pe site-ul FBI confirma si ea moartea lui bin Laden si vine dupa ce oficialii americani au anuntat ca un test ADN a indicat faptul ca persoana ucisa duminica seara in Pakistan este seful retelei Al-Qaeda. Informatia esentiala in localizarea lui Osama bin Laden a venit in august 2010. Serviciile secrete americane stiau de ani de zile "numele de razboi" al mesagerului de incredere al liderului terorist si faptul ca cei doi ar putea locui impreuna. Au reusit sa-i stabileasca identitatea reala in 2007. Mai ramanea de aflat unde locuia acesta. Americanii au reusit acest lucru in vara anului trecut: un "complex din Abbottabad", intr-un cartier locuit de militari pensionari. Informatiile, citate de AFP, au fost oferite presei de un inalt oficial american, sub protectia anonimatului. Presedintele Statelor Unite, Barack Obama, a salutat luni "o mare zi pentru America". Administratia Obama detine fotografii cu cadavrul lui Osama bin Laden, dar oficialii Casei Albe dezbat inca daca acestea ar trebui sau nu date publicitatii, au declarat pentru ABC News surse oficiale. Liderul retelei teroriste al-Qaeda, Osama bin Laden, a fost omul cel mai cautat din lume

2 4

timp de zece ani si creierul atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA. Fiul unei

familii saudite instarite, bin Laden s-a deghizat intr-un luptator anti-sovietic in Afganistan, inainte de a deveni initiatorul jihadului anti-occidental.

Concluzii “Există state care fac războiul din necesitate şi state care fac războiul din oportunitate.” Plecând de la această frază aş dori să închei această lucrare, cosiderând că reprezăntă întreg contextul şi miza unor conflicte ce s-au desfăşurat şi se desfăşoară încă în sfera internaţională a securităţii. Din punctul meu de vedere conflictele din Irak şi Afganistan fac parte din categoria “războielor făcute din oportunitate”. Teoria conspiraţiei născută în America şi care prinde rădăcini tot mai adânci în sfera internaţională poate constitui şi motivul acestor conflicte

2 4

contemporane. Bin Laden “a fost folosit în acelaşi mod în care atentatele de la 11 septembrie au

fost folosite pentru a mobiliza emoţii şi sentimente ale poporului American, în scopul de a merge la un război care a trebuit să fie justificat printr-o naraţiune creată de Bush junior şi Cheney 2 despre lumea terorismului”, a declarat Steve R. Pieczenik3, fostul deputat adjunct şi secretar de stat sub trei administraţii diferite. Paranteza fiind făcută, trebuie să precizez că rolul primordial în lucrarea de faţă este implicarea coaliţiei politico-militare NATO în spaţiul Afganistanului. După cum am văzut, motivarea intervenţiei poate avea atât un caracter politico-umanitar, cât şi unul economic, deloc de neglijat. Ceea ce este foarte important însă este mibilizarea de forţe în cadrul acestei operaţiuni, sprijinul pe care SUA, în calitate de stat ce reclamă Afganistanul ca stat agresor, reuseşte să îl obţină. Avem de-a face în acest caz cu interese colaterale, pentru care state membre ale NATO se declară drept participante active în lupta contra terorismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă. Mediul de securitate actual, provocările cu care se confruntă Alianţa, evoluţiile celorlalţi actori statali şi non-statali, dezvoltările interne conceptuale şi operationale din cadrul NATO au creat cadrul pentru discutarea anumitor aspecte legate de rolul dinamic al Alianţei în noul context internaţional. În procesul de transformare trebuie să se încadreze si ţările care sunt candidate la statutul de membru al Alianţei. Acest deziderat poate fi realizat numai prin desfăşurarea unui alt proces, de această dată în sens dublu, de instruire, pe de o parte, a candidaţilor, iar, pe de altă parte, a membrilor NATO, în privinta conceptelor si eforturilor de transformare ce există şi se desfăşoară atât în cadrul, cât si în afara Alianţei, pentru a putea asigura interoperabilitatea viitoarelor operaţii. În pofida evoluţiei pozitive a mediului strategic şi a faptului că o agresiune convenţională de mare anvergură îndreptata împotriva Alianţei este improbabilă, posibilitatea apariţiei unor Richard Bruce "Dick" Cheney este cel de-al patruzeci și șaselea vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii, servind în echipa prezidențială al celui de-al patruzeci și treilea președinte, George W. Bush. 2

3

2 4

Pieczeni nu poate fi considerat că ar fi un “teoretician al conspiraţiei”. El a servit ca secretar de stat adjunct sub trei administraţii diferite, Nixon, Ford şi Carter, în timp ce lucre, de asemenea, pentru Reagan şi Bush senior şi încă mai munceşte ca şi consultant pentru Departamentul Apărării. Fost Căpitan al Marinei SUA, Pieczenik a obţinut două premii prestigioase Harry C. Solomon la Harvard Medical School şi în acelaşi timp a obţinut doctoratul MIT (Massachusetts Institute of Technology).

ameninţări noi neconvenţionale pe termen lung există. Totodată, în contextul mediului internaţional, interesele de securitate ale Alianţei pot fi periclitate de alte riscuri cu caracter general, în special de acte legate de terorism, sabotaj si crimă organizată, întreruperea aprovizionarilor cu resurse vitale, deplasările masive de populaţii ca urmare a unor conflicte armate. În consecinţă, în contextul noului mediu de securitate al secolului XXI, fluid si dinamic, cu evoluţii aparent contradictorii si surprinzătoare, generatoare de incertitudini, Alianţa şi-a propus o abordare globală a securităţii, care recunoaşte importanţa factorilor politici, economici, sociali şi de mediu, factori care se adaugă dimensiunii esenţiale a apărării.

Bibliografie Angliţoiu, George, Politica Hegemonică a Administraţiei Bush, Revoluţia în domeniul militar şi rostul NATO. Cooper, Robert, Destrămarea Naţiunilor, Ordine şi haos în secolul XXI, Editura Univers Enciclopedic, 2007; Dolghin, Nicolae, Mihai Dinu, Vasile Popa, NATO, între certitudini şi aşteptări, Universitatea Naţională de Apărare, Centrul de Studii Strategice de apărare şi securitate; Gorbaciov, Mihail, Memorii, Editura Nemira, 1994; Grotius, Hugo, Despre dreptul războiului şi păcii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;

2 4

Mikhos, Alexia, „Provocarea drogurilor în Afganistan”, www.nato.int

Morelli, Vincent, Paul Belkin, NATO in Afganistan: A Test of the Transatlantic Alliance, Congressional Research Service, 3 decembrie, 2009; Olteanu, Constantin, Coaliţii politico-militare. Privire isorică, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1996; Paverman, Ioana, “Afganistan: conflictul dintre război şi identitate”, Revista “Sfera Politicii” Ronald D. Asmus, ambassador Richard C. Holbrooke, Re-Reinventing NATO, Riga Papers, Riga, Latvia, November 27-29, 2006

Manualul NATO, Office of Information and Press, NATO - 1110 Brussels – Belgium, 2001; Intelligence, Publicaţie Editată de Serviciul Român de Informaţii, numarul 20, august-octombrie 2011, articol redactat de Claudiu Ionel Pasăre, NATO- Factor de securitate şi stabilitate la nivel regional şi global.

Colocviu strategic, Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Nr. 6/ Mai 2006, articol redactat de Marian Sandu;

2 4

Anexa 1.

2 4

Anexa 2.

2 4

Anexa 3.

2 4