3 Principiile Dreptului Politienesc [PDF]

Zitiervorschau

Principiile dreptului poliţienesc 1. Dreptul poliţienesc ca ştiinţă În sens general ştiinţa este totalitatea cunoştinţelor despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni. Ca fenomen social şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa trebuie privită ca un ansamblu de idei şi concepte, ca un sistem care se dezvoltă, produce noi cunoştinţe, ca un sistem de valori spirituale. Ştiinţa dreptului poliţienesc oferă câteva instrumente fundamentale de cunoaştere a domeniului poliţienesc, cum ar fi: conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile generale în baza cărora dreptul poliţienesc poate fi gândit şi explicat. Ştiinţa dreptului poliţienesc face parte din sistemul ştiinţelor sociale care cercetează normele juridice, raporturile juridice şi instituţiile poliţieneşti. Această disciplină cuprinde totalitatea cunoştinţelor referitoare la normele şi raporturile juridice de drept poliţienesc, cauzele care determină naşterea acestor raporturi şi legile care acţionează în domeniul dreptului poliţienesc. Dreptul

poliţienesc,

reprezintă

ansamblul

normelor

juridice

privind

organizarea, funcţionarea şi competenţele poliţiei, pe când ştiinţa dreptului poliţienesc reprezintă totalitatea ideilor şi conceptelor despre aceste norme juridice. Dreptul poliţienesc se găseşte înscris în legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului, pe când ştiinţa dreptului poliţienesc se regăseşte în cărţi, cursuri, manuale, studii şi articole. Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului poliţienesc este însăşi această disciplină cu totalitatea normelor juridice ce o compun. Majoritatea ştiinţelor, în funcţie de conţinutul lor se împart în două mari compartimente: o parte generală şi o parte specială. Această sistematizare este valabilă şi în cazul ştiinţei dreptului poliţienesc, acesta având o parte generală şi una specială. 1

Partea generală a ştiinţei dreptului poliţienesc studiază esenţa, noţiunile, formele, metodele şi principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a organelor poliţieneşti, locul şi rolul acestor organe în cadrul puterii executive, precum şi competenţele acestor organe. Partea specială a ştiinţei dreptului poliţienesc are un caracter mai dinamic, ocupându-se cu studiul activităţii propriu-zise, desfăşurate de organele statului cu atribuţii poliţieneşti, în practica sa curentă şi cotidiană de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional. Dispoziţiile cuprinse în partea specială constituie obiectul de studiu al diferitor discipline de specialitate şi se aplică şi explică la nivel concret, cazuistic aproape, reglementările cuprinse în partea generală. De aici rezultă necesitatea cunoaşterii corelate şi indivizibil legate a ambelor părţi ale ştiinţei dreptului poliţienesc.

2. Importanţa principiilor dreptului poliţienesc Dreptul poliţienesc şi sistemul său sunt construite în baza unor principii fundamentale care stabilesc raporturile juridice ce formează obiectul acestei ramuri de drept. Principiile dreptului poliţienesc sunt reguli de conduită generală care stau la baza funcţionarii şi organizării instituţiilor poliţieneşti şi a activităţii cadrelor de poliţie. Aceste principii reprezintă orientări generale pe care se bazează întreaga activitate a organelor poliţieneşti, în vederea realizării atribuţiilor ce sunt reglementate de actele normative în vigoare. Principiile dreptului poliţienesc sunt opozabile tuturor, sunt superioare oricăror alte reglementări deoarece se regăsesc în Constituţie şi în celelalte legi organice ce reglementează activitatea organelor poliţieneşti. Ele definesc activitatea poliţiei şi prezintă importanţă atât teoretică cât şi practică. Din punct de vedere teoretic stabilesc caracteristicile întregului sistem de instituţii ce desfăşoară activităţi poliţieneşti şi dau orientarea necesară pentru explicarea normelor juridice de drept poliţienesc. Din punct de vedere practic 2

aceste principii ajuta organele poliţieneşti la aplicarea corectă a normelor juridice de drept poliţienesc, atât în cadrul raporturilor interne, cât şi în cadrul raporturilor externe ce se stabilesc în sfera lor de activitate. Principiile dreptului poliţienesc trebuie privite în strânsă legătură, ca un tot unitar, ele se completează reciproc asigurând desfăşurarea în condiţii normale a activităţii organelor poliţieneşti. În procesul elaborării actelor normative ce reglementează raporturile poliţieneşti şi al aplicării acestora datorită determinării lor obiective, principiile dreptului poliţienesc trebuie respectate întocmai.

3. Principiul protecţiei drepturilor omului Principiul respectării drepturilor omului în Carta O.N.U. apare din cele mai vechi timpuri, fiind întâlnit la caldeeni, egipteni, chinezi şi mai târziu la greci şi romani. Consacrarea reală a acestui principiu o găsim în Preambulul Pactului Ligii Naţiunilor în care se prevede ca „înaltele părţi contractante, în scopul de a promova cooperarea internaţională şi de a realiza pacea şi securitatea internaţională prin menţinerea justiţiei şi un respect scrupulos pentru toate obligaţiile decurgând din tratate în relaţiile dintre popoarele organizate, au convenit asupra acestui pact al Ligii Naţiunilor”. Ulterior, în preambulul Cartei ONU se arăta ca Naţiunile Unite urmăresc, printre altele, crearea unor condiţii în care să poată fi menţinută justiţia şi respectul obligaţiilor decurgând din tratate şi din alte izvoare ale dreptului internaţional. În art. 3 (2) din Carta este prevăzută îndatorirea membrilor organizaţiei de a-şi îndeplini cu bună credinţă obligaţiile ce şi le-au asumat potrivit Cartei. Mai mult decât atât, majoritatea tratelor şi documentelor internaţionale fac referire expresă la principiul pacta sunt servanta. Documentele internaţionale prin care sunt ocrotite drepturile omului: • Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ONU; 3

• Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 1950; Convenţia Internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1965; • Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale din 1966; •

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de

discriminare împotriva femeilor din 1979; •

Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude,

inumane sau degradante din 1984; •

Convenţia Naţiunilor Unite privind combaterea traficului ilicit de

stupefiante şi substanţe psihotrope din 1988; • Convenţia privind drepturile copilului din 1989; Jurisprudenţa internaţională a făcut din ea însăşi o largă aplicare a principiului respectării tratatelor internaţionale. Încălcarea principiului respectării obligaţiilor reiese din tratate constituie o manifestare a dispreţului faţă de normele dreptului internaţional. Acest principiu domină întreaga materie a tratatelor fiind un principiu fundamental al dreptului internaţional de aplicare generală, format pe cale cutumiară şi consacrat în majoritatea tratatelor internaţionale. Dezvoltarea şi codificarea dreptului internaţional, promovarea reglementării relaţiilor dintre state impun astăzi, mai mult ca oricând, respectarea de către toate statele cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale asumate prin pacte şi tratate. Declaraţia ONU din 1970 a adus cu sine o reformulare a acestui principiu, acordându-i o mai mare forţă juridică: “... fiecare stat este obligat să îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile care-i incumbă în virtutea acordurilor internaţionale, în conformitate cu principiile şi normele general recunoscute ale dreptului internaţional...” În condiţiile lumii contemporane, în prezenţa complexelor relaţii internaţionale dintre state şi a consecinţelor grave pe care nerespectarea obligaţiilor internaţionale sau neîndeplinirea lor cu bună-credinţă le poate avea pentru pacea şi securitatea omenirii, principiul potrivit căruia statele trebuie să îndeplinească cu 4

bună-credinţă obligaţiile asumate, conform Cartei este destinat ca, alături de celelalte principii fundamentale ale dreptului internaţional să contribuie la desfăşurarea normală a vieţii internaţionale, la promovarea păcii şi colaborării între toate statele lumii. Acest principiu impune statelor obligaţia de a respecta angajamentele pe care le iau prin tratatele internaţionale şi aducerea lor la îndeplinire cu bunăcredinţă. Principiul respectării tratatelor internaţionale (pacta sunt servanda) este unul din cele mai vechi şi cele mai importante principii ale dreptului internaţional. Uniunea europeană este fondată pe principiul libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre. Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre. Uniunea stabileşte şi implementează o politică externă şi de securitate comună, care acoperă toate domeniile politicii externe şi de securitate, a căror obiective sunt salvgardarea voturilor comune, a interesurilor fundamentale, a independenţei şi integrităţii Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, consolidarea securităţii Uniunii, menţinerea păcii, unde se pune în discuţie întărirea securităţii internaţionale şi cea a frontierelor externe. Se promovează cooperarea internaţională, dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Statele membre vor coopera în vederea consolidării şi dezvoltării solidarităţii lor politice mutuale. Uniunea urmăreşte realizarea obiectivelor sale, definind principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de securitate comună, luând deciziile privind strategiile comune, adoptând acţiuni comune, poziţii comune şi intensificând cooperarea sistematică între statele membre în conducerea politicii lor. Pe lângă dispoziţiile asupra politicii externe şi securităţii comune, dispoziţiile asupra cooperării judiciare şi poliţieneşti în materie penală oferă cetăţeniilor un nivel ridicat de protecţie, într-un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei, prin 5

elaborarea unei acţiuni comune a statelor membre în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală şi prin prevenirea şi reprimarea rasismului şi a xenofobiei. Prevenind şi combătând criminalitatea, terorismul, traficul cu fiinţe umane şi infracţiunile împotriva minorilor, traficul de droguri, arme, corupţia şi fraudă, se pot atinge obiectivele propuse.

4. Principiul respectării legii Principiul legalităţii constituie un principiu fundamental al statului şi dreptului şi constă în obligativitatea tuturor organelor statului, partidelor şi organizaţiilor politice, economice şi sociale, a tuturor persoanelor fizice şi juridice de a respecta şi aduce la îndeplinire întocmai prevederile legale. În acelaşi timp, legalitatea presupune apărarea de către stat, prin organele sale abilitate, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. Principiul legalităţii implică subordonarea necondiţionată a participanţilor la raportul juridic faţă de dispoziţiile normative, însă pentru ca această conformare să poată deveni realitate, este necesar ca destinatarii normelor să-şi cunoască într-o manieră clară şi neechivocă drepturile şi obligaţiile, ceea ce se poate realiza doar când normele juridice sunt cuprinse în acte normative scrise. Principiul legalităţii decurge din obligaţia respectării legii ca urmare a obligaţiei de cunoaştere a legii de la momentul publicării în Monitorul Oficial. Obligativitatea cunoaşterii legii este garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi a funcţionării mecanismelor statului, rezultă că nimeni nu se poate sustrage legii invocând necunoaşterea ei. În acest sens art. 16 alin (2) din Constituţie dispune că nimeni nu este mai presus de lege. Constituţie statuează că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, art. 124 alin. 1 astfel că actul de justiţie este strict legat de prevederile legale. La noi sistemul actelor normative este alcătuit din: legi, decrete, hotărâri, ordonanţe, regulamente şi ordine, precum şi decizii ale organelor administraţiei publice locale. 6

Între acestea, legile ocupă locul central, fiind elaborate de puterea legislativă, care exprimă voinţa şi interesele alegătorilor. După forţa de aplicare, legile pot fi: constituţionale, organice şi ordinare. Legile constituţionale – CONSTITUŢIA – au cea mai mare forţă juridică deoarece acestea fixează regulile esenţiale de organizare şi funcţionare a ordinii de stat. Legile organice reglementează domeniile expres prevăzute în Constituţie şi au o procedură specială de adoptare presupunând o majoritate calificată a organului legiuitor. Puterea judecătorească se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, art. 1 alin. (1) din Legea 304/2004. Denegarea de dreptate are consacrare în dispoziţiile art. art.3 C.civ. “judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Judecătorul trebuie să soluţioneze cauza cu care a fost învestit, în temeiul unui text de lege al cărui conţinut să fie neechivoc şi perfect aplicabil situaţiei de fapt ce caracterizează speţa. Însă, există situaţii în care legea nu conţine dispoziţii care fie aplicabile cazului concret, judecătorul fiind obligat să rezolve cauza cu care a fost învestit utilizând, în mare parte, principiile de drept. Judecătorul este cel ce înfăptuieşte justiţia este realizatorul actului jurisdicţional, stabileşte starea de fapt şi determină legea aplicabilă, stabileşte norma aplicabilă în cauza ce urmează să o soluţioneze cu obligaţia de a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală conform art. 129 alin. 5 Codul de procedură civilă. Hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde: 1. Arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată; 2. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; 7

numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor; 3. Obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor; 4. Arătarea concluziilor procurorului; 5. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor; 6. Dispozitivul; 7. Calea de atac şi termenul în care se poate exercita; 8. Arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţa publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului. Principiul legalităţii implică subordonarea necondiţionată a participanţilor la raportul juridic faţă de dispoziţiile normative, însă pentru ca această conformare să poată deveni realitate, este necesar ca destinatarii normelor să-şi cunoască într-o manieră clară şi neechivocă drepturile şi obligaţiile, ceea ce se poate realiza doar când normele juridice sunt cuprinse în acte normative scrise. Principiul legalităţii decurge din obligaţia respectării legii că urmare a obligaţiei de cunoaştere a legii de la momentul publicării în Monitorul Oficial. Obligativitatea cunoaşterii legii este garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi a funcţionării mecanismelor statului, rezultă că nimeni nu se poate sustrage legii invocând necunoaşterea ei. În acest sens art. 16 alin (2) din Constituţie dispune că nimeni nu este mai presus de lege.

5. Principiul echidistanţei politice O premisă obiectivă în funcţionarea poliţiei, în statul de drept, o constituie imparţialitatea şi neutralitatea acesteia în raport cu toate forţele politice din societate. Menirea poliţiei este servirea comunităţii, iar satisfacerea acestei cerinţe presupune autonomie în raport cu forţele politice ale societăţii. 8

Fiind o componentă a puterii executive a statului poliţia se subordonează doar legilor ţării şi adevărului, nefiind implicată în competiţia pentru putere a partidelor şi celorlalte forţe politice. Potrivit acestui principiu, organele de siguranţă şi ordine ale statului rămân echidistante fără a le fi permis să desfăşoare politici partizane vizavi de una sau alta din formaţiunile sau partidele politice şi ca atare este şi trebuie să fie un organism care nu poate fi manipulate politic.

6. Principiul prevenirii faptelor antisociale Din punctul de vedere al activităţii poliţieneşti putem defini prevenirea ca „totalitatea măsurilor întreprinse de aceste organe pentru împiedicarea comiterii de infracţiuni şi alte fapte antisociale, pentru reducerea continuă a numărului persoanelor pretabile să încalce legea, pentru pregătirea antiinfracţională a populaţiei şi sprijinirea instituţiilor publice şi private în asigurarea pazei bunurilor pentru înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează săvârşirea faptelor ilegale". În practica activităţii poliţieneşti de prevenire se conturează două forme principale: A. Prevenirea preinfracţională (antedelictum), care se referă la activităţile ce trebuie desfăşurate de aceste organe specializate ale statului în combaterea fenomenului infracţional în toate ipostazele sale de manifestare. B. Prevenirea post infracţională (postfactum) se desfăşoară de către organele poliţiei în colaborare cu alte organe de stat abilitate în acest sens şi are drept scop evitarea recidivei prin determinarea şi sprijinirea celor care au comis infracţiuni, să se reintegreze rapid şi deplin în viaţa socială. Activitatea de prevenire se realizează de organele poliţieneşti prin forţe proprii în cooperare cu celelalte unităţi ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu alte organe de stat sau cu sprijinul cetăţenilor.

9

7. Principiul păstrării secretului profesional Spre deosebire de accesul la informaţiile de interes public care este garantat prin lege, accesul la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de Legea nr. 182/2002 referitoare la protecţia acestor informaţii prin care se înţelege orice document, date, obiecte sau activităţi care nu pot fi făcute publice, constituind secrete de stat sau de serviciu. Principiul păstrării secretului profesional impune asigurarea secretului activităţilor specifice ce se execută sau urmează să fie efectuate de organele poliţieneşti, pentru ca persoanele care au încălcat legea ori sunt în atenţia poliţiei fiind suspectate de comiterea unor fapte contrare legii, să nu cunoască metodele şi mijloacele concrete folosite de aceste organe ori măsurile întreprinse cu privire la ele, pentru a nu avea posibilitatea să se sustragă cercetării penale sau. Judecăţii ori să îngreuneze aceste activităţi de aflare a adevărului în cauză. Practica a scos în evidenţă faptul că infractorii nu se dau în lături de la încercări de corupere, şantaj, ameninţare, intimidare etc. la adresa organelor poliţieneşti pentru a afla date secrete pe care îi interesează şi deseori studiază personalitatea poliţiştilor pentru a cunoaşte slăbiciunile, viciile, neglijenţele şi greşelile acestora. Cele mai multe secrete sunt deconspirate din neglijenţă, uşurinţă, naivitate sau incapacitatea de a observa intenţiile bine disimulate ale unor infractori. Poliţistul trebuie să păstreze secretul profesional, acestuia îi este interzis să divulge probleme de serviciu care, prin natura lor sau potrivit unei dispoziţii legale exprese, trebuie să rămână secrete. De asemenea trebuie să dea dovadă de discreţie profesională în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care ia cunoştinţă cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu. Poliţistul trebuie să păstreze secretul acţiunilor pe care el sau organul din care face parte le întreprinde. Totodată, el trebuie să păstreze secretul problemelor de natură confidenţială pe care, prin natura sarcinilor de serviciu, le primesc, le culeg său intră în contact cu ele şi care au legătură cu viaţa privată a unor persoane, 10

informaţii ce sunt susceptibile să le afecteze interesele sau reputaţia, motiv pentru care ele trebuie păstrate cu grijă, putând fi aduse la cunoştinţă numai în interesul instituţiei sau procesului penal1. De asemenea poliţistului îi este interzis să divulge dispoziţiile primite din partea şefilor, ceea ce se discută şi se hotărăşte de conducerea instituţiei, să facă aprecieri în public despre şefi, colegi sau alţi funcţionari ai autorităţilor publice cu care intră în contact. Deconspirarea unei acţiuni poliţieneşti poate fi urmarea a neglijenţei, lăudăroşeniei dar şi din cauza nepregătirii temeinice a acestei operaţiuni sau nerespectarea măsurilor stabilite.

8. Principiul cooperării în muncă Cooperarea poate fi definită ca un proces prin care mai multe persoane, grupuri sau instituţii îşi organizează activitatea în vederea realizării unui obiectiv sau scop comun. Cooperarea în muncă se realizează atât pe plan intern, adică intre poliţiştii ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul diferitelor formaţiuni de specialitate, cât şi pe plan extern între aceste formaţiuni şi alte organe de poliţie. Prin cooperare se realizează o împletire a eforturilor tuturor organelor, formaţiunilor sau cadrelor de poliţie în scopul combaterii şi prevenirii fenomenului infracţional. Formele cooperării în muncă constă în: • Schimbul

permanent şi reciproc de informaţii privind fenomenul

infracţional, între poliţişti, formaţiunile de specialitate şi organele de poliţie cu privire la situaţia operativă din sectorul de responsabilitate; • Acţiuni, controale poliţieneşti şi razii desfăşurate în comun de mai multe

formaţiuni, organe de poliţie sau în colaborare cu alte organe ce îndeplinesc

1 Nicolaie Gheorghe Suteu, Drept politienesc, Editura Salgo, Sibiu 2010, p. 86 11

atribuţii poliţieneşti în stat (Poliţia militară, Poliţia de frontieră, Poliţia sanitarveterinară, Garda financiară, Oficiul de protecţie a consumatorului etc.)

9. Alte principii de drept poliţienesc Principiul operativităţii şi oportunităţii. Operativitatea în acţiune a poliţiei duce la surprinderea infractorului în momentul său imediat după comiterea faptei înlăturând posibilitatea să de a fugi, de a se ascunde ori de a valorifica bunurile provenite din infracţiune, de a-şi crea un alibi şi a face să dispară probele ce îl învinovăţesc. Surprinderea presupune a organiza şi desfăşura orice acţiune poliţienească la momentul oportun când infractorii se aşteaptă cel mai puţin şi când se pot administra cât mai multe probe privind fapta comisă. Principiul conlucrării permanente cu populaţia. Contribuţia cetăţenilor la desfăşurarea activităţilor poliţieneşti îmbracă diferite forme şi modalităţi care permit aflarea şi probarea aspectelor concrete ale săvârşirii faptelor antisociale şi îndeosebi prevenirea comiterii acestora. Principiul continuităţii. Serviciul public al poliţiei funcţionează permanent, poliţistul fiind în activitate 24 ore din 24. Nu putem vorbi de perioade de respiro sau de un program fix, deoarece şi infractorii comit fapte ilegale în orice moment. Principiul egalităţii şi imparţialităţii. Poliţiştii trebuie să trateze egal orice persoană, indiferent de poziţia sa socială, de originea sa, de etnia căreia îi aparţine, de cetăţenie, sex, rasă sau religie. Ei trebuie să fie imparţiali deoarece toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii. Principiul oficialităţii şi rolul activ al organelor poliţieneşti. Toate activităţile legal desfăşurate de către instituţiile ce pun în aplicare dreptul de poliţie al statului îmbracă un caracter oficial, fiecare în domeniul lor de activitate. Rolul activ al acestor organe poliţieneşti este considerat ca esenţial pentru punerea în aplicare a actelor de putere emise de stat, şi implicarea acestor organe pentru lămurirea cauzelor aflate în cercetare, sub toate aspectele. 12

BIBLIOGRAFIE

Nicolaie Gheorghe Şuteu, Drept poliţienesc, Editura Salgo, Sibiu 2010, p. 86

13