Tema 9 Prevenirea Conflictelor În Viziunea Nato [PDF]

Zitiervorschau

Tema 9 PREVENIREA CONFLICTELOR ÎN VIZIUNEA NATO Experienţa NATO în domeniul prevenirii conflictelor şi al managementului crizelor În decursul anilor, NATO a dobândit o experienţă aparte în domeniul prevenirii conflictelor şi al managementului crizelor. Ea a fost nevoită să facă faţă unor diversităţi de crize de mai multe tipuri. Însă, pentru membrii Alianţei, crizele apăreau şi se abordau din perspectiva „războiului rece”. Prevenirea crizelor de către alianţă se baza pe crearea unor mecanisme instituţionale care „făceau ca ameninţările deliberate la adresa sistemului bipolar să devină potenţial foarte costisitoare”1. În epoca nucleară, prevenirea conflictelor a ajuns să fie de o importanţă deosebită pentru managementul crizelor. O lecţie pe care au învăţat-o toţi, în urma crizei rachetelor cubaneze, a fost faptul că managementul crizelor actuale este, în mod inevitabil, însoţită de incertitudini. Saturată de ostilitate ideologică şi însoţită de un arsenal convenţional şi nuclear formidabil, managementul crizelor a căpătat o dimensiune caracterizată prin descurajare şi intimidare. Şi cum crizele apăreau aproape întotdeauna pe scena Europei Centrale – Berlin (1953 şi 1961), Budapesta (1956), Praga (1968), Varşovia (1956 şi 1981) – NATO avea la dispoziţie doar mijloace limitate de răspuns2. Confirmată prin strategia NATO de "răspuns flexibil" (care a apărut în anii 1960 şi care, într-un fel, încă mai stă la baza poziţiei strategice a NATO), descurajarea se putea realiza pentru a acoperi o gamă largă de acţiuni de agresiune, pornind de la provocări de nivel redus şi mergând până la un atac la scară largă împotriva Europei Occidentale din partea forţelor armate ale statelor Pactului de la Varşovia. Tocmai această trecere de la prevenirea conflictelor la managementul crizelor a creat probleme pentru teoreticieni şi analişti. A „gestiona” o criză putea însemna o încrucişare diplomatică de săbii, încheierea unei crize printr-o combinaţie de purtare a războiului şi limitare a daunelor, elemente care puteau treptat dobândi un caracter de prevenire. Totul depindea de gradul în care erau percepute incertitudinile, o dată ce se trecea pragul dintre prevenirea conflictelor (descurajare) şi managementul crizelor (conflict cert). Însă din cauza schimbărilor suferite pe plan mondial în ultimii ani şi apariţiei de noi tipuri de riscuri şi ameninţări la adresa alianţei, abordarea iniţială, deşi nu total depăşită, a fost necesar să fie supusă unor adaptări şi completări. Mecanismele alianţei de management al crizelor trebuiau să fie adaptate noului climat internaţional, pentru a putea rămâne relevante şi eficiente. Urmau să acopere întreaga gamă de eventualităţi, de la crize de intensitate scăzută până la confruntarea majoră şi agresiune pentru respingerea adversarului. Deşi vor exista întotdeauna teritorii naţionale ale membrilor NATO care vor trebui apărate, faţă de cine va mai trebui să se practice descurajarea? Un atac împotriva 1

Phil WILLIAMS, “Crisis Management in Europe; Old Mechanism and New Problems”, în: Alexander L. GEORGE (ed.), “Avoiding War: Problems of Crisis Management”, Oxford Westview Press, 1991, p. 503. 2 Vasile POPA, „Integrarea euro-atlantică şi europeană şi proiecţia stabilităţii în plan regional”, în: Impact Strategic, CSSAS, nr. 2/2004 (11), Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, pp. 47-53.

1

teritoriilor naţionale – cel puţin din partea unor forţe potenţial superioare din punct de vedere al echipamentelor majore şi al categoriilor de resurse, operând sub forma unui atac surpriză – este considerat a fi foarte puţin probabil acum, când s-a încheiat războiul rece. În schimb, un termen vehiculat în ultima perioadă este acela de „răspuns la criză” sau managementul crizelor, unde, pe lângă rolul său tradiţional de apărare prin descurajare, alianţa ar trebui să-şi asume noi roluri în zona Europei Centrale şi de Est, mergând de la prevenirea şi managementul războaielor civile la monitorizarea controlului armamentelor sau a acordurilor de dezarmare3. Este meritul alianţei de a fi reacţionat la schimbările condiţiilor politico-militare. Prin declaraţiile şefilor de stat şi guvern NATO au fost adoptate o serie de principii, pornind de la Conceptul cuprinzător privind controlul armamentelor şi dezarmarea (mai 1989); Declaraţia de la Londra privind o Alianţă Nord-Atlantică în schimbare (iulie 1990); Noul Concept Strategic şi Declaraţia de la Roma privind pacea şi cooperarea (Roma 1991); Conceptul Strategic şi Declaraţia de la Washington din 1999; Declaraţia Summit-ului de la Praga din 2002. Toate acestea reflectă preocupările alianţei de a crea punţi de legătură între capacităţile militare încă robuste ale alianţei şi încercarea sa de a se adapta, din punct de vedere politic, militar şi instituţional, la mediul politico-militar în schimbare, despre care s-a vorbit anterior. Concluzia la care se ajunge este că: - abordarea prevenirii conflictelor de către NATO depăşeşte în mod esenţial funcţiile de bază de apărare şi descurajare; - rămâne să fie definită limita implicării alianţei în prevenirea conflictelor; - indiferent cum se defineşte această limită în viitorul apropiat şi ţinând cont de dezbaterile care încă se desfăşoară pe această temă în cadrul alianţei, aceasta va avea un rol de sprijin faţă de alte instituţii în ceea ce priveşte implicarea sa în prevenirea conflictelor. În acest capitol vom analiza aspectele de bază pentru rolul Alianţei NordAtlantice în managementul crizelor şi prevenirea conflictelor şi modul cum acestea au evoluat în epoca postrăzboi rece. De asemenea, vom prezenta unele aspecte ale cooperării NATO în cadrul EAPC şi PfP, precum şi cooperarea alianţei cu principalele organizaţii internaţionale cu rol important pentru pacea şi securitatea mondială, managementul crizelor şi prevenirea conflictelor şi, în mod special, recentele evoluţii ale relaţiei NATOEU pe aceste teme. Managementul crizelor şi prevenirea conflictelor, inclusiv operaţiile de răspuns la crize de tip non-Art. 5, au constituit preocupări majore în continua adaptate a alianţei la mediul de securitate din perioada postrăzboi rece. Noul Concept Strategic adoptat la Roma, la data de 8 Noiembrie 1991, sublinia importanţa managementului crizelor, stipulând: “succesul politicii alianţei va necesita o concepţie coerentă a autorităţilor politice pentru coordonarea măsurilor potrivite de management al crizelor, bazată pe o gamă largă de instrumente politice sau de altă natură, inclusiv militară ”4. De asemenea, Conceptul Strategic lansat la Roma subliniază importanţa prevenirii conflictelor: “în condiţiile noului mediu de securitate din Europa, succesul politicii alianţei de menţinere a păcii şi de prevenire a războiului depinde, chiar mai mult decât în 3

David ABSHIRE, James WOOLSEY, Richard BURT, “The Atlantic Alliance Transformed”, Center for Strategic and International Studies, Washington, 1992. 4 “The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de şefii de stat şi de guvern la Roma, la data de 09 Noiembrie 1991, para. 32.

2

trecut, de eficienţa diplomaţiei preventive şi de succesul managementului crizelor care afectează securitatea propriilor membri... În aceste noi circumstanţe există oportunităţi sporite pentru succesul stopării crizelor încă din primele faze”5. Mai mult, Conceptul Strategic, adoptat în 1991, reiterează necesitatea dialogului cu OSCE, precum şi cu alte instituţii, pentru prevenirea conflictului deoarece: “securitatea alianţei este inseparabil legată de toate statele din Europa”6. Conceptul Strategic adoptat la Washington, la data de 24 Aprilie 1999, la capitolul “Misiuni Fundamentale de Securitate”7, prevede noi măsuri pentru managementul crizelor şi prevenirea conflictelor, astfel: “pentru îmbunătăţirea securităţii şi stabilităţii în zona euroatlantică, managementul crizelor înseamnă a fi gata, de la caz la caz, prin consens, în conformitate cu articolul 7 al Tratatului de la Washington, pentru a contribui efectiv la prevenirea conflictelor şi angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operaţii de răspuns la crize” 8. Acelaşi Concept Strategic reafirmă necesitatea “capacităţilor militare complete, ca mijloace de bază pentru abilitatea alianţei de a contribui la prevenirea conflictelor şi managementul crizelor prin operaţii de tip non-art. 5 de răspuns la crize” 9. Aliaţii au fost de acord că pregătirea NATO pentru astfel de operaţii sprijină obiectivele de întărire şi extindere a stabilităţii implicând chiar şi participarea partenerilor. Acest lucru face posibilă promovarea totală a parteneriatului, cooperării şi dialogului, precum şi a legăturilor NATO cu alte organizaţii cu rol în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor. Fundamentele prevenirii conflictelor şi managementului crizelor în viziune NATO Carta ONU reprezintă documentul de bază pentru actele constitutive ale multor organizaţii internaţionale. Articolul 1 al acesteia subliniază clar principalul rol al ONU – “menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”, de la crearea sa, organizaţia fiind chemată să prevină disputele ce s-ar fi putut transforma în conflicte armate, să convingă părţile opozante să folosească masa de discuţii şi nu forţa armată sau să ajute la restabilirea păcii în cazul declanşării vreunui conflict. De la principiile Cartei ONU a pornit şi crearea Tratatului de la Washington. În baza acestuia, NATO s-a implicat în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor încă de la început. Deşi această terminologie nu era folosită la acea vreme, exista ideea consultărilor în spiritul articolului 4, atunci când o ţară aliată recepţionează o ameninţare la adresa securităţii, suveranităţii sau integrităţii teritoriale, şi în spiritul articolului 5, referitor la faptul că un atac împotriva uneia sau mai multor state aliate va fi perceput ca un atac împotriva tuturor. Acestea reprezintă, de fapt, fundamentele pentru actualul sistem NATO de management al crizelor. Şefii de stat şi de guvern aliaţi au declanşat explicit consultări importante, în spiritul articolului 4, în cadrul Conceptului Strategic din 1999, care identifică procesul consultărilor ca fiind a doua sarcină fundamentală a alianţei. 5

Ibidem, para. 31 şi 32. Ibidem, para. 33. 7 “The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de şefii de stat şi de guvern la Washington la data de 24 aprilie 1999, capitolul “Fundamental Security Tasks”. 8 “The Alliances’s New Strategic Concept”, Press Release NAC-S(99)65, 24 apr. 1999, para. 10. 9 Ibidem, para 29. 6

3

Acelaşi articol 4 se reflectă şi în cadrul invitaţiei la Parteneriatul pentru Pace, care stipulează: “NATO se va consulta cu fiecare participant activ în cadrul PfP care percepe o ameninţare directă la adresa integrităţii sale teritoriale, a independenţei politice şi securităţii proprii”10. Articolul 5, al doilea element esenţial pentru managementul crizelor NATO, conţine două părţi: 1. angajamentul de a interpreta atacul împotriva unuia ca atac împotriva tuturor; 2. angajamentul de a sprijini în comun asemenea acţiuni, când este necesar. Articolul 5 poate fi cel mai bine înţeles ca o declaraţie de descurajare pentru asemenea atacuri, o declaraţie credibilă, în ciuda lipsei de consistenţă despre existenţa capabilităţilor necesare (reflectate în structura militară integrată, angajamentul forţelor şi nivelul pregătirii de luptă) şi voinţa politică de a răspunde la asemenea atacuri. În viziunea NATO nu există o definiţie clară a conceptului de „criză”, aşa cum de altfel am menţionat deja. Există totuşi încercări privind clarificarea acestui concept. Astfel, un subcomitet NATO însărcinat cu probleme de cercetare în domeniul operaţiilor, a dezvoltat o definiţie a crizei, care, deşi nu este în totalitate acceptată, s-a dovedit a fi totuşi utilă. Această definiţie sugerează că o criză poate fi înţeleasă ca “o situaţie internă sau internaţională în care există o ameninţare la adresa intereselor, valorilor sau ţelurilor fundamentale”11. Această definiţie este suficient de cuprinzătoare pentru a acoperi toate categoriile de crize la care NATO ar trebui să răspundă: apărare colectivă, securitate colectivă (pentru care pot fi necesare operaţii de răspuns la crize), sau crize umanitare, tehnologice sau naturale. Unul din aspectele pozitive pe care definiţia îl sugerează este că, în mod obişnuit, crizele se află în atenţia NATO, iar complexitatea procesului de management al acestora rezidă în interpretarea lor; ceea ce pentru un stat aliat poate fi interpretat ca fiind o stare de criză, pentru un alt stat aliat poate fi interpretat ca nefiind stare de criză. De aceea procesul consultărilor dintre aliaţi este unul foarte important, cu implicaţii majore în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor12. Referitor la “conflict”, atenţia NATO se concentrează pe prevenirea şi stingerea celor armate, percepute ca parte a unui spectru mai larg al crizelor, pornind de la escaladare până la detensionarea situaţiei, de la pace la dispute, de la conflicte armate şi până la construirea noii stabilităţi. Pentru managementul crizelor este foarte important să se înţeleagă organizarea, procedurile şi aranjamentele de control al crizei şi influenţarea evoluţiei acesteia. De aceea considerăm că elementele-cheie ale definiţiei prezentate mai sus sunt: 1. plasarea crizelor sub controlul sistemelor de management al crizelor; 2. posibilităţile sistemelor de management al crizelor de influenţare a evoluţiilor acestora. 10

NATO Partnership for Peace: Framework Document, adoptat la întâlnirea ministerială a Consiliului Nord Atlantic, Brusseles, 10-11 ianuarie 1994. 11 Această definiţie a fost dezvoltată de către “Ad Hoc Working Group” în cadrul panelului VII al “Defence Research Group” – NATO’s role in Conflict Prevention; 12 Nicolae DOLGHIN, “Răspunsul la crize – noua responsabilitate a NATO”, în “România – membru al Alianţei Nord-Atlantice”, CSSAS, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, pp. 92-96;

4

Managementul crizelor cuprinde o gamă largă de activităţi, de la informare, evaluare şi analiză a situaţiei de criză la stabilirea scopurilor, dezvoltarea opţiunilor de răspuns şi compararea, selectarea şi implementarea opţiunilor de răspuns, inclusiv opţiunile militare când este necesar şi, desigur, analiza postacţiune a acestor opţiuni. Evoluţia procesului NATO de management al crizelor Ca urmare a schimbării mediului de securitate, a tipurilor de criză pe care aliaţii au convenit să le gestioneze şi tipurile de conflicte care trebuie prevenite, NATO a dezvoltat instrumentele necesare în acest sens. De asemenea, modalităţile de cooperare a NATO cu alte organizaţii internaţionale cu rol în asigurarea păcii şi securităţii mondiale şi regionale, în special ONU, UE şi OSCE, s-au diversificat. În perioada războiului rece, tipurile de crize cu care alianţa s-a confruntat au fost diversificate şi nu au fost doar de natură militară şi, ca urmare, sistemul NATO de management al crizelor a fost pe măsură. Ceea ce se înţelegea însă prin procesul NATO de management al crizelor s-a transformat radical ca urmare a faptului că atât sursele, cât şi natura crizelor s-au transformat. În perioada postrăzboi rece, atenţia s-a concentrat pe crizele rezultate din tensiuni şi antagonisme generate de conflictele etnice, naţionalismul extremist, conflictele politice dintre state, schimbările politice neadecvate sau falimentare şi problemele economice majore, iar după 11 septembrie 2001, terorismul şi ameninţarea armelor de nimicire în masă. O nouă viziune a fost promovată încă din 1991, la Roma, ca parte a Conceptului Strategic lansat atunci. Noua concepţie cuprindea o viziune mai largă asupra securităţii şi oportunităţi mai mari de îndeplinire a obiectivelor pe termen lung cu mijloace preponderent politice. Aspectele esenţiale ale noii concepţii au cuprins: - folosirea mai largă a mijloacelor politice şi diplomatice; - o cooperare mai strânsă cu alte organizaţii internaţionale; - schimbări semnificative în structura de comandă şi în structura forţelor NATO. Următoarele schimbări semnificative în domeniul prevenirii conflictelor şi managementului crizelor au avut loc la Summit-ul de la Washington, în aprilie 1999. Conceptul Strategic şi Declaraţia de la Washington au cuprins măsuri politice şi militare suplimentare şi au subliniat importanţa cooperării cu alte state şi organizaţii internaţionale care promovează aceleaşi valori ale păcii şi securităţii regionale şi mondiale. Unul dintre aspectele esenţiale l-a constituit, fără îndoială, dezvoltarea ESDI în cadrul NATO. S-a apreciat că: “o concepţie coerentă a managementului crizelor, ca şi folosirea forţei, de altfel, va necesita ca autorităţile politice NATO să aleagă şi să coordoneze un răspuns potrivit, cuprinzând întreaga gamă de măsuri politice şi militare şi controlul politic al tuturor etapelor crizelor”13. Aliaţii au stabilit de asemenea că, ţinând cont de natura specifică prevenirii conflictelor, caracteristicile operaţiilor de răspuns la crize, şi de necesitatea realizării coeziunii forţelor, alianţa va folosi aceeaşi structură de comandă şi aceleaşi proceduri ca în cazul operaţiilor de tip art. 5, pentru managementul situaţiilor de tip non-art. 5. Ei au căzut de acord asupra unui număr de măsuri, pentru a se asigura că NATO va avea 13

“The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de şefii de stat şi de guvern la Washington la data de 24 aprilie 1999, para 32.

5

capabilităţile militare pentru îndeplinirea tuturor misiunilor, inclusiv a celor de prevenire a conflictelor şi de management al crizelor. Măsurile adoptate la Summit-ul de la Praga privitoare la lărgirea NATO, PCC, NRF şi restructurarea sistemului de comandă pot fi interpretate ca noi instrumente, ce definesc capacitatea NATO de a contribui la prevenirea conflictelor şi managementul crizelor. Aliaţii au acordat, de asemenea, o atenţie deosebită îmbunătăţirii cooperării cu UE în domeniul managementului crizelor, precum şi în alte domenii, precizând că: “evenimentele de la 11 septembrie 2001 şi cele ulterioare subliniază importanţa unei mai bune şi mai transparente cooperări între organizaţiile noastre, în interesul nostru comun referitor la securitate, apărare şi managementul crizelor, deci pentru asigurarea celui mai potrivit management sau celui mai potrivit răspuns militar”14. Obiectivele, principiile şi organizarea sistemului NATO de management al crizelor În ciuda lipsei unei definiţii clare a conceptului de criză, NATO a fixat totuşi obiectivele pentru managementul crizelor. În general, aceste obiective urmăresc: 1. reducerea tensiunilor şi înlăturarea cauzelor pentru care acestea ar putea deveni crize; 2. managementul crizelor şi înlăturarea cauzelor pentru care acestea ar putea deveni conflicte armate; 3. asigurarea timpului necesar pentru intervenţia civilă sau militară în diferite etape ale crizei; 4. adoptarea măsurilor de răspuns, dacă ostilităţile au degenerat, prevenirea escaladării conflictului şi convingerea oricărui agresor să înceteze atacul declanşat şi să se retragă de pe teritoriul aliat; 5. detensionarea şi restabilirea situaţiei normale, când escaladarea conflictului sau desfăşurarea ostilităţilor au încetat sau sunt sub control. În plus, un alt obiectiv, mai puţin subliniat de documentele alianţei, este acela de a analiza orice criză sau exerciţiu de management al crizelor din perspectiva lecţiilor ce trebuie învăţate pentru îmbunătăţirea sistemului NATO de management al crizelor. În conformitate cu obiectivele fixate, NATO a stabilit principiile pentru prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, principii aplicate, de altfel, şi în alte domenii ale procesului decizional. În primul rând, Consiliul Nord Atlantic (North Atlantic Council – NAC) sau, în unele cazuri, Comitetul de Planificare a Apărării (Defence Planning Commitee – DPC), indiferent de nivelul întâlnirilor (şefi de state sau guvern, miniştri, ambasadori, înalţi reprezentanţi), este autoritatea cea mai înaltă a alianţei care poate lua decizii pentru acţiunea în comun. Al doilea principiu se referă la faptul că toate deciziile luate în NAC sau DPC (ca de altfel toate deciziile luate în toate organismele NATO) sunt expresie a suveranităţii naţionale şi, de aceea, sunt luate prin consens.

14

Prague Summit Declaration, 21 noiembrie 2002, para. 11.

6

În al treilea rând, naţiunile au delegat responsabilităţi de natură politică, economică, de apărare şi planificare a urgenţelor civile etc. reprezentanţilor din NAC sau DPC. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, controlul politic asupra factorului militar completează, ca un corolar, setul de principii NATO referitoare la managementul crizelor şi prevenirea conflictelor. Nici o decizie referitoare la planificarea formală, dislocarea sau folosirea forţelor militare nu poate fi luată fără acordul NAC sau DPC. Pentru a înţelege cum funcţionează sistemul NATO de management al crizelor, este necesar să aruncăm o privire asupra rolului principalelor comitete şi a stafului NAC sau, în unele situaţii, implicarea structurii militare integrate, în care DPC joacă rolul cel mai înalt. Pentru implementarea măsurilor efective de management al crizelor, NAC/DPC îndeplinesc patru funcţiuni distincte, dar înrudite. Prima funcţiune este dată de existenţa în cadrul alianţei a unui punct central de schimb de date şi informaţii. Între aliaţi, procesul de informare reciprocă este continuu, iar cele mai sensibile sau ultimele informaţii sunt analizate frecvent în Consiliul Nord Atlantic sau în Comitetul de Planificare a Apărării, uneori în sesiuni restrânse, cu participarea limitată a delegaţilor, a stafului internaţional (International Staff – IS) sau a celui militar. O altă funcţiune este dată de funcţionarea NATO ca un adevărat forum pentru consultări, în care aliaţii pot exprima şi compara propriile viziuni referitoare la evoluţiile viitoare ale situaţiilor de criză sau potenţiale de criză. Chiar dacă aliaţii au la dispoziţie aceleaşi date şi informaţii, ceea ce nu întotdeauna este valabil, situaţia lor geostrategică şi interesele lor diferite le pot conduce la concluzii diferite în ceea ce priveşte evoluţia situaţiei într-o anume criză, ceea ce poate avea urmări asupra crizei respective, evoluţiei situaţiei viitoare sau modului de management al ei. Prin compararea diferitelor puncte de vedere trebuie să rezulte un punct de vedere comun, care va fi cu siguranţă mai convingător, mai bine argumentat şi cu şanse de reuşită mai bune. Cea de-a treia funcţiune este cea decizională pentru acţiuni comune. Întâlnirile NAC/DPC servesc, de asemenea, pentru alinierea politicilor aliaţilor şi sprijinul reciproc. În final, NAC/DPC servesc drept forum pentru armonizarea punctelor de vedere sub forma deciziilor comune referitoare la măsurile ce trebuie luate atunci când există voinţa politică pentru asta. Pentru îndeplinirea acestor funcţiuni în domeniul managementului crizelor, NAC/DPC sunt sprijinite de alte comitete, dintre care cele mai importante sunt: - Grupul de Coordonare Politică (Policy Coordination Group – PCG), care este un organism de consiliere politico-militară; - Comitetul Politic (Political Committee – PC), care cuprinde, în majoritatea cazurilor, consilierii politici ai delegaţiilor ţărilor membre, ce oferă consultanţă referitor la evoluţiile şi opţiunile politice, inclusiv strategia în domeniul relaţiilor publice, cu referire la o situaţie de criză anume; - Comitetul Militar (Military Committee – MC), compus din ofiţerii cu rang superior, care reprezintă şefii apărării statelor membre; acesta este sursa primară de consultanţă militară şi de stabilire a politicii militare şi este responsabil în faţa NAC/DPC cu afacerile militare ale alianţei; Comitetul

7

-

Militar nu este o structură de comandă a alianţei; conducerea operaţiilor militare actuale este în responsabilitatea recentului înfiinţat Comandament Aliat pentru Operaţii (Allied Command Operations – ACO,) care este strict direcţionat de autorităţile politice; Comitetul de Planificare a Urgenţelor Civile (Senior Civil Emergency Planning Committee – SCEPC), responsabil în faţa NAC/DPC cu managementul crizelor de natura urgenţelor civile; acesta asigură pregătirea pentru soluţionarea urgenţelor civile şi oferă sprijinul civil operaţiilor militare şi pentru toate celelalte probleme de planificare în domeniul urgenţelor civile.

Spectrul crizelor şi procesul consultărilor O cerinţă de bază pentru sistemul NATO de management al crizelor este capacitatea acestuia de a gestiona crizele în întregul lor spectru, adică perioada precriză, caracterizată prin pace şi stabilitate, precum şi toate etapele crizei. Luând în considerare cel mai complex caz al unei crize potenţiale, care implică operaţii militare şi pentru managementul căreia sunt necesare atât controlul, cât şi influenţarea cursului ei viitor, NATO a identificat următoarele faze: - pace; - escaladare; - confruntări şi dispute, violenţă; - detensionare; - construirea noii stabilităţi. Aceste faze sunt similare şi pentru crizele umanitare, tehnologice sau pentru dezastrele naturale, deşi uneori sistemul crizelor de acest tip poate fi mult mai complicat. Sfârşitul războiului rece şi nevoia de a face faţă diferitelor tipuri de riscuri şi ameninţări generate de schimbarea radicală a mediului de securitate au determinat schimbări semnificative pentru intensitatea şi durata consultărilor, precum şi pentru procesul de luare a deciziilor. În timpul războiului rece, ameninţarea era clară şi bine înţeleasă şi de aceea răspunsul s-a putut baza pe planuri dinainte stabilite şi exersate. Aceasta a făcut ca procesul decizional să se desfăşoare rapid, având la bază o gamă variată de exerciţii în cadrul cărora aceste probleme erau invocate. Mai mult, odată ce decizia de angajare a forţelor militare era luată, problema modului de îndeplinire a misiunilor era exclusiv una militară. În perioada postrăzboi rece riscurile sunt însă mult mai complexe, mai greu de anticipat, şi, de asemenea, beneficiază de o sensibilitate ridicată, devenind puternic mediatizate şi dezbătute public. Comparativ cu perioada războiului rece şi ţinând cont de dificultăţile procesului de management al crizelor din fosta Iugoslavie (Bosnia-Herţegovina, Kosovo, FYROM), Afganistan şi, posibil, Irak, aliaţii insistă pe angajamentul mult mai intens, precum şi pe dinamizarea procesului de planificare şi aprobare a planurilor de operaţii, concomitent cu creşterea gradului de implicare politică. Acest lucru este reflectat, în primul rând, de frecvenţa şi durata întâlnirilor Consiliului Nord Atlantic, care uneori au loc zilnic, iar alteori chiar şi de mai multe ori pe zi.

8

În plus faţă de cele prezentate, NATO a dezvoltat o serie de elemente esenţiale pentru sprijinul procesului de management al crizelor şi prevenire a conflictelor, dintre care amintim: - staffuri şi facilităţi fizice; - aranjamente şi proceduri stabilite de comun acord; - măsuri concrete pentru prevenire sau răspuns la crize. Recentul reorganizat staff internaţional (International Staff – IS) şi staff-ul militar internaţional (International Military Staff – IMS) asigură suportul managementului crizelor şi prevenirii conflictelor, aşa cum fac de altfel pentru toate problemele alianţei. Fără a intra în detalii, de altfel disponibile în documentele alianţei, este necesar să subliniem că unele aspecte ale restructurării IS, declanşate în august 2003, au fost special destinate îmbunătăţirii sistemului NATO de management al crizelor şi de prevenire a conflictelor. Obiectivul fundamental al restructurării este adaptarea Cartierului General NATO din Bruxelles pentru a răspunde mai bine noilor misiuni şi priorităţi ale alianţei şi a face posibilă buna funcţionare a IS în condiţii diferite faţă de perioada războiului rece. În acest sens, o importanţă aparte o prezintă înfiinţarea Diviziei pentru Operaţii (înainte de restructurarea IS aceste sarcini erau îndeplinite de Divizia pentru Planuri de Apărare şi Operaţii (Defence Plans and Operations Division – DPOD) pentru: “a oferi capabilităţi operaţionale NATO necesare descurajării, apărării şi managementului crizelor. În responsabilitatea acestei divizii intră sistemul NATO de management al crizelor, activităţile de menţinere a păcii, planificarea în domeniul urgenţelor civile şi exerciţiile ”15. În plus, faţă de suportul oferit de IS şi IMS, există o forţă militară, Forţa pentru Managementul Crizelor (Crisis Management Task Force – CMTF) şi două state majore de tip joint, care au o contribuţie semnificativă la prevenirea conflictelor şi managementul crizelor. CMTF coordonează consilierea secretarului general al NATO şi elaborează propunerile şi recomandările, inclusiv cele pentru planurile de operaţii, prin intermediul comitetelor principale şi, ulterior, prin intermediul NAC. Necesitatea unei consilieri coordonate a secretarului general al NATO şi a Consiliului Nord-Atlantic a fost identificată în 1995, când IFOR a fost dislocată în Bosnia, şi s-a materializat în stabilirea unei forţe multidisciplinare de management al crizelor, numită la acel moment Bosnia Task Force – BTF. Această forţă multidisciplinară a devenit parte integrantă a Sistemului NATO de Management al Crizelor şi este întâlnită adesea când se face referire la operaţiile de management al crizelor în derulare sau la cooperarea NATO cu alte organizaţii internaţionale. Infrastructura, aranjamentele şi procedurile NATO pentru prevenirea conflictelor şi managementul crizelor Infrastructura reprezintă o componentă importantă a Sistemului NATO pentru Managementul Crizelor. Infrastructura alianţei include piste aeriene, instalaţii de telecomunicaţii, sisteme de comandă, control şi informare, cartiere generale militare, conducte pentru combustibil şi mijloace de stocare radar şi instalaţii pentru coordonarea 15

“Restructuring NATO HQ” NATO Issue, disponibil: http//www.nato.int/issues/restructuring/index.htm.

9

navigaţiei, instalaţii portuare, locuri de înmagazinare pe teren şi facilităţi de asistenţă pentru forţe suplimentare. Instalaţiile de acest tip, înfiinţate la cererea principalilor comandanţi NATO (MNCs), în strânsă colaborare cu autorităţile militare naţionale, pot fi desemnate ca reprezentând „infrastructura comună NATO”. Instalaţiile şi echipamentele astfel desemnate sunt finanţate în comun de către guvernele statelor participante, în cadrul unor limite convenite de finanţare. Ele pot fi utilizate de una sau mai multe state NATO, însă achiziţia localurilor şi asigurarea anumitor utilităţi locale sunt o responsabilitate a „ţării gazdă”. Comunicaţiile rapide, sigure şi de încredere sunt esenţiale, de aceea sistemul comunicaţiilor NATO, substanţial îmbunătăţit şi modernizat, oferă posibilităţile schimbului de informaţii clasificate, reţele integrate de date şi comunicaţii vocale secretizate şi nesecretizate. Acestea se bazează pe două sisteme purtătoare majore: - un sistem spaţial, folosind sateliţii de comunicaţii proprii NATO; - sistemul de comunicaţii terestru, care acoperă spaţiul de interes din Europa. Un alt element de infrastructură este Centrul pentru Situaţii NATO (SITCEN), înfiinţat în 1968 prin decizia NAC, pentru: - a sprijini NAC, DPC şi MC în îndeplinirea funcţiilor specifice în domeniul consultărilor; - a servi ca punct central în cadrul alianţei pentru recepţionarea, schimbul şi diseminarea datelor şi informaţiilor de natură politică, militară şi economică; - a asigura legătura cu facilităţile similare ale naţiunilor membre ale alianţei şi cu comandamentele principale NATO. SITCEN serveşte, printre altele, şi ca punct central pentru prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, asigurând schimbul continuu de date şi informaţii între Cartierul General NATO şi comandamentele militare, respectiv Cartierul General NATO şi capitalele statelor membre. SITCEN este, aşadar, destinat şi pentru acţiuni în cazul prevenirii conflictelor şi managementului crizelor, dar această funcţie nu a fost testată până în prezent decât în cadrul exerciţiilor organizate în perioada postrăzboi rece. Pe lângă elementele de stat major şi facilităţile fizice, NATO a dezvoltat aranjamente şi proceduri pentru: - identificarea şi monitorizarea situaţiilor de criză; - schimbul de date şi informaţii; - realizarea evaluărilor în sprijinul consultărilor şi luării deciziilor comune; - relaţii publice şi cu mass-media; - urgenţe civile; - comunicaţii. În esenţă, aranjamentele şi procedurile au fost dezvoltate, promovate, testate, puse în practică şi îmbunătăţite de către structurile specifice cu sarcini în domeniul managementului crizelor. Experienţa actuală în domeniul crizelor şi a operaţiilor de răspuns la crize, precum şi amplele exerciţii desfăşurate în acest sens, uneori cu implicarea ţărilor partenere PfP sau a altor organizaţii internaţionale, au oferit învăţăminte importante, pe baza cărora aranjamentele şi procedurile specifice sunt continuu revizuite. Pentru declanşarea unei acţiuni de răspuns la o criză potenţială sau în derulare, NATO a învăţat că este esenţial să existe o varietate de măsuri posibile de răspuns, pentru

10

ca sistemul de răspuns al alianţei să nu fie unul ad-hoc. Astfel, pentru luarea deciziei care priveşte o situaţie anume, NAC/DPC dispune de o largă paletă de măsuri, convenite în prealabil cu toate ţările membre. Aceste măsuri convenite sunt prezentate în numeroase documente şi sunt continuu revizuite şi adaptate la schimbările mediului de securitate. Trebuie totuşi precizat faptul că numai simpla lor folosire nu asigură succesul total; dimpotrivă, aplicarea lor necesită consideraţii specifice fiecărui caz în parte. Măsurile specifice pentru managementul crizelor includ: - măsuri preventive cu caracter diplomatic, economic şi militar; - o gamă largă de opţiuni de răspuns cu caracter militar; - un spectru larg de măsuri preventive. Aceste măsuri sunt concretizate efectiv în două documente: Catalogul de Măsuri Preventive (Inventory of Preventive Measures – IPM) şi Catalogul cu Opţiunile de Răspuns Militar (Catalog of Military Response Options – CMRO). Ambele documente sunt destinate folosirii de către autorităţile politice încă din primele faze ale crizelor şi reprezintă, în opinia noastră, mai degrabă liste sau meniuri de opţiuni decât sisteme de măsuri, de aceea pot fi interpretate mai mult ca amendamente decât drept garanţii. În plus, aplicarea acestor măsuri depinde foarte mult de modul în care ele sunt percepute pentru o criză în desfăşurare. Măsurile preventive pot include: mesaje, restricţionarea comerţului, exprimarea sprijinului pentru statele ameninţate, închiderea porturilor, aeroporturilor sau adoptarea de programe speciale în sprijinul statelor ameninţate. Măsurile de răspuns militar pot include: întreruperea cooperării militare, consultări militare confidenţiale, vizite de inspecţie şi evaluare, supraveghere, creşterea capacităţii de luptă şi activarea forţelor. De asemenea, există o multitudine de planuri operaţionale alternative ce pot fi folosite în cazul în care este nevoie de o planificare detaliată a operaţiilor militare. În afara acestor liste sau meniuri de măsuri, NATO dispune, de asemenea, de un sistem propriu pentru asigurarea pregătirii şi declanşării răspunsului gradual la crize, prin intermediul structurilor de comandă civile şi militare, a agenţiilor şi a altor structuri militare naţionale. Sistemul NATO de prevenire (NATO Precautionary System – NPS) oferă un mecanism de iniţiere a acţiunilor de pregătire a alianţei pentru sprijinul acţiunilor militare, ce constă într-o gamă largă de măsuri de natură civilă şi militară, menite să asigure că răspunsul la orice criză este potrivit şi coordonat. NPS asigură un control politic cuprinzător şi elimină secvenţele şi delegarea puterii în avans, aşa cum se întâmpla în perioada războiului rece. Asemenea măsuri solicită naţiunilor şi comandanţilor direct subordonaţi să desfăşoare anumite acţiuni, iar alteori solicită implicarea directă a unor agenţii NATO. Acestea acoperă întregul spectru de operaţii NATO care cuprinde printre altele: operaţii generale, ridicarea capacităţii de luptă, informaţii, logistică etc. O dată ce decizia de implementare a unei decizii a fost luată, autorităţile naţionale şi comandanţii direct subordonaţi dispun de o listă detaliată a etapelor ce trebuie parcurse, prezentată în Manualul NATO de Prevenire (NATO Precautionary System Manual – NPSM). Sistemul de prevenire NATO este strâns legat de sistemele naţionale de prevenire ale fiecărui stat membru şi este actualizat, de regulă, anual, pe baza lecţiilor învăţate de către NATO din

11

desfăşurarea propriilor operaţii şi din exerciţiul anual de management al crizelor organizat de alianţă.

12