Truman Capote Integrala Prozei Scurte by Truman Capote [PDF]

Zitiervorschau

UI CAPOTE Serie de autor

Truman Capote

INTEGRALA

PROZEI

Serie de autor

SCURTE

Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, la New Orleans, petrecându-și copilăria într-un orășel din Alabama, alături de rudele din partea mamei. În acea perioadă o cunoaşte pe Harper Lee, cu care va rămâne prieten până la maturitate. Își începe cariera literară publicând proză scurtă în diverse reviste, iar în 1948 publică primul său roman A/te voci, alte încăperi, care se bucură de un mare succes. Au urmat mai multe volume de povestiri, piese de teatru şi romane, printre care Mic dejun la Tiffany, Harfa de iarbă etc. În 1965 îi apare Cu sânge rece, bestseller care marchează lansarea unui nou gen de roman, de „nonficțiune“, şi care-i aduce lui Capote Premiul Edgar. La 24 august 1984, Truman Capote moare lăsând în urmă o operă literară extrem de complexă, care-l plasează printre cei mai imporcanți scriitori americani din perioada postbelică.

Truman Capote

INTEGRALA PROZEI SCURIE

A EDITURA ART

Redactor: lulia Pomagă, Laura Albulescu Tehnoredactor: Cristian Vlad

Ilustraţie copertă: Mircea Pop DTP copertă: Alexandru Daș

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CAPOTE, TRUMAN

Integrala prozei scurte / Truman Capote ; trad.: Constantin Popescu. - București : Art, 2015 ISBN 978-606-710-240-6

I. Popescu, Constantin (trad.)

821.111(73)-32=135.1

The Complete Stories of Truman Capote Compilation copyright (c) 2004 by The Truman Capote Literary Trust Această carte este publicată cu acordul Random House, o divizie a Penguin Random House LLC. O Editura Art, 2015, pentru prezenta ediţie D-0ui Tutor Viadimbesca, m. 31,

cata $, fazei, ROMÂNIA

fedprint tipogreatie Tal: 411005%5011,7 etizafindpriatre

PEREŢII SUNT RECI (1943)

— „aşa că Grant le-a spus să vină cu el la o petrecere pe cinste și asta a fost de-ajuns. Sincer, a fost o idee absolut genială să-i ia cu el. Cine ştie, poate o să reuşească să ne readucă la viaţă. Fata care vorbea scutură scrumul ţigării pe covorul persan și se uită la gazdă cu aerul că-și cere scuze. Gazda își aranjă rochia neagră, mulată și își strânse buzele nervoasă. Era foarte tânără, micuță de statură și desăvârșită. Avea o față palidă, încadrată de păr negru lucios și folosise un ruj cam închis la culoare. Trecuse de ora două, era obosită şi ar fi vrut ca toată lumea să-și ia tălpășiţa, deși nu era ușor să scape de vreo treizeci de persoane, mai ales când majoritatea băuseră scotch-ul tatălui ei. Liftierul venise de două ori să se plângă de rărăboiul din apartament, iar ea trebuise să-l trateze cu un cocktail, ăsta fiind în fond motivul vizitei. Iar acum marinarii... la naiba cu toate astea. — E în regulă, Mildred, serios. Ce importanţă mai au câțiva marinari în plus sau în minus? Sfinte Dumnezeule, sper că n-o să spargă nimic. Vrei să te duci în bucătărie şi să vezi ce se întâmplă cu cuburile de gheață? Mă ocup

eu de noii tăi amici.

6 / Integrala prozei scurte

— Sincer, draga mea, nu cred că-i nevoie să faci asta. Din câte îmi dau seama, nu le-a trebuit mult să se simtă ca acasă. Gazda se îndreptă spre oaspeţii neaşteptaţi. Formau

un grup compact într-un colț al salonului, uitându-se absenți, fără să aibă aerul că se simt în largul lor.

Cel mai arătos dintre ei își mototoli nervos șapca și spuse: — N-am ştiut că e vorba de o astfel de petrecere, domnișoară. Bănuiesc că nu vă face plăcere prezența noastră aici.

— Nici vorbă, sunteți bineveniţi. Ce Dumnezeu ați face aici dacă nu v-aş vrea în casa mea?

Marinarul păru jenat. — Fata aia, Mildred, şi amica ei ne-au agăţat într-un bar și habar n-am avut c-o să ajungem într-o astfel de casă. — E ridicol, e complet ridicol ce spui, zise gazda. Eşti din sud, nu-i așa? Marinarul îşi vâri şapca la subsuoară și păru că se simte mai în largul lui. — Sunt din Mississippi și bănuiesc că n-aţi pus piciorul pe acolo, nu-i așa, domnişoară? Fata își îndreptă privirea spre fereastră și își umezi

buzele cu limba. Obosise de toată tevatura asta, era extrem de obosită. — Ba da, îl minţi ea. E un stat superb. — Domnişoară, cred că faceţi confuzie cu alte locuri, zise omul rânjind. Vă asigur că nu-s multe locuri demne de privit în Mississippi, cel mult poate pe lângă Narchez. — Oh, Natchez, desigur. Am fost colegă la școală cu o fată din Narchez. O chema Elizabeth Kimberly. O cunoşti?

Pereţii sunt reci | 7

— Nu, n-am idee cine e. Brusc își dădu seama că rămăsese singură cu marinarul. Amicii lui se îngrămădiseră în jurul pianului, unde Les cânta melodii de Cole Porter. Mildred avusese dreptate când spusese că se simțeau ca acasă.

— Hai, am să-ţi pregătesc o băutură, îi spuse ea. Ceialţi n-au decât să se descurce singuri. Mă cheamă Louise, aşa că nu-mi mai spune domnişoară. — Pe sora mea o cheamă Louise, iar pe mine Jake.

— Da? Ce coincidență încântătoare. Îşi netezi părul şi îi zâmbi cu buzele rujate prea închis. Se îndreptară spre camera alăturată, ea fiind conștientă că marinarul urmărea cum i se mula rochia pe șolduri. Se strecură înăuntru împingând ușa din spatele barului. — Hai, spune-mi ce vrei să bei. Avem scotch, whisky și rom. Ce zici de un pahar de rom cu Coca-Cola? — Sigur, zâmbi el mângâind suprafaţa netedă și lucioasă a barului. Vă spun drept, n-am văzut niciodată un astfel de apartament. E ca-n filme. Fata amestecă gheaţa din pahar cu un beţișor. — Dacă vrei, îţi arăt rapid și restul. E destul de încăpător; pentru un apartament, vreau să spun. Casa noastră de la ţară e mult, mult mai mare.

Cuvintele ei sunară ciudat. Erau mult prea arogante. Se întoarse și puse la loc sticla cu rom. Observă în oglindă că marinarul se uita fix la ea, sau poate prin ea. — Câţi ani ai? o întrebă el.

Îi trebui un minut să reflecteze serios. Avea obiceiul să mintă tot timpul în privinţa vârsta ei, aşa că uneori uita adevărul. Ce importanţă avea dacă îi știa vârsta adevărată sau nu? Așa că-i spuse: — Şaisprezece ani.

8 / Integrala prozei scurte — Şi n-ai fost niciodată sărutată? Fata râse, nu atât de banalitatea replicii, cât de răspunsul ei. — Vrei să spui dacă am fost vreodată violată? Îşi îndreptă privirea spre el și băgă de seamă că tânărul era scandalizat, apoi amuzat, iar în cele din urmă diferit. — Pentru Dumnezeu, nu te mai uita așa la mine. Nu

sunt o fată rea. Marinarul roși, iar fata ieși din spatele barului și-l luă de mână. — Vino să-ţi arăt apartamentul. Îl conduse pe un coridor lung, decorat pe alocuri cu oglinzi, şi-i arătă toate încăperile. Tânărul se uită admirativ la covoarele noi, în culori pastel, ca şi la amestecul plăcut de mobile moderne şi de epocă. — Asta e camera mea, spuse ea şi îi deschise ușa. Nu

lua în seamă harababura dinăuntru, nu toate lucrurile îmi aparțin, mai toate fetele au venit aici să se pudreze. Nu avea de ce să se simtă jenată, camera era într-o

ordine perfectă. Patul, mesele și veioza erau albe, dar pereţii şi covorul aveau o culoare verde-închis care sugera răceală.

— Ei, Jake, ce părere ai, mi se potrivește? — N-am mai văzut niciodată aşa ceva, soră-mea nici

nu m-ar crede... Dar pereţii nu-mi plac, dacă mă ierți că spun asta, verdele ăsta... e atât de rece. Fata păru încurcată și, neștiind cum să răspundă, întinse braţul și atinse peretele de lângă măsuţa de toaletă.

— Ai dreptate. Cu pereţii adică, sunt reci. Îl privi în ochi și o clipă avu o expresie greu de descifrat, încât el nu-și dădea seama dacă era pe cale să izbucnească în râs sau în plâns.

Pereţii sunt reci / 9

— Nu voiam să spun asta. La naiba, nici măcar nu ştiu ce voiam să spun.

— Vorbeşti serios sau e doar un eufemism? Tânărul nu reacționă, așa că fata se așeză pe marginea

parului ei alb. — Hai, zise ea, stai jos să fumăm o ţigară. Ce s-a întâmplat cu băutura ta? Marinarul se aşeză alături. — Am lăsat-o la bar. Pare așa liniștit aici, după vacarmul din sufragerie. — De când eşti în marină? — De opt luni. — Îşi place? — N-are nici o importanţă dacă îmi place sau nu...

Am văzut o groază de locuri pe care altminteri nu le-aș fi văzut. — Atunci de ce te-ai înrolat? — Urma să fiu chemat la datorie şi marina mi s-a părut pe gustul meu. — Şi chiar e pe gustul tău? — Păi, nu prea mă dau în vânt după stilul ăsta de viaţă şi nu-mi place să primesc ordine. Nici ţie nu ţi-ar

plăcea, nu? Fata nu-i răspunse şi-şi vâri o ţigară între buze. Tânărul îi aprinse un chibrit și mâna ei se frecă de mâna lui, care tremura, iar flacăra chibritului pâlpâi nesigură. Trase fumul în piept și spuse: — Vrei să mă săruțţi, nu-i așa? Îl privi cu atenţie şi observă că tânărul roşeşte tot mai

mult. — De ce n-o faci?

10 / Integrala prozei scurte

— Nu ești genul ăla de fară. Mi-e teamă să sărut o fată ca tine, ca să nu spun că mi se pare că te distrezi pe seama mea. Fata râse și suflă fumul spre tavan. — Încetează cu asta, vorbeşti ca un erou dintr-o melodramă victoriană. La ce te referi când spui că nu sunt „genul ăla“? N-are nici o importanţă dacă vrei să mă săruți sau nu. Aș putea să-ţi dau o explicaţie, dar nu merită. O să ajungi să mă consideri nimfomană. — Nici măcar nu ştiu ce însemnă asta.

— Ce dracu, vezi, asta vreau să spun. Iu eşti bărbat, un bărbat adevărat; sunt sătulă de băieţii slabi și efeminaţi ca Les. Eram curioasă să văd cum ar fi, asta-i tot. Tânărul se aplecă spre ea. — Eşti o puştoaică nostimă, îi spuse el și o luă în brațe. O sărută, îi mângâie umărul, apoi își lăsă mâna pe

sânul ei. Fata se răsuci și îl împinse violent, iar tânărul se prăbuși pe covorul verde și rece. Fata se ridică și se uitară lung unul la altul. — Eşti o javră, îi zise ea și apoi îl pălmui peste fața uimită.

Fata deschise uşa, îşi netezi rochia și se întoarse la petrecerea din sufragerie. Tânărul rămase o clipă pe covor, apoi se ridică și se îndreptă spre hol, dar își aminti

că-şi lăsase șapca în camera albă. Nu-i mai păsa însă, nu voia decât să iasă de acolo. Gazda aruncă o privire în sufragerie şi-i făcu semn lui Mildred să vină a ea. — Pentru numele lui Dumnezeu, Mildred, dă-i afară pe indivizii ăștia, pe marinarii ăștia. Unde se cred, la Clubul Marinarilor?

Pereţii sunt reci | LI

— Ce s-a întâmplat? Te-a supărat individul ăla? — Ah, nu, nu-i decât un mitocan provincial care n-a văzut în viaţa lui o asemenea casă și i s-a urcat la cap. Ce plictiseală de moarte, m-am ales cu o durere de cap. Vrei să mă scapi de ei, te rog? Fata consimţi şi gazda se întoarse pe coridor și intră

în camera mamei ei. Se așeză pe șezlongul tapisat cu catifea și se uită la tabloul abstract de Picasso. Luă o perniţă împodobită cu dantelă și şi-o apăsă cât putu de tare pe faţă. Astă-seară avea să se culce în această cameră cu

pereţi roz-pal și calzi.

VIZONUL DOAMNEI MUNSON

(1944)

Doamna Munson termină de aranjat în părul ei cas-

taniu un trandafir de in și se trase înapoi din faţa oglinzii, pentru a observa efectul florii. Apoi îşi trecu mâinile peste şolduri... Rochia era prea strâmtă și n-avea ce-i face. „Alte modificări n-o să ajute la nimic“, își spuse ea furioasă. Aruncă o ultimă privire dezgustată imaginii sale din oglindă, se întoarse și intră în sufragerie. Ferestrele erau deschise şi în încăpere răsuna o hărmăaie înfiorătoare. Doamna Munson locuia la etajul trei, iar peste drum se afla curtea unei şcoli de stat. Zgomotul era de nesuportat mai ales spre sfârşitul după-amiezii. Ah, dacă ar fi ştiut asta înainte să semneze contractul de

închiriere! Mormăi nemulțumită şi închise ambele ferestre; din punctul ei de vedere, n-aveau decât să rămână închise pentru următorii doi ani. Doamna Munson era însă mult prea entuziasmată

pentru a se enerva cu adevărat. Culmea, Vini Rondo venea să-i facă o vizită. Vini Rondo... chiar în după-amiaza asta! Când se gândea la vizită, simţea fluturi în stomac. Se împliniseră cinci ani de când Vini era în Europa. De câte ori doamna Munson se afla într-un grup care discuta despre război, nu scăpa ocazia să spună: „Ştiţi, am o bună

Vizonul doamnei Munson | 13

prietenă care e chiar acum la Paris. Vini Rondo era acolo când au intrat nemţii în oraș! Am coşmaruri înfiorătoare când mă gândesc prin ce trece acum: Doamna Munson

vorbea de parcă propria-i soartă ar fi atârnat în cumpănă. Dacă la petrecere era cineva care nu auzise această

istorie, doamna Munson se grăbea să dea explicaţii despre amica ei. „Ştiţi , spunea ca, „Vini e o fată foarte talentată, interesată de artă și lucruri de felul ăsta. Ei bine, nu ducea lipsă de bani, așa că mergea în Europa cel puţin o dată pe an. În fine, după moartea tatălui ei, şi-a făcut bagajele și s-a stabilit acolo definitiv. Doamne, a avut şi O aventură sentimentală și s-a măritat cu un soi

de baron sau conte. Poate c-aţi auzit de ea, Vini Rondo. Cholly Knickerbocker avea obiceiul să pomenească de ea tot timpul: Și o ţinea așa, de parcă ar fi fost o lecţie de istorie. „Vini s-a întors în America“, își spuse ea continuând

să se delecteze la acest gând. Scutură perniţele verzi de pe canapea și se așeză. Cercetă încăperea cu o privire critică.

Ciudat cum nu eşti conștient de ce te înconjură decât atunci când îţi vine cineva în vizită. Noua servitoare era

o raritate, fiind la înălțimea standardelor de dinainte de război, se gândi doamna Munson, oftând mulțumită.

Soneria sună brusc. Sună de două ori până ca doamna Munson să se poată mişca, atât era de emoţionată. Se

controlă şi în cele din urmă se duse să răspundă. Pentru moment, doamna Munson nu o recunoscu. Femeia care îi apăru în față nu avea o coafură la modă, de fapt părul îi atârna lăţos, părând neîngrijit. O rochie cu flori în ianuarie? Doamna Munson încercă să-și ascundă dezamăgirea din voce când spuse: — Vini, scumpa mea, te-aș fi recunoscut oriunde.

14 / Integrala prozei scurte

Femeia rămase în prag. Avea la subsuoară o cutie roz, iar ochii ei cenușii o cercetară cu curiozitate pe doamna Munson.

— Serios, Bertha? Vorbea cu o şoaptă ciudată. Frumos din partea ta, foarte frumos. Şi eu te-aș fi recunoscut, deși te-ai cam Îngrășat, nu-i așa?

Apoi dădu mâna cu ea și intră în cameră. Doamna Munson se simţea jenată și nu ştia ce să zică. Păşiră în

sufragerie braţ la braţ și se așezară. — Vrei niște sherry? Vini clătină din capul ei mic şi brunet. — Nu, mulţumesc. — Poate niște scotch sau altceva? o întrebă doamna Munson disperată. Ceasul figurină de pe căminul fals bătu discret. Doamna Munson nu remarcase niciodată cât de tare se

putea auzi sunetul. — Nu, spuse Vini pe un ton hotărât, îţi mulțumesc, dar nu vreau nimic. Resemnată, doamna Munson luă din nou loc pe canapea. — Hai, scumpo, spune-mi tot ce s-a mai întâmplat.

Când te-ai întors în State? Îi plăcea cum sună „State“. Vini îşi puse cutia mare roz între picioare și își încrucişă mâinile. — M-am întors de aproape un an, zise ea și se opri

văzând expresia uimită de pe chipul gazdei, dar n-am fost la New York. Firește, aș fi luat legătura cu tine mai

devreme, dar am fost în California. — O! California. Ador California! exclamă doamna Munson, deși, în realitate, nu fusese niciodată mai la vest de Chicago.

Vizonul doamnei Munson | L5

Vini zâmbi, iar doamna Munson observă ce dinţi neregulaţi avea şi trase concluzia că le-ar prinde bine un periaj strașnic.

— Așa că atunci când m-am întors la New York săptămâna trecută, m-am gândit imediat la tine, continuă Vini. M-am chinuit să aflu ce număr de telefon ai, nu-mi mai aminteam prenumele soțului.

— Albert, interveni doamna Munson inutil. — Dar, în cele din urmă, am aflat și uite c-am venit. Șcii, Bertha, am început să mă gândesc serios la tine când am hotărât să scap de haina de vizon. Doamna Munson observă că vizitatoarea ei roşeşte

brusc. — Haina ta de vizon? — Da, zise Vini şi ridică pachetul roz. Ai admirat-o întotdeauna. Mai ţii minte vizonul meu? Ai spus întotdeauna că-i cea mai frumoasă haină de blană pe care-ai văzut-o vreodată. Începu să deznoade panglicile de mătase uzate care folosiseră la împachetat. — Firește, fireşte, spuse doamna Munson, modulându-și lent vorbele. — Aşa că mi-am zis: Vini Rondo, la ce naiba îţi mai

foloseşte haina aia? De ce să nu i-o dai Berthei? Vezi, Bertha, când eram la Paris am cumpărat o splendidă haină de samur, așa că-ţi dai seama că n-am nevoie de două haine de blană. Ca să nu mai spun că am și o jachetă de vulpe argintie. Doamna Munson o urmări cum desface foiţa din cutie și observă că unghiile amicei ei aveau lacul crăpat, că nu purta nici un inel pe degete, şi brusc înțelese o mulţime de lucruri.

16 / Integrala prozei scurte — Aşa că m-am gândit la tine și dacă n-o vrei, n-o s-o dau nimănui, n-aş putea trăi cu gândul c-o are altcineva. Ridică haina şi o etală. Era o haină superbă, cu un luciu splendid şi un aspect mătăsos. Doamna Munson întinse mâna și își plimbă degetele pe blană, răsucind firele micuţe de păr. Fără să se mai gândească, spuse: — Câr vrei pe ea? Doamna Munson își trase brusc mâna, ca arsă. Apoi

auzi vocea — Am De pe hărmălaia

scăzută şi obosită a lui Vini. daco mie de dolari pe ea. E prea mult o mie? stradă, doamnei Munson îi ajunse la urechi asurzitoare a copiilor și pentru prima dată se

simți recunoscătoare, îi oferea şansa să se concentreze

asupra unui alt lucru și să-şi mai tempereze sentimentele. — Mă tem că e prea mult. Pur şi simplu nu-mi permit, zise doamna Munson cu un aer distrat, continuând să se uite la haină, prea jenată ca să privească faţa interlocutoarei. Vini aruncă haina pe canapea. — Eu ţin s-o ai tu. Nu e vorba de bani, dar cred că trebuie să mă aleg totuși cu ceva de pe urma investiţiei... Cât îmi poți oferi? Doamna Munson închise ochii. Doamne, ce situaţie

îngrozitoare, de-a dreptul îngrozitoare. — Poate patru sute, răspunse ea cu o voce pierită.

Vini ridică haina şi spuse veselă: — Hai să vedem cum îţi vine. Merseră în dormitor şi doamna Munson încercă

haina în faţa oglinzii mari de pe ușa dulapului. Doar câteva modificări, mânecile trebuiau scurtate și poate că trebuia s-o dea la curăţat. Da, haina făcea minuni pe ea.

Vizonul doamnei Munson | 17

— O! cred că-i splendidă, Vini. Ce drăguţ din partea ta să te gândești la mine. Vini se sprijini de perete, iar chipul palid îi părea şi mai extenuat în lumina puternică ce se revărsa prin feres-

trele mari ale dormitorului. — Scrie cecul pe numele meu, spuse ea absentă. — Da, fireşte, zise doamna Munson revenind brusc a realitate. Închipuie-ţi, Bertha Munson are acum haină de vizon! Se întoarseră în sufragerie şi îi dădu cecul. Vini îl împături cu grijă şi îl vâri în mica ei poșetă ornată cu

mărgele. Doamna Munson încercă să facă conversaţie, dar se izbi de un perete de indiferenţă la fiecare subiect. Apoi o întrebă: — Unde ţi-e soțul, Vini? Adu-l neapărat să îl întâlnească pe Albert. La care Vini îi răspunse:

— Soţul meu? Nu l-am mai văzut de secole. Din câte ştiu, e încă la Lisabona.

Şi cu asta, basta. În cele din urmă, după promisiunea că va telefona a doua zi, Vini îşi luă rămas-bun. Doamna Munson își spuse: „Vai, sărmana Vinie, e pur și simplu o refugiată“. Apoi îşi luă noua haină și se duse în dormitor. Nu putea să-i spună lui Albert cât dăduse pe ea, asta era clar. O să se supere că dăduse atâţia bani. Se hotări s-o ascundă în fundul dulapului, iar într-o bună zi avea s-o scoată la iveală și să spună: „Albert, uită-te ce vizon divin. L-am cumpărat la o licitaţie. L-am luat aproape de pomană. Cum bâjbâia prin fundul dulapului, haina se agăţă de un cârlig. rase de ea ușor și auzi îngrozită cum se sfâșie

18 / Integrala prozei scurte

materialul. Cu un gest rapid, aprinse lumina și observă că mâneca era ruptă. O prinse cu degetele și trase uşor. Se rupse și mai rău şi continuă să se sfâșie. Cu o senzaţie

îngreţoșată de coșmar, își dădu seama că întreaga haină era putredă. — Dumnezeule, spuse ea, mângâindu-şi trandafirul de in din păr. Am fost înșelată, înșelată cu neruşinare, şi n-am ce să fac! Nu pot să fac absolut nimic! Doamna Munson înţelese brusc că Vini n-avea să-i

telefoneze nici a doua zi, nici altă dată.

AŞA STAU LUCRURILE (1944)

O femeie subțirică şi cu păr alb, savant coafat, înainta clătinându-se pe culoarul dintre mesele de la vagonul restaurant și se cuibări pe un loc la fereastră. Dădu comanda și se uită mijindu-și ochii din cauza miopiei peste masă la un pușcaș marin roșu la față și la fata de lângă el, cu chip în formă de inimă. Aruncă o privire şi observă verigheta de pe degetul fetei, panglica roşie înnodată în părul ei și trase concluzia că fata era vulgară; o etichetă în minte drept nevastă de război. Zâmbi vag, invitând la conversaţie. Fata o privi încântată.

— Aţi avut noroc c-aţi venit aşa devreme, fi'ndcă e foarte aglomerat. N-am apucat să ne bucurăm de mâncare din cauza unor soldați ruși care luau masa aici sau ceva. Dumnezeule, să-i fi văzut, vă jur că semănau cu

Boris Karloff, tare mai semănau. Vocea ei bolborosea ca un ceainic, iar femeia înghiţi în sec.

— O! Cu siguranţă, spuse ea, înainte de-a pleca la drum, n-am ştiut niciodată că sunt atâţia soldați pe lume. Nu-ţi dai seama decât când te sui în tren. M-am tot întrebar de unde vin.

20 / Integrala prozei scurte

— De la comisiile de recrutare, răspunse fata şi chicoti prostește. Soţul ei roşi jenat. — Mergeţi până la capătul liniei, doamnă? — Aşa aveam de gând, dar trenul ăsta înaintează... — Ca un melc! exclamă fata și continuă grăbită: Doamne, nu pot să vă spun cât sunt de nerăbdătoare. Toată ziua am stat cu ochii lipiţi de geam. De unde vin eu, acasă în Arkansas, e numai șes, aşa că simt că mă trece

un fior când văd munţii ăștia. Apoi se întoarse către soțul ei şi îi spuse: Iubirule, crezi c-om fi ajuns în Carolina? Bărbatul se uită afară la înserarea tot mai densă, pe geamul ce amesteca și reflecta lumina albastră și conturul neregulat al dealurilor. Își întoarse privirea și clipi în lumina vie din interiorul vagonului. — Probabil suntem în Virginia, spuse el nesigur, ridicând din umeri. Un soldat apăru brusc de la clasa a doua, înaintă opintit spre ei şi se prăbuși pe locul liber, ca o păpușă de cârpe. Era mic de statură și uniforma mototolită atârna pe el. Faţa lui uscăţivă și ascuţită contrasta vag cu cea a puş-

cașului, iar părul negru, tuns scurt, lucea în lumină ca o căciulă din blană de focă. Privirea lui obosită îi cercetă vag pe cei trei de parcă s-ar fi ridicat un ecran între ei și îşi frământă nervos între degete cele două trese de pe mânecă. Femeia se foi jenată și se trase lângă fereastră. Îl privi

cu atenţie şi îl catalogă ca fiind beat, observând că și fata strâmba din nas, de parcă ar fi fost de acord. Când un negru cu şorţ alb servi mâncarea, caporalul

spuse: — Nu vreau decât cafea, un ibric întreg, și o porție dublă de frişcă.

Așa stau lucrurile | 21

Fata își vâri furculiţa în puiul cu smântână. — Nu crezi că preţurile de aici sunt îngrozitor de mari, dragul meu? Iar apoi se întâmplă. Capul caporalului începu să se clatine cu mișcări scurte și necontrolate. Apoi soldarul rămase un moment nemișcat, cu capul aplecat grotesc înainte; o convulsie musculară îi răsuci gâtul într-o parte. Gura i se lăți urât și venele de pe gât i se contractară. — Dumnezeule! strigă fata, iar femeia scăpă din mână cuţitașul pentru unt, și cu un gest automat, își

acoperi cu o mână delicară ochii. Puşcaşșul se uită lung și distrat la el, apoi îşi reveni rapid şi scoase un pachet de ţigări. — Uite-aici, amice, ia o ţigară, o să-ţi facă bine. — "Te rog, mulţumesc... foarte amabil, mormăi soldatul și băcu în masă cu pumnul strâns, albit. Tacâmurile vibrară, iar apa din pahare se revărsă. În aer se aşternu tăcerea, iar apoi, de departe, un hohot de râs străbătu egal vagonul. Fata, conștientă de atenţia pe care o atrăseseră asupra

lor, îşi netezi o buclă de păr după ureche. Femeia ridică privirea, îşi muşcă buzele și băgă de seamă că omul încerca să-și aprindă o ţigară.

— Hai, lasă-mă pe mine, se oferi ea. Însă mâna îi tremura atât de rău, încât primul chibrit se stinse. Reuși la a doua încercare și zâmbi chinuit. După o vreme, caporalul se calmă. — Mire foarte rușine... vă cer iertare.

— O! Înţelegem, răspunse femeia. Înţelegem perfect. — "Te-a durut? se interesă fata. — Nu, nu doare.

22 / Integrala prozei scurte

— M-am speriat fi'ndc-am crezut că doare. Cel puţin așa pare. Mi-nchipui că-i ca sughiţul. De-odată zvâcni de parcă i-ar fi dat cineva un picior. Caporalul își plimbă degetul pe marginea mesei și răspunse de îndată: — "Totul era în regulă când m-am suit în tren. Mi-au spus că o să-mi fie bine. Au spus: „Caporal, totul e în regulă“. E doar din pricina nerăbdării, știi că te afli acasă în State, că ești liber şi că așteptarea s-a încheiat. Îmi pare rău, spuse el ștergându-se la ochi. Chelnerul puse cafeaua pe masă și femeia încercă să-l ajute pe soldat. Omul îi îndepărtă mâna cu o mișcare mânioasă.

— Vă rog să nu mă ajutaţi. Știu ce să fac. Femeia era încurcată și jenată, așa că îşi întoarse capul

spre fereastră și îşi văzu fața oglindită în geam. Expresia ei calmă o surprinse și impresia de ireal o ameţi deodată, ca şi cum ar fi oscilat între două extreme în vis. Îşi concentră atenţia în altă parte și urmări mișcarea solemnă a

furculiţei puşcașului de la farfurie la gură. Fata începuse să înfulece cu lăcomie, dar mâncarea ei se răcise. Apoi începu din nou, mai puţin violent ca mai îna-

inte. Farurile puternice ale unui tren care venea din direcția opusă distorsionară și șterseră imaginea de pe

geam, iar femeia suspină. Caporalul mormăi încet înjurături care sunau ca o

rugăciune. Apoi, disperat, își apucă tâmplele ca într-o menghină. — Ascultă, amice, cred c-ar trebui să cauţi un doctor,

sugeră pușcașul. Femeia întinse mâna şi o lăsă pe braţul lui ridicat. — Pot să te ajut cu ceva?

Așa stau lucrurile | 23

— Ca să mă calmeze, mă priveau în ochi... atunci când mă uit în ochii cuiva, criza dispare. Femeia își apropie chipul de al lui. — Aşa, spuse el, calmându-se imediat. Eşti tare bună la inimă. — Unde te doare? îl întrebă ea. Omul se încruntă şi spuse: — Într-o mulţime de locuri... e vorba de nervii mei. Sunt distruși. — Și unde te duci acum?

— În Virginia. — Acolo locuieşti, nu-i aşa? — Da, acolo e casa mea. Femeia simţi o durere în degete și încetă brusc să-i mai strângă brațul. — Acolo e casa ta şi trebuie să ţii minte că nimic altceva nu contează, spuse ea. — Ascultă, șopti el, te iubesc. Ie iubesc pentru că ești foarte prostuță, foarte nevinovată şi niciodată n-o să vezi

decât ce e în fotografii. Te iubesc pentru că suntem în Virginia şi pentru că sunt aproape de casă.

Femeia își feri dintr-odată privirea. O încordare penibilă se întreţesu în tăcere. — Îşi închipui că asta-i tot? spuse el și se aplecă peste masă mângâindu-şi fața somnoros. Despre asta e vorba, dar și despre demnitate. Ce se întâmplă când e vorba de oameni pe care-i știu de-o viață? Îţi închipui că vreau să

stau la o masă cu ei sau cu cineva ca tine şi să-i dezgust? Îşi închipui că vreau să sperii o fată ca asta și să-i vâr în

cap idei despre bărbatu-său? Aştept de luni de zile și mi-au spus că sunt sănătos, dar prima dată...

24 / Integrala prozei scurte

Se opri şi se încruntă. Femeia lăsă două bancnote lângă nota ei de plată și își împinse scaunul în spate. — "Ie rog să-mi dai voie să ies, spuse ea. Caporalul se ridică și rămase locului, uitându-se la farfuria neatinsă a femeii. — Hai, termină-ţi mâncarea, ce dracu, spuse el. Irebuie să mănânci! Iar apoi, fără să se mai uite în urmă, dispăru în direcţia clasei a doua. Femeia plăti cafeaua.

CLONDIRUL

CU ARGINŢI

(1945)

După orele de școală, dădeam o mână de ajutor la drogheria Valhalla, prăvălia unchiului meu, domnul Ed Marshall. Am să-i spun și eu domnul Marshall, pentru că toată lumea, până și nevasta lui, îi zicea tot domnul Marshall. Totuși, era un om de treabă. Drogheria era poate demodată, dar era întunecoasă, fiind încăpătoare şi răcoroasă, și în lunile de vară nu găseai în tot orașul un loc mai plăcut. În stânga, când intrai, la un ghișeu unde se vindeau tutun și reviste, stătea de obicei domnul Marshall, un om îndesat, cu faţa

pătrată, trandafiri și cu mustăţi strașnice, albe, răsucite. În spatele ghișeului trona o tejghea arătoasă. O piesă foarte veche, dintr-o marmură superbă, gălbuie, fină la pipăit și fără urmă de lustru ieftin. Domnul Marshall o cumpărase la o licitaţie, la New Orleans, în 1910 şi, vădit lucru, grozav se mândrea cu ea. De pe scaunele înalte și firave de bar te vedeai reflectat, ca la lumina lumânărilor, într-un șir de oglinzi vechi, cu rama de mahon, din

spatele tejghelei. Toate mărfurile de larg consum erau expuse în dulăpioare cu uși de sticlă, ca vitrinele pentru bibelouri, şi încuiate cu chei de aramă. În aer plutea tot timpul miros de sirop, de nucşoară și de alte bunătăți.

26 / Integrala prozei scurte

La Valhalla își dădeau întâlnire toţi cei din ţinutul Wachara, până când, la un moment dat, un oarecare Rufus McPherson se aciui în oraș şi deschise încă o drogherie, chiar peste drum de piaţa judecătoriei. Rufus McPherson ăsta era vulpe bătrână, căci i-a luat unchiului meu toţi clienţii. Și-a dotat magazinul cu instalaţii de lux, ca de pildă ventilatoare și lumini colorate. A început să servească băutură la stradă și să prepare la comandă sendvișuri calde cu brânză. Deși unii i-au rămas devotați domnului Marshall, cei mai mulți, fireşte, nu i-au putut rezista lui Rufus McPherson. O vreme, domnul Marshall a încercat să-și ignore rivalul. Dacă se întâmpla să pomenești numele lui McPherson, unchiul scotea un fel de mârâit, își netezea mustăţile și îşi ferea privirea. Se vedea însă că e furios. Și devenea din ce în ce mai furios. Apoi, într-o zi, pe la mijlocul lui octombrie, dând o raită pe la Valhalla, l-am găsit la tejghea jucând domino şi bând vin cu Hamurabi. Hamurabi era egiptean şi făcea pe dentistul, deşi n-avea cine ştie ce clienţi, fiindcă oamenii din partea locului au, datorită proprietăților apei de băut, o dantură neobişnuit de sănătoasă. Hamurabi îşi pierdea vremea

pe la Valhalla, fiind prieten la cataramă cu unchiul meu. Dentistul era arătos, brunet și înalt de peste doi metri. Matroanele din oraș își păzeau fetele de el, dar îi făceau ochi dulci. Hamurabi vorbea fără nici un fel de accent şi, după părerea mea, era tot atât de egiptean ca omul din Lună. Când am intrat, cei doi beau vârtos vin roşu italienesc,

dintr-un clondir de aproape patru litri. Era un spectacol care dădea de gândit, căci domnul Marshall trecea drept un abstinent notoriu. Așa că, evident, mi-am zis: „Aha,

Clondirul cu arginţi | 27 Rufus McPherson a făcut în sfârșit o victimă“. Situaţia era

însă cu totul alta. — Ascultă, fiule, a spus domnul Marshall, vino să bei un pahar de vin. — Hai, ajută-ne să-l terminăm, a spus Hamurabi. E vin rămas în stoc, e păcat de el. Mult mai târziu, când clondirul s-a golit, domnul Marshall l-a ridicat şi a spus: — Acu să vedem! Și, zicând asta, a ieșit afară în soarele după-amiezii. — Unde s-a dus? am întrebat. — Hm, s-a mulțumit să-mi răspundă Hamurabi. Îi plăcea să mă necăjească. Peste o jumătate de oră, unchiul s-a întors. Mergea

încovoiat şi bombănea din cauza greutăţii pe care o ducea în braze. A lăsat clondirul pe tejghea, s-a tras înapoi și a zâmbit, frecându-și mâinile satisfăcut. — Ei, ce părere aveţi?

— Ah, a mormăit Hamurabi. — Măi să fie! am făcut. Jur că era același clondir, doar că se petrecuse cu el o minune, căci acum era plin ochi cu bani de cinci şi de zece cenți, care luceau stins prin sticla groasă. — Frumos, ai? a zis unchiul. L-am umplut cu mo-

nede la Banca Naţională. Monedele mai mari de cinci cenți n-au intrat. Şi totuși, credeți-mă, e o groază de bănet înăuntru. — Ce mai e şi asta, domnule Marshall? l-am întrebat. Ce vreţi să faceți? Zâmbetul domnului Marshall s-a transformat într-un rânjet.

— Ai putea spune că-i un clondir cu arginți...

28 / Integrala prozei scurte

— Comoara de la capătul curcubeului, l-a întrerupt Hamurabi. —... Vreau, cum ar veni, ca oamenii să ghicească câţi bani sunt înăuntru. De exemplu, să spunem că ai cumpă-

rat mărfuri de douăzeci şi cinci de cenți, ei bine, atunci îţi poţi încerca norocul o dară. Cu cât cumperi de mai mulți bani, cu atât poţi ghici de mai multe ori, iar eu am să notez într-un registru cât a ghicit fiecare, şi în ajunul Crăciunului, cine a spus cifra cea mai apropiată de suma din clondir ia toţi banii dinăuntru. Hamurabi l-a aprobat solemn. — Face pe Moş Crăciun, dar un Moș Crăciun foarte șmecher, a spus el. O să mă duc acasă şi-o să scriu o carte:

Diabolica asasinare a lui Rufus McPherson. Ca s-o spun pe-a dreaptă, Hamurabi scria uneori,

într-adevăr, povestiri pe care le trimitea la reviste. Nimeni nu i le primea însă. A fost o surpriză, un adevărat miracol, cum s-au lăsat prinși cei din ţinutul Wachata în jocul cu clondirul. La Valhalla nu se mai făcuse asemenea vânzare de pe vremea când bietul Tully, șeful de gară, se ţicnise și o ţinea morţiș

c-a descoperit petrol în spatele haltei sale. Orăşelul se umpluse de prospectori umblând după potcoave de cai morți. Acum însă până și neisprăviţii care își pierdeau

vremea la biliard şi nu-și cheltuiau banii decât pe whisky și pe femei începură să investească mult-puţinul lor în milk shake-uri, pentru a-şi putea încerca norocul. Câteva doamne mai în vârstă şi-au exprimat public dezacordul față de iniţiativa domnului Marshall, socotind-o un fel de joc de noroc. Cu toate astea, nu i-au pricinuit neplăceri, iar unele, sub cuvânt că veneau în vizită, şi-au încercat şi

Clondirul cu arginţi | 29

ele norocul. Copiii erau înnebuniţi după jocul cu clondirul, iar eu devenisem vedeta școlii, fiindcă îşi închipuiau că știu răspunsul. — Vă spun eu care-i treaba, a spus Hamurabi, aprinzându-şi una dintre ţigările egiptene pe care le comanda prin poştă de la o firmă din New York. Nu-i ce vă închipuiţi voi. Cu alte cuvinte, nu lăcomia îi mână pe ei. Nu. Îi fascinează misterul. Când te uiţi la monedele astea de cinci și de zece cenți, ce-ţi spui? Ce multe sunt? Nu, nu! Te gândești: hm, câte-or fi? Asta e, într-adevăr, o întrebare profundă şi pentru fiecare sună altfel. E limpede? Ce rău s-a înfuriat Rufus McPherson! Orice negustor speră să scoată de Crăciun o mare parte din câștigul anual, iar la el de-abia dacă mai călca vreun client. Așa că a încercat să imite jocul cu clondirul. Fiind însă foarte meschin, l-a umplut cu monede de un cent. A trimis și o scrisoare redacţiei ziarului Srindardul, săptămânalul nostru, în care a scris că domnul Marshall ar trebui „uns cu smoală, târât prin fulgi şi pene și spânzurat, fiindcă din pricina lui copilașii nevinovaţi se deprind cu viciul jocurilor de noroc, alunecând astfel pe calea pierzaniei!“. Bineînţeles, s-a făcut de râs. De râsul şi batjocura lumii. Așa că, pe la mijlocul lui noiembrie, nu i-a mai rămas decât să stea pe trotuar în fața magazinului său şi să privească amărâr

forfota din piaţă, pricinuită de apropierea sărbătorilor. Cam tot pe-atunci au apărut pentru prima oară

Appleseed şi sora lui. Appleseed nu era din orașul nostru. Nimeni nu-și amintea să-l fi văzut vreodată. Spunea că locuia la o

fermă, la mai bine de un kilometru de Indian Branches. Ne-a povestit că mama lui cântărea numai treizeci și

30 / Integrala prozei scurte

trei de kile și că fratele lui mai mare cânta din scripcă la nunta oricui pentru cincizeci de cenți. Susţinea că-l cheamă doar Appleseed și că are doisprezece ani. Sora lui, Middy, spunea însă că fratele ei are doar opt ani. Appleseed își purta părul blond-închis pieptănac lins. Pe faţa lui micuță, cu pielea bine întinsă și bătută de vânt, ochii verzi și neliniștiţi aveau o expresie de inteligență matură, de om atotștiutor. Era scund, firav și agitat. Purta întotdeauna aceleași haine: un pulover roşu, blugi albaştri, iar în picioare o pereche de bocanci mult prea mari, care clampăneau a fiecare pas. În ziua când a venit pentru prima oară la Valhalla, ploua. Părul i se lipise pe cap ca o tichie, iar bocancii îi erau plini de noroiul roșiatic al drumurilor de ţară. Middy ţopăia în urmă, în timp ce el pășea înfipt, ca un cowboy, spre tejgheaua unde ştergeam niște pahare. — Am auzit c-aveţi pe-aici un clondir cu bani, pe care vreți să-l daţi, a zis, privindu-mă ţintă. Dacă tot aveţi de gând să-l daţi, v-am rămâne recunoscători dacă ni l-aţi da nouă. Pe mine mă cheamă Appleseed, iar asta e soră-mea, Middy. Middy arăta jalnic, jalnic de tot. Era ceva mai înăltuță ca fratele ei și părea mult mai mare. Deșirată ca un arac de fasole. Avea un păr cânepiu, tuns scurt, şi o feţișoară

palidă ce-ţi făcea milă. Purta o rochiță de bumbac decoJorată, care-i venea mult peste genunchii osoși. Avea şi vreun defect la dinţi, căci încerca să-i ascundă, ţinându-şi buzele strânse sever, ca o cucoană bătrână. — Îmi pare rău, am spus, dar va trebui să vorbeşti cu domnul Marshall. Şi firește că s-a dus. L-am auzit pe unchiul explicându-i ce trebuia să facă pentru a câştiga clondirul.

Clondirul cu arginți | 31

Appleseed l-a ascultat cu atenţie, dând din cap aprobator din când în când. Apoi s-a întors, s-a aşezat în faţa clondirului, l-a mângâiat și a spus: — Nu-i aşa că-i frumos, Middy? — O să ni-l dea? l-a întrebat ea. — Nu. Ca să ghiceşti câți bani sunt înăuntru, trebuie să cumperi ceva de doișpe cenți și numai pe urmă ai drepcul să ghicești. — Da n-avem doişpe cenți. De unde crezi c-o să facem

rost de doişpe cenți? Appleseed s-a încruntat și și-a frecat bărbia. — Asta-i floare la ureche, las' pe mine. Necazul e că nu trebuie să ghicesc la întâmplare... trebuie să știu exact. Ei bine, după câteva zile au apărut din nou. Appleseed s-a cocoţat pe un scaun a tejghea şi a comandat cu îndrăzneală două pahare cu apă, unul pentru el și unul pentru Middy. Cu acest prilej ne-a dat câteva informaţii asupra familiei lui. —... P-urmă € şi bunicul din partea mamei. E cajun și nu prea vorbeşte bine englezeşte. Fratele meu, ăla care cântă din scripcă, a fost de trei ori la zdup... D-aia a trebuit să ne strângem catrafusele și să plecăm din Louisiana. L-a tăiat rău pe unul într-o încăierare cu șișuri, din cauza

unei femei cu zece ani mai bătrână ca el. O femeie cu păr galben. Middy, care dădea târcoale prin fundul prăvăliei, a sărit cu gura:

— Ia ascultă, Appleseed, ce te-a apucat să spui tuturor încurcăturile familiei noastre? — Taci din gură, Middy, a răspuns el, iar ea a tăcut. E o fetiță cuminte, a continuat Appleseed, întorcându-se ca s-o mângâie pe cap, dar unele lucruri nu le prea pricepe.

32 / Integrala prozei scurte Du-te şi te uită la o carte cu poze, dragă, şi nu te mai

necăji din cauza dinţilor. Appleseed are de făcut niște socoteli. Socotelile constau în a privi fix clondirul, ca şi cum ar fi vrut să-l mănânce din ochi. Cu bărbia în palmă, l-a studiat îndelung, fără să clipească. — O cucoană din Louisiana mi-a spus că pot să văd

lucruri pe care alții nu le văd, fiindcă m-am născut cu căiță pe cap.

— Pun pariu că n-o să poţi vedea câţi bani sunt înăuntru, i-am spus. De ce nu alegi un număr la întâmplare, poate că o nimerești.

— Nici nu mă gândesc, e al naibii de riscant. Nu-mi dă mâna să fac așa ceva. Cred că nu-mi rămâne decât să număr fiecare monedă de cinci şi de zece cenți. — Să le numeri? — Ce să numere? a întrebat Hamurabi, care tocmai

intrase tiptil în prăvălie și se așeza la tejghea. — Puștiul ăsta spune c-o să numere câţi bani sunt în clondir, i-am explicat. Hamurabi l-a privit pe Appleseed plin de interes. — Şi cum ai de gând să faci asta, fiule? — Foarte simplu, numărând, a răspuns Appleseed. — Fiule, ţi-ar trebui ochi cu raze X, crede-mă, a râs Hamurabi. — O, nu. Nu trebuie decât să te naşti cu căiță pe cap. Aşa mi-a spus o cucoană din Louisiana care era vrăjitoare. Mă iubea și, pentru că mama n-a vrut să mă dea ei, i-a făcut vrăji și-acum mama nu mai are decât treizeci şi trei de kile. — Foar-te in-te-re-sant, a comentat Hamurabi, arun-

cându-i lui Appleseed o privire stranie.

Clondirul cu arginți | 33

Middy s-a apropiat alene, ţinând în mână un număr din Secretele ecranului. L-a arătat lui Appleseed o fotografie Și i-a spus: — Nu-i aşa că asta-i cea mai frumoasă femeie din

lume? Uire, Appleseed, ce dinți frumoși are. Nu-i lipseşte nici unul. — Hai, nu te agita, i-a răspuns fratele ei. Dupăce au plecat, Hamurabi a comandat o sticlă de oranjadă Nehi și a băut-o încet, fumând. — Crezi că puştiul ăsta o fi în toate minţile? m-a întrebat nedumerit. Cred că orășelele mici sunt cele mai nimerite pentru a-ţi petrece Crăciunul, căci capătă cel mai iute o atmo-

sferă de sărbătoare, se schimbă și prind viaţă sub farmecul ei. Pe la începutul primei săptămâni din decembrie, ușile caselor erau împodobite cu ghirlande, iar vitrinele magazinelor străluceau de clopoței de hârtie roșie și de fulgi de zăpadă făcuţi din fărâme lucitoare de mică. Copiii plecau în drumeţii prin pădure şi se înapoiau târând pini de esență tare. Între timp femeile coceau tarte cu fructe, desfăceau borcane cu amestec de stafide şi de alte fructe zaharisite și sticle cu vin de mure și de struguri sălbatici. În piaţa judecătoriei se înălța un brad uriaş, împodobit cu beteală şi cu becuri colorate care se aprindeau în amurg, Târziu după-amiaza, se auzea corul de la biserica prezbiteriană, repetând colindele pentru procesiunea anuală. În tot orașul înfloriseră cameliile. Singura persoană care nu părea câtuși de puţin inte-

resată de această atmosferă de sărbătoare era Appleseed. Îşi vedea mai departe de planul lui, adică număratul

34 / Integrala prozei scurte perseverent al banilor din clondir. Venea acum zilnic la Valhalla și se concentra asupra clondirului, încrunrtându-se și bombănind de unul singur. La început ne fascinase pe toţi, dar, după o vreme, a devenit plictisitor și nu l-a mai luat nimeni în seamă. Nu cumpăra nicio-

dată nimic, nefiind, se vede, în stare să strângă cei doisprezece cenți. Uneori discuta cu Hamurabi, care îi arăta interes și prietenie și-l trata cu câte o bomboană, tare de să-ți rupi dinţii în ea, sau cu un sirop de lemn-dulce, de un cent. — ÎI mai credeţi ţicnit? l-am întrebat pe Hamurabi. — Nu mai sunt atât de sigur, mi-a răspuns. Dar o

să-ţi spun mai târziu. Nu mănâncă prea bine. O să-l duc la restaurantul Curcubeul și-o să-i comand o friptură. — Cred că v-ar fi mai recunoscător dacă i-aţi da douăzeci și cinci de cenți. — Nu. Are mai degrabă nevoie de o friptură. Pe de altă parte, ar fi mai bine dacă n-ar încerca să ghicească. N-aş vrea să fiu răspunzător dacă pierde, e un băiat atât de agitat, atât de neobișnuit. Mi-ar părea grozav de rău. Recunosc că pe atunci Appleseed nu mi-a lăsat decâr impresia că e o fiinţă ciudată. Domnului Marshall îi părea rău de el, iar copiii încercau să-l necăjească, dar au renunţat, căci nu le dădea nici o atenţie. Stătea acolo, în văzul tuturor, așezat la tejghea, încruntat şi cu ochii

veşnic la clondir. Era atât de cufundat în sine, încât uneori, vă spun sincer, aveai impresia neliniștitoare că poate nici nu există. lar când erai aproape convins, se

trezea şi spunea ceva de felul ăsta: — Ştiţi, sper că înăuntru e și o monedă de zece cenți

din 1913, una dintr-alea cu cap de bizon. Un tip mi-a spus că sunt unii care dau cincizeci de dolari pe ea.

Clondirul cu arginți | 35

Sau: — Middy o să devină mare vedetă de cinema. Artistele astea câștigă bani cu ghiotura și-atunci n-o să mai

mâncăm varză crudă cât om trăi. Numai că Middy spune că n-o să ajungă să joace în filme decât dac-o să aibă dinţi frumoși. Middy se ţinea scai de fratele ei. Când nu era lângă el, Appleseed se simţea stingher. Era timid şi pleca repede. Hamurabi și-a ţinut promisiunea și i-a oferit o friptură la restaurant. — Domnul Hamurabi e un om foarte drăguţ, a spus Appleseed, dar are idei ciudate. Crede că dacă ar trăi într-un loc numit Egipt ar fi rege sau așa ceva. lar Hamurabi: — Băieţelul ăsta are o încredere în sine de-a dreptul mişcătoare. E o calitate frumoasă, dar eu, unul, am început să mă satur de toată istoria asta cu clondirul, a spus el, făcând un gest spre clondir. E o cruzime să dai cuiva o astfel de speranţă și regret din suflet că m-am băgat în povestea asta. În prăvălia unchiului meu, cea mai răspândită distracție consta în a hotărî ce-ai cumpăra dacă ai câştiga

clondirul. Printre participanţi se numărau: Solomon Katz, Phoebe Jones, Carl Kuhnhardr, Puly Simmons, Addie Foxcroft, Marvin Finkle, Trudy Edwards și un negru pe nume Erskine Washington. Iată câteva dintre răspunsurile lor: o călătorie și un permanent la un coafor din orașul Birmingham, un pian de ocazie, un ponei de Shetland, o brățară de aur, cărțile de aventuri din seria Rover Boys, o poliţă de asigurare pe viaţă. Odară, domnul Marshall l-a întrebat pe Appleseed ce-o să-și cumpere.

36 / Integrala prozei scurte — E secret, a răspuns şi, oricât l-am îmboldit, tot n-a vrut să spună.

Am fost sigur că, indiferent ce-și dorea, o dorea din cot sufletul. Pe meleagurile astea iarna nu vine de obicei decât pe la sfârșitul lui ianuarie şi atunci e blândă și ține puţin. În acel an am avut însă parte de o perioadă neobișnuită de ger, chiar cu o săptămână înaintea Crăciunului. Unii încă o mai pomenesc, căci a fost îngrozitoare. Conduc-

tele de apă au îngheţat tun. Mulţi au trebuit să stea zile întregi în pat, cuibăriţi sub plapumă, fiindcă neglijaseră să-și strângă lemne de foc. Cerul luase o culoare cenuşie, posomorâtă şi ciudată ca înaintea unei furtuni, iar soarele lucea palid, ca luna la apus. Bătea un vânt aspru. Frunzele de mult uscare, din toamnă, au căzut pe pământul înghețat, iar bradul din piața judecătoriei a fost de două ori despuiat de podoabele lui de Crăciun. Când respirai, ieșeau aburi. Lângă fabrica de mătăsuri, unde locuiau cei mai săraci, familiile se strângeau noaptea la un loc, spunându-și poveşti pe întuneric ca să mai uite de frig. Pe câmpuri, fermierii şi-au acoperit plantele firave cu pânză aspră de sac și-au început să se roage la Dumnezeu;

unii au profitat de ger ca să-și taie porcii și să aducă la oraș cârnaţi proaspeți. Domnul R.C. Judkins, beţivanul orașului, a îmbrăcat peste haine un costum roșu, din bumbac grosolan, şi a făcut pe Moş Crăciun la magazinul cu mărfuri ieftine. Domnul R.C. Judkins avea o droaie

de copii, așa că toată lumea s-a bucurat când l-a văzut destul de treaz ca să poată câștiga un sfanţ. Au avut loc numeroase serbări de binefacere organizate de biserică şi la una dintre ele domnul Marshall s-a întâlnit faţă în

Clondirul cu arginţi | 37

faţă cu Rufus McPherson. Au schimbat cuvinte grele, dar n-au ajuns la bătaie. După cum am mai pomenit, Appleseed locuia la o fermă, la vreun kilometru şi mai bine de Indian Branches, deci cam la patru kilometri de oraș. Un drum foarte lung și pustiu. Cu tot gerul, Appleseed venea zilnic la Valhalla și rămânea până la ora închiderii. Pe măsură ce zilele se micșorau, prăvălia trăgea obloanele la venirea serii. Uneori, destul de rar, contramaistrul de la fabrica de mătăsuri îl mai ducea până aproape de casă cu mașina lui. Appleseed părea obosit şi îngrijorarea îi săpase cute în jurul gurii. Îi era întotdeauna frig și tremura din tot corpul. Nu cred că purta ceva pe sub puloverul roșu și pe sub blugi. Cu trei zile înainte de Crăciun, ne-a anunţat din senin:

— Ei bine, am terminat. Gata, ştiu câți bani sunt în clondir. A spus-o cu o siguranță atât de calmă și de solemnă, încât era greu să te îndoiești. — Ascultă, fiule, lasă-te păgubaş, a zis Hamurabi, care era de față, n-ai de unde şti. Nu-i bine să crezi așa ceva. N-o să ai decât necazuri. — N-am nevoie de predici, domnule Hamurabi. Ştiu ce vreau. O cucoană din Louisiana mi-a spus...

— Da, da, da — dar mai bine-ai uita ce ţi-a spus. În locul tău m-aș duce acasă, aș sta acolo şi mi-aş lua gândul

de la blestemarul ăsta de clondir. — Astă-seară fratele meu o să cânte la o nuntă la Cherokee City și o să-mi dea banii, a răspuns Appleseed cu încăpățânare. Mâine îmi încerc norocul.

38 / Integrala prozei scurte A doua zi, când au sosit Appleseed și Middy, eram cam agitat. Făcuse rost, nu-i vorbă, de cei douăzeci și cinci de cenți, pe care îi purta, ca să fie în siguranță,

într-un batic roşu înnodat. S-au plimbat ţinându-se de mână pe la vitrine, consultându-se în şoaptă ce să cumpere. În cele din urmă, s-au hotărât asupra unei sticluţe cu parfum de gardenie, pe care Middy a deschis-o pe loc, turnându-şi o parte în păr. — Miroase ca... A, Sfântă Fecioară, niciodată n-am

mirosit ceva mai frumos. Haide, Appleseed dragă, lasă-mă să-ţi torn niţel în păr. Dar el nu a lăsat-o. Domnul Marshall a scos registrul în care îşi notase cifrele indicate, în timp ce Appleseed a înaintat agale spre tejghea şi a luat clondirul în palme, mângâindu-l ușor. Ochii îi străluceau și obrajii i se îmbujoraseră de nerăbdare. Mai mulţi oameni care se aflau în drogherie s-au îngrămădit în jurul lui. Middy stătea mai în spate, scărpinându-și un picior şi mirosind parfumul. Hamurabi nu era de față. Domnul Marshall a înmuiat vârful creionului în gură

şi a zâmbit. — Ei, fiule, cât spui? Appleseed a respirat adânc. — Șaptezeci și șapte de dolari și treizeci şi cinci de

cenți, a spus Alegând nalitare, căci Domnul

dintr-o suflare. un număr cu zecimale, dovedea origitoți ceilalți dăduseră sume rotunde. Marshall a repetat solemn, în timp ce trecea

în registru.

— Când am să știu dac-am câștigar?

Clondirul cu arginţi | 39

— În ajunul Crăciunului. — Asta-i mâine, nu?

— Firește, a spus domnul prins. Să vii la ora patru. În timpul nopţii, mercurul și mai mult, iar în zori a căzut o furtună, ca vara, aşa că a doua lucea. Din cauza ţurţurilor ce

Marshall, fără să fie surtermometrului a coborât ploaie repede, însoțită de zi totul îngheţase și străscânteiau albi în pomi și

a florilor de gheaţă ce acopereau toate geamurile, orașul arăta ca o carte poștală înfățișând o scenă din nord.

Domnul R.C. Judkins s-a trezit devreme şi, fără vreun motiv limpede, a bătut străzile, sunând dintr-un clopoțel ce chema lumea la masă și oprindu-se din când în când pentru a trage o înghițitură dintr-o sticlă de whisky pe care o ţinea în buzunarul de la şold. Fiindcă vântul stătuse, din unele coșuri fumul urca leneș spre cerul calm și înghețat. Pe la mijlocul dimineţii, corul bisericii prezbiteriene cânta însuflețit, iar copiii din oraș (purtând măşti de groază ca de Halloween) se fugăreau prin piaţă, făcând o larmă înfiorătoare. Hamurabi a venit pe la prânz ca să ne ajute să împo-

dobim prăvălia. Adusese un sac rotund, plin cu nuci, și împreună le-am mâncat pe toate, aruncând cojile într-un godin pântecos, instalat de curând în mijlocul localului (un cadou pe care și-l făcuse domnul Marshall). Apoi unchiul a luat clondirul de pe tejghea, l-a lustruit şi l-a aşezat la vedere pe o masă. După aceea nu ne-a mai dat nici o mână de ajutor, fiindcă s-a ghemuit pe un scaun, tot înnodând și deznodând de gâtul clondirului o fundă verde nenorocită. Așa c-a trebuit ca eu şi Hamurabi să facem singuri toată treaba: am măturat, am spălat oglinzile, am şters de praf vitrinele și am întins ghirlande roșii

40 / Integrala prozei scurte şi verzi, de hârtie creponată, de la un perete la altul. Când am terminat, localul arăta foarte frumos şi elegant. Hamurabi însă a privit trist opera noastră și a spus:

— Aşa, acum cred că ar fi mai bine să plec. — Cum, n-ai de gând să rămâi? l-a întrebat scandalizat domnul Marshall. — Nu, nu, a răspuns Hamurabi, dând încet din cap. Nu vreau să văd faţa băiețaşului. E Crăciunul şi am chef să petrec pe cinste. Şi n-aş putea, dacă aș avea ceva pe

conștiință. N-aş fi în stare nici să dorm. — Cum vrei, a spus domnul Marshall dând indiferent din umeri, deși se vedea că e sincer jignit. Așa-i viaţa și, mai știi, poate câștigă.

Hamurabi a oftat morocănos. — Ce sumă a spus?

— Şaprezeci și șapte de dolari și treizeci și cinci de cenți, am răspuns.

— Ce părere ai, nu-i fantastic? a întrebat Hamurabi. S-a lăsat într-un scaun alături de domnul Marshall, picior peste picior, și şi-a aprins o ţigară.

— Dă-mi o bomboană de mentă, am gura amară. În timp ce după-amiaza se scurgea, stăteam toți trei în jurul mesei și ne simţeam cumplit de trişti. Aproape că nu scoteam un cuvânt şi, după ce copiii au plecat din piaţă, n-am mai auzit decât ceasul din turnul judecăroriei bătând orele. Valhalla era închisă pentru eventualii clienţi, dar oamenii treceau prin faţă şi trăgeau cu ochiul

prin vitrină. La ora trei domnul Marshall mi-a spus să descui ușa. În douăzeci de minute prăvălia gemea de lume. "Toţi îşi puseseră hainele bune și mirosea bine, căci cele mai

Clondirul cu arginţi | &l

multe dintre fetele care munceau la mica fabrică de mătăsuri se dăduseră cu parfum de vanilie. Oamenii se înghesuiau pe lângă pereţi, se cocoțaseră pe tejghea și se îngrămădiseră care pe unde apucase. Curând mulțimea s-a întins și pe trotuar, apoi și în stradă. Piaţa era plină de căruţe trase de doi cai şi de camionete Ford, cu care veniseră la oraș fermierii și familiile lor. Se râdea, se striga şi se glumea tot timpul. Câteva doamne s-au plâns, revoltare de înjurăturile și de îmbrâncelile tinerilor, dar nimeni nu pleca. La intrarea de serviciu se adunase un grup de negri care se distrau cel mai bine. Toţi se amuzau copios. De obicei, e foarte liniștit pe aici. Niciodată nu se întâmplă mare lucru. Sunt sigur că se aflau de față aproape toţi locuitorii ținutului Wachata, cu excepţia celor bolnavi a pat şi a lui Rufus McPherson. L-am căutat din ochi pe Appleseed, dar nu l-am văzut nicăieri. Domnul Marshall şi-a dres glasul și a bătut din palme, cerând să se facă liniște. Când gălăgia s-a potolit și încordarea a sporit, așa cum se cuvine, domnul Marshall a vorbit tare, ca la licitaţie:

— Ascultaţi, oameni buni, în acest plic pe care-l vedeţi în mâna mea -— a ridicat deasupra capului un plic subţire — se află răspunsul pe care nimeni în afară de Dumnezeu şi de Banca Naţională nu-l cunoaște deocam-

dată. Iar în acest registru — pe care l-a înălțat cu mâna cealaltă — am notat sumele spuse de voi. Are cineva vreo întrebare? Au rămas tăcuți cu toţii. — Bine. Acum, dacă cineva se oferă voluntar...

Nimeni nu s-a clintit. Se părea că o stinghereală nemaipomenită îi cuprinsese pe toţi. Până şi cei care nu

42 / Integrala prozei scurte

se jenau niciodată își frecau stânjeniți tălpile de dușumea. Apoi o voce, a lui Appleseed, a urlat: — Lăsaţi-mă să trec... Faceţi-mi loc, doamnă, vă rog. În spatele lui Appleseed, care își croia drum, veneau cropăind Middy și un ins deşirat și cu o privire bleagă — desigur, fratele lui, scripcarul. Appleseed era îmbrăcat ca de obicei, dar faţa lui bine spălată arăta acum trandafirie și curată. Își lustruise ghetele și-și unsese părul cu briantină. — Am ajuns la timp? a întrebat abia trăgându-și sufletul. — Aşadar, tu vrei să fii voluntarul nostru? l-a întrebat domnul Marshall. Appleseed l-a privit uluit, apoi a dar energic din cap. — Are cineva vreo obiecţie împotriva acestui tânăr?

S-a aşternut iar o tăcere de moarte. Plicul a fost înmânat de domnul Marshall lui Appleseed, care l-a luat calm. Înainte de a-l rupe, în timp ce-l cerceta, îşi muşca buza de jos. În toată adunarea nu se auzea nici un sunet în afară

de o tuse întâmplătoare şi de clinchetul dulce al clopoţelului domnului R.C. Judkins. Hamurabi se sprijinise de tejghea, cu privirea aţintită în tavan. Middy se uita lung

peste umărul frarelui ei, iar când acesta a început să rupă plicul, a suspinat încet și îndurerat. Appleseed a scos din plic o foaie de hârtie roz și, ţinând-o ca și cum ar fi fost foarte fragilă, a mormăit ca pentru sine ce se afla scris pe ea. Deodată, a pălit la fară şi în ochi i-au strălucit lacrimile. — Hai, vorbeşte odată, băiete! a răcnit cineva. Hamurabi s-a apropit de el și aproape că i-a smuls hârtia din mână. A înghițit în sec și a început să citească, iar pe figură i s-a așternut deodată o expresie foarte caraghioasă.

Clondirul cu arginți | 43

— Asta-i bună, pentru numele lui Dumnezeu... a spus el. — Mai tare, mai tare, a cerut un cor furios. — Şleahtă de şarlatani! urla domnul R.C. Judkins, care se îmbătase de-a binelea între timp. E sigur o escrocherie și încă una strașnică! După care s-a dezlănţuit un uragan de huiduieli, iar aerul a fost sfâșiat de fluierături. Fratele lui Appleseed s-a întors brusc și a ameninţat

cu pumnul. — Gura! Gura, că vă bat cap în cap până vă fac nişte cucuie cât pepenii, m-aţi auzit?

— Cetăţeni! a strigat primarul Mawes, cetăţeni... ascultați, e Crăciunul... ascultați... Domnul Marshall a sărit de pe scaun şi-a bătut din palme și din picior până s-a restabilit ordinea cât de cât. Ar trebui să dezvălui acum ce am aflat mai târziu: că Rufus McPherson îl plătise pe domnul R.C. Judkins ca să facă scandal. În orice caz, când hărmălaia s-a potolit, nu știu cum s-a întâmplat că m-am trezit cu foaia de hârtie în mână. Fără să mă mai gândesc am strigat: — Şaptezeci şi şapte de dolari şi treizeci și cinci de cenți.

Fireşte, din pricina tumultului, la început nu mi-am dat seama ce înseamnă asta. Era doar un număr. Apoi

frarele lui Appleseed a scos un răcnet de bucurie și atunci am înţeles. Numele câștigătorului s-a răspândit repede, iar şoaptele de admiraţie și murmurele păreau o furtună.

Dar Appleseed, vai, arăta jalnic. Plângea de parcă ar fi fost rănit de moarte, dar când Hamurabi l-a ridicat pe umeri, ca mulțimea să-l poată vedea, s-a șters la ochi cu

44 / Integrala prozei scurte mâneca puloverului și a început să zâmbească cu gura până la urechi. Domnul R.C. Judkins a zbierat: — "Țiganule! Țigan păduchios! Dar urletele lui au fost înăbușite de o izbucnire asurzitoare de aplauze. Middy m-a înșfăcat de braţ. — Dinţii mei! a ţipat ea cu o voce ascuţită. O să am

dinţi! — Ce dinţi? am întrebat-o, parcă năucit. — Dinţi falși. Asta o să cumpărăm cu banii, o proteză cu dinţi albi şi falși. Dar în clipa aceea nu mă interesa decât să aflu cum ghicise Appleseed. — Ascultă, ia spune-mi, i-am zis disperat, pentru numele lui Dumnezeu, de unde a știut că sunt exact şaptezeci și șapte de dolari și treizeci și cinci de cenți? Middy mi-a aruncat o privire uimită. — Păi, credeam că ţi-a spus, a răspuns foarte serioasă. I-a numărat.

— Da, dar cum... cum? — Ce dracu, nu ştii nici măcar să numeri?

— Doar atâta a făcut? — Ei bine, a spus ea reflectând o clipă, s-a mai și rugat niţel. Era gata să plece ca un glonţ, când s-a întors și mi-a strigat: — Nu uita că s-a născut cu căiţă pe cap.

Asta-i tot ce-au putut afla oamenii pentru a dezlega misterul. Mai târziu, dacă îl întrebai pe Appleseed „Cum ai făcut?“, schimba subiectul şi zâmbea ciudat. Peste câțiva ani, s-a mutat cu familia undeva în Florida și nu s-a mai auzit nimic de ei.

Clondirul cu arginți | 45

În orăşelul nostru legenda totuși stăruie. Până la moartea sa, în aprilie anul trecut, domnul Marshall era invitat la fiecare Crăciun să povestească elevilor de la școala baptistă de duminică întâmplarea cu Appleseed. Hamurabi a bătut la mașină o relatare a ei şi a trimis-o prin poștă la mai multe reviste. N-a fost publicată niciodată. Un redactor i-a răspuns aşa: „Dacă fetiţa ar fi devenit într-adevăr vedetă, povestirea dumneavoastră ar fi avut sens“. Dar dacă așa ceva nu s-a întâmplat, de ce să minţi?

MIRIAM (1945)

Doamna H.T. Miller locuia singură de câţiva ani, într-un apartament plăcut (două camere şi o chicinetă)

dintr-un imobil renovat, de piatră, în apropiere de East River. Doamna Miller era văduvă. Domnul H.T. Miller îi lăsase o asigurare pe viaţă, reprezentând o sumă frumoasă. N-o interesau multe lucruri, nu prea avea prieteni

şi rareori se aventura mai departe de băcănia din colțul străzii. Ceilalţi locatari nu păreau să-i observe prezenţa. Se îmbrăca șters, avea părul cărunt, tuns scurt și ondulat neglijent, un chip cu trăsături banale. Nu folosea cosmetice şi împlinise șaizeci şi unu de ani. Rareori avea vreo iniţiativă spontană. Ţinea o curățenie desăvârşită în cele

două odăi, fuma uneori câte o țigară, îşi gătea singură şi avea grijă de un canar. Apoi a întâlnit-o pe Miriam. Ningea în noaptea aceea. Doamna Miller terminase de şters farfuriile de la

masa de seară și tocmai răsfoia un ziar de după-amiază când dădu peste reclama unui film care rula la un cinematograf din apropiere. Titlul părea promițător, aşa că își îmbrăcă haina de castor, îşi încheie şoșonii și plecă de

acasă, lăsând lumina aprinsă în hol. Nimic nu era mai neplăcut decât întunericul.

Miriam | 47

Ningea încet, iar zăpada fină se spulbera pe trotuar. Vântul ce bătea dinspre râu devenea tăios numai la intersecţii. Doamna Miller grăbi pasul, mergând cu capul aplecat, nepăsătoare, ca o cârtiță care își sapă galeria orbește. Se opri la o drogherie și cumpără o pungă cu bomboane de mentă. În faţa casei de bilete a cinematografului se întindea un lung șir de oameni. Doamna Miller își luă locul la coadă. În curând, anunţă înfundat o voce obosită, aveau

să se pună în vânzare bilete la toate preţurile. Doamna Miller scotoci prin poșeta de piele și adună în mărunţiș exact atât cât trebuia ca să plătească biletul. Cum cei de la coadă nu păreau grăbiţi, doamna Miller se uită împrejur ca să vadă ce se mai întâmplă. Observă deodată sub marginea marchizei de la intrarea cinematografului o fetiță. Doamna Miller nu văzuse niciodată un păr atât de lung şi de ciudat ca al fetiţei. Era alb-argintiu, ca de albinos, și îi atârna desfăcut și neted până în talie. Fetiţa era slăbuță și plăpândă. Cu mâinile vârâte în buzunarele unui palton făcut la comandă, din catifea albastră ca pruna, avea o atitudine de o deosebită eleganță și simplitate. Doamna Miller simţi o neliniște ciudată și, când fetiţa se uită spre ea, îi zâmbi prietenos. Fetiţa se apropie și îi

spuse: — Vreţi să-mi faceţi un serviciu? — Cu plăcere, dacă pot, răspunse doamna Miller. — O, e nimica toată. Vreau să vă rog să-mi luaţi și mie un bilet. Alrfel nu mă lasă să intru. Poftiţi banii. Îi înmână grațios două monede de zece cenți și una de cinci. Intrară la cinematograf împreună. O plasatoare le conduse în hol. Filmul începea peste douăzeci de minute.

48 / Integrala prozei scurte

— Mă simt ca o infractoare, spuse doamna Miller în glumă, în timp ce lua loc. Bănuiesc că n-am făcut ceva tocmai legal, nu? Sper că nu-i nimic rău. Ascultă, drăguţă, i-ai spus mamei tale unde te duci? Îmi închipui că ştie că ești la cinema, nu? Fetiţa nu răspunse. Îşi descheie paltonul, îl dezbrăcă şi îl împături în poală. Purta o rochie albastră elegantă. Degerele ei, lungi ca de pianistă, se jucau cu un lanţ de aur ce-i atârna la gât. Cercetând-o mai atent, doamna Miller ajunse la concluzia că fetiţa se remarca, de fapt, nu prin păr, ci prin ochi: căprui, fermi, lipsiţi de orice aer copilăresc şi atât de mari, încât păreau că-i devorează feţişoara. Doamna Miller îi oferi o bomboană de mentă. — Cum te cheamă, drăguță? — Miriam, spuse fetiţa, ca și cum ar fi fost de la sine înţeles ca doamna Miller să-i fi cunoscut numele. — Ce nostim! Şi pe mine mă cheamă tot Miriam. Și unde mai pui că nici măcar nu-i un nume foarte comun.

Ascultă, să nu-mi spui că numele de familie e Miller! — Mă cheamă doar Miriam. — Ce nostim! — Moderat, răspunse Miriam şi plimbă bomboana de mentă pe limbă. Doamna Miller roși și se foi stingherită pe scaun.

— Ai un vocabular foarte bogat pentru o fetiță de vârsta ta.

— A, da? — "Te asigur, spuse doamna Miller şi schimbă grăbită subiectul. Îi plac filmele? — Sincer vorbind, habar n-am. N-am mai fost la cinema.

Miriam | 49

Holul începu să se umple de femei. Exploziile înfundate ale bombelor de la jurnalul de actualități răzbăteau de departe. Doamna Miller se ridică, își luă geanta la subsuoară și spuse: — Cred că n-ar strica să mă grăbesc, dacă vreau să

mai prind un loc. Îmi pare bine că te-am întâlnit. Miriam o salută imperceptibil din cap. Ninsese toată săptămâna. Pe stradă, roțile automobilelor și pașii trecătorilor zoreau tăcut, ca și cum viața s-ar fi desfășurat pe ascuns, în dosul unei perdele străvezii, dar impenetrabile. În liniștea aşternută, cerul și pământul dispăruseră și nu mai rămăsese decât zăpada, spulberară de vânt, care poleia geamurile cu gheaţă, răcea odăile şi înăbușea orașul. La orice oră, trebuia ţinută o lampă aprinsă. Doamna Miller pierdu şirul zilelor. Confundă vinerea cu sâmbăta, iar duminică se duse la băcănie, unde, fireşte, era închis. În seara aceea îşi făcu niște ouă jumări şi îşi încălzi o

supă de roșii. Apoi îmbrăcă un capot de molton, își unse fața cu cremă și se așeză în pat în capul oaselor, cu o sticlă

de apă caldă la picioare. Citea ziarul Times când deodată auzi soneria de la intrare. La început, crezu că e vorba de o greşeală şi că cel care sunase, indiferent cine o fi, are să plece. Soneria răsună iar, repetat, până deveni un bâzâit continuu. Doamna Miller se uită la ceas. Abia trecuse de unsprezece. Cum era cu putință aşa ceva? Îndeobşte, la ora zece dormea dusă. Se dădu jos din pat şi, în picioarele goale, traversă grăbită salonașul. — Vin, aveţi, vă rog, puţină răbdare.

50 / Integrala prozei scurte

Zăvorul se înţepenise. Trase de el din toate puterile, în timp ce soneria nu contenea. — Nu mai suna! strigă ea. Zăvorul cedă şi doamna Miller întredeschise ușa.

— Ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu? — Bună seara! spuse Miriam.

— 0!... Bună seara! spuse doamna Miller, pășind nesigură în hol. Eşti fetiţa aceea... — Am crezut că n-o să deschideţi, dar am insistat. Ştiam că sunteți acasă. Nu vă bucuraţi să mă vedeţi? Doamna Miller nu ştia ce să-i răspundă. Văzu că Miriam purta același palton de catifea albastră ca pruna, având de data asta o beretă asortată. Părul ei albicios era împletit în două codițe lucioase, legare la capete cu două funde albe, uriaşe. — Dacă tot am așteptat atâta, ați putea măcar să mă

poftiți înăuntru, spuse. — E grozav de târziu... Miriam îi aruncă o privire inexpresivă.

— Ce importanţă are? Daţi-mi voie să intru. Aici e frig și sunt îmbrăcată într-o rochie de mătase. Apoi, cu o mișcare blândă, o dădu la o parte pe doamna Miller și intră în casă. Își azvârli palronul și bereta pe un scaun. Purta într-adevăr o rochie de mătase. De mătase albă. Să porţi mătase albă în februarie! Rochia, frumos plisată și cu mâneci lungi, foşnea uşor în timp ce fetiţa se plimba prin cameră.

— Îmi place locuința dumneavoastră. Îmi place covorul. Albastrul e culoarea mea preferată. Mângâie un trandafir de hârtie dintr-o glastră de pe măsuţa de cafea.

Miriam | 51

— O imitație, comentă ea abătută. Ce trist! Nu-i aşa că imitaţiile sunt triste? Se așeză pe canapea și îşi aranjă fusta cu cochetărie.

— Ce doreşti? o întrebă doamna Miller. — Luaţi loc, spuse Miriam. Mă calcă pe nervi să văd pe cineva stând în picioare. Doamna Miller se așeză pe un taburet. — Ce dorești? repetă ea. — Ştiţi, nu mi se pare că vă bucuraţi să mă vedeți. Din nou doamna Miller nu știu ce să-i răspundă. Făcu un gest vag. Miriam chicoti și se așeză pe un teanc

de perne îmbrăcate în creton. Doamna Miller observă că fetița era mai puţin palidă ca ultima oară. Avea obrajii îmbujorați. — Cum ai aflat unde locuiesc? Miriam se încruntă.

— Asta vi se pare o problemă? Vă amintiţi cum vă cheamă? Și cum mă cheamă pe mine? — Dar eu nu figurez în cartea de telefon. — Hai mai bine să vorbim despre altceva. — Mama ta probabil că nu-i în toate minţile să te

lase să hoinăreşti noaptea la ora asta, îmbrăcată atât de ridicol. Pesemne e nebună, conchise doamna Miller. Miriam se ridică și se îndreptă spre un colţ al camerei,

unde o colivie acoperită atârna de un lanţ din tavan. Irase cu ochiul sub husă. — Un canar. Îmi daţi voie să-l trezesc? Aş vrea să-l aud cântând. — Lasă-l pe Tommy în pace, răspunse doamna Miller enervată. Nu cumva să-l trezeşti. — Foarte bine, zise Miriam. Nu înţeleg totuși de ce

nu-l pot auzi cântând. Aveţi să-mi daţi ceva de mâncare?

52 / Integrala prozei scurte Sunt moartă de foame! M-aş mulțumi cu o cană cu lapte și cu un sendviș cu gem. — Ascultă, spuse doamna Miller ridicându-se de pe taburet, dacă-ţi fac nişte sendvișuri bune, îmi promiţi că eşti copil cuminte şi te întorci imediat acasă? E trecut de miezul nopţii, sunt sigură. — Ninge, îi reproșă Miriam. Şi e frig şi întuneric.

— N-ar fi trebuit să vii, spuse doamna Miller, încercând să se stăpânească. N-am ce face dacă-i vreme urâtă. Dacă vrei să-ți aduc ceva de mâncare, trebuie să-mi promiţi că pleci. Miriam își frecă vârful codiței de obraz. Părea că reflectează cântărind propunerea. Se întoarse spre colivie. — Foarte bine, vă promit. „Câţi ani are? Zece? Unsprezece?“ În bucătărie, doamna Miller desfăcu un borcan cu gem de căpşuni și tăie patru felii de pâine. Turnă lapte într-un pahar și se opri ca să-și aprindă o ţigară. „Și de ce-a venit?“ Mâna începu să-i tremure când aprinse chibritul şi, fascinată, îl ţinu aprins până se arse la deget. Cânta canarul. Cânta ca dimineaţa, singurul moment al zilei când îl putea auzi. — Miriam! strigă ea. Miriam, ţi-am spus să nu-l trezeşti pe lommy! Nu-i răspunse nimeni. Strigă din nou. Nu auzi decât

canarul. rase fumul în piept și își dădu seama că aprinsese capătul cu filtru al ţigării. Nu, nu trebuia să se enerveze. Intră în odaie și aşeză tava cu mâncare pe măsuţa

de cafea. Văzu mai întâi că husa se afla pe colivie. lar Tommy cânta. Încercă un sentiment straniu, în cameră

nu se mai afla nimeni. Doamna Miller o luă spre dormitor. În prag rămase trăsnită.

Miriam | 53

— Ce faci acolo? întrebă. Miriam își ridică privirea spre ea, cu o expresie neo-

bişnuită în ochi. Stătea în picioare lângă birou, cu o casetă de bijuterii deschisă în față. O studie o clipă pe doamna Miller, silind-o s-o privească, apoi zâmbi: — Nu-i nimic de valoare printre ele. Asta însă îmi place. Ţinea în mână o broşă cu medalion. — E încântătoare.

— Ce-ar fi să... mai bine pune-o la loc, spuse doamna Miller, simțind brusc nevoia să se sprijine de ceva. Se rezemă de tocul ușii. Își simţea capul insuportabil de greu. Un pietroi o apăsa pe inimă îngreunându-i bătăile. Lumina părea să pâlpâie, gata să se stingă. — Te rog, fetiţo, las-o, e un dar de la soţul meu... — E frumoasă şi o vreau, spuse Miriam. Daţi-mi-o! Nemișcară şi străduindu-se să găsească o frază cu ajutorul căreia să salveze broșa, doamna Miller își dădu seama că nu avea cui să ceară ajutor. Era singură. Nu se

gândise de mult la asta. Revelația fulgerătoare o năuci. Aici, în propria ei cameră, în orașul în care zăpada înă-

bușise toate zgomotele, se petreceau unele lucruri pe care nu le putea ignora sau cărora, așa cum înţelese cu o claritate neașteptată, nu |i se putea împotrivi.

Miriam mâncă lacom, iar după ce îşi bău laptele şi înfulecă sendvişurile, începu să adune firimiturile din farfurie, cu degetele răsfirate ca o pânză de păianjen. Profilul blond de pe broșa prinsă pe bluza lui Miriam lucea, părând reflexia bizară a celei ce o purta. — O masă pe cinste, suspină fata, deși o prăjitură cu migdale sau niște cireşe glasate ar fi fost un desert ideal. Dulciurile sunt grozave, nu-i așa?

54 / Integrala prozei scurte

Doamna Miller, aşezată într-o poziţie nesigură pe taburet, fuma o țigară. Plasa de păr îi alunecase și pe față îi atârnau șuvițele scăpate. Privea fix și prosteşte în gol, iar pe obraji îi apăruseră pete roșii, ca și cum ar fi fost

pălmuită violent şi i-ar fi rămas niște urme de neșters. — N-aveţi bomboane... sau vreo prăjitură? Doamna Miller scutură scrumul pe covor. Capul i se bălăbănea ușor în timp ce încerca să-și concentreze privirea asupra fetiţei. — Ai promis că dacă îţi fac sendvișuri pleci. — Vai de mine, am promis eu aşa ceva? — Ai promis. Sunt obosită şi nu mă simt bine deloc. — Staţi calmă, spuse Miriam. Glumeam doar. Îşi luă paltonul, îl azvârli pe braţ și îşi aranjă bereta în faţa oglinzii. Apoi se aplecă foarte aproape de doamna Miller și îi șopti: — Daţi-mi o sărutare la despărţire.

— “Ie rog, lasă-mă, spuse doamna Miller. Miriam dădu din umeri şi o privi mirată. — Cum doriţi, spuse şi se îndreptă spre măsuţa de cafea, apucă glastra.cu trandafirii artificiali, o duse până la un loc unde parchetul nu era acoperit şi o izbi de podea. Cioburile se împrăştiară în toate părţile. Miriam călcă buchetul de flori în picioare. Apoi se îndreptă domol spre ușă, dar înainte de a ieși se mai uită o dată la doamna Miller, cu o curiozitate nevinovată şi vicleană.

Doamna Miller își petrecu ziua următoare în pat. Se ridică o singură dată pentru a da de mâncare canarului. Bău o ceaşcă de ceai. Îşi luă temperatura și văzu că nu are febră, deși o chinuiseră visuri agitate. Se uita

Miriam | 55

fix în tavan, cu ochii larg deschiși, simțindu-se încă descumpănită din cauza coșmarurilor. O imagine străbătea toate visele, ca o temă misterioasă și insesizabilă dintr-o simfonie complicată. Scenele se conturau limpede, schiţate parcă de un artist viguros. O fetiţă, îmbrăcată într-o rochie de mireasă și cu o cunună de frunze pe cap, cobora o potecă de munte în fruntea unei procesiuni cenușii. Participanţii păstrau o tăcere neobișnuită, până când o femeie de la coadă întrebă: „Unde ne duce?“. „Nimeni nu ştie“, răspunse un bărrân din capul coloanei. „Nu-i așa că-i drăguță? , se auzi o a treia voce. „Nu-i așa că seamănă

cu una dintre florile de gheață de pe geam... atât de albă şi de strălucitoare?“ Marţi dimineaţa se ridică din pat, simțindu-se mai bine. Săgeţile nemiloase ale soarelui pătrundeau pieziș printre jaluzele, destrămându-i cu lumina lor plăsmuirile morbide. Deschise fereastra și descoperi că zăpada se topise. Era o zi plăcută, ca de primăvară. Nori curaţi

și proaspeţi se îngrămădeau pe albastrul imens al unui cer ca dintr-un alt anotimp. Dincolo de orizontul jos al

acoperișurilor, doamna Miller văzu râul și spiralele de fum care se ridicau din coșurile remorcherelor, în adie-

rea caldă. O freză mare și argintie deszăpezea strada, iar motorul ei umplea aerul de zumzet. După ce strânse prin casă, doamna Miller se duse la băcănie, scoase apoi bani de la bancă și își continuă drumul. Luă micul dejun la restaurantul Schrafft, unde flecări binedispusă cu chelneriţa. Ce zi minunată — parcă era sărbătoare —, ar fi fost o prostie să se întoarcă acasă. Se urcă într-un autobuz care trecea pe Lexington

Avenue şi merse până pe 86* Street, unde voia să facă unele mici cumpărături.

56 / Integrala prozei scurte Nu avea o idee clară şi nici nu ştia ce-i trebuie. Hoinări, uitându-se la trecătorii agitaţi și preocupaţi, care-i provocară un sentiment neliniștitor de izolare. În timp ce aștepta în colț la Third Avenue, îl văzu — un bătrân cu picioarele strâmbe și încovoiat sub un maldăr de pachete voluminoase, pe care le ducea în braţe. Avea un palton cafeniu jerpelit și o șepcuță cadrilată. Deodată, doamna Miller îşi dădu seama că-și zâmbesc. Zâmbetele nu aveau nimic prietenos, era ca două semnale scurte și reci de recunoaștere. Era sigură că nu-l mai văzuse în viaţa ei.

Bărrânul stătea lângă un stâlp de beton ce susținea un pod feroviar și, când doamna Miller traversă strada, se întoarse și o urmă. Se ținea scai după ea. Irăgând cu ochiul, doamna Miller îi văzu în vitrine imaginea tremurată. Apoi, deodată, în mijlocul unui cvartal, doamna Miller se opri şi se întoarse spre el. Bătrânul se opri la rându-i și ridică arogant capul, rânjind. Ce-i putea spune? Ce putea face aici, ziua în amiaza mare, pe 86%

Street? Era inutil și, agasată de neputinţa ei, grăbi pasul. Pe Second Avenue, o stradă tristă, pavată brambura cu piatră, asfalt şi ciment, domnește întotdeauna o atmo-

sferă de pustietate. Doamna Miller străbătu cinci cvartale fără să întâlnească pe nimeni, auzind tot timpul zăpada scârțâind sub paşii lui. Ajunse în fața unei florării, însoțită de același zgomot. Intră grăbită în magazin și, pândindu-l prin ușa de sticlă, îl văzu trecând. Bătrânul se uita drept înainte, fără să-și încetinească mersul. Făcu însă un lucru ciudat, semnificativ: o salută, ducând două degete la șapcă. — Şase trandafiri albi aţi zis, da? o întrebă vânzătorul. — Da, îi răspunse doamna Miller, trandafiri albi.

Miriam | 57

De la florărie se duse la un magazin cu articole de menaj și alese o glastră, probabil ca s-o înlocuiască pe cea spartă de Miriam; deși preţul era scandalos, iar glastra (socoti doamna Miller), de o vulgaritate grotescă. Începuse o serie de cumpărături neprevăzure, ca după un plan dinainte hotărât, un plan despre care nu avea nici cea mai vagă idee și asupra căruia nu mai avea nici un control.

Cumpără o cutie de cireşe glasate, iar de la patiseria Knickerbocker luă de patruzeci de cenți şase prăjituri cu migdale. De o oră, vremea se răcise din nou. Ca niște lentile opace, norii de iarnă umbriseră soarele, iar un amurg firav şi timpuriu colora cerul. O ceață jilavă, amestecată cu vânt și cu vocile câtorva copii care se jucau pe mor-

manele de zăpadă din rigole, îi strecura parcă în suflet un sentiment de singurătate și deprimare. În curând, începură să se aștearnă primii fulgi. Când doamna Miller ajunse la clădirea ei de piatră, zăpada cădea repede, ca o perdea deasă, iar urmele pașilor se ștergeau imediat. Trandafirii albi erau aranjaţi cu gust în glastră. Cireele glasate luceau pe o farfurie de porțelan, prăjiturile cu migdale, pudrate cu zahăr, așteptau să fie mâncate. Pe trapezul lui, canarul se balansa și ciugulea nişte seminţe.

Exact la ora cinci se auzi soneria de la intrare. Doamna Miller ştia de data asta cine sună. raversă odaia, târând pe jos poalele capotului. — Tu eşti? strigă.

— Fireşte, răspunse Miriam și cuvântul răsună de afară strident. Deschideţi!

— Pleacă, spuse doamna Miller. — Vă rog, grăbiţi-vă... Am un pachet greu.

58 / Integrala prozei scurte — Pleacă, spuse doamna Miller. Se întoarse în salonaș, își aprinse o ţigară, se așeză pe

un scaun și ascultă calmă bâzâitul soneriei, care nu încetă o clipă. — Ai face mai bine să pleci. N-am de gând să-ţi deschid. Deodată soneria tăcu. Doamna Miller rămase nemișcată aproape zece minute. Apoi, nemaiauzind nici un

zgomot, trase concluzia că Miriam plecase. Se apropie ciptil de ușă și o întredeschise discret. Miriam stătea aplecată într-o parte pe o cutie de carton și ţinea strâns în

braţe o splendidă păpușă franţuzească. — Chiar am crezut că n-o să mai veniţi, spuse ea

ursuză. Vă rog, ajutați-mă să duc asta înăuntru, e groaznic

de grea. Doamna Miller nu se simţea atât sub puterea unei vrăji, cât cuprinsă de o curioasă pasivitate. Aduse cutia în casă, iar Miriam intră și ea cu păpușa. Fetiţa se ghemui pe canapea şi, fără să se mai ostenească să-și scoată pal-

tonul sau bereta, se uită absentă la doamna Miller, care dădu drumul cutiei și rămase în picioare, tremurând și încercând să-și recapete suflul. — Vă mulțumesc, spuse Miriam. La lumina zilei, arăta obosită și trasă la față, iar părul nu-i mai era atât de luminos. Păpușa franțuzească la care

ținea atât de mult avea o frumoasă perucă pudrată, iar ochii de sticlă, cu o expresie idioară, căutau consolare în privirile fetiţei. — Am o surpriză, spuse Miriam. Uitaţi-vă în cutie.

Doamna Miller îngenunche, dădu la o parte capacul și scoase o altă păpuşă, apoi o rochie albastră, pe care îşi

Miriam | 59

aminti că o purtase Miriam în noaptea când o întâlnise la cinema. Văzând celelalte lucruri din cutie, spuse: — Nu-s decât haine. De ce le-ai adus? — Fiindcă am venit să locuiesc cu dumneavoastră, spuse Miriam strâmbând codiţa unei cireșe glasate. Ce drăguţ din partea dumneavoastră că mi-aţi cumpărat cireşe...

— Dar nu poţi să rămâi aici! Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă, pleacă și lasă-mă în pace! —... şi trandafiri și prăjituri cu migdale? Sunteţi într-adevăr extrem de generoasă. Ştiţi, cireșele astea sunt

delicioase. Ultima oară am locuit la un bătrân. Era sărac lipit şi n-aveam niciodată nimic bun de mâncare. Cred c-o să fiu fericită aici. Se opri şi strânse mai tare la piept păpușa.

— Acum, dacă vreți să-mi arătaţi unde să-mi pun lucrurile... Faţa doamnei Miller se descompuse într-o mască de zbârcituri roșii. Începu să plângă, scoțând un fel de bocet nefiresc, fără lacrimi, ca oamenii care n-au mai plâns de mult și şi-au pierdut obişnuinţa. Se strecură cu grijă înapoi, până ajunse la ușă.

Bâjbâi pe hol şi cobori un etaj. Bătu nebunește cu pumnii în ușa primului apartament pe care-l văzu. Un bărbat scund şi roşcovan îi deschise ușa, iar ea se strecură înăuntru pe lângă el. — Ce naiba-i asta? spuse bărbatul. — Ce s-a întâmplat, dragă? întrebă o tânără care apăru din bucătărie, ştergându-se pe mâini. Doamna Miller i se adresă ei.

60 / Integrala prozei scurte — Ştiţi, mi-e ruşine că mă comport astfel, dar... Eu sunt doamna H.T. Miller, locuiesc deasupra și... Își acoperi fața cu mâinile. "Totul părea atât de absurd. Femeia o conduse spre un scaun, în timp ce bărbatul, nervos, zornăia nişte mărunţiș din buzunar. — Spuneaţi că...

— Locuiesc deasupra şi a venit la mine în vizită o fetiţă și cred că mi-e frică de ea. Nu mai vrea să plece și nu știu cum să scap de ea — e capabilă de lucruri îngrozitoare. Mi-a furat deja o broșă cu medalion, iar acum e în stare de lucruri și mai rele. Poate să facă ceva îngrozitor! Bărbatul o întrebă: — E rudă cu dumneavoastră? Doamna Miller clătină din cap. — Nici n-o cunosc. O cheamă Miriam, dar nu ştiu

sigur cine e.

— Calmează-te, draga mea, spuse femeia, mângâind-o pe braț. O să vadă Harry ce-i cu acest copil. Du-te, scumpule. — Uşa e deschisă. Apartamentul SA, spuse doamna Miller. După ce bărbatul plecă, femeia aduse un prosop ud şi îi şterse fața. — Sunteţi foarte amabilă. Îmi pare rău de purtarea mea prostească, dar blestematul ăsta de copil... — "Te-nţeleg, draga mea, o consolă femeia. Hai, liniștește-te. Doamna Miller își lăsă capul pe braţ. Rămase atât de tăcută, încât părea că doarme. Femeia dădu drumul la radio. Un pian și o voce răgușită umplură tăcerea, iar femeia bătu expert tactul cu piciorul în ritmul muzicii. — N-ar fi mai bine să mergem și noi sus?

Miriam | 61

— Nu mai vreau s-o văd. Nu vreau să mai dau ochii cu ea. — Hai, lasă. Ştii ce-ar fi fost bine să faci? Să fi chemat poliția. Deodată auziră paşi pe scară. Bărbatul intră în cameră, cu pași mari, încruntat și scărpinându-se la ceafă. — Nu-i nimeni acolo, spuse el sincer jenat. Probabil c-a întins-o. — Harry, eşti un caraghios, spuse răspicat femeia.

Am stat aici tot timpul, am fi văzut-o. Se opri brusc, căci bărbatul îi aruncă o privire pătrunzătoare.

— M-am uitat peste tot, spuse el şi nu-i absolut nimeni. Nimeni, mă înţelegi? — Spuneţi-mi, zise doamna Miller ridicându-se, n-aţi văzut o cutie mare? Sau o păpușă? — Nu, doamnă, n-am văzut. Iar femeia, ca și cum ar fi dat un verdict, spuse: — Ei, ce mama naibii! Doamna Miller intră încet în apartament. Înaintă până în mijlocul încăperii și rămase perfect nemișcată. Nu, într-un fel, nimic nu se schimbase: trandafirii, prăjicurile și cireșele se aflau la locul lor. Camera era însă goală, mai goală decât dacă ar fi lipsit mobilele şi obiectele bine cunoscute, moartă și încremenită ca un salon de pompe funebre. Canapeaua i se desenă vag în faţa ochilor, părând și mai stranie, iar faptul că nimeni nu stătea pe ea o impresiona mai adânc și mai cumplit decât dacă Miriam ar fi fost ghemuită acolo. Privi fix locul unde își amintea că se aflase cutia și o clipă taburetrul se învârti nebunește. Se uită pe geam. Râul exista cu adevărat, zăpada cădea cu

62 / Integrala prozei scurte

adevărat. Dar mai puteai fi sigur de ceva? Unde dispăruse Miriam? Doar fusese acolo, în fața ochilor ei. Unde, unde? Mişcându-se ca în vis, se cufundă într-un fotoliu. Încăperea îşi pierdea conturul, afară se întuneca tot mai mult, iar ea nu se simţea în stare să facă nimic, nici măcar

să ridice mâna ca să aprindă lampa. Închise brusc ochii și avu impresia că urcă din adâncul mării, ca un pescar de perle care se întoarce la suprafaţă dintr-un abis verde și opac. În ceasurile de spaimă sau de imensă disperare există clipe când mintea așteaptă un fel de revelaţie, când un fir de liniște se deapănă peste gânduri. O senzaţie asemănătoare somnului sau unei

transe, în acest răgaz de liniște, devii conştient de forța de care dispune rațiunea calmă. Şi ce dacă n-a cunoscut niciodată o fetiţă cu numele de Miriam. Și ce dacă s-a speriat prosteşte pe stradă. La urma urmei, ca atâtea

altele, întâmplarea nu avea nici o importanţă, căci singurul lucru pe care îl pierduse în faţa lui Miriam fusese propria ei identitate, iar acum își dădea seama că regăsise fiinţa care locuia aici, în această cameră, fiinţa care își gătea singură, care avea un canar, ființa pe care se putea

bizui şi în care putea crede: doamna H.T. Miller. Asculta mulțumită, când auzi deodată două zgomote. Un sertar de la birou se deschidea și se închidea. ] se păru

că-l mai aude chiar după ce zgomotul încetă. Un sertar se deschidea și se închidea... Apoi, lent, zgomotul neplăcut fu înlocuit de foșnetul unei rochii de mătase care se apropia tot mai mult, discret și delicat, amplificându-se până când pereții începură să vibreze, iar încăperea se cufundă într-un val de şoapte. Doamna Miller înlemni, deschise ochii și întâlni o privire opacă şi fixă. — Bună, spuse Miriam.

PUNCTUL MEU DE VEDERE (1945)

Știu ce se spune despre mine și puteți să mă credeți pe mine sau pe ele, treaba dumneavoastră. Aveţi de ales între punctul meu de vedere şi cel al Oliviei-Ann sau al lui Eunice şi cred că oricărui om imparţial îi e foarte ușor să-şi dea seama care dintre noi e în toate minţile. Nu vreau decât ca cetăţenii Statelor Unite să cunoască

faptele, asta-i tot. Iată faptele: la 12 august, într-o duminică, în acest an lăsat de la Dumnezeu, Eunice a încercat să mă omoare cu sabia cu care a luptat tatăl ei în Războiul Civil, iar Olivia-Ann m-a urmărit prin toată camera cu un cuţit lung

de vreo treizeci de centimetri, un jungher din acelea cu care se taie porcii. Ca să nu mai pomenesc de o mulţime

de alte lucruri. Totul a început acum șase luni, când m-am însurat cu Marge. Asta a fost prima mea greșeală. Ne-am căsătorit la

Mobile, deși ne ştiam doar de patru zile. Aveam amândoi șaisprezece ani și Marge venise în vizită la verişoara mea

Georgia. Acum, însă, când dispun de timp suficient ca să reflectez, pentru nimic în lume nu-mi pot închipui cum de-am fost în stare să mă îndrăgostesc de o fată ca ea. N-are o figură prea grozavă, nici un corp mai acătării

64 / Integrala prozei scurte și nici pic de minte. Dar e blondă naturală și poate că ăsta-i motivul. Ei bine, eram căsătoriţi abia de trei luni şi Marge a și rămas însărcinată.

Asta a fost a doua greșeală. Atunci a început să zbiere că trebuie să se întoarcă acasă la mămica, numai că n-are

mamă, ci doar două mătuşi: Eunice și Olivia-Ann. Aşa că m-a obligat să-mi las slujba mea absolut formidabilă, absolut perfectă, de vânzător la un depozit en gros de alimente, și să vin aici, la Admiral Mill, care, orice-ai zice, nu-i decât o adunătură blestemată de case la marginea drumului. În ziua când, împreună cu Marge, m-am dat jos din tren la haltă, ploua cu găleata. Vă închipuiți că a venit cineva să ne întâmpine? Mai aruncasem de pomană și patruzeci şi unu de cenți pe o telegramă! Deși soția mea

era însărcinată, a trebuit să străbatem zece kilometri pe un adevărat potop. Lui Marge îi venea tare greu, fiindcă eu nu puteam să car mai nimic, căci aveam niște dureri

înfiorătoare de șale. Când am zărit casa, trebuie să mărturisesc că am fost impresionat. O construcţie mare şi

galbenă, în față coloane adevărate, iar în curte, pe lângă gard, gutui japonezi cu flori roșii și albe. Eunice și Olivia-Ann ne văzuseră venind și ne aștep-

tau în hol. Ce n-aş da să le puteți vedea! Vă jur că-s formidabile! Eunice e o babă voinică și grasă, cu un fund care cântărește a zecea parte dintr-o tonă. Iropăie prin casă, fie că-i vreme frumoasă sau urâtă, într-un capot

complet demodat, căruia îi zice chimono, dar care nu-i decât o cămașă de noapte murdară, de flanelă. În afară de asta, mestecă tutun și încearcă să facă pe doamna, scuipând pe furiș. Îi tot dă cu splendida ei educaţie, ceea ce nu-i decât o manevră pentru a mă face să mă

Punctul meu de vedere | 65

simt prost, deşi, personal, asta nu mă deranjează absolut deloc, fiindcă ştiu sigur că nu-i în stare să citească nici măcar benzile desenate fără să silabisească cuvânt cu cuvânt. Trebuie să-i recunosc totuşi un merit: ştie să

adune și să scadă banii atât de repede, încât locul ei ar trebui să fie la Washington, acolo unde se imprimă banii. Nu că n-ar avea o groază de bani! Firește, pretinde că n-are un sfanț, dar eu ştiu că are, fiindcă într-o zi, din întâmplare, am dat peste aproape o mie de dolari ascunși într-un ghiveci de pe verandă. N-am luat un cent. Eunice însă susţine că i-am furat o bancnotă de o sută de dolari, o minciună sfruntată, de la un capăt la altul. Desigur, orice spune Eunice e ordin de la împărăție și nici o fiinţă din Admiral's Mill nu îndrăzneşte să crâcnească sau să susțină că nu-i datorează bani. Dacă ar spune că Charlie Carson (un invalid orb, în vârstă de nouăzeci de ani, care

n-a făcut un pas din 1896) a răsturnat-o și a violat-o, toți oamenii din ţinut ar jura pe un teanc de Biblii că așa e. Olivia-Ann e însă și mai rea, ăsta-i adevărul! Numai că nu te enervează ca Eunice, căci e înapoiată din naştere

și ar trebui, vă spun drept, închisă într-un pod. E foarte palidă, numai ciolanele-s de ea, şi are mustăţi. Stă mai

tot timpul ghemuită și cioplește un beţişor cu jungherul ei cât toate zilele. Altminteri, e oricând gata să facă vreo răutate, așa cum i-a făcut de alfel și doamnei Harry Steller Smith. Am jurat să nu spun nimănui, dar, după ce-au atentat atât de oribil la viața mea, mi-am zis: să le

ia dracu' de promisiuni. Doamna Harry Sreller Smirh a fost canarul lui Eunice, numit așa după o femeie din Pensacola care prepară acasă la ea un medicament bun pentru orice boală și pe care Eunice îl ia contra gutei. Într-o zi, am auzit

66 / Integrala prozei scurte

un tărăboi groaznic în salonaș și, când m-am dus să văd ce s-a întâmplat, ce credeți c-am văzut? Olivia-Ann o gonea pe fereastră, cu mătura, pe doamna Harry Steller Smith, iar ușa coliviei era deschisă. Să nu fi intrat chiar în clipa aceea, nimeni n-ar fi prins-o vreodată. S-a speriat c-am s-o spun lui Eunice și, bâlbâindu-se, a recunoscut totul, zicând că nu-i drept să ţii închisă o făptură a Domnului. Pe de altă parte, nu putea suferi cum cânta doamna Harry Steller Smith. Ei bine, într-un fel, mi-a părut rău de Olivia-Ann. Mi-a dat doi dolari, așa că am ajutat-o să inventeze o poveste pe care să i-o toarne lui Eunice. Desigur că

n-aş fi luat banii, dar mi-am zis că o să-i ușureze conştiinţa. Primele cuvinte pe care Eunice le-a rostit când am călcat în casa asta au fost: — Aşa deci, Marge, cu specimenul ăsta ai fugit de NOI Și te-ai măritat?

— Nu-i așa că-i cel mai frumos specimen de pe lume, mătușă Eunice? a răspuns Marge. Eunice m-a măsurat încet din cap până-n picioare și a zis: — Spune-i să se întoarcă.

După ce m-am întors, Eunice a adăugat: — Cu siguranţă ai ales cel mai nenorocit specimen

cu putință. Păi, bine, ăsta nu-i nici măcar bărbat. N-am fost în viaţa mea mai uluit. E adevărat că sunt cam îndesat, că n-am crescut de-ajuns. — Ba e chiar prea, a spus Marge. Olivia-Ann, care stătuse cu gura căscată, încât muş-

cele puteau să intre și să iasă în voie bâzâind, a intervenit: — Ai auzit ce-a spus soră-mea. Asta nu-i bărbat. E comic ca stârpitura asta, care se agită de colo-colo, să pretindă că-i bărbar! Păi, nici măcar nu-i de sex masculin.

Punctul meu de vedere / 67

— Pari să uiţi, mătuşă Olivia-Ann, că acesta e soţul meu, tatăl copilului meu nenăscut, a zis Marge. Eunice a scos un sunet urât, așa cum știe numai ea, şi a zis:

— Ei bine, nu pot decât să spun că eu, una, nu m-aș lauda cu asta. Ei, nu-i o primire frumoasă? Şi când te gândești că mi-am lăsat serviciul meu de vânzător, un post absolut grozav, la depozitul en gros. Dar asta-i un fleac pe lângă ce s-a întâmplat mai târziu, în aceeaşi seară. După ce Bluebell a strâns farfuriile de la cină, Marge a întrebat câr putea ea de drăguţ dacă ne împrumutau maşina să mergem să vedem un film la Phoenix City. — "Ţi-ai pierdut minţile, a spus Eunice, de-aţi fi crezut, vă jur, că i-am cerut chimonoul de pe ea.

— "Ţi-ai pierdut minţile, a spus și Olivia-Ann. — E şase, a zis Eunice, și dacă îţi închipui c-o las pe stârpitura asta să conducă Chevroletul meu din '34, aproape nou-nouţ, măcar până la latrina din curte și înapoi, ești chiar dusă de tot.

Firește, un astfel de limbaj a făcut-o pe Marge să plângă. — Nu te necăji, scumpo, i-am spus, am condus o

mulțime de Cadillacuri la viaţa mea. — Hmm!a făcut Eunice. — Ei, da, i-am zis. — Dacă a condus ăsta altceva decât un plug, înghit zece popândăi prăjiţi în terebentină, a rostit Eunice. — Nu-ţi permit să vorbeşti așa despre soţul meu, a spus Marge. Pur şi simplu vă purtaţi scandalos! Parc-aș

fi venit cu un străin pe care l-am agăţat cine știe pe unde.

68 / Integrala prozei scurte — De potrivit, se cam potriveşte! a spus Eunice.

— Să nu-ţi închipui că ne prostești, a zis Olivia-Ann. Între vocea ei și chemarea amoroasă a unui măgar nu

era nici o deosebire. — Nu ne-am născut ieri, alaltăieri, ascultă-mă pe mine, a zis Eunice.

— Să vă intre bine în cap că sunt măritată legal cu bărbatul acesta, până când moartea ne va despărți. Un judecător ne-a căsătorit acum trei luni și jumătate.

Întrebaţi pe oricine. Pe deasupra, mătușă Eunice, soţul meu e un om liber, e alb și are șaisprezece ani. Şi apoi, lui George Far Sylvester nu-i place să audă vorbindu-se astfel despre tatăl său. George Far Sylvester e numele pe care plănuiserăm să-l dăm copilului. Are o rezonanţă puternică, nu? Numai că aşa cum stau acum lucrurile, această chestiune mă lasă complet rece. — Dar cum poate o fată să facă un copil cu altă fată? a întrebat Olivia-Ann, ceea ce reprezenta un atac premeditat împotriva bărbăţiei mele. Susţin sus și tare că zilnic afli ceva nou. — Gura, spuse Eunice. Să nu mai vorbim despre filmul de la Phoenix City. — Oooo, dar e un film cu Judy Garland, a hohotitr Marge. — Lasă, iubito, i-am spus. Sunt aproape sigur c-am

văzut filmul acum zece ani la Mobile. — Asta-i o minciună sfruntată, a strigat Olivia-Ann. Eşti un ticălos, asta eşti. Judy nici nu juca acum zece ani

în filme. Olivia-Ann n-a văzut nici un film în toți cei cincizeci și doi de ani ai ei (nu vrea să spună nimănui câţi ani are,

Punctul meu de vedere | 69

dar eu am trimis o scrisoare la primăria din Montgomery şi au fost foarte amabili și mi-au răspuns), dar e abonată la opt reviste de cinema. După declaraţiile doamnei Delancey, diriginta poștei, asta e singura corespondență

pe care o primeşte, cu excepţia cataloagelor cu reclame ale firmei Sears 8& Roebuck. A făcut o pasiune absolut bolnavă pentru Gary Cooper și are un cufăr și două valize pline cu fotografiile lui. Așa că ne-am ridicat de la masă, iar Eunice s-a îndreptat cu paşi nesiguri spre geam, s-a uitat afară la copacul din faţa ferestrei şi a zis: — Păsările se strâng la cuibul lor. E timpul să mergem Ja culcare. Marge, ai vechea ta odaie, iar pentru domn am aranjat un pat de campanie pe veranda din spate. A trecut un minut bun până să-mi intre în cap ce-a spus. — Dacă nu sunt prea îndrăzneț, am să vă întreb ce aveţi împotrivă să dorm împreună cu soția mea legitimă? Atunci au Început amândouă să răcnească la mine.

Așa că Marge a făcut pe loc o criză de isterie. — Ajunge! Ajunge! Nu mai suport! Du-te, îngera-

șule... du-te și dormi unde spun ele. Vedem noi mâine... — Nu pot nega că, la urma urmei, fetiţa asta are cotuși un dram de minte, a spus Eunice. — Sărmana de tine, a zis Olivia-Ann, luând-o de talie şi scoţând-o din cameră, sărmana de tine, atât de tânără și de nevinovată. Hai să mergem, o să te liniștești plângând la pieptul Oliviei-Ann. Mai, iunie, iulie și cea mai mare parte din august

m-am ghemuit şi m-am sufocat de căldură pe blestemata de verandă din spate, fără nici un adăpost. lar Marge o dată n-a deschis gura să protesteze. Regiunea asta din

70 / Integrala prozei scurte Alabama e mlăștinoasă, are niște țânțari care pot omori și un bizon, numai să le dai ocazia, ca să nu mai pomenesc de gândacii zburători foarte primejdioși și de o armată de șobolani din împrejurimi, destul de mari ca să tragă un șir de căruţe de aici până la lombuctu. Oh, dacă n-ar fi fost micuțul George, încă nenăscut, mi-aş fi luat de mult tălpășiţa. Vă spun că, din noaptea când am venit, n-am rămas

singur cu Marge nici cinci secunde. Ori una, ori cealaltă dintre mătuși o însoțea mereu, iar săptămâna trecută erau

aproape să-și iasă din minţi când Marge s-a încuiat în camera €i, iar de mine nu puteau da nicăieri. Adevărul e că plecasem să privesc cum împachetează negrii bumbacul, dar ca să le fac în ciudă, i-am destăinuit lui Eunice că eu și cu Marge ne ţinuserăm de prostii. După asta au luat-o pe

Bluebell ca s-o păzească pe Marge cu schimbul. În tot acest timp, n-am avut nici măcar mărunțiş

pentru ţigări. Eunice mă pisa mereu să-mi găsesc o slujbă. — De ce nu se duce păgânul ăsta mic să muncească cinstit? spunea.

După cum probabil aţi observat, niciodată nu mi se adresează direct, deși, de cele mai multe ori, sunt singur

alături de augusta lor persoană. — Dacă ar fi într-adevăr bărbat, ar încerca să câştige

o pâine pentru fata asta, în loc să se îndoape cu mâncarea mea. Cred c-ar trebui să vă spun că de trei luni și treisprezece zile mă hrăneam aproape exclusiv cu cartofi reci și grâu fiert rămas de la masă, așa că de două ori m-am

dus să-l consult pe doctorul A.N. Carter. Nu putea băga mâna în foc că n-aveam scorbut. În ce priveşte faptul că nu muncesc, aş vrea să ştiu ce-ar putea să găsească un om cu capacitățile mele, un om

Punctul meu de vedere | 71

care a avut o slujbă absolut grozavă la depozitul en gros, într-un sat nenorocit cum e Admiral's Mill? Nu-i decât un singur magazin aici, iar domnul Tubberville, proprietarul, e de fapt atât de leneș, că nu se îndură să vândă nimic. Există apoi biserica baptistă Steaua Dimineţii, dar au deja un predicator, un căcăcios bătrân pe nume Shell, pe care Eunice l-a târât într-o zi acasă cu forţa, ca să se îngrijească de mântuirea sufletului meu. L-am auzit cu

urechile mele când i-a spus că nu mai e nimic de făcut cu mine. Culmea e însă ce-a reușit Eunice cu Marge. A con-

vins-o să se întoarcă împotriva mea, într-un fel abject, de nedescris. A mers până într-acolo încât să mă bârfească. I-am tras însă câteva la fund și am pus capăt situaţiei. Nevastă-mea n-o să fie niciodată obraznică cu mine, nu, pentru nimic în lume! Trupele inamice avansează în rânduri strânse: Bluebell, Olivia-Ann, Eunice, Marge şi tot restul populaţiei din Admiral's Mill (342 de locuitori). Aliați: nici unul, zero. Aceasta era situaţia duminică, 12 august, când a avut loc

atentatul asupra vieţii mele. Ieri a fost o zi liniștită și destul de fierbinte ca să ropească și stâncile. Necazurile au început exact la ora două. Ştiu asta, fiindcă Eunice are o şmecherie din alea cu cuc, care mă sperie de moarte. Îmi vedeam de treburi în salonaș, compunând o melodie la pianina pe care Eunice a cumpărat-o pentru Olivia-Ann, angajându-i

şi un profesor care venea o dată pe săptămână tocmai din Columbus, din statul Georgia. Doamna Delancey, diriginta poştei, care a fost prietenă cu mine până în

momentul când şi-a spus că ar fi poate mai înțelept să renunţe, spune că într-o după-amiază, profesorul amator

72 / Integrala prozei scurte a ieșit din casă ca din puşcă, de parcă l-ar fi urmărit Adolf Hitler, a sărit în Fordul lui şi de atunci nu s-a mai auzit de el. După cum vă spuneam, stăteam la răcoare în salonaș, fără să deranjez pe nimeni, când deodată Olivia- Ann a intrat tropăind, cu părul răsucit tot pe bigudiuri, și a zbierat: — Încetează imediat cu vacarmul ăsta infernal! Nu lași omul să se odihnească o clipă! Şi ridică-te imediat de la pianina mea! E pianina mea și, dacă n-o întinzi pe loc, fii sigur că te duc la tribunal, în prima luni din septembrie. Olivia-Ann e pur și simplu geloasă fiindcă sunt un artist înnăscut, iar cântecele pe care le compun sunt absolut colosale. — Şi ia uită-te în ce hal ai făcut clapele de fildeș veritabil ale pianinei mele, domnule Sylvester, a spus şi s-a apropiat tropăind de pianină, le-ai rupt aproape pe toate chiar de la îmbinare, din pură răutate, asta ai făcut. Ştie foarte bine că pianina era bună de aruncat la gunoi încă dinainte să intru eu în casă. — Cum e știi tu pe toate, domnişoară Olivia-Ann, poate c-ai fi curioasă să afli că și eu sunt în posesia câtorva

informaţii interesante. Câteva informaţii pentru care alții poate mi-ar fi foarte recunoscători, spun eu. Ca, de pildă, ce s-a întâmplat cu doamna Harry Steller Smith. O mai ţineţi minte pe doamna Harry Sreller Smith? S-a oprit şi s-a uitat la colivia goală. — Mi-ai jurat, a zis și faţa i s-a înroșit înfricoşător. — Poate că da, poate că nu, i-am răspuns. Ai făcut

rău când ai trădat-o pe Eunice, dar dacă unii oameni i-ar lăsa pe alţii în pace, atunci poate c-aș putea să trec întâmplarea cu vederea.

Punctul meu de vedere | 73

Ei bine, domnule, a ieșit din cameră frumos şi calm, cum se cuvine. Așa că m-am întins pe canapea, cea mai

oribilă mobilă pe care am văzut-o vreodată, făcând parte dintr-o garnitură cumpărată de Eunice la Atlanta în 1912 cu două mii de dolari, bani gheaţă — sau cel puţin aşa pretinde ea. Această garnitură e îmbrăcată în pluș negru și verde închis și miroase a găină udă. Într-un colț a] salonașului se află o masă care susţine două portrete, ale mamei şi tatălui domnișoarelor E. şi O.-A. Tatăl arată destul de bine, dar, fie vorba între noi, sunt convins că moştenise de undeva sânge de negru. A fost căpitan în timpul Războiului Civil, iar asta n-am s-o uit niciodată, din cauza sabiei lui, expuse deasupra consolei, și care va juca un rol important în întâmplarea care urmează să aibă loc. Mama are o expresie vicleană, de om sărac cu duhul, întocmai ca Olivia-Ann, deşi trebuie să recunosc că pe mamă o prinde bine. Așa că tocmai ațipisem când am auzit-o pe Eunice

răcnind: — Unde-i? Unde-i? M-am trezit cu ea în pragul ușii, cu mâinile înfipte

zdravăn în șoldurile-i de hipopotam și cu toată șleahta adunată în spate: Bluebell, Olivia-Ann și Marge. Câteva clipe, Eunice a bătut repede şi enervată cu piciorul ei mare și gol în dușumea, făcându-și vânt, pentru a-și răcori fața grasă, cu o fotografie pe carton

reprezentând cascada Niagara. — Unde-i? a întrebat. Unde-i suta de dolari pe care mi-a şterpelit-o profitând de încrederea mea? — Ăsta-i paiul care a rupt spinarea cămilei, am zis,

dar mi-era prea cald şi eram prea obosit ca să mă ridic.

74 / Integrala prozei scurte

— Să vezi că n-o să fie singura spinare care o să se rupă, a zis, iar ochii ei minusculi păreau gata să-i sară din

orbite. Erau banii mei de înmormântare și-i vreau înapoi. Nu ştiţi că ăsta-i în stare să fure şi de la morţi? — Poate că nu i-a luat el, a spus Marge. — Tu, domnişoară, ţine-ţi gura şi nu te băga, a inter-

venit Olivia-Ann. — Să mor dacă nu mi-a furat el banii, a strigat Eunice. Uitaţi-vă numai la ochii lui — ochi de om vinovat! — Cum se spune la tribunal, am zis căscând, dacă martorii acuzării învinovățesc mincinos pe martorii

împricinatului, arunci martorii acuzării pot fi băgaţi la închisoare, chiar dacă balamucul e locul cel mai potrivit pentru ei, ca astfel să fie apăraţi ceilalți oameni. — O să-l bară Dumnezeu, a zis Eunice. — Ah, surioară, spuse Olivia-Ann, hai să nu mai aşteptăm să treacă Dumnezeu la fapte. La care cuvinte Eunice a înaintat spre mine, cu o pri-

vire foarte ciudată, măturând podeaua cu cămașa ei de noapte murdară, din flanelă. Olivia-Ann călca pe urmele ei şi Bluebell a scos un geamăt care cred că s-a auzit perfect până la Eufala și înapoi, în timp ce Marge a rămas pe loc, frângându-și mâinile și scheunând. — Oooo, a hohotit Marge, dă-i banii înapoi, te rog, îngerașule.

— EL tu, Brute? i-am zis, asta fiind o replică din William Shakespeare. — Uitaţi-vă la ăsta, a zis Eunice, zace tolănit toată

ziua, fără să facă nimic, nici măcar să lipească un timbru pe un plic. — Jalnic, a cotcodăcit Olivia-Ann.

Punctul meu de vedere | 75

— Îşi vine să crezi că de născut o să nască el şi nu sărmana copilă, a vorbit Eunice. — Poţi să ştii? a intervenit Bluebell cu răutate. — Râde ciob de oală spartă, i-am zis. — După vrei luni de trândăvie, stârpitura asta mai are îndrăzneala să facă insinuări pe seama mea? a spus Eunice. M-am mulțumit să-mi scutur scrumul de ţigară de pe mânecă și, fără să fiu câtuși de puţin afectat de spusele ci, am Zis:

— Doctorul A.N. Carter m-a informat că sufăr de scorbut avansat, primejdios, și trebuie să evit orice motiv de enervare. Altfel fac spume la gură şi mușc pe cineva. — De ce nu se întoarce la vagabonzii lui din Mobile, domnişoară Eunice? Mi-e silă, m-am săturat să-i tot car

oala de noapte, a zis Bluebell. Fireşte, negresa asta tuciurie m-a scos atât de tare din

sărite, încât mi-am pierdut cumpătul. Atunci m-am ridicat perfect calm, am luat o umbrelă din cuier şi am pocnit-o în cap pe Bluebell, până când umbrela s-a rupt în două. — Umbrela mea de mătase japoneză veritabilă! a ţipat Olivia-Ann. — Ai omorât-o pe Bluebell, ai omorât-o pe sărmana

bătrână! a strigat Marge. Eunice a împins-o pe Olivia-Ann zicând: — S-a ţicnit complet, soro. Fugi, fugi și adu-l pe domnul Tubberville! — Nu-mi place domnul 'Tubberville, a spus Olivia-Ann cu o voce hotărâră. Mă duc să aduc jungherul.

Și s-a repezit la ușă, dar, cum nu-mi păsa de moarte, am placat-o şi am trântit-o jos. Mișcarea mi-a provocat

dureri cumplite de șale.

76 / Integrala prozei scurte — O omoară! a răcnit Eunice, atât de tare de-am crezut că se dărâmă casa pe noi. O să ne omoare pe toate!

Te-am prevenit, Marge. Repede, fetița mea, adu sabia lui tăticu.

Așa că Marge a adus sabia lui tăticu' și i-a dat-o lui Eunice. Să mai vorbeşti de devotamentul soţiei! Și ca şi

cum asta n-ar fi fost de-ajuns, Olivia-Ann mi-a tras o lovitură îngrozitoare cu genunchiul, iar eu a trebuit să-i dau drumul. Şi deodară am auzit-o urlând imnuri bisericești în curte: Ochii mei văzură slava Domnului întors,

Călcând via în picioare, Ai mâniei struguri Storşi.

Între timp, Eunice alerga de colo-colo prin odaie, vânturând nebunește sabia lui tăticu, iar eu nici nu ştiu cum am reușit să mă caţăr pe pianină. Atunci Eunice s-a

suit pe scăunel. Cum de-a ţinut scăunelul ăla rahitic un monstru ca ea, n-am să înţeleg niciodată.

— Dă-te jos de-acolo, lașule, până nu te spintec, mi-a zis şi mi-a dat una cu sabia, încât m-am ales cu o tăietură adâncă de un centimetru. Pot s-o arăt oricui.

Între timp, Bluebell s-a trezit din leşin și s-a strecurat afară alături de Olivia-Ann, pentru a ţine serviciul divin amândouă, în curtea din faţa casei. Cred că aşteptau cadavrul meu şi Dumnezeu mi-e martor c-ar fi reuşit să

mă omoare dacă Marge n-ar fi leșinat. Asta-i singurul lucru bun pe care pot să-l spun despre Marge.

Nu-mi mai amintesc bine ce s-a întâmplat după aceea, doar că Olivia-Ann a reapărut cu jungherul ei

Punctul meu de vedere | 77

lung și cu un cârd de vecini. Marge a devenit însă deodată atracţia principală și bănuiesc că au dus-o pe sus în camera ei. Oricum, imediat ce-au ieşit, am baricadat ușa

salonului. Am împins în uşă toate scaunele tapisare cu pluș

negru și verde, la fel masa mare din lemn de mahon, care trebuie să fi cântărit vreo două tone, la fel şi cuierul și multe alte mobile. Am închis bine ferestrele și am tras jaluzelele. Am dat peste o cutie cu bomboane de vreo două kilograme şi jumătate și chiar acum ronţăi o vișină în ciocolată, zemoasă şi cu multă cremă. Uneori cei din casă vin la ușă, bat și urlă să mă îmbuneze. Da, da, au schimbat placa. Eu însă mă mulțumesc să cânt câte o melodie la pianină ca să ştie că sunt binedispus.

MISIUNEA LUI PREACHER (1945)

Un nor care se-ndrepta spre sud învălui soarele, iar o pată de întuneric, o insulă de umbră, se furișă pe câmpie și trecu dincolo de marginea ei. În curând începu să plouă: o ploaie de vară cu soare, care nu ţinea mult; destul ca să astâmpere praful și să lustruiască frunzele. Când ploaia încetă, un negru bătrân, pe nume Preacher, deschise ușa cocioabei lui și se uită la câmpie, unde buruienile creşteau abundent din pământul bogat; la o curte pietroasă, umbrită de piersici, de sânger și de duzi; la un drum de pământ roşcat, doar rareori folosit de mașini, căruţe sau fiinţe omeneşti; la lanţul de dealuri verzi care se întindeau poate până la capătul lumii. Preacher era un om scund, un omuleț cu o față plină

de milioane de zbârcituri. Smocuri de câlți îi ţâșneau din ţeasta albăstrie, iar privirea îi era tristă. Se încovoiase atât de rău, încât semăna cu o coasă ruginită, iar pielea îi căpă-

tase nuanţa gălbuie a pielii de calitate superioară. În timp ce se uita la ce mai rămăsese din fermă, își mângâie gânditor bărbia, deși, ca să fim sinceri, nu se gândea la nimic. Domnea liniştea, fireşte, şi aerul rece îl înfiora, așa că intră înapoi în casă, se așeză în balansoar și își acoperi

picioarele cu o cuvertură frumoasă, cu motive roz-verzui

Misiunea lui Preacher | 79

şi frunze roşcate, după care aţipi în casa liniştită, cu toate ferestrele deschise şi cu vântul care făcea să tresară foile de calendar, viu colorate, precum și tăieturile din ziar cu benzi desenate, lipite pe pereţi. După un sfert de oră se trezi, căci nu dormea niciodară prea mult, petrecându-și zilele într-o serie de aţipiri şi treziri, somn ușor și lumină, nu prea diferite unele de altele. Deși nu era frig, aprinse focul, își umplu pipa cu tutun și începu să se balanseze, lăsând privirea să-i rătăcească prin încăpere. Pe parul dublu de fier zăceau vraişte perne şi cuverturi stropite cu vopsea roz; un braţ

îi atârna trist pe scaun; un afiș minunat, reprezentând

o fată cu păr auriu ținând în mână o sticlă de bere, era rupt în dreptul gurii fetei, așa încât zâmbetul ei era răutăcios și batjocoritor. Își odihni privirea pe soba plină de funingine și tăciuni din colț. 1 se făcuse foame, dar soba pe care se înălțau cratiţe murdare îl descuraja. „N-am ce să fac“, îşi spuse el, la fel ca acei bătrâni care se certau singuri, „sunt sătul până peste cap de verdeţuri ieftine şi alte prostii. O să stau aici şi o să mor de foame, asta mi-e soarta. Pun pariu pe bani buni că nimeni n-o să-mi

ducă lipsa, nu, dom'le: Evelina fusese întotdeauna atât de ordonată, de curată și de bună, dar murise și o îngropase cu doi ani în urmă. Cât despre copii, nu mai rămăsese decât cu Anna-]Jo, care muncea în Cypress City, unde

locuia și unde se distra în fiecare noapte. Sau, cel puţin, aşa credea Preacher că stau lucrurile. Era foarte credincios şi pe măsură ce după-amiaza trecea, îşi luă Biblia de pe poliţă și urmări textul cu un deget tremurător. Îi făcea plăcere să-și închipuie că ştie să citească și continuă o vreme să inventeze povești şi să se

uite la poze. Acest obicei al lui o îngrijorase întotdeauna

80 / Integrala prozei scurte

pe Evelina. „Ce tot te faci că buchisești acolo în Scriptură, Preacher? Ascultă-mă, te-ai prostit de tot... Nu ştii să citeşti, cum nu știu nici eu. „Păi, draga mea, oricine

poate citi în Scriptură. E scrisă în așa fel încât să fie pe înțelesul tuturor. Era o afirmaţie pe care o auzise de la pastorul din Cypress City și îl mulțumea pe deplin. Când lumina soarelui se mută de la fereastră la ușă,

Preacher închise Biblia cu degetul rămas între pagini și merse opintit pe verandă. Ghivece albastre și albe pline cu ferigi se clătinau din tavan pe suporturi de sârmă, iar florile ajungeau până la dușumea, atârnând ca niște cozi de păun. Lent şi cu mare grijă, păși şchiopărând pe trepcele făcute din trunchiuri și rămase în picioare în mijlocul curții, plăpând şi cocoșat, îmbrăcat într-o salopetă și o cămașă kaki. „Uite c-am ajuns aici. Nu m-aşteptam... Nu m-așteptam să am destulă forță azi: Un miros de pământ jilav stăruia în aer, iar vântul răsucea frunzele dudului. Un cocoș cotcodăci şi creasta lui stacojie zburătăci printre buruienile înalte și dispăru sub casă. — Bine faci c-ai întins-o, cocoș bătrân, fi'ndc-o să iau o toporişca și-atunci păzea! Bag mâna-n foc c-o să fii

gustos la masă! Buruienile îi mângâiau picioarele goale și bătrânul se aplecă şi smulse câteva. — "Tot degeaba. O să creşteți la loc, buruieni nesuferite. Sângerul înflorise, iar ploaia risipise petalele, pe care le simţea catifelate sub talpă sau strecurându-i-se între degete. Mergea sprijinindu-se într-un baston din lemn de sicomor. Iraversă drumul și trecu printr-un crâng de nuci

Misiunea lui Preacher | 31

sălbatici, cum avea obiceiul, și se îndreptă spre poteca ce-l conducea prin pădure până la pârâu și la Loc. Aceeași călătorie, pe același drum, la aceeași oră; târziu după-amiaza, pentru că astfel avea o ocupaţie. Plimbările începuseră într-o zi de noiembrie, când luase Hotărârea, şi continuaseră toată iarna, când pământul

era îngheţat şi acele de pin i se lipeau de picioare. lar acum era mai. Irecuseră şase luni, iar Preacher, născut în mai și însurat tot în mai, credea, fireşte, că asta era luna care punea capăt misiunii lui. Avea superstiţia

că ceva marca acea zi îndeosebi, așa că urmă poteca mai repede ca de obicei. Razele soarelui făceau bălți de lumină, îi jucau în păr, schimbau culoarea mușchiului de pe pomi și desfășurau leneş lungi antene peste crengile de lângă apă, schimbându-le culoarea de la cenușiu la cenușiu deschis şi de la albastru la cenușiu. O cicadă cânta undeva. O alta îi răspunse. — Gura, gâzelor! De ce faceţi hărmălaie? Ce, vă simţiți singurele?

Drumul era anevoios şi, uneori, cum era doar o cărare de pământ bătucit, era greu de urmat. La un moment dat cobora şi ajungea într-o scobitură care mirosea a răşină, iar de acolo se întindea o porţiune cu copaci care își încrucișau ramurile și unde era întuneric ca noaptea,

iar desișurile tremurau parcă mișcate de cineva. — Căraţi-vă de aici, diavoli împielițaţi! Nici unul n-o să-l sperie pe Preacher. Vulturi de pradă și stafii, băgaţi bine de seamă! Preacher... o să vă tăbăcească, o să

vă jupoaie de vii şi-o să vă scoată ochii, după care o să vă calce în picioare și-o să vă arunce în foc!

82 / Integrala prozei scurte

Cu toate astea, inima îi bătea mai tare; cerceta drumul cu bastonul; fiara era în spatele lui, cu o privire îngrozitoare, sclipind ca în iad şi pândindu-l din culcușul ei! Își aminti că Evelina nu crezuse niciodată în spirite şi

asta îl enerva. „Iaci din gură, Preacher“, spunea ea. „N-am chef să mai ascult prostiile astea cu stafii. Păi, nu există stafii decât în mintea ta. O! da, ea n-avusese dreptate, pentru că acum cu siguranţă se afla printre vânătorii și

printre câinii cu ochi înfometați care-l pândeau în beznă. Se opri şi spuse:

— Evelina? Evelina, răspunde-mi, scumpo! Și iuți pasul, dintr-odată temându-se că într-o bună zi Evelina avea să-l audă şi, fără să-l mai recunoască, avea

să-l mănânce de viu. În curând auzi pârâul, iar de acolo nu mai erau decât câțiva pași până la Loc. Îndepărtă o urzică ţepoasă şi,

gemând de durere, alunecă de la mal și traversă pârâul cu mare atenţie, călcând cu grijă pe fiecare piatră din apă. Mai multe pâlcuri de plevuşti făceau incursiuni curioase pe lângă malul cu apă limpede şi puţin adâncă, în timp ce libelule verzi cu aripi de smarald vânau la suprafața ei. Pe malul opus, un colibri, fluturându-și aripile invizibile, devora inima unui nufăr uriaș. Apoi pomii se răriră, şi cărarea se lăți dând într-un mic luminiș. Locul lui Preacher. Pe vremuri, înainte să se închidă fabrica de cherestea, fusese albia de spălat a femeilor, dar asta se întâmpla cu mult timp în urmă. Un stol de rândunici îi trecu într-un zbor rapid pe deasupra capului şi de undeva din apropiere se auzi cântecul ciudat și stăruitor al unei păsări pe care nu o recunoștea. Obosise și își trăgea sufletul, așa că îngenunche și îşi

sprijini bastonul de trunchiul putred al unui stejar pe

Misiunea lui Preacher | 33

care creșteau smocuri de muşchi. Apoi deschise Biblia la locul unde o panglică argintie despărţea paginile, își împreună mâinile și îşi înălță fruntea. Urmară câteva clipe de tăcere, când își concentră

privirea, atent la cercul cerului, la rămășițele fumurii ale unui Nor, asemenea unor şuviţe de păr de culoarea câlților,

care păreau că de-abia se mișcă pe ecranul albastru, mai palid decât sticla opacă. Apoi, şopti uşor:

— Domnu lisus? Domnu lisus? Vântul îi întoarse şoapta, răscolind frunzele îngropate astă-iarnă, care se rostogoleau pe pământul acoperit

cu mușchi verde. — M-am întors din nou, Domnu” lisus, foarte cre-

dincios... Te rog, Domnule, dă-i atenţie o clipă bătrânului Preacher. Sigur de audiroriu, zâmbi trist și schiță un salut cu mâna. Venise timpul să spună ce avea pe inimă. Spuse că

era bătrân, nu ştia cât de bătrân, nouăzeci de ani sau poate o sută. Își încheiase treburile și toate rudele plecaseră de acolo. Dacă ar mai fi avut o familie, atunci lucrurile ar fi stat altfel. Slavă cerului! Dar Evelina murise şi ce se alesese de copii? Billy Boy şi Jasmine, şi Landis, și LeRoy, și Anna-]Jo, și Beautiful Love? Unii erau la Memphis, la Mobile, la Birmingham sau morţi şi îngropaţi. Oricum,

nu erau cu el; lăsaseră în urmă meleagurile unde el muncise din răsputeri, câmpiile rămăseseră de izbeliște, iar lui îi era frică noaptea în vechea casă, având doar cucuvelele alături. Aşa că era rău din partea lui isus să-l ţină aici în viață, lipsit de toți ceilalți, care erau duși.

— Slavă ţie, Domnu' Iisus, sunt la fel de bătrân ca o broască-ţestoasă bătrână și mai bătrân ca...

84 / Integrala prozei scurte De curând luase obiceiul să-şi pledeze cauza în repetate rânduri și cu cât o ţinea mai mult, cu atât vocea îi suna mai stridentă și mai presantă, până creștea și devenea furioasă și mai poruncitoare, iar gaiţele care îl urmăreau de pe crengile pinilor zburau furioase și speriate.

Se opri brusc, trase cu urechea şi ascultă. Un sunet repetat, ciudat și tulburător. Se uită într-o parte și apoi într-alta şi zări o minune. Un cap înflăcărat, săltând peste desişuri, plutea spre el; avea părul cârlionțat şi roșcat; o barbă strălucitoare îi împodobea faţa; și, culmea, o altă întruchipare, palidă și mai luminoasă, îl urma la întâmplare. O panică subită și o mare confuzie contractară fața lui Preacher, care scoase un geamăt. Niciodată în istoria ținutului Calupa nu se auzise un sunet atât de trist. Un câine de vânătoare cu urechile ciulite și cu o blană neagră şi cafenie dădu buzna în luminiș, îl privi furios şi mârâi cu picuri de salivă scurgându-i-se din bot. Iar doi bărbaţi, doi necunoscuţi, ieșiră din umbră, cu cămăși verzi descheiate la gât şi cu bretele din piele de șarpe care le susțineau pantalonii vânătorești de catifea. Ambii erau scunzi, dar superb alcătuiți, unul având părul cârlionțat și o mândreţe de barbă roșcat-portocalie, în timp ce al doilea era blond şi fără barbă. O pisică sălbatică, pe care o vânaseră, era legată pe un băț solid de bambus, cărată astfel de cei doi, înarmaţi cu carabine atârnate la umăr.

Atât îi trebui lui Preacher, care gemu din nou, sări în picioare şi se repezi ca un iepure în pădure spre cărare.

Atâr de grăbit era, încât uită bastonul sprijinit de trunchiul stejarului, precum și Biblia deschisă pe covorul de mușchi. Câinele înaintă și adulmecă paginile Bibliei, după care plecă în căutarea lui Preacher.

Misiunea lui Preacher | 85

— Ce înseamnă asta, pe toți dracii? spuse Cârlionțatul. — Ciudăţenia pământului, zise Blondul. Ridicară pe umerii lor solizi pisica sălbatică, ce se clătina pe băț cu labele legate cu sfoară de cânepă, iar Cârlionţarul spuse: — Cred c-ar trebui să mergem după blestematul ăla de câine. — Așa cred și eu, zise Blondul. Aș da orice să mă pot odihni. Am o băşică la picior cât o juma de dolar, mă chinuie de mor. Clătinându-se sub povara vânatului și a carabinelor, începură să cânte și se îndreptară spre pinii tot mai întu-

necaţi, iar ochii pisicii, sticloși și aurii, priveau fix, capcând și reflectând lumina soarelui în amurg și înapoindu-i văpaia.

Între adevărat un șarpe Brusc, nu

timp, Preacher parcursese o distanță bună. E că nu mai alergase atât de iute din ziua când îl urmărise de aici și până la dracu'n praznic. mai era un om decrepit, fiind în stare să zburde

aşa cum îi plăcea. Picioarele lui solide și sigure alergau

pe cărare și trebuie spus că durerea chinuitoare de spate, de care suferea de douăzeci de ani, i-a dispărut în acea după-amiază și n-a mai apărut niciodată. Genunea întunecată zbura pe lângă el fără să bage de seamă și, în timp ce trecea pârâul, salopeta îi flutura nebunește. O! frica îl chinuia ca o rană deschisă, iar picioarele lui alergând răsunau ca un răpăit de tobă. Apoi, exact în clipa când ajunse la sânger, îi veni o idee nemaipomenită. Era atât de cumplită și de năucitoare, încât se împiedică și căzu lovindu-se de copac, scuturând ploaia de pe frunze, ceea ce îl băgă în sperieți.

86 / Integrala prozei scurte Îşi frecţionă cotul care îl durea, își umezi buzele cu limba și dădu din cap: — Dumnezeule, acolo sus unde eşti, ce mi-ai făcut? Da. Da, ştia. Știa cine erau acei străini, o aflase din

Scriptură, dar asta nu-l liniştea, aşa cum s-ar crede. Se ridică în picioare cu greutate, străbătu curtea în fugă și urcă scările. Ajuns pe verandă, se întoarse și aruncă o privire în

urmă. Liniște; calm, nimic în afara umbrelor. Amurgul se desfășura ca un evantai peste marginea dealurilor; câmpii, copaci, tufișuri și plante agățătoare se amestecau în lumina care se intensifica purpurie şi roz, iar piersicii pitici căpă-

tau nuanţe de argintiu şi verde. Și nu prea departe, dulăul lătra. Preacher se gândi să fugă la Cypress City, deși ştia bine că nimic n-avea să-l salveze. „Nimic pe lumea asta: Închide uşa, pune zăvorul! Asta trebuie să facă! Acum e rândul ferestrelor. Ah, dar obloanele sunt sparte și câteva lipsesc! Rămase în picioare neputincios şi învins, privind

lung la pătratele găunoase prin care zorelele se cățărau pe pervaz. Ce era asta? Evelina? Evelina! Evelina! Şoarecii zgâriau interiorul pereţilor și doar vântul mai flutura foaia

de calendar. Aşa că, bombănind aprig, se foi prin cocioabă aranjând, ştergând praful şi amenințând: — Păianjeni, ascundeţi-vă, pentru Dumnezeu! Nişte oameni foarte importanţi sunt pe cale să vină aici.

Aprinse o lampă de gaz făcută din aramă (un dar de la Evelina, la Crăciunul din 1918) și când flacăra se înteți, puse lampa pe policioară, alături de o fotografie neclară (făcută la „Fotografiază-te singur“, un fotograf care trecea pe acolo o dată pe an), a unei fețe pline, de

Misiunea lui Preacher / 87

culoarea berii — Evelina zâmbind cu o plasă albă în păr. Apoi bătu cu mâna o pernă de satin (marele premiu la concursul de cuverturi acordat lui Beautiful Love cu ocazia Târgului de Distracţii din Cypress City în anul 1910) și o aruncă mândru pe balansoar. Nu-i mai rămânea nimic de făcut, aţâţă cărbunii, zvârli în foc o mână de surcele și se așeză pe scaun ca să aștepte. Nu trebui să aştepte mult. În curând auzi cântece, voci profunde care cântau și stârneau iarăși și iarăși ecoul cu o forță strașnică şi veselă: „Am muncit la calea ferată ziua toată... Preacher, cu ochii închişi și cu mâinile împreunate solemn, măsură distanţa pașilor prin crângul de nuci, apoi pe drum sub dud... (se spunea că în ziua dinaintea morții tatălui său, o pasăre cu aripi uriașe și un cioc fioros

apăruse brusc în cameră, înconjurase de două ori parul bătrânului şi apoi dispăruse sub privirea înspăimântată a martorilor.) Preacher aproape că și acum aștepta să apară un astfel

de simbol. Pași grei urcară treptele și ajunseră pe verandă, bocancii apăsând din greu scândurile șubrede. Suspină când auzi bătăi în ușă; va trebui să-i lase să intre. Aşa că-i

zâmbi Evelinei, reflectă scurt la înfăţişarea lui scandaloasă şi, mişcându-se foarte încet, ajunse la ușă, înlătură scândura care servea de zăvor şi o deschise larg.

Cârlionțarul, cel cu barba lungă roșcar-portocalie, intră primul, ştergându-și fața lată, arsă de soare cu eșarfa de la gât. Salută, ca şi cum ar fi dus degetele la o pălărie invizibilă. — Bună seara, Domnu” Iisus, spuse Preacher aplecându-se cât putea de mult. — Bună seara, spuse Cârlionţatul.

88 / Integrala prozei scurte

Blondul îl urmă fluierând voios, mergând înfipt, cu mâinile vârâre adânc în buzunarele pantalonilor de catifea. Îl privi încruntat pe Preacher din cap până-n picioare. — Bună seara, Domnu: Sfânt, zise Preacher, deosebindu-l cumva arbitrar de celălalt. — Salut. Preacher călcă grăbit în urma lor, până când se pomeniră toţi trei în faţa focului. — Cum o duceţi, domnilor? spuse el. — N-am de ce să mă plâng, zise Cârlionţatul, admirând tăieturile cu benzi desenate, și fata din poza de calendar. Da' ştiu că te pricepi la fete, tataie. — Nu, domnu, spuse el serios. Nu mă interesează deloc fetele astea, nu, dom le. Dădu din cap pentru a întări cele spuse. — Sunt creștin, Domnu isus, baptist în toată regula, membru cotizant al Bisericii Steaua Dimineţii din Cypress City.

— N-am vrut să te jignesc, spuse Cârlionţatul. Cum te cheamă, tataie? — Cum mă cheamă? Păi, Domnu isus, nu mai ţii minte că sunt Preacher? Preacher care a discutat cu tine

aproape şase luni. — Fireşte că ţin minte, spuse Cârlionţatul și îl bătu prietenește pe umăr, firește că știu.

— Ce-i asta? întrebă Blondul. Ce dracu: ziceţi acolo? — Habar n-am, spuse Cârlionțatul şi dădu indiferent

din umeri. Ascultă, Preacher, am avut o zi proastă și ne e cam sete. Poţi să ne dai o mână de ajutor?

Preacher zâmbi șiret și spuse ridicând mâna: — Nu m-am atins de-o picătură în viaţa mea, ăsta e adevărul.

Misiunea lui Preacber | 89

— Vorbeam de apă, tataie. Apă chioară. — Şi vezi să fie găleata curată, spuse Blondul. Era un om pretenţios şi cam acru, în ciuda veseliei lui. — De ce arde așa de tare focul ăsta, tataie? — Din pricina sănătăţii mele, Domnu” lisus. Mă trec frigurile ușor de tot. — Negrii ăștia parcă ies toţi din aceeaşi găoace, toți

bolnavi şi cu idei ciudate. — Nu sunt bolnav, zise Preacher înveselit. Sunt bine-mersi. Nu m-am mai simţit niciodată așa de bine-n viaţa mea. Domnu' lisus, vino încoa și ia loc pe scaun, continuă el mângâind braţul balansoarului. Uiră-te la perna asta frumoasă. Domnu” Sfânt, eşti binevenit să stai pe pat. — Mulţam. — Nu mi-ar strica să stau jos, mulțumesc. Cârlionţatul era mai în vârstă și mai arătos: avea

un cap minunat, ochii îi erau de un albastru intens, o față plină, cu trăsături puternice, exprimând seriozitate. Barba îi adăuga o notă de reală măreție. Își întinse picioarele și-și sprijini unul pe braţul balansoarului. Blondul, cu trăsături mai fine și ten mai deschis, se prăbuși pe pat încruntându-se ba de una, ba de alta. Focul scotea un zgomot ce te îmbia la somn și lampa pâlpâia domol. — Bănuiesc c-ar trebui să-mi iau catrafusele, spuse Preacher cu voce stinsă. Văzând că nu primeşte răspuns, întinse cuvertura

într-un colţ îndepărtat, şi tăcut, cumva pe ascuns, începu să adune: tabloul Evelinei, pipa, o sticlă albastră care conţinuse odinioară vin și care acum avea înăuntru șapte

pietricele roz bănuite că-i aduc noroc, pânze de păianjen și praf, o cutie goală de bomboane Paradis, precum și alte obiecte la fel de prețioase, pe care le făcu grămadă

90 / Integrala prozei scurte pe cuvertură. Apoi răscoli printr-o ladă din lemn de cedru care purta parfumul anilor și dădu peste o căciulă din blană lucioasă de veveriță, pe care şi-o puse pe cap. Căciula îi ţinea de cald, călătoria putea fi tare friguroasă. În acest timp, Cârlionţatul se scobea între dinţi cu o pană de găină pe care o luase dintr-un borcan și se uita uimit la pregătirile bătrânului. Blondul începu din nou să fluiere şi melodia suna cu totul monoton. După ce Preacher își pierdu o bună bucată de timp cu îndeletnicirile lui, Cârlionțatul își drese vocea şi spuse: — Sper ca n-ai uitat de apă, tataie. Ţi-aș rămâne recunoscător dacă ne ajuţi. Preacher se împletici până la găleata puţului, ascunsă printre hodoroagele de pe sobă. — Parcă nu-mi mai amintesc nimic, Domnu lisus. De parcă mi-aș fi lăsat mintea afară când am intrat în casă.

Luă două tâlvuri mari şi le umplu cu apă până la margine. Cârlionţatul termină de băut, se şterse la gură și spuse: „Ioate bune și frumoase“ și începu să se balanseze în timp ce bocancii îi zgâriau vatra într-un ritm adormitor. Mâna lui Preacher tremură când îşi înnodă cuvertura

și trebui s-o refacă de cinci ori, după care se cocoță pe un buștean aflat între cei doi, așa încât de-abia îi ajungeau picioarele la pământ. Buza sfâșiată a fetei blonde din calendar, ţinând în mână sticla de bere, îi zâmbea, iar focul din sobă arunca o umbră atrăgătoare pe pereţi. Prin fereastra deschisă pătrundea bâzâitul insectelor din buruieni, şi alte zgomote uscate ale nopţii, pe care Preacher le auzise toată viaţa. O! ce frumoasă îi apărea acum cocioaba lui, cât de minunată era acum când ajunsese s-o dispreţuiască.

Misiunea lui Preacher | 91

Se înşelase atât de tare! Ce prostănac fusese! Dar acolo, chiar în fața lui, se aflau patru picioare încălțate cu bocanci și ușa din spatele lor. — Domnu” lisus, spuse el, atent să nu ridice vocea,

m-am gândit bine la treaba asta și am tras concluzia că nu vreau să merg cu voi.

Blondul și Cârlionţatul schimbară priviri ciudate, iar Blondul se ridică din par, se postă în spatele lui Preacher și spuse:

— Tataie, ai cumva friguri? Ruşinat de moarte, Preacher răspunse: — Vă rog, nu vreau să merg nicăieri.

— Ascultă, tataie, nu mai spune prostii, zise Cârlionţatul plin de bunăvoință. Dacă ești bolnav, îţi aducem bucuroși un doctor de la oraș. — Nu foloseşte la nimic. Mi-a venit vremea, răspunse Preacher. Dar aș fi fericit dacă m-aţi lăsa în pace. — Nu vrem decât să te ajutăm, spuse Blondul. — Chiar că, zise Cârlionţatul și scuipă din răsputeri în foc. Ţi-ai pierdut minţile, asta-i părerea mea. Nu ne-am chinui să-i facem oricui aşa o favoare, zău că nu.

— Cu toate astea, vă mulțumesc, Domnu: lisus. Știu

că v-am dat multă bătaie de cap. — Ascultă, tataie, spuse Blondul și cobori un pic vocea, ce te doare? Ai vreo încurcătură cu vreo fată? — Nu face glume cu bătrânul, zise Cârlionţatul. A stat prea mult la soare, asta e. N-am văzut așa ceva în viața mea.

— Nici eu, zise Blondul, dar nu ştii niciodată când e vorba de vulpile-astea bătrâne. Sunt în stare să-și piardă minţile cât ai clipi din ochi. Preacher se lăsă în jos până ce ajunse să se înmoaie de tot de spate şi bărbia începu să-i tremure.

92 / Integrala prozei scurte — Mai întâi o rupe la fugă de parc-a văzut pe dracu, zise Blondul, iar acuma face urât sau mai știu eu ce. — Nu-i adevărat, zise Preacher cu ochii mari, neliniștiţi. V-am recunoscut pe amândoi din Scriptură. Eu

mi-s om bun, mai bun nici că se poate. Și n-am făcut rău nimănui.

— Ah, bolborosi Blondul, renunţ! Tataie, nu merită să ne pierdem timpul cu tine. — Asta e, spuse Cârlionţatul. Preacher își plecă fruntea și-și dădu coada de veveriță la o parte de pe obraz. — Ştiu, zise el, da, știu. Am fost un mare prostănac, și asta e din Evanghelie. Dar dacă mă lăsaţi în pace, o să smulg buruienile din curte și de pe câmp și o să aştept până când o să vină Anna-]Jo, aşa cum îi e datoria, să-l

îngrijească pe tăticul ei. Cârlionţarul își mângâie barba și se trase de bretele. Ochii lui, albaștri și goi, oglindeau cu atenție fața lui Preacher. În cele din urmă spuse: — Nu pricep și pace.

— E foarte uşor, zise Blondul. A intrat dracu în el. — Sunt baptist de nădejde, le aminti Preacher, membru a] bisericii Steaua Dimineţii din Cypress City. Și n-am decât șaptezeci de ani. — Fii serios, tataie, spuse Blondul. Sunt sigur c-ai o sută de ani. N-ar trebui să spui asemenea baliverne. "Toate astea ajung în marea cărțulie neagră din cer, nu uita. — Sunt un mare păcătos, zise Preacher. Nu-i așa că sunt un mare păcătos? — Păi, nu ştiu, spuse Cârlionţatul, apoi zâmbi, se

sculă și căscă. Uite, zise el, sunt așa de flămând, c-aş mânca și broaște râioase. Hai, Jesse, hai să mergem

Misiunea lui Preacher | 93

acasă până nu apucă nevestele să dea mâncarea noastră

la porci. — Sfinte Dumnezeule, zise Blondul, nu știu dac-o să fiu în stare să mai fac un pas, bășicile din talpă mă ard. Apoi îi spuse lui Preacher: Păi, acu' tre' să te lăsăm în pace cu durerea matale, taică. Preacher zâmbi și își dezveli cei patru dinţi din maxilarul superior şi cei trei de jos (inclusiv cel îmbrăcat în aur, un cadou al Evelinei cu ocazia Crăciunului din 1922). Ochii îi clipiră nervos. Ca un copil bătrân şi cam ciudat, merse în pas de dans până la ușă şi insistă să sărute mâinile celor doi care ieșeau pe pridvor. Cârlionţatul sări treptele, apoi se întoarse și îi dădu lui Preacher Biblia și bastonul, în timp ce Blondul îl aştepta în curte, unde seara îşi lăsase faldurile palide. — Ai grijă de ele, taică, spuse Cârlionţatul, și să nu ce mai prindem prin pădurea de pini. Un moş ca tine tot dă el de dracu. Vezi-ţi de treabă acum. — Ha, ha, chicoti Preacher, vă mulțumesc la amândoi, Domnu Iisus şi Domnu: Sfânt, vă mulţumesc. Deşi nimeni

n-o să mă creadă când o să povestesc ce s-a întâmplat. Îşi puseră armele pe umăr și ridicară pisica sălbatică. — Hai noroc, zise Cârlionţatul. O să venim altă dată

să bem niște apă. — Viaţă lungă și fericită, ţap bătrân, spuse Blondul în timp ce treceau prin curte în direcţia drumului. Preacher îi urmări din priviri de pe pridvor și brusc își aminti, așa că strigă: — Domnu lisus... Domnu lisus! Dacă eşti bun să-mi

faci o favoare, m-aş bucura dacă ţi-ai face un pic de timp s-o cauţi pe nevastă-mea... o cheamă Evelina, s-o saluți din partea lui Preacher şi să-i spui cât sunt de fericit.

94 / Integrala prozei scurte — Mâine dimineaţă, tataie, cum mă scol, zise Cârli-

onţatul, şi Blondul izbucni în râs. Când umbrele lor înaintară pe drum, câinele de vânătoare negru cu cafeniu se strecură dintr-o viroagă și îi urmă. Preacher îi strigă și le făcu cu mâna. Ei însă râdeau prea tare ca să-l audă, iar râsul lor se întoarse dus de vânt la mult timp după ce trecuseră de coama dealului, unde licuricii brodau luni mici în văzduhul albastru.

ARBORELE NOPȚII (1945)

Era iarnă. Un șir de becuri goale, din care se scursese parcă toată căldura, lumina peronul rece şi bătut de vânt al haltei. Mai pe seară plouase, iar acum țurțurii atârnau de-a lungul streșinilor gării ca niște colți haini ai unui monstru de cristal. Pe peron nu era decât o fară destul de înaltă, îmbrăcată într-un taior cenușiu de flanelă şi un impermeabil. La gât avea un fular de lână ecosez. Părul, pieptănat cu cărare pe mijloc şi ondulat cochet într-o parte și alta, era de un castaniu luminos, ce bătea în blond. Cu toate că faţa-i părea slabă și prelungă, fata, fără

a fi extraordinar de frumoasă, era destul de atrăgătoare. Pe lângă diverse reviste ilustrate şi o poşetă de antilopă cenușie, pe care era scris artistic cu litere de alamă numele Kay, ducea cu ostentaţie şi o chitară verde, ca acelea din

filmele cu cowboy. Când trenul se ivi pufăind din beznă, luminat orbitor, şi se opri scrâșnind, Kay își strânse catrafusele și se urcă în ultimul vagon. Vagonul, o adevărată vechitură, arăta jalnic. Avea banchetele îmbrăcate în pluş roșu, vechi de când lumea și ros pe alocuri, și lambriuri de lemn, vopsite în cafeniu închis și coşcovite. Din tavan spânzura o lampă de alamă,

96 / Integrala prozei scurte

ca pe vremuri, de un gust romantic cam dubios. Aerul stătut, apăsător, îmbâcsit de fum vechi, se încinsese în duhoarea râncedă a resturilor de sendvișuri, a cotoarelor de mere și a cojilor de portocale zvârlite pe jos. Pe culoarul lung din mijlocul vagonului zăceau tot felul de gunoaie — pahare de carton, sticle goale de sifon şi ziare mototolite. Dintr-un rezervor cu apă, fixat în perete, se

prelingea pe duşumea o șuviţă subțire. Pasagerii, care întâmpinară cu o privire plictisită intrarea lui Kay, nu păreau câtuși de puţin stingheriţi de murdăria din vagon. Kay abia se abţinu să nu-și acopere nasul. Își croi drum cu grijă de-a lungul culoarului. Totuşi, la un moment dar, se împiedică — fără urmări dezastruoase însă — de piciorul întins în afară al unui grăsan care moțăia. Doi indivizi cu înfăţişare foarte banală o urmăriră curioşi când trecu pe lângă ei. Un băieţel se ridică în picioare pe locul lui și strigă: — Mamă, ia uite, un banjo! Doamnă, mă lăsaţi să

cânt la banjo? Încasă o palmă de la maică-sa și se linişti. Nu exista decât un singur loc liber, pe care Kay îl descoperi în fundul vagonului, într-un compartiment retras, ocupat de un bărbat și de o femeie, amândoi tolăniți cu picioarele pe locul liber din faţa lor. Kay șovăi o clipă şi spuse: — Vă deranjează dacă mă așez aici?

Femeia tresări, de parcă întrebarea foarte simplă ar fi înţepat-o ca un ac. Reuşi totuși să zâmbească. — Nu văd ce te împiedică să șezi, drăguță, răspunse

ea, dându-și jos picioarele şi împingând cu un gest ciudat de impersonal și picioarele bărbatului, care se uita fix pe geam, fără să manifeste nici un fel de interes.

Arborele nopţii | 97

Kay îi mulțumi femeii, îşi scoase impermeabilul și, după ce se așeză, își puse alături poșeta și chitara, păscrând revistele în poală. Stătea destul de confortabil, deși nu i-ar fi stricat să se rezeme de o pernă. Trenul se urni. O stafie de aburi se lipi șuierând de fereastră. Încet, luminile posomorâte ale halei singuratice se pierdură în urmă. — Doamne, ce staţie infectă! Nu se vede nici un

orăşel pe aproape, spuse femeia. — Orăşelul e la câțiva kilometri, zise Kay.

— A, da? Locuiești acolo? Nu. Kay o lămuri că fusese la înmormântarea unui

unchi. Nu-i mărturisi însă că unchiul îi lăsase prin testament doar chitara verde. Și acum unde se ducea? Ah, înapoi la universitate. După câteva clipe de gândire, femeia continuă: — Ce dracu: vă învaţă acolo? Dă-mi voie să-ţi spun, drăguță, că eu, una, am o educaţie clasa întâi fără să fi călcat vreodată la facultate. — Adevărat? murmură Kay politicoasă.

Și, pentru a evita subiectul, deschise o revistă. Lumina era prea slabă ca să poată citi și de alfel nici o povestire nu i se părea destul de captivantă. Pentru a nu se lăsa totuşi prinsă într-o conversaţie nesfârșită, continuă să frunzărească prosteşte paginile. Deodată simţi o bătaie ușoară pe genunchi. — Lasă cititul, spuse femeia. Am nevoie să stau de vorbă cu cineva. Evident, n-are nici un haz să vorbesc cu el, arătă ea cu degetul mare spre bărbatul tăcut. L-a lovit o mare nenorocire. E surdomut, înţelegi? Kay închise revista şi, pentru prima oară, o privi pe

femeie cu oarecare atenţie. Interlocutoarea era scundă

98 / Integrala prozei scurte

de statură, iar picioarele de-abia îi ajungeau la podea. Ca mulți oameni insuficient dezvoltați, suferea de o anomalie constituţională, în cazul ei, un cap imens, un cap

într-adevăr gigantic. Faţa cărnoasă și puhavă îi era atât de boită, încât abia îi puteai ghici vârsta: să tot fi avut cincizeci, cincizeci și cinci de ani. Ochii mari și tâmpi priveau

cruciș, ca şi cum s-ar fi îndoit de ce vedeau. Părul, vopsit ţipător în roșu, era răsucit în bucle sârmoase, groase ca niște tirbușoane. O pălărie, pe vremuri elegantă, de culoarea levănţicii și de dimensiuni impresionante, i se bălăbănea disperat pe o parte a capului. Femeia se tot străduia să aranjeze un ciorchine de cireşe de celuloid, cusut de borul pălăriei şi care mereu cădea în jos. Purta o rochie albastră, simplă, cam jerpelită. Răsuflarea îi duhnea puternic și dulceag a gin. — Ai chef să stai de vorbă cu mine, drăguță? — Desigur, îi răspunse Kay, nu prea încântată. — Fireşte că ai chef. Sunt sigură. De-asta îmi place mie să merg cu trenul. Aia din autobuze sunt niște cretini, o vorbă nu scot. În tren însă poţi să spui sincer tot

ce gândești, așa am crezut întotdeauna. Avea o voce veselă, răsunătoare și răgușită, ca de

bărbat. — Din cauza /ui încerc mereu să ocup locul ăsta. E mai intim, te simţi ca într-un compartiment de lux, nu? — E foarte plăcut, recunoscu Kay. Vă mulțumesc că mi-aţi îngăduit să stau împreună cu dumneavoastră. — Şi mie îmi pare bine. Nu prea aveam companie.

Unii nu se simt în largul lor alături de dumnealui. Ca şi cum ar fi vrut să protesteze, omul scoase din fundul gârlejului un sunet ciudat, hârâit, și apucă mâneca femeii.

Arborele nopţii | 99 — Lasă-ne în pace, scumpule, îi spuse ea, de parcă s-ar fi adresat unui copil neascultător. Mă simt bine. Schimbăm și noi o vorbă. Hai, fii cuminte, altfel fetiţa asta nostimă o să plece. E foarte bogată, se duce la uniVersitate.

Îi făcu lui Kay cu ochiul și adăugă: — Mă crede beată. Omul se prăbuși iar greoi pe spătarul banchetei, își întoarse capul într-o parte și cu coada ochiului o cercetă pe Kay cu atenţie. Umbriţi de gene dese, ochii lui, ca două bile de un albastru lăptros, aveau o frumuseţe stranie. În afara unui vag aer absent, faţa lui spână și lată nu exprima nimic. S-ar fi zis că era incapabil să simtă sau să oglindească cea mai ușoară emoție. Părul cărunt, tuns scurt, era pieptănat în șuviţe neregulate pe frunte.

Parcă era un copil îmbătrânit peste noapte printr-o metodă sinistră. Purta un costum uzat din serj albastru, şi își dăduse cu un parfum ieftin, oribil. Purta un ceas de jucărie la mână. — Mă crede beată, repetă femeia. Și partea absolut comică e că, de fapt, chiar sunt beată. Ce dracu, trebuie să faci ceva, nu-i așa? Se aplecă apropiindu-se și mai mult de Kay: la spune, nu-i așa? Kay se uita uimită la bărbat. Felul în care o cerceta îi provoca un fel de repulsie. Cu toate astea, nu-și putea dezlipi ochii de la el. — Așa cred și eu, spuse Kay. — Atunci, hai să bem ceva, propuse femeia.

Vâri mâna într-o desagă impermeabilă şi scoase dinăuntru o sticlă cu gin pe jumătate plină. Începu să deșurubeze căpăcelul, dar se gândi mai bine şi-i intinse sticla lui Kay.

100 / Integrala prozei scurte

— Ei, drace, am uitat că eşti musafir, îi spuse. Mă duc să aduc niște pahare de carton curate. Până să spună Kay că nu vrea să bea, femeia se și ridicase și pornise împleticindu-se pe culoar, spre micul rezervor cu apă.

Kay căscă şi îşi sprijini fruntea de geam. Își plimbă degetele alene pe corzile chitarei. Se auzi o melodie surdă, adormitoare, liniştitoare prin însăși monotonia ei, ca și peisajul sudic cufundat în beznă care aluneca de-a lungul ferestrei. O lună rece, de iarnă, se rostogolea deasupra trenului, traversând cerul nocturn ca o roată albă şi subțire. Deodată se întâmplă ceva ciudat: omul întinse mâna și o mângâie uşor pe obraz. Deşi gestul era de o delicateţe de-a dreptul uimitoare, Kay rămase atât de surprinsă de îndrăzneala lui, încât nu știu cum să-l interpreteze. Formulă în gând trei sau patru ipoteze fantastice. Bărbatul se aplecă înainte, până când ochii lui ciudaţi se apropiară foarte mult de ai ei. Parfumul lui îi provocă greață. Chitara tăcu. Privirile li se întâlniră. Pe neașteptate, Kay încercă un puternic sentiment de milă pentru el. În același timp însă, simţi și un dezgust irezistibil, copleşitor. O

scârbă imensă. Omul ăsta avea în el ceva insesizabil, care-i amintea de... de ce-i amintea? În clipa următoare, omul își retrase mâna cu un gest solemn și se lăsă pe spate, transfigurat de un rânjet tâmp, ca şi cum ar fi executat un număr formidabil, pentru care aştepta aplauze. — „Dii, dii, căluţul meu“, strigă femeia.

Se aşeză iarăşi pe banchetă și rosti cu mândrie: — Îs ameţită rău! Frântă de oboseală! Vai de capul meu!

Arborele nopții | 101

Dintr-o grămadă de pahare de carton pe care le ținea în mână, alese două, iar pe celelalte le băgă neglijent în sân, sub bluză. — Stau bine aici, la uscat. Ha, ha! ha! O cuprinse un violent acces de tuse. Când îi trecu, femeia păru mai calmă. — Te-a distrat prietenul meu? o întrebă ea şi își frecă încet sânii, cu un gest aproape pios. E un om atât de drăguţ!

Părea că femeii i se face rău. Kay abia aștepta s-o vadă leșinând. — Eu nu beau, spuse, înapoindu-i sticla. Nu suport gustul alcoolului. — Nu-mi strica cheful, răspunse femeia cu hotărâre. Hai, ţine paharul, fii fetiță cuminte. — Nu, vă rog...

— Ce dracu faci? Ţine paharul bine. Asta-i bună, să fii nevricoasă la vârsta ta! Înţeleg eu să tremur ca o

frunză, că am motivele mele. Da, da, te asigur că am toate motivele. — Dar...

Un surâs primejdios schimonosi deodată fața femeii. — Ce e? Nu mă crezi demnă să beau cu tine? — Vă rog, nu mă înţelegeţi greşit, răspunse Kay cu

voce tremurătoare. Nu-mi place să fac nimic cu de-a sila. N-aș putea să-i ofer domnului paharul? — Lui? Ferească sfântul! N-are decât un dram de minte și nu se poate lipsi de el. Hai, drăguță, dă-l pe gât! Când văzu că orice rezistenţă e de prisos, Kay se

hotărî să cedeze, pentru a evita o scenă penibilă. Sorbi din pahar și se cutremură. Ginul era îngrozitor. Simţi o arsură atât de puternică pe gâtlej, încât o podidiră

102 / Integrala prozei scurte

lacrimile. Îndată ce scăpă de sub privirea femeii, goli paharul în cutia de rezonanţă a chitarei. Din întâmplare, bărbatul o văzu. Kay își dădu seama și îi făcu semne disperate din ochi, implorându-l să n-o dea de gol. Era greu de spus, judecând după faţa lui complet inexpresivă, dacă pricepuse ceva din semnele ei. — De unde eşti, fetiţo? o întrebă femeia, reluând conversația.

În primul moment, complet zăpăcită, Kay nu reuși să-i răspundă. Îi trecură brusc prin minte numele mai multor oraşe. În cele din urmă, alese unul dintre ele:

— Sunt din New Orleans. Locuiesc la New Orleans. Femeia se lumină la faţă. — La N.O. vreau să fiu când dau ortul popii. Odată, prin 1923, mi se pare, am avut acolo o splendoare de salon de ghicit. Stai să mă gândesc, cred că era pe St. Peter Street. Se opri şi, aplecându-se, puse pe dușumea sticla de gin goală. Sticla alunecă pe culoarul dintre banchete și începu să se rostogolească înainte și înapoi, cu un sunet

adormitor. — Am crescut în 'lexas, la o fermă mare. Tata era bogat. Noi, copiii, aveam întotdeauna tot ce-i mai bun. Am fost și la Paris, în Franţa. Și ce haine! Pun pariu că şi tu ai o casă mare și frumoasă. Aveţi și grădină? Dar flori?

— Numai liliac. Un conductor intră în vagon, precedat de o pală rece de vânt care vânzoli gunoaiele de pe culoar și împrospătă o clipă aerul stătut. Conductorul înainta alene, oprindu-se din când în când ca să perforeze un bilet sau să discute cu un călător. recuse de miezul nopţii. Cineva cânta cu foc la acordeon. Altcineva contesta în gura mare meritele unui politician. Un copil ţipă în somn.

Arborele nopții | 103 — Poate că n-ai mai face nazuri dac-ai şti cu cine stai

de vorbă, spuse femeia, clătinându-și capul imens. Nu suntem niște terchea-berchea, nici pe departe. Jenară, Kay deschise cu gesturi nervoase un pachet de țigări și își aprinse una. Se întrebă dacă n-ar putea găsi alt loc, într-un vagon mai din față. Vecinătatea ciudacei perechi devenise insuportabilă. Niciodată nu se mai aflase într-o asemenea situaţie. — Vă rogsă mă iertaţi, trebuie să plec. A fost foarte plăcut, dar i-am promis unei prietene că ne întâlnim în tren...

Cu o mișcare rapidă, femeia o înșfăcă de încheietura mâinii.

— Nu ţi-a spus niciodată mămica ta că-i păcat să minţi? şopti ea exagerat de tare. Pălăria de culoarea levănţicii îi alunecase de pe cap, dar nu făcu nici un gest să o așeze la loc. Își umezi buzele cu limba. Când Kay se ridică în picioare, femeia o strânse şi mai tare de încheietură. — Stai jos, dragă... prietena aia nu există... Ascultă-mă pe mine, noi suntem singurii tăi prieteni și pentru nimic în lume nu te lăsăm să ne părăseşti. — Pe cuvânt de onoare, nu v-aş minţi.

— Stai jos, dragă. Kay aruncă ţigara, iar bărbatul o ridică de jos. Se tolăni la loc în colţul lui și începu să scoată rotocoale de fum ce urcau ca niște ochi găunoșşi și se destrămau în aer. — Ascultă, drăguță, dacă pleci acum, îl jigneşti, vorbi femeia încet și cântat. Stai jos — jos — așa, fii cuminte.

Doamne, ce chitară frumoasă. Ce chitară frumoasă, ce chitară frumoasă... Vocea se stinse, acoperită de huruitul brusc și continuu al unui tren pe lângă care treceau. O clipă, lumina

104 / Integrala prozei scurte

din vagon se stinse. În întuneric, ferestrele aurite ale celuilalt tren clipiră negru-galben, negru-galben, negru-galben. Țigara aprinsă a bărbatului pâlpâia ca un licurici, iar cercurile de fum se ridicau mai departe liniştit. Afară se auzi un clopoțel sunând cu putere. Când se aprinse din nou lumina, Kay își masă încheietura mâinii, pe care degetele puternice ale femeii

lăsaseră o urmă dureroasă, ca o brățară. Era mai mult nedumerită decât supărată. Se hotări să-l întrebe pe conductor dacă nu-i poate găsi alt loc. Dar când acesta veni pentru a-i cere biletul, se bâlbâi incoerent, iar întrebarea îi rămase pe buze. — Ce s-a întâmplat domnişoară? — Nimic.

Și conductorul plecă. În boxă, cei trei se priviră într-o tăcere misterioasă,

apoi femeia spuse: — Vreau să-ţi arăt ceva, scumpo. Scotoci din nou prin

desaga impermeabilă. N-o să mai faci nazuri după ce-ai să vezi asta.

Îi întinse lui Kay un afiş tipărit pe o hârtie atât de îngălbenită și de veche, încât părea să dateze de secole. Cu litere gingașe și exagerat de ornamentate stătea scris:

LAZĂR OMUL ÎNGROPAT DE VIU O MINUNE

CONVINGEŢI-VĂ Adulţi — 25 de cenți, copii — 10 cenți — Eu cânt un imn și citesc o rugăciune, spuse femeia.

E groaznic de trist, unii plâng, mai ales bătrânii. Mi-am

Arborele nopţii | 105 făcut rost de o costumaţie extrem de elegantă: un voal negru și o rochie neagră, care îmi vin turnate. E/ poartă

nişte haine de ginere, de comandă, superbe, un turban, şi-şi dă cu mult talc pe față. Îţi dai seama, nu, că ne străduim să dăm spectacolului aparenţa unei înmormântări adevărate. Din păcate, de cele mai multe ori, publicul de azi e alcătuit numai din şmecheri veniţi să se distreze.

De-asta uneori îmi pare bine că s-a cam tâmpit, fiindcă altfel poate că s-ar simți jignit. — Adică aveţi un număr de circ sau daţi reprezentații cu alte trupe? întrebă Kay. — Nici vorbă, suntem doar noi doi, spuse femeia ridicându-și pălăria de pe jos. Executăm numărul ăsta de ani de zile. L-am prezentat în toate orașele nenorocite din

sud: Singasong din Mississippi, Spunky din Louisiana, Eureka din Alabama... Aceste nume, împreună cu altele îi curgeau melodios de pe buze, adunându-se ca picăturile de ploaie. — Când se termină imnul și rugăciunea, îl îngropăm. — Intr-un sicriu?

— Da, aşa ceva. E superb, pe capac sunt pictate o puzderie de stele argintii. — Şi nu se înăbușă? întrebă Kay uimită. Câr timp stă îngropat? — Cu pregătiri cu tot, cam o oră. Fireşte, fără să

punem la socoteală reclama. — Care reclamă? — Reclama pe care o facem în seara dinaintea spectacolului. Căutăm un magazin — orice magazin vechi e bun, numai să aibă o vitrină mare de sticlă — și-l con-

vingem pe patron să-l lase să stea în vitrină și, cum să-ţi explic, să se autohipnotizeze. Stă toată noaptea în vitrină,

106 / Integrala prozei scurte

complet ţeapăn, iar oamenii trec, se uită la el și se sperie de moarte... În timp ce vorbea, femeia își tot băga un deget în ureche şi din când în când examina ce-a scos. — Odată, un blestemat de șerif din Mississippi a încercat să... Povestea care urmă era de necrezut și fără sens. Kay

nici măcar nu-și dădu osteneala s-o asculte. Ceea ce auzise îi stârnise însă imaginaţia, amintindu-i oarecum

de înmormântarea unchiului ei, un eveniment care, sincer vorbind, n-o impresionase prea mult, căci de-abia il cunoscuse pe bătrân. În vreme ce se uita distrată la bărbatul din fața ei, în minte îi apăru imaginea unchiului, fața lui albă pe perna de mătase și mai albă din coșciug. Comparând chipul unchiului ei cu acela al bărbatului din tren, Kay avu impresia că recunoaşte o asemănare

bizară: pe faţa bărbatului din tren se citea o nemișcare tainică, respingătoare, de cadavru îmbălsămat, ca şi cum ar fi fost într-adevăr un exponat într-o cutie de sticlă, complăcându-se în a se lăsa privit, dar fără să manifeste vreun interes faţă de spectatori. — lertaţi-mă, ce spuneaţi?

— Spuneam că aș vrea să ne lase să folosim un cimitir obişnuit. Dar aşa cum stau lucrurile, suntem siliți să dăm reprezentații pe unde apucăm... mai ales pe maidane, de cele mai multe ori pe lângă benzinării împuţite, ceea ce nu-i de prea mare ajutor. Cum îţi spuneam, avem un

număr formidabil, numărul cel mai bun. Ar trebui să vii să-l vezi dacă ai ocazia. — O, mi-ar plăcea foarte mult, spuse Kay absentă. — O, mi-ar plăcea foarte mult, o imită batjocoritor femeia. La urma urmei, cine te poftește? Te-a poftit cineva?

Arborele nopții | 107

Îşi sumecă fusta și își suflă zgomotos nasul de marginea zdrenţuită a juponului. — Crede-mă ce-ţi spun, e tare greu să faci un ban din spectacolul ăsta. Știi cât am încasat luna trecută? Cincizeci şi trei de dolari! Încearcă tu, drăguță, să trăieşti din cincizeci şi trei de dolari! Pufni și își aranjă iarăși fusta cu mare cochetărie. — Ascultă-mă pe mine, chiar și în ziua când scumpul meu băiat o să moară de-a binelea în coşciug, o să se găsească unul care să spună că-i înșelărorie. În clipa aceea, bărbatul scoase din buzunar un obiect ce părea a fi un sâmbure de piersică, frumos lăcuit, și îl cântări în podul palmei. Se uită la Kay și, sigur de atenţia ei, îşi deschise larg ochii și începu să strângă și să mângâie sâmburele cu un gest obscen, greu de definit. Kay se încruntă.

— Ce vrea? — Vrea să-l cumperi. — Dar ce-i ăsta? — Un talisman. Un talisman de dragoste.

Necunoscutul care cânta la acordeon se opri. Alte sunete, mai puţin clare, se desluşiră deodată: cineva sforăia, sticla de gin se rostogolea de colo-colo, voci somnoroase se înfruntau, roţile trenului huruiau îndepărtat. — Unde ai putea să cumperi mai ieftin dragostea, scumpo?

— E un talisman frumos. Adică e nostim... zise Kay, încercând să câștige timp. Bărbarul frecă și lustrui sâmburele de cracul pantalonului. Își lăsase capul pe-o parte, cu un aer trist, părând că imploră. Deodată vâri sâmburele între dinţi și îl mușcă,

de parcă ar fi încercat bănuitor o monedă de argint.

108 / Integrala prozei scurte — Talismanele îmi poartă întotdeauna ghinion. Nu l-aţi putea face să înceteze cu gesturile astea?

— Nu mai fi aşa de speriată, răspunse femeia cu o voce mai plată ca niciodată. N-o să-ți facă nici un rău.

— Spuneți-i să înceteze, ce naiba! — Ce pot să-i fac? întrebă femeia, dând din umeri nepăsăroare. Tu ești aia cu bani. Eşti bogată. Nu vrea decât un dolar, doar un dolar. Kay își strânse poşeta la subsuoară. — Am banii numărați ca să mă întorc la colegiu,

minţi ea şi, ridicându-se repede, ieși pe culoar. Se opri o clipă, sigură că va avea neplăceri cu ei. Nu

se întâmplă însă nimic. Femeia, cu o nepăsare cam căutată, scoase un oftat

adânc și închise ochii. După o vreme, bărbatul se plictisi și băgă talismanul la loc în buzunar. Mâna lui se strecură apoi de-a lungul banchetei și se agăță moale de cea a femeii. Kay închise ușa după ea și înaintă spre capătul vagonului. Afară, pe platforma descoperită, domnea un frig mușcător, iar ea își lăsase impermeabilul în compartiment. Își desfăcu fularul și se îmbrobodi cu el. Deşi nu-și amintea să mai fi făcut acest drum, trenul străbătea un ţinut ce-i părea ciudat de cunoscut: arbori înalți, cețoși, pictaţi difuz de lumina unei luni răutăcioase, se înălțau abrupt de-o parte și de alta a căii ferate, fără spaţiu, fără nici un luminiș între cei. Deasupra, cerul era de un albastru închis, impenetrabil, spuzir de stele care se stingeau ici și colo. Vedea serpentinele fumului de Ja locomotivă întinzându-se ca niște nori lungi de ectoplasmă. Într-un colț al platformei, o lampă roşie, cu gaz, arunca o umbră colorată.

Arborele nopții | 109

Găsi o ţigară și încercă s-o aprindă. Vântul îi stinse chibriturile, până când nu-i mai rămase decât unul. Se duse în colțul unde ardea lampa și își făcu palma căuș ca să apere de vânt ultimul chibrit, care se aprinse, pâlpâi și se stinse. Aruncă furioasă ţigara și cutia de chibrituri goală. Încordarea îi deveni insuportabilă şi Kay începu să bată în perete cu pumnul și să geamă încet, ca un copil mofturos. Începu s-o doară capul de la frigul aprig. Dorea din tot sufletul să se întoarcă în vagonul cald și să adoarmă. Nu putea însă, cel puţin nu deocamdată. N-avea sens să se întrebe de ce. Cunoştea foarte bine răspunsul. Vorbi tare, pe de o parte pentru a nu-i mai clănțăni dinţii, iar

pe de alta fiindcă simţea nevoia să-și audă propria voce: — Cred că suntem în Alabama acum, mâine voi fi în Atlanta, am nouăsprezece ani, în august o să împlinesc

douăzeci şi sunt în anul doi la facultate... Se uită de jur împrejur în beznă, sperând să surprindă un semn al zorilor, dar văzu același zid nesfârșit de arbori, aceeași lună îngheţată. — ÎL urăsc, e îngrozitor și-l urăsc. Se opri, rușinată de propria ei prostie. Se simţea totuși

prea obosită pentru a mai evita adevărul: îi era frică. Deodată, avu impresia că o forță misterioasă o silește să

îngenuncheze și să atingă lampa. Sticla, grațios modelată, era caldă și pâlpâirea roșie se prelinse printre mâinile ei, luminându-i-le. Căldura îi dezgheţă degetele, trecându-i ca un curent prin braţe. Era atât de concentrată, încât nu auzi când se deschise ușa. Huruitul roților înăbuși pașii bărbatului. În cele din urmă, o senzație subtilă, aproape inexis-

tentă, o avertiză. Irecură mai multe secunde până să capete curajul să privească înapoi.

110 / Integrala prozei scurte

În spatele ei, bărbatul stătea în picioare tăcut și degajat, cu capul aplecat și cu mâinile bălăbănindu-i-se pe lângă trup. Kay îi privi fix faţa inofensivă și anostă, luminată viu de lumina lămpii și, brusc, își dădu seama de ce-i era frică: o amintire, o amintire din copilărie, amintirea unor spaime care odinioară, de demult, plutiseră vag, asupra ei, asemenea crengilor unui arbore al nopţii bântuit de strigoi. Mătuşi, bucărărese, oameni necunos-

cuţi — fiecare era dispus să-i spună un basm sau s-o înveţe o poezie pentru copii, o poezie cu vedenii, pieze rele, spirite și diavoli. O ameninţaseră veşnic cu venirea vrăji-

torului: „Nu te depărta de casă, fetițo, că te fură vrăjitorul şi te mănâncă de vie“. Vrăjitorul era pretutindeni și primejdia o pândea de pretutindeni. „Nu-l auzi cum îţi bate în geam noaptea, când ești culcată în pat? Ascultă!“ Ţinându-se strâns de grilaj, se ridică încet în picioare. Bărbacul dădu din cap și îi făcu semn cu mâna spre ușă. Kay răsuflă adânc și păşi înainte. Intrară împreună. În vagon, chiar şi aerul părea ameţit de somn. O lampă singuratică lumina vagonul, împrăștiind un fel de amurg artificial. În afară de legănarea lentă a trenului şi de foşnetul tainic al ziarelor aruncate pe jos, nu se simţea NICi O mișcare.

Doar femeia era trează de-a binelea. Se vedea că e foarte nervoasă. Își făcea de lucru cu buclele și cu cireşele de celuloid, iar picioarele ei scurte și groase, încrucișate

la glezne, se legănau violent înainte și înapoi. Când Kay îşi reluă locul, femeia nu-i dădu nici o atenţie. Bărbatul se aşeză, cu un picior sub el şi cu braţele încrucișate pe piept. Kay luă o revistă, încercând să se poarte cât mai firesc. Își dădu seama că bărbatul o supraveghează, fără s-o slăbească o clipă din priviri. Ştia, deşi se temea s-o

Arborele nopții | Ll1

recunoască. Îi venea să strige, să trezească toată lumea din vagon. Dar dacă n-o auzeau? Dar dacă oamenii nu dormeau cu adevărat? Ochii i se umplură de lacrimi. Literele de pe pagină se învălmășiră și se strâmbară, devenind vagi şi opace. Închise revista cu un gest brusc și sălbatic şi se uită la femeie. — O să-l cumpăr. Talismanul, vreau să spun. Dacă asta-i tot, absolut tot ce doriţi, o să-l cumpăr. Femeia nu-i răspunse. Se întoarse spre bărbat și zâmbi apatic. Privindu-l, Kay observă că faţa lui părea să-și schimbe forma, să se îndepărteze de ea, ca o piatră în formă de lună ce alunecă în jos prin apă. O toropeală caldă îi destinse trupul. Aproape că nu-şi dădu seama când femeia îi luă poşeta şi îi trase ușor impermeabilul deasupra capului, ca pe un giulgiu.

ŞOIMUL FĂRĂ CAP

(1946)

Alţii sunt vrăjmași ai luminii, nu cunosc căile ei, nu umblă pe cărările ei. Noaptea sparg casele, ziua stau închiși; se tem de lumină. Pentru ei, dimineaţa este umbra morții.!

Vincent stinse luminile din galerie. leşi, încuie ușa, netezi borul elegantei sale pălării Panama şi o luă spre Third Avenue, păcănind pe caldarâm cu vârful umbrelei-baston. Se întunecase a ploaie încă din zori, iar acum, la ora cinci după-amiază, o perdea groasă de nori estompa soarele. Se simţea totuși o zăpușeală, o umezeală ca o ceaţă tropicală. Pe strada cenușie, în luna aceea de iulie, vocile răsunau înfundat și straniu, trădând o enervare ascunsă. Vincent se simţea ca și cum ar fi mers

pe fundul mării. Autobuzele care străbăteau încet 57% Street spre centru semănau cu niște peşti cu burta verzuie, iar feţele se întrezăreau vag și se legănau ca nişte măști purtate de valuri. Se uită cu atenţie la fiecare trecă-

tor, căutând pe cineva și, deodată, o văzu — o fată într-un impermeabil verde. Stărea nemișcată la colțul dintre 57% și Third Avenue, în plin centru, stătea nepăsătoare şi ! Iov, 24:13, 16, 17 în Biblia sau Sfânta Scriptură, traducere de Dumitru Cornilescu, Editura Societății Biblice Interconfesionale din România, Bucureşti, 2009, p. 539 (n.t.).

Șoimul fără cap | 113

fuma, lăsând impresia că fredonează o melodie. Impermeabilul era transparent. Fata purta pantaloni negri, sandale mexicane fără ciorapi și o cămașă bărbătească albă. Părul blond-închis era tuns băieţeşte. Când văzu că Vincent traversează și vine spre ea, zvârli ţigara și o

luă grăbită de-a lungul străzii, spre intrarea unui magazin de antichităţi. Vincent încetini pasul. Scoase din buzunar o batistă şi își tamponă fruntea. Ar fi dar orice să poată pleca undeva, să poată pleca la Cape să facă plajă. Cumpără un ziar de după-amiază, jucându-se apoi distrat cu restul primit. Moneda îi scăpă din mână, căzu în rigolă și dispăru fără zgomot printre gratiile unui canal de scurgere. — Nu-s decât cinci cenți, îi spuse vânzătorul de ziare, căci Vincent, deși nici nu remarcase pierderea monedei, părea profund îndurerat. De la un timp cădea deseori în această stare, pierzând mai mereu contactul cu realitatea și ajungând să nu-și mai dea seama dacă merge înainte sau înapoi, dacă urcă sau coboară. Cu umbrela agăţată de braţ și cu privirea con-

centrată asupra titlurilor din ziar — ce dracu o fi scriind în ziar? —, își continuă cu un aer foarte absent drumul prin centru. O femeie negricioasă, cu o sacoșă mare în mână,

îl îmbrânci, îi aruncă o privire feroce și bombăni ceva grosolan şi obraznic în italiană. Vocea răgușiră a femeii părea să răzbată până la el prin straturi de vată. În timp ce se apropia de magazinul de antichităţi în faţa căruia îl aştepta fata cu impermeabilul verde, încetini și mai mult şi începu să numere: Unu-doi-trei-patru-cinci-șase. La şase se opri în faţa vitrinei.

Vitrina semăna cu un ungher din podul unei case. Obiecte surghiunite acolo o viață întreagă se înălțau într-o

114 / Integrala prozei scurte

piramidă de fleacuri: rame de tablouri, o perucă de culoarea levănţicii, castronaşe de bărbierit cu ornamente de prost gust, lămpi cu abajur de mărgele. O mască orientală, atârnată de o sfoară din tavan, se rotea lent, mișcată de curentul de aer al unui ventilator electric ce zbârnâia în magazin. Vincent își ridică încet privirea și o pironi asupra fetei.

Silueta ei verde, în faţa uşii duble de la intrare, se reflecta în valuri. renul trecu făcând un zgomot asurzitor, iar vitrina tremură. Imaginea fetei se întinse ca un reflex pe un obiect de argint, apoi se recompuse încet. Fata îl pândea. Vâri între buze o ţigară Old Gold, căută un chibrit și, negăsind, oftă. Fata înaintă din cadrul uşii și-i întinse o brichetă mică, ieftină. Când flacăra ţâşni, ochii ei umbriţi, lipsiţi de profunzime și verzi ca ai unei pisici, îl fixară cu o intensitate neliniștitoare. Privirea exprima uimire,

revoltă, ca și cum ar fi asistat odinioară la o întâmplare oribilă și ar fi rămas de atunci larg deschisă. Pe frunte îi atârna un breton neîngrijit. Tunsoarea băiețească sublinia aerul copilăresc şi vag poetic al feței prelungi și supte. Semăna cu figurile pe care le vezi uneori în tablourile reprezentând tineri din Evul Mediu. Suflând fumul pe nas, Vincent înţelese că era inutil să-i ceară explicaţii, dar se întrebă, ca de obicei, unde o fi locuind fata și din ce o fi trăind. Azvârli ţigara, pentru că de fapt nici nu avusese intenţia s-o aprindă, apoi se întoarse și trecu repede strada pe sub podul feroviar. Când mai avea câţiva pași până la trotuar, auzi scrâșne-

tul unor frâne și deodată avu senzaţia că o explozie îi

smulge dopuri de vată din urechi, iar în locul lor năvălesc zgomotele orașului. Un șofer urlă: — Cum dracu' umbli, domnişoară, parc-ai avea plumb în chiloţi!

Șoimul fără cap | 115 Fata însă nici măcar nu-și întoarse capul și traversă

strada cu privirea hipnotizată, calmă ca un somnambul şi uitându-se fix la Vincent, care o privea mut. Un tânăr negru, îmbrăcat într-un costum mov ţipător, o prinse de

cot. — Nu vă simţiţi bine, domnişoară? o întrebă, mergând alături de ea. Fata nu-i răspunse. — Vă e rău, domnişoară? Dacă nu vă simţiţi bine, aş...

Dar, urmărindu-i direcţia privirii, îi dădu drumul. Atitudinea fetei îi tăie orice avânt. — Dacă-i așa... mormăi e] și bătu în retragere, rânjind

cu dinţii plini de tartru.

Vincent grăbi pasul, iar umbrela parcă îi țăcănea în cod Morse în timp ce străbăru stradă după stradă. Cămașa i se făcuse leoarcă, transpiraţia îi dădea mâncărimi, iar zgomotele, acum violente, îi vuiau în cap. Un claxon fantezist intona Ţara mea e și a ta, de pe şinele

trenului suspendat, ce trecea cu un zgomot infernal, o jerbă de scântei electrice împrăștie o lumină albastră, chicotele beţivilor răbufneau ca niște sughițuri prin

uşile coşcovite ale barurilor în care domnea un miros greu de bere stătută, iar tonomate bălțate ca nişte orhidee revărsau muzică produsă în S.U.A. „Pintenii-mi clincăie, clincăie, clincăie.... O zărea din când în când, oglindită în vitrina magazinului de produse pescărești Paul, unde languste stacojii făceau plajă pe un strat de fulgi de gheaţă. Cu mâinile în buzunarele impermeabilului, fata îl urma îndeaproape. Luminile metalice de pe frontonul unui cinematograf clipeau, iar Vincent își reaminti cât de mul: îi plăceau filmele polițiste, sinistrele filme de spionaj, ca şi westernurile. O apucă pe o stradă

116 / Integrala prozei scurte

laterală ce dădea spre East River. Aici domnea liniştea, o tăcere ca în plină duminică. Un marinar hoinar mânca o plăcintă, două gemene neastâmpărate săreau coarda. O bătrână doamnă, cu faţa catifelată şi părul alb ca o gardenie, trase discret perdelele de dantelă şi aruncă o privire indiferentă afară, spre cerul întunecat a ploaie — spectacol obişnuit al oraşului în iulie. Vincent auzea în urma sa lipăitul insistent și moale al sandalelor. Lumina semaforului de la intersecția cu Second Avenue trecu pe roșu. La un colț, un pitic cu barbă, Ruby, vânzătorul de floricele, chema clienţii: — Luaţi floricele calde, floricele cu unt, în pungi mari.

Vincent îl refuză. Piticul păru ofensat, apoi continuă: — Vedeţi? rânji el, vârând o lopăţică în cuptorul luminat de lumânări, unde boabele săreau ca niște fluturași de noapte neastâmpăraţi, vedeţi, domnişoara știe că floricelele sunt hrănitoare. Fata cumpără de zece cenți floricele și le luă într-o pungă verde, asortată cu impermeabilul, cu ochii ei.

Iată cartierul meu, strada mea, casa cu gard unde Jocuiesc. Simţea nevoia să și le reamintească, întrucât

înlocuise senzaţia realului cu una a timpului și a spaţiului. Privi recunoscător femeile obosite, cu figuri acre, şi bărbaţii ce pufăiau din pipă, aciuaţi pe treptele de la intrare. Nouă fetițe palide țipau lângă cotiga cu flori din colțul străzii, cerând margarete ca să şi le prindă în păr. Vânzărorul le goni, iar fetiţele se împrăștiară ca mărgelele de pe un şirag rupt. Continuară însă să dea târcoale pe stradă. Cele zburdalnice săreau și râdeau, iar cele timide, tăcute și retrase, îşi ridicau spre cer fețele ofilire de căldura verii. De ce nu plouă odată?

Șoimul fără cap | 117

Apartamentul lui se afla la demisol. Vincent cobori câteva trepte și își scoase cheile. Apoi se opri în spatele uşii din hol și se uită în stradă printr-un vizor fixat în ușă. Fata aștepta afară, pe trotuar. Se sprijinea de o baluscradă de piatră, iar braţele îi atârnau inerte. Floricelele se împrăștiaseră în jurul ei ca niște fulgi de zăpadă. Un băiețel murdar se apropie furiș și începu să le culeagă ca O veveriţă.

2 Vincent se simțea ca în concediu. Nimeni nu călcase toată dimineaţa în galerie, ceea ce nu-l mira, fiindcă era un frig cumplit. Stărea la birou şi mânca mandarine, foarte captivat de o nuvelă a lui Thurber, publicată într-un număr vechi din New Yorker. Deoarece lectura îi stârnea hohote de râs, n-o auzi când intră și nici n-o văzu când traversă covorul de culoare închisă. De fapt, nu-şi dădu seama de prezența ei până când sună telefonul. — Galeria Garland. Fata era, evident, o apariţie ciudată, cu părul tuns neglijent, cu privirea pierdută... — Ah, tu eşti, Paul. Comzme ci, comme ţa. Tu ce faci?

„şi îmbrăcată ca un vagabond: fără palton, doar cu o cămașă bărbătească groasă, cu pantaloni albaştri închişi şi — era oare o glumă? — cu şosete roz până la glezne și o pereche de sandale mexicane. — Baler? Cine dansează? Ah, ea! Ținea la subsuoară un pachet plat, ambalat în pagini de ziar cu benzi desenate. — Ascultă, Paul, te sun eu mai târziu. A venit cineva...

118 / Integrala prozei scurte

Puse receptorul în furcă, zâmbi profesional şi se ridică în picioare.

— Ce doriţi? Buzele ei, cojite și crăpate, tremurau fără să poată

rosti un cuvânt, ca și cum ar fi suferit de un defect de vorbire, iar ochii i se rostogoleau ca niște mărgele. Avea timiditatea unui copil neliniștit. — Am un tablou. Cumpăraţi tablouri? La întrebarea ei, zâmbetul lui Vincent îngheţă pe buze. — Expunem tablouri. — Eu l-am pictat, spuse fata, iar vocea-i răgușită și

neclară trăda un accent sudic. Eu am pictat tabloul. Cu mâna mea. Mi-a spus o doamnă că există unele magazine

pe aici care cumpără tablouri. — Fireşte, dar, ca să vă spun drept, vorbi Vincent și schiță un gest de neputinţă, adevărul e că nu am dreptul să cumpăr tablouri. Domnul Garland, proprietarul acescei galerii, lipsește din oraș. În picioare, pe covorul scump, cu trupul aplecat într-o parte de greutatea tabloului, fara semăna cu o păpușă tristă, de cârpă. — Poate, reluă el, poate Henry Krueger, mai încolo, pe 65* Street... Fata însă nu-l mai asculta. — Eu l-am pictat, insistă ea încet. Marţea și joia erau zilele noastre de pictat și am lucrat un an întreg. Ceilalți

mai mult își pierdeau vremea și domnul Destronelli... Deodată, ca și cum ar fi comis o indiscreţie, se opri și

își mușcă buzele. Miji ochii.

— Nu e prieten cu dumneavoastră? — Cine? întrebă Vincent încurcat.

Șoimul fără cap | 119 — Domnul Destronelli.

Vincent clătină din cap și se întrebă de ce lucrurile ieșite din comun îi stârneau întotdeauna un interes atât de ciudat. Îl cuprinse același sentiment ca acela pe care îl

trăise în copilărie în faţa monștrilor de carnaval. E adevărat, toţi cei pe care-i iubise aveau parcă ceva strâmb,

ceva zdrobit. Şi totuși era ciudat, căci aceste deformaţii, după ce la început îl arrăgeau, sfârşeau prin a-i tempera și chiar distruge interesul. — Evident, nu am dreptul să cumpăr, repetă Vincent adunând cojile de mandarină și făcându-le vânt în coșul de hârtii, dar dacă doriţi aș putea să mă uit la tabloul dumneavoastră. După un moment de tăcere, fata îngenunche și începu să desfacă hârtiile în care era învelit tabloul. Vincent observă că erau foi rupte din Times-Picayune, care apărea la New Orleans. — Sunteţi din sud, nu-i așa? o întrebă. Fata nu-şi ridică privirea, dar Vincent văzu că umerii i se încordară. — Nu.

Vincent zâmbi, se gândi o clipă şi ajunse la concluzia că ar fi o lipsă de tact să demaște o minciună atât de sfruntată. Sau poate l-a înţeles greşit. Simţi o dorinţă puternică s-o mângâie pe cap, să-și plimbe degerele prin părul ei tuns băieţeşte. Își vâri mâinile în buzunare și privi

pe fereastră. Februarie împodobise geamul cu paiete de gheață. Un trecător scrisese pe geam o obscenitate. — Priviţi, spuse fata. O silueră fără cap, drapată într-o robă călugărească, stătea tolănită pe un cufăr vulgar de vodevil, având într-o mână o lumânare albastră care fumega, iar în cealaltă

120 / Integrala prozei scurte

o minusculă colivie de aur. Capul tăiat zăcea sângerând la picioare. Era capul fetei, dar în tablou părul era lung, foarte lung, iar o pisicuță cu o blană albă imaculată și cu ochi fioroşi, de cristal, se juca cu șuvițele răsfirate pe jos, ca şi cum ar fi fost un ghem de aţă. Pe fundal, un șoim fără cap, cu pieptul stacojiu și cu gheare de alamă, își

desfăcuse ca o perdea aripile pe un cer în amurg. Tabloul era pictat grosolan. Culorile violente, dar curate, fuseseră aplicate pe pânză cu o brutalitate bărbătească. Fără vreun merit vizibil de ordin tehnic, pânza trăda acea forță întâlnită deseori la un lucru făcut cu mare pasiune, dar în chip primitiv. Vincent reacționă ca atunci când surprindea într-un acord muzical o notă adânc personală sau când într-un poem câteva cuvinte îi dezvăluiau un secret pe care-l ştia numai el: simţi pe șira spinării un

intens fior de plăcere. — Domnul Garland e în Florida, spuse prudent, dar n-ar fi rău să vadă tabloul. Ni-l puteți lăsa, să zicem, o săptămână?

— Am avut un inel şi l-am vândut. Vincent avu senzaţia că fata vorbeşte în transă.

— Un inel frumos, o verighetă — nu era al meu -, avea ceva gravat pe el. Am avut și palton. Suci unul dintre nasturii cămășii și trase de el până când nasturele sări și se rostogoli pe covor ca un ochi de sidef. — Îl dau ieftin, cincizeci de dolari. Credeţi că e exagerat?

— E prea mult, spuse Vincent mai tăios decât intenţiona.

Voia tabloul, dar nu pentru galerie, ci pentru el. Unele opere de artă trezesc mai mare interes faţă de creatorii lor decât în sine, căci, de obicei, în astfel de lucrări

Șoimul fără cap | 121 identifici ceea ce până atunci părea doar o percepţie intimă inexprimabilă și îţi pui întrebarea: Cine e acest om care mă cunoaște și de unde până unde mă cunoaște atât de bine? — Vă ofer treizeci de dolari. O clipă, fata se holbă prosteşte la el, apoi, respirând adânc, întinse palma făcută căuș. Acest gest direct, prea nevinovat pentru a fi jignitor, îl surprinse. Ușor jenat,

spuse: — Îmi pare extraordinar de rău, dar va trebui să vă crimit banii prin poştă. Puteţi să-mi...?

Telefonul îl întrerupse şi, în timp ce se ducea să răspundă, ea îl urmă, cu mâna întinsă și faţa descompusă de disperare. — Ah, tu eşti, Paul? Por să te sun eu mai târziu? Da,

înțeleg. Bine, stai puţin. Fixă receptorul între bărbie și umăr și împinse spre

ea, pe birou, un blocnotes și un creion. — Notaţi, vă rog, aici numele și adresa dumneavoastră.

Fata clătină din cap, iar expresia de neliniște i se adânci. — Un cec, spuse Vincent. Irebuie să vă trimit un cec

prin poştă. Notaţi, vă rog, numele și adresa dumneavoastră. Îi zâmbi încurajator când văzu că în sfârșit începe să scrie.

— Îmi pare rău, Paul... Cine dă o serată? Aha, scârba aia, nici nu m-a invitat... Stai! strigă el, căci fata se îndrepta spre ușă. Stai, te rog! Acrul rece de afară pătrunse în galerie, iar ușa trântită făcu să zăngăne geamurile. Aloaloalo! Vincent nu răspunse. Citea uimit informaţia ciudată lăsată de fară pe blocnotes: DJ. - YW.C.A. Aloaloalo!

122 / Integrala prozei scurte

Tabloul atârna acum deasupra căminului și, în nopţile de insomnie, Vincent își turna un pahar de whisky şi discuta cu șoimul fără cap, povestindu-i evenimentele importante din viaţa lui: era, spunea el, un poet care n-a scris niciodată versuri, un pictor care n-a pictat niciodată, un îndrăgostit care n-a iubit niciodată (dar absolut nicio-

dată) — pe scurt, un om fără scop în viaţă și complet fără cap. Şi, slavă Domnului, nu fiindcă nu încercase, începuse întotdeauna bine și terminase veşnic prost. Vincent,

alb, mascul, treizeci și șase de ani, licenţiat. Un om picat în mare, la optzeci de kilometri de țărm, victima predestinată să se omoare sau să fie omorâtă, un actor fără nici

un angajament. Toate aceste amănunte existau în tablou, fără vreo legărură între ele și chiar dispuse haotic. Cine era fata asta și de unde știa atâtea despre el? Cercetările pe care le întreprinse nu dăduseră nici un rezultat. Nici un vânzător de tablouri nu auzise de ea, iar să caute pe cineva cu inițialele D.]., locuind probabil la un cămin al YW.C.A., i se părea absurd. Pe de altă parte, era convins că fata avea să reapară, dar trecură și februarie, și martie. Într-o seară, traversând piaţa din fața hotelului Plaza, trăi un moment ciudat. Birjarii trăsurilor arhaice înşirate în piaţă aprindeau lămpile cu gaz de lângă capră, căci se însera, iar lumina clipea prin frunzele tremurătoare. O trăsurică se desprinse de lângă trotuar și dispăru în amurg. Înăuntru se afla un singur pasager al cărui chip nu-l văzu, o fată cu părul blond-închis, scurt. Vincent se așeză pe o bancă și, ca să-și treacă timpul, începu o

discuţie cu un soldat, cu un băiat negru, efeminat, care cita versuri, şi cu un domn care își scosese șoricarul la

plimbare. Genul de oameni pe care nu-i întâlneşti decât noaptea și în compania cărora aşteptă trăsura cu fata. Dar

Șoimul fără cap | 123 trăsura nu se mai întoarse. Altă dată o văzu (sau crezu că

o văzuse) coborând la metrou, dar îi pierdu urma prin labirintul pardosit cu dale, plin de săgeți indicatoare și de

automate cu bomboane de mentă. Figura ei i se întipărise atât de obsedant în minte, încât nu mai putea să scape de ea, aşa cum, de pildă, privirea unui mort păstrează neştearsă ultima imagine văzută.

Pe la mijlocul lui aprilie, plecă în Connecticut ca să-şi petreacă weekendul cu sora lui măritată. Ea se plânse că-l găseşte complet schimbat, încordat și caustic. — Ce s-a întâmplat, dragă Vinny? Dacă ai cumva nevoie de bani... — Ei, taci!

— Probabil e îndrăgostit, îl tachina cumnatul. Hai, Vinny, mărturiseşte, cum arată fata? Plictisit și sătul de ei, se întoarse cu primul tren. La New York le telefonă dintr-o cabină din gara Grand Cencral ca să se scuze. Cuprins însă de o nervozitate bolnavă, puse receptorul în furcă, tocmai când centrala încerca să stabilească legătura. Avea chef să bea ceva. Stătu mai bine de o oră la barul Commodore, unde bău patru cocktailuri Daiquiri — era sâmbătă, ora nouă seara, nu avea nimic de făcut, doar dacă voia cumva să se distreze singur, așa că începu să-și plângă de milă. În parcul din spatele bibliotecii publice, îndrăgosciţii treceau șoptind pe sub pomi, iar ţâșnitorile susurau

încet, ca vocile lor. În ciuda a tot ce-i sugera această seară albă de aprilie, Vincent, ușor beat și hoinar, se simțea la

fe] de bătrân ca moșnegii ce-și hârâiau gâtlejul pe bănci. La ţară, primăvara e anotimpul întâmplărilor mărunte, liniștite: zambilele mijesc în grădini, sălciile parcă ard,

mistuite de un foc verde, violent şi glacial, după-amiezile

124 / Integrala prozei scurte

se prelungesc în amurgul lung și lichid, iar la miezul nopţii ploaia face să înflorească liliacul. La oraş răsună însă cântecul caterincilor, iar mirosurile pe care vântul iernii nu le-a putut împrăștia plutesc încă în aer. Feresrele închise mult timp se deschid, iar vocile scapă dintre pereţii odăilor și se amestecă afară cu clinchetul clopoţeilor vânzătorilor ambulanți. E vremea nebuniilor, a baloanelor colorate, a patinelor cu rotile, a cerșetorilor care cântă pe sub geamuri și a oamenilor cu ocupaţii caraghioase, ca acela care tresare acum speriat, un

bătrân cu telescop lângă care e agăţat un afiș: Pentru 25 de cenți vedeţi Luna! Stelele! 25 de cenți! La stele nu se putea ajunge prin lumina orbitoare a orașului, Vincent însă văzu Luna, ceva alb, rotund și umbrit și, în fine, o erupție luminoasă de becuri: Four Roses, Bing Cro... Înaintă printr-o duhoare stătută, mirosind a caramele, înotă prin oceane de feţe albe ca brânza, prin oceane de neon și beznă. Printre urletele unui tonomat pocneau focuri de armă, un rățoi de carton făcu trosc, iar cineva răcni: „Ai nimerit, Iggy!“. Se afla la un fel de bâlci pe Broadway, într-un pasaj lung, cu articole și distracţii iefcine, ticsit de clienții de sâmbătă seara. Vincent plăti un cent ca să urmărească un filmuleţ, Ce-a văzut lustragiul, apoi o vrăjitoare de ceară, rânjind în dosul unui geam, îi ghici viitorul: „Ai un caracter prietenos“. Nu citi mai departe, căci lângă tonomat se produse o îmbulzeală care îi atrase atenția. O gașcă de copii, bărând din palme în

riimul muzicii de jazz, înconjurase un cuplu de dansatoare, două negrese tinere, care, ca două îndrăgostite, se legănau încet şi firesc, se răsuceau, dădeau din picioare și aruncau nişte priviri serioase și sălbatice, urmărind cu tot corpul ritmul viu al unui clarinet și al unei tobe

Șoimul fără cap | 125 băcute cu furie crescândă. Privirea lui Vincent făcu ocolul spectatorilor, iar când văzu fata, îl trecu un fior puternic, căci pe chipul ei se oglindea ceva din violența dansului. Stătea în picioare, lângă un băiat înalt și urât. Vincent avu impresia că e adormită și că în somn visează

negresele. 'Trompeta, toba și pianul făceau o hărmălaie asurzitoare, necurmată, acompaniind strigătele unei

negrese, până ce atinseră paroxismul. Bătăile din palme încetară și dansatoarele se despărțiră. Fata rămăsese sin-

gură. Deși instinctul îl îndemna să plece mai înainte ca ea să-l observe, Vincent înaintă şi, cu gestul celui care trezeşte un om din somn, o atinse uşor pe umăr.

— Bună, spuse, exagerat de tare. Fata se întoarse și îl fixă cu o privire absolut inexpresivă. Pe faţa ei se zugrăvi la început spaima, apoi uimirea.

Făcu un pas înapoi și, când tonomatul își reîncepu concertul de urlete, Vincent o apucă de încheietura mâinii. — Îşi aduci aminte de mine? o întrebă încurajator. De galeria de tablouri? De tabloul rău? Fata clipi, pleoapele îi coborâră lent, ca atunci când adormi, și îi acoperiră ochii ciudați. Vincent simţi că încordarea braţului ei slăbeşte. Era mai slabă decât ţinea el minte, dar şi mai drăguță, iar

părul, crescut lung între timp, îi cădea alandala. De o șuviță despletită atârna trist un fir de beteală. Tocmai se pregătea s-o întrebe „Vrei să bei ceva?“, când fata se sprijini de el și îşi lăsă capul pe pieptul lui, ca un copil. Vincent îi spuse:

— Vrei să vii la mine? Fata își ridică fruntea, iar răspunsul veni ca o răsuflare, ca o şoaptă: — e rog.

126 / Integrala prozei scurte

Vincent se dezbrăcă, își aranjă cu grijă hainele în dulapul din perete şi îşi admiră goliciunea în faţa ușii cu oglindă. Nu arăta chiar așa de bine cum își închipuia. Era totuși un bărbat chipeș. Cu toată statura lui cam scundă, era excelent proporţionat. Avea păr șaten, nasul ușor cârn și O față delicată, cu o culoare roșie plăcută în obraji. Zgomotul apei care curgea la baie rupse liniștea. Fata se pregătea să se îmbăieze. Vincent se îmbrăcă într-o pijama de flanelă largă, aprinse o ţigară şi întrebă: — Ai tot ce-ţi trebuie? Apa încetă să mai curgă, apoi, după o tăcere lungă,

veni răspunsul: — Da, mulţumesc. În taxiul cu care se întorsese acasă cu ea, încercase

să facă conversaţie, dar fata nu spusese nimic, nici chiar atunci când intraseră în apartamentul lui. De data asta, se simţise ofensat, căci se mândrea ca o femeie cu locuinţa lui şi așteptase câteva exclamaţii admirative. Apartamentul se compunea dintr-o cameră imens de înaltă, o baie și o chicinetă. În spatele casei era o grădiniță. Mobilierul, un amestec de piese moderne şi piese de epocă, lăsa impresia de distincţie. Pereţii erau împodobiţi cu trei reproduceri după gravurile lui 'Toulouse-Lautrec, un afiș de circ înră-

mat, tabloul pictat de D.]. și fotografii cu Rilke, Nijinski și Duse. Pe un pupitru era un candelabru cu lumânări subțiri, albastre. În lumina lor delirantă, încăperea părea că se clatină. Un glasvand dădea spre curticica unde nu prea stătea, căci îi era cu neputinţă s-o ţină curată. În

lumina lunii, se vedeau câteva tulpini uscate de lalele, un pomișor și un scaun vechi, ros de vreme, lăsat de fostul chiriaş. Vincent se plimbă pe dalele reci, sperând că răcoarea aerului va risipi senzaţia de beţie, de drog. Alături,

Șoimul fără cap | 127

cineva chinuia un pian, iar la fereastra de deasupra văzu fața unui copil. Tocmai freca între degete un fir de iarbă, când umbra fetei se lungi în grădină. Stărea în prag. — Să nu ieşi din casă, îi spuse înaintând spre ea. S-a făcut cam răcoare. Trupul ei avea o moliciune atrăgătoare. Nu mai părea atât de osoasă, atât de diferită de fetele obişnuite, iar când Vincent îi oferi un sherry, fu încântat de gestul delicat cu care duse paharul la buze. Se îmbrăcase cu un halat de-al lui, care-i venea imens. Era în picioarele goale şi, când se așeză pe canapea, şi le strânse sub ea. — Lumina lumânărilor îmi aminteşte de Glass HIll, zise fata şi zâmbi. Bunica locuia la Glass Hill. Uneori ne distram grozav. Ştii ce obișnuia să-mi spună? „Lumânările sunt ca baghetele fermecate ale zânelor: aprinzi o lumânare și lumea devine o carte cu povești. — Trebuie să fi fost o cucoană bătrână și plicticoasă, spuse Vincent, complet bear. Probabil că nu ne-am fi putut suferi. — Bunica te-ar fi iubit. lubea pe toată lumea, chiar și pe domnul Destronelli. — Destronelli!?

Mai auzise numele ăsta. Fata se uită şiret într-o parte, ca și cum ar fi spus: între noi nu-i loc de minciuni, căci ne înţelegem şi n-avem nevoie de așa ceva. — ÎI cunoşti, spuse ea cu o convingere care în împreju-

rări mai banale ar fi sunat surprinzător. Vincent ajunsese să nu se mai mire de nimic. loţi îl cunosc. O apucă de umăr și o trase mai aproape. — Eu nu-l cunosc, spuse el şi o sărută pe buze, pe gât.

128 / Integrala prozei scurte

Deşi fata nu răspunse, Vincent continuă, iar vocea începu să-i tremure, ca în adolescenţă:

— Nu l-am cunoscut niciodată pe domnul Cum-îl-cheamă. Strecură o mână sub hala şi îi dezgoli umerii. Deasupra unui sân se vedea un semn din naștere, mic, ca o stea. Se uiă în oglinda din ușa dulapului — în lumina vagă din cameră, imaginea lor, palidă și trunchiată, se răsfrângea ondulat. Fata zâmbi. — Cum arată domnul Cum-îl-cheamă? întrebă el. Un surâs fugar îi străbătu chipul, urmat de o încruntare simiană. Fata privi tabloul pictat de ea, agăţat deasupra căminului, şi Vincent înţelese că de-abia acum îi remarcase prezenţa. Avea aerul că studiază un anume element, dar nu-și putu da seama dacă era vorba de șoim sau de cap. — Ei bine, răspunse fata liniştită, trăgându-se mai aproape de el, seamănă cu tine, cu mine, cu mai toată lumea. Ploua. În lumina umedă a amiezii, două capete de lumânare continuau să ardă, iar la fereastra deschisă perdelele cenușii se înfoiau lugubru. Vincent își trase de sub fată brațul amorţit de greutatea trupului ei. Cu grijă, ca să nu facă zgomot, se dădu ușor jos din pat, stinse lumânările, apoi intră tiptil în camera de baie și-și dădu pe față cu apă rece. În drum spre bucătărioară, îşi încordă braţul, iar senzaţia de forță, pe care n-o mai încercase de mult, îi

provocă o intensă satisfacţie de mascul, de sănătate și de energie fizică. Pregăti pe o tavă suc de portocale, chec cu stafide și un ceainic cu ceai. Apoi, pășind neîndemânatic și făcând să joace tava, aduse în cameră micul dejun și îl aşeză pe o masă lângă pat.

Șoimul fără cap | 129 Fata rămăsese nemișcată. Părul ei zbârlit era întins pe pernă ca un evantai, iar o mână i se odihnea în adâncitura lăsată pe pernă de capul lui. Vincent se aplecă și o sărută pe buze. Pleoapele, albastre de somn, îi tremurară. — Da, da, m-am trezit, murmură ea și ploaia biciuită de vânt se sparse de fereastră ca spuma unui val. Vincent îşi dădea într-un fel seama că față de ea, manevrele obișnuite, ca evitarea privirii, pauzele jenate şi

încărcate cu reproşuri, erau cu totul inutile. Fata se ridică

într-un cot. Avu impresia că-l priveşte ca și cum a fi fost soţul ei şi, dându-i sucul de portocale, îi zâmbi plin de recunoștință.

— Cezi e azi?

— Duminică, îi răspunse strecurându-se sub plapumă și aşezându-și tava în poală. — Dar n-aud clopotele de la biserică. Și plouă. Vincent rupse în două o felie de chec. — Doar nu te supără ploaia! Face un zgomot atât

de liniştitor! Turnă ceaiul. — Ce vrei, zahăr sau frişca?

Fata îi ignoră întrebarea. — Azi e duminică, nu? Dar spune-mi, te rog, în ce lună suntem? — Unde-ai trăit până acum, la metrou? râse Vincent. Îl nedumerea seriozitatea ei. — Suntem în aprilie. Aprilie nu știu cât. — Aprilie, repetă fata. Sunt de mult aici? — Numai din noaptea trecută. — 0! Vincent amestecă în ceai, iar lingurița se lovi de pereţii ceştii, scoțând un clinchet de clopoțel. Firimituri de

130 / Integrala prozei scurte chec se risipiră printre cearșafuri. Vincent își aminti că ziarele Tribune şi Times aşteaptă în faţa ușii. În dimineaţa asta însă nu-l mai atrăgeau. Era mai plăcut să stea culcat aici, lângă ea, în patul cald, să soarbă ceaiul și să asculte ploaia. Ciudat, dacă stai să te gândeşti, desigur, chiar foarte ciudat. Fata nu ştia cum îl cheamă şi nici el nu-i cunoștea numele. Așa că-i spuse: — Ştii că-ţi datorez treizeci de dolari? Evident, e numai vina ta, mi-ai lăsat o adresă nemaipomenit de trăsnită. Şi ce-nseamnă D.].?

— Nu cred că e bine să-ţi spun numele meu. Aș putea însă inventa unul destul de ușor: Dorothy Jordan, Delilah Johnson, înţelegi? Aş putea inventa orice nume și, dacă n-ar fi el, ţi-aș spune chiar acum numele meu. Vincent lăsă tava pe podea. Se întoarse pe o parte, cu

faţa la ea, și simţi că inima îi bate mai repede. — Care el? Deși figura ei era calmă, vocea îi tremura de furie când îi răspunse: — Dacă nu-l cunoşti, poţi să-mi spui de ce sunt aici?

Tăcere. Afară ploaia păru deodată să se fi oprit. Pe râu urlă sirena unui vapor. Ţinând-o strâns în braţe, Vincent își plimbă degetele prin părul fetei și, dorind din tot sufletul să fie crezut, spuse: — Fiindcă te iubesc. Fata închise ochii. — Ce s-a întâmplat cu ele? — Cu cine? — Cu cele cărora le-ai mai spus asta.

Ploaia reîncepu să bată trist în geam, căzând pe străzile cufundate în tăcerea duminicii. Ascultând-o, Vincent îşi aduse aminte. Își aminti de verişoara lui, Lucille, săraca,

Șoimul fără cap | 131 frumoasa și proasta de Lucille, care stătea toată ziua şi broda flori de mătase pe bucăți de olandă. Apoi Allen T. Baker — iarna petrecută împreună la Havana, casa unde

locuiseră, odăile dărăpănate, cu pereţii de piatră roz. Sărmanul Allen crezuse c-o să ţină o veșnicie. Gordon de asemenea. Gordon, cu părul blond și creţ, cu capul plin de vechi balade elisabetane. E adevărat că se împușcase? Şi Connie Silver, surda, care voia să se facă actriţă — ce

s-o fi întâmplat cu ea? Sau Helene, Louise, Laura? — N-a fost decât una, răspunse el şi cuvintele îi sunară sincer în urechi. Numai una și ea a murit.

Fata îl mângâie pe obraz cu un gest afectuos, dorind parcă să-și exprime astfel simpatia. — Bănuiesc că el a omorât-o, spuse și își văzu contu-

ru] feţei prins în irisul verde al ochilor foarte apropiaţi ai lui Victor. El a omorât-o pe domnișoara Hall, ascultă-mă pe mine. Domnișoara Hall era cea mai bună femeie din lume şi nemaipomenit de frumoasă. Am luat lecţii de pian cu ea. Când cânta la pian, când mă saluta la venire sau își lua rămas-bun la plecare, emoția îmi strângea inima.

Vocea fetei devenise impersonală, ca şi cum ar fi discutat despre lucruri petrecute în alte vremuri și care nu o priveau direct. — Pe la sfârşitul verii s-a măritat cu el, cred că în sep-

tembrie. A plecat la Atlanta, s-a căsătorit cu el acolo şi nu s-a mai întors. Totul s-a întâmplat pe neașteptate. Pocni din degete. — Cât ai clipi. Am văzut o fotografie de-a lui în ziar. Cred că dacă ea ar fi ştiut ce mult o iubeam — de ce există oameni cărora nu le-o poţi mărturisi niciodată? —, poate

132 / Integrala prozei scurte că nu s-ar fi măritat, poate că totul ar fi fost altfel, așa cum voiam eu.

Îşi îngropă faţa în pernă. Nu-ţi puteai da seama dacă plânge, căci nu se auzea nimic. În mai, pe douăzeci, împlini optsprezece ani. Părea de necrezut. Vincent îşi închipuise că e mult mai în vârstă.

Voise s-o prezinte cunoscuţilor la o serată, dar se văzuse silit să renunțe. Deşi avusese deseori intenţia să le vorbească prietenilor de ea, nu-i pomenise de D.]. nici unuia dintre ei. Își putea uşor imagina și, ca urmare, se descu-

rajă, cât de puţin amuzantă s-ar fi dovedit pentru ei o fată cu care locuia în același apartament, despre care însă nu ştia nimic, nici măcar cum o cheamă. Și totuși, ziua

se cerea sărbătorită într-un fel. Masa la restaurant și un spectacol a teatru nici nu intrau în discuţie și nu din vina lui, dar fata nu avea nici o rochie. Îi dăduse vreo patruzeci de dolari ca să-și cumpere haine și uite pe ce îi cheltuise: o geacă de piele, două perii de păr, tip militar, un impermeabil și o brichetă. În geamantanul ei, pe care îl adusese în apartament, nu se aflau decât un săpun şterpelit dintr-un hotel, o foarfecă cu care își tăia părul, două Biblii şi o fotografie oribil colorată, care înfățișa o femeie bondoacă, fandosită, de vârstă mijlocie. Pe fotografie era scris „Cu cele mai bune urări, de la Martha Lovejoy Hall“. Cum fata nu ştia să gătească, luau masa la restaurant. Din cauza salariului său și a garderobei ei limitate,

se mulțumeau să mănânce la un bufet expres, localul ei preferat. Macaroanele erau delicioase. Sau la un bar de zi, de pe Third Avenue. Așa că au sărbătorit ziua ei la un bufet expres. Fata îşi frecase fața până când pielea

Șoimul fără cap | 133

începuse să-i strălucească îmbujorată, își aranjase părul cu foarfeca, apoi se spălase pe cap şi, cu neîndemânarea unui copil de șase ani care vrea să facă pe omul mare, își dăduse la întâmplare cu lac pe unghii. Își pusese geaca de piele, de care prinsese cu bolduri un buchețel de violete primit de la Vincent. Avea probabil un aer caraghios, căci două fetişcane obraznice, aşezate la aceeaşi masă cu

ei, chicoteau nebunește. Vincent le amenință că dacă nu termină...

— Ei, nu mai spune? Cine te crezi, mă rog? — Superman. Crede că e mare scofală de capul lui. Era culmea şi Vincent îşi ieși din fire. Se ridică violent de la masă şi răsturnă o sticluță cu sos picant. — Hai să ieşim dracului de aici, spuse el, dar D.]., care nu dăduse nici cea mai mică atenţie scandalului, continua să mănânce cu lingura dintr-o plăcintă cu mure. Deşi era furios, o așteptă calm până termină de mâncat, căci îi respecta aerul absent. Se întrebă totuși pe ce lume trăia D.J. Descoperise că orice încercare de a-i

smulge ceva despre trecutul ei rămânea zadarnică. Fata părea rareori conștientă că trăieşte în prezent și probabil că viitorul nu o prea interesa. Mintea ei era asemenea

unei oglinzi care reflectă spaţiul albastru dintr-o cameră goală. — Ce-ai vrea să facem acum? o întrebă când ieșiră în stradă. Am putea să ne plimbăm cu taxiul prin parc. Ea își şterse cu mâneca gecii resturile de mure care-i rămăseseră în colţul gurii și spuse: — Aş vrea să merg la cinema.

Iar filme. În ultima vreme văzuse atâtea, încât auzea și acum, ca prin vis, fragmente din dialogurile de la Hollywood. Într-o sâmbătă, la insistențele ei, cumpărase

134 / Integrala prozei scurte

bilete ieftine la trei cinematografe. În jurul lor plutea un miros greu de dezinfectant de closet. În fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, Vincent îi lăsa cincizeci de cenți pe consola căminului. Indiferent dacă ploua sau era timp frumos, fata se ducea la cinematograf. Vincent era destul de inreligentr ca s-o înțeleagă. Chiar și în viaţa lui existase o epocă de confuzie, când se dusese zilnic la cinematograf. 1 se întâmplase să vadă de mai multe ori același film. Când se afla în sală și privea secvențele alb-negru, se simţea ca într-o biserică, sufletul îi părea mai ușor, ca

atunci când te destăinui confesorului. — Cărușe, spuse ea, referindu-se la o fază din Ce/e 39 de trepte, pe care îl văzuseră la cinematograful Beverly, cu ocazia unei retrospective Hitchcock. Blonda aceea și bărbatul, încătușați împreună, m-au făcut să mă gândesc la altceva. rase pe ea o pijama de-a lui, prinse în bolduri de marginea pernei bucheţelul de violete şi se ghemui în pat. — M-a dus cu gândul la oamenii care se simt atât de legaţi, încât par încătușați. Vincent căscă.

— Aşa, spuse şi stinse lumina. Încă o dată îţi urez la mulţi ani, draga mea. A fost cu adevărat o aniversare

plăcută? — Am fost odată la un local unde dansau două fete. Se mişcau atât de degajat... Nu erau decât ele în local şi dansul lor avea frumuseţea unui apus de soare. Rămase tăcută timp îndelungat, apoi, cu vocea ei lentă, din sud, rosti tărăgănat: — A fost foarte drăguţ din partea ta că mi-ai adus violete. — Mă bucur că ţi-au plăcut, spuse el somnoros.

Șoimul fără cap | 135 — Ce păcat că se ofilesc. — Da, păcat. Noapte bună. — Noapte bună. Prim-plan. Dar bine, John, nu-ți cer s-o faci de dragul meu, la urma urmei, trebuie să ținem seama de copii. Un divorţ le-ar distruge viața! Imaginea se întunecă. Ecranul tremură. Răpăit de tobe, izbucnire de trompete. R.K.O. prezintă...

Un hol fără ieșire, un tunel fără capăt. Deasupra capului scânteiază candelabre, iar conul tremurător al lumânărilor pluteşte în curentul de aer. În faţa lui un bătrân cu părul vopsit în galben, cu obrajii pudraţi și cu buzele boite, ca la păpușile de bâlci, se leagănă într-un balansoar. Vincent îl recunoaşte pe Vincent. Pleacă, strigă Vincent

ce] tânăr și chipeș, dar Vincent cel bătrân și dezgustător se apropie de el de-a bușilea şi i se cațără în spinare ca un păianjen. Nici amenințările, nici rugăminţile, nici loviturile, nimic nu-l poate da jos. Atunci Vincent o ia la fugă cu umbra lui în spinare, iar fantoma îl călărește ca la curse. Un fulger orbitor începe să şerpuiască şi deo-

dară tunelul se umple de bărbați în frac şi de femei în rochii de seară din brocart. Vincent se simte umilit. Ce ridicol trebuie să pară sosind la o serată atât de elegantă, ducând în spinare, ca Sinbad, un bărrân oribil. Invitaţii stau în jurul lui, doi câte doi, nemișcaţi, şi nimeni nu

vorbeşte. Vincent observă deodată că mulți dintre ei au în cârcă reproduceri diabolice ale propriilor persoane, întrupări ale decăderii lor interioare. Chiar lângă el, un om asemenea unei șopârle stă în cârca unui negru cu ochi

de albinos. Amfitrionul se apropie de Vincent. Scund, jovial și chel, pășeşte uşor, cu grijă, în pantofii lui de lac.

136 / Integrala prozei scurte

Pe un braţ îndoit și țeapăn ţine un imens șoim fără cap, care și-a încleştat ghearele pe încheietura mâinii lui, până i-a ţâșnit sângele. Aripile șoimului se desfac în timp ce stăpânul lui trece trufaș pe lângă Vincent. Pe un piedestal se află cocoţat un gramofon ca pe vremuri. Gazda învârte manivela și pune un disc: un vals hârâit, cu sunet metalic, face să vibreze pâlnia, deschisă ca o zorea. Ridică mâna şi cu o voce de soprană anunţă: „Arenţiune! Începe

dansul!“. Apoi, cu șoim cu tot, se strecoară printre perechile de dansatori care se rotesc, se apleacă și parcă se leagănă. Pereţii se lărgesc, tavanul se înalță. O fară se furişează în braţele lui Vincent. O imitație stridentă a propriei lui voci exclamă: „Lucille, ce divin! Parfumul ăsta delicios e de violete?“. E verişoara Lucille și, val-

sând cu ea prin cameră, vede că figura i se preschimbă. Acum dansează cu altcineva. „Iu eşti, Connie? Connie Silver! Mă bucur că te văd“, răcneşte vocea, căci Connie e complet surdă. Deodată, un domn cu capul zdrobit de un glonţ îi ia locul: „Iartă-mă, Gordon, niciodată n-am vrut..., dar Gordon și Connie pleacă dansând împreună. O altă parteneră. Este D.]., care duce și ea o fantasmă în cârcă, un copil fermecător, cu părul blond-roşcat. Ca un simbol al nevinovăţiei, copilul strânge la piept o pisicuță de un alb imaculat. „Sunt mai greu decât par“, spune copilul, iar îngrozitoarea voce îi răspunde: „Dar eu

sunt cel mai greu dintre voi toţi“. În clipa când mâinile li se întâlnesc, Vincent începe să simtă că greutatea care îl apasă scade. Vincent cel bătrân dispare. Picioarele i se desprind de podea şi Vincent cel tânăr se ridică în aer și începe să plutească, scăpând astfel din îmbrăţișarea fetei. Gramofonul continuă să hârâie la fel de tare, dar Vincent

Șoimul fără cap | 137 se ridică tot mai sus, iar fețele albe care se îndepărtează de el strălucesc jos ca ciupercile într-o livadă întunecată. Gazda dă drumul şoimului şi-l îndeamnă să-și ia zborul. Vincent își spune că, oricum, șoimul tot nu vede, iar pentru oamenii răi nu-i nici o primejdie să trăiască

printre orbi. Șoimul însă planează asupra lui și cade în picaj, cu ghearele întinse la atac. Vincent își dă în sfârșit seama că nu va fi niciodată liber. Deschise ochii şi văzu odaia cufundată în beznă. Un braţ îi atârna peste marginea patului, iar perna îi căzuse jos. Întinse instinctiv mâna, căutând o mângâiere

maternă de la fata de alături. Cearşafurile erau netede şi reci. În camera goală plutea un parfum leșinat de violete muribunde. Întrebă brusc: — Hei, unde eşti? Glasvandurile erau deschise. O rază cenușie de lună aluneca pe prag, căci nu se luminase încă de zi. În bucătărie frigiderul torcea ca o pisică uriaşă. Hârtiile așezate

teanc pe birou foşniră. Vincent o strigă din nou, încet de data asta, ca şi cum n-ar fi vrut să fie auzit. Se ridică din pat și înaintă împleticindu-se. Simţea că i se taie picioa-

rele. Se uită în curte. Fata era în curticică, aproape în genunchi și cu spatele la pom. — Ce s-a întâmplat? o întrebă, iar ea se întoarse instantaneu.

Vincent n-o vedea decât ca pe o formă fizică întunecată. Fata se apropie. Ținea un deget la buze. — Ce s-a întâmplat? șopti el. Fata se înălță în vârful picioarelor. Respirația ei îl furnică în ureche. — le previn, intră în casă.

138 / Integrala prozei scurte — Încetează cu prostiile, răspunse Vincent cu voce normală. Stai aici în picioarele goale, ai să răcești...

Dar ea îi astupă gura cu palma. — L-am văzut, şopti. E aici.

Vincent îi dădu violent mâna la o parte. Se abţinea cu greu să n-o plesnească.

— EI! EI! EI! Ce te-a apucat? Ai — încercă prea târziu să rețină cuvântul - înnebunit? Afirmase cu voce tare un lucru pe care îl ştiuse întotdeauna, dar pe care mintea lucidă refuzase să-l exprime. Își spuse: „La urma urmei, ce importanţă are?“. Nu poți

fi tras la răspundere pentru cei pe care îi iubeşti. E fals. Lucille, cea slabă la minte, ţesea mozaicuri pe mătase și îi broda numele pe fulare; Connie trăia în lumea ei tăcută şi mută, așteptând să-i audă pașii, un sunet pe care, desigur, îl auzea. Allen T. Baker ţinea între degete fotografia lui Vincent. Avea nevoie de dragoste, deşi îmbătrânise și se simţea pierdut. Pe toți îi trădase. Se trădase și pe sine cu talentele de care nu profitase, călătoriile pe care nu le făcuse și promisiunile nerespectate. Se părea că nu-i mai rămăsese nimic până când — o! de ce în toţi cei pe care-i

iubea trebuia să găsească întotdeauna propria sa imagine sfărâmată? Acum, privind fata în lumina zorilor, inima i se răci, căci dragostea lui murise. Fata se îndepărtă până ajunse sub copac. — Lasă-mă să stau aici, spuse privind cu atenţie feres-

crele apartamentelor. Stai o clipă. Vincent aşteptă și tot aşteptă. Din toate părţile,

ferestrele îl priveau ca ușile din vise. Deasupra, la etajul patru, niște rufe întinse la spălat se legănau pe o frânghie. Luna care apunea semăna cu luna timpurie a amurgului,

o roată de abur, iar cerul golit de întuneric se colora în

Șoimul fără cap ! 139

cenușiu. Vântul stârnit la răsărit scutura frunzele pomişorului, iar în lumina palidă, curtea căpătă un contur, obiectele își reluară poziţia obișnuită, iar pe acoperișuri se auzi gânguritul matinal al porumbeilor. Se aprinse o lumină. Apoi alta. În cele din urmă, fata își lăsă capul în piept. Indiferent ce căutase, nu găsise. Sau, se întreba Vincent, pe când se întorcea spre el cu buzele întredeschise, poate că găsise? — Azi v-aţi întors parcă mai devreme, nu-i așa, dom-

nule Warers? spuse doamna Brennan, soţia portarului, o femeie crăcănată. Dacă-mi permiteţi, domnule Waters,

ce vreme frumoasă, nu-i aşa? Avem ceva de discutat. — Doamnă Brennan... Îi venea greu să răsufle, să vorbească; cuvintele îi zgâ-

riau gârlejul sensibil şi răsunau ca niște tunete. — Nu mă simt prea bine, aşa că, dacă nu vă supăraţi... Și încercă să se strecoare pe lângă ea. — Vai, îmi pare foarte rău. Promainele astea, ptomai-

nele sunt de vină. Da, domnule, ascultaţi-mă pe mine, trebuie să fii cât se poate de prudent. De când au deschis evreii toate magazinele alea cu delicatese. Puah, eu nu

m-aş atinge nici moartă de ele. Trecu în faţa porţii, blocându-i drumul, și întinse spre el un deget acuzator. — Nenorocirea dumneavoastră, domnule Waters, e că nu duceţi o viaţă pormală. O durere surdă i se înșurubă în străfundul capului ca un giuvaier malign. La fiecare mișcare dureroasă, refle-

xele colorate ale giuvaierului scânteiau. Nevasta portarului continua să trăncănească. Din fericire, însă, Vincent

140 / Integrala prozei scurte avea clipe de totală absenţă, când nu mai auzea nimic. Ca la radio, când dai drumul încet, apoi la maximum. — Fireşte, domnule Waters, ştiu că-i o doamnă bine, căci altfel nu văd ce-ar putea avea de-a face cu ea un domn stilat ca dumneavoastră. Da, asta așa e. Și totuși toată

Jlumea ştie că domnul Cooper nu minte și e om serios. A fost funcţionar la societatea de gaze, citea contoarele la noi în cartier de nu știu când. O stropitoare trecu pe stradă împrăștiind apă, iar vocea femeii, înăbușită de huruitul motorului, răzbi din nou la suprafață ca un rechin. — Domnul Cooper avea toate motivele să creadă că

ea a vrut să-l omoare. V-o puteţi închipui urlând cu foarfeca în mână? Îl striga cu un nume italienesc. N-ai decât să te uiţi la domnul Cooper ca să-ţi dai seama că n-aduce deloc a italian. Așa că, vedeţi, domnule Waters, astfel de întâmplări aduc casei un prost... Raze frânte de soare îi răscoliră adâncul ochilor şi îl făcură să lăcrimeze, iar nevasta portarului, ameninţându-l cu degetul, părea că se sparge în mai multe bucăţi: un nas, o bărbie şi un ochi roşu, roşu.

— Domnul Destronelli, spuse el. Scuzaţi-mă, doamnă Waters, vă rog, scuzați-mă. „Îşi închipuie că sunt beat, iar mie mi-e rău, nu vede că mi-e rău?"

— Invitata mea pleacă. Pleacă azi și nu se mai întoarce. — A, da, spuse doamna Brennan, plescăind din limbă. Se vede că are nevoie de odihnă, sărmana fetiţă. E așa de palidă. Fireşte, cui îi place să aibă de-a face cu italienii ăștia? Totuși, e de mirare cum a putut să creadă

că domnul Cooper e italian. Păi, e la fel de alb ca mine sau ca dumneavoastră.

Șoimul fără cap | 141 Îl bătu pe umăr plină de solicitudine. — Îmi pare rău că nu vă simţiţi bine, domnule Waters. E din cauza promainelor, ascultaţi-mă pe mine. Trebuie să fii totdeauna foarte pru... Holul mirosea a bucătărie și a cenușă de incinerator.

Nu o lua niciodată pe scări, căci apartamentul lui se afla la demisol, chiar în fară. Pe întuneric, se aprinse un chibrit şi Vincent, bâjbâind, văzu un băieţel de vreo trei, patru ani, care stătea ghemuit sub scară jucându-se cu o cutie mare de chibrituri. Prezenţa lui Vincent nu părea să-l intereseze. Aprinse nepăsător alt chibrit. Vincent nu se putea hotări să-l dojenească și, în timp ce aștepta, incapabil să vorbească, o ușă, ușa camerei lui, se deschise. Trebuia să se ascundă. Dacă fata îl găsea acolo, ar fi înțeles că ceva nu e în regulă și ar fi devenit bănuitoare. Dacă ea apuca să vorbească, dacă privirile li s-ar fi întâlnit, n-avea să mai fie niciodată în stare să-și ducă planul la îndeplinire. Așa că se vâri în colțul întunecos, în spatele băieţelului, care exclamă:

— Ce faci, dom'le? Fata se apropia. Auzea lipăitul sandalelor, foşnetul verde al impermeabilului. — Ce faci, dom'le? Inima îi zvâcnea în piept. Cu un gest rapid, se aplecă, strânse copilul lângă el şi-i astupă gura cu palma pentru a-l împiedica să scoată vreun sunet. N-o văzu când trecu. Mult după ce auzi ușa de la intrare închizându-se, își dădu seama că fata plecase. Băieţelul se lăsă înapoi pe podea. — Ce faci, dom'le?

142 / Integrala prozei scurte Luă una după alta patru aspirine și reveni în odaie.

Patul nu mai fusese făcut de o săptămână, pe jos zăcea o scrumieră răsturnată, iar diverse obiecte de îmbrăcăminte atârnau ca niște podoabe în locuri nepotrivite, ca de pildă pe abajururi. Mâine, însă, dacă se va simţi bine, avea să facă o curăţenie generală. Poate c-o să-şi zugrăvească odaia şi o să-și aranjeze grădinița. De mâine putea

să înceapă să se gândească din nou la prietenii lui, să accepte invitaţii, să-i invite și el. Totuși, această perspec-

tivă, de care se bucura atât de mult, i se păru fără haz. lot ce cunoscuse mai înainte devenise acum fals şi fără rost. În hol răsună un zgomot de paşi. Nu-i venea să creadă că fata se putea întoarce așa de curând. Oare filmul se terminase, după-amiaza trecuse? Febra poate face ca timpul să se scurgă foarte ciudat și, o clipă, avu senzația că oasele i se mișcă libere prin corp. Irop-trop, un băiețel urca scara clămpănind, iar Vincent se îndreptă, aproape plutind, spre dulapul cu oglindă. Dorea din răsputeri să se grăbească, ştia că n-are încotro, aerul însă părea că se îngroașă din cauza unui fluid lipicios. Îi scoase geaman-

tanul din dulap şi-l puse pe par. Era un geamantan ieftin, cu încuietorile ruginite și cu pielea jupuită. Îl privi cu un sentiment de vinovăţie. Unde o să se ducă fata? Din ce avea să trăiască? Când o rupsese cu Connie, cu Gordon, cu toţi ceilalți, o făcuse cel puţin cu oarecare demnitate.

Deși, e drept, ajunsese la această concluzie: în cazul de față nu există altă soluție. Așa încât strânse lucrurile fetei.

Domnişoara Martha Lovejoy Hall trăgea cu ochiul de sub geaca de piele. Faţa profesoarei de muzică zâmbea strâmb și cu un aer de reproș. Vincent întoarse fotografia cu fața în jos și strecură între ramă şi geam un plic cu

douăzeci de dolari. Putea să-şi plătească drumul înapoi la

Șoimul fără cap | 143

Glass Hill ori de unde venise. Încercă să închidă geamantanul, dar, prea slăbit de febră, se prăbuși pe pat. Aripi galbene, bătând repede, se strecurară pe fereastră. Un fluture. Nu văzuse niciodată un fluture în orașul ăsta. Părea

o floare misterioasă ce plutea prin aer, un semn oarecare.

Îl privi îngrozit cum se învârteşte prin odaie. De undeva de afară răsună strident, ca un pian mecanic hodorogit, caterinca unui cerșetor. Cânta La Marseillaise. Fluturele se așeză pe tabloul pictat de fată, se furișă pe deasupra ochilor de cristal şi își întinse aripile ca o fundă peste capul tăiat. Vincent scotoci prin valiză, până-i găsi foar-

feca. La început avusese intenţia să taie aripile fluturelui, dar acesta zbură în spirală spre tavan și rămase atârnat acolo ca o stea. Foarfeca străpunse inima şoimului, sfâșşie tabloul ca o gură de oţel lacomă, iar bucăţi de pânză se împrăștiară pe dușumea ca niște șuviţe căzute la frizer.

Vincent se lăsă în genunchi, le făcu grămăjoară, le băgă în geamantan, apoi trânti capacul pentru a-l închide. Plângea. Prin perdeaua de lacrimi, fluturele părea că se face tot mai mare pe tavan, că devine uriaș ca o pasăre.

Vincent avu impresia că vede un roi întreg de fluturi, clipind, fremărând galbeni, foșnind trist ca talazurile ce

ling țărmul. Adierea aripilor lor proiectă odaia în spaţiu. Vincent înaintă cu greu, împiedicându-se de geamantan. Ajunse la ușă și o deschise. Pe coridor se aprinse un chibrit. Băieţașul spuse: — Ce faci, dom'le? Vincent duse geamantanul în hol şi zâmbi prosteşte. Închise ușa ca un hoţ, trase zăvorul și împinse un scaun

cu spetează sub clanță. În odaia cufundată în liniște, razele soarelui descriau o mișcare subtilă, iar fluturele

care se târa pe tavan căzu fără noimă, ca o bucăţică de

144 / Integrala prozei scurte hârtie subțire, greu de prins în aer, și ateriză pe un sfeșnic. Uneori nici nu mai era om — îi spusese ea în acele minute

dinaintea zorilor, ghemuită în pat și vorbind repede — uneori era cu totul altceva: un șoim, un copil, un fluture. Apoi adăugase: M-au dus într-o casă unde se aflau sute de doamne în vârstă şi de tineri, iar unul dintre tineri spunea că e prinţ, iar una dintre bătrâne — avea aproape nouăzeci de ani — mă punea s-o pipăi pe stomac. „la pune mâna”, îmi spunea, „îl simţi cum se zbate în burtă şi dă

cu piciorul? Această bătrână lua și ea lecţii de pictură, iar tablourile ei arătau ca nişte cuverturi colorate demenţial. Evident, se afla şi el acolo. Domnul Destronelli. Numai

că își spunea Gum. Doctorul Gum. Pe mine însă nu m-a dus, fiindcă, deși purta o perucă cenușie şi se jardase, ca să arate cu adevărat bătrân și binevoitor, l-am recunoscut.

Într-o bună zi am plecat, am fugit de-acolo şi m-am ascuns într-un tufiș de liliac, şi a venit un bărbat într-o maşină

mică şi roşie, un bărbat cu mustață ca blănița de şoricel şi cu ochi mici și cruzi. Dar l-am recunoscut. Și când i-am spus că știu cine e, m-a dat jos din maşină. După aceea,

un alt bărbat — asta s-a întâmplat la Philadelphia — m-a acostat într-o cafenea şi m-a dus într-o Jundătură. Vorbea italienește şi avea tatuaje pe tot corpul. Dar tot el era. lar

bărbatul următor, care își dădea cu lac pe unghiile de la picioare, s-a așezat lângă mine la cinematograj, crezând că sunt băiat și, când a descoperit că s-a înșelat, nu s-a înfu-

riat, ci m-a lăsat să locuiesc în camera lui şi mi-a gătit tot felul de bunătăţi. Purta un medalion de argint şi într-o zi

m-am uitat înăuntru şi am văzut o fotografie a domnișoarei Hall. Așadar, tot el era, poate că ea murise, iar el avea să mă omoare şi pe mine. Şi chiar o să mă omoare. Sigur.

Șoimul fără cap / 145

Amurgul, înserarea și firele sunetului numit tăcere ţeseau o mască albastră și strălucitoare. Vincent se trezi,

privi furiș prin mască și auzi pulsul înnebunit al ceasului și o cheie vârâtă în broască. Undeva, la acest ceas al amurgului, criminalul iese din umbră și cu o frânghie în mână urmărește pe trepte fatidice o pereche de picioare în ciorapi de mătase lucioasă. Dar aici, visărorul privește fix prin mască și visează că a fost înşelat. Fără ca măcar să

cerceteze, știe că geamantanul lipsește, că fata a venit și a plecat. De ce simţise totuși numai o plăcere meschină la

gândul că e în siguranţă, de ce avusese totuși sentimentul că s-a înșelat şi că e mic — mic ca în noaptea când a privit

luna prin telescopul unui bătrân?

3 Floricelele risipite pe jos şi călcare în picioare păreau fragmente dintr-o veche scrisoare, iar fata, aplecară de spate, ca un supraveghetor, își plimba privirea printre ele, ca şi cum ar fi descifrat, cu ajutorul lor, un cuvânt, un răspuns. Își mută discret privirea la cel care urca scările, Vincent. Arăta proaspăt, căci făcuse un duș, se bărbierise şi îşi dăduse cu colonie. Avea însă cearcăne, iar haina în

dungi pe care o îmbrăcase atârna larg pe el. O pneumonie de o lună întreagă, insomniile și febra îl făcuseră să slăbească mai bine de şase kilograme. În fiecare dimineaţă și seară o întâlnea aici la poartă, lângă galerie sau la ușa restaurantului unde lua masa de prânz. ÎL cuprindea o panică de nedescris, pierdea noţiunea timpului și a propriei identități. Pantomima urmăririi era un spectacol sfâşietor. Existau şi zile de tortură, când ea înceta parcă

146 / Integrala prozei scurte

să mai fie o singură persoană, când se contopea cu toată lumea şi devenea o persoană multiplă, când pe stradă umbra i se confunda cu celelalte umbre, urmărindu-l, urmărită la rândul ei. Odată se pomeniseră împreună în lift şi Vincent urlase: „Nu sunt el! Sunt doar eu! Doar

eu!“. Dar ea zâmbise ca atunci când îi povestise despre bărbatul cu unghiile de la picioare date cu lac, fiindcă, la urma urmei, ea ştia.

Trebuia să ia masa de seară și, neştiind unde să mănânce, se opri sub un felinar care, aprinzându-se brusc, aruncă pe caldarâm un evantai de lumină vie. În timp ce aștepta nehotărât, se auzi un tunet și toți Oame-

nii de pe stradă în afară de ei doi își ridicară privirile. O pală de vânt venită dinspre râu împrăștie râsul copiilor, care, ţinându-se de mână, se zbenguiau ca niște călușei. Aceeași pală de vânt aduse vocea unei mame care striga aplecară pe fereastră: „Plouă, Rachel, plouă! O să plouă, o să plouă!“. Vânzărorul ambulant de flori ridică ochii spre cer și se repezi să-și caute adăpost. Cotiga lui cu

gladiole şi iederă se smuci violent. Un ghiveci cu o mușcată căzu jos, iar fetiţele adunară florile ca să le pună la ureche. Pe stradă, răpăitul pașilor grăbiţi, amestecat cu cel al picăturilor de ploaie, răsuna ca un xilofon. Uşile se trânteau, ferestrele se închideau. În tăcerea care se lăsase nu se mai auzea decât ploaia. Călcând încet și trist, fata ajunse sub felinar și rămase lângă Vincent. Cerul zăngăni ca o oglindă lovită de tunet, iar ploaia căzu între ei ca o perdea de cioburi.

ADIO TRECUTULUI (1947)

— Ascultă-mă, Walter, dacă nimeni nu te poate suferi, dacă toţi au ceva cu tine, să nu-ţi închipui că-i fără remei. Sunt situaţii în care te pui singur.

Iată ce-i spusese Anna și, cu toate că un dram de luciditate îl avertiza că nu avusese nici o intenţie răutăcioasă

(dacă nici Anna nu-i mai era prietenă, atunci cine-i putea fi?), o dispreţuise pentru cuvintele ei și se pornise să

informeze pe toată lumea cât de mult o dispreţuia și ce scârbă era. Ce femeie, spunea el, nu vă încredeţi în Anna! Dincolo de cuvintele ei simple se ascunde toată dușmănia pe care nu i-o arăta fățiș. O mincinoasă îngrozitoare,

o vorbă nu poţi să crezi din ce spune! E de-a dreptul primejdioasă! Și, fireşte, toate ajungeau a urechile ei, așa că, atunci când îi celefonă să o invite la o premieră unde plănuiseră să meargă împreună, Anna îi răspunse:

— Regret, Walter, dar nu te mai pot suferi. Te înţeleg foarte bine și, într-o oarecare măsură, te simpatizez. Nu-ţi poţi stăpâni apucăturile răutăcioase și nu poți fi tras prea

mult la răspundere, dar nu mai vreau să te văd, fiindcă nu-mi mai pot îngădui asta. Dar de ce? Ce făcuse? Da, firește, trăncănise pe seama ei, dar nu vorbise serios și, în definitiv, aşa cum

148 / Integrala prozei scurte îi spusese lui Jimmy Bergman (care era cel mai făţarnic

tip din câţi întâlnise), ce folos să ai prieteni dacă nu poți discuta obiectiv despre ei? EI a spus că tu ai spus că ei au spus că noi am spus,

la nesfârșit, așa cum aripile rotitoare ale ventilatorului de deasupra se învârteau la nesfârșit, vânturând zadarnic aerul stătut și devorând în tăcerea odăii secundele, ca un orologiu zumzăitor. Walter se trase către marginea mai răcoroasă a patului şi închise ochii să nu mai vadă camera mică și întunecată. Sosise la New Orleans în seara aceea la ora şapte, iar la șapte și jumătate trăsese la acest hotel, o clădire oarecare de pe o stradă lăturalnică. Era în august şi se părea că pe cerul roșu al nopţii se aprinseseră focuri de gală, iar peisajul nefiresc din sud, observat cu atâta atenţie din tren și pe care, în încercarea lui de a se purifica de toate, îl revedea în memorie, îi amplifica senzația că a ajuns la capătul călătoriei, că totul s-a sfârșit. Ce căuta aici, în hotelul ăsta înăbușitor, în oraşul ăsta îndepărtat? Nu știa. Camera avea o fereastră, dar nu reuşise s-o deschidă și-i era frică să cheme băiatul de serviciu (ce privire ciudată mai avea şi ăsta!), îi era frică să părăsească hotelul, nu cumva să se rătăcească. Doar un pic de s-ar rătăci și gata, s-ar pierde de-a binelea. I se făcuse foame. Nu mâncase de azi-dimineaţă. Găsi niște biscuiţi cu unt de arahide, rămași dintr-un pachet cumpărat la Saratoga, şi-şi umezi gâtlejul cu câteva înghițituri, ulti-

mele, dintr-o sticlă de whisky Four Roses. 1 se făcu rău. Vomită în coșul de hârtii, se prăbușşi din nou pe pat și

plânse până i se umezi perna. Un timp zăcu... Rămase aşa în camera încinsă, scuturat de frisoane, urmărind rotirea lentă a ventilatorului. Mișcarea nu avea început și nici sfârșit. Era un cerc.

Adio trecutului | 149

Un ochi, pământul, cercurile din trunchiul copacilor, totul e un cerc, iar toate cercurile, își spuse Walter, au un

centru. Era o nebunie din partea Annei să susțină că tot ce se întâmplase era din vina lui. Dacă într-adevăr era vinovat de ceva, atunci era din cauza unor împrejurări ce-l depășeau, din cauza mamei lui habotnice, a tatălui său, funcţionar la societatea de asigurări din Hartford, ori a surorii lui mai mari, Cecile, care se măritase cu un

bărbar cu patruzeci de ani mai în vârstă ca ea. „Pur și simplu am vrut să scap din casa aia“, iată pretextul ei și, la drept vorbind, Walter îl găsise destul de întemeiat. Nu ştia însă de unde s-o apuce, cu ce gând să înceapă, nu știa unde să găsească centrul. Primul telefon? Nu, asta se întâmplase abia acum trei zile și, la drept vorbind, fusese sfârșitul și nu începutul. Ei bine, ar putea să înceapă cu Irving, căci Irving fusese prima persoană pe

care o cunoscuse la New York. Irving era evreu, un băiat drăguţ și micuț, cu un remarcabil talent pentru șah și cam atât. Avea păr mătăsos, obraji trandafirii ca de prunc şi arăta cam de şaisprezece ani. De fapt, avea douăzeci și trei de ani, vârsta lui Waler, şi se întâlniseră într-un bar din Greenwich

Village. Walter nu cunoștea pe nimeni la New York și se simţea foarte singur. Deoarece micuțul și drăguţul de Irving se arătase prietenos, își spusese că poate n-ar strica

să fie și el prietenos — fiindcă această prietenie ar putea să-i fie de folos. Irving cunoştea o mulțime de oameni care îl apreciau foarte mult şi îl prezentă pe Walter tuturor prietenilor săi. Mai era Margaret. Margaret era oarecum prietena

lui Irving. Nu arăta grozav (avea ochi bulbucaţi, dinții întotdeauna mânjiți cu ruj și se îmbrăca de parcă ar fi fost

150 / Integrala prozei scurte

un copil de zece ani), dar avea o vioiciune, o nervozitate

care lui Walter i se păreau atrăgătoare. Nu putea înțelege în ruptul capului de ce ținea la Irving. — Ce găsești la el? o întrebase în timpul uneia dintre

lungile plimbări pe care începuseră să le facă împreună în Central Park. — Irving e atât de drăguţ, răspunsese Margaret, dragostea lui e foarte pură şi, cine știe, poate ar fi bine să mă căsătoresc cu el. — Ar fi o prostie nemaipomenită. Irving nu poate fi soţul tău, fiindcă, de fapt, e fratele rău mai mic. Irving e fratele mai mic al tuturor. Margaret era prea inteligentă ca să nu priceapă că

Walter avea dreptate. Așa că într-o zi, când o întrebase dacă e de acord să facă dragoste cu el, îi răspunsese afirmativ. Nu avea nimic împotrivă. Au făcut dragoste deseori după aceea. În cele din urmă, Irving aflase, şi într-o luni avusese loc o scenă foarte neplăcută, lucru destul de ciudat, în același bar unde se întâlniseră prima dată. În seara aceea se dăduse o petrecere în onoarea lui Kurt Kuhnharde (directorul agenţiei de publicitate Kuhnhardr), șeful lui

Margaret, iar Margaret şi Walter se duseseră împreună, apoi se opriseră la barul acela să mai bea un ultim pahar înainte de culcare. Cu excepţia lui Irving şi a câtorva fete în pantaloni, în local nu se mai afla nimeni. Irving stătea la bar, cu obrajii îmbujoraţi și cu o privire cam sticloasă. Părea un băiețel făcând pe omul mare, căci picioarele, prea scurte ca să ajungă la bara de sprijin a scaunului înalt de la bar, i se bălăbăneau ca la păpuși. Când Margaret îl recunoscuse, încercase să se întoarcă și să iasă. Walter se

opusese. Oricum, Irving îi văzuse. Fără să-i slăbească din

Adio trecutului | 151

ochi, lăsase din mână paharul de whisky, se dăduse încet jos de pe scaun și, simulând o asprime închipuită, dar jalnică, pornise ţanţoș spre ei.

— Dragă Irving... spusese Margaret, dar se oprise,

căci el îi aruncase o privire feroce. Bărbia lui Irving tremura. — Pleacă, spusese el, pe tonul cu care ar fi denunţat pe cineva care-l chinuise în copilărie, te urăsc.

Apoi, ca într-un film derulat cu încetinitorul, întinsese braţul și-l lovise pe Walter în piept, ca şi cum ar fi ţinut în mână un cuţit. Nu era cine ştie ce lovitură și,

cum Walter se mulțumise doar să zâmbească, Irving se sprijinise de tonomat şi urlase:

— Luptă-te cu mine, lașu' dracului! Hai, vino să te omor, jur pe Dumnezeu că te omor.

L-au lăsat să ţipe și au plecat. În drum spre casă, Margaret începuse să plângă încet și obosit. — N-o să mai fie niciodată drăguţ. — Nu ştiu ce vrei să spui. — Ba da, știi, îi şoptise ea. Ba da, ştii. Noi doi l-am învăţat să urască. Sunt aproape sigură că până acum n-a ştiut ce-i ura.

Se împliniseră patru luni de când Walter se afla la New York. Capitalul iniţial de cinci sute de dolari ajun-

sese la cincisprezece, iar Margaret îl împrumutase ca să-și plătească chiria pe luna ianuarie la hotelul Brevoort. De ce nu voia să se mute la un hotel mai ieftin? îl întrebase ea. Ei bine, îi răspunsese, e recomandabil să ai o adresă bună. Ce intenţii avea cu slujba? Când avea de gând să înceapă munca? Sau începuse între timp? Desigur, răs-

punsese el, desigur, își propusese deseori să-și găsească o slujbă. Nu intenţiona însă să-și piardă vremea cu orice

152 / Integrala prozei scurte combinaţie nenorocită. Dorea o slujbă bună, promițătoare, de exemplu, la o agenţie de publicitate. Perfect, îl aprobase Margaret, poate că o să-l poată ajuta. În orice

caz, o să vorbească cu patronul ei, domnul Kuhnhard:. 2 A.K.K. (Agenţia Kurt Kuhnhardt) era o agenţie nu prea mare, dar, aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, foarte bună, cea mai bună. Kurt Kuhnhard:, care o înființase în 1925, era un om ciudat și cu o reputaţie ciudată. Un neamţ slab și pretenţios, burlac, care locuia într-o casă elegantă, din piatră neagră, în Sutton Place. O casă interesant mobilată, în care se remarcau printre altele erei tablouri de Picasso, un splendid aparat de radio și măști aduse din mările Sudului. Servitorul domnului Kuhnhardt era un danez tânăr şi voinic. Invita uneori la cină pe câte unul dintre angajaţii săi, preferatul momentului, căci își alegea mereu protejaţi. Statutul de protejat era o poziţie primejdioasă, fiind în fond nesigur și bazat pe toane. Protejatul de moment se trezea cercetând rubrica de oferte de serviciu tocmai când cu o seară mai înainte cinase foarte binedispus în compania binefăcătorului său. În timpul celei de-a doua săptămâni de când lucra la A.K.K., Walter, care fusese angajat cu ajutorul lui Margaret, primise un bilet de la domnul Kuhnhardt, prin care era invitat la prânz și, firește, îl cuprinsese o

bucurie de nedescris. — Să-ţi stric cheful? spusese Margaret în timp ce-i îndrepta cravata și îi culegea o scamă de pe rever. Nici gând! E doar... ei bine, e minunat să lucrezi pentru

Adio trecutului | 153

Kuhnhardr atâta timp cât nu devii prea intim cu el, atunci riști să nu mai lucrezi deloc — punct. Walter știa ce urmărea Margaret. Nu-l păcălise o clipă. Avusese chef să i-o spună, dar se abţinuse. Nu venise încă timpul. Într-o bună zi, cu toate astea, avea de gând să scape de ea, și încă repede. Munca lui ca subaltern al lui Margaret era degradantă. Iar pe deasupra, tendinţa ei de acum înainte va fi să-l tragă în jos. Nimeni însă nu putea să facă asta, își spusese el, privind în ochii albaștri ca marea ai domnului Kuhnhardt, nimeni nu-l putea trage în jos pe Walter. — Eşti un idiot, îi spusese Margaret. Sfinte Dumne-

zeule, am asistat de zeci de ori la aceste mici prietenii ale lui K.K. și nu reprezintă absolut nimic. A fost prieten la cataramă și cu centralistul. K.K. n-are nevoie decât de cineva care să facă pe prostul. Ascultă-mă, Walter, nu există nici o cale mai scurtă: important e cum muncești.

— Te nemulțumeşte felul cum muncesc? Munca mea corespunde aşteptărilor, îi răspunsese Walter. — Depinde ce înţelegi prin aşteptări. Într-o sâmbătă, curând după aceea, își dăduse întâlnire cu ea la gara Grand Central. Urmau să meargă la Hartford să-şi petreacă după-amiaza cu familia lui şi, pentru această ocazie, Margaret îşi cumpărase o rochie

nouă, pălărie şi pantofi. Walter însă nu venise la întâlnire. Plecase în schimb cu mașina la Long Island, împreună cu domnul Kuhnhardt și fusese persoana cea mai admirată dintre cei trei sute de invitaţi la balul de debut al Rosei Cooper. Rosa Cooper (fostă Kuppermann) era

moștenitoarea Lactatelor Cooper. O fară brunetă, durdulie, agreabilă, cu un accent englezesc nefiresc, dobândit în cei patru ani de studii la şcoala domnișoarei Jewett.

154 / Integrala prozei scurte Rosa trimisese o scrisoare unei prietene, Anna Stimson,

care mai târziu i-o arătase lui Walter. „Am întâlnit cel mai divin bărbat. Am dansat de șase ori cu el, un dansator divin. E director de publicitare la o agenţie şi arată extraordinar, divin. Ne-am dat întâlnire. Luăm cina împreună, apoi mergem la teatru!“ Margaret nu pomenise de această întâmplare și nici

Walter. Părea că nu se întâmplase nimic, atâta doar că acum, în afară de probleme de serviciu, nu mai vorbeau deloc şi nu se mai întâlneau. Într-o după-amiază, ştiind că Margaret nu era acasă, se dusese la apartamentul ei și intrase folosind o cheie pe care i-o dăduse ea mai demult. Îşi lăsase la ea niște lucruri, haine, cărţi, pipa. Răscolind prin casă ca să-şi strângă obiectele ce-i aparţineau, descoperise o fotografie de-a lui mânjită cu ruj de buze. O clipă avusese senzaţia că visează. Dăduse şi peste singurul cadou pe care i-l făcuse lui Margaret, și anume o sticlă de parfum L'Heure Bleue, încă nedesfăcută. Se aşezase pe pat, fumase o țigară, mângâiase perna răcoroasă, amin-

tindu-și de poziţia capului ei acolo și de obiceiul lor de a sta culcați în pat duminica dimineaţa, citind cu voce tare benzile desenare de la sfârșitul ziarului, cu Barney

Google, Dick Tracy și Joe Palooka. Se uitase la aparatul de radio, o cutiuă verde. Făcuseră întotdeauna dragoste în ritmul muzicii, al oricărui fel de muzică, de jazz, corală, simfonică. Devenise semnalul lor, căci de câte ori Margaret voia să facă dragoste, îi spunea:

— Vrei să ascultăm ceva la radio, dragă: Oricum, totul se sfârșise și o ura, nu trebuia să uite

asta. Dăduse din nou peste sticla de parfum și o pusese în buzunar. Rosei i-ar fi plăcut o surpriză.

Adio trecutului | 155

A doua zi dimineaţa, la birou, se oprise lângă rezervorul cu apă. Margaret, care se afla acolo, îi zâmbise, îl privise fix şi-i spusese: — N-am ştiut că ești şi hoț. Era prima manifestare făţișă a duşmăniei dintre ei. Deodată Walter își dăduse seama că nu avea nici un aliat în tot biroul. Kuhnhardr? Nu te puteai bizui niciodată pe el. Iar toţi ceilalți îi erau duşmani: Jackson, Einstein, Fischer, Porter, Capehart, Ritter, Villa, Byrd. O, desigur, erau cu toţii destul de deştepţi ca să nu i-o spună în față, cel puţin atâta timp cât dura entuziasmul lui Kuhnhardt pentru el. Foarte bine, antipatia era cel puţin o certitudine şi singurul lucru pe care nu-l putea suporta erau legăturile vagi, poate fiindcă sentimentele lui erau atât de nehotărâte, de ambigue. Nu era niciodată sigur dacă X îi place sau nu. Avea nevoie de dragostea lui X, el însă era incapabil să iubească. Nu putea fi niciodată sincer cu X, nu-i putea spune niciodată mai mult de jumătate de adevăr. Pe de altă parte, îi era cu neputinţă să-i îngăduie lui X asemenea defecte. Cândva, demult, Walter avusese convingerea că fusese trădat. Se remea de X, se simţea

terorizat. Odinioară, la liceu, plagiase un poem şi-l publicase în revista școlii. Nu putea uita ultimul rând, De frică facem tot ce facem. Când se descoperise falsul, atitudinea profesorului i se păruse extrem de nedreaptă. 3 Cele mai multe weekenduri de la începutul verii și le

petrecuse la proprietatea Rosei Cooper, la Long Island. De obicei, casa era plină de studenţi entuziaști de la Yale

156 / Integrala prozei scurte

și Princeton, fapt care îl irita, căci aceştia erau genul de oameni care, pe lângă cei din orașul său natal, Hartford, î| scoteau cel mai tare din sărite, căci nu-i îngăduiau decât rareori să discute cu ei de la egal la egal. Rosa însă era o bomboană de fată. "Toţi spuneau asta, chiar și Walter. Dar bomboanele de fete sunt rareori serioase, iar Rosa nu-l luase în serios pe Walter. El nu se sinchisise prea mult. În aceste weekenduri avusese prilejul să-și facă o mulțime de relaţii: Taylor Ovington, Joyce Randolph (starleta), E.L. McEvoy, o groază de oameni cu ale căror

nume se fălea carnetul lui de adrese. Într-o seară, se dusese cu Anna Stimson să vadă un film cu Joyce Randolph în rolul principal. Nici nu-şi ocupaseră bine locurile, că toți cei din jur știau că vedeta era o prietenă de-a lui, că bea prea mult, că era imorală și nici măcar atât de drăguță cum o făcuse Hollywood-ul să arate. Anna îi spusese atunci că se comporta ca o puștoaică.

— Nu eşti bărbat decât într-o singură privinţă, scumpule, spusese ea. Pe Anna Stimson o întâlnise prin intermediul Rosei. Era redactor la o revistă de modă, avea aproape un metru optzeci, se îmbrăca în taioare negre, îi plăcea să poarte

monoclu, baston și tone de bijuterii din argint ieftin, clinchetitor. Fusese măritată de două ori, o dată cu Buck Strong, vedetă de westernuri. Avusese un copil cu el, un băiat care, la paisprezece ani, trebuise internat în ceea ce ea numea „0 academie de corecție“. — Era un copil nesuferit, îi spusese Anna. Îi plăcea să

tragă pe geam cu o pușcă de calibrul douăzeci și doi, să zvârle cu lucruri și să fure de la magazinul Woolworth.

O puşlama îngrozitoare, exact ca tine.

Adio trecutului / 157

Anna fusese totuși drăguță cu Walter. În momentele când era mai puţin deprimată și răurăcioasă, îl asculta amabilă depănându-și deznădăjduit necazurile și explicându-i de ce se purta astfel. Toată viaţa lui, un crupier crișor îi dăduse numai cărţi proaste. Atribuindu-i Annei coate viciile în afară de prostie, îi plăcea s-o folosească pe post de confesor. Nu exista lucru pe care Walter să i-l fi mărturisit și pe care Anna să-l fi dezaprobat pe drept cuvânt. Walter îi spunea: — I-am turnat lui Kuhnhardt o groază de minciuni despre Margaret. Presupun că-i foarte urât, dar și ea ar fi făcut la fel. Oricum, n-am vrut s-o concedieze, doar s-o cransfere la sucursala din Chicago. Sau: — Eram într-o librărie unde se mai afla un bărbat și am început să discutăm. Un bărbat de vârstă mijlocie, destul de simpatic și foarte inteligent. Când am plecat, m-a urmărit de aproape. Am traversat strada, a traversat şi el, am grăbit pasul, l-a grăbit și el. Am mers așa vreo

opt cvartale și când, în cele din urmă, mi-am dat seama despre ce era vorba, m-am amuzat și-am avut chef să continui farsa. Aşa că m-am oprit la un colț și-am chemat un taxi. Apoi m-am întors și i-am aruncat tipului o privire

lungă, lungă de tot, iar el s-a repezit, zâmbind până la urechi. Atunci am sărit în mașină, am trântit portiera, m-am aplecat pe geam şi-am izbucnit în râs. Avea o

mutră jalnică, de Hristos. N-o pot uita. Spune-mi, Anna, de ce-am făcut nebunia asta? Mi se părea că mă răzbun astfel pe toţi cei care m-au jignit, dar mai era un motiv.

Îi povestea Annei aceste întâmplări, pleca acasă și se culca. Iar visele îi erau senine.

158 / Integrala prozei scurte De fapt, îl preocupa problema dragostei, mai ales pentru că nu o considera o problemă. Era totuşi conștient de faptul că nimeni nu-l iubea. Această certitudine era ca o a doua inimă bătându-i în piept. Nu iubea însă pe nimeni. Poate pe Anna. Ea îl iubea oare? — Fi, spusese Anna, aparențele sunt întotdeauna înșelătoare. Dragostea: acum e un mormoloc, acum o broască. Zici că ai un inel de aur, dar îl pui pe deget și-ţi lasă o urmă verzuie. Să-l luăm, de exemplu, pe cel de-al doilea soț al meu. Părea un tip simpatic și s-a dovedit un individ josnic. Uite, până și camera asta: un cămin în care nu poți să arzi nici măcar tămâie, oglinzi mincinoase

care măresc. Nimic nu e ceea ce pare, Walter. Pomii de Crăciun sunt din celofan, iar zăpada, fulgi de săpun. În noi zboară ceva numit suflet, când mori nu eşti niciodată mort, iar când eşti viu nu ești niciodată viu. Şi tu vrei să

ştii dacă te iubesc! Nu fi stupid, Walter, nici măcar nu suntem prieteni...

4 Ascultă ventilatorul cum învârtea roţi de șoapte: el spunea că tu spuneai că ei spuneau, întruna, întruna, iute

şi lent, iar timpul se scurge într-o trăncăneală nesfârșită. Un ventilator vechi și stricat rupe tăcerea: trei august, trei august, trei august.

Trei august, într-o vineri, numele lui era acolo, chiar la rubrica lui Winchell: „Walter Ranney, agent important la o firmă de publicitate, și Rosa Cooper, moşteni-

toarea întreprinderilor de lactate, își îndeamnă prietenii să cumpere de orez“. Walter pasase personal informaţia

Adio trecutului | 159

unui prieten al unui prieten al lui Winchell. Îi fluturase ziarul băiatului de la casă, la restaurantul Whelan, unde își lua micul dejun. — Ăsta sunt eu, eu sunt tipul, iar expresia de pe faţa băiatului îi ușurase digestia. În dimineața aceea ajunsese târziu la birou și, în timp ce înainta printre birourile cu mașini de scris, îl precedase o mică agitaţie măgulitoare în rândul dactilografelor. Totuşi, nimeni nu spusese nimic. Pe la unsprezece, după o oră plăcută de trândăveală, simțindu-se în al nouălea cer, se dusese la drogheria de la parter să bea o ceaşcă de cafea. Se mai aflau acolo trei colegi de birou, Jackson, Ritter și Byrd, iar când Walter intrase, Jackson îi făcuse semn cu cotul lui Byrd, iar acesta lui Ritter, apoi toţi trei se întorseseră spre el. — Ce spui, grangure? îl întrebase Jackson, un bărbat congestionat, cu o chelie precoce, iar ceilalți doi izbucniseră în râs.

Walter intrase repede într-o cabină telefonică, prefăcându-se că nu i-a auzit. — Ticăloșii, spusese el, simulând că formează un număr. În cele din urmă, după ce tot așteptase ca ei să plece, telefonase cu adevărat. — — — —

Bună, Rosa, te-am trezit cumva? Nu. Ascultă, ai văzut înștiinţarea lui Winchell? Da.

Walter râsese. — De unde crezi c-a luat informaţia? Tăcere.

— Ce s-a întâmplat? Pari cam ciudată. — A, da?

160 / Inzegrala prozei scurte — Eşti supărată sau ce-i cu tine?

— Sunt doar dezamăgită. — De ce? Tăcere. Apoi:

— A fost o manevră ieftină, Walter, foarte ieftină. — Nu ştiu ce vrei să spui.

— Adio, Walter. La ieșire, plătise la casă pentru ceașca de cafea pe care uitase s-o ceară. În clădire se afla o frizerie. Spusese că voia să se radă; adică nu, să se tundă; sau mai bine să i se facă manichiura. Apoi, văzându-se deodată în oglindă, unde faţa i se reflecta la fel de albă ca şorţul frizerului, îşi dăduse seama că nu știe ce vrea. Rosa avusese dreptate, era un tip ieftin. Voise toată viața să-şi mărturisească greșe-

lile, căci recunoscându-le, i se părea că le face să dispară. Urcase din nou scările şi se aşezase la birou, simțindu-se de parcă ar fi avut o rană în piept. Dorea din tot sufletul să creadă în Dumnezeu. Un porumbel ţopăia pe pervazul ferestrei. Un timp urmărise penele pe care palpita lumina soarelui și mișcările legănate şi potolite ale păsării. Apoi, fără să-şi dea seama, ridicase un prespapier de sticlă și-l azvârlise înspre ea. Porumbelul se înălță liniştit în aer, iar prespapierul descrise un semicerc, ca o imensă picătură de ploaie. Ce se întâmplă, se întrebase, trăgând cu urechea să audă un țipăt îndepărtat, ce se întâmplă dacă lovesc pe cineva şi-l omor? Dar nu se auzise nimic. Doar ţăcănitul mașinilor de scris, apoi o bătaie în ușă.

— Hei, Ranney, vrea să te vadă K.K. — Îmi pare rău, spusese domnul Kuhnhardt, jucându-se cu un stilou de aur. O să-ţi dau o scrisoare de recomandare,

Walter. Oricând vrei.

Adio trecutului | 161

În life, duşmanii coborâseră împreună cu el și-l striviseră între ei. Margaret, cu o panglică albastră în păr, era și ea acolo. Îl privise, dar faţa ei nu avea expresia absentă și uscată a celorlalți. Pe figură i se citea încă mila. Dar, în timp ce se uita la el, se uita şi prin el. „Visez. Nu trebuia să creadă altfel. Şi totuşi, ducea la subsuoară dezminţirea visului — un plic gros, plin cu lucrurile ce-i aparținuseră, luate din birou. Când liftul se golise, ştiuse că trebuie să vorbească cu Margaret, să-i ceară iertare, s-o implore

să-l apere, dar ea se strecurase repede spre ieșire, pierzându-se printre dușmanii lui. „Ie iubesc“, spusese el, fugind după ea, „te iubesc“, spusese el fără să rostească un cuvânt. — Margaret! Margaret!

Margaret se întorsese. Panglica albastră i se asorta cu ochii care se ridicaseră spre el îmblânziţi, cu căldură, parcă. Sau cu milă. — Te rog, rostise Walter, mă gândeam că am putea bea ceva împreună sau poate să mergem la barul lui Benny. Ţii minte, ne plăcea acolo pe vremuri. Margaret clătinase din cap. — Am o întâlnire. Am întârziat deja. — Ah! — Da, chiar am întârziat, spusese și începuse să

alerge. Rămăsese nemișcat, urmărind-o cum fuge pe stradă. Panglica din păr i se desfăcuse, strălucind în lumina crepusculară a verii. Apoi Margaret dispăruse. Locuinţa lui, compusă dintr-o singură cameră la parter, lângă Gramercy Park, avea nevoie de aerisit şi de curăţenie. Walter însă, după ce-și turnase ceva de băut,

162 / Integrala prozei scurte dăduse dracului aerisitul şi curăţenia și se întinsese pe divan. La ce bun? Orice ar fi făcut şi oricât de tare s-ar fi străduit, totul se reducea în cele din urmă la zero. Zilnic, pretutindeni, toţi erau înșelaţi, și cine era vinovatul?

Totuși, era ciudat. În timp ce stătea culcat în odaia scăldată într-un amurg cenușiu și își sorbea whisky-ul, îl cuprinsese o liniște deplină, cum nu mai încercase de mult. Ca atunci când picase la algebră și se simţise atât de ușurat, de liber. Eşecul reprezintă ceva definitiv, o certitudine, și în certitudini există întotdeauna pace sufletească. O să plece din New York, o să plece în vacanţă. Avea câteva sute de dolari, destul cât să-i ajungă până la toamnă. Întrebându-se încotro s-o apuce, văzuse deodată, ca și cum i s-ar fi derulat un film în minte, şepci de mătase, vişinii și galbene ca lămâia, și bărbaţi mărunţei, cu figuri înțelepte, purtând splendide cămăși cu buline. Închisese ochii și devenise brusc un copil de cinci ani. Ce încântător era să-și reamintească uralele, hotdogii, binoclul mare al tatălui său. Saratoga! Umbre îi mascau faţa în lumina care pălea treptat. Aprinsese veioza, își turnase din nou

de băut, pusese la fonograf un disc cu rumba și începuse să danseze. Tălpile panrofilor foşneau pe covor. Se gândise deseori că, dacă ar fi exersat puţin, ar fi putut deveni un dansator profesionist. Exact când se terminase discul, sunase telefonul.

Rămăsese pe loc, temându-se parcă să răspundă, iar veioza, mobilele, toate obiectele din cameră se goliseră

de orice viaţă. Când în sfârşit crezuse că a încetat, telefonul sunase iarăși. Mai tare, i se păruse, și mai insistent. Se

împiedicase de un scăunel, ridicase receptorul, îl scăpase din mână, apoi îl prinsese din nou și răspunsese: — Da?

Adio trecutului | 163

Un apel interurban, de undeva, dintr-un orășel oarecare din Pennsylvania, al cărui nume nu-l înţelesese. După o serie de zbârnâituri spasmodice, se auzise o voce asexuată şi complet diferită de cele pe care le cunoştea: — Bună, Walter. — Cine-i acolo? De la celălalt capăt al firului nu venise nici un răspuns, ci doar sunetul unei respiraţii puternice şi regulate. Legătura telefonică era atât de bună, încât interlocutorul părea că se află lângă el, cu buzele lipite de urechea lui. — Nu-mi plac glumele. — O, mă cunoşti, Walter. Mă cunoşti de mult. Apoi un păcănit şi gata.

Ajunsese la Saratoga noaptea, pe ploaie. Dormise aproape tot drumul, transpirând în umezeala închisă a compartimentului, și visase un vechi castel în care nu trăiau decât curcani bătrâni. Îi mai visase pe tatăl său, pe Kurt Kuhnhardr, pe cineva fără față, pe Margaret, pe Rosa, pe Anna Stimson și pe o doamnă stranie şi grasă, cu

ochi de diamante. Walter visase că se afla pe o stradă lungă și pustie. Cu excepţia unui convoi ce se apropia, compus din mașini negre ca nişte dricuri care înaintau încet, nu

se vedea nici țipenie de om. Și totuși, știa că ochi nevăzuţi îi observau goliciunea de la fiecare fereastră, așa că făcuse disperat semn primei limuzine. Mașina se oprise și un om,

tatăl său, îi deschisese portiera, invitându-l să urce. „Tăticule“, țipase Walter, repezindu-se înainte, dar portiera se trântise violent şi-i strivise degetele, iar tatăl său, râzând în

164 / Integrala prozei scurte hohote, se aplecase pe geam și aruncase o enormă coroană funerară de trandafiri. În cea de-a doua mașină se afla Margaret, iar într-a treia doamna cu ochi de diamante (nu era oare domnișoara Casey, bătrâna lui profesoară de algebră?). Într-a patra era domnul Kuhnhardt cu un nou protejat, făptura fără faţă. Fiecare portieră se deschidea, fiecare portieră se închidea, toți râdeau, toţi aruncau trandafiri. Convoiul înainta calm pe strada tăcută. Cu un țipăt înfiorător, Walter căzuse peste mormanele de trandafiri. Ghimpii îi deschideau răni, iar o ploaie neașteptată, un potop izbucnit din norii cenușii, zdrobea trandafirii şi împrăștia peste frunze sângele spăla de ploaie. Judecând după privirea fixă a femeii care stătea în faţa lui în compartiment, Waler înţelesese imediat că ţipase în somn. Îi zâmbise prosteşte, iar ea se uitase în

altă parte — jenată, îşi închipuise el. Femeia era infirmă. În piciorul stâng purta o gheată uriașă. Mai târziu, în gară,

la Saratoga, Walter o ajutase să-și care bagajele şi luaseră împreună același taxi. Nu discutaseră nimic. Fiecare stătea

în colțul lui, privind ploaia şi luminile estompate. La New York, cu câteva ore mai înainte, își scosese de la bancă toate economiile, încuiase uşa locuinţei și nu lăsase nici

un mesaj. Mai mult, la Saratoga nu-l cunoștea nimeni. Era un sentiment plăcut. Hotelul era plin. Funcţionarul de la recepţie îl informase că, în afară de cei veniţi pentru cursele de cai, hote-

lul era ocupat de participanţii la un congres medical. Nu, regreta, nu ştia nicăieri vreo cameră liberă. Poate mâine.

W/aler se dusese la bar. Cum să stea treaz toată noaptea? Putea cel puţin să-și petreacă timpul îmbărându-se. Barul, foarte încăpător,

Adio trecutului | 165

foarte încins și zgomotos, strălucea de personaje grotești, tipice sezonului de vară: doamne grase cu sâni fleşcăiţi, cu gulere de vulpe argintie, jochei mărunței, bărbaţi palizi și gălăgioși, îmbrăcaţi în costume cadrilare, ieftine şi fantastic de bătătoare la ochi. Totuși, după câteva pahare, zgomotul păruse să se îndepărteze. Uitându-se în jur, văzuse femeia infirmă. Stătea singură la o masă și sorbea cu eleganță cremă de mentă. Îşi zâmbiseră. Walter se ridicase de pe scaun și se apropiase pentru a lua loc la masa el.

— Ne cunoaștem doar, spusese ea când Walter se așezase. Bănuiesc că aţi venit pentru cursele de cai. — Nu. Am venit doar să mă odihnesc. Dar dumneavoastră?

Femeia strânsese din buze. — Poate aţi observat că am un picior infirm. Lăsaţi, nu faceţi pe surprinsul. L-aţi observat, toți îl observă. Vedeţi dumneavoastră, continuase ea învârtind paiul în pahar, doctorul meu o să ţină o conferință la această întrunire şi o să vorbească despre mine şi despre piciorul meu, fiindcă sunt un caz cu totul aparte. Dumnezeule, sunt tare speriată! Ştiţi, va trebui să-mi expun piciorul. Walter spusese că-i pare rău, iar ea îi răspunsese că nu avea de ce să-i pară rău. În definitiv, se alegea și ea cu o

mică vacanţă de pe urma piciorului, nu? — N-am mai ieşit din oraș de şase ani. Acum șase

ani am petrecut o săptămână la hanul Ursul de Munte. Obrajii ei roșii aveau pete, iar ochii vii, prea apropiaţi, erau de culoarea levănţicii. Nu părea să clipească niciodată. Purta verighetă, dar era o farsă, evident, nu putea să păcălească pe nimeni.

166 / Integrala prozei scurte

— Sun: servitoare, spusese, răspunzând la întrebarea lui. Și nu văd nimic rău în asta. E o meserie cinstită şi-mi place. Cei la care muncesc au un copil adorabil, Ronnie. Mă port cu el mai bine decât mama lui, iar el mă iubeşte mai mult decât pe ea. Aşa mi-a și spus. Maică-sa e beată tot timpul. Era trist s-o asculți, dar Walter, temându-se brusc să stea singur, rămăsese cu ea, băuse şi discutase așa cum discutase odinioară cu Anna Stimson. Ssst! spusese femeia la un moment dat, căci Walter ridicase glasul prea mult și o mulțime de oameni îl fixau cu privirea. Walter îi trimisese la dracu: şi-i spusese că nu-i pasă. Parcă ar fi avut creierul de sticlă, iar tot whisky-ul pe care îl băuse s-ar fi transformat într-un ciocan. Simţea bucăți sfărâmate de creier zornăindu-i în cap. Era incapabil să se mai concentreze și formele din jur se destrămau. Infirma, de exemplu, nu mai părea o singură persoană, ci mai multe: Irving, mama lui, un om numit Bonaparte, Margaret, toți aceștia

și mulți alţii. Ajunsese în cele din urmă la concluzia că experienţa e un cerc din care nici un moment nu poate

fi izolat sau uitat. 6 Barul se închidea. Fiecare îşi plătise consumaţia şi, în

timp ce aşteptau restul, rămăseseră tăcuți. Observându-l cu ochii de culoarea levănţicii, ochi care nu clipeau niciodată, femeia părea cu totul stăpână pe sine, deși Walter își dădea seama că în sufletul ei avea loc o agitaţie subtilă. După

întoarcerea chelnerului, împărțiseră restul și ea spusese: — Dacă vrei, poţi să vii la mine în cameră.

Adio trecutului | 167

O roşeaţă bruscă îi acoperise fața. — Parc-ai zis că n-ai unde dormi. Walter întinsese brațul și-i apucase mâna. Zâmbetul cu care îi răspunsese ea era emoţionant de timid. Împrăştiind miros de parfum ieftin, femeia ieșise din baie, având pe ea doar un capot soios de culoarea pielii, iar în picior gheata neagră, monstruoasă. În acel moment, Walter își dădu seama că n-o să fie în stare să facă dragoste cu ea. Niciodată nu-și mai plânsese atâta de milă. Nici chiar Anna Stimson nu l-ar fi iertat pentru așa ceva. — Nu te uita, îi spusese femeia, cu o voce tremurătoare, nu suport să-mi vadă cineva piciorul.

Walter se întorsese spre fereastra de care frunzele ulmilor se lipeau şi foșneau în vânt. Undeva, prea departe pentru a fi auzit, sclipise alb un fulger. — Gata, spusese ea.

Walter nu se mișcase. — Gata, repetase neliniștită. Să sting lumina? Poate vrei să te dezbraci pe întuneric. Walter se apropiase de marginea patului și, aplecându-se, o sărutase pe obraz. — Sunt sigur că eşti absolut încântătoare, dar... Sunase telefonul. Femeia îl privise mirată. — Sfinte Lisuse, spusese ea şi acoperise receptorul cu

mâna, e un apel interurban. Pun pariu că s-a întâmplat ceva cu Ronnie! Sunt sigură că s-a îmbolnăvit sau... Ce? Ranney? Nici vorbă, aţi greșit numărul... — Stai, spusese Walter luând receptorul. Eu sunt, eu sunt Walter Ranney. — Bună, Walter. Vocea posomorâtă, asexuată și distantă îl lovise direct în stomac. Odaia păruse că se balansează, că se rotește.

168 / Integrala prozei scurte

Deasupra buzei superioare a lui Walter mijise o mustață de transpiraţie. — Cine-i acolo? întrebase el atât de încet, încât cuvintele nu se legau. — O, mă cunoşti, Walter. Mă cunoşti de mult. Apoi tăcere. Indiferent cine fusese la celălalt capăt al firului, convorbirea se întrerupsese. — Cum naiba a ştiut că eşti la mine în cameră? între-

base femeia. Ascultă, ai primit vești proaste? Pari cam... Walter căzuse peste ea, strângând-o lângă el și apăsându-și obrazul umed de obrazul ei. — "Ţine-mă în brațe, rostise Walter, descoperind că mai putea încă să plângă. Ţine-mă strâns, te rog.

— Sărmanul meu băieţel, spusese femeia, mângâindu-l pe spate. Bietul meu băieţel, suntem îngrozitor de singuri pe lumea asta, nu-i așa? Curând, adormise în braţele ei. De atunci însă nu mai dormise şi nici acum nu reușea

să adoarmă, deși asculta bâzâitul leneş al ventilatorului. În mişcarea lui de rotaţie auzea roţile trenului: de la Saratoga la New York, de la New York la New Orleans. Alesese New Orleans fără vreun motiv anume, fiindcă era un oraș plin de străini și foarte îndepărtat. Patru aripi de ventilator ce se învârt la infinit, roţi şi voci. În fond, aşa cum își dăduse seama, această rețea de răutate nu va avea niciodată sfârşit. Apa curgea prin ţevile din perete, deasupra se auzeau pași, din hol răzbătea clinchetul unor chei, iar la radio vocea unui crainic transmitea înfundat, undeva departe, ştirile. Alături o fetiță întreba: de ce? De ce? DE CE? Și totuși, în cameră aveai parcă senzaţia unei tăceri. Picioa-

rele lui, strălucind în razele transversale, păreau de piatră,

Adio trecutului | 169

amputate, iar unghiile sclipitoare de la degetele picioarelor, zece oglinzi mici, reflectând totul în verde. Se ridică în capul oaselor și își șterse sudoarea cu un prosop. Mai mult decât orice, îl înspăimânta zăpușeala, căci îl făcea să-și simtă neputinţa pe propria-i piele. Aruncă proso-

pul în cealaltă parte a camerei, unde ateriză pe un abajur care începu să se clatine. Atunci sună telefonul. Sună iar. Suna atât de tare, încât Walter era sigur că tot hotelul îl aude. Ceilalţi locatari o să-i bată furioși în uşă. Așa că își ascunse fața în pernă, îşi acoperi urechile cu mâinile și îşi spuse: gândeşte-te la fleacuri, gândeşte-te la vânt.

DOMNIŞOARA BOBBIT (1948)

Această povestire îi este dedicată lui Andrew Lyndon

Autobuzul de ora șase a călcat-o ieri după-amiază pe domnișoara Bobbit. Nu-mi dau bine seama ce se poate spune despre această întâmplare. Deși nu avea decât zece ani, sunt convins totuși că nimeni din orașul nostru n-are s-o uite, mai ales fiindcă tot ce făcea era neobişnuit și asta chiar din prima clipă când am văzut-o, anul trecut. Domnişoara Bobbit şi mama ei au sosit cu același autobuz de ora șase care trece prin orășelul nostru venind de la Mobile. Fiind ziua vărului meu, Billy Bob, mai toți copiii din localitate se adunaseră la noi acasă. Stăteam tolăniți pe veranda din faţa casei și mâncam casată și tort, când autobuzul a apărut ca o vijelie, dând colțul la Cotul Mortului. În vara aceea nu plouase deloc şi o uscăciune ruginie acoperea totul. Praful ridicat de mașinile care treceau uneori pe drum plutea mai mult de o oră în aerul nemișcat. Mărușa El spunea că dacă nu pavează repede drumul, o să se mute undeva la malul mării. Spunea însă asta de foarte mult timp. Stăteam aşadar pe veranda din faţă, casata ni se topea în farfurii, și deodată, tocmai când țineam să se întâmple ceva, dorinţa ni se îndeplini,

căci din praful roșiatic al drumului apăru domnișoara Bobbit. Era o fetiţă firavă, îmbrăcată într-o rochiţă de

sărbătoare galbenă, apretată. Înainta cu graţia afectată a unei femei în toată firea, ţinând o mână în șold, iar în cealaltă o umbrelă cum poartă ferele bătrâne. Mama ei

Domnițoara Bobbit | 171

o urma târând două valize mari de carton și un gramofon. Era o femeie slăbănoagă, tristă, cu ochi tăcuţi și

zâmbet hulpav. Toţi copiii de pe verandă tăcuseră chitic, iar când un roi de viespi a început să bâzâie, fetele n-au mai ţipat ca de obicei. Îşi concentraseră toată atenţia asupra domnişoarei Bobbit și a mamei ei, care ajunseră între timp la poartă. — Vă rog să mă iertaţi, a spus domnișoara Bobbit cu o voce copilărească şi mătăsoasă ca o panglică frumoasă, rostind cuvintele cu precizia desăvârşită a unei stele de cinema sau a unei învățătoare, am putea vorbi cu persoa-

nele mature din această casă? Se referea, fireşte, la mătușa El și, într-o oarecare măsură, la mine. Billy Bob și ceilalți băieți, care n-aveau mai mult de treisprezece ani, au coborât şi ei în urma noas-

ră la poartă. Judecând după feţele lor, ai fi zis că nu mai văzuseră în viaţa lor o fară. Evident, nu o fată ca domnișoara Bobbit. Cum spunea mătușa El, cine a mai pomenit

ca un copil să se boiască? Rujul de pe buzele ei lucea portocaliu, părul, ca o perucă de teatru, era o claie de bucle trandafirii, iar ochii creionaţi îi dădeau un aer de cunoscătoare.

Chiar şi așa, cu toată uscăciunea ei, avea demnitate, era o doamnă și, în plus, te privea ţintă, ca un bărbat. — Eu sunt domnişoara Lily Jane Bobbit, domnișoara Bobbir, din Memphis, Tennessee, a spus ea solemn. Băieţii şi-au lăsat privirile în jos, iar pe verandă Cora McCall, căreia îi făcea curte pe atunci Billy Bob, a izbucnit împreună cu celelalte fete în chicote nebune. — Copii de la ţară, a spus domnișoara Bobbit cu un zâmbet înţelegător şi și-a învârtit arogant umbrela de soare. Mama, a continuat ea, în vreme ce femeia aceea

comună ne-a făcut hatârul să se încline brusc pentru a

172 / Integrala prozei scurte se prezenta, mama și cu mine am închiriat aici camere

mobilate. Vreţi să fiți atât de amabilă să ne arătaţi casa? E proprietatea unei oarecare doamne Sawyer.

— Desigur, a spus mătușa El, casa doamnei Sawyer e chiar peste drum. Era singura casă cu camere de închiriat din orășel, o clădire veche, înaltă și întunecoasă, cu o puzderie de paratrăsnete risipite pe acoperiş. Doamna Sawyer se

sperie de moarte când izbucnește o furtună. Roșu la față ca un măr, Billy Bob a spus vă rog, doamnă, dacă tot e așa de cald, n-ar vrea să se odihnească puţintel şi să guste o casată? Da, vă rog, intrați neapărat,

a adăugat mătușa El. Domnișoara Bobbit a refuzat însă. — Casata îngrașă teribil, totuși merci frumos, şi a pornit să treacă drumul, urmată de mama ei, care aproape târa prin praf cele două valize. Apoi, cu un aer foarte serios, domnişoara Bobbit s-a întors. Galbenul ca de floarea-soarelui din ochii ei s-a întunecat şi şi-a lăsat privirea ușor într-o parte, ca și cum

ar fi încercat să-și amintească o poezie. — Mama suferă de o tulburare a aparatului vocal, aşa că trebuie să vorbesc eu în locul ei, a anunţat repede și

a oftat adânc. Mama e o croitoreasă excelentă, a lucrat toalete pentru doamnele din societatea aleasă a multor orașe și orășele, inclusiv Memphis și Tallahassee. Fără îndoială că ați remarcat și admirat rochia pe care o port. E croită în întregime de mâinile ei. Mama poate copia

orice model și recent a câștigat un premiu de douăzeci și cinci de dolari, oferit de La4ies' Home Journal. Ştie să croşeteze, să împletească și să brodeze. Dacă aveţi nevoie de o croitoreasă, vă rog să apelaţi la ea. Anunţaţi-vă, vă rog, prietenii și rudele. Vă mulţumesc.

Domnișoara Bobbit | 173

Apoi a plecat, foșnind și fâșâind din rochie. Cora McCall și celelalte fete au început să-și tragă nervoase de fundele din păr, bănuitoare, iritate, făcând mutre acre. Sunt Jomnișoara Bobbit, a spus Cora, schimonosindu-se pentru a o imita răutăcios, sunt prinţesa

Elizabeth, asta sunt, ha, ha, ha. Pe deasupra, a continuat Cora, rochia îi era foarte prost croită. Eu, una, îmi

cumpăr toate rochiile de la Atlanta și pantofii de la New York, ca să nu mai pomenesc că inelul meu de argint cu cturcoază e tocmai din Mexico City, în Mexic. Mătruşa EI le-a spus că n-ar trebui să vorbească astfel despre o fetiță ca ele, o străină în orășel, dar fetele și-au văzut mai departe de trăncăneala lor, ca un sobor de vrăjitoare, iar unii băieţi mai prostănaci, cei cărora le

plăcea să stea cu fetele, au început și ei să-și bată joc de domnişoara Bobbit şi să spună lucruri care au făcut-o să roşească pe mătuşa El și să declare că o să-i trimită acasă şi o să le spună părinţilor să le tragă o mamă de bătaie. Dar înainte de a-şi putea duce la capăt amenințarea, domnișoara Bobbit a reapărut şi a traversat veranda casei Sawyer, costumată într-un fel nou și izbitor. Băieții mai mari, ca Billy Bob şi Preacher Star, care stătuseră cuminţi în timp ce fetele o bârfeau pe domnișoara Bobbir, privind atent şi cu feţe melancolice și ambiţioase casa unde dispăruse aceasta, s-au ridicat brusc în picioare și au coborât încet până la poartă. Cora McCall a strâmbat dispreţuitor din nas și şi-a răsfrânt

buza de jos. Noi ceilalți însă ne-am dus și ne-am așezat pe trepte. Domnișoara Bobbit nu ne-a acordat nici cea mai mică atenţie. Grădina casei Sawyer e cufundată în umbra duzilor, iar pe jos cresc iarbă și tufe cu flori sângerii. Uneori, după ploaie, mirosul rufelor se simte până

174 / Integrala prozei scurte la noi în casă. În mijlocul acestei curți se află un ceas solar, instalat acolo în 1912 de doamna Sawyer, în amintirea taurului ei, Sunny, din Boston, care a murit după ce a băut o găleară de vopsea. Domnișoara Bobbir a pășit mândră în grădină, cărând cu ea gramofonul, pe care l-a aşezat pe ceasul solar. Apoi a întors manivela şi a pus un disc cu Court of Luxembourg. Aproape se lăsase seara, ceasul licuricilor, ceasul albastru ca un cristal opac. Păsărelele ţâșneau ca săgețile, se adunau și se ascundeau în desișul copacilor. Înaintea furtunilor, frunzele şi florile parcă ard cu o lumină, cu o culoare a lor, iar domnişoara Bobbit, îmbrăcată într-o fustă scurtă și albă, ca un pămăruf de pudră, și cu fire de beteală strălucitoare ca aurul făcute fundă în păr, părea, pe fundalul întunecat din jur, că deţine şi ca această însușire de a lumina. Își arcuise braţele și le înălțase deasupra capului, cu mâinile fine ca niște crini, dreaptă, în vârful picioarelor. A rămas astfel mult timp, iar mătuşa El a găsit că avea o poziţie foarte

elegantă. Apoi domnişoara Bobbit a început să valseze prin curte, descriind cercuri, până când mătușa El a spus că ea, una, ameţise de tot numai privind-o. Domnişoara Bobbir nu s-a oprit decât atunci când a trebuit să învârtească manivela gramofonului. lar când luna a alunecat peste deal și a răsunat și ultimul clopoțel care chema la masă, iar toţi copiii au plecat pe la casele lor și stânjeneii de noapte au început să se desfacă, domnișoara Bobbit se mai afla încă în grădină, învârtindu-se ca un titirez. O vreme n-am mai văzut-o. Preacher Star venea în fiecare dimineaţă la noi acasă și stătea până la masa de

seară. Preacher e un băiat slab ca o scândură, cu o claie de păr roșu. Are unsprezece frați şi surori și până și lor

Je e frică de el, căci se înfurie groaznic și e faimos prin

Domnișoara Bobbit | 175

părţile noastre pentru răutatea care sclipește în ochii lui verzi. De 4 Iulie, anul trecut, l-a biciuit pe Ollie Overton atât de rău, încât familia lui Ollie a trebuit să-l interneze în spital la Pensacola. Altă dată a mușcat un măgar de ureche până i-a retezat-o cu dinţii, a mestecat-o și apoi a

scuipat-o. Până să crească Billy Bob, Preacher îi făcea și lui zile fripte. Avea obiceiul să-i vâre pe sub guler ciulini uscați, să-i dea cu piper în ochi și să-i rupă caietul cu

temele de acasă. Acum însă sunt cei mai buni prieteni din orășel. Vorbesc la fel, merg pe stradă a fel și uneori dispar zile întregi, Dumnezeu ştie unde. Dar în zilele când domnişoara Bobbit nu apărea, nu se mișcau de lângă casă. Își pierdeau vremea prin curte, trăgând cu praștia în vrăbiile de pe stâlpii de telefon, iar câteodată Billy Bob cânta dintr-o mică havaiană, acompaniindu-se vocal atât de zgomotos, încât unchiul lui Billy Bob, care e judecător, pretindea că-l aude de la tribunal. 77;mite-mi o scrisoare, trimite-mi-o la închisoare, trimite-o la Birmingham. Domnișoara Bobbit nu-i auzea sau se prefăcea că nu-i aude, căci niciodată n-a scos capul pe ușă. Apoi, într-o zi, doamna Sawyer, care venise la noi să ceară o ceașcă cu zahăr, a trăncănit cât a putut pe seama noilor chiriași. Să vedeți, a spus ea, mijindu-și ochii de

găină, soţul chiriașei mele a fost escroc, da, da, mi-a spus chiar fetiţa. N-are un dram de rușine copilul ăsta, nu se jenează deloc. Spune că tăticul ei era cel mai bun tătic din lume şi nimeni nu cânta mai frumos decât el în tot statul Tennessee... Am întrebat-o: Drăguţă, unde e tăticul tău?

O, mi-a răspuns ea foarte degajat, e la penitenciar și nu mai știm nimic de el. Spuneţi, nu-i înspăimântător? Hm, mi-am mai Zis, mămica ei am impresia că-i străină, nu scoate o vorbă și uneori parcă nici nu pricepe ce-i spui.

176 / Integrala prozei scurte

Și ştiţi, toate lucrurile le mănâncă crude. Ouă crude, gulii crude, morcovi cruzi — nici un fel de carne. Din motive de

sănătate, spune copilul, deși zace în pat cu temperatură de marţea trecută. În aceeași după-amiază, când mătușa El s-a dus să-și ude trandafirii, n-a mai găsit nici unul. Erau niște trandafiri deosebiți, pe care plănuise să-i trimită la o expoziţie de flori din Mobile, aşa că, fireşte, a făcut o criză de nervi. A telefonat şerifului şi i-a spus: Ascultă, şerifule, vino câr mai repede. Cineva mi-a furat toți trandafirii Lady Anne cărora m-am devotat trup și suflet de la începutul primăverii. Când maşina şerifului a tras în faţa casei noastre, toţi vecinii au ieșit pe verandă, iar doamna Sawyer, cu fața încărcată de straturi de cremă, a traversat în fugă curtea. Asta-i bună, a spus ea, foarte dezamăgită să descopere că nimeni nu fusese asasinat, asta-i bună, n-a furat nimeni trandafirii. Billy Bob al dumneavoastră i-a adus la mine şi i-a lăsat pentru micuța Bobbit. Mătușa EI n-a scos un cuvânt, ci doar s-a dus la piersic și a tăiat o nuia. Hei, Billy Bob, l-a strigat ea, luând-o pe stradă. L-a găsit la garajul lui Speedy, unde, împreună cu Preacher, se uita la Speedy cum demonta un motor. L-a apucat pe Billy Bob de păr, l-a ridicat în sus și, cărându-i la nuiele, l-a târât până acasă. Nu l-a putut însă face să spună că-i pare rău și nici

să plângă. Când, în sfârșit, a terminat cu el, Billy Bob a fugit în grădină, s-a cățărat în vârful unui nuc și-a jurat că nu se mai dă jos. Apoi, s-a întors tăticul lui și a venit ora cinei. Tăticul lui s-a dus la fereastră și l-a strigat: Băiete,

nu suntem supăraţi pe tine, dă-te jos şi hai la masă. Billy Bob însă nici nu s-a clintit. Mărușa EI s-a dus şi s-a spri-

jinit de copac. Vorbea cu o voce blândă ca lumina din zori. Îmi pare rău, a spus. N-am vrut să te bat atât de tare.

Domnișoara Bobbit | 177 Am pregătit o masă pe cinste, cu salată de cartofi, şuncă

fiartă și ouă cu sos picant. Pleacă, a răspuns Billy Bob, nu vreau să mănânc şi te urăsc din tot sufletul. Tăticul i-a spus că n-ar trebui să vorbească așa cu mama lui, iar ea a început să plângă. A rămas sub nuc plângând și ștergându-se la ochi cu tivul rochiei. Eu nu e urăsc, băiarule. Dacă nu te-aş iubi, nu te-aş bate. Frunzele nucului au început să foşnească. Billy Bob a alunecat jos din pom, jar mătușa E] și-a trecut mâinile prin părul lui și l-a strâns la piept. Vai, mămico, a spus el, vai, mămico! După masă a venit și s-a aruncat la capătul patului meu. Mirosea dulce-acrișor, așa cum miros băieţii, şi

mi-a părut foarte rău de el, mai ales fiindcă arăta atât de necăjit. Ochii aproape că nu i se mai închideau de supărare. E firesc, am spus cu convingere, să trimiţi flori

bolnavilor. În acel moment s-a auzit gramofonul, un sunet îndepărtat și înălțător, iar un fluture de noapte a intrat pe geam și a plutit prin aer, delicat ca muzica. Se întunecase însă și nu vedeam dacă domnişoara Bobbir dansa. Billy Bob, ca și cum ar fi suferit, s-a îndoit pe pat ca un briceag. Faţa însă i s-a luminat brusc, iar ochii lui bulbucaţi au clipit ca lumânările. E arâr de drăguță, a şoptit, e cea mai drăguță puștoaică pe care am văzut-o

vreodată. La dracu, nu-mi pasă, o să culeg pentru ea toţi trandafirii din China. Și Preacher ar fi cules pentru ea toţi trandafirii din China. Era la fel de nebunește îndrăgostit ca și Billy Bob. Domnişoara Bobbit nici nu i-a băgat în seamă. Singura

comunicare pe care am avut-o cu ea a fost un bilețel trimis mătușii El, mulţumindu-i pentru flori. Ședea

zilnic pe verandă, îmbrăcată de parcă ar fi dansat pe muzica unei orchestre, brodând, pieptănându-și buclele

178 / Integrala prozei scurte

sau citind un dicţionar Webster. Avea un aer solemn, deşi destul de prietenos. Dacă îi dădeai bună ziua, îţi răspundea. Chiar așa, băieţii nu reușeau niciodată să-și ia inima în dinţi și să intre în curte ca să-i vorbească. Mai întotdeauna, domnișoara Bobbit se uita prin ei, chiar și când băieţii băteau strada de la un cap la altul ca niște cotoi îndrăgostiți, încercând să-i atragă atenţia. Se luptau, îl

imitau pe 'Iarzan și făceau acrobaţii pe bicicletă. Era o situaţie penibilă. O mulțime de fete din oraș se plimbau prin faţa casei Sawyer, de două-trei ori pe oră, doar, doar o să li se ivească prilejul s-o vadă. Printre cele care se tot plimbau erau: Cora McCall, Mary Murphy Jones, Janice Ackerman. Domnişoara Bobbit nu manifesta

interes nici pentru ele. Cora nu mai vorbea cu Billy Bob. Același lucru se întâmplase şi între Janice şi Preacher. De fapt, Janice i-a trimis lui Preacher o scrisoare cu cerneală roşie pe o hârtie cu marginea dantelată, spunându-i că era cel mai ticălos băiat de pe lume, nici n-are cuvinte pentru purtarea lui și că ea consideră ruptă logodna lor, așa că putea să-și ia înapoi veverița împăiată pe care i-o

făcuse cadou. Preacher, din dorinţa de a se purta frumos, a oprit-o pe Janice prima oară când a trecut prin faţa

casei noastre și i-a spus, ce dracu, dacă voia n-avea decât să păstreze vechitura aia de veveriţă. Nu pricepuse, după aceea, de ce Janice o luase la fugă bocind.

Apoi, într-o bună zi, băieții au făcut o nebunie mai mare ca de obicei. Billy Bob s-a îmbrăcat în uniforma kaki, mult prea largă, purtată de tatăl său în cel de-Al Doilea Război Mondial, iar Preacher s-a dezbrăcat de cămașă și și-a pictat pe piept, cu un ruj vechi de-al mătușii EL, o femeie goală. Erau tare caraghioși, dar domnișoara Bobbit, dându-se în leagăn, s-a mulțumit să caște

Domnișoara Bobbit | 179

plictisită. Era la amiază şi pe stradă nu trecea nimeni, în afară de o negresă mică, grăsună ca un prunc, o prună

zaharisită. Mergea fredonând cu o găleată cu mure în mână. Băieţii s-au repezit la ea ca niște țânțari, au făcut

zid în faţa ei și i-au spus că nu-i îngăduie să treacă dacă nu plătește taxă. Lăsaţi-mă în pace cu taxa voastră, a răs-

puns ea, ce taxă-i asta? Dăm o petrecere în hambar, a spus Preacher, strângând din dinţi, o petrecere faină de tot în hambar. Ea însă a dat posacă și indiferentă din umeri şi le-a spus că n-avea de gând să meargă la nici o petrecere în hambar. Atunci, Billy Bob i-a răsturnat găleata cu mure. Înspăimântată, a început să ţipe de-ai fi zis că

guiță. Când s-a aplecat să-și adune murele, Preacher, care putea fi uneori un drac împieliţat, i-a tras un picior în fund de-a întins-o în praful străzii printre mure, ca pe o pleașcă. Domnișoara Bobbit a trecut în fugă strada, ameninţându-i cu degetul, ca un metronom. A bătut din palme și din picior, cu gesturi de învățătoare, și a spus: — E un fapt binecunoscut că domnii de-asta sunt pe lume, ca să ocrotească doamnele. Vă închipuiţi că băieţii din Memphis, New York, Londra, Hollywood și Paris se poartă ca voi? Băieţii s-au tras înapoi şi și-au vârât mâinile în buzu-

nare. Domnișoara Bobbit a ajutat-o pe fata de culoare să se ridice, i-a scuturat rochia de praf, i-a şters lacrimile și i-a întins o batistă ca să-și sufle nasul.

— Frumos, a spus ea, frumos, o doamnă nu se mai poate plimba pe stradă în siguranţă ziua în amiaza mare. Apoi au plecat amândouă și s-au aşezat pe veranda doamnei Sawyer. 'Iot anul au fost nedespărţite: domnişoara Bobbit şi acest pui de elefant care răspundea la numele de Rosalba Cat. La început, doamna Sawyer a

180 / Integrala prozei scurte făcut scandal sub pretextul că Rosalba stă prea mult în casa ei. I-a spus mătușii El că o deranja că o negresă se

fââie în văzul tuturor pe verandă. Domnișoara Bobbir însă dispunea de o oarecare forță magică: dacă începea o treabă, o ducea până la capăt atât de direct și de solemn, încât nu-ți rămânea decât să accepți. De pildă, negustorii din oraș aveau obiceiul să chicotească atunci când îi ziceau Jomnișoară Bobbit. Încetul cu încetul

însă a devenit domnișoara Bobbit, iar ei au început s-o salute, dând ușor și țeapăn din cap când trecea iute pe lângă ei, învârtindu-și umbrela de soare. Domnișoara Bobbit a povestit tuturor că Rosalba este sora ei, ceea ce a pricinuit multe glume. Dar, așa cum se întâmplă cu cele mai multe lucruri, lumea s-a împăcat treptat și cu povestea asta. lar când le auzeau chemându-se una pe alta: Soră Rosalba şi Soră Bobbir, nimeni nu mai zâmbea. Sora Rosalba și Sora Bobbit au făcut însă nişte lucruri bizare. De pildă, întâmplarea cu câinii. Existau în oraş o droaie de terieri, câini de vânătoare, dulăi care vagabondau în haite posace, de la șase până la zece potăi, pe străzile pustii și încinse la amiază, așteptând cu toții să se întunece și să iasă luna; în ceasurile de pustietate, îi auzeai urlând: moare cineva, a murit cineva. Domni-

șoara Bobbit s-a plâns șerifului. I-a spus că unii câini se așezau întotdeauna sub fereastra ei și, în primul rând, ea avea somnul ușor, iar pe deasupra, cum spunea şi Sora Rosalba, nu erau câini adevăraţi, ci un soi de diavoli. Fireşte, șeriful n-a luat nici o măsură, așa că s-a hotă-

rât să rezolve problema singură. Într-o dimineaţă, după o noapte deosebit de agitată, a fost văzută cutreierând orășelul împreună cu Rosalba, care ducea un coș de flori plin cu bolovani. De câtre ori apărea un câine, se opreau,

Domnișoara Bobbit | 181

iar domnișoara Bobbit îl cerceta cu toată atenţia. Uneori clătina din cap, dar cel mai adesea spunea: — Ăsta-i unul dintre ei, Soră Rosalba, iar Sora Rosalba lua un bolovan din coș și, cu o precizie feroce, îl lovea pe câine între ochi. O altă întâmplare l-a avut ca protagonist pe domnul Henderson. Domnul Henderson închiriase o cameră dosnică în casa doamnei Sawyer. E un om pipernicit și brutal. Pe vremuri, a căutat fără succes petrol în Oklahoma. Are vreo şaptezeci de ani și, ca mulți bătrâni, e obsedat de funcţiile corpului. Mai e şi un beţivan nemaipomenit. Odată, a stat bear două săptămâni. De câte ori le auzea pe domnişoara Bobbit și pe Sora Rosalba fâţâindu-se prin casă, se repezea în vârful scării şi răcnea la doamna Sawyer că piticii ascunşi în ziduri încearcă să-i fure rezerva de hârtie igienică. Îi furaseră deja hârtie în valoare de cincisprezece cenți, spunea el. Într-o seară, când cele două fete stăteau în curte sub un pom, domnul Henderson, îmbrăcat numai într-o cămașă

de noapte, a ieșit după ele, călcând apăsat. Vreţi să-mi furaţi toată hârtia igienică? a urlat el. V-arăr eu, piticaniilor... Săriţi, oameni buni, că scârbele astea pitice sunt în stare să fure și ultima bucată de hârtie din oraș. Billy Bob şi Preacher l-au prins şi l-au ţinut pe domnul Henderson până au sosit niște oameni care l-au pus în cămașă

de forță. Domnișoara Bobbir, care se comportase cu un calm admirabil, le-a spus bărbaţilor că nu sunt în stare să facă nişte noduri ca lumea și s-a apucat chiar ea să le facă.

Le-a strâns atât de bine, încât i-a oprit de tot circulaţia la mâini și picioare. A avut nevoie o lună ca să poată umbla din nou.

182 / Integrala prozei scurte Curând după aceea, domnișoara Bobbir ne-a făcut O vizită. A venit într-o sâmbătă când eram singur acasă,

fiindcă toată familia plecase la biserică. — Mirosul de biserică e atât de nesuferit, mi-a spus, aplecându-se cu mâinile împreunate cuminte. N-aș vrea să crezi, domnule C., că sunt o necredincioasă. Am desculă experiență ca să știu că există un Dumnezeu şi un

Diavol. Dar nu ducându-te la biserică şi ascultând cum preotul îl face pe Diavol prost, păcătos și rău, ai să-l îmblânzeşti. "Trebuie să-l iubeşti pe Diavol ca și pe Iisus, fiindcă e puternic și o să te ajute dacă știe că ai încredere în el. Pe mine m-a ajutat deseori, ca, de pildă, la şcoala de dans din Memphis... Am chemat întotdeauna Diavolul în ajutor ca să primesc cel mai important rol la serbarea de sfârşit de an. Asta înseamnă să fii cu picioarele pe pământ. Înţelegi, mi-am dat seama că isus n-o să vrea să

aibă de-a face cu dansul. Recent, de fapt, am chemat din nou Diavolul. E singurul care mă poate ajuta să scap din orășelul ăsta. Aici n-am impresia că trăiesc. Mă gândesc permanent la alte locuri, unde totul e dans, unde oamenii dansează pe străzi, unde totul e frumos, cum sunt copiii de ziua lor. Scumpul meu tătic spunea că trăiesc cu capul în nori, dar dacă el ar fi trăit mai mult cu capul în nori, ar fi ajuns bogat, așa cum de altfel își dorea. Nenorocirea cu

tăticu' a fost că nu-l iubea pe Diavol. S-a lăsat însă iubit de e]. Eu sunt foarte deşteaptă în privinţa asta. Știu că binele cel mai ușor de realizat se dovedeşte deseori a fi cel mai bun. lar pentru noi, binele cel mai uşor de realizat era să venim în acest orășel. Dar cum aici nu-mi pot continua

cariera, următorul lucru uşor de realizat pentru mine ar fi să-mi mai caut o mică ocupaţie. Ceea ce am şi făcut. Sunt singurul agent din acest ţinut însărcinat să strângă

Domnișoara Bobbit | 183

banii de abonament la o listă impresionantă de reviste, printre care: Reader's Digest, Popular Mechanics, Dime Detective şi Child s Life. Desigur, domnule C., n-am venit la dumneata ca să te conving să te abonezi. Dar m-am gândit la ceva. Mi-amszis că băieţii aceia doi, care își pierd vremea pe aici sunt, la urma urmei, bănuiesc, destul de mari. Crezi c-ar fi de acord să lucreze sub ordinele mele? Billy Bob și Preacher au muncit din răsputeri pentru domnișoara Bobbit, cât şi pentru Sora Rosalba, care se apucase să vândă nişte cosmetice denumite Picătura de Rouă, așa încât băieţilor le revenea şi sarcina să ducă marfa la cliente. Billy Bob era atât de obosit seara, încât de-abia mai putea înghiți mâncarea. Mătuşa EI a spus că era o rușine, că-ţi venea să-i plângi de milă și, în sfârșit, într-o zi când Billy Bob s-a întors acasă cu o insolaţie, i-a zis: Gata, s-a terminat cu cursele, Billy Bob va trebui s-o lase baltă pe domnișoara Bobbit. Billy Bob s-a certat însă atât de rău cu maică-sa, încât tatăl lui a trebuit să-l încuie la el în odaie. Atunci Billy Bob a spus că o să se omoare. Un bucătar oarecare îl învățase odată că dacă mănânci

varză verde acoperită cu un strat gros de melasă, mori sigur. Zis și făcut. Mor, a spus el, zvârcolindu-se în pat, mor și nimănui nu-i pasă. Domnișoara Bobbit a venit la e] și i-a spus să tacă din gură. — N-ai nimic, băiete, i-a zis. E doar o durere de stomac. Apoi a făcut un lucru care a scandalizat-o foarte tare pe mătușa E]. L-a dezbrăcat de tot pe Billy Bob și l-a frecat cu spirt din cap până în picioare. Când mătușa El i-a spus că așa ceva nu era foarte frumos din partea unei fetițe, domnișoara Bobbit i-a răspuns: — Nu ştiu dacă e frumos sau nu, dar știu sigur că e foarte răcoritor.

184 / Integrala prozei scurte După aceea, mătușa E] a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să-l oprească pe Billy Bob să mai lucreze pentru domnișoara Bobbit, dar tăticul lui i-a spus să-i dea pace, căci trebuie să lase băiatul să ia singur hotărâri în viaţă. Domnișoara Bobbir era foarte cinstită în privința

banilor. Le plătea lui Billy Bob și lui Preacher exact comisionul ce li se cuvenea. Nu le-a îngăduit niciodată să-i facă trataţie la drogherie sau s-o invite la cinema, așa cum încercau ei deseori. — Mai bine puneţi banii deoparte, le-a spus. Asta dacă vreți să mergeţi la facultate. Fiindcă nici unul nu-i

destul de deștept ca să câștige o bursă, nici măcar o bursă de jucător de fotbal. Din cauza banilor, Billy Bob şi Preacher s-au certat înfiorător. Fireşte, nu banii erau motivul adevărat. De fapt, amândoi erau geloși până la nebunie din pricina domnișoarei Bobbit. Așa că, într-o zi, Preacher a avut curajul s-o spună chiar cu Billy Bob de fașă. I-a zis domnişoarei Bobbit că n-ar strica să-și verifice cu atenţie socotelile, fiindcă el e mai mult ca sigur că Billy Bob nu-i dădea toți banii pe care-i aduna. Asta-i o minciună sfruntată, a

spus Billy Bob şi, cu o directă precisă de stânga, l-a azvârlit pe Preacher peste veranda casei Sawyer, sărind apoi după e] pe un strat de condurul-doamnei. Dar când Preacher l-a înșfăcat bine, Billy Bob a fost pierdut. Preacher i-a vârât pământ până și în ochi. În tot acest timp, doamna Sawyer, aplecându-se pe fereastra ei de la etaj, urla ca scoasă din minţi, iar Sora Rosalba, rubicondă și binedispusă, ţipa echivoc: Omoară-l! Omoară-l! Omoară-l! Doar domnișoara Bobbit şi-a păstrat cumpătul. A pus la robinet furtunul de grădină și i-a udat leoarcă, de la câțiva pași,

Domnișoara Bobbit | 185

pe cei doi băieţi, orbindu-i. Respirând cu greu, Preacher s-a ridicat în picioare, clătinându-se. — Of, dragă, a spus el, scuturându-se ca un câine ud, dragă, trebuie să te hotărăști. — Ce să mă hotărăsc? l-a întrebat domnișoara Bobbir, înfuriindu-se pe loc. — Draga mea, a răspuns Preacher gâfâind, sper că nu vrei să ne omorâm între noi. Irebuie să te hotărăşti care

e adevăratul rău iubit. — Iubic, ce prostie! a strigat domnișoara Bobbit. Ar fi trebuit să am atâta minte încât să nu intru în combinaţii cu niște copii de la ţară. Ce fel de afaceri vreţi să faceți? Ascultă-mă, Preacher Star. N-am nevoie de un iubit și, chiar dacă m-aş îndrăgosti, n-am să mă îndrăgostesc de tine. Iu nu ştii nici să te ridici în picioare când intră o doamnă în cameră. Preacher a scuipat pe jos și s-a întors clătinându-se spre Billy Bob. — Hai să mergem, i-a spus, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Se lasă greu, nu vrea decât să vâre zâzanie

între doi prieteni buni. O clipă, s-a părut că Billy Bob avea să se împace cu el. Deodată, însă, venindu-și în fire, Billy Bob s-a tras înapoi și a făcut un gest. Băieţii s-au privit un minut și

toată prietenia dintre ei s-a dus de râpă. Nu poţi să urăști atât de mult decât dacă iubeşti. Faţa lui Preacher exprima coate acestea. Nu-i rămânea decât să plece. Vai, Preacher, arătai atât de disperat în ziua aceea, încât pentru prima dată mi-ai plăcut cu adevărat, aşa slăbănog, răutăcios şi disperat, mergând singur pe drum. Preacher şi Billy Bob nu s-au mai împăcat. Nu fiindcă n-ar fi vrut, ci pur şi simplu fiindcă nu mai găseau nici

186 / Integrala prozei scurte o cale să reînnoade prietenia. Nu se puteau însă lipsi de această prietenie. Fiecare era tot timpul conştient de

ce urmărea celălalt, iar când Preacher și-a găsit un nou prieten, Billy Bob a lâncezit zile întregi, luând câtre un lucru în mână, dându-i drumul, sau făcând nebunii, ca de exemplu vârându-și dinadins degetul în ventilator. Uneori, seara, Preacher se oprea lângă poartă și stătea

de vorbă cu mătușa El. Cred că o făcea doar ca să-l necăjească pe Billy Bob, fiindcă rămăsese prieten bun cu noi ceilalți, iar de Crăciun ne-a dat o cutie imensă cu arahide în coajă. I-a lăsat și lui Billy Bob un cadou. Am aflat că era o carte cu Sherlock Holmes, iar pe prima pagină era scris: „Prietenii care sunt ca iedera de pe zid vor cădea sigur“. Asta-i cea mai răsuflată chestie pe care am văzut-o

vreodată, a spus Billy Bob. Doamne, ce prostovan! Apoi, deși era o zi friguroasă de iarnă, s-a dus în curtea din spate, s-a cocoţat în nuc și a stat ghemuit pe crengile albastre toată după-amiaza aceea de decembrie. Majoritatea timpului era însă fericit, căci stătea cu

domnișoara Bobbit, care era totdeauna drăguță cu el. Atât ea, cât și Sora Rosalba îl tratau ca pe un bărbar: cu alte cuvinte, îi îngăduiau să le servească tot timpul. Pe de altă parte, îl lăsau să câştige la bridge în trei, nu-i puneau la îndoială minciunile și nu-i descurajau ambițiile. A fost o perioadă fericită. Totuşi, problemele au reînceput odată cu venirea şcolii. Domnișoara Bobbit a refuzat să meargă la școală. — E ridicol, i-a spus într-o zi domnului Copland, directorul, când acesta a venit să se intereseze de ea, e cu desăvârșire ridicol. Ştiu să scriu şi să citesc și există 47744 oameni în acest orășel care au toate motivele să ştie că sunt

în stare să număr bani. Nu, domnule Copland, reflectați

Domnișoara Bobbit | 187

o clipă şi veţi vedea că nici unul dintre noi nu are nici timpul și nici energia pentru așa ceva. În definitiv, n-ar fi decât o problemă de a vedea care cedează primul, dumneata sau eu. Și, în afară de asta, ce-ați putea să mă învățați? Ei, da, dacă v-aţi pricepe la dans, ar fi cu totul altceva. Dar în aceste împrejurări, da, domnule Copland, în aceste împrejurări, propun să nu mai discutăm.

Domnul Copland nici nu dorea altceva. Ceilalți oameni din orășel erau însă de părere că domnișoara Bobbit trebuia biciuiră. Horace Deasley a scris un articol în ziar, intitulat „O situaţie tragică“. Era, după părerea lui, o situaţie tragică că o fetiţă putea să sfideze ceea ce el, din anumite motive, numea Constituţia Statelor Unite.

Articolul se încheia cu o întrebare: O să reușească oare?

Domnişoara Bobbit a reușit, ca de altfel şi Sora Rosalba. Numai că de aceasta din urmă, fiind negresă, nu-i păsa nimănui. Billy Bob nu a fost atât de norocos. L-au înhățat și l-au dus la școală. Pentru cât folos trăgea, ar fi putut la fel de bine să stea acasă. În primul lui carnet de note a luat trei calificative minime, un fel de record. Era însă băiat deștept. Cred că pur și simplu nu suporta orele petrecute fără domnișoara Bobbit. Când nu o vedea, părea pe jumătate adormit. Se bătea tot timpul. Avea ori un ochi învineţit, ori o buză plesnită, ori mergea şchiopătând. Nu vorbea niciodată despre bătăi. Domnișoara Bobbit era însă destul de perspicace ca să ghicească motivul. — Eşti un înger, știu, știu bine. Și ţin la tine, Billy Bob. Dar nu te mai bate pentru mine. Fireşte, se spun lucruri urâte pe seama mea. Dar ştii de ce, Billy Bob? E

un fel de compliment. Fiindcă, în adâncul sufletului lor, sunt convinși că sunt o ființă extraordinară.

188 / Integrala prozei scurte Şi avea dreptate. Dacă nu eşti admirat, nimeni nu-și

bate capul să te dezaprobe. De fapt, noi nici nu ne-am putut închipui cât era de extraordinară, până când a apărut un om cunoscut sub numele de Manny Fox. Asta

s-a întâmplat pe la sfârşitul lui februarie. Primele știri despre Manny Fox au constat într-o serie de afişe vesele, plasate prin toate magazinele din oraş: Manny Fox prezintă dansatoarea cu evantai |ără evantai, iar cu litere mai

mici: De asemenea, un senzațional program de amatori; în reprezentație, propriii dumneavoastră vecini — Premiul

întâi: o probă autentică pentru a fi angajată ca vedetă la Hollywood. "loate astea urmau să aibă loc joia următoare. Biletele costau un dolar, ceea ce pentru noi era o grămadă de bani. Cum nu prea aveam deseori distracţii „laice“, toţi și-au scos banii și s-a făcut mare caz pe chestia asta.

Cowboy-ii de la drogherie au vorbit numai porcării toată săptămâna, mai ales despre dansatoarea cu evantai fără evantai, care s-a dovedit a fi doamna Manny Fox. Ea și soțul ei se stabiliseră lângă drumul principal, la campingul Chucklewood. Se fâțâiau mai toată ziua prin oraș, într-o mașină Packard veche, pe ale cărei portiere era scris numele întreg al lui Manny Fox. Soţia lui era o fiinţă

ştearsă, rea de gură, cu păr roșu, buze moi și ochi umezi. În fond era destul de corpolentă, dar în comparaţie cu Manny Fox arăta firavă, căci el era un munte de om. Și-au stabilit cartierul general în sala de biliard și în fiecare după-amiază îi puteai găsi acolo, bând bere și

glumind cu neisprăviţii din oraş. După cum s-a aflat mai târziu, afacerile lui Manny Fox nu se reduceau numai la

spectacole teatrale. Conducea și un fel de birou de plasare. Încetul cu încetul, ne-a dezvăluit că pentru o taxă de o sută cincizeci de dolari putea să procure oricărui băiat

Domnișoara Bobbit | 189

din ţinut cu înclinații spre aventură un post important, ca marinar pe unul din vasele ce transportau fructe de la New Orleans în America de Sud. O şansă unică în viață, o numea el. Nu existau pe aici nici doi băieți care să poată strânge uşor măcar cinci dolari. Cu toate astea, mai mult de zece au reușit să-și procure banii. Ada Willingham a luat toți banii pe care-i strânsese ca să cumpere un înger

de marmură pentru mormântul soțului și i-a dat fiului, iar tatăl lui Acey Trump a vândut în avans o parte din viitoarea recoltă de bumbac. Apoi a venit seara spectacolului! În acea seară toate

au fost uitate, şi ipotecile, și farfuriile nespălate din chiuvetă. Mătușa EI a spus c-ai fi crezut că ne ducem la operă,

aşa de frumos se îmbrăcase toată lumea, cu atâra grijă se spălaseră pe faţă şi atât de bine miroseau cu toții. Sala Odeon nu mai fusese atât de plină din noaptea când s-a dat în public ca premiu un serviciu de tacâmuri din argint veritabil. Aproape toți aveau câte o rudă care juca în spectacol, așa că trebuia să suporţi o atmosferă de mare nervozitate. Domnișoara Bobbit era singurul candidat pe care-l cunoșteam într-adevăr bine. Billy Bob nu-şi mai găsea locul. Repeta tot timpul că trebuie s-o aplaudăm numai pe domnișoara Bobbit. Mătușa El a spus că ăsta ar

fi un gest foarte nepoliticos, ceea ce l-a enervat din nou foarte tare pe Billy Bob, iar când tatăl lui ne-a cumpărat tuturor pungi cu floricele, el nici nu s-a atins de ale lui, ca să nu se mânjească pe mâini. Ne-a rugat insistent nu

cumva să facem gălăgie ori să mâncăm floricele când avea să se producă domnișoara Bobbit. Participarea ei la concurs fusese o surpriză de ultimă oră. Era destul de logic şi existaseră unele indicii care ar fi trebuit să ne dea de

ştire. De pildă, faptul că de mai multe zile nu ieșise din

190 / Integrala prozei scurte casa doamnei Sawyer. lar gramofonul cânta până noaptea târziu, în timp ce umbra domnişoarei Bobbit se zărea în spatele obloanelor de la ferestre. Taina rămânea însă impenetrabilă pe faţa Surorii Rosalba ori de câte ori te interesai de sănătatea Surorii Bobbit. Deşi numele ei se afla în program pe locul doi, n-a apărut decât mult mai târziu. Mai întâi a venit Manny Fox, onctuos și făcând cu

ochiul. A spus o sumedenie de glume porcoase, bătând din palme şi râzând. Mătușa El a zis că dacă o mai ţine cu asemenea glume, ea, una, va pleca pe loc din sală. Manny Fox a continuat cu glumele porcoase, iar mătușa El n-a plecat. Înaintea domnișoarei Bobbir se aflau unsprezece candidaţi, printre care Eustacia Bernstein,

care imita vedetele de cinema, așa că toate semănau la glas cu Eustacia, şi mai era şi un domn extraordinar, Buster Riley, cu niște urechi imense și cu o șapcă de lână, care venise de la mama naibii şi cânta la fierăstrău V4/sează, Matilda. Până atunci, el fusese cel mai reuşit din spectacol. Nu că ar fi fost vreo diferență apreciabilă între felul cum erau primiţi candidaţii, căci toată lumea aplauda cu generozitate — toată lumea în afară de Preacher Star. Stătea cu două rânduri în faţa noastră, răgând tare,

ca un măgar, la fiecare număr. Mătușa EI a spus că n-o să-i mai vorbească niciodată. Singura persoană pe care

a aplaudat-o a fost domnișoara Bobbit. Desigur că a ajutat-o Diavolul, dar a şi meritat-o. A apărut pe scenă legănându-și șoldurile, scuturându-și buclele și dându-și ochii peste cap. Îţi dădeai seama imediat că nu avea să fie unul dintre numerele ei clasice. A traversat scena cu pași mici şi iuți, ținând ridicate, cu un gest grațios, poalele unei fuste albastre ca cerul. E cel mai fermecător lucru pe care l-am văzut vreodată, a spus Billy Bob, bătându-se

Domnișoara Bobbit | 191

cu mâinile peste coapse, iar mătușa El a trebuit să admită că domnişoara Bobbit arăta absolut fermecător. Când a început să facă piruete, toată asistenţa a izbucnit spon-

tan în aplauze, așa că ea a repetat numărul, ţipând printre dinţi: „Mai repede! Mai repede!“. Și sărmana domnişoară Adelaide, care o acompania la pian, cânta cât putea de bine: „M-am născut în China, am crescut în Ja-po-nia..

N-o mai auziserăm niciodată cântând: avea o voce hârâită și aspră ca şmirghelul. „Dacă nu vă plac piersicile nu vă apropiaţi de coșul meu, oho! oho!“ Mărușa EI a fost gâtuită de emoție. A încercat din nou aceeaşi senzaţie când domnişoara Bobbit, cu o săritură, și-a ridicat fusta ca să-și arate lenjeria de dantelă albastră, obținând astfel mai toate aplauzele pe care băicţii le rezervaseră dansa-

toarei cu evantai fără evantai, ceea ce n-a fost rău, căci, așa cum am aflat mai târziu, acea doamnă își făcea numărul obișnuit, îmbrăcată într-un costum de baie, pe ritmul melodiei Uz măr pentru învățător şi cu strigăte de „hip! hip!“. Dar expunerea fundului n-a fost ultimul triumf al domnișoarei Bobbir. Domnișoara Adelaide a pornit să execute o suită de tunete amenințătoare pe notele

grave ale pianului. Sora Rosalba, cu o torță de artificii în mână, s-a repezit atunci pe scenă și i-a înmânat-o domnișoarei Bobbit, care se afla în mijlocul unei sărituri. A

reușit săritura şi chiar în momentul acela torţa a izbucnit în scântei strălucitoare, roșii, albe şi albastre, iar noi, cu

toţii, a trebuit să ne ridicăm în picioare, fiindcă începuse să cânte cât putea de tare imnul naţional. Mătușa El a spus mai târziu că a fost unul dintre cele mai splendide lucruri pe care le-a văzut vreodată pe scena unui teatru american. Ei, bine, domnișoara Bobbir merita desigur o probă de filmare la Hollywood și, deoarece câștigase

192 / Integrala prozei scurte

întrecerea, se părea că va ajunge să dea proba. Manny Fox i-a spus că o s-o obţină. Draga mea, i-a zis, ai stofa

de vedetă autentică. Numai că a doua zi a plecat pe furiș din oraș, lăsând în urmă doar promisiuni însuflețite. Fiţi atenţi când vine poşta, prieteni, o să primiți vești de la mine. Asta le-a spus băieţilor ai căror bani îi luase și tot asta i-a spus şi domnișoarei Bobbit. Poșta se împărțea de rei ori pe zi, iar la oficiu se aduna un grup apreciabil de tineri. Buna lor dispoziţie s-a topit treptat. Cum le mai tremurau mâinile când aluneca o scrisoare în cutia lor poştală! O răcere teribilă s-a lăsat asupra lor pe măsură ce se scurgeau zilele. Fiecare ştia ce gândeşte celălalt, dar nici unul nu avea curajul s-o spună, nici chiar domnişoara Bobbit. Totuși, doamna Patterson, diriginta poștei, le-a zis-o pe șleau: Omul ăsta e un escroc, am ştiut de la bun început că-i un escroc şi dacă vă mai văd cu mutrele astea triste, mă duc şi mă împușc. În cele din urmă, la sfârşitul celei de-a doua săptămâni, tot domnișoara Bobbit a rupt vraja. Privirea îi devenise neînchipuit de absentă, dar într-o bună zi, după ce se distribuise ultima poștă, toată vechea ei energie a renăscut.

— În regulă, băieţi, nu ne mai rămâne acum decât să aplicăm legea linșajului.

Și i-a condus pe toți băieţii la ea acasă. Asta a fost prima adunare a Clubului Manny Fox la Spânzurătoare, organizaţie care, într-o formă mai mon-

denă, dăinuie până azi, deși Manny Fox a fost prins de mult și, ca să spunem aşa, spânzurat. Meritul îi revine

pe bună dreptate tot domnișoarei Bobbit. Într-o săptămână a scris peste trei sute de scrisori în care l-a descris pe Manny Fox și pe care le-a expediat șerifilor din tot

Domnișoara Bobbit ! 193

sudul Statelor Unite. A trimis de asemenea scrisori ziarelor din oraşele mai mari, iar scrisorile au stârnit un mare interes. Ca urmare, patru băieţi escrocaţi au primit oferte de posturi bine retribuite la United Fruit Company, iar pe la sfârșitul primăverii, când Manny Fox a fost arestat la Uphigh, în statul Arkansas, unde încerca din nou aceleași şmecherii, domnişoarei Bobbit i s-a decernat Medalia pentru o Faptă Bună, oferită de asociaţia Razele de Soare din America. Din anumite motive, domnişoara

Bobbit a anunțat că această distincţie nu o încântă prea mult. — Nu sunt de acord cu această organizaţie, a spus. Toată gălăgia vulgară pe care o fac cu trompetele lor nu-i nici sinceră și nici feminină. Și de fapt ce-i aia o faptă bună? Nu vă lăsaţi înşelați. Fapta bună o faceţi fiindcă vă aşteptaţi la o răsplată. Ar fi încurajator să spunem că nu avea dreptate și

că răsplata pentru ea, când a venit, în sfârșit, se datora bunărăţii și dragostei. Totuși, nu așa stau lucrurile. Săprămâna trecută, băieţii escrocaţi au primit toţi de la Manny Fox cecuri ce acopereau sumele pierdute, iar domnişoara

Bobbir, cu hotărârea dârză a unui băiat de la ţară, a venit Ja o întâlnire a membrilor Clubului Manny Fox la Spânzurătoare, instituţie care nu mai reprezintă acum decât

un pretext pentru a se bea bere și a juca pocher în fiecare Joi seara.

— Ascultaţi, băieţi, le-a spus, punând punctul pe i. Nici unul dintre voi n-a crezut c-o să mai vadă banii ăştia, dar fiindcă acum îi aveţi, ar trebui să-i investiţi în ceva practic — în 7pine, de pildă.

Propunerea era să pună mână de la mână și să-i finanţeze călătoria la Hollywood. Aveau să primească în schimb

194 / Integrala prozei scurte un procent de zece la sută din veniturile ei pe viață, după ce va deveni vedetă de cinema, iar asta n-o să se întâmple prea târziu, așa că vor fi cu toţii oameni bogați. — Cel puţin, în partea asta a țării, a spus ea. Nici unul dintre băieţi nu avea chef să dea banii, dar

când te privea domnișoara Bobbit, cum puteai să refuzi? De luni a plouat necontenit, o ploaie puternică de vară străbătută de raze de soare, dar întunecată noaptea și plină de sunetele picăturilor prelingându-se de pe frunze, de huruitul coșurilor înfundate de apă, de fâsâitul mișcărilor furișe ale animalelor de noapte. Billy Bob e treaz, cu ochii uscați, mișcări crispate, limba înţepenită ca o limbă de clopot. Nu i-a fost ușor să se obișnuiască cu ideea plecării domnișoarei Bobbit, căci ea reprezenta mai mult decât... Mai mult decât ce? Decât faptul că avea treisprezece ani și că s-a îndrăgostit nebunește. Ea reprezenta Jucruri ce-i păreau ciudate, cum ar fi nucul, plăcerea de a citi cărţi și suferinţa pe care îţi îngădui s-o simți pentru că ţii mult la cineva. Domnișoara Bobbit reprezenta acele lucruri pe care Billy Bob se temea să le arate cuiva. În întuneric, muzica picura prin ploaie; vor veni oare nopţi când vom auzi această muzică de parcă ar fi aici cu adevărat? Iar după-amiaza, când umbrele vor fi brusc neclare, va trece ea oare prin faţa noastră, desfășurându-se pe pajiște ca o panglică splendidă? Domnișoara Bobbit i-a râs afectuos lui Billy Bob, i-a luat mâna, ba chiar l-a sărutat. — N-am de gând să mor, i-a spus. Ai să vii şi tu acolo, o să urcăm pe munte şi o să locuim împreună, tu, eu și

Sora Rosalba. Billy Bob ştia însă că asta n-o să se întâmple niciodată, iar când muzica străbătea întunericul, își punea perna în cap.

Domnișoara Bobbit | 195

Numai că ziua de ieri a fost de o veselie stranie — asta era în ziua plecării ei. Pe la prânz a ieșit soarele aducând în aer parfumul dulce al florilor de glicină. Trandafirii galbeni Lady Anne ai mătușii El înfloriseră din nou, iar ea a făcut un gest minunat, i-a spus lui Billy Bob că-i poate culege, pentru a-i dărui, la plecare, domnișoarei Bobbit. "Toată după-amiaza domnişoara Bobbit a stat pe verandă înconjurată de cei ce se opreau să-i ureze succes, îmbrăcată în alb şi cu o umbrelă de soare tot albă, parcă se ducea la împărtășanie. Sora Rosalba îi dăduse o batistă, dar a trebuit să i-o ceară înapoi, fiindcă nu se mai potolea din hohotit. O altă fetiță i-a adus un pui fript, probabil să-l mănânce în autobuz. Singura nenorocire era că uitase să-i scoată măruntaiele înainte de a-l frige. Mama domnișoarei Bobbit a spus că, în ce o privea, acest lucru nu avea nici o importanţă, puiul tot pui rămâne, afirmaţie memorabilă, fiind unica părere exprimată de ea vreodată. Nu era decât o singură notă discordantă. De câteva ore Preacher Star dădea târcoale la colțul străzii, aşezându-se uneori la marginea trotuarului și aruncând o monedă în aer, iar alteori pitindu-se după un pom, ca şi cum n-ar fi vrut să-l vadă nimeni. Toţi erau nervoși din

pricina asta. Cu douăzeci de minute înainte de venirea autobuzului, Preacher Star s-a apropiat şi s-a sprijinit de poarta grădinii noastre. Billy Bob era încă în grădină şi culegea trandafiri. Adunase între timp destui cât să aprindă cu ei un foc în aer liber, iar parfumul era greu ca vântul. Preacher l-a fixat cu privirea până când Billy Bob a ridicat capul. În timp ce se uitau unul la altul, ploaia a început iar să cadă, ca spuma de pe creasta valurilor mării, colorată de curcubeu. Fără să scoată un cuvânt, Preacher a intrat în grădină și a început să-l ajute pe Billy

196 / Integrala prozei scurte Bob să împartă trandafirii în două buchete uriașe. Le-au dus împreună pe trotuar. Peste drum se auzea murmurul discuţiilor, dar când domnişoara Bobbit i-a văzut — doi băieţi ale căror feţe mascate de flori semănau cu două luni galbene — a luat-o la goană în jos pe trepte, cu braele larg deschise. Puteai să-ţi dai seama ce-o să se întâmple. Am strigat-o, vocile noastre au răsunat ca fulgerul prin ploaie, dar domnișoara Bobbit, fugind spre acele luni de trandafiri, n-a părut să ne audă. Atunci a călcat-o autobuzul de la ora şase.

DOMNUL

DURERE

(1949)

Ţăcănitul tocurilor înalte pe marmura din hol o duse cu gândul la nişte cuburi de gheaţă care se ciocnesc într-un pahar, iar florile, acele crizanteme de toamnă din urna de la intrare, s-ar fi scuturat la cea mai mică atingere, era sigură de asta, transformându-se într-o pulbere înghețată. Deşi înăuntru era cald, chiar prea cald, Sylvia tremura de frig, căci casa i se părea rece, la fel ca fața răvăşită şi umflată, albă ca zăpada, a secretarei: domnişoara Mozart, care se îmbrăca toată în alb, de parcă ar fi fost infirmieră. Poate că de fapt şi era. Asta putea fi explicaţia. Domnule Revercomb, sunteţi nebun, iar această femeie

este infirmiera dumneavoastră. Sylvia reflectă o clipă. Nu, mai bine nu. Valetul îi aduse fularul. Frumuseţea

negrului atât de mlădios, de blând, cu pielea pistruiată şi cu ochii ușor înroșiți și aprigi, o impresiona. În timp ce valetul deschidea uşa, apăru domnișoara Mozart, iar uniforma ei apretată foșni uscat în hol. — Sperăm că veţi mai veni, spuse ea și-i înmână Sylviei

un plic sigilat. Domnul Revercomb a fost extrem de mulţumit.

Afară amurgul se lăsa asemenea unor fulgi albaștri şi Sylvia traversă oraşul pe străzile de noiembrie până ajunse

198 / Integrala prozei scurte

la capătul puţin frecventat al lui Fifth Avenue. Se gândi să se întoarcă acasă pe jos, luând-o prin parc, ca un fel de sfidare, căci Henry și Estelle, care se lăudau mereu cât de bine cunosc New York-ul, îi repetaseră tot timpul: Sylvia, nu-ți poți închipui cât e de primejdios să te plimbi prin parc după căderea serii. Uite ce-a păţit Myrtle Calisher. Aici nu ești la Easton, dragă. Acesta era un alt lucru pe care i-l spuneau. Şi-l tot repetau. Doamne, se săturase să-i tot audă. Şi totuşi, în afara câtorva dactilografe de la firma de lenjerie SnugFare, unde era angajată, nu mai cunoștea pe nimeni la New York. Ah, totul ar fi fost bine dacă n-ar fi trebuit să locuiască cu Henry și Estelle, dacă şi-ar fi putut permite să închirieze undeva o cămăruţă doar a ei. Acolo însă, în apartamentul ticsit cu mobilă îmbrăcată în creton, simţea câteodată că-i vine să-i sugrume pe

amândoi. Cine o pusese să vină la New York? Indiferent de adevăratul motiv, tot mai vag, una dintre principalele cauze pentru care plecase de la Easton fusese dorinţa de a scăpa de Henry şi Estelle ori, mai degrabă, de duplicatele lor, deşi, în fond, Estelle era într-adevăr din Easton, un oraș la nord de Cincinnati. Ea şi Sylvia copilăriseră împreună. Nenorocirea cu Henry şi Estelle era că armo-

nia căsniciei lor te călca pe nervi. Trilulilu, alintături leșinate, toate obiectele aveau un nume: telefonul se numea Tilly Clopoţelul, canapeaua — Nell a Noastră, patul Ursa Mare, ca să nu mai pomenească de prosoapele brodate cu E] şi Ea, de pernele EI şi Ea. Destul ca să te scoată din minţi. „Ţicniţi!“, spuse cu voce tare, dar în parcul liniștit

vocea îi sună stins. Era frumos acum și bine făcuse că intrase în parc, căci vântul se strecura printre frunze, iar

lămpile cu glob, aprinse de curând, luminau desenele cu cretă făcute de copii pe pavaj: păsări roz, săgeți albastre,

Domnul Durere | 199

inimi verzi. Deodată, ca două cuvinte obscene, pe o alee apărură doi băieți cu feţele pline de coșuri. Rânjeau. Se profilau în întuneric ca niște flăcări amenințătoare, iar

când Sylvia îi depăși, simţi prin tot trupul o arsură, ca şi cum ar fi trecut foarte aproape de un foc. Băieţii se întoarseră și porniră în urmărirea ei de-a lungul unui teren de joacă pentru copii, acum pustiu. Unul dintre ei lovea din mers cu un băț gardul de fier, iar celălalt fluiera. Aceste sunete se adunară în jurul ei ca duduitul crescând al unei locomotive, iar când unul dintre băieţi

strigă râzând: „Hei, ce te grăbeşti așa?“, Sylvia îşi schimonosi buzele respirând cu greu. Să nu faci asta, își spuse când îi trecu prin minte să arunce poșeta şi s-o rupă la fugă. În acel moment, un bărbat care își scosese câinele la plimbare se apropie de pe o alee laterală, iar Sylvia îl urmă îndeaproape până la ieșire. Ce satisfăcuţi ar fi fost Henry și Estelle, cum i-ar mai fi repetat „Ți-am spus noi“ dacă Sylvia le-ar fi povestit ce i se-nrtâmplase! Și, pe deasupra, Estelle ar fi scris acasă ce păţise Sylvia și în curând toţi locuitorii din Easton ar fi ştiut că a fost violată în

Central Park. "Tot restul drumului spre casă, dispreţui New York-ul: viaţa anonimă, groaza de a-ţi pierde cin-

stea, ţevile de apă care șuierau, lumina care ardea toată noaptea, zgomotul nesfârșit al pașilor, culoarele metroului, ușile numerotate (3C). — Ssst, dragă, spuse Estelle, strecurându-se tăcută din bucătărie, Bootsy îşi face temele. Evident, Henry, student la Drept la Columbia, stătea aplecat peste cărţile lui în salonaș, iar Sylvia, la insistenţele lui Estelle, își scoase pantofii mai înainte de a tra-

versa camera în vârful picioarelor. Intrată în odaia ei, se aruncă pe pat și își acoperi ochii cu mâinile. Era oare

200 / Integrala prozei scurte adevărat ce se întâmplase astăzi? Domnişoara Mozart şi domnul Revercomb locuiau cu adevărat în casa aceea

înaltă de pe 78* Street? — Ce-i, iubito, ia spune, ce s-a întâmplat azi? Estelle intrase fără să bară. Sylvia se ridică în capul oaselor și se sprijini în cot.

— Nimic, doar că am bătut la maşină nouăzeci şi şapte de scrisori. — Despre ce, iubito? întrebă Estelle și începu să se pieptăne cu peria Sylviei. — Ah, la dracu, despre ce-ţi închipui că erau? SnugFare, chiloţii care-i susțin ferm pe conducătorii Știinţei şi ai Industriei americane. — Ce Dumnezeu, draga mea, nu mai fi atât de nervoasă. Nu ştiu ce-i cu tine câteodată. Pari atât de nervoasă. Au! De ce nu-ţi cumperi o perie nouă? Asta e îmbâcsită

de păr... — Mai ales de părul tău. — Ce-ai spus? — Nimic.

— Ah, credeam c-ai zis ceva. Ei, cum îţi spuneam, n-aş vrea să te mai duci la biroul ăla şi să te întorci zilnic acasă enervată şi prost dispusă. Asta-i părerea mea și i-am

spus-o şi lui Bootsy chiar aseară, iar el a fost absolut de acord cu mine. l-am spus: Bootsy, cred că ar fi bine ca Sylvia să se mărite. O fară atât de nervoasă trebuie să se destindă. Nu văd de ce nu te-ai mărita. Poate că nu eşti drăguță în sensul obișnuit al cuvântului, dar ai ochi frumoși, o expresie inteligentă și foarte sinceră. De fapt, eşti

genul de fată pe care orice om cu o meserie serioasă ar fi fericit s-o poată lua de nevastă. Şi îmi vine să cred că şi tu ai dori... Uită-te la mine cum m-am schimbat de când

Domnul Durere | 201

m-am măritat cu Henry. Nu te simţi singură când ne vezi

cât suntem de fericiţi? Ascultă-mă pe mine, dragă, nu știi ce înseamnă să stai noaptea în braţele unui bărbat și... — Estelle! Pentru numele lui Dumnezeu! Sylvia se ridică fulgerător în capul oaselor, cu obrajii roşii de furie, ca şi cum ar fi fardată. După o clipă își muşcă buzele și își lăsă privirea în jos. — Îmi pare rău, spuse ea. N-am vrut să țip. Te rog doar să nu mai vorbeşti așa. — Am înţeles, spuse Estelle zâmbind cu un aer abătut și nedumerit, apoi se apropie şi o sărută pe Sylvia. Ie înțe-

leg, dragă. E limpede că eşti pur și simplu frântă de oboseală. Și pun pariu că nici n-ai mâncat. Hai la bucătărie să-ţi fac niște ouă jumări. Când Estelle îi așeză ouăle în față, Sylvia se simţi foarte ruşinată. La urma urmei, Estelle încerca să fie drăguță cu ea. Atunci, ca s-o facă să uite cele întâmplate, spuse: — Și totuși, astăzi s-a întâmplat ceva. Estelle se aşeză la masă, în faţa ei, cu o ceaşcă de cafea,

iar Sylvia continuă: — Nu ştiu cum să-ţi spun. E atât de ciudat. Ei bine, am mâncat astăzi la prânz la bufetul expres și a trebuit să stau la masă cu trei bărbaţi. Vorbeau despre lucrurile cele

mai intime, de parcă aș fi fost invizibilă. Unul dintre ei a spus că prietena lui o să aibă un copil și nu știa de unde să facă rost de bani ca s-o ajute. Atunci un altul l-a întrebat de ce nu vinde ceva. El i-a răspuns că nu are nimic de vânzare. La care al treilea (un tip destul de firav, ce nu părea să fie de aceeaşi teapă cu ceilalți) i-a spus că avea totuși ceva ce putea vinde: visele. Până și eu am râs, dar bărbatul firav a dat din cap și a spus foarte serios: nu, era

202 / Integrala prozei scurte

perfect adevărat, mătușa soţiei sale, domnișoara Mozart, lucra pentru un om bogat care cumpăra de la oricine vise, vise obișnuite, din timpul nopţii. Apoi a scris pe o bucată de hârtie numele acelui om şi adresa și i-a dat-o prietenului său. Acesta însă a lăsat-o pe masă. 1 se părea o poveste

prea trasă de păr, spunea el. — Şi mie mi se pare la fel, interveni Estelle, aprobându-l. — Ştiu eu? spuse Sylvia, aprinzându-și o ţigară. Nu

mi-am putut însă scoate ideea din cap. Numele scris pe bucata de hârtie era A.F. Revercomb, iar adresa se afla în estul orașului, pe 78* Street. Nu m-am uitat la hârtie decât o clipă, dar era... Nu știu, parcă n-o mai puteam uita. Începuse să-mi dea dureri de cap. Așa că am plecat de la birou devreme... Încet şi cu emfază, Estelle lăsă jos ceaşca cu cafea. — Ascultă, dragă, să nu-mi spui că te-ai dus să-l vezi pe ţicnitul ăsta de Revercomb? — Nici vorbă, răspunse Sylvia, brusc jenată, realizând că făcuse o greşeală încercând să-i povestească cele întâmplare. Estelle, complet lipsită de imaginaţie, nu avea să

înțeleagă niciodată. Își strânse pleoapele, ca atunci când inventa o minciună.

— Să-ţi spun drept, nu m-am dus, răspunse ea cu o voce liniștită. Am pornit într-acolo, apoi mi-am dat seama că era o mare prostie, așa că am preferat să mă plimb. — Bine-ai făcut, spuse Estelle și începu să pună una peste alta în chiuvetă farfuriile murdare. Închipuie-ţi ce s-ar fi putut întâmpla, să cumpere vise! Cine-a mai pomenit așa ceva? Știi, dragă, la New York nu-i ca-n Easton.

Domnul Durere | 203

Înainte de culcare, Sylvia luă un somnifer, ceea ce i se întâmpla rareori. Știa însă că altminteri nu se putea odihni, căci mintea-i complet trează sărea de la una la alta. Apoi o cuprinse deodată și o tristeţe ciudată, un sentiment de frustrare, ca şi cum ar fi fost victima unui furt adevărat sau chiar moral, ca și cum de fapt băieții întâlniți în parc i-ar fi smuls (aprinse brusc lumina) poșeta. Plicul pe care i-l înmânase domnişoara Mozart se afla înăuntru

și până atunci uitase de el. Îl rupse. În plic era un bilet scris pe hârtie albastră, îndoit peste o bancnotă. Pe bilet scria: Ca plată a unui vis — S $. Acum crezu. Era adevărat, îi vânduse domnului Revercomb un vis. Era oare totul atât de simplu? Râse scurt și stinse lumina din nou. Dacă ar fi vândut un vis doar de două ori pe săptămână, gândeşte-te câte putea face cu banii. Putea să închirieze o cameră numai a ei, își spuse Sylvia, cufundându-se în somn. Satisfacţia sufletească, precum lumina unui foc, pâlpâi deasupra ei. Veni şi clipa imaginilor șterse ca de lanternă magică. Buzele lui, braţele lui: întinse, coborând. Scârbită, zvârli cuvertura cu piciorul. Erau brațele astea reci de bărbat braţele de care vorbise Estelle? Aplecându-se, buzele domnului Revercomb îi atinseră urechea în adâncul somnului. Îmi spui? şopti el. Nu-l revăzu decât peste o săptămână, într-o după-amiază de duminică, la începutul lui decembrie. Plecase de acasă cu intenţia să meargă la cinema, dar parcă fără să-și dea seama se pomeni pe Madison Avenue, Ja două cvartale de locuinţa domnului Revercomb. Era o zi rece, cu cer argintiu, cu un vânt tăios care se agăța de

tine ca spinii unui trandafir sălbatic. În vitrine sclipeau ţurțuri de beteală atârnaţi pentru Crăciun în mijlocul unor munți de zăpadă din paiete. Toate astea o deprimau,

204 / Integrala prozei scurte

căci Sylvia nu putea suferi sărbătorile, perioada când te simți cel mai singur. Într-o vitrină, un spectacol o opri în loc. Un Moş Crăciun mecanic, în mărime naturală, se bărea cu mâinile pe burtă şi se apleca înainte şi înapoi, într-o frenezie veselă produsă de curentul electric. Din dosul geamului gros răzbătea râsul său piţigăiat și zgomotos. Cu cât îl privea mai mult, cu atât părea mai sinis-

tru. În cele din urmă, înfiorată, Sylvia se întoarse şi o apucă pe strada pe care locuia domnul Revercomb. De afară, casa arăta ca oricare altă casă de oraș, poate mai puţin îngrijită și mai puţin impunătoare, dar, comparativ,

destul de mare. ledera, veștejiră acum iarna, se încolăcea în jurul geamurilor cu rame de plumb şi se întindea ca niște tentacule de caracatiţă peste ușa de la intrare. De o parte și de alta a ușii era câte un leu de piatră, cu ochii orbi şi ciobiţi. Sylvia respiră adânc, apoi sună. Negrul palid şi încântător al domnului Revercomb o recunoscu şi îi zâmbi curtenitor. Cu ocazia vizitei anterioare, nu fusese decât ea în salonul unde așteptase să fie primită de domnul Revercomb. De astă dată, se mai aflau şi alţii, diverse femei şi un tânăr extrem de nervos, cu ochi foarte mici. Dacă acest grup ar

fi fost ceea ce sugera, și anume pacienţi în sala de așteptare a unui doctor, tânărul ar fi putut fi sau un bărbat ce aşteaptă să-i nască nevasta, sau un epileptic. Sylvia

stătea alături de el, iar ochii lui neastâmpăraţi o dezbrăcară rapid. Ce văzu nu-l impresionă aparent decât foarte

puţin, iar Sylvia îi rămase recunoscătoare când tânărul își reluă bâţâielile. Treptat, îşi dădu seama ce interes viu Je stârnise ea celorlalți oameni adunați acolo. În lumina difuză și dubioasă din camera plină de plante, privirile lor fixe erau mai rigide decât scaunele pe care şedeau.

Domnul Durere / 205

O femeie, mai ales, nu o slăbea o clipă din ochi. În mod obişnuit, faţa ei ar fi avut o blândeţe molatică și banală. Acum însă, pândind-o pe Sylvia, figura i se urâţise din cauza expresiei de neîncredere și gelozie. Ca și cum ar fi încercat să îmblânzească o fiară capabilă să sară deodată cu colții rânjiţi, femeia de pe scaun își mângâia blana de la gât, mâncată de molii. Uitătura ei își continuă asaltul până când pașii greoi ai domnişoarei Mozart, sub care totul se cutremura, răsunară în hol. Dintr-odată, ca nişte

elevi speriaţi, grupul se dezbină în identități individuale, ciulind urechile. — Hai, domnule Pocker, spuse cu glas acuzator domnişoara Mozart, e rândul dumitale, iar domnul Pocker o urmă, frângându-și mâinile şi dându-și ochii peste cap. În camera întunecoasă, grupul se aşeză din nou, ca

firele de praf ce plutesc în razele soarelui. Apoi începu să plouă. Geamurile aruncau pâlpâiri vagi pe pereţi, iar rtânărul valet al domnului Revercomb alunecă discret prin cameră, aţâţă focul în cămin și așeză pe masă un

serviciu de ceai. Sylvia, care se afla cel mai aproape de cămin, simţi că aţipeşte de la căldură și zgomotul ploii. Capul îi căzu pe umăr şi închise ochii, fără să adoarmă, dar nici complet trează. Vreme îndelungată, doar mișcările cristaline ale pendulei zgâriară tăcerea lustruită din casa domnului Revercomb. Apoi, brusc, în hol se auzi un vacarm nemaipomenit, iar încăperea fu inundată de zgomote violente. O voce puternică și foarte vulgară urlă: — Să-l opreşti pe Oreilly? Cine? Valetul ăsta ridicol şi mai cine?

Posesorul vocii, un omuleţ rotund ca un butoi și aprins la faţă, îşi croi drum până în pragul salonului, unde rămase clătinându-se ca beat.

206 / Integrala prozei scurte

— Ei, ei, ei, spuse el, vocea-i răguşită de beţiv coborând gama, toate doamnele astea sunt înaintea mea? Dar Oreilly e un domn. Oreilly aşteaptă la rând. — Nu aici, n-o să aştepte aici, spuse domnișoara

Mozart, strecurându-se în spatele lui şi apucându-l sever de guler. Oreilly se înroși și mai tare, iar ochii îi ieșiră din orbite. — Mă sufoci, gemu el, iar domnișoara Mozart, ale cărei mâini de un verde crud erau puternice ca niște rădăcini de stejar, smuci de cravată și mai tare şi îl împinse spre ușa care se trânti imediat, cu un efect distrugător: o ceașcă de ceai clincheti şi nişte frunze uscate de dalie se rostogoliră din înălțimea lor. Doamna cu blana înghiți pe furiș o tabletă de aspirină. — Dezgustător, spuse ea, iar toţi ceilalți, cu excepţia

Sylviei, râseră delicat, admirativ, în timp ce domnișoara Mozart se înapoia, călcând cu pași mari și ștergându-și mâinile. Ploua des și se întunecase când Sylvia plecă de la domnul Revercomb. Se uită de jur împrejur pe strada pustie, căutând un taxi. Nu văzu nici unul, nici măcar

un trecător. Ba nu, era cineva. Beţivul care provocase scandalul. Ca un copil singuratic de la oraș, omul stătea rezemat de o mașină parcată și bătea o minge de pavaj. — Uite, fetiţo, îi spuse el Sylviei, uite, tocmai am găsit mingea asta. Crezi că-i cu noroc?

Sylvia îi zâmbi. Cu toată fanfaronada lui, nu i se părea primejdios. Pe faţa lui trecu un zâmbet larg, trist, ca de clovn nemachiat. Jonglând cu mingea, o luă pe urmele Sylviei, în timp ce ea se îndrepta spre Madison Avenue. — Sunt sigur că m-am făcut de râs, spuse el. Când mă port aşa, îmi vine să mă așez undeva și să plâng.

Domnul Durere ! 207

Șederea îndelungată în ploaie părea să-l fi trezit destul de bine din beție. — Dar n-ar fi trebuit să mă strângă aşa de gât. Ce dracu, e prea brutală. Am mai cunoscut femei brutale. Soră-mea, Berenice, putea să însemne cu fierul roşu și

taurii cei mai sălbatici. Dar asta le-ntrece pe toate. Fii atentă ce-ţi spune Oreilly, o să ajungă pe scaunul electric, zise el şi plescăi satisfăcut. N-au de ce să se poarte aşa cu mine. Oricum, numai el e de vină. La început, n-am prea

avut multe de povestit, el însă a luat absolut totul, iar acum nu mai am piente, fetiţo, niente. — Îmi pare foarte rău, spuse Sylvia, deşi nu ştia exact de ce-i părea rău. Sunteţi clovn, domnule Oreilly? — Am fost. Între timp, ajunseră pe Madison Avenue, dar Sylvia nici nu mai căută un taxi. Voia să meargă prin ploaie

împreună cu omul care fusese clovn. — Când eram mică nu-mi plăceau decât păpușile clovni, îi spuse ea. Camera mea de acasă semăna cu un circ.

— N-am fost numai clovn, am mai făcut şi altele. Am vândut, de exemplu, asigurări. — A, da? spuse Sylvia dezamăgită. Și acum ce faceţi? Oreilly chicoti și zvârli mingea sus de tot. După ce o prinse, rămase cu capul pe spate. — Privesc cerul. Uite-mă cum călătoresc prin albastrul lui. Acolo călătoreşti când nu mai ai unde să te

duci. Ce fac pe planeta asta? Am furat, am cerșit, mi-am vândut visele — toate pentru whisky. Nu poți călători în cer dacă n-ai o sticlă cu băutură. Apropo, ce-ai zice, fetițo, dacă ţi-aş cere să-mi împrumuți un dolar? — Cu plăcere, răspunse Sylvia şi se opri, nesigură de ce avea să mai spună.

208 / Integrala prozei scurte Hoinăreau agale, iar ploaia deasă îi izola ca o forță de restul lumii. Sylvia avea impresia că se plimbă cu una dintre acele păpuși din copilărie, vie şi crescută mare în chip miraculos. ÎL apucă de mână pe clovnul drag ce călăcorea prin albastrul cerului. — Dar n-am un dolar. N-am decât șaptezeci de cenți. — Nu-i nimic, răspunse Oreilly. Dar, spune-mi sincer, atâta a ajuns să plătească astăzi?

Sylvia ştia la ce se referă. — Nu, nu, de fapt nu i-am vândut nici un vis. Nu încercă să-i explice. Nici ea nu putea pricepe ce

se întâmplase. În faţa invizibilităţii cenușii a domnului Revercomb (impecabil, precis ca un cântar, plutind într-un miros de colonie și de clinică; cu ochi cenușii, inexpresivi, sădiți ca doi sâmburi pe faţa lui anonimă, pecetluiți cu lentile mate), nu-și putuse aminti nici un vis şi-atunci îi povestise despre cei doi hoţi care o urmăriseră prin parc, printre leagănele copiilor. — Oprește-te, mi-a cerut el să mă opresc. Sunt vise și

vise, a zis, acesta însă, pe care-l inventezi dumneata acum, nu-i un vis adevărat. De unde credeţi c-a ştiut? Aşa că

i-am povestit altul. Un vis despre el, cum mă ţinea în braţe noaptea, iar de jur împrejur se ridicau baloane şi cădeau globuri ca luna. Mi-a spus că nu-l interesează vise legare de persoana lui. I-a cerut domnișoarei Mozart, care stenografia visele, să invite pe următorul. Nu cred că mă mai întorc vreodată acolo, spuse ea. — Ai să te întorci sigur, răspunse Oreilly. Uiră-te la mine, până și eu mă întorc, deși Domnul Durere a termi-

nat de mult cu mine. — Domnul Durere? De ce-i spui așa?

Domnul Durere | 209

Ajunseră la colțul de stradă unde Moş Crăciunul demenţial se clătina și răcnea cât îl ţinea gura. Râsul

lui străbătea ca un ecou strada zgomotoasă și umedă de ploaie, iar umbra i se balansa în luminile de curcubeu de pe caldarâm. Oreilly îi întoarse spatele lui Moș Crăciun, zâmbi şi zise: — Îi spun Domnul Durere fiindcă ăsta e: Domnul Durere. Poate că tu îi spui altfel. Oricum, e aceeași per-

soană şi trebuie să-l fi cunoscut. "Toate mamele le povestesc copiilor despre el. Locuiește în scorburile copacilor, coboară noaptea târziu pe coşuri, stă la pândă prin cimitire și-i poţi auzi paşii prin pod. Ticălosul, e un hoț, e primejdios. O să-ţi ia totul, iar la urmă n-o să-ţi mai lase nimic, nici măcar un vis. Bau! strigă el și râse mai tare ca Moș Crăciun. Acum ştii cine e?

Sylvia dădu din cap. — Ştiu. La mine în familie i se spunea alrfel. Nu mai ţin minte cum. E mult de-atunci. — Dar îl ţii minte? — Da, îl ţin minte.

— Spune-i atunci Domnul Durere, zise el şi, bărtând mingea de caldarâm, se îndepărtă. Domnul Durere, iar vocea se stinse treptat, până ajunse doar o șoaptă:

Dom-nul Du-re-re... Era greu să te uiţi la Estelle, căci stătea în dreptul ferestrei. Din cauza ferestrei pline de soare și de vânt, pe

Sylvia o dureau ochii, iar zăngănitul geamului îi dădea amețeli. Estelle îi mai făcea și morală. Vocea ei nazală suna

de parcă ar fi avut în gâtlej lame de ras ruginite. — Aş vrea să te poţi vedea, spunea.

210 / Integrala prozei scurte

Sau parcă asta o spusese cu mult timp în urmă. Ce contează? — Nu ştiu ce se întâmplă cu tine. Pun pariu că nu

mai ai nici patruzeci și cinci de kile, ți se văd toate oasele şi venele; iar părul ţi-e într-un hal! Parc-ai fi un pudel. Sylvia își trecu o mână pe frunte. — Cât e ceasul, Estelle? — Patru, răspunse ea, întrerupându-se ca să se uite la

ceas. Dar unde ţi-e ceasul? — L-am vândut, spuse Sylvia, prea obosită ca să mai mintă.

Nu mai avea importanţă. Își vânduse multe lucruri, printre care haina de castor și poşeta de seară, din plasă aurită.

Estelle clătină din cap. — Eu renunţ, draga mea, mă dau bătută. Era ceasul pe care ţi-l dăduse mama ta când ai terminat liceul. E rușinos, spuse pe tonul unei fete bătrâne, e un păcat și o rușine. N-o să înţeleg niciodată de ce-ai plecat de la noi. E treaba ta, desigur. Dar cum de-ai putut să pleci de la noi de-acasă ca să te muţi în... În... — Magherniţa asta, îi sugeră Sylvia cuvântul potrivit. Era o cameră mobilată pe 60: Street, între Second Avenue și Third Avenue. Era destul de încăpătoare pentru a ţine în ea o canapea, un scrin vechi şi rablagit, cu o oglindă ca un ochi cu albeaţă. Singura fereastră dădea spre un maidan întins (după-amiaza auzea vocile gălăgioase ale copiilor care alergau ca nebunii), iar în depărtare se ridica, precum un semn de exclamare proiectat pe orizont, coșul negru al unei fabrici. Coșul apărea deseori în visele ei şi îi trezea întotdeauna interesul domnișoarei Mozart.

Domnul Durere / 211

— Falic, falic, murmura ea, ridicându-și privirea de pe paginile stenografiate. Podeaua odăii semăna cu o ladă de gunoi: cărți începute, dar niciodată terminate, ziare foarte vechi şi chiar coji de portocale, resturi de fructe, lenjerie și o cutie de pudră vărsată. Estelle îşi croi drum printre ele și se așeză pe canapea. — Draga mea, tu nu ştii, dar am fost înnebunită de griji. Firește, am și eu mândria mea și dacă nu mă poți

suferi, treaba ta. N-ai însă dreptul să lipseşti și să nu-mi dai vești de mai bine de-o lună. Așa că azi i-am spus lui Bootsy: Bootsy, am impresia că Sylviei i s-a întâmplat ceva îngrozitor. Poţi să-ţi închipui cum m-am simţit

când am telefonat la biroul tău și mi s-a spus că nu mai lucrezi acolo de patru săptămâni. Ce-ai pățit? Te-au dar afară? — Da, m-au dat afară. Sylvia dădu să se ridice în capul oaselor. — "Te rog, Estelle, trebuie să mă îmbrac, am o întâlnire. — Stai liniștită. Nu pleci nicăieri până nu aflu ce-i cu tine. Portăreasa mi-a spus că te-au găsit umblând noap-

tea ca o somnambulă. — Cum ţi-ai permis să vorbeşti cu ea? De ce mă spionezi?

Estelle își miji ochii, gata parcă să plângă, își lăsă mâna peste a Sylviei și o mângâie încet. — Spune-mi, iubito, e din cauza unui bărbat? — Da, e din cauza unui bărbat, spuse Sylvia gata să izbucnească în râs. — Ar fi trebuit să vii de mult la mine, oftă Estelle. Cunosc bărbaţii. N-ai de ce să te ruşinezi. Un bărbat

se poate purta în așa fel cu o femeie, încât o poate face

212 / Integrala prozei scurte

să uite totul. Chiar dacă Henry n-ar promite să devină un avocat remarcabil, te asigur că tot l-aş iubi și aș face pentru el toare acele lucruri care, înainte de a ști ce înseamnă să trăieşti cu un bărbat, mi s-ar fi părut scandaloase, oribile. Dar, draga mea, tipul cu care te-ai încurcat tu te exploatează, profită de pe urma ta. — Relaţiile dintre noi nu-s de genul ăsta, spuse Sylvia. Se ridică și descoperi o pereche de ciorapi în talmeş-balmeșul din sertarele biroului. — N-au nimic de-a face cu dragostea. Nu-ţi mai bare capul cu asta. De fapt, du-te acasă și uită complet de existența mea. Estelle o privi pieziș. — Mă sperii, Sylvia, tu chiar mă sperii. Sylvia râse şi continuă să se îmbrace. — Îşi aminteşti că ţi-am spus mai de mult c-ar trebui să te măriți?

— Mda. Dar ascultă-mă. Sylvia se întoarse. Ţinea între dinți un şir de ace de păr. Le lua din gură unul câte unul în timp ce vorbea. — Vorbeşti de căsătorie de parcă ar fi soluţia absolută. Perfect. Până la un anumit punct sunt de acord cu tine. Desigur, doresc să fiu iubită. Cine dracu' nu dorește? Dar chiar dacă aș vrea să ajung la un compromis, unde-i bărbatul cu care să mă căsătoresc? Crede-mă, dacă există, atunci trebuie să fi căzut într-o gură de canal. Vorbesc serios când spun că la New York nu mai există bărbaţi — şi chiar dac-ar mai exista, unde să dai de ei?

Toţi bărbaţii pe care i-am întâlnit şi care păreau cât de cât atrăgători erau fie căsătoriţi, fie prea săraci pentru a se căsători, fie homosexuali. Și, în orice caz, în oraşul

Domnul Durere / 213

ăsta nu te poţi îndrăgosti. Ar trebui să vii aici când vrei să uiţi că ești îndrăgostită. Desigur, m-aș putea căsători

cu cineva. Dar nu vreau, asta €.

Estelle dădu din umeri. — Atunci ce vrei?

— Mai multe decât primesc. Înfipse ultimul ac în păr și își netezi sprâncenele în faţa oglinzii. — Am o întâlnire, Estelle, și e timpul să pleci. — Dar nu te pot lăsa în halul ăsta, spuse Estelle și arătă disperată cu mâna prin cameră. Sylvia, tu ai fost prietena mea din copilărie. — Tocmai asta-i. Nu mai suntem copii. Eu, una, cel puţin. Vreau să pleci acasă și să nu mai vii pe aici. Vreau

pur şi simplu să uiţi de mine. Estelle își tampona ochii cu o batistă și până să ajungă la ușă plângea în hohote. Sylvia nu-și putea permite remușcări. Fiindcă fusese meschină, nu-i rămânea decât să fie şi mai meschină. — Du-te, spuse ea urmând-o pe Estelle în hol, și scrie-le pe seama mea celor de acasă orice prostii vrei.

Cu un țipăt care îi făcu pe ceilalți chiriași să apară în pragul ușilor, Estelle o luă la fugă pe scări. Sylvia se întoarse în cameră şi supse o bucată de zahăr ca să înlăture gustul acru din gură. Era remediul bunicii ei pentru nervi. Apoi se lăsă în genunchi şi trase de sub par o cutie de țigări de foi, pe care o ţinea ascunsă acolo. Când o deschideai, cutia cânta o versiune rudimentară şi cam alandala a melodiei Vâ;, ce urâz îmi e să mă scol

dimineaţa. Cutia muzicală fusese făcută de frarele ei, care i-o dăruise când Sylvia împlinise paisprezece ani. În timp ce mânca zahărul, se gândi la bunica ei, iar cântecul îi

214 / Integrala prozei scurte

reaminti de fratele ei. Odăile din casa unde locuiseră i se rotiră prin faţa ochilor, cufundate în beznă, iar ea se mișca prin ele ca o lumină: sus la etaj, apoi jos, afară, prin casă, un parfum de primăvară, umbrele violete din aer și scârțâitul unui balansoar pe verandă. Toate s-au dus, își zise, rostindu-le numele, iar acum sunt complet singură. Muzica încetă. Continua însă în mintea ei. O auzea aco-

perind ca o trâmbiță strigătele copiilor de pe maidan. O împiedica să citească. Citea un carnet, un fel de jurnal intim pe care îl ținea în cutie. Își notase în el esenţa viselor ei. Erau nesfârșite şi îi venea greu să și le reamintească acum. Astăzi avea să-i povestească domnului Revercomb despre cei trei copii orbi. Visul o să-i placă. Sumele pe care le plătea variau, dar Sylvia era sigură că acest vis valora cel puţin zece dolari. Melodia cutiei de ţigări o urmări când cobora scările și mai târziu pe stradă. Dorea din tor sufletul să înceteze. În vitrina magazinului unde îl văzuse pe Moş Crăciun, se afla expus acum un alt obiect la fel de enervant. Chiar și atunci când știa că a întârziat la întâlnirea cu domnul Revercomb, ca acum, de pildă, Sylvia poposea în fața vitrinei. O fată din ghips, cu ochii de sticlă, cu o privire pătrunzătoare, stătea călare pe o bicicletă, pedalând într-un ritm nebunesc. Deși spițele roţilor se învârteau

hipnotic, bicicleta, firește, nu se mișca din loc. Cu tot efortul ei, sărmana fată nu ajungea nicăieri. Ce situaţie

jalnică! Sylvia se identifică atât de bine cu situația, încât simţi, ca de obicei, o reală amărăciune. Cutia muzicală își reluă melodia în mintea ei: melodia, fratele ei, casa,

un bal la liceu, casa, melodia! O auzea oare și domnul Revercomb? Privirea lui pătrunzătoare îi trăda o suspiciune mocnită. Păru însă încântat de visul ei și când

Domnul Durere | 215

Sylvia plecă, domnişoara Mozart îi dădu un plic cu zece dolari. — Am avut un vis de zece dolari, îi spuse lui Oreilly, iar acesta, frecându-și mâinile, îi răspunse: — Perfect! Perfect! Asta înseamnă că eu am ghinion. Ar fi trebuit să vii mai devreme, am făcut ceva îngrozitor. Am intrat într-un magazin de spirtoase din capătul străzii, am furat o sticlă de un litru și am fugit. Sylvia nu-l crezu, dar el scoase de sub paltonul prins cu ace în față o sticlă de whisky, pe jumătate goală. — Ai să dai de bucluc într-o zi, îi spuse Sylvia, și atunci ce-o să se întâmple cu mine? Nu ştiu ce mă fac

fără tine. Oreilly râse şi turnă puţin whisky într-un pahar de apă. Stăteau la o masă într-o cârciumă deschisă toată noaptea, un fel de depozit de alimente, strălucind orbitor, plin de oglinzi albastre şi de fresce grosolane. Deşi Sylviei i se părea un local sordid, se întâlneau deseori acolo pentru a lua masa de seară. Chiar dacă şi-ar fi permis să meargă în altă parte, nu ştia unde s-ar fi putut duce, căci împreună aveau un aspect ciudat: o fată însoţită de un beţiv care se clătina pe picioare. Până şi aici

oamenii se zgâiau deseori la ei. Dacă îi fixau prea mult timp, Oreilly devenea scorţos şi spunea cu demnitate: — Hei, scumpete, te ţin minte de mult. Încă mai Jucrezi la closetul pentru bărbați? De obicei însă erau lăsaţi în pace şi uneori stăteau la taifas până la două, trei noaptea. — E bine că ceilalţi care vin la Domnul Durere nu

ştiu că ţi-a dat zece dolari. S-ar fi găsit unul să spună că ai furat visul. Mi s-a întâmplat şi mie o dată. Sunt complet storşi de vise, n-am văzut în viaţa mea o asemenea șleahtă

216 / Integrala prozei scurte

de rechini, sunt mai răi decât actorii, clovnii şi oamenii de afaceri. E o nebunie, dacă stai să te gândeşti. Te chinuie gândul dac-o să adormi, dac-o să visezi, dac-o să-ţi aminteşti visul. ar și iar. După ce-ai făcut rost de câțiva

dolari, dai fuga la cel mai apropiat magazin de băuturi sau a cel mai apropiat automat cu somnifere. Şi pe urmă te pomenești că rătăceşti pe aleea gunoaielor. Ascultă,

fetițo, așa-i viața, chiar așa? — Nu, Oreilly, nu-i deloc așa. N-are nimic de-a face cu viața, ci mai degrabă cu moartea. Mă simt jefuită, ca și cum un hoţ mi-ar fi luat și pielea de pe mine. Ascultă-mă, Oreilly, n-am ambiţii. Câte n-am avut odinioară! Nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat cu mine, nu știu ce să mă fac.

Oreilly rânji. — Şi spui că viaţa nu-i deloc așa? Cine înțelege viața? Cine ştie ce-i de făcur? — Fii serios; fii serios, lasă whisky-ul și mănâncă-ți supa până nu se răcește de tot. Îşi aprinse o ţigară; fumul usturător o făcu să se încrunte şi mai tare.

— Dac-aş şti doar la ce-i trebuie aceste vise pe care Je bate la mașină şi le clasează în dosare... Ce face cu ele?

Ai dreptate când spui că e Domnul Durere... Nu poate fi doar un șarlatan, un nătărău. Toată povestea asta nu poate fi atât de lipsită de sens. Dar de ce-are nevoie de vise? Ajură-mă, Oreilly, gândește-te, gândește-te. Ce sens are? Închizând un ochi, Oreilly își mai turnă în pahar. Grimasa de clovn i se înăspri, dându-i un aer savant. — Asta-i întrebarea de un milion de dolari, fetiţo. De ce nu întrebi ceva mai ușor, ca de exemplu cum se vindecă o răceală obișnuită? Da, fetiţo, ce sens are? Am

reflectat îndelung la problema asta. Am reflectat la ea în

Domnul Duvere | 217

timp ce făceam dragoste şi-am reflectat la ea în mijlocul unei partide de pocher. Dădu băutura pe gât și se cutremură. — De fapt, un sunet poate declanşa un vis. Zgomocul unei mașini trecând prin noapte poate cufunda sute de oameni adormiţi în adâncurile din ei. E nostim când ce gândeşti că o mașină gonind prin beznă lasă în urma ei atâtea vise. Sexul, o schimbare bruscă de lumină, un necaz, iată cheiţele care ne pot deschide sufletele. Cele mai multe vise însă încep fiindcă în noi sunt furii care smulg din țâțâni toate ușile. Nu cred în Iisus Hristos, dar cred în sufletul omenesc. Uite care-i părerea mea, fetiţo: visele sunt mintea sufletului și adevărul secret în ceea ce ne priveşte. Ei bine, poate că Domnul Durere n-are

suflet, așa că încetul cu încetul ţi-l împrumută pe al tău, ţi-l fură cum ţi-ar fura păpușile sau aripa de pui fript din farfurie. Sute de suflete au trecut prin el și-au ajuns în clasoare. — Fii serios, Oreilly, spuse Sylvia din nou, crezând supărată că el continua să glumească. Uite, ți s-a răcit supa... Se opri brusc, tresărind la vederea expresiei lui ciudate. Oreilly privea spre intrare. În prag se aflau trei oameni, doi polițiști și un civil îmbrăcat într-un halat de

vânzător. Acesta arăta spre masa lor. Plini de o disperare neputincioasă, ochii lui Oreilly dădură ocol încăperii. Apoi suspină, se lăsă pe spătarul scaunului şi își umplu ostentativ paharul. — Bună seara, domnilor, spuse când grupul oficialităţilor ajunse în faţa lui. Beţi ceva cu noi?

— Nu-l puteţi aresta, strigă Sylvia, nu puteţi aresta un clovn.

218 / Integrala prozei scurte

Le aruncă bancnota de zece dolari. Poliţiştii însă nu-i dădură nici o atenție, iar ea începu să bată cu pumnul în masă. "Toţi clienţii din local se uitau la ei, iar patronul apăru în fugă, frângându-și mâinile. Poliţiştii îi spuseră lui Oreilly să se ridice în picioare. — Desigur, spuse Oreilly, deşi consider că-i scandalos să vă ocupați cu astfel de coțcării ca ale mele, când în alte părţi hoţi de mare clasă sunt lăsaţi în libertate. De pildă, această fetiță drăguță, zise el şi, păşind între poliţişti, o arătă pe Sylvia, spune că-i victima recentă a unui furt

colosal. Sărmanei fetiţe i s-a furat sufletul. În cele două zile de la arestarea lui Oreilly, Sylvia nu ieşi din casă. La geam soarele, apoi întunericul. În cea de-a treia zi termină ţigările, așa că se aventură până la

magazinul din colț. Cumpără un pachet de biscuiţi, o cutie de sardele, un ziar şi ţigări. De două zile nu mâncase şi simţea o senzaţie ușoară, delicioasă şi ascuţită.

Dar urcatul înapoi pe scări și uşurarea pe care o simţi

când închise uşa o epuizară atât de mult, încât nu mai ajunse până la canapea. Se lăsă să alunece pe dușumea și nu se mișcă până nu se lumină iar de zi. Mai târziu avu impresia că zăcuse vreo douăzeci de minute. Dădu drumul la radio la maximum, trase un scaun spre fereascră şi deschise ziarul în poală: Lana neagâ?, Rusia res-

pinge, Minerii cad de acord. Lucrul cel mai trist e că viaţa se scurge mai departe. Dacă o femeie își părăseşte iubitul,

viaţa ar trebui să înceteze pentru el, iar dacă cineva dispare de pe lume, atunci și lumea ar trebui să se oprească. Nu se întâmplă însă niciodată așa. lată adevăratul motiv 2 Este vorba de Lana Turner, vedetă americană de cinema (n. t.).

Domnul Durere / 219

pentru care cei mai mulți oameni se trezeau dimineaţa: nu fiindcă ar fi avut vreo importanţă, ci tocmai fiindcă nu avea. Dacă însă domnul Revercomb reușea în cele din urmă să strângă toate visele din toate capetele, poate că... ideea se pierdu, amestecându-se cu zgomotul aparatului de radio și cu știrile din ziar. Temperatura în scădere. Viscolul bântuie în Colorado și în partea de vest a țării, s-a abătut peste toate orășelele, îngălbenește toate luminile, șterge toate urmele de pași, abătându-se acum şi pe aici. Ce repede venise viscolul: acoperișurile, maidanul, depărtarea se acoperiseră cu un strat gros de zăpadă ce creștea ca niște oi albe. Se uită la ziar, apoi la zăpadă. Trebuie să fi nins toată ziua. Nu se poate să fi început de-abia acum. Nu se auzea deloc zgomotul circulaţiei. Pe întinderile învolburate ale maidanului, copiii se strânseseră în jurul unui foc de vreascuri. O mașină îngropată sub zăpadă la marginea trotuarului clipea din faruri: ajutor! ajutor!, mută ca o suferință sufletească. Fărâmă un biscuit și îl presără pe pervazul ferestrei. Păsările din

nord au să vină să-i ţină tovărăşie. Lăsă fereastra deschisă pentru ele. Vântul risipi prin odaie fulgi de zăpadă care „se topiră pe jos ca podoabele oferite de întâi aprilie. Pizza poate fi frumoasă. Dă mai încet radioul! Muma pădurii bătea la ușă. Da, doamnă Halloran, spuse ea și închise radioul. O linişte ca a zăpezii, o tăcere ca în somn. În depărtare se auzeau cântecele copiilor strânși în jurul focului de sărbătoare. Camera parcă se-nvineţise din cauza gerului, un ger mai aspru ca în basmele cu zâne.

Odihnește-te, inima mea, printre florile îngheţate ale zăpezii. Domnule Revercomb, de ce aşteptaţi în prag? Vă rog, intraţi, e foarte frig afară.

220 / Integrala prozei scurte

Dar în clipa în care se trezi, în odaie era cald şi senzaţia de căldură persistă. Fereastra era închisă. Un bărbat o ţinea în braţe. Îi cânta, cu voce blândă, dar şi afectată: O plăcintă cu vişine, o plăcintă cu bani, o plăcintă cu fericire, dar plăcinta cea mai bună e plăcinta cu dragoste. — Oreilly, tu ești? Chiar tu ești? Oreilly o strânse în braţe. — S-a trezit fetiţa. Cum se simte? — Am crezut c-am murit, spuse ea și fericirea bătu din aripi în sufletul ei ca o pasăre rănită, dar care încă mai poate să zboare. Încercă să-l îmbrăţişeze, dar se simţea prea slăbită.

— Te iubesc, Oreilly. Eşti singurul meu prieten şi mi-a fost tare frică. Am crezut că n-o să te mai văd niciodată. Se opri când îşi aminti. Dar de ce nu eşti la închisoare? Faţa lui Oreilly începu să tremure și se înroși toată. — N-am fost niciodată la închisoare, spuse el misterios. Dar, mai întâi, hai să mâncăm. Am adus azi-dimineață câte ceva de la raionul de delicatese. Sylvia avu brusc senzaţia că plutește. — Când ai venit? — Ieri, spuse Oreilly ocupat să desfacă pachetele și să aşeze pe masă farfurii de carton. Mi-ai deschis chiar tu. — Nu se poate. Nu-mi amintesc deloc. — Ştiu, spuse, încheind discuţia. Uite, bea-ţi laptele ca un copil cuminte și o să-ţi spun o poveste dată naibii. O, e formidabilă, promise el, bărându-se peste şolduri fericit şi semănând mai mult ca niciodată cu un clovn. Ei bine, după cum îţi spuneam, n-am fost niciodată la închisoare, iar acest noroc neașteptat a căzut pe capul meu

tocmai când mă împingeau pe stradă maimuţoii ăia. Pe

Domnul Durere | 221

cine crezi că văd apropiindu-se? Chiar pe femeia-gorilă. Ai ghicit, domnișoara Mozart. Ascultă, îi spun, te duci la bărbier să te razi? De mult trebuia să fii arestat, zice ea şi-i zâmbește unui poliţai. Fă-ţi datoria, domnule poliţist. Să ştii, îi spun, nu sunt arestat. Tocmai mă duceam

la comisariat ca să-ţi divulg activităţile, comunistă împuţită. Îţi poţi închipui cum s-a pus pe răcnit. S-a repezit

la mine, iar polițiștii s-au repezit la ea. Nu pot să spun că nu i-am prevenit: Aveţi grijă, băieți, le-am zis, asta e zdravănă ca un bărbat. lar ea, fireşte, a început să lovească în dreapta şi în stânga. Așa c-am luat-o agale pe stradă. Totdeauna am știut că nu-i bine să caști gura la bătăi, cum fac unii în oraşul ăsta. Oreilly rămase cu ea în odaie tot weekendul. Au fost zilele cele mai frumoase şi mai fericite din câte îşi amintea Sylvia. Niciodată nu râsese atât de mult şi nimeni, cert, nimeni din familie nu o făcuse să se simtă atât de iubită. Oreilly era un bucătar excelent, așa că îi gătea bunărăţi pe plită. Odată a luat zăpadă de pe pervazul ferestrei și a făcut șerbet parfumat cu sirop de căpşuni. Până duminică, Sylvia se întremase destul ca să poată dansa. Dădură drumul la radio şi Sylvia dansă până căzu în genunchi, cu răsuflarea tăiată, râzând. — N-o să-mi mai fie niciodată frică, zise ea. Aproape că nu mai ţin minte de ce-mi era frică. — De exact aceleaşi lucruri de care îţi va fi frică și data viitoare, îi spuse liniștit Oreilly. Asta-i una din calitățile Domnului Durere. Nimeni nu ştie cine e el, nici măcar copiii, iar ei ştiu aproape totul. Sylvia se îndreptă spre fereastră. O albeaţă arctică acoperea orașul, dar nu mai ningea şi cerul nopţii era

222 / Integrala prozei scurte

limpede ca gheaţa. Departe, văzu prima stea a serii înălțându-se deasupra râului. — Uite prima stea, spuse Sylvia și își încrucișă degetele. — Ce-ţi dorești când vezi prima stea? — Să mai văd una. Cel puţin, asta îmi doresc de obicei. — Dar în noaptea asta?

Sylvia se așeză pe jos și își sprijini capul de genunchii lui. — În noaptea asta aș vrea să-mi recapăt toate visele. — Asta vrem cu toţii, spuse Oreilly și o mângâie pe

păr. Dar ce-ai să faci cu ele? Ce-ai face cu ele dacă le-ai recăpăta?

Sylvia tăcu o clipă. Când vorbi, ochii ei aveau o expresie gravă și distantă. — M-aş duce acasă, spuse încet. lar asta e o hotărâre

teribilă, căci ar însemna să renunţ la toate celelalte vise. Dar, dacă domnul Revercomb mi le-ar da înapoi, atunci aș pleca acasă chiar mâine. Fără să spună un cuvânt, Oreilly se duse la dulap și îi aduse paltonul. — Ce înseamnă asta? îl întrebă, în timp ce clovnul o ajuta să-l îmbrace. — Nu-ţi bate capul, zise el, fă numai ce-ţi spun. O să mergem la domnul Revercomb, iar tu o să-i ceri să-ți dea înapoi visele. Merită să încercăm. La ușă, Sylvia ezită. — Te rog, Oreilly, nu mă sili să merg. Nu pot, te rog, crede-mă, mi-e frică. — Parc-ai spus că n-o să-ţi mai fie frică niciodată. Ajunși în stradă, o grăbi atât de tare să meargă cu vântul în față, încât Sylvia nu mai avu vreme să se teamă. Era într-o duminică, magazinele erau închise,

Domnul Durere / 223

iar semnele de circulație păreau să clipească doar pentru ei, căci pe bulevardul înzăpezit nu trecea nici o mașină. Sylvia uitase până şi unde trebuiau să meargă și discuta despre fleacuri. Aici, în colţul ăsta, o văzuse pe Garbo, iar dincolo o bătrână fusese călcară de mașină. Nu după mult timp, se opri cu respiraţia tăiată, copleșită de o revelaţie bruscă. — Nu pot, Oreilly, zise trăgându-se înapoi. Ce-am să-i spun?

— "Trateaz-o ca pe o afacere. Spune-i pe șleau că-ţi vrei visele înapoi, iar el o să ți le înapoieze dac-ai să-i restitui toți banii. În rate, fireşte. E destul de simplu, fetițo. De ce dracu” să nu ţi le poată înapoia? Sunt toate acolo în fișier. Discursul era destul de convingător și, tropăind din picioarele îngheţate, Sylvia porni înainte cu oarecare curaj.

— Bravo, fetiţo, spuse el. Se despărţiră pe Third Avenue. Oreilly susţinea că vecinătatea imediată a domnului Revercomb nu era deocamdată prea sigură pentru el. Se mulțumi să rămână într-un gang, aprinzând din când în când un chibrit și cântând cu voce de bas: Dar p/ăcinta cea mai bună e plăcinta cu whisky! Un câine lung şi slab se apropie ca un lup, călcând peste razele piezișe ale lunii, care se strecurau printre şinele trenului suspendat. Peste drum se vedeau siluetele cețoase ale unor oameni strânși în jurul

unui bar. Ideea de a cerși poate o băutură acolo îl ameți. Tocmai când se hotărâse să încerce, apăru Sylvia. Se aruncă în braţele lui mai înainte s-o recunoască.

— Nu-i dracul atât de negru, iubito, spuse Oreilly blând, strângând-o în brațe. Nu mai plânge, fetiţo, e prea frig ca să plângi, o să-ţi strici tenul.

224 / Integrala prozei scurte În timp ce se străduia să-și găsească cuvintele, plânsul ei se transformă într-un râs tremurător, nefiresc. Aerul era plin de aburii râsului ei. — Ştii ce mi-a spus? zise Sylvia cu un gâfâit. Știi ce mi-a spus când i-am cerut înapoi visele? Capul îi căzu pe spate, iar râsul i se înălță și traversă strada ca un zmeu viu colorat, lăsat liber. Oreilly trebui în cele din urmă s-o scuture de umeri. — Mi-a spus că nu mi le poate înapoia, fiindcă le-a folosit pe toate. Apoi tăcu, iar faţa i se linişti, devenind calmă, dar inexpresivă. Își trecu braţul pe sub al lui Oreilly şi o porniră împreună pe stradă. Parcă erau nişte prieteni care

mergeau pe peron, fiecare așteptând trenul celuilalt. La colț, Oreilly tuși şi spuse: — Cred c-ar fi mai bine să ne despărțim aici. E un loc la fel de bun ca oricare altul. Sylvia se ţinea de mâneca lui. — Dar unde-ai să te duci, Oreilly? — O să călătoresc în cer, spuse, încercând fără succes

să zâmbească. Sylvia îşi deschise poșeta.

— Nu poţi călători prin cer fără o sticlă cu băutură. Îl sărută pe obraz și îi strecură cinci dolari în buzunar. — Dumnezeu să te binecuvânteze, fetiţo. Ce importanță mai avea că erau ultimii ei bani, iar acum trebuia să se întoarcă acasă pe jos, singură? Mor-

manele de zăpadă semănau cu valurile albe ale unei mări albe, iar ea plutea pe ele dusă de vânturi și de maree. Nu știu ce vreau și probabil că n-am să știu niciodată, deşi singurul lucru pe care-l doresc de la fiecare stea e să mai apară una. Într-adevăr, nu-mi mai e frică, își spuse. Doi

Domnul Durere | 225

băieţi ieşiră dintr-un bar și o urmăriră cu privirea. Într-un parc, demult, văzuse doi băieţi şi s-ar putea să fie aceiași. Chiar nu-mi mai e frică, îşi zise, auzind cum pașii lor o urmăresc pe zăpadă. Oricum nu mai aveau ce să-i fure.

CHILIPIRUL

(1950)

Mai multe lucruri o supărau pe doamna Chase când era vorba de soţul ei. De pildă, vocea lui; suna de parcă ar fi jucat pocher. Glasul lui tărăgănat și indiferent la reacția ei o scotea din sărite, mai ales acum când vorbea la telefon cu ea şi o silise să ridice vocea din pricina nervozității. — Fireşte, știu bine că mai am una. Dar tu, dragul meu, nu pricepi despre ce e vorba, e un mare chilipir, spuse ea apăsând pe ultimul cuvânt, apoi oprindu-se ca să-i observe efectul miraculos. Urmă doar tăcere. — Ar trebui să spui ceva. Nu, nu sunt într-un magazin, sunt acasă. Alice Severn vine să ia masa de prânz aici.

Voiam să-ţi vorbesc despre haina ei de blană. Sunt sigură că ţi-o amintești pe Alice Severn. Memoria lui găunoasă era un alt lucru care o scotea din sărite și, cu toate că îi aminti că pe vremea când locuiau în Greenwich Village se întâlniseră deseori cu Arthur și Alice Severn şi îi invitaseră chiar la masă, acum se prefăcea că nu mai ştie despre cine e vorba. — Nu contează, oftă ea. Am să arunc doar o privire Ja haină. Îţi doresc un prânz plăcut. Mai târziu, în timp ce îşi aranja buclele discret vopsite, doamna Chase recunoscu că nu exista nici un motiv

Chilipirul | 227

ca soţul ei să-și amintească clar de familia Severn. Își dădu seama de asta atunci când încercă, fără succes, să readucă în faţa ochilor imaginea lui Alice Severn. Uite, era cât pe-aci s-o vadă: o femeie rozalie, stângace, sub treizeci de ani, care mergea cu o mașină break, acompaniată de un setter irlandez şi de trei copii frumoși și blonzi. Se spunea că soţul ei bea; sau era invers? Mai circula și bănuiala că erau înglodaţi în datorii sau, cel puţin, așa credea doamna Chase, că îşi aminteşte de unele datorii de necrezut, iar cineva, poate chiar ea, o descrisese odată pe Alice ca fiind prea boemă. Înainte de-a se muta în oraș, soţii Chase locuiseră în Greenwich Village, şi doamna Chase se plictisise de moarte, căci ura nota rurală a cartierului, preferând amuzamentul produs de vitrinele din New York. Pe vremea când locuia în Greenwich, pe la petreceri și la gară, dăduseră din când în când de soții Severn și asta era tot ce-și amintea. Nu erau nici măcar prieteni, trase ea concluzia,

oarecum surprinsă. Așa cum se întâmplă deseori când auzi brusc de cineva din trecut, cineva cunoscut în alte împrejurări, simţise un sentiment de intimitate. Gân-

dindu-se mai bine, i se păru totuși un lucru extraordinar că Alice Severn, pe care n-o mai văzuse de peste un an, îi telefonase pentru a-i oferi să cumpere haina ei de vizon. Doamna Chase se opri în bucătărie ca să comande o

supă şi o salată pentru masa de prânz. Nu-i trecuse niciodată prin minte că nu toată lumea era la regim. Umplu o carafă cu sherry şi o luă cu ea în sufragerie. Era o încăpere cu pereţii zugrăviți într-un verde de sticlă, oarecum asemănător gustului ei prea tineresc în ceea ce priveşte

îmbrăcămintea. Vântul izbea ferestrele, căci apartamentul era situat la mare înălțime şi cu o vedere aeriană

228 / Integrala prozei scurte

a centrului din Manhattan. Puse la patefon un disc de învăţat limbi străine și rămase într-o poziţie incomodă,

ascultând o voce forțată, care pronunţa fraze în franceză. În aprilie, soții Chase plănuiau să-și sărbătorească cea

de-a douăzecea aniversare a căsătoriei printr-o călărorie la Paris. În acest scop, se angajase să învețe limba cu ajutorul discurilor şi din acelaşi motiv luase în considerare vizonul lui Alice Severn. Era mai practic, își spuse ea, să călătorească într-un vizon de ocazie. Mai încolo, n-avea

decât să-l transforme într-un boa. Alice Severn sosi cu câteva minute mai devreme, un

accident, fără îndoială, căci nu era o persoană pripită, cel puţin judecând după purtarea ei reţinută și calmă. Purta pantofi comozi, un taior de rweed care văzuse zile mai bune, şi ducea în braţe o cutie legată cu o sfoară pricăjită. — Am fost atât de încântată când ai telefonat azi-dimineaţă! Dumnezeule, a trecut o veşnicie şi, fireşte, noi nu mai călcăm în Greenwich. Invitata zâmbi, dar rămase tăcută, iar doamna Chase, obișnuită cu o atitudine mai prietenoasă, fu surprinsă.

În timp ce se așezau, trase cu ochiul la femeia mai tânără și îi trecu prin minte că dacă ar fi întâlnit-o întâmplător, s-ar fi putut să n-o mai recunoască, și nu fiindcă înfățişarea ei se schimbase atât de mult, ci fiindcă n-o privise niciodată îndeaproape, ceea ce era de-a dreptul ciudat, căci Alice Severn era o persoană care atrăgea atenţia. Dacă

ar fi fost mai puțin înaltă și mai plinuţă, s-ar fi putut să n-o observi, remarcând doar că era atrăgătoare. Aşa încât

părul ei roșcat, sentimentul de superioritate din ochii ei, faţa pistruiată, romnatică şi uscată, mâinile puternice,

toate erau trăsături distinctive greu de ignorat. — Vrei un sherry?

Chilipirul | 229 Alice Severn acceptă cu o mișcare a capului, parcă instabil pe gâtul ei subțire, ca o crizantemă prea grea pentru tulpina ei. — Vrei un biscuit? îi oferi doamna Chase, gândindu-se că cineva atât de slab și de înalt mânca sigur cât un cal. Prânzul ei modest cu supă şi salată o neliniști brusc şi debiră următoarea minciună: — Nu știu ce pregătește Martha pentru dejun. Știi cât e de greu să încropeşti ceva când nu ai destul timp la dispoziţie. Dar, spune-mi, draga mea, ce se mai întâmplă prin Greenwich Village? — În Greenwich? spuse ea clipind des, ca și cum o lumină puternică ar fi pătruns în cameră. Habar n-am. Nu mai locuim acolo de ceva timp, de șase luni sau mai mult. — O! făcu doamna Chase. Vezi cât de mult sunt în urmă cu noutăţile. Dar unde locuiești acum, draga mea? Alice Severn îşi ridică una dintre mâinile ei osoase și nervoase şi făcu un gest în direcția ferestrei. — Undeva acolo, zise ea cu o voce ciudată.

Glasul îi era simplu, dar denota oboseală, ca și cum ar fi fost pe cale să capete o răceală. — Vreau să spun, undeva în oraș. Nu prea ne place.

Mai ales lui Fred. Fără să exprime vreo mirare, doamna Chase spuse: „Fred?“, căci îşi amintea perfect că numele soţului invi-

tatei era Arthur. | — Da, Fred, câinele meu, un setter irlandez, sigur l-ai văzut. E obișnuit să aibă spaţiu, iar apartamentul e mic,

doar o cameră. Trebuie să fi ajuns la mare ananghie, dacă întreaga familie Severn locuia doar într-o cameră. Deşi era

230 / Integrala prozei scurte curioasă, doamna Chase se abţinu şi n-o trase de limbă. Bău puţin sherry și spuse: — Fireşte, îmi amintesc de câine şi de copii; toţi trei cu păr roșcat şi cu capetele scoase pe geamul break-ului. — Copii n-au păr roșcat, sunt blonzi. Blonzi, ca Arthur. Precizarea avu loc pe un ton atât de lipsit de umor, încât doamna Chase râse ușor încurcată.

— Şi Arthur cum o duce? spuse ea gata să se ridice și s-o conducă la masă. Răspunsul lui Alice Severn o făcu totuși să se abţină și să ia loc din nou. Exprimat fără cea mai mică schimbare, pe tonul ei placid și direct, răspunsul constă doar din: — S-a îngrăşat, spuse ea. S-a îngrăşat, repetă ea după o clipă. Ultima dată când l-am văzut, cam acum o săptămână, traversa strada bălăbănindu-se. Dacă m-ar fi văzut, m-ar fi bufnit râsul, a fost întotdeauna atât de preocupat de silueta lui. Doamna Chase îşi trecu mâna peste coapse. — Tu şi Arthur. V-aţi despărţit? Extraordinar. — Nu ne-am despărţit, spuse ea făcând un semn cu mâna prin aer, ca și cum ar fi înlăturat pânze de păianjen.

Îl ştiu de când eram mică, de când eram amândoi copii, spuse ea calm. Crezi că ne-am putea despărţi, doamnă Chase? Folosirea numelui ei exact o făcu pe doamna Chase să se simtă exclusă. Se simţi vag izolată și, în timp ce se

îndreptau spre sufragerie, simţi un aer de dușmănie instalându-se între ele. Probabil imaginea mâinilor greoaie ale lui Alice Severn chinuindu-se să despăturească un şervet de masă o făcu să creadă că sentimentul nu era sincer. Cu excepţia unor fraze politicoase, luară masa în tăcere și se

Chilipirul | 231

temu că nu avea să audă nici o poveste. În cele din urmă, Alice Severn izbucni: — De fapt, am divorţat anul trecut în august. Doamna Chase aşteptă, apoi, cu lingura în mână,

înainte s-o umple cu supă și s-o ducă la gură, zise: — Îngrozitor. Bănuiesc că bea.

— Arthur n-a băut niciodată, răspunse ea cu un zâmbet plăcut şi uimit. Adică am băut amândoi. Am băut ca să ne distrăm, nu ca să ne ţinem de prostii. Era foarte plăcut vara. Aveam obiceiul să mergem la pârâu, să culegem frunze de mentăși să facem din ele dulceaţă pe care o puneam în borcane mari. Uneori, în nopţile călduroase, când nu reuşeam să dormim, umpleam termosuri cu bere rece, trezeam copiii şi mergeam la malul mării; era amuzant să bei bere, să înoți și să dormi pe nisip. Erau vremuri frumoase, îmi amintesc că odată am

stat acolo până dimineaţa. Nu, spuse ea și o idee serioasă îi contractă fața, uite ce am să-ţi spun. Sunt mai înaltă ca

Arthur cu un cap şi cred că asta l-a supărat. Când eram mici, a crezut întotdeauna c-o să crească mai înalt ca mine, dar n-a reușit. Nu-i plăcea să danseze cu mine, deşi îi place să danseze. Și îi mai plăcea să fie înconjurat de o groază de oameni, oameni scunzi și cu voci stridente.

Eu nu sunt ca el, voiam să fim doar noi doi. Din cauza asta nu-i plăceam prea mult. Ascultă, o mai ţii minte pe Jeannie Bjorkman? Fata cu faţa rotundă și păr cârlionţat,

cam de statura ta. — Fireşte că-mi amintesc, spuse doamna Chase. Era în comitetul Crucii Roșii. Era îngrozitoare.

— Nu, spuse Alice Severn gânditoare, Jeannie nu era îngrozitoare. Am fost bune prietene. Lucrul ciudat e că Arthur n-o putea suferi, dar am impresia că era

232 / Integrala prozei scurte

îndrăgostit de ea şi cu siguranţă încă e, la fel și copiii. Mi-aș dori într-un fel ca cei trei copii să n-o poată suferi, dar ar trebui să fiu fericită dacă o plac, fiindcă trebuie să locuiască împreună cu ea. — Nu se poate, soţul tău s-a căsătorit cu nesuferita

aia de Bjorkman?! — Sun căsăroriţi din august. Doamna Chase se opri, îi propuse să ia cafeaua în

sufragerie şi spuse: — E scandalos să trăieşti singură la New York. Ai fi putut cel puţin să iei copiii cu tine. — Arthur a vrut copiii, spuse Alice degajar. Dar nu sunt singură. Fred e unul dintre prietenii mei cei mai buni. Doamna Chase făcu un gest de nerăbdare, căci nu-i plăceau fanteziile. — Un câine. Ce prostie! Nu e nimic de spus decât că eşti o fraieră. Dac-ar încerca vreun bărbat să mă calce-n picioare, s-ar trezi cu ele rupte. Bănuiesc că nu te-ai gândit să-i ceri să contribuie, spuse ea cu o ezitare. — Nu înţelegi, Arthur n-are nici un sfanț, spuse Alice cu dezamăgirea unui copil care descoperă că adulţii nu sunt, la urma urmei, foarte logici. A trebuit să vândă până și mașina și merge pe jos de acasă până la gară. Dar, ştii,

am impresia că e fericit. — Ai mare nevoie să te scuture cineva, spuse doamna

Chase, de parcă s-ar fi oferit chiar ea s-o facă. — Fred mă neliniştește. E obişnuit cu un spațiu mai

mare și de la un singur om nu se-alege cu prea multe oase de ros. Crezi că atunci când o să-mi termin studiile, o să găsesc o slujbă în California? Urmez niște cursuri de contabilitate, dar pricep cam greu, mai ales când trebuie

Chilipirul| 233 să bat la mașină, degetele se împotrivesc. Cred că e precum cântatul la pian, e bine să înveţi când ești mic. Își privi curioasă mâinile și suspină: — Am un curs la ora trei. Te deranjează dacă îţi arăt

acum haina? Obiectele scoase dintr-o cutie o umpleau de obicei de bună dispoziţie pe doamna Chase, dar când capacul cutiei fu dat la o parte, o cuprinse o neliniște amestecată cu tristețe.

— A fost a mamei. „Care probabil a purtat-o şaizeci de ani“, se gândi doamna Chase, uitându-se în oglindă. Haina îi atârna până la glezne. Mângâie blana fără luciu care chelea și o simţi mucedă, acră, ca și cum ar fi fost ţinută într-un pod de pe țărmul mării. O trecu un fior înăuntrul hainei și se cutremură, însă totodată o roșeaţă îi încălzea faţa, căci în aceeaşi clipă băgă de seamă că Alice Severn o privea peste umăr, iar în expresie i se citea o speranţă crispată, lipsită

de demnitate, pe care n-o avusese mai înainte. Când era vorba de milă, doamna Chase era foarte econoamă. Atunci când dăruia ceva, impunea condiţii, ca să-și poată retrage contribuţia. Se uită la Alice Severn ştiind că nu va putea să se răzgândească și pentru prima oară se văzu

confruntată cu un sentiment de milă. Se chinui totuși, căutând un pretext, dar privirea i se ciocni de cealaltă privire şi înţelese că nu va găsi nici o scuză. Îşi aminti de o

expresie de pe discul de limbi străine, care o ajută să pună întrebarea mai uşor. — Combien? întrebă ea. — Nu face doi bani, aşa-i? Întrebarea denota confuzie, şi nu sinceritate.

234 / Integrala prozei scurte — Nu, nu face, spuse ea obosită și aproape agasată. Dar s-ar putea să-i găsesc o întrebuințare.

Nu mai puse nici o întrebare, era limpede că partea ei de obligaţie urma să fie satisfăcută oferind un preţ. Târând haina în urma ei, se îndreptă spre un colț al încăperii, unde se afla o măsuţă, și scrise cu gesturi ner-

voase un cec din contul personal; nu voia ca soţul ei să ştie. Mai mult decât orice, doamnei Chase nu-i plăcea să piardă; o cheie rătăcită, o monedă scăpată din mână îi accentuau senzaţia unui furt şi a unei înșelătorii. O

încercă un sentiment asemănător când îi întinse cecul lui Alice Severn, pe care aceasta îl împături și, fără să-l privească, îl vâri în buzunarul taiorului. Era un cec în valoare de cincizeci de dolari. — Draga mea, spuse doamna Chase încruntată și cu un interes ipocrit, trebuie să-mi telefonezi și să-mi spui cum merg lucrurile. Nu trebuie să te simţi singură. Alice Severn nu-i mulțumi și, ajunsă la ușă, nu-și luă rămas-bun. În schimb, o luă pe doamna Chase de mână și o mângâie, ca şi cum ar fi recompensat un animăluț,

un câine. În timp ce închidea uşa, doamna Chase își privi lung mâna și și-o duse la buze. Senzaţia mâinii străine era încă vie și rămase nemişcată, așteptând ca impresia să treacă. În curând, mâna ei era din nou foarte rece.

CHITARA CU DIAMANTE

(1950)

Între orașul cel mai apropiat şi ferma închisorii se întind treizeci de kilometri. Numeroase păduri de pini o despart de oraș, iar deţinuţii care lucrează în aceste păduri crestează trunchiurile de pini ca să picure răşina. Până și închisoarea, cu zidurile ei acoperite cu sârmă ghimpată, ca o iederă, e tot într-o pădure la capătul unui drum de pământ roșu, bătătorit. Clădirea adăposteşte o sută nouă albi, nouăzeci și șapte de negri și un chinez. Cele două clădiri mari de lemn, vopsite în verde şi aco-

perite cu carton gudronat, sunt ocupate una de albi, iar cealaltă de negri şi chinez. În fiecare baracă-dormitor se află un godin uriaș și pântecos. Lernile sun totuși friguroase pe aici, iar noaptea, când pinii acoperiţi cu chiciură tremură și luna revarsă o lumină ce îngheaţă totul, oamenii stau treji în paturile înguste de fier, iar în ochi le dansează culorile focului din sobă. Pacurile cele mai apropiate de godin sunt ale unor oameni importanţi — cei care sunt respectați sau temuțţi

de toţi. Domnul Schaeffer e unul dintre ei. Domnul Schaeffer, pentru că astfel i se spune în semn de maxim respect, e deșirat și slăbănog. Are păr roșcat, pe cale să încărunțească, şi o față blândă şi pioasă. E slab de i se

236 / Integrala prozei scurte văd coastele, iar ochii au o culoare stinsă şi mohorâtă. Domnul Schaeffer ştie să scrie, să citească şi chiar să -adune o coloană de cifre. Dacă cineva primeşte o scrisoare, vine cu ea la domnul Schaeffer. Cele mai multe scrisori sunt triste și pline de doleanțe. Adesea, domnul Schaeffer inventează veşti mai vesele şi nu citeşte ce este scris în scrisoare. În dormitor mai sunt doi oameni care ştiu să citească. Și totuşi, unul dintre ei își aduce scrisorile la domnul Schaefter, care e atât de binevoitor, încât niciodată nu-i citeşte ce scrie cu adevărat. Domnul Schaeffer nu primește nici un fel de scrisori, nici măcar de Crăciun. Se pare că nu are prieteni în afara închisorii, de fapt nici înăuntrul ei. Pe vremuri n-a fost așa.

Într-o duminică de iarnă, acum câteva ierni, domnul Schaeffer stătea pe treptele barăcii și cioplea o păpuşă de lemn. E foarte îndemânatic. Păpuşile lui, făcute din bucăţi separate, sunt prinse cu sârmă spiralată. Mâinile și picioarele li se mișcă, iar capul se poate întoarce. Când termină vreo zece păpuşi, directorul fermei le duce la oraș, unde sunt vândute la magazinul universal. Domnul Schaeffer își scoate astfel banii de bomboane și tutun. În duminica aceea, în timp ce stătea pe trepte şi cioplea degetele unei mâini micuţe, în curtea închisorii a

intrat un camion, din care s-a dat jos un băiat, prins cu cătuşe de mâna directorului închisorii. Odată coborâr, a început să clipească la soarele palid al iernii. Domnul Schaeffer de-abia s-a uitat la băiat. Avea pe atunci cincizeci de ani, iar șaptesprezece și-i petrecuse la fermă. Sosirea unui nou deţinut nu-i putea trezi nici un interes. Duminică e zi liberă la închisoare, iar câţiva dintre

deținuții care lâncezeau în curte s-au îngrămădit în jurul

Chitara cu diamante | 237

camionului. Secure şi Alună s-au oprit apoi să stea de vorbă cu domnul Schaeffer. — Ăsta nou e străin. Din Cuba. Numa că are păr

galben, spuse Secure. — Directoru' zice că-i cuţitar, spuse Alună, care era

şi el cuţitar. A tăiat un marinar la Mobile. — Doi marinari, interveni Secure. N-a fost decât o încăierare într-o cârciumă. Nici nu i-a rănit prea rău.

— Adică dacă i-a tăiat de tot urechea unuia, asta înseamnă că nu l-a rănit rău? Directoru' zice că i-au dat doi ani. — Are o chitară bătută cu pietre scumpe, spuse Secure.

Se făcuse prea întuneric ca să mai lucreze. Domnul Schaeffer prinse membrele păpușii şi, ținând-o de mânuţe, o aşeză pe genunchi. Își răsuci o ţigară. În lumina asfinţitului, pinii păreau albaștri, iar fumul de ţigară plutea în aerul rece al înserării. Îl văzu pe director traversând curtea. Noul pușcăriaș, un băiat blond, venea alene la un pas în urmă. Ducea o chitară bătută cu diamante de sticlă, care aruncau sclipiri de stele, iar noua uniformă îi era prea mare, ca un costum de carnaval. — Ţi-am adus pe cineva, Schaeffer, spuse directorul, oprindu-se pe treptele barăcii. Directorul nu era un om rău. Uneori îl invita pe domnul Schaeffer în biroul lui și discutau despre ce citiseră în ziare.

— Tico Feo, spuse el, ca și cum ar fi fost numele unei păsări sau al unui cântec, dânsul e domnul Schaeffer. Dacă o să fii prieten cu el, are să-ți meargă bine. Domnul Schaefter ridică privirea spre băiat și zâmbi, îi zâmbi mai lung decât intenţionase, căci ochii băiatului

erau ca două fâşii de cer — albaştri ca o seară de iarnă —,

238 / Integrala prozei scurte iar părul îi era la fel de galben ca dinţii de aur ai directorului. Avea o faţă de hâtru, vioaie și inteligentă. Privindu-l, domnului Schaeffer îi veniră în minte zilele de sărbătoare şi de petrecere. — Parcă-i surioara mea, spuse Tico Feo, mângâind păpuşa domnului Schaeffer. Vocea cu accent cubanez îi era moale și dulce ca o banană. — Şi ea stătea la mine pe genunchi. Domnul Schaeffer se simți deodată cuprins de timiditate. Se înclină în fața directorului și se topi în umbrele curții. Rămase acolo nemișcat, şoptind numele stelelor de seară, în timp ce înfloreau deasupra lui. Deși stelele erau singura lui bucurie, în seara aceea nu-i aduseră nici o mângâiere. Nu-i mai amintiră că tot ce ni se întâmplă se pierde în strălucirea nesfârșită a eternității. Privindu-le, gândul îi fugi la chitara cu diamante și la sclipirea ei lumească. Se poate spune că domnul Schaeffer săvârșise în toată viaţa lui un singur lucru într-adevăr rău: omorâse un om. Împrejurările în care s-a comis fapta nu au importanță,

deși trebuie spus că omul chiar meritase să moară, dar domnul Schaeffer fusese condamnat la nouăzeci și nouă de ani şi o zi. Multă vreme, de fapt, ani de-a rândul, nu se mai gândise la viaţa lui dinainte de a ajunge la închisoare.

Amintirea acelor zile semăna cu o casă pustie plină de mobile putrezite. În noaptea asta, însă, avea impresia că

prin toate odăile moarte și lugubre se aprinseseră lămpi. Senzaţia începuse să pună stăpânire pe el din clipa în care îl văzuse pe Tico Feo venind prin întuneric cu splendida lui chitară. Până atunci nu se simţise singur. Acum,

dându-și seama de singurătatea lui, revenise la viață. Nu voia să revină la viaţă, căci însemna să-şi reamintească de

Chitara cu diamante | 239

râurile învolburate, pline de peşti, și de părul scăldat în soare al unei femei. Domnul Schaeffer îşi lăsă capul în piept. Lumina crudă a stelelor îi adusese lacrimi în ochi. Baraca-dormitor e de obicei o încăpere mohorâtă, cu un aer stătut, mirosind a oameni nespălaţi și înţepenită

în lumina celor două becuri chioare. Însă odată cu venirea lui "Tico Feo, în odaia friguroasă parcă se petrecuse un fenomen tropical, căci atunci când domnul Schaeffer conteni să contemple stelele şi se întoarse, dădu peste un spectacol sălbatic și straniu. Așezat turcește pe un pat, Tico Feo ciupea corzile chitarei cu degetele lui lungi și agile și cânta un: cântec vesel cum e clinchetul bănuţilor. Deși cuvintele erau în spaniolă, unii încercau să-l acom-

panieze, iar Secure și Alună dansau împreună. Charlie și Wink dansau și ei, dar separat. Era plăcut să auzi oamenii râzând şi când, în cele din urmă, Tico Feo lăsă din mână chitara, domnul Schaeffer îl felicită și el. — Meriţi, îi spuse, să ai o chitară atât de frumoasă. — O chitară cu diamante, spuse Tico Feo, plimbându-și mâna peste sclipirile ei de bâlci. Mai demult am avut una cu rubine. Dar mi s-a furat. Sora mea lucrează la Havana, într-o... cum se cheamă, unde se fac chitare. Aşa am făcut rost de asta. Domnul Schaeffer îl întrebă dacă are multe surori, iar Tico Feo, rânjind, ridică în aer patru degete. Apoi, îngustându-și ochii albaştri, cu o expresie lacomă, spuse: — Nu-mi daţi şi mie, domnu, niște păpuși pentru două surioare? Vă rog. În seara următoare, domnul Schaeffer îi aduse păpuşile. Deveni apoi cel mai bun prieten al lui Tico Feo. Erau nedespărţiţi. Puteau conta oricând unul pe altul.

240 / Integrala prozei scurte Tico Feo avea optsprezece ani și lucrase doi ani pe un

vas comercial, pe Marea Caraibilor. În copilărie, mersese a o şcoală condusă de călugărițe și purta şi acum la gât o cruciuliță de aur. Avea și mătănii, învelite într-o basma verde, de mătase, în care se mai aflau trei obiecte de preţ: o sticlă de colonie „O seară la Paris“, o oglindă de buzunar și o hartă a lumii, scoasă de Rand McNally. Împreună cu chitara, acestea erau singura lui avere și nu îngăduia nimănui să se atingă de ele. Cel mai mult părea să ţină la hartă. Noaptea, înainte să se dea stingerea, o desfăcea și îi arăta domnului Schaeffer locurile pe unde trecuse. Galveston, Miami, New Orleans, Mobile, Cuba, Haiti, Puerto Rico, Insulele Virgine, precum și cele unde voia să se ducă. Voia să meargă, de fapt, aproape pretutindeni, dar mai ales la Madrid şi, mai mult decât la Madrid, la Polul Nord. Pe domnul Schaeffer, dorința asta îl fascina și îl îngrozea totodată. ÎI durea să şi-l închipuie pe Tico Feo călătorind pe mare şi vizitând locuri îndepărtate. Uneori se uita la prietenul său cu un aer protector și-și

spunea: „Nu-i decât un visător leneș. Tico Feo era într-adevăr leneș. După acea primă seară, trebuia rugat insistent să cânte la chitară. La revărsatul zorilor, când venea paznicul să-i trezească pe deținuți, lovind în godin cu ciocanul, Tico Feo se smiorcăia ca un copil. Uneori făcea pe bolnavul, gemea și se freca pe burtă, dar nu-i mergea, fiindcă directorul închisorii îl trimitea la muncă împreună cu ceilalți. Tico Feo şi domnul Schaeffer lucrau în aceeași echipă, la şosea. Săpatul pământului cleios și îngheţat, căratul tărgilor încărcate cu pietre sparte erau o muncă grea. Paznicul trebuia să strige mereu la Tico Feo, căci își petrecea mai toată vremea spri-

jinindu-se de ce-i venea la îndemână.

Chitara cu diamante | 241

La fiecare amiază, după ce se împărțeau gamelele cu mâncare, cei doi prieteni stăteau împreună. În gamela

domnului Schaeffer se găsea întotdeauna câtre ceva bun, căci îi dădea mâna să cumpere de la oraș mere şi acadele. Îi plăcea să le dăruiască prietenului său, care se bucura foarte mult, iar domnul Schaeffer îi spunea: „Eşti în plină creştere. Mai ai mult până te faci bărbat în toată firea: Nu toată lumea îl iubea pe Tico Feo. Din gelozie sau din motive mai subtile, unii puneau pe seama lui istorii destul de urâte. Tico Feo însă nu părea să-și dea seama de toate astea. Când oamenii se strângeau în jurul lui, iar e] cânta, acompaniindu-se la chitară, se simţea iubit. Cei mai mulți ţineau la el. Așteptau plini de speranţe ceasul dintre cină și ora stingerii. — Tico, dă drumu: la muzică, ziceau. Nimeni nu observa că apoi se așternea o tristeţe și

mai adâncă. Somnul îi lăsa baltă. Fugea ca un iepuroi, iar ei rămâneau cu privirea aţintită melancolic la lumina

focului care trosnea în dosul ușiţei de tuci a godinului. Doar domnul Schaeffer le înțelegea sentimentele tulburi, căci le încerca şi el. Prietenul său reușise să-i readucă în

minte râurile pline de pești şi femeile cu părul scăldat în lumina soarelui.

În curând, lui Tico Feo i se acordă cinstea de a ocupa un pat lângă godin, alături de domnul Schaefter. Domnul Schaefter ştiuse de la bun început că prietenul său minte de îngheață apele. Nu căuta însă adevărul în poveştile

pline de aventuri, cuceriri și întâlniri cu oameni celebri pe care le spunea Tico Feo. Îi plăceau mai ales întâmplările simple, ca acelea din reviste, și îi creștea inima auzind vocea cu accent tropical a prietenului său șuşotind pe întuneric.

242 / Integrala prozei scurte Nu-și uneau trupurile și nici nu se gândeau la așa ceva, deşi astfel de lucruri se mai întâmplau în închisoarea aceea, dar în afară de asta păreau doi îndrăgostiți. Dintre anotimpuri, primăvara e cea mai răscolitoare.

Tulpinile ies prin crusta pământului înghețat, frunzele proaspete ţâșnesc pe vechile crengi moarte, iar vântul aproape aţipit răzbate prin verdeaţa renăscută. Cu domnul Schaeffer se petrecea același fenomen, o eliberare, o destindere a mușchilor înțepeniţi. Era pe la sfârșitul lui ianuarie. Cei doi prieteni stăteau pe treptele barăcii, cu câte o ţigară în mână. O lună subțire și galbenă ca o coajă de lămâie se arcuia deasupra lor, iar în lumina ei, ace subțiri de gheață străluceau pe pământ, ca balele argintii ale unor melci. De mai multe zile Tico Feo se retrăsese în sine, tăcut ca un hoţ care pân-

deşte din umbră. Degeaba îi spuneai: „Tico, dă drumu” la muzică. Se mulțumea să te privească inexpresiv.

— Spune o poveste, zise domnul Schaeffer, care se simţea nervos şi neputincios când nu mai putea stabili o

legătură cu prietenul său. Povestește-mi cum a fost când te-ai dus la cursele de cai de la Miami. — N-am fost niciodată la cursele de cai, răspunse Tico Feo, recunoscând astfel una dintre minciunile sale cele mai sfruntate, despre sute de dolari și o întâlnire cu Bing Crosby. Nici nu părea să-i pese. Scoase un pieptăn și începu să şi-l treacă posac prin păr. Cu câteva zile mai înainte,

pieptănul fusese obiectul unei certe înfiorătoare. Wink, unul dintre deținuți, pretinsese că Tico Feo îl furase, la

care acuzatul, drept răspuns, îl scuipase în față. Până să apuce domnul Schaeffer să-i despartă, se încăieraseră de-a binelea.

Chitara cu diamante | 243

— E pieptănul meu. Spune-i! îi poruncise Tico Feo domnului Schaefter. — Nu, nu-i pieptănul lui, rostise el ferm, iar răspunsul îi uimise pe toţi cei interesaţi.

— Of, făcuse Wink, dacă-l vrea atât de mult, dă-l dracului, n-are decât să-l ţină, ticălosul! Mai târziu, cu o voce nedumerită și nesigură, Tico Feo îi spusese:

— Te-am crezut prietenul meu. „Sunt prietenul tău“, îşi spusese domnul Schaeffer, deşi nu rosti nimic. — N-am fost niciodată la cursele de cai şi nici ce ţi-am povestit despre văduvă nu-i adevărat. Trase vârtos din ţigară, până când vârful ei străluci. Apoi îl privi pe domnul Schaeffer cu o expresie lacomă. — Ascultă, ai ceva bani, domnu'? — Vreo douăzeci de dolari, răspunse ezitând Schaefter, temându-se de ce va urma. — Nu-i mare lucru douăzeci de dolari, spuse Tico, fără să fie însă dezamăgit. Nu contează, o să reușim. Am un prieten la Mobile, Frederico. O să ne găsească el o slujbă pe un vapor. Floare la ureche, adăugă, de parcă ar fi spus că s-a răcit vremea. Domnului Schaeffer i se strânse inima. Nu mai putea să vorbească. — Nimeni de-aici n-aleargă destul de repede ca să-l poată prinde pe Tico. El aleargă cel mai iute. — Gloanţele aleargă și mai iute, spuse domnul

Schaeffer cu vocea aproape împietrită. Sunt prea bătrân, zise el, iar sentimentul bătrâneții îl covârşi ca o greață.

Tico Feo nu-l asculta. — Apoi, lumea largă. Lumea largă, e/ mundo, prietene.

244 / Integrala prozei scurte

Se ridică şi se scutură ca un cal tânăr. Toate păreau că se apropie de el — luna și ţipetele ascuţite ale bufnițelor. Respirația lui rapidă se transforma în aburi. — Mergem la Madrid? Poate mă-nvaţă cineva și mă fac toreador. Ce crezi, domnu”? Domnul Schaeffer nu-l asculta. — Sun prea bătrân. Sunt îngrozitor de bătrân. În săptămânile următoare, Tico Feo se ţinu scai de el. Domnul Schaefter voia să se ascundă. Se pitea în latrină și își strângea capul în mâini. Cu toate astea, îl cuprinsese neliniștea, se simțea ispitit. Dacă totuși reușea să fugă

cu Tico prin păduri și să ajungă la mare? Se vedea pe un vapor, €l, care nu văzuse niciodată marea, el, a cărui viață fusese adânc înrădăcinată în pământ. Murise un pușcă-

riaș și din curte se auzea cum îi făceau coșciugul. Cu fiecare cui bătut, domnul Schaeffer își spunea: „Ăsta-i pentru mine, e al meu. Tico Feo nu fusese niciodată într-o dispoziţie mai bună. Se vântura de colo-colo, cu grația vioaie a unui dansator sau a unui gigolo, și glumea cu toată lumea. În baracă, după cină, sub degetele lui, din corzile chitarei ţâșneau sunete ca niște rachete luminoase. Îi învăță pe

oameni să strige o/, iar unii dintre ei îşi aruncau șepcile în Sus.

După ce munca de la şosea se termină, domnul Schaeffer şi Tico Feo au fost duși înapoi în pădure. De Sfântul Valentin, luară prânzul sub un pin. Domnul Schaeffer comandase la oraş o duzină de portocale și acum le curăța încet, desfăcându-le coaja în spirală. Feliile mai suculente le dădea prietenului său, care se mândrea că poate să scuipe sâmburii foarte departe — la mai bine de trei metri.

Chitara cu diamante | 245

Era o zi friguroasă și frumoasă, fâşii de raze zburau în jurul lor ca fluturii, iar domnul Schaeffer, căruia îi plăcea să cresteze pinii, se simțea ameţit şi fericit. Atunci Tico

Feo spuse: — Ăsta nu-i în stare nici să prindă o muscă în gură.

Se referea la Armstrong, un ins cu faţă ca un rât de porc mistreţ, care stătea Jos, cu pușca proptită între picioare.

Era cel mai tânăr paznic şi ultimul venit la închisoare. — Nu știu, spuse domnul Schaefter. Îl urmărise pe Armstrong și observase că, asemenea

multor oameni greoi pe care nu dădeai doi bani, noul paznic putea să se miște cu o ușurință remarcabilă.

— Cred că te înșeli. — Poate că-l înșel eu, spuse Tico Feo şi scuipă un

sâmbure de portocală în direcţia lui Armstrong. Paznicul se încruntă la el, apoi suflă într-un fluier. Era semnalul de reîncepere a lucrului. La un moment dat, după-amiază, cei doi prieteni se reîntâlniră: băteau în cuie pe trunchiurile a doi copaci alăturaţi găleţile pentru rășină. Aproape de ei, mai jos,

un pârâu repede își croia drum prin pădure. — Apa n-are miros, spuse Tico Feo cu grijă, ca şi cum

şi-ar fi amintit de ceva auzit demult. Fugim prin apă. Până la noapte ne suim într-un copac. Da, domnu'? Domnul Schaeffer continua să bată cuie, deși îi tre-

mura mâna. Se lovi deodată cu ciocanul peste degetul mare. Se întoarse și-l privi năucit pe prietenul său. Faţa

domnului Schaeffer nu trăda nici o durere şi nu-şi vâri degetul în gură, așa cum ar fi făcut oricare altul. Ochii albaştri ai lui Tico Feo păreau umflaţi ca niște

bășici; cu o voce mai lină decât foșnetul vântului prin înaltul pinilor, spuse: — Mâine.

246 / Integrala prozei scurte Domnul Schaeffer vedea numai privirea lui Tico Feo. — Mâine, domnu? — Mâine, răspunse domnul Schaeffer. Primele culori ale dimineţii se întinseră pe zidurile dormitorului, iar domnul Schaeffer, care se odihnise foarte puţin, știu că Tico Feo e treaz. Cu ochi ageri de crocodil, urmări în patul de alături mișcările prietenului său. Tico Feo deznodă baticul în care se aflau comorile lui. Mai întâi scoase oglinda de buzunar. Lumina ei de meduză îi tremură pe faţă. Un timp se admiră cu o încântare plină de seriozitate, își pieptănă, apoi își netezi

părul ca şi cum s-ar fi pregătit să meargă la o petrecere, își atârnă mătăniile de gât. Nu deschise sticla de colonie şi nici nu desfăcu harta. În cele din urmă, își acordă chitara. În vreme ce alții se îmbrăcau, el rămase pe marginea patului şi îşi acordă chitara. Era ciudat, căci probabil ştia că n-o să mai cânte la ea niciodată. Trilurile ascuţite ale păsărilor urmăreau oamenii prin pădurea cufundată în ceața dimineţii. Mergeau în șir, unul câte unul, în grupuri de cincisprezece, iar în urma fiecărui grup se afla un paznic. Domnul Schaeffer transpira de parcă ar fi fost zăpușeală și nu putea ţine pasul cu prietenul său, care mergea în faţă trosnind din degete şi fluierând la păsări. Stabiliseră un semnal. Tico Feo urma să strige: „Pauză!“ şi să se prefacă apoi că se duce în dosul unui copac să-și facă nevoile. Domnul Schaeffer nu ştia însă ce

moment va alege prietenul său. Paznicul Armstrong fluieră, iar oamenii ieşiră din

rând și se împrăștiară fiecare la treburile lui. Domnul Schaeffer, deși lucra cât putea de bine, avea grijă să-i poată vedea atât pe Tico Feo, cât și pe gardian. Armstrong se

Chitara cu diamante | 247

așeză pe un buştean şi începu să mestece cu strâmbături o bucată de tutun. Pușca îi era îndreptată spre soare. Paznicul avea ochi vicleni, ochi de măsluitor. Nu-ţi puteai da seama încotro se uită. La un moment dat, un deţinut ceru voie să meargă în dosul unui copac. Deşi domnul Schaeffer recunoscu imediat că nu e vocea prietenului său, frica îl gârui ca un ștreang. Pe măsură ce se scurgea dimineaţa, urechile îi țiuiau atât de tare, încât se temea că n-o să mai audă semnalul. Soarele urcă în înaltul cerului. „Nu-i decât un visător leneș. N-o să fugă niciodată“, îşi spuse domnul Schaeffer, îndrăznind să creadă o clipă cele gândire. — Mai întâi mâncăm, spuse Tico Feo, cu spirit prac-

tic, aşezând gamelele pe malul înalt al pârâului. Mâncară în tăcere, de parcă fiecare ar fi avut pică pe celălalt, iar când terminară, domnul Schaeffer simţi cum mâna prietenului său i-o strânge pe a lui, o încleştare plină de afecțiune. — Domnu Armstrong, pauză... Lângă pârâu, domnul Schaeffer văzuse un arbore cu rășină dulce și se gândi că în curând o să vină primăvara și o să poată mesteca rășină. O piatră ascuţită

îi tăie palma în timp ce se lăsa de pe malul alunecos în apă. Se îndreptă de șale și începu să alerge. Avea picioare lungi și se ținea aproape de Tico Feo, împroșcând în jur stropi reci. În faţa și în spatele lor, prin pădure, strigătele oamenilor răsunau stins, ca ecoul vocilor într-o cavernă. Răsunară trei împușcături, trase în sus, ca și cum paznicul ar fi ochit un stol de gâște sălbatice.

Domnul Schaeffer nu văzu buşteanul căzut de-a latul râului. Credea că mai aleargă, dar picioarele i se

248 / Integrala prozei scurte bălăbăneau în aer. Se simţea ca o broască-țestoasă răsturnată.

În timp ce se zbătea, i se păru că zăreşte deasupra faţa prietenului său, contopindu-se cu cerul alb al iernii — era atât de îndepărtată, de mustrătoare. Faţa trecu pe deasupra lui o singură clipă, iute ca un colibri, și totuşi în acea clipă domnul Schaeffer înţelese că Tico Feo nu voise să-l vadă și pe el scăpat, nu crezuse niciodată că va reuşi, și îşi aminti că odată își spusese că o să treacă multă vreme

până când prietenul său o să ajungă bărbat în toată firea. Când l-au găsit, domnul Schaeffer zăcea încă în apa adâncă de-o șchioapă, ca și cum ar fi plutit nepăsător pe apele unui râu într-o după-amiază de vară. De atunci au trecut trei ierni și fiecare a părut cea

mai aspră și cea mai lungă. Două luni de ploi necontenite au săpat șanțuri adânci în drumul de lut ce duce la închisoare. Se ajunge acolo mai greu ca niciodată, iar ca

să pleci e și mai greu. Pe ziduri au fost fixate două reflectoare ce ard în noapte ca ochii unei bufniţe uriaşe. Alte schimbări n-au mai avut loc. Domnul Schaeffer, de pildă, arată aproape la fel, arâta doar că părul i-a albit mult și merge șchiopătând din cauza gleznei. Chiar directorul a spus că domnul Schaeffer și-a rupt glezna încercând să-l prindă pe Tico Feo. În ziare a apărut chiar şi o fotografie a domnului Schaeffer, cu legenda: A încercar să împiedice o evadare. Domnul Schaeffer se simţise adânc jignit de acest articol, nu fiindcă știa că ceilalți deținuți

râdeau de el, ci fiindcă se gândea c-o să-l vadă Tico Feo. În orice caz, a tăiat articolul din ziar şi l-a păstrat într-un

plic, împreună cu alte știri despre prietenul său. O domnișoară bătrână afirmase că Tico Feo dăduse buzna la ea în casă și o sărutase. Fusese semnalat de două ori în

Chitara cu diamante | 249

apropierea orașului Mobile, iar în cele din urmă s-a crezut că ar fi părăsit ţara. Dreptul domnului Schaefter asupra chitarei n-a fost contestat niciodată de nimeni. Acum câteva luni a fost adus în dormitor un nou deţinut. Se spunea că ştie să cânte frumos la chitară, iar domnul Schaeffer s-a lăsat convins să i-o împrumute. Dar cântecele lui sunau fals, ca și cum Tico Feo, acordându-și chitara în acea dimineață din urmă, o blestemase. Chitara se află acum sub patul domnului Schaeffer, iar diamantele ei de sticlă au început să se îngălbenească. Uneori, noaptea, mâna domnului Schaeffer o caută prin beznă, iar degetele lui se plimbă pe coarde, apoi prin lumea largă.

CASA FLORILOR

(1951)

Otsilie ar fi trebuit să fie cea mai fericită fară din Port-au-Prince. Baby i-a spus odată, uită-te la coate calităţile tale. Ca de pildă? a întrebat Ottilie, căci era vanitoasă și complimentele îi plăceau mai mult decât carnea de porc sau parfumul. Cum arăţi, a spus Baby. Ai pielea frumoasă și albă, ochi aproape albaștri și o față nostimă și atrăgătoare. Nu există fară pe stradă care să aibă clienți mai statornici ca ai tăi, oricare dintre ei dispus să-ţi cumpere câte beri poți bea. Orrilie recunoscu că e adevărat şi continuă zâmbind să-și enumere bogăţiile: am cinci rochii de mătase și o pereche de pantofi verzi de satin, am trei dinţi de aur în valoare de treizeci de mii de

franci și poate domnul Jamison sau altcineva o să-mi dea o brățară nouă. Dar, vai, Baby, suspină ea, şi nu reuși să-și ascundă nemulțumirea. Baby era prietena ei cea mai bună; mai avea o prietenă, pe Rosita. Baby era ca o roată, rotundă şi mereu de-a rostogolul; inelele ei ieftine îi lăsaseră urme rotunde, verzui pe degetele groase, dinţii îi erau înnegriţi ca lemnul ars și când râdea o puteai auzi de pe mare, cel puţin așa pretindeau marinarii. Rosita, cealaltă prietenă, era mai înaltă și mai puternică decât majoritatea bărbaţilor; noaptea,

Casa florilor | 251 când aveau clienţi, se sclifosea, fandosindu-se şi vorbind peltic, cu voce de păpușică prostuţă; în timpul zilei însă umbla în galop, cu pași mari, şi vorbea cu o voce de bariton, milităroasă. Ambele prietene ale lui Ottilie erau din Republica Dominicană şi considerau că acesta e un motiv destul de întemeiat pentru a se simţi superioare celor născuţi în această ţară mai închisă la culoare. Nu le păsa că Ottilie era indigenă. Eşti deşteaptă, îi spunea Baby şi ea cu siguranță aprecia deşteptăciunea. Otilie se temea adeseori că prietenele ei o să descopere într-o bună Zi Că nu ştie nici să scrie, nici să citească. Casa unde trăiau și munceau era dărăpănată, îngustă

ca o clopotniţă și împodobită cu balcoane fragile, acoperite de bougainvillea. Deși pe dinafară nu scria pe nicăieri, casa se numea Champs Elysces. Proprietăreasa,

o invalidă care arăta ca o fată bătrână, înfofoliră, conducea afacerea din camera ei de la etaj, unde stătea încuiată, legănându-se într-un balansoar şi bând între zece și douăzeci de sticle de Coca-Cola pe zi. În total, avea opt femei care lucrau pentru ea; cu excepţia lui Ottilie, nici una nu avea mai puţin de treizeci de ani. Seara, când aceste doamne se adunau pe verandă, flecărind și vânturându-și evantaiele de hârtie ca pe niște fluturi de noapte nebuni, O:tilie părea o încântătoare copilă visătoare, înconjurată de surori mai mari și urâte.

Mama ei murise şi tatăl ei, proprietarul unei plantaţii, se întorsese în Franţa, așa că fata fusese crescută

sus pe munte de către o familie de țărani grosolani, ai căror fii, încă de la o vârstă fragedă, se culcaseră cu ea în locşoare înverzite și umbroase. Cu trei ani în urmă, când avea paisprezece ani, coborâse pentru prima oară

în piaţa din Port-au-Prince. Fusese o călătorie de două

252 / Integrala prozei scurte

zile și o noapte, pe care o făcuse pe jos, cărând în spinare un sac de grâu greu de cinci kilograme; ca să mai ușureze povara, lăsase să se scurgă un pic de grâu, apoi încă

un pic, astfel încât, atunci când ajunsese la piață, sacul era aproape gol. Ortilie începuse să plângă gândindu-se cât aveau să fie de furioși membrii familiei când se va

întoarce fără nici un ban pe grâu. Lacrimile ei n-au ţinut însă mult; un bărbat foarte drăgu a ajutat-o să și le şteargă. I-a cumpărat o felie de nucă de cocos şi a dus-o în vizită la vara lui, proprietăreasa casei Champs Elysces. Lui Otrilie nu-i venise să creadă ce noroc dăduse peste ea; muzica de la tonomat, pantofii de satin și bărbaţii care glumeau îi păreau la fel de minunaţi și de ciudaţi ca și becul din camera ei, pe care nu se mai sătura să-l aprindă şi să-l stingă. În curând, a devenit fata cea mai căutată de pe stradă, proprietăreasa a putut să ceară preţ dublu pentru ea, iar Ottilie a ajuns vanitoasă: stătea ore întregi în fața oglinzii. Nu se mai gândea decât rareori la munte. Şi totuși, după trei ani, păstrase mult din pecetea munţilor: vântul de pe înălțimi părea încă să adie în jurul ei, şoldurile ei tari și înalte nu se moleșiseră, iar tălpile îi

rămăseseră aspre ca pielea de șopârlă. Când prietenele ei vorbeau despre dragoste, despre bărbaţii pe care îi iubiseră, Ortilie se întrista. Ce simți

când ești îndrăgostită? a întrebat ea. Ah, a răspuns Rosita, dând ochii peste cap, te simţi ca și cum ţi s-ar fi presărat piper pe inimă, ca și cum prin vine ţi-ar înota

nişte peștișori mititei. Ottilie a clătinat din cap. Dacă Rosita spunea adevărul, atunci ea nu fusese niciodată îndrăgostită, căci nu se simţise niciodată astfel în compania bărbarilor care veneau la casa lor.

Casa florilor | 253

Acest lucru a tulburat-o atât de mult, încât în cele din urmă s-a dus să vadă un Pozagan care locuia pe dealurile de deasupra orașului. Spre deosebire de prietenele ei, Ortilie nu-şi prinsese în piuneze ilustraţii creștine pe pereţii camerei; nu credea în Dumnezeu, ci în zei: ai

hranei, ai luminii, ai morţii, ai sărăciei. Houngan-ul era în legătură cu aceşti zei; le păstra secretele pe altarul lui, le auzea vocile în zăngănitul unei tigve de dovleac și era capabil să le concentreze puterea într-o băutură fermecată. Vorbind în numele zeilor, pozngan-ul îi transmise un mesaj: trebuie să prinzi o albină sălbatică, a zis el, şi s-o ţii în pumnul strâns. Dacă albina nu te înţeapă, să ştii

c-ai găsit dragostea. În drum spre casă, s-a gândit la domnul Jamison. Era un bărbat trecut de cincizeci de ani, un american de la o întreprindere de lucrări publice. Brăţările de aur care clincheteau la încheieturile mâinilor ei erau dăruite de el, și Ottilie, în timp ce trecea pe lângă un gard plin cu caprifoi, se întrebă dacă, în fond, nu era îndrăgostită de domnul Jamison. Albine negre împodobeau caprifoiul. Cu un gest brusc, prinse una care moțăia. Durerea veni

ca o lovitură, aruncând-o la pământ; rămase acolo în genunchi, plângând până nici nu mai știu dacă înțepătura O rănise în mână sau în ochi. Era prin martie şi toată lumea nu se mai gândea decât la carnaval. La Champs Elysces, doamnele își croiau coscumele. Ottilie stătea cu mâinile în sân, căci hotărâse să nu poarte nici un fel de costum. În zilele de sărbătoare de la sfârșit de săptămână, când tobele băteau la răsăritul lunii, Ottilie stătea la fereastră și se uita distrată la grupurile de cântăreți care dansau și își croiau drum

254 / Integrala prozei scurte cu ajutorul tobelor; le asculta fluierăturile și râsetele şi n-avea nici un chef să li se alăture. Parc-ai avea o mie de ani, i-a spus Baby, și Rosita a adăugat: Otzilie, de ce nu vii cu noi la luptele de cocoși? Nu vorbea de obișnuitele lupte de cocoşi. Din toate colțurile insulei, concurenţii sosiseră, aducând cu ei cele mai fioroase păsări. Ottilie își spuse c-ar trebui să meargă, la urma urmei, și își atârnă în urechi cercei cu perle. Când au sosit, spectacolul începuse; într-un cort uriaș, o mare de oameni gâfâiau sau urlau, în timp ce o altă mulțime, cei care nu reușiseră să

intre, se înghesuia pe dinafară. Intrarea la spectacol nu era o problemă pentru doamnele de la Champs Elysces. Un prieten poliţist le-a făcut drum prin mulțime și le-a găsit locuri pe o bancă de lângă ring. Oamenii de la ţară din jurul lor păreau stingheriți într-o companie atât de elegantă. Se uitau timizi la unghiile lăcuire ale lui Baby, la pieprenii incrustaţi cu strasuri din părul Rositei şi la luciul cerceilor cu perle ai lui Ortilie. Totuși, luptele erau pasionante și în curând doamnele au fost date uitării. Pe Baby o supăra asta și îşi plimba ochii prin jur, în căutarea privirilor aruncate în direcţia ei. Brusc, îi dădu un cor lui

Otzilie. Otzilie, zise ea, ai un admirator. Uită-te la băiarul ăla, se holbează la tine de parcă ai fi o băutură rece. La început, Ottilie a crezut că e cineva cunoscut, căci

o privea ca şi cum ar fi trebuit să-l recunoască; dar de unde să-l ştie, când nu cunoscuse niciodată un bărbat

atât de frumos, cu picioare atât de lungi şi cu urechi atât de mici? Își dădu seama că băiatul era de la munte: pălăria de pai, țărănească, și albastrul decolorat al cămășii lui

groase o lămuriseră pe loc. Avea pielea cafenie, lucioasă precum coaja de lămâie, netedă ca o frunză de guavă, iar capul i se înălța la fel de semeţ ca al cocoșului negru cu

Casa florilor | 255 roșu pe care îl ținea în braţe. Ottilie era obişnuită să le zâmbească îndrăzneţ bărbaţilor; de data asta, însă, zâmbetul i se destrămă, lipindu-i-se de buze ca niște firimituri de prăjitură. În cele din urmă, veni pauza. Arena fu curățată şi toți cei care reușiră să intre se înghesuiră să danseze și să

bată din picioare, în timp ce o orchestră de tobe și viori cânta melodii de bâlci. În acel moment, tânărul se apropie de Ortilie. Fata râse la vederea cocoșului cocoțat pe umărul lui, ca un papagal. Întinde-o, zise Baby, ofensată că un ţărănoi avea tupeul s-o invite pe Ottilie la dans, iar Rosita se ridică amenințătoare, ca să se aşeze între tânăr

şi prietena ei. El se mulțumi să zâmbească, spunând: 'Ie rog, madame, aş vrea să vorbesc cu fiica dumitale. Ottilie se simţi ridicată pe sus, își simţi șoldurile frecându-i-se de ale lui în ritmul muzicii şi nu se supăra deloc, îi îngădui s-o ducă acolo unde era înghesuiala mai mare. Rosita zise: Ai auzit? A crezut că sunt mama ei. lar Baby, încercând s-o consoleze, îi răspunse posomorâtă: La urma

urmei, la ce te aştepţi? Sunt de la ţară amândoi. Când se întoarce, hai să ne prefacem că n-o cunoaștem. Se întâmplă însă ca Ottilie să nu se întoarcă la prietenele ei. Royal, așa îl chema pe tânăr, Royal Bonaparte îi spuse că nu mai vrea să danseze. Irebuie să mergem

într-un loc liniștit, zise el, dă-mi mâna și te conduc. Ei i se păru ciudat, dar nu se simţea ciudat în preajma lui, căci munții erau încă aproape sufletului ei, iar el era de la munte. Ţinându-se de mână și cu cocoșul strălucitor legănându-se pe umărul lui, au ieșit din cort şi au pornit-o agale pe un drum alb, apoi pe o potecă unde păsări solare zburătăceau prin verdeața salcâmilor aplecaţi.

256 / Integrala prozei scurte M-am întristat, spuse el, fără să arate trist. În satul meu, Juno e campion, dar cocoșii de aici sunt puternici şi

răi şi dacă îl las să se lupte, o să mă aleg doar cu un cocoș mort. Așa că o să-l duc acasă și o să spun că a câștigat.

Otsilie, vrei să prizezi niște tutun? Otcilie priză cu voluptate. Tutunul îi amintea de copilărie şi, oricât de grei fuseseră acei ani, nostalgia o atinse cu bagheta ei fermecată. Royal, spuse ea, stai o clipă, vreau să-mi scot pantofii. Royal nu purta pantofi; picioarele lui aurii erau subţiri şi uşoare, iar urmele pe care le lăsau în praf semănau cu ale unui animal delicat. Cum se face că te-am găsit aici, Otilie, zise el, în toată lumea asta, unde nimic nu-i bun, unde romul e prost, iar oamenii sunt hoţi? De ce te găsesc aici, Otcilie? Fiindcă trebuie să-mi urmez drumul, ca și tine, și aici mi-am găsit locul. Lucrez într-un fel de... horel. Noi avem deja un loc al nostru, zise el. Ioată coasta unui deal, iar în vârful dealului se află casa mea răcoroasă. Ortilie, vrei să vii să stai acolo?

Nebunule, spuse Otrilie, tachinându-l, nebunule, și o rupse la fugă printre copaci, iar el alergă după ea, cu braţele deschise, ca şi cum ar fi ţinut o plasă. Cocoșul Juno

își desfăcu aripile, cântă și zbură spre pământ. Frunzele aspre și mușchiul ca o blană îi gâdilau tălpile lui Ottilie,

în timp ce sălta printre umbre și luciri; deodată, trecând printr-un văl de ferigi curcubeu, căzu, cu un ghimpe în talpă. Tresări când Royal îi scoase ghimpele; îi sărută locul rănit, buzele lui i se plimbară pe mâini, pe gât şi Ottilie se simți și ea ca o frunză luată de vânt. Trăgea în

piept mireasma lui, mirosul întunecat și curat, ca rădăcinile lucrurilor, ale muşcatelor, ale copacilor mari.

Casa florilor / 257

Ajunge acum, îl imploră ea, deşi simţea că nu e de-ajuns; numai după un ceas cu el, simţi că inima o lasă. Royal era tăcut acum, capul lui cu păr des se odihnea pe inima ei şi ea goni ţânţarii care se adunau pe ochii lui somnoroși, îl ușui pe Juno, care țopăia fudul în jurul lor și cucuriga spre cer.

În timp ce zăcea acolo, Ottilie zări vechiul ei dușman, albinele. Tăcute, în șir ca furnicile, albinele intrau şi ieșeau târâș dintr-o rădăcină despicară, nu departe de locul unde se aflau ei. Se desfăcu încet din braţele lui Royal şi îi culcă ușurel capul pe pământul moale. Mâna îi tremură când o aşeză în calea albinelor, dar prima care trecu pe-acolo ajunse în palma ei și când Ottilie închise pumnul, nu încercă s-o înţepe. Numără până la zece, ca

să fie sigură, și deschise pumnul, iar albina, descriind spirale, se înălță spre cer zumzăind veselă. Proprietăreasa le sfătui pe Baby și pe Rosita: Lăsaţi-o în pace, lăsaţi-o să plece, se întoarce ea în câteva săptămâni. Le vorbea cu calmul învinsului: pentru a o convinge pe Ottilie să rămână în casă, îi promisese cea mai

frumoasă odaie, un dinte nou de aur, un aparat de fotografia Kodak și un ventilator electric, dar Ottilie rămăsese de neclintit și continuase să-şi împacheteze lucrurile într-o cutie de carton. Baby încerca s-o ajute, dar plângea atât de tare, că Ottilie trebui s-o oprească: toate lacrimile astea care cădeau pe lucrurile unei viitoare mirese nu puteau să-i aducă decât ghinion. Rositei îi spuse: Ar trebui să te bucuri pentru mine, în loc să stai acolo și să-ţi frângi mâinile. La doar două zile după luptele de cocoși, Royal săltă pe umăr cutia lui Otszilie și plecă împreună cu fata, prin

258 / Integrala prozei scurte amurg, spre munte. Când se răspândi zvonul că Ottilie nu mai era la Champs Elysces, clienţii îşi mutară interesul în altă parte; alții, deși credincioși vechiului stabiliment, se plânseră de armosfera mohorâtă; în unele seri abia dacă mai venea câte cineva care să ofere doamnelor o bere. După o vreme începură să-și dea seama că, la urma urmei, Ottilie n-o să se mai întoarcă. După șase luni, proprietăreasa spuse: Ortilie trebuie să fi murit. Casa lui Royal era ca o casă a florilor: glicinele înveleau acoperișul, o perdea de viţă sălbatică umbrea ferestrele, iar la uşă înfloreau crini. De la ferestre se putea vedea, în depărtare, sclipirea ștearsă a mării, căci casa era cocoţată

sus pe deal. Aici, soarele ardea fierbinte, dar umbra era rece. Înăuntru, casa era veşnic întunecată şi răcoroasă,

iar ziarele roz și verzi lipite pe pereţi foşneau. Casa nu avea decât o singură cameră, cu o sobă, o oglindă strâmbă pusă pe o masă de marmură și un pat mare de alamă, destul de mare cât să încapă în el trei bărbaţi graşi. Otilie nu dormea însă în acest pat larg. Nu avea voie nici măcar să se așeze pe el, întrucât era proprietatea

bunicii lui Royal, Bătrâna Bonaparte. Vlăguită, noduroasă, cu picioare strâmbe ca ale unui pitic şi pleşuvă ca un vultur, Bătrâna Bonaparte era foarte respectată prin

împrejurimi ca făcătoare de farmece. Multora le era frică să treacă prin umbra ei. Până și Royal se temea de ea şi se

bâlbâi când îi spuse că a adus acasă o nevastă. Făcându-i semn lui Otilie să se apropie, bătrâna o ciupi peste tot, lăsându-i urme vincţii, şi apoi îşi informă nepotul că

nevasta lui e prea slabă; avea să moară la prima naştere. În fiecare noapte, tânăra pereche aştepta întâi ca Bătrâna Bonaparte să adoarmă, ca să facă dragoste.

Casa florilor / 259

Uneori, întirffă pe salteaua de paie luminată de lună pe care dormeau, Ottilie era sigură că Bătrâna Bonaparte e

trează și îi pândește. Odată zări chiar un ochi urduros, cu o steluţă de lumină în el, lucind în beznă. Degeaba i se plângea lui Royal, el se mulțumea să râdă: ce era rău dacă o bătrână care văzuse atâtea în viaţă voia să mai vadă ceva?

Îndrăgostită cum era de Royal, Ottilie renunță să se mai plângă şi încercă să nu-i poarte pică Bătrânei Bonaparte. Multă vreme a fost fericită. Nu ducea dorul prietenilor din Port-au-Prince sau vieţii de acolo; cu toate acestea, păstra cu sfințenie amintirile din acele zile: cu ajutorul unui coșuleţ de croitorie, primit de la Baby ca dar de nuntă, își cârpea rochiile de mătase și ciorapii verzi de mătase, pe care acum nu-i mai purta deloc, fiindcă nu avea unde să se ducă îmbrăcată astfel — la cafeneaua din sat nu se adunau decât bărbaţii, ca să privească luptele de cocoşi. Când femeile doreau să se întâlnească, o făceau la râu, unde-și spălau rufele. Ortilie era prea ocupată pentru a suferi de singurătate. Când se crăpa de ziuă, aduna frunze de eucalipt ca să facă focul și să pregătească mesele.

Găinile trebuiau hrănire, capra trebuia mulsă și mai avea şi datoria să se ocupe de Bătrâna Bonaparte, care scâncea după atenţie. De trei, patru ori pe zi umplea o găleată cu apă de băut și i-o ducea lui Royal la locul unde muncea, la plantațiile de trestie-de-zahăr, cam la o jumătate de kilometru mai jos de casa lor. Nu o supăra că în timpul acestor vizite Royal se purta cam aspru cu ea. Ştia că o

face doar pentru a se fuduli față de ceilalți bărbaţi care lucrau la câmp și care îi rânjeau ca nişte pepeni despicați.

Noaptea însă, când Royal sosea acasă, Otzilie îl trăgea de urechi şi se îmbufna că se poartă urât cu ea, până când,

260 / Integrala prozei scurte

în bezna curţii unde scânteiau licuricii, el o strângea în braţe şi îi şoptea vorbe care o făceau să zâmbească. Erau căsătoriți de vreo cinci luni când Royal începu să facă unele lucruri pe care nu le făcuse niciodată înaintea nunţii. Și alţi bărbaţi se duceau la cafenea seara sau

îşi petreceau toată duminica la luptele de cocoși, Royal nu pricepea de ce Ortilie se plânge de asta; dar ea îi răspunse că el nu are nici un drept să se poarte astfel cu ea şi că dacă ar iubi-o cu adevărat, n-ar lăsa-o singură zi și noapte, cu bătrâna aceea răutăcioasă. Ie iubesc, zise

el, dar un bărbat trebuie să aibă şi el distracţiile lui. În unele nopţi, distracţiile ţineau până când luna ajungea în înaltul cerului. Ottilie nu știa niciodată la ce oră o

să vină Royal acasă și zăcea pe saltea făcându-și griji și gândindu-se că nu poate să doarmă fără să-i simtă braţele în jurul ei. Dar chinul cel mai mare venea de la Bătrâna Bonaparte. Era pe cale s-o scoată pe Ortilie din minți. Dacă fata gătea, putea fi sigură că afurisita de babă o să-și vâre nasul în oalele ei și, când nu-i plăcea ce era de mâncare, lua o înghiţitură şi apoi o scuipa pe podea. Îi făcea toate mizeriile care-i treceau prin cap: făcea pipi în pat, insista să-și aducă în cameră capra, răsturna sau spărgea tot ce

atingea și i se plângea lui Royal, zicând că o femeie care nu reuşeşte să țină casa curată pentru soțul ei nu e bună

de nimic. Se ţinea toată ziua după Ortilie, abia dacă-şi închidea vreodată ochii roşii şi nemiloși. Dar cel mai rău

dintre toate, lucrul care a făcut-o pe Ottilie s-o amenințe cu moartea, a fost obiceiul bătrânei de-a răsări din senin lângă ea şi de a o ciupi atât de tare, încât îi lăsa urme și vânătăi. Dacă mai faci asta o dată, dacă mai îndrăzneşti, o să iau cuțitul ăla și am să ţi-l înfig în inimă. Bătrâna

Casa florilor | 261 Bonaparte ştia că Ottilie vorbeşte serios și, deşi încetă s-o

mai ciupească, născoci alte glume proaste: de pildă, își făcu obiceiul să se plimbe prin curte și să calce în picioare un anume loc, prefăcându-se că nu știe că Ottilie încropise o mică grădină de zarzavat acolo. Într-o zi s-au petrecut două lucruri cu totul neobişnuite. Din sat a venit un băiat cu o scrisoare pentru Otrilie. La Champs Elysces soseau din când în când cărți poștale trimise de marinari sau de alţi călători care petrecuseră momente plăcute în compania ei, dar asta era prima scrisoare pe care o primise vreodată. Cum nu

știa să citească, primul ei impuls a fost să rupă scrisoarea în bucățele: n-avea nici un rost s-o ţină pe-acolo și să se gândească tot timpul la ea. Exista firește și posibilitatea ca într-o bună zi să înveţe să citească; așa că se duse şi o

ascunse în coșulețul de croitorie. Când deschise coșulețul, făcu o descoperire sinistră: înăuntru, asemenea unui ghem însângerat, se afla capul tăiat al unei pisici galbene. Așadar, mizerabila de babă iar se ţinea de glume proaste. Vrea să-mi facă farmece,

își spuse Ottilie, câtuși de puţin speriată. Apucă delicat capul de o ureche, îl duse la sobă și îi dădu drumul într-o oală care fierbea pe foc. Bătrâna Bonaparte îşi supse dinţii și spuse că supa pe care i-o pregătise Ottilie a fost

deosebit de gustoasă. A doua zi dimineaţă, cu puţin înainte de prânz, Ottilie dădu în coşuleţ peste un şarpe mic şi verde, pe care îl tocă mărunt şi îl presără peste o porţie de tocană. Ingeniozitatea îi era pusă la încercare în fiecare zi: păianjeni

pentru fierturi, o șopârlă de copt la cuptor, un piept de vultur hoitar de pus în supă. Bătrâna Bonaparte mai ceru o porție din fiecare fel. Cu priviri agitate și strălucitoare,

262 / Integrala prozei scurte ochii ei o urmăreau pe Otsilie, ca să vadă dacă farmecele au efect. Nu arăţi prea bine, Ottilie, spuse ea, amestecând un dram de dulceaţă în oţetul vocii. Mănânci cât o furnică. De ce nu iei o farfurie din supa asta delicioasă? Pentru că, răspunse Ortilie foarte calmă, nu-mi place supa de hoitar, nici pâinea cu păianjeni, nici tocăniţa de şarpe. Îmi piere pofta când mă gândesc la asemenea mâncăruri.

Bătrâna Bonaparte înţelese; cu venele umflate de furie și cu limba înțepenită, redusă la tăcere, se ridică în picioare clătinându-se, apoi se prăbuși peste masă. Până seara muri.

Royal chemă bocitoare. Sosiră din sat, de pe dealurile din jur, și, urlând ca niște câini la lună, asediară casa. Bătrânele se dădeau cu capul de pereţi, bărbaţii gemeau până nu mai ştiau de ei: era arta durerii și cei care mimau

cel mai bine jalea erau foarte admiraţi. După înmormântare, au plecat toți acasă, mulțumiți că au făcut treabă bună. Casa era acum a lui Ottilie. Fără Bătrâna Bonaparte, fără ochii ei în ceafă şi fără mizeria ei de curăţat, Ottilie avea mai mult timp liber, dar nu știa cum să și-l petreacă.

Se întindea pe patul mare de aramă, pierdea vremea în faţa oglinzii; plictiseala îi zumzăia în cap și, ca să scape de sunetul ei ca un bâzâit de muscă, începu să cânte melodiile învăţate de la tonomatul din Champs Elysces. În amurg, așteptându-l pe Royal, își aducea aminte că la ora asta prietenele ei din Port-au-Prince trăncăneau pe

verandă, pândind apariţia farurilor rotitoare ale vreunei mașini; dar când îl zărea pe Royal urcând obosit cărarea, cu cuțitul de tăiat trestie legănându-i-se la şold ca o semilună, îşi uita gândurile și alerga fericită să-l întâmpine.

Casa florilor / 263 Într-o noapte, în timp ce se odihneau în pat, pe jumă-

tate adormiţi, Ottilie simţi dintr-odată o altă prezenţă în cameră. Chiar acolo, la picioarele patului, zări, aşa cum zărise şi altă dată, un ochi care o spiona; astfel află că ceea ce bănuia de o bună vreme era adevărar: Bătrâna Bonaparte murise, dar nu plecase din casă. Odată, când era singură în cameră, auzise un hohot de râs, iar altă dată, în curte, văzuse cum capra se uită la cineva care nu

era acolo, mișcând din urechi așa cum făcea când bătrâna o mângâia pe cap.

Nu mai clătina patul, zise Royal și Ottilie, arătând ochiul cu degetul, îl întrebă în șoapră dacă îl vede și el. Când Royal îi răspunse că visează, Ottilie se repezi la ochi şi scoase un țipăt simțind că găsește numai aer. Royal aprinse lampa. O strânse pe Ottilie în braţe şi o mângâie pe păr în timp ce ea îi povestea despre ce descoperise în

coşuleţul ceva rău? dar era de Pentru că

de lucru şi ce făcuse cu lucrurile acelea. Făcuse Royal nu știa, nu era treaba lui să-i răspundă, părere că Ottilie trebuie pedepsită. Dar de ce? aşa voia bătrâna, altfel n-o s-o lase niciodată în

pace. Era singura soluţie cu stafiile astea.

Prin urmare, a doua zi dimineaţa, Royal aduse o frânghie şi îi propuse lui Ortilie s-o lege de un copac din curte. Trebuia să rămână acolo până se însera, fără apă şi mâncare, şi toţi cei care o s-o vadă aveau să ştie că e

pedepsită. Dar Ottilie se vâri sub pat și refuză să iasă de acolo. O să fug de-acasă, scânci ea. Royal, dacă mă legi de copacul ăla bătrân, o să fug de-acasă. Atunci n-o să am încotro, o să vin să te aduc înapoi și

așa o să fie şi mai rău de tine.

264 / Integrala prozei scurte O înşfăcă de gleznă și o trase de sub pat, în timp ce ea urla. "lot drumul până-n curte, Otzilie se agăță de orice, de ușă, de vița sălbatică, de barba caprei, dar nimic nu reuși s-o ţină pe loc și nimic nu-l putu împiedica pe Royal s-o lege de copac. Făcu trei noduri la frânghie și plecă la lucru, sugându-și mâna acolo unde îl mușcase ea. Ottilie îl blestemă cu toate vorbele grele auzite vreodată, până când tânărul dispăru după deal. Capra, Juno şi găinile se adunară să se holbeze la umilinţa ei. Otzilie se lăsă la pământ și scoase limba a ele. Cum era pe jumătate adormită, Ortilie crezu că visează când, conduse de un copil din sar, Baby și Rosita, călcând strâmb pe tocurile lor înalte şi cărând umbrele fanteziste, se împleticiră în sus pe cărare, strigând-o pe nume. Cum erau niște personaje de vis, probabil că nu aveau să se mire că o găsesc legată de un copac.

Dumnezeule, ai înnebunit? zbieră Baby, păstrând distanţa, ca și cum ar fi fost sigură că asta se întâmplase. Clipind și chicotind, Ottilie îi zise: Mă bucur să te văd. Rosita, dezleagă, te rog, frânghia, ca să vă pot îmbrăţișa.

Deci așa te tratează bruta, zise Rosita, desfăcând nodurile. Stai să dau eu ochii cu el. Auzi, să te bată şi să

te lege în curte ca pe un câine. O, nu, răspunse Ortilie, Royal nu mă bate niciodată. Azi se întâmplă să fiu pedepsită. N-ai vrut să ne asculţi, zise Baby, și uite ce-ai păţit.

Bărbatul ăsta are să dea socoteală de multe, adăugă ea, făcând un Otsilie că-i o casă ai avea un

gest ameninţător cu umbrela. își îmbrăţișă prietenele și le sărută. Nu-i așa frumoasă? zise ea, conducându-le. Ca şi când vagon de flori și ţi-ai construi o casă din ele;

Casa florilor | 265 mie așa mi se pare. Haideţi înăuntru, nu mai staţi în soare. Înăuntru e răcoare şi miroase frumos.

Rosita adulmecă de parcă mirosul nu era deloc plăcut și, cu vocea ei profundă, declară că da, e mai bine să nu stea la soare, că uite cum a bătut-o în cap pe Ottilie. Mare noroc ai avut c-am venit, zise Baby, scormonind

în poşeta ei uriașă. Poţi să-i mulțumeşti domnului Jamison pentru asta. Madame a spus c-ai murit și, când n-ai răs-

puns la scrisoare, am crezut și noi la fel. Dar domnul Jamison, cel mai cumsecade om din lume, a închiriat o maşină pentru mine și pentru Rosita, cele mai scumpe

şi mai apropiate prietene ale tale, ca să venim aici și să vedem ce s-a întâmplat cu Ottilie a noastră. Ottilie, am în geantă o sticlă de rom, așa că adu niște pahare ca să bem împreună. Manierele străine şi elegante, toaletele strălucitoare ale doamnelor de la oraș îl ameţiseră pe ghid, un băiețel care le spiona pe fereastră cu ochi negri și curioși. Otrilie era şi ea impresionată, căci trecuse mult timp de când nu mai văzuse buze rujate și nu mai mirosise vreo sticluță de

parfum. În timp ce Baby turna romul, își scoase pantofii de satin și cerceii cu perle. Dumnezeule, spuse Rosita

când Ottilie termină cu împopoţonatul, nu există bărbat pe lume care nu ţi-ar cumpăra un butoi întreg de bere. Când te gândești că o minunăţie ca tine trebuie să sufere

departe de cei care o iubesc. N-am suferit atât de mult, zise Ottilie. Doar uneori. Taci, zise Baby. Nu e nevoie acuma să vorbeşti despre asta. Hai, scumpo, mai dă-mi paharul. Să închinăm în cinstea vremurilor de odinioară, ca și a celor care vor veni.

Astă-seară domnul Jamison o să cumpere şampanie pentru toată lumea. Madame o să i-o lase la jumătate de preţ.

266 / Integrala prozei scurte

O, spuse Ottilie, invidiindu-și prietenele. Ei, tare-ar fi vrut să ştie ce spuneau oamenii despre ea, o mai ţineau minte?

Ottilie, nici nu poţi să-ţi închipui, zise Baby. Bărbaţi cu totul necunoscuți au venit şi au întrebat unde e Ottilie, fiindcă au auzit de tine hăt departe, la Havana și la Miami. Cât despre domnul Jamison, nici nu se uită la noi, celealte fete, ci se mulțumește să vină și să stea pe verandă, unde bea de unul singur. Mda, zise Ottilie, s-a purtat întotdeauna frumos cu mine.

Soarele începea să coboare spre asfinţit şi sticla de rom se golise pe trei sferturi. O rafală de ploaie cu tunete scăldase câteva clipe dealurile, care acum, văzute prin fereastră, sclipeau ca niște aripi de libelulă, iar briza încărcată de parfumul florilor ude plutea prin încăpere, mişcând tapetul verde și roz de pe pereți. S-au spus multe povești, unele nostime, câteva triste. Era ca în serile când discutau în amurg la Champs Elysces și Ottilie se simți fericită că e din nou alături de fete. Se face târziu, zise Baby, şi am promis că ne întoarcem înainte de miezul nopţii. Ottilie, vrei să te ajutăm

la împachetat? Deși ea nu înţelesese că prietenele ei se aşteaptă să

vină cu ele, romul pe care-l băuse o făcu să ia ideea în serios și se gândi zâmbind: i-am spus c-o să fug de acasă. Numai că, spuse ea cu voce tare, n-o să apuc nici măcar

o săptămână să mă bucur de libertate, Royal o să vină să mă ia înapoi.

Cele două prietene râseră auzind-o. Proastă mai ești, zise Baby, aş vrea să-l văd pe Royal după ce l-or lua în tărbacă băieţii noștri.

Casa florilor | 267

Nu vreau să-i facă nimeni vreun rău lui Royal, zise Ottilie. În plus, o să fie și mai furios când o să ne-ntoarcem acasă.

Bine, dar, Otilie, n-o să te mai întorci acasă cu el, zise Baby. Otsilie chicoti şi se uită de jur împrejur prin cameră, ca și cum ar fi văzut ceva invizibil pentru ceilalți. Firește c-o să mă întorc, zise ea.

Baby își dădu ochii peste cap de uimire, își scoase evantaiul și începu să-l vânture. Asta-i cea mai mare nebunie pe care am auzit-o în viaţa mea, șuieră ea printre buzele strânse. Nu ţi se pare

cea mai mare nebunie pe care ai auzit-o în viaţa ta, Rosita?

Asta pentru că Ortilie a suferit atât de mult, spuse Rosita. Draga mea, de ce nu te întinzi un pic pe pat cât

îţi împachetăm noi lucrurile? Otsilie le urmări în timp ce îngrămădeau lucruri pe pat. Luară pieptenii şi agrafele și făcură sul ciorapii de mătase. Otrilie îşi scoase rochia frumoasă, ca şi cum s-ar fi pregătit să-și pună o alta și mai frumoasă, dar își puse

în schimb rochia ei veche. Apoi, cu mișcări liniștite, ca şi cum le-ar fi ajutat pe prietenele ei, puse toate lucrurile la locul lor. Baby băru din picior văzând ce se întâmplă. Ascultă, zise Ottilie, dacă tu și Rosita îmi sunteţi prietene, o să vă rog să faceţi cum vă spun: legaţi-mă de copac în curte, așa cum eram atunci când aţi venit. Așa

nici o albină n-o să mă mai înţepe E beară moartă, zise Baby; dar din gură. Cred, zise ea oftând, că Dacă Royal o vrea, ea o să plece lucrurile, mai bine ne întoarcem madame că Ottilie a murit.

vreodată. Rosita îi spuse să tacă Ottilie e îndrăgostită. cu el şi, dacă așa stau acasă şi-i spunem lui

268 / Integrala prozei scurte

Da, zise Ottilie, căci dramatismul situaţiei îi făcea plăcere, spune-i c-am murit. Aşa că s-au dus în curte; acolo, răsuflând din greu și cu ochii la fel de mari ca luna de zi care se vedea pe cer, Baby spuse că ea nu vrea să ia parte la legarea lui Ortilie, ceea ce o obligă pe Rosita s-o facă de una singură. La plecare, Ortilie a plâns cel mai tare, deși se bucura să le vadă că se duc, fiindcă ştia că, de îndată ce prietenele ei o să plece, nici n-o să se mai gândească la ele. Împleticindu-se pe tocurile lor înalte în timp ce coborau cărarea, cele două femei se întoarseră şi-i făcură cu mâna, dar Otrilie n-avea cum să le răspundă, așa că uită de ele chiar înainte să-i iasă din raza vizuală. Mestecând foi de eucalipt ca să-și parfumeze respiraţia, Ottilie simţi răcoarea amurgului, care făcea să palpite aerul. Luna de zi se îngălbeni și mai mult și păsările zburară în cuiburile lor din bezna pomilor. Deodată, auzindu-l pe Royal pe cărare, Ortilie se scurse pe picioare, își îndoi gâtul fără vlagă și își dădu ochii peste cap. Văzută de la distanţă, avea să pară răpusă de o moarte violentă și jalnică. Apoi, auzind cum pașii lui Royal se iuţesc, se gândi fericită: O să se sperie de moarte.

O AMINTIRE DE CRĂCIUN

(1956)

Închipuiţi-vă o dimineaţă pe la sfârşitul lui noiembrie. Zorii unei dimineţi de iarnă, acum mai bine de douăzeci de ani. Închipuiţi-vă o bucărărie încăpătoare, într-o casă veche, într-un orășel de provincie. Obiectul ce] mai de seamă din cameră e un godin negru uriaş. O masă mare, rotundă, și două balansoare așezate în faţa căminului completează mobilierul. Trosnind în cămin, focul și-a început astăzi activitatea sezonieră.

La fereastra bucătăriei stă o femeie cu părul cărunt, tuns scurt. Poartă pantofi de tenis şi un pulover. E o femeie micuță și neastâmpărată ca o găinușă. Din cauza

unei boli îndelungate din tinereţe, s-a gheboșit jalnic. Faţa ei ieșită din comun, bătută de soare și de vânt, aduce cu a lui Lincoln, aceleași trăsături neregulate, dar delicată şi cu oase fine. Ochii de culoarea sherry-ului privesc timid. — O, Doamne, exclamă ea, iar respiraţia ei abureşte geamul bucătăriei, a venit vremea prăjiturilor cu fructe. Mie mi se adresează. Am șapte ani, iar ea peste şaizeci. Suntem veri foarte îndepărtați și locuim împreună de când mă ştiu. În casă mai stau şi alte rude. Deși au autoritate asupra noastră și ne fac deseori să plângem,

270 / Integrala prozei scurte

noi nu-i prea băgăm în seamă. Suntem prieteni nedes-

părțiţi: ea îmi spune Buddy, în amintirea unui băieţel, odinioară prietenul ei cel mai bun. Acest Buddy a murit prin 1880. Pe atunci prietena mea era copil și așa a rămas.

— Am ştiut-o înainte să mă dau jos din pat, spune ea întorcându-se de la fereastră, cu un entuziasm plin de hotărâre în priviri. Ceasul de la tribunal a bătut atât de rece şi de limpede. Nu se mai aude nici o pasăre câncând. Au plecat desigur spre țările calde. Buddy, nu te mai îndopa cu biscuiţi! Adu trăsurica! Ajută-mă să-mi

găsesc pălăria! Avem de copt treizeci de prăjituri! Veşnic același lucru. Într-o dimineaţă de noiembrie,

ca și cum ar inaugura oficial perioada sărbătorilor de Crăciun din acel an, prilej de a-și înflăcăra imaginaţia și stârni văpaia din inimă, prietena mea anunță: „A venit vremea prăjiturilor cu fructe! Adu trăsurica! Ajută-mă să-mi găsesc pălăria!“. Pălăria a fost găsită. E de pai, rotundă ca o roată de căruţă şi împodobită cu trandafiri de catifea, ofiliți de soare. Pălăria a aparţinut odinioară unei rude mai în pas cu moda. Împingem împreună trăsurica, de fapt un căru-

cior hodorogit, ieşim cu el din grădină și intrăm în livada

cu nuci. E căruciorul meu, adică a fost cumpărat pentru mine când m-am născut. E din răchită şi s-a cam stricat, iar roţile îi tremură ca picioarele unui bețiv. Ne slujeşte

însă cu credinţă. Primăvara plecăm cu el în pădure și-l umplem cu flori, ierburi și ferigi pentru ghivecele de la intrare. Vara îl încărcăm cu tot felul de fleacuri pentru picnicuri la iarbă verde, cu bețe de undiţă din tres-

tie-de-zahăr, și-l împingem până la malul unui pârâu. Îi găsim și iarna un rost, la căratul lemnelor de foc din curte în bucătărie, sau ca pat călduţ pentru Qucenie, micuțul

O amintire de Crăciun | 271 și dragul nostru șoricar, care a supravieţuit parvovirozei

și mușcăturilor a doi șerpi cu clopoței. Queenie aleargă acum alături de noi. Peste trei ore ne întoarcem în bucătărie și spargem

o grămadă de nuci, doborâte de vânt și aduse cu căruciorul. Ne doare spatele, fiindcă am stat aplecaţi ca să le strângem. Sunt greu de găsit, căci se ascund prin iarba îngheţată și înșelătoare. Cele din pom au fost mai toate scuturate și vândute de proprietarii livezii, care nu suntem noi. Craac! Cojile plesnesc cu un trosnet vesel și cu mici tunete. Grămada aurie de miez dulce, uleios și ivoriu se înalță în castronul de lapte. Queenie ne imploră să-i dăm să guste, iar prietena mea îi aruncă din când în când câte o bucăţică. Ține totuși morţiş ca noi să nu ne

atingem de ele. — Nu e voie, Buddy. Dacă începem să le mâncăm, nu ne mai oprim. Câte avem de-abia ne ajung pentru

treizeci de prăjituri. În bucătărie începe să se lase întunericul. Înserarea preschimbă geamul într-o oglindă. În timp ce lucrăm lângă cămin, la lumina focului, imaginile noastre reflectate pe geam încep să se amestece cu luna care urcă pe cer. În cele din urmă, când luna a ajuns în înaltul cerului, azvârlim în foc ultimele coji de nuci, scoatem un oftat de uşurare și le privim cum se aprind. Căruciorul s-a golit, dar castronul e plin ochi. Luăm masa de seară (pâine prăjită rece, şuncă și gem

de mure) şi discutăm programul de a doua zi. Mâine vom începe operaţiunile care îmi plac cel mai mult, şi anume cumpărăturile. Cireșe, lămâi, ghimbir, vanilie, conserve de ananas din Hawaii, fructe decojite și stafide, alune, whisky şi, oh!, multă făină, unt, ouă; condimente

272 / Integrala prozei scurte şi mirodenii. O să avem nevoie de un ponei ca să tragă

căruciorul acasă. Mai înainte însă de a începe cumpărăturile, se ridică problema banilor. N-avem nici unul vreun sfanţ, în afară de puţinii gologani primiţi uneori de la cei din casă (zece cenți sunt consideraţi o groază de bani), mai scoatem câte ceva din diverse ocupaţii, cum ar fi de pildă vânzarea bulendrelor vechi, a murelor culese de noi, a borcanelor cu gem făcut în casă, a compotului de piersici și a buchetelor de flori pentru nunţi și înmormântări. Odată am câștigat al șaptezeci și nouălea premiu, în valoare de cinci dolari, oferit la un campionat naţional de fotbal. Nu că ne-am pricepe la fotbal, dar jucăm și noi la toate concursurile de care auzim. Momentan ne-am pus speranţele în

marele premiu de cincizeci de mii de dolari oferit aceluia care găsește un nume unei noi mărci de cafea. (Noi am sugerat 4.M., iar după o ușoară ezitare, căci prietena mea

a considerat că poate ar fi un sacrilegiu, am schimbat în A.M. Amin!). Cinstit vorbind, singura noastră afacere

într-adevăr rentabilă a constituit-o muzeul de curiozități și monștri pe care l-am deschis acum vreo două veri într-o magazie din dos. „Curiozităţile“ constau într-un

aparat stereoscopic cu diapozitive, la care puneam vederi din Washington şi New York. Aveam aparatul de la o rudă care fusese în aceste oraşe. Când a descoperit la ce-l foloseam, s-a înfuriat groaznic. „Monstruozităţile“ erau

reprezentate de un pui de găină cu trei picioare, de la una dintre găinile noastre. Toţi vecinii au venit să-l vadă.

Adulții plăteau la intrare cinci cenți, iar copiii doi. Până la închiderea muzeului, survenită ca urmare a morţii

atracției principale, am strâns douăzeci de dolari, bătuţi pe muchie.

O amintire de Crăciun | 273

Sub o formă sau alta, în fiecare an reușim să punem niște bani deoparte pentru Crăciun: Fondul Prăjiurilor cu Fructe. Banii îi ţinem ascunși într-o veche punguţă de

mărgele, sub o scândură care se poate scoate din dușumea, exact sub o oală de noapte de sub patul prietenei mele. Punguţa e rareori luată din ascunzătoarea ei sigură şi

numai ca să depunem ceva, sau sâmbăta, când avem nevoie de bani. Căci sâmbăta prietena mea îmi dă zece cenți să mă duc la cinema. Ea n-a fost niciodată și nici n-are de gând. — Mai bine îmi spui tu, Buddy, despre ce-a fost vorba. Mi-l închipui mai bine. În afară de asta, la vârsta mea trebuie să-mi menajez ochii. Când o să se pogoare Domnul, vreau să-l văd ca lumea. Pe lângă faptul că n-a fost la cinematograf, prietena mea n-a luar niciodată masa la un restaurant, n-a călătorit mai departe de opt kilometri de casă, n-a primit și nici n-a trimis vreo telegramă, n-a citit decât Biblia și pagina cu benzi desenare din ziar, n-a folosit cosmetice, n-a înjurat, n-a vrut răul nimănui, n-a spus intenţionat

nici o minciună și nici n-a lăsat vreun câine flămând. lată

şi câteva dintre lucrurile pe care le-a făcut şi le mai face încă: a omorât cu grebla cel mai mare șarpe cu clopoței văzut vreodată în ţinut (avea șaisprezece inele), prizează

tutun (pe ascuns), îmblânzește colibri (încercaţi și o să vedeţi ce greu e), până când păsările ajung să se legene pe

degetele ei, spune povești cu fantome (amândoi credem în fantome) atât de înfiorătoare, că îţi îngheaţă sângele-n

vine chiar şi în iulie, vorbeşte singură, se plimbă prin ploaie, a crescut cele mai frumoase camelii din orășel,

cunoaște un leac bun pentru orice boală, folosit de indieni pe vremuri, și, pe deasupra, are o alifie miraculoasă de scos negii.

274 / Integrala prozei scurte

După masa de seară ne retragem într-un colț îndepărtat al casei, în camera noastră, unde prietena mea se culcă într-un pat de fier vopsit în roz, culoarea ei preferată. Patul e acoperit cu un macar pestriţ. Cuprinşi de senti-

mentul plăcut al complicităţii, scoatem pe furiș punguța de mărgele din ascunzătoarea secretă și o deșertăm pe cuvertura bălțată. Dolari în bancnote, strânși sul şi verzi ca bobocii din luna mai, monede întunecate de cincizeci de cenți, destul de grele ca să ţină închiși ochii unui mort, monede frumoase de zece cenți, cele mai vesele și singurele care zornăie cu adevărat, monede de cinci și de douăzeci și cinci de cenți, lustruite de timp ca pietricelele din pârâu, dar mai ales o grămadă respingătoare de monede de un cent, răspândind un miros amar. Vara trecută, ceilalți din casă s-au angajat să ne dea câte un cent la fiecare douăzeci și cinci de muşte omorâte. Ce masacru a avut loc în acel august! Câre muște moarte s-au dus direct în Rai! Ce-i drept, nu era totuşi o muncă de care să fim mândri. Când numărăm monedele de un cent parcă numărăm muștele omorâte. Nici unul nu se pricepe la socoteli. Numărăm încet, pierdem șirul și o

luăm de la capăt. După socoteala ei, avem doisprezece dolari și șaptezeci și trei de cenți. După a mea, exact treisprezece dolari. — Sper din tot sufletul c-ai greșit, Buddy. Ar fi culmea ghinionului să avem tocmai treisprezece dolari. Prăjiturile o să iasă prost. Sau numărul treisprezece o să omoare pe cineva. Pentru nimic în lume nu m-aș da jos din pat într-o zi de treisprezece. Şi era adevărat. Întotdeauna își petrecea ziua de treisprezece în pat. Atunci, ca să fim siguri, luăm o monedă de un cent și o azvârlim pe geam.

O amintire de Crăciun | 275

Dintre toate ingredientele folosite la prăjiturile noastre cu fructe, cel mai scump şi totodată şi cel mai greu de obținut e whisky-ul. Legile statului interzic vânzarea lui. Toată lumea știe însă că poţi cumpăra o sticlă de la domnul Haha Jones, așa că a doua zi, după ce terminăm cu cumpărăturile mai banale, ne îndreptăm spre localul domnului Haha, lângă râu, o „păcăroasă“ (ca să cităm opinia publică) cârciumă, unde se dansează şi se mănâncă peşte fript. Mai fuseserăm pe acolo în același scop, dar atunci trataserăm cu soţia lui Haha, o indiancă cu pielea de culoarea iodului, cu păr oxigenat, lucios ca alama, și veșnic moartă de oboseală. Pe bărbatul ei nu-l văzuserăm, de fapt, niciodată. Auziserăm însă că și el e indian. Un uriaş cu obrazul brăzdat de cicatrice, rămase de la tăieturile de brici. Lumea îl botezase Haha fiindcă era posac şi nu râdea niciodată. Pe măsură ce ne apropiem de cârciuma lui (o baracă mare, împodobită pe dinafară şi pe dinăuntru cu șiraguri de becuri ce răspândesc o lumină orbitoare, pentru a crea o atmosferă de veselie ieftină, pe malul nămolos al râului, unde mușchiul se întinde printre ramurile pomilor ca o ceaţă cenușie) încetinim pasul. Până și Queenie încetează să se mai zbenguie și

se ţine pe lângă noi. În cafeneaua lui Haha au fost uciși oameni, alţii au fost tăiaţi în bucăţi sau loviți în cap. Luna viitoare se va judeca la tribunal un astfel de proces. Fireşte că astfel de întâmplări se petrec noaptea, când becurile colorate aruncă umbre demente, iar gramofonul urlă din răsputeri. Pe timpul zilei, crâșma lui Haha e pustie şi lăsacă de izbeliște. Bat în ușă, Queenie latră, iar prietena mea strigă:

— Doamnă Haha, doamnă Haha, e cineva acasă? Se aud pași. Ușa se deschide. Inima ne sare din piept.

276 / Integrala prozei scurte

În fața noastră e chiar domnul Haha Jones. E într-adevăr uriaș. Chiar are cicatrice, și chiar nu zâmbește. Se

uită crunt la noi, ridică din sprâncene ca Satana și ne ia la întreabări: — Ce treabă aveţi cu Haha?

O clipă, înlemniţi de teamă, nici nu apucăm să-i răspundem. Prietena mea își recapătă după un timp graiul și reușește să îngaime:

— Dacă sunteţi drăguţ, domnule Haha, am vrea o sticlă de un litru din cel mai bun whisky pe care îl aveți. Ochii i se holbează şi mai abitir. N-o să vă vină să credeţi! Haha zâmbeşte! Ba chiar râde. — Care dintre voi trage la măsea? — Avem nevoie de el ca să facem prăjituri cu fructe, domnule Haha. Pentru gătit. Asta îl aduce cu picioarele pe pământ. Se încruntă. — E păcat să stricaţi bunătate de whisky pe-aşa ceva. Dispare totuși în cârciuma lui întunecată și revine

după câteva clipe cu o sticlă fără etichetă, plină cu o băutură galbenă ca margaretele. Învârtește sticla în mână ca să ne arate cum scânteiază licoarea în lumina soarelui, apoi spune:

— Doi dolari. Îi plătim în monede de zece, de cinci și de un cent. Deodată, cum vântură el monedele în mână ca pe nişte zaruri, vedem că se îmblânzeşte la față. — Uite ce-i, ne propune el, vârând banii la loc în punguliţa de mărgele, mai bine trimiteţi-mi și mie o prăjitură dintr-alea cu fructe. — Ascultă, îmi spune prietena mea în timp ce ne

îndreptăm spre casă, să ştii că-i un om foarte cumsecade. În prăjitura lui o să punem o ceaşcă de stafide în plus.

O amintire de Crăciun | 277

Godinul negru, îndopat cu cărbune și lemne, străluceşte ca un dovleac luminat pe dinăuntru. Mixerul se învârteşte, lingurile frământă untul și zahărul din castroane, vanilia parfumează aerul, iar ghimbirul răspândeşte miros de mirodenii. Aroma bunătăţilor care se topesc ne zgândărește nasul, umple bucătăria, se răspândește prin casă și se pierde apoi afară în lume, împreună cu fumul din coș. În patru zile am sfârșit treaba. Treizeci și una de prăjituri îmbibate cu whisky se răsfață la soare pe pervazurile ferestrelor şi pe rafturi. Pentru cine sunt prăjiturile? Pentru prieteni. Dar nu neapărat pentru vecinii care

ne sunt prieteni. De fapt, cele mai multe sunt făcute pentru oameni întâlniți doar o singură dară sau poate deloc. Oamenii care ne-au impresionat profund, ca președintele Roosevelt, reverendul și doamna ].C. Lucey, misionarii baptiști din Borneo, care au ţinut conferințe la noi iarna trecută. Sau pentru tocilarul mărunţel care trece prin orășel de două ori pe an. Sau pentru Abner Packer, şoferul cursei de ora şase, de la Mobile, cu care

ne salutăm zilnic când trece cu autobuzul lui, care huruie şi stârneşte nori de praf. Sau pentru domnul și doamna Wiston, tânăra pereche din California, a căror mașină s-a defectat într-o după-amiază în faţa casei noastre și în

compania cărora am petrecut o oră plăcută, trăncănind pe verandă (tânărul domn Wiston ne-a fotografiat, asta fiind singura noastră poză). Cum timiditatea prietenei mele nu dispare decât în prezenţa străinilor, cunoștințele vagi ni se par prietenii cei mai buni. Sau așa am impre-

sia. Pe de altă parte, albumul în care ţinem scrisorile de mulțumire, scrise pe hârtie cu antetul Casei Albe, veştile

din California şi din Borneo, ca și cărţile poştale de un

278 / Integrala prozei scurte

cent, trimise de tocilar, ne dau sentimentul că evadăm din bucătărie, cu vederea ei meschină asupra cerului, și intrăm în contact cu o lume plină de evenimente. Acum creanga unui smochin, golașă ca în decembrie, se loveşte de geam. Bucătăria e pustie, prăjiturile au dispărut. Ultimele le-am dus azi la poștă, iar costul timbrelor ne-a golit punga. Suntem lefteri. Chestia asta mă cam întristează, dar prietena mea insistă să sărbătorim

evenimentul cu cele două degete de băutură rămase în sticla de la Haha. Queenie primeşte o lingură de whisky într-o ceaşcă de cafea (îi place cafeaua tare și cu aromă de cicoare). Restul de băutură o turnăm în două borcănașe de gem. Ideea de a bea whisky sec ne cam înfioară pe amândoi. Gustul lui ne face să ne strâmbăm și să luăm mutre acre. Începem să cântăm, dar fiecare alt cântec. Din cântecul meu nu ştiu decât: Ha; vino, bai vino în orașul întunecat, la balul înfumuraţilor! Dar ştiu să dansez. Mi-am și pus în gând să ajung dansator de step și vedetă de cinema. Umbra mea dansează și se întinde pe pereţi. Vacarmul face să tremure vesela. Chicotim de parcă ne-ar gâdila mâini nevăzute. Queenie se pune cu burta în sus, scurmă aerul cu labele, iar pe botul ei negru se lăţește

un rânjet. Pe mine mă cuprinde o căldură pocnitoare, ca a butucilor ce trosnesc în cămin. Mă simt fără nici o

grijă, liber ca vântul pe coș. Prietena mea valsează în jurul godinului. Și-a ridicat poalele rochiei ei sărăcăcioase din stambă înflorată, şi le ţine ca la o rochie de bal. 4rază-m;

drumul spre casă, cântă ea, iar pantofii ei de tenis scârțâie pe podea. Arată-mi drumul spre casă. Intră două rude. Supărate foc şi pară. Avem parte de priviri ucigătoare şi limbi șfichiuitoare. Ascultaţi ce au de

O amintire de Crăciun | 279

spus, în cuvinte care se rostogolesc şi se întretaie într-o

melodie mânioasă: — Un copil de șapte ani! Mirosind a whisky! Ai înnebunir? Să-i dai de băut unui copil de şapte ani! Drumul pierzaniei! O ţii minte pe verișoara Kare? Dar pe unchiul Charley? Dar pe cumnatul unchiului Charley? Ruşine! Un scandal! În genunchi, roagă-te, cere-l iertare Domnului! Queenie se furișează sub godin. Prietena mea se uită fix la panrofi. Bărbia îi tremură. Apoi își ridică poalele fustei, își suflă nasul în ele şi fuge în camera ei. Târziu, după ce tot orașul s-a culcat și nu se mai aud decât bătăile pendulei şi sfârâitul focului care se stinge, prietena mea hohoteşte cu faţa într-o pernă care s-a umezit ca batista unei văduve. — Nu mai plânge, îi spun și mă așez la picioarele patului ei. În ciuda cămășii mele de noapte din flanel gros, tremur tot. Cămașa de noapte miroase încă a siropul de tuse pe care l-am luat iarna trecută. — Nu mai plânge, o implor și o trag de degetele de la picioare, iar apoi o gâdil la tălpi, eşti prea bătrână ca să plângi. — De-asta plâng, fiindcă sunt într-adevăr prea băcrână. Bătrână şi caraghioasă, spune ea printre sughiţuri. — Nu ești caraghioasă. Eşti nostimă. Nimeni nu-i

mai nostim ca tine. Ascultă, dacă nu încetezi cu plânsul, mâine-dimineaţă ai să fii atât de obosită, că n-o să putem tăia nici un pom.

Se (unde — foarte

ridică în capul oaselor. Queenie sare în patul ei n-are voie) şi începe s-o lingă pe obraji. Auzi, Buddy, ştiu eu un loc unde putem găsi pomi frumoşi. Și arbuşti ilex. Cu boabe mari cât ochii

280 / Integrala prozei scurte

tăi. E undeva departe, în adâncul pădurii. Mai departe decât am fost noi vreodată. De-acolo ne aducea tati pomii de Crăciun. Îi căra în spinare. Asta acum vreo cincizeci de ani. Hai, că de-abia aştept să se facă odată dimineaţă. Dimineaţa. Chiciura înghețată poleiește iarba. Soarele, rotund ca o portocală și portocaliu ca luna în nopţile de caniculă, se leagănă la orizont și topește chiciura pădurilor argintate de iarnă. Se aude ţipătul unui curcan sălbatic. Un purcel sălbăticit grohăie prin tufișuri. În curând, la marginea unui râuleţ iute și adânc până la genunchi, suntem nevoiţi să abandonăm căruciorul.

Qucenie trece prima pârâul și înoată spre malul celălalt, lătrând în semn de protest împotriva curentului iute și a apei reci, prevestitoare de pneumonii. O urmăm ţinând

deasupra capului încălțările și echipamentul (o secure și un sac de pânză groasă). Încă un kilometru. Înfrunrăm ghimpii care se răzbună nemilos pe noi, plantele agățătoare și scaieţii ce se prind de hainele noastre, acele de pin ruginite, împestriţate de ciuperci strălucitoare şi pene lepădate de păsări. Ici și colo o sclipire, o bătaie din aripi, o izbucnire de triluri ne reamintesc că nu toate

păsările au zburat spre sud. Cărarea șerpuieşte mereu printre pete de soare de culoarea lămâii și prin tuneluri întunecate de viţă sălbatică. Un alt pârâu de traversat. O armadă de păstrăvi pătaţi, deranjară de la treburile ei, învolburează apa în jur, iar broaște mari cât o farfurie se saltă pe burtă. Nişte castori lucrează la un stăvilar. Pe

malul celălalt, Queenie se scutură de apă și tremură. Priecena mea se înfioară și ea, dar nu de frig, ci de entuziasm.

Își înalță capul și trage în piept aerul tare al pinilor. Unul dintre trandafirii jerpeliţi de pe pălăria ei pierde o petală.

O amintire de Crăciun | 281

— Aproape c-am ajuns. Simţi mirosul, Buddy? întreabă ca și cum ne-am fi apropiat de ocean. E, într-adevăr, un fel de ocean. Largi întinderi, scăldate în parfumul pinilor și pline de ilex, cu frunze ascuție. Boabele lor roşii și strălucitoare seamănă cu nişte clopoței chinezești. Stoluri de ciori se reped la ele țipând. După ce ne-am umplut sacul cu destule crenguţe verzi cu bobiţe roșii cât să ne-ajungă pentru ghirlandele cu care vrem să împodobim vreo zece ferestre, pornim să

alegem pomul. — "Trebuie să fie de două ori mai înalt ca un băiat, ca să nu-i poată fura steaua din vârf, cugetă prietena mea. Alegem unul de două ori mai înalt ca mine. O namilă falnică şi curajoasă, care rezistă la treizeci de lovituri de secure, până se prăbușește trosnind și țipând sfâșietor. ÎL târâm ca pe un vânat şi o pornim cu el pe lungul drum spre casă. La fiecare câțiva metri renunțăm la luptă şi

ne aşezăm gâfâind să ne tragem sufletul. Ne-a cuprins însă acea forță a vânărorilor care se întorc triumfători.

Această energie, ca și parfumul viril și rece al pomului, ne îmbărbărează, ne dă forţa să pornim din nou la drum. La apusul soarelui, pe drumul de argilă roşie ce duce spre oraș, primim o droaie de complimente. Prietena mea e însă şireată și nu intră în vorbă cu cei întâlniți în cale, care îi laudă comoara cocoţată în cărucior.

— Ce pom frumos. De unde l-aţi luar? — De acolo, murmură ea vag.

La un moment dat, o mașină opreşte în dreptul nostru și nevasta trândavă a domnului morar se apleacă pe geam şi scânceşte:

— Vă dau douăzeci de cenți pe pomul ăsta.

282 / Integrala prozei scurte

De obicei prietena mea se sfieşte să refuze. De data asta însă clatină imediat din cap: — Nici pentru un dolar. Nevasta domnului morar stăruie.

— Auzi colo, un dolar! Cincizeci de cenți. Ultimul preţ. Ce Dumnezeu, soro, n-ai decât să-ți aduci alt pom. Prietena mea se gândește o clipă și îi răspunde politicos. — Mă îndoiesc. Nu există niciodată două lucruri la fel. Acasă, Queenie se întinde lângă foc și doarme dusă până a doua zi, sforăind zgomotos ca un om mare.

Într-un cufăr din pod e o cutie plină cu bucățele de hermină (rămase de la capa unei doamne bizare, care a stat cu chirie pe vremuri la noi), ghemuri de beteală încurcate şi îngălbenite de vreme, o stea de argint, o bucată de sfoară având prinse pe ea becuri în formă de lumânare, stricate și fără îndoială primejdioase. Ornamente destul de frumoase, dar insuficiente, căci prietena mea ar vrea ca pomul nostru să strălucească mai tare ca vitraliile bisericii baptiste și să se încovoaie sub povara podoabelor. N-avem însă bani ca să putem cumpăra de la magazinul de chilipiruri splendorile de cinci şi zece cenți fabricate în Japonia. Aşa că facem ce-am făcut întotdeauna. Ne petrecem zile întregi la masa din bucătărie, cu foarfece, creioane şi mormane de hârtie colorată. Eu fac schiţe, iar prietena mea le taie cu foarfeca. O droaie de pisici, de peşti (fiindcă sunt ușor de desenat), niște mere, niște pepeni verzi, câțiva îngeri decupați în foiţele de poleială strânse de la bomboane. Podoabele le agățăm cu ace de siguranță. Ca efect suprem, presărăm pe cren-

guţe puf de bumbac, adunat anume încă din august. Prievena mea îl admiră când e gata și își împreunează mâinile.

O amintire de Crăciun | 283

— Spune cinstit, Buddy, așa-i că-i frumos de-ţi vine să-l mănânci? Qucenie încearcă să mănânce un înger.

După ce împletim ghirlande de ilex şi împodobim cu ele toate ferestrele de la stradă, ne apucăm să pregătim darurile pentru membrii familiei: baticuri pentru doamne, iar pentru domni un sirop preparat în casă, din lămâie, lemn dulce şi aspirină, pentru a fi luat „la primele simptome de răceală şi după vânătoare“. Când vine însă clipa să ne facem unul altuia cadouri, ne despărțim ca să lucrăm în taină. Aș vrea să-i cumpăr un cuțit cu mâner

bătut în perle, un aparat de radio, o jumătate de kilogram de vişine trase în ciocolată (am gustat odată împreună câteva şi de atunci ea se jură că „Aș putea să trăiesc numai

din ele, Buddy, Dumnezeu mi-e martor -— și să ştii că nu-l iau numele în deşert“). În loc de toate astea îi fac un zmeu. Ea ar vrea să-mi dea o bicicletă. (Mi-a spus-o

de milioane de ori. „Of, Buddy, dac-aș putea să-ţi iau o bicicletă! E destul de greu să trăieşti fără să ai un lucru pe care ţi-l dorești. Mă doare însă şi mai tare că nu pot să-ţi

fac cadou ce-ţi place ţie. Dar într-o bună zi, Buddy, am să reușesc. O să-ți fac rost de-o bicicletă. Nu mă întreba cum. Poate o s-o fur“) În schimb, sunt destul de sigur că-mi face un zmeu, la fel ca anul trecut sau ca acum doi ani. Cu trei ani în urmă ne-am dăruit unul altuia câte o praștie. Un zmeu nou mă încântă, fiindcă suntem neîntrecuţi la înălțatul lor şi studiem vântul ca nişte marinari. Prietena mea e şi mai îndemânatică decât mine și poate

înălța zmeul chiar și când nu suflă nici o boare de vânt care să miște norii.

În după-amiaza Crăciunului, ne chinuim să adunăm cinci cenți și ne ducem la măcelar să-i cumpărăm lui

284 / Integrala prozei scurte Queenie darul tradiţional, un os de vacă numai bun de ros. Osul, învelit în hârtie colorată, e cocoţat sus în pom, lângă steaua de argint. Queenie știe. Se ghemuiește la piciorul pomului și se holbează în sus, hipnotizată de lăcomie. Când vine vremea să mergem la culcare, refuză să se clintească. Şi eu trec prin aceleași emoţii. Dau la o parte cu piciorul cuverturile și sucesc perna, de parcă ar fi o noapte fierbinte de vară. Undeva se aude un cocoș, dar chemarea lui e falsă, căci soarele se află încă de cealaltă parte a lumii. — Buddy, nu dormi? mă strigă prietena mea din camera de alături. Peste o clipă şade pe patul meu. În mână ţine o lumânare. — Nu pot să dorm deloc, zice ea. Mintea îmi fuge ca argintul viu, sare ca un iepure. Buddy, crezi că doamna Roosevelt o să servească prăjitura noastră la cină? Ne ghemuim în pat și îmi strânge mâna tare, ca și

cum mi-ar spune „te iubesc“. — Parcă aveai mâna mult mai mică. Nu-mi place deloc să te văd crescând. Când o să creşti mare, o să mai fim prieteni? O încredinţez că vom fi întotdeauna. — Sunt tare necăjitră, Buddy. Am vrut atât de mult să-ți dau o bicicletă. Am încercat să-mi vând broșa pe care mi-a dat-o tata. Buddy... ezită, ca şi cum ar fi fost stingherită. Ţi-am mai făcut un zmeu. Acunci îi mărturisesc că şi eu i-am făcut unul. Ne

bufneşte râsul. Lumânarea a ars până la capăt. Se stinge și atunci

rămâne doar lumina stelelor. Stelele se învârtesc la fereastră ca niște colindători, dar treptat melodia se destramă, odată cu revărsatul zorilor. Poate că am aţipit, dar zorii se

O amintire de Crăciun | 285

revarsă peste noi ca un duș rece. Ne trezim de-a binelea și ne fâțâim prin casă așteptând să se scoale și ceilalți. Prievena mea scapă dinadins un ceainic pe dușumeaua bucătăriei. Eu dansez bătând din călcâie în faţa ușilor închise. Unul câte unul, cei din casă apar, părând gata să ne ucidă. Dar e Crăciunul, așa că nu le dă mâna. Mai întâi luăm un mic dejun grozav. Lot ce-ţi poate trece prin minte, de la clătite şi veveriță fripră până la mămăligă prăjită şi faguri de miere. Așa că toți sunt binedispuși, în afară de mine și de prietena mea. De fapt, ne perpelim de nerăbdare să ajungem la cadouri. Aproape că nu mai putem mânca. Ce dezamăgire! Ce credeţi că primesc? Șosete, o cămașă pentru „şcoala de duminică“, niște batiste, un pulover larg şi un abonament pe un an la Mc4/ păstor, o revistă religioasă pentru copii. Fierb de furie. Zău aşa. Prietena mea a primit cadouri mai acătării: o pungă

cu nuci e darul cel mai preţios. E totuși foarte mândră de şalul alb de lână, împletit de sora ei cea măritată. Spune însă că cel mai mult îi place zmeul făcut de mine, care, orice s-ar spune, e foarte frumos, deși nu chiar atât de frumos ca acela făcut de ea. Albastru, împodobit cu stele aurii și verzi, din acelea care se dau ca premiu de bună purtare. În afară de asta, pe el e pictat numele meu, „Buddy“. — Buddy, bate vântul. Bate vântul şi o luăm imediat la goană pe câmpia din dosul casei, unde Queenie a dat fuga să-și îngroape osul (și unde peste o iarnă va fi îngropată și Queenie). Ne croim drum prin iarba deasă și înaltă până la piept și înălțăm zmeiele. În timp ce înoată prin aer, simțim cum smucesc sfoara ca niște peşti aerieni. Mulţumiţi și

încălziți de soare, ne tolănim în iarbă, spargem nucile şi privim cum joacă zmeiele noastre. În curând, am uitat

286 / Integrala prozei scurte

de şosete și de puloverul prea mare. Sunt fericit de parcă aș fi câștigat marele premiu de cincizeci de mii de dolari la concursul de găsit nume pentru marca nouă de cafea. — Vai de mine, ce proastă sunt! strigă prietena mea tresărind, ca o femeie ce-și amintește prea târziu că are

biscuiţi în cuptor. Ştii la ce m-am gândit întotdeauna? întreabă ea de parcă ar comunica o descoperire, zâmbind cu ochii pierduţi într-un punct de undeva de dincolo de mine. M-am gândit întotdeauna că, pentru a-l vedea pe Domnul, omul trebuie să fie ori bolnav, ori pe moarte. Mi-am închipuit că la venirea Domnului te simţi ca atunci când te uiţi la fereastra bisericii baptiste, cu vitraliile ei frumos colorate, prin care se revarsă soa-

rele, strălucind atât de tare, că nici nu-ţi dai seama când se întunecă. E o mare mângâiere când te gândeşti că asemenea strălucire o să-ţi șteargă tot urâtul din tine. Dar pun pariu că nici nu se întâmplă așa. Pun pariucă în cele

din urmă îţi dai seama că Domnul i s-a arătat deja. Că în toate lucrurile... Mâna ei descrie un cerc într-un gest care cuprinde

norii, zmeiele, iarba şi pe Queenie scurmând țărâna peste osul ei. — În tot ce-au văzut oamenii L-au văzut pe Domnul. După ziua de azi, aș putea muri împăcată.

E ultimul nostru Crăciun împreună.

Viaţa ne desparte. Cei Care Știu Mai Bine au hotărât că locul meu e într-o școală militară. Așa că urmează o jalnică suită de închisori în sunet de goarnă, de tabere de vară unde trompetele mă trezesc în zori. Am un nou cămin. Dar ce contează? Căminul meu a rămas acolo

unde e prietena mea, iar acolo nu mă mai duc niciodată.

O amintire de Crăciun | 287

Ea a rămas acasă, făcându-și de lucru pe la bucărărie. Singură cu Queenie. Apoi singură de tot. („Dragă

Buddy“, îmi scrie cu scrisul ei lăbărțat, ciudat şi greu de citit, „ieri, calul lui Jim Macy a lovit-o rău pe Queenie. Slavă Domnului că n-a suferit mult. Am învelit-o cu un cearşaf de Olandă Fină şi am dus-o cu căruciorul pe pășunea lui Simpson, să fie alături de toare Oasele pe care le-a îngropat..*). În fiecare noiembrie, câţiva ani

de-a rândul, prietena mea a continuat să coacă singură prăjituri cu fructe. Făcea doar câreva. Firește, mie mi-o trimitea întotdeauna pe „cea mai bună“. În fiecare scrisoare punea și o monedă de zece cenți, învelită în hârtie igienică. „Du-te la un film şi scrie-mi și mie despre ce e vorba. Treptat, însă, în scrisorile ei începe să mă confunde cu celălalt prieten, cu acel Buddy mort în 1880. Rămâne la pat tot mai des şi nu doar în zilele de treisprezece. Într-o dimineaţă de noiembrie, o dimineață de

iarnă, când păsările au plecat și pomii s-au desfrunzit, n-a mai avut putere să exclame „O, Doamne, a venit vremea

prăjiturilor cu fructe!“. Şi ştiu când se întâmplă. O telegramă nu face decât să confirme vestea pe care în taina sufletului meu am și primit-o și simt cum în mine se rupe ceva, ceva de neîn-

locuit, scăpând ca un zmeu a cărui sfoară s-a rupt. lată de ce acum, în această dimineaţă de decembrie, în timp ce mă plimb prin campus, caut fără încetare cu privirea pe cer, ca şi cum m-as aștepta să văd două zmeie rătăcite,

înălțându-se grăbite spre rai ca două inimi.

PE CĂRĂRILE RAIULUI (1960)

Într-o sâmbătă din luna martie, o zi cu vânt plăcut și nori călători, domnul Ivor Belli a cumpărat de la o florărie din Brooklyn un braţ de narcise frumoase şi le-a dus mai întâi cu metroul, iar apoi pe jos la un cimitir uriaş din Queens, un loc unde nu mai călcase de când îşi înmormântase soţia acolo toamna trecută. Nu se întor-

cea azi din motive sentimentale, căci doamna Belli, cu care fusese căsătorit douăzeci și șapte de ani, timp în care

dăduse naştere la două fete acum mature şi măritate bine, fusese o femeie cu temperament dificil, deseori greu de suportat; nu dorea să reia o legătură atât de iritantă, chiar dacă ar fi fost vorba doar de una spirituală. Nu! Dar o iarnă aspră abia se terminase și simţea nevoia să facă miş-

care, să respire aer curat și să iasă la plimbare, profitând de vremea frumoasă care prevestea primăvara, capabilă să-l binedispună; fireşte, un avantaj suplimentar mai era şi prilejul de-a povesti fetelor de vizita la mormântul mamei lor, mai ales fiindcă asfel ar fi îmbunătăţit legătura cu fiica mai mare, care părea înciudară că tatăl ei se bucura de o viață mult prea confortabilă de când locuia singur. Cimitirul nu era un loc odihnitor sau frumos; era, de fapt, un loc destul de îngrozitor; hectare de pietre

Pe cărările raiului | 289

funerare pătate de ceaţă se întindeau pe un platou cu iarbă, lipsit de umbră. O vedere deschisă asupra Manhattanului oferea locului frumuseţea unui decor de teatru, care se ridica ameninţător dincolo de morminte, ca o piatră funerară înălțată parcă în cinstea acestor oameni

liniștiți, uzați, foşti cetățeni, acum decedați; la vederea celor două spectacole suprapuse, domnul Belli, de profesie contabil de impozite, așadar capabil să înțeleagă o ironie oricât ar fi fost ea de sadică, zâmbi, de fapt chicoti. O! Dumnezeule, concluziile îl făcură să tremure, îi domoliră mersul voios pe cărările rigide, pavate cu pietricele ale cimitirului. Încetini pasul şi își spuse: „Ar fi trebuit să merg cu Morty la grădina zoologică“, Morty fiind nepoțelul lui în vârstă de trei ani. Ar fi fost însă cam grosolan din partea lui, dacă nu ar fi continuat, malițios: dar de ce să lase florile să se ofilească? Combinația de chibzuinţă și virtute îl reconforta. Respira greu din cauză că se grăbise și, în cele din urmă, se opri ca să așeze narcisele într-o urnă de piatră cocoţată pe o placă cenușie grosolană, pe care era gravată, cu litere gotice, declaraţia: SARAH BELLI

1901-1959

a fost SOŢIA DEVOTATĂ A LULIVOR MAMA

IUBITĂ A LUI IVY ŞI A REBECCĂI

Doamne, ce uşurare să ştie că soţia lui îşi închisese gura în cele din urmă! Gândul însă, indiferent cât era de liniștitor şi de întărit de viziuni ale noului și tăcutului său apartament de bărbat singur, n-a trezit la viaţă sentimentul că era nemuritor, fericit că era viu, încercat

290 / Integrala prozei scurte

în acea zi mai devreme. Plecase la drum așteptându-se la aer curat, la o plimbare și la parfumul primăverii ce se apropia. Acum, își dorea să fi purtat un fular, lumina soarelui era falsă, fără să răspândească căldură, iar vântul, i se păru, se cam înteţise. În timp ce aranja narcisele în

urnă, regretă că nu le putea amâna sfârșitul adăugând apă. Renunţă la flori și dădu să plece. O femeie îi stătea în drum. Deși mai erau vizitatori în cimitir, n-o observase mai înainte şi nici n-o auzise

apropiindu-se. Femeia nu se clinti, se uită la narcise, iar apoi îşi mută privirea din dosul ochelarilor cu rame de oțel asupra domnului Belli. — Hm, o rudă? — Soţia mea, spuse el şi suspină de parcă era un răs-

puns obligatoriu. Femeia suspină şi ea; un spectacol ciudat, care sugera mulțumirea de sine. — Vai, îmi pare rău.

— Mda, spuse domnul Belli și se încruntă. — Mare păcat. — Da.

— Sper că n-a fost o boală lungă. Sau ceva dureros. — Nuuu, spuse el, mutându-se de pe un picior pe celălalt. A murit în somn. Simţind că pauza devenise neplăcută, adăugă: probleme cu inimă. — Dumnezeule, așa l-am pierdut pe tata. Foarte recent. Așa avem oarecum ceva în comun. Ceva, adăugă ea pe un ton alarmant de dureros, ceva de discutat. — Știu cum te simţi.

— Cel puţin, n-au suferit. E o mare ușurare. Domnul Belli începu să-și piardă răbdarea. Până acum îşi ținuse privirea aţintită în jos, observând după o

Pe cărările raiului | 291

scurtă privire doar pantofii femeii, care erau genul solid, aşa-numit de bun-simţ, purtaţi deseori de femei bătrâne sau de infirmiere. — O mare uşurare, spuse el și înfăptui trei operaţiuni: işi ridică privirea, o salută pe femeie ducând două degete la pălărie și făcu un pas înainte. Femeia continuă să-i stea în cale. Parcă fusese anga-

jată să-l rețină. — Poţi să-mi spui cât e ceasul? Ceasul meu, anunță ea, bătând darabana stânjenită pe o mașinărie nostimă agăţată la încheietura mâinii, l-am primit când am terminat liceul. De-asta nu mai merge așa de bine. Vreau să spun, că-i foarte vechi. Dar e arătos. Domnul Belli fu nevoit să-și deschidă paltonul și să moşmondească după ceasul de aur aflat în buzunarul vestei. Între timp, o cercetă cu atenţie pe doamnă, de fapt, o scrută părticică cu părticică. Trebuie să fi fost blondă când era mică, așa cum indica culoarea pielii, luciul curat al tenului scandinav, obrajii plinuţi, afișând o sănătate de țărancă, ca şi ochii albaștri zâmbitori, atrăgărori în ciuda ochelarilor de oțel; părul însă, sau ce se întrevedea de sub o pălărie tristă de fetru, trăda un permanent jalnic, din care nu se distingea o nuanţă clară. Era puţin mai înaltă ca domnul Belli, care măsura un metru șaptezeci și doi cu

ajutorul unor tălpi groase și trebuie să fi cântărit mai mult decât arăta; în orice caz, nu-şi putea închipui că doamna era dispusă sau încântată să se suie pe cântar. Mâinile ei: mâini de femeie care munceşte în bucătărie; iar unghiile, nu numai ciobite, dar şi date cu un lac de unghii neobiș-

nuit, de culoarea perlelor și ciudat de fosforescent. Purta un palton cafeniu, simplu ca aspect, și avea o poșetă neagră. Când cercetătorul acestor elemente le recompuse,

292 / Integrala prozei scurte descoperi că se asamblau într-o persoană foarte decentă și plăcută la vedere; lacul de unghii era descurajant; cu toate astea, își dădu seama că avea de-a face cu o persoană de încredere; tot așa cum avea încredere în Esther Jackson, domnișoara Jackson, secretara lui. De fapt, femeia îi amintea de secretară; dar comparaţia nu era favorabilă domnișoarei Jackson, care poseda, așa cum o informase pe soţia lui cu ocazia unei certe, „o eleganţă intelectuală sau o eleganţă în sine“. Femeia din faţa lui părea totuși înzestrată cu acea calitate de bună-credinţă pe care o aprecia la secretară, domnișoara Jackson, sau Esther (așa cum începuse s-o numească mai târziu, distrat fiind), în

plus, bănui că aveau amândouă cam aceeași vârstă, adică puţin peste patruzeci de ani. — E ora prânzului. Exact douăsprezece. — I-auzi! Trebuie să fii flămând, spuse ea și deschise poşeta, ca și cum ar fi fost un coş pentru picnic plin cu

destulă mâncare cât să umple o masă cu tot felul de bunătăţi. Scoase dinăuntru un pumn de alune. Practic, trăiesc din alune de când tăticu... de când nu mai am pe nimeni pentru care să gătesc. Trebuie să recunosc și o spun răs-

picat: duc lipsa gătitului. Tăticu' a spus întotdeauna că mâncarea mea era mai bună decât la orice restaurant

la care se ducea. Dar nu-i cine știe ce plăcere să gătești doar pentru tine. Chiar dacă pot să fac prăjituri din foi de aluat subţiri ca hârtia. Ia câteva alune. Hai, ia câteva. Sunt proaspăt prăjite.

Domnul Belli acceptă. Alunele îi plăcuseră încă din copilărie şi, în timp ce se așeza pe mormântul soției ca să

le mănânce, speră că amica lui avea destule. Îi făcu semn cu un gest al mâinii să se așeze alături de el. Fu surprins să descopere că invitaţia părea s-o jeneze; obrajii i se roșiră

Pe cărările raiului | 293

și mai mult, ca și cum i-ar fi cerut să transforme sicriul doamnei Belli într-un pat în care să facă dragoste. — E în regulă în ce te priveşte, spuse ea. Eşti rudă. Dar eu nu sunt. Crezi că i-ar plăcea ca un străin să stea

pe locul ei de odihnă veşnică? — Te rog, ia loc. N-o să-i pese lui Sarah, îi spuse el, fericit că morţii nu pot să te audă, căci încerca atât un sentiment de uimire, cât și unul de amuzament gândindu-se ce-ar spune Sarah, scandalagioaica aceea, cercetătoarea energică de urme de ruj sau de fire de păr blond, dacă l-ar vedea spărgând alune pe mormântul ei în compania unei femei nu chiar neatrăgătoare. Iar apoi, în timp ce femeia se așeza delicat pe marginea mormântului, domnul Belli îi observă piciorul. Piciorul stâng era ţeapăn ca o bucată de lemn cu care intenţiona să pună piedici trecătorilor. Conştientă de interesul lui, femeia zâmbi și îşi ridică și cobori piciorul. — Un accident, ştii. De când eram mică. Am căzut de pe un montagne russe, la Coney Island. Nu te mint. Au scris și ziarele. Nimeni nu şi-a putut închipui cum am scăpat cu viaţă. Singura problemă e că nu pot să îndoi genunchiul. Altminteri nu contează. Mai puţin când dansez. Îți place să dansezi? Domnul Belli clătină din cap; avea gura plină de alune. — Aşa că mai avem ceva în comun. Dansatul. Ar fi trebuit să-mi placă. Dar nu-mi place. Cu toate astea, îmi place muzica. Domnul Belli dădu din cap în semn de aprobare. — Şi florile, adăugă ea, mângâind buchetul de narcise. Apoi degetele îşi continuară drumul şi, ca şi cum ar fi citit ceva în alfabetul Braille, se plimbară peste numele gravat în piatră.

294 / Integrala prozei scurte — Ivor, spuse ea, greșind pronunția. Ivor Belli. Pe

mine mă cheamă Mary O'Meaghan. Aș fi vrut să fiu italiancă. Sora mea e italiancă, s-a măritat cu un italian. Omul e pus pe distracţii şi are o fire veselă și deschisă ca toți italienii. Spune că n-a mâncat niciodată macaroane atât de bune ca alea gătite de mine. Mai ales macaroane cu sos de fructe de mare. Ar trebui să le guști. Domnul Belli termină de mâncat alunele şi scutură cojile din poală. — Ai un client. Dar nu e italian. Belli sună ca un nume italian. Dar sunt evreu. Femeia se încruntă, dar nu atât în semn de dezaprobare, cât din sentimentul că omul o provocase tainic. — Familia mea e din Rusia. M-am născut acolo. Această ultimă informaţie restaură entuziasmul femeii şi chiar îl acceleră. — Nu-mi pasă ce scriu în ziare. Sunt sigur că rușii

sunt la fel ca toată lumea. Fiinţe omeneşti. Ai văzut Baletul Balşoi la televizor? Nu te-ai simţit mândru că eşti rus? Domnul Belli îşi spuse că femeia nu era rău intenționată și rămase tăcut.

— Supă de varză roșie. Fierbinte sau rece. Cu smântână. Hmm! Vezi, spuse ea și scoase la iveală o altă pungă cu alune, îți era foame. Sărăcuţul! Suspină. Sunt convinsă că duci dorul mâncărurilor făcute de soţia dumitale. Era adevărat, le ducea dorul, iar efectul conversaţiei despre mâncare făcu să-i fie şi mai foame. Sarah pregărea mâncăruri excelente, pe care le varia tot timpul, având un gust deosebit. Îşi aminti de unele sărbători, când totul mirosea a scorţişoară. După-amiezi cu sosuri şi vin, pe

feţe de masă apretate, cu tacâmurile bune, urmate de o scurtă siestă. În plus, Sarah nu-i ceruse niciodată să

Pe cărările raiului | 295

şteargă vreo farfurie (o auzea fredonând mulțumită în bucătărie) şi nu se plânsese niciodată de treburile casnice. Reușise să facă din creşterea celor două fete o serie calmă de evenimente bine plănuite și pline de afecţiune. Contribuţia domnului Belli la creşterea lor fusese cea a unui martor plin de admiraţie. Dacă se mândrea cu fetele lui (Ivy locuia în Bronxville, măritată cu un chirurg dentist; sora ei era soţia lui A.]. Krakower, partener în firma

de avocaţi Finnegan, Loeb şi Krakower), trebuia să-i fie recunoscător lui Sarah; fetele erau realizările soției. Sarah avea multe calități și se pomeni amintindu-și nu atât lun-

gile ceasuri infernale când soţia îl critica pentru obiceiurile lui, cum ar fi partidele de pocher şi curtea făcută femeilor, ci întâmplări mai plăcute: Sarah etalându-și pălăriile făcute de ea, Sarah punând firimituri pe pervazul ferestrei ca să dea de mâncare iarna porumbeilor, o avalanșă de amintiri care tindeau să înece mai toate amintirile neplăcute. Simțţi, și fu brusc fericit să simtă cu părere de rău, o senzaţie de tristeţe pe care regretă că n-o avusese înainte. Deși o preţuia sincer pe Sarah, nu putea să nu recunoască acum că viaţa lor împreună se încheiase și că aranjamentul actual era, în general, preferabil. Cu

toate astea, se gândi că în loc de narcise ar fi trebuit să-i aducă o orhidee, soiul acela festiv pe care îl păstra după ieşirile în oraş ale fetelor şi le ținea la rece până se ofileau. — Nu-i așa? auzi el și se întrebă cine vorbise, până când, clipind des, o recunoscu pe Mary O'Meaghan, a cărei voce vorbea întruna, deși el n-o mai asculta; o voce

timidă şi adormitoare, cu un sunet ciudat de scăzut și de tineresc, venind de la o femeie atât de robustă. — Am spus că trebuie să fie nostime, nu-i așa?

— Mda, răspunse domnul Belli prudent.

296 / Integrala prozei scurte — Eşti modest. Dar sunt sigură că sunt nostime. lar dacă seamănă cu tatăl lor... ha, ha, nu mă lua în serios, glumesc. Dar, fără glume acum, sunt topită după copii. Prefer copiii oricăror oameni mari care-au trăit vreo-

dată. Sora mea are cinci copii, patru băieți și o fară. Dot, aşa o cheamă pe sora mea, mă roagă tot timpul să stau

cu copiii fiindcă am timp liber și nu mai trebuie să mă îngrijesc de tăricu' tot timpul. Ea şi Frank, așa îl cheamă pe cumnatul meu, de care am pomenit, o ţin întruna: „Mary, nimeni nu știe să se ocupe de copiii mici ca tine.

Şi te mai și distrezi“. Dar nu e mare lucru, o ceaşcă de cacao și o bătaie cu perne şi sunt gata de culcare. Ivy, spuse ea citind inscripţia banală de pe piatra funerară, Ivy și Rebecca. Ce nume frumoase. Și sunt sigură că faci tot

ce poţi. Dar cele două fere au rămas fără mamă. — O, nu, nu, răspunse domnul Belli, care brusc îi dădu atenţie. Ivy are deja copii, iar Becky e însărcinată. Faţa femeii schimbă rapid expresia de tristețe cu una de neîncredere. — Eşti bunic, nu-mi vine să cred. Dumneata? Domnul Belli avea câteva vanităţi: se credea, de pildă, mai inteligent decât majoritatea oamenilor; se mai consi-

dera și o busolă ambulantă; poseda talentul de-a citi literele răsturnate; erau toate calități care îi sporeau ambițiile.

O simplă privire în oglindă nu îi producea o satisfacție deosebită însă; nu că i-ar fi displăcut cum arăta; știa doar că înfățișarea lui era foarte comună. Începuse să-și piardă

părul cu decenii în urmă; capul îi ajunsese acum o câmpie aproape aridă. Deși nasul denota caracter, bărbia lui, cu toate că-și dublase eforturile, era lipsită de distincție. Avea

umeri largi, la fel ca restul trupului. Firește, era îmbrăcat

Pe cărările raiului | 297

cu grijă; pantofii erau lustruiţi, cămășile apretate. De

două ori pe zi se rădea și se dădea cu talc pe fălcile albăscrui; dar aceste manevre nu reușeau să camufleze nimic,

de fapt, îi accentuau vârsta și înfățișarea de mic-burghez. Nu ignoră totuşi complimentul lui Mary O'Meaghan; la urma urmei, un compliment nemeritat e și cel mai reușit.

— La naiba, am cincizeci şi unu de ani, spuse el scurctându-și vârsta cu patru ani. Nu pot să spun c-o simt.

Și n-o simţea, poate fiindcă vântul slăbise, iar căldura soarelui se întețise. Indiferent de motiv, speranțele lui renăscuseră și se simțea din nou nemuritor, un om care

îşi făcea planuri de viitor. — Cincizeci și unu. Nu-i mare lucru. E vârsta cea mai fericită. Dacă ai grijă de tine. Un om la vârsta dumitale are nevoie de atenţie. De îngrijiri. Oare, aflându-se într-un cimitir, era la adăpost de vânătoarele de soţi? Întrebarea îi trecu prin minte şi se opri la jumătatea drumului ca să-i cerceteze chipul domestic şi naiv, încercând să detecteze o notă de înșeJărorie pe faţa ei. Deși se liniștise, se gândi c-ar fi bine să-i

reamintească unde se aflau. — Tatăl dumitale e și el... domnul Belli făcu jenat un gest cu mâna, prin apropiere?

— 'Tăticu, oh, nu. S-a opus cu îndârjire să fie îngropat. Așa că e acasă.

O imagine tulburătoare apăru în mintea domnului Belli. Una pe care cuvintele ei următoare, „Cenuşa lui e acasă“, nu o înlătură complet. — O! spuse ea și dădu indiferent din umeri, aşa a vrut. O! da, înţeleg, te întrebi ce caut aici. Locuiesc în

apropiere. E un loc plăcut pentru plimbare, iar peisajul...

298 / Integrala prozei scurte

Se întoarseră amândoi ca să admire peisajul: turnurile unei clădiri purtau drapele de nori, iar ferestrele spoite cu soare străluceau ca un milion de bucățele de mică. Mary O'Meaghan spuse: — O zi perfectă pentru paradă. Domnul Belli își spuse: „Eşti o fară foarte cumsecade“, apoi repetă cuvintele cu voce tare şi o regretă imediat, căci ea îl întrebă, fireşte, de ce credea asta. — Pentru că... Părerea dumitale mi-a plăcut. Cea despre parade. — Vezi? Avem aşa de multe lucruri în comun. Nu

scap niciodată o paradă, zise ea triumfătoare. 'Trompetele, am cântat la trompetă când am fost la liceul Sfânta Inimă. Ai spus mai devreme... Îşi cobori vocea, ca şi cum ar fi abordat un subiect care solicita un ton grav. — Ai pomenit că-ţi place muzica. Am mii de discuri vechi. Sute. 'Tăticu:' a lucrat în domeniu, asta a fost meseria lui. Până s-a pensionat. Se ocupa de lăcuit într-o fabrică de discuri. O mai ţii minte pe Helen Morgan? Mi-a plăcut la nebunie, m-a încântat. — Sfinte Doamne, murmură el. Ruby Keeler, Jean Harlowe; acele femei nu fuseseră decât o pasiune trecătoare, dar pe Helen Morgan, palidă ca o albinoasă, cu o siluetă subțire, îmbrăcată în strasuri sclipind la lumina reflectoarelor de pe Broadway, o iubise sincer.

— Îţi vine să crezi așa ceva? C-a băut până şi-a pierdut minţile? Și asta din cauza unui gangster? — Ce contează? Era superbă. — Uneori, atunci când sunt singură şi plictisită, pretind că sunt Helen Morgan. Mă văd cântând într-un club de noapte. E nostim, nu crezi?

Pe cărările raiului | 299

— Da, știu, spuse domnul Belli, a cărui fantezie preferată era să-și închipuie aventuri pe care le-ar fi avut

dacă ar fi fost invizibil. — Pot să-ţi cer o favoare? — Dacă por să te ajut, fireşte. Femeia trase aer în piept, ca și cum ar fi înotat într-un

val de timiditate. După care ieşi la suprafață și spuse: — Vrei să-mi asculţi imitaţiile? Şi să-ți dai cinstit cu părerea?

Apoi își scoase ochelarii de pe nas; ramele lor de oțel intraseră adânc în piele şi forma lor rămăsese imprimată permanent pe chipul ei. Ochii ei goi, umezi și neajutorați, părură uluiți de libertatea bruscă. Genele cu fire rare fluturau ca niște păsărele ținute mult în captivitate și eliberate pe neașteptate. — Uite. O atmosferă de culori pastel și plină de fum. Va trebui să-ți foloseşti imaginaţia. Să spunem că sunt pe un pian... vai, iartă-mă, domnule Belli. — Nu face nimic. Stai pe un pian. — Stau deci pe pian, zise ea şi își lăsă capul pe spate cu un gest visător şi luă o poză romantică. Își supse obrajii, îşi întredeschise buzele, exact în clipa când domnul Belli își mușcă buzele. Aerul de vampă poposi pe nepusă masă pe figura plinuţă și roz a lui Mary O'Meaghan; mai bine nu și-ar fi făcut apariţia, căci nimerise la adresa greșită. Femeia așteptă ca și cum muzica avea să-i dea tonul: — Nu mă părăsi, /Acum că ești cu mine, /Alături de

tine totul e bine, /Fără tine mi-e rău. Domnul Belli fu uimit, căci ceea ce auzea era exact vocea lui Helen Morgan, iar acea voce, cu vulnerabilitatea ei plăcută, cu tremoloul ei delicat care izbucnea din

300 / Integrala prozei scurte

notele superioare, nu părea o imitație, ci expresia firească a unei identități ascunse. Femeia părăsi treptat pozele

teatrale şi continuă să cânte cu ochii închiși: — Sunt la cheremul tău, /Când am nevoie de încurajare, la tine vin pe dată, /Dar dacă te pierd, n-o să mai am la cine veni niciodată! Nici ea, nici domnul Belli nu băgară de seamă decât prea târziu grupul care ducea un sicriu și care le invadă intimitatea; o șerpuire de negri calmi care se uitau la

ei de parcă ar fi nimerit peste un cuplu de jefuitori de morminte beți criță. Toţi se holbau la ei, mai puţin o participantă, o fetiță cu ochi calmi, care izbucni într-un hohot de râs nestăvilit; amuzamentul ei plin de sughiţuri continuă să răsune mult timp după ce procesiunea dispăruse după un colț îndepărtat al cimitirului. — Dacă fetiţa aia ar fi fost a mea... spuse domnul Belli. — Mi-e tare ruşine.

— Ascultă, de ce să-ţi fie ruşine? A fost frumos. Vreau să spun că ştii să cânţi.

— Mulţumesc, răspunse ea și, ca şi cum ar fi ridicat o barieră împotriva lacrimilor ce dădeau navală, își duse mâna la ochelari. — Crede-mă, am fost emoţionat. Tare mi-ar plăcea un bis. Parcă femeia devenise un copil căruia i s-a dat un balon, un balon unic, ce se umfla tot mai mare, până când o ridica și o legăna, atingând doar din când în când pământul cu degetele de la picior. Cobori de la înălțime și spuse:

— Dar nu aici. Poate, spuse ea și din nou păru înălţată, înălțată în aer, poate mai încolo am să-ți pregătesc

Pe cărările raiului | 301

o masă. Am să pregătesc o masă rusească. Și putem să

ascultăm discurile. Gândul, o bănuială suspectă care mai înainte trecuse tiptil, reveni cu pași mult mai apăsaţi, o creatură terestră

şi masivă pe care domnul Belli nu putu s-o evite. — Îşi mulțumesc, domnişoară O'Meaghan. Am să mă gândesc, zise el. Se ridică, îşi potrivi pălăria și paltronul, și spuse: — Când stai prea mult timp pe o piatră rece, poți să te alegi cu o răceală. — Când asta? — Păi, niciodată. Nu trebuie să stai niciodată pe o piatră rece.

— Vreau să spun: când vrei să vii la masă? Domnul Belli îşi câștigase existenţa inventând cu pricepere tot felul de scuze. — Oricând, răspunse el calm. Doar că nu așa curând. Mă ocup de impozite. Ştii ce ni se întâmplă în martie. Da, domnule, zise el, scoțând ceasul la iveală, trebuie să

mă întorc la treburile zilnice. Nu putea totuși, nu-i aşa, să plece de acolo și s-o lase

aşezată pe mormântul lui Sarah. Îi datora o purtare mai frumoasă; mai întâi pentru alune, dacă nu pentru altceva; poate că doar datorită ei își amintise că orhideele lui Sarah se ofileau în frigider. Şi, oricum, era o femeie amabilă, o femeie destul de plăcută și mai ciudată decât oricare alta pe care o întâlnise. Se gândi să profite de vreme, dar vremea nu-i oferea nici un pretext; doar câțiva nori şi soarele extrem de vizibil. — S-a răcorit, spuse el și îşi frecă mâinile. S-ar putea

să plouă.

302 / Integrala prozei scurte

— Domnule Belli, am să-ţi pun o întrebare foarte personală, zise ea enunțând fiecare cuvânt foarte răspicat. Fiindcă n-aş vrea să crezi că invit la masă chiar pe oricine.

Intenţiile mele sunt... Privirea i se mută de la el, vocea îi tremură, ca şi cum maniera ei onestă ar fi fost o mascaradă pe care n-o mai putea continua.

— Aşa că am să-ţi pun o întrebare foarte personală: Te-ai gândit să te recăsătorești? Domnul Belli mormăi ca un radio care se încălzeşte înainte de-a începe transmisia, iar când începu, vorbele ieşiră confuze. — O! la vârsta mea? Nu vreau nici măcar un câine.

Mi-ajunge televizorul. Nişte bere. Pocher o dată pe săptămână. La naiba, cine mă mai ia pe mine, zise el amintindu-și cu regret de soacra Rebeccăi, doamna A.]. Krakower, doctoriţa Pauline Krakower, o dentistă (acum pensionată) care fusese un participant îndrăzneţ într-un

oarecare complot familial. Sau cea mai bună prietenă a lui Sarah, insistenta Pollock „Oacheşa“? Ciudat, dar cât timp trăise Sarah, se bucurase în unele ocazii de admiraţia Oacheșei; mai târziu, când îi spusese în cele din urmă să nu-i mai telefoneze, iar ea strigase: „ot ce mi-a spus Sarah despre tine e perfect adevărat. Canalie grasă și păroasă!“. Apoi fusese domnișoara Jackson. În ciuda bănuielilor lui Sarah

și chiar a convingerii ei, nu se petrecuse nimic nelalocul lui între el şi agreabila Esther, a cărei pasiune erau popicele. Crezuse — şi în lunile recente știuse sigur — că dacă într-o bună zi i-ar fi propus să bea ceva, apoi o cină, iar la urmă un pic de distracție la popicărie... Spuse:

Pe cărările raiului | 303

— Am fost căsătorit douăzeci și şapte de ani. Mi-ajunge pentru 0 viață întreagă.

În timp ce vorbea, își dădu brusc seama că luase o hotărâre; chiar avea s-o invite pe Esther la masă, avea s-o ducă să joace popice şi să-i cumpere o orhidee, una de mare gală, legată cu o panglică de culoarea lavandei. lar apoi se întrebă dacă oamenii îşi petrec luna de miere în aprilie. Atunci merge şi în mai. În Miami? În Bermude? În Bermude! — Nu, nu m-am gândit la asta niciodată, să mă recăsătoresc.

S-ar fi putut trage concluzia din postura atentă a lui Mary O'Meaghan că îi sorbea fiecare cuvânt de pe buze, doar că privirea îi era absentă, ca și cum ar fi căutat la o petrecere o figură mai promițătoare. Sângele îi dispăruse

de pe față și, odată cu el, mai tot farmecul ei sănătos. Tuși. Domnul Belli tuși şi el. Spuse: — Mica făcut mare plăcere să te cunosc, domnişoară O'Meaghan. — Şi mie, răspunse ea și se ridică. 'le superi dacă te însoțesc până la ieșire? Da, se supăra, căci voia să rătăcească de unul singur,

să se bucure de vremea proaspătă de primăvară, vremea bună de paradă, singur cu gândurile lui, numeroase, gândurile la Esther, și cu starea lui sufletească plină de speranţă și de energie. — Cu plăcere, spuse el, potrivindu-şi pasul după pasul ei mai încet din cauza uşoarei întârzieri produse de piciorul țeapăn. — Chiar mi s-a părut o idee bună, spuse ea, pregătită să-și apere propunerea. Bătrâna Annie Austin era dovada vie. Păi, nimeni n-a avut o idee mai fericită: toţi se ţineau

304 / Integrala prozei scurte de mine: mărită-te. Din ziua când a murit tăticu, sora mea

şi toți ceilalți au spus: „Sărmana Mary, ce-o să se aleagă de ea? Nu ştie să bată la mașină. Să scrie după dictare; n-o să fie în stare să servească la masă. Ce se alege de o fată, o femeie în toată firea, care nu ştie nimic şi n-a făcut niciodată nimic? Ştie doar să gătească și să se îngrijească de tatăl ei. N-am auzit decât „Marți, trebuie să te măriți. — Şi ce e rău în asta? O femeie bine ca dumneata ar

trebui să se mărite. Ai face grozav de fericit orice bărbat. — Fireşte c-ar trebui. Dar cu cine? Îşi ridică braţele în faţă, arătând cu o mână Manhattanul, ţara, continentele de dincolo. — Aşa c-am căutat. Nu sunt leneşă din fire. Dar, sincer, își găseşte vreodată o femeie soț? Dacă nu sunt foarte, foarte frumoase sau dansatoare nemaipomenite? Dacă sunt exact ca mine, banale?

— Nu, nu eşti deloc banală, mormăi domnul Belli. Nu ești banală. Nu poți să te foloseşti de talentele dumitale? De vocea dumitale? Femeia se opri din mers și rămase pe loc închizând și deschizând poşeta. — Nu-ţi bate joc de mine. La mijloc e viața mea. Și spuse insistent: Sunt banală, la fel ca bătrâna Annie Austin. Şi ea mi-a spus că cel mai bine îmi caut soţ, un

om cinstit și cumsecade, la rubrica „Decese“. Deși se considera o busolă ambulantă, domnul Belli avu sentimentul neplăcut că s-a rătăcit; cu mare ușurare sufletească zări porţile cimitirului la vreo sută de metri în faţă.

— Aşa crede ea? Asta spune? Bătrâna Annie Austin? — Da, și e o femeie foarte practică. Hrănește șase persoane cu 58 de dolari şi 75 de cenți pe săptămână:

Pe cărările raiului ! 305

hrană, haine, totul. Și felul în care mi-a explicat a părut logic. Pentru că rubrica de decese e plină de bărbați necăsătoriți. Văduvi. Du-te la înmormântare şi încearcă

să intri în vorbă. Exprimă-ţi durerea; sau la cimitir; vii aici într-o zi frumoasă sau mergi la Woodlawn, unde-o să găsești întotdeauna văduvi care se plimbă pe acolo. Oameni care îşi spun cât de mult regretă viaţa conjugală şi care s-ar putea să dorească să se căsătorească din nou.

Domnul Belli înţelese că femeia vorbea serios şi se îngrozi; se amuză în același timp; apoi râse, își vâri

mâinile în buzunare şi își lăsă capul pe spate. Femeia i se alătură, izbucni într-un râs care îi readuse culoarea din obraji şi care o făcu să se agite ca o ciocârlie și să se lovească de el. — Până și eu, spuse ea, apucându-l de braț, până și eu văd umorul situaţiei. N-a fost însă o viziune prelungită, căci brusc spuse solemn: — Așa şi-a găsit Annie soţii ei. Pe amândoi. Domnul Cruikshank și apoi domnul Austin. Irebuie să fie o idee practică. Nu

crezi?

— Oh, ba cred. — Dar nu m-a ajutat prea mult, spuse ea indiferentă. De pildă, n-a mers în cazul nostru. Şi părea că avem atât de multe lucruri în comun. — O să meargă într-o zi, spuse el și grăbi pasul, o să găsești un bărbat mai plin de viaţă. — Nu ştiu. Am întâlnit unii bărbaţi distinşi. Dar

se termină întotdeauna la fel, ca acum, spuse ea și se opri din vorbit, la vederea unui alt pelerin, care tocmai intra pe poarta cimitirului și care îi atrăsese interesul;

un bărbat vioi şi mărunţel, fluierând încântat și pășind

306 / Integrala prozei scurte energic. Domnul Belli îl văzu și el, observă panglica neagră cusută pe mâneca paltonului de tweed verde al vizitatorului şi comentă: — Îşi doresc noroc, domnişoară O'Meaghan. Mulțumesc pentru alune.

OASPETELE DE ZIUA RECUNOȘTINȚEI

(1967)

Lui Lee

Fiindcă veni vorba de răutate, Odd Henderson era cea mai răutăcioasă ființă pe care-am cunoscut-o vreodată! Și vorbesc aici de un băieţel de doisprezece ani și nu de un om matur care avusese timp să-și dezvolte natural un comportament diabolic. Odd Henderson avea doisprezece ani în 1932, când eram amândoi în clasa a doua la o şcoală dintr-o mică localitate rurală din Alabama. Era înalt pentru vârsta lui, un băiat cu oase mari, cu păr roşcat-închis și ochi îngușşti și gălbui, dominând ca statură toţi elevii din clasă — ceea ce era absolut firesc pentru că noi ceilalți aveam şapte sau opt ani. Odd rămăsese repetent de două ori în clasa întâi și era pentru a doua oară în clasa a doua. Acest record nefericit nu se datora prostiei, Odd era inteligent, poate şmecher e un cuvânt mai bun, dar era la fel ca toţi ceilalți din familia Henderson. Întreaga familie (erau zece la număr, fără să-l

mai punem la socoteală și pe tatăl Henderson, care era traficant de whisky și era mai tot timpul la zdup) locuia îngrămădită într-o casă cu patru camere din apropierea

unci biserici a negrilor, fiind o gloară de oameni dezechilibraţi, nesuferiți, fiecare gata să te bage-ntr-un bucluc. Odd nu era cel mai rău și asta, credeţi-mă, nu era puţin lucru.

Mulţi copii de la școală proveneau din familii mai sărace ca familia Henderson. Odd avea o pereche de

308 / Integrala prozei scurte

pantofi, în timp ce alți băieţi, ba chiar și unele fete, trebuiau să meargă desculți chiar şi pe vremea cea mai urâtă — atât de serios fusese afectată Alabama de Marea Criză. Dar nimeni, absolut nimeni, nu arăta atât de jalnic ca Odd — un băiat pistruiat, slăbănog ca o sperietoare, îmbrăcat într-o salopetă asudată și jerpelită şi în care s-ar fi simţit umilit și un pușcăriaș cu lanţuri la picioare. Ţi-ar fi inspirat milă dacă n-ar fi fost atât de urâcios. Toţi copiii se temeau de el — și nu numai noi, copiii mai mici, dar și cei de vârsta lui sau chiar mai mari. Nimeni nu se lua la bătaie cu el, în afară de o fată pe nume Ann „Jumbo“ Finchburg, care s-a întâmplat să fie cealaltă spaimă a orașului, o fată băieţoasă şi scundă, înzestrată cu talentul de-a se bate fără să-i pese de nimic. Ea l-a atacat pe Odd într-o recreaţie, într-o dimineață plicticoasă, de a fost nevoie ca trei învăţători, fiecare dintre ei dorind sincer ca cei doi combatanți să se omoare unul pe altul, să intervină după o bună bucată de vreme pentru a-i despărți. Rezultatul a fost același pentru amândoi: Jumbo și-a pierdut un dinte şi jumătate din păr și s-a ales cu o pată cenușie pe ochiul stâng (n-a mai reușit să vadă bine câte zile a mai avut), în timp ce pagubele suferite de Odd includeau un deget mare rupt, și zgârieturi cicatrizate cu care avea să trăiască până l-au băgat în mormânt. Luni de zile mai târziu, Odd a încercat tot felul de manevre ca s-o atragă pe Jumbo într-o altă bătaie, dar Jumbo se învățase minte și îl evita. La fel aș fi făcut și eu, dacă aș fi avut prilejul. Din nefericire, eram obiectul atenţiei necontenite a lui Odd. Ținând seama de epocă şi de localitate, proveneam dintr-o familie destul de înstărită, locuind într-un vechi

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 309

conac, cu odăi cu tavan înalt, aflat la marginea orășelului, de unde începeau fermele și pădurea. Casa aparţinea unor rude îndepărtate, verişoare în vârstă, iar aceste verișoare, crei femei bătrâne și necăsătorite, împreună cu un frate burlac, mă luaseră sub acoperişul lor din cauza unor încurcături în familia mea apropiată, o ceartă legată de custodie, și, din motive complicate, fusesem abandonat în acest cămin cam excentric din Alabama. Nu că nu m-aş fi simţit bine acolo; de fapt, acei ani s-au dovedit cei mai fericiţi din copilăria mea dificilă, mai ales fiindcă cea mai tânără dintre verişoare, o femeie de vreo șaizeci de ani, a ajuns cea mai bună prietenă a mea. Era și ea un copil (mulţi o considerau mai rău de-atât și vorbeau pe ascuns despre ea de parcă ar fi fost soră geamănă cu sărmanul Lester "Tucker, un om cumsecade, care rătăcea pe străzi adâncit într-un delir fericit), şi înțelegea copiii și mai ales pe mine. Poate că era ciudat ca cel mai bun prieten al unui copil să fie o fată bătrână, dar nici unul dintre noi nu avea o concepţie obișnuită despre viaţă sau origine socială, așa că era inevitabil, în cadrul singurătăţii noastre separate, să ajungem prieteni. Cu excepţia orelor petrecute la școală, eu, bătrâna Qucenie, cățeluşa noastră, un șoricar plin de energie, şi domnișoara Sook, așa cum se numea prietena

mea, eram aproape întotdeauna împreună. Căutam ierburi în pădure, pescuiam în pârâie îndepărtate (folosind drept undiţe niște tulpini uscate de trestie-de-zahăr) și adunam ferigi și verdeţuri ciudate pe care le transplantam şi le creşteam cu mare entuziasm în găleți de tinichea și oale de noapte. Viaţa noastră însă se desfăşura mai ales în bucătărie, o bucătărie de fermă, dominată de o sobă neagră pe lemne, o încăpere unde era deseori întuneric şi

soare în același timp.

310 / Integrala prozei scurte

Domnişoara Sook, sensibilă ca o ferigă, era o fire retrasă care nu călătorise niciodată dincolo de graniţele ținutului, cu totul diferită de fratele și surorile ei, acestea din urmă fiind firi practice şi vag masculine la înfățișare, care conduceau un magazin de textile şi se ocupau cu multe alte activităţi comerciale. Fratele lor, unchiul B., avea mai multe plantaţii de bumbac risipite prin regiune și, deoarece refuza să conducă mașina sau să suporte

cel mai mic contact cu un vehicul motorizat, trebuia să meargă călare, trambalându-se toată ziua de la o proprietate la alta; era un om bun la suflet, deși tăcut; bombănea drept răspuns un da sau nu și nu deschidea gura decât ca să mănânce. La fiecare masă înfuleca lacom cu o foame de grizzly din Alaska după o iarnă de hibernare, și era obligaţia domnișoarei Sook să-l îndoape. Micul dejun era masa noastră principală — masa de prânz, cu excepţia celei de sâmbătă, și cina erau ocazii fără pretenţii fiindcă mâncam adesea ce rămăsese de la micul dejun. Acest mic dejun, servit prompt la ora cinci și jumătate dimineaţa, îţi făcea, garantat, un ditamai burtihanul. Până și azi păstrez o poftă nostalgică pentru acele mese din zori, constând în șuncă şi pui la tavă, cotlete de porc, peşte prăjit, veveriţă prăjită (când era sezonul), ouă jumări, mămăligă cu sos de carne, fasole, verdeţuri şi zeamă de verdeţuri și turte de mălai, biscuiţi, prăjituri, clătite cu dulceaţă, miere din faguri, marmeladă

şi jeleuri făcute în casă, lapte dulce, lapte bătut, cafea cu aromă de cicoare, fierbinte ca iadul. Bucătarul, domnișoara Sook secondată de ajutoare,

adică eu şi Queenie, se trezea în fiecare dimineaţă la ora patru ca să aprindă soba, să pună masa şi să pregătească totul. Trezitul la acea oră nu era o corvoadă, cum s-ar

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 311 putea crede, căci ne obișnuiserăm și oricum mergeam la culcare de îndată ce apunea soarele și păsările se culcuşeau în pomi. În plus, prietena mea nu era deloc fragilă cum ar fi putut să pară; deși fusese bolnavă în copilărie și mergea aplecară din umeri, avea mâini puternice și picioare solide. Putea să se mişte sprințar, cu viteza cerută

de ocazie, iar pantofii ei de tenis, cam jerpeliţi, pe care îi purta tot timpul, scârțâiau pe duşumeaua ceruită a bucătăriei; faţa ei distinsă, cu trăsături delicare și neregulate, ca şi ochii frumoși și tinereşti trădau o încredere de sine care sugera mai degrabă răsplata unei străluciri interioare spirituale, decât expresia vizibilă a unei simple sănărăți de muritor. Cu toate astea, în funcție de anotimp, ca şi de numărul celor angajaţi la fermele unchiului B., la masă aveam uncori până la cincisprezece persoane — oameni care

luau parte la acele mici banchete din zori; muncitorii aveau dreptul la o masă caldă pe zi, aceasta fiind o parte din salariul lor. Aparent, o negresă venea să dea o mână de ajutor la spălatul farfuriilor, să facă paturile, să curețe prin casă şi să spele rufele. Femeia era leneșă și nu te puteai bizui pe ea, dar era prietena de-o viaţă a domnişoarei Sook, ceea ce însemna că prietena mea nu avea

de gând s-o înlocuiască, ci pur și simplu făcea ea treaba: spărgea lemne, se ocupa de o menajerie mare, cu pui de găină, curcani şi porci, freca dușumelele, ştergea praful, ne cârpea toate hainele şi, totuși, când mă întorceam de la şcoală, era întotdeauna dispusă să-mi ţină compani€, să joace cu mine un joc de cărți numit Rook, să ne aventurăm în căutare de ciuperci, să ne batem cu perne

sau să stăm în bucătărie, în lumina pe cale să apună a după-amiezii, ca să mă ajute la lecţii.

312 / Integrala prozei scurte Îi plăcea mult să se uite la cărțile mele de la școală, mai ales la atlasul de geografie („O! Buddy“, avea ea obiceiul să spună, fiindcă așa îmi zicea, „uite că există un lac numit Titicaca. Îţi dai seama, chiar există undeva prin lume:) Educaţia mea era și educaţia ei. Din pricina unei boli din copilărie, nu mersese aproape deloc la școală, scrisul ei de mână fiind o serie de mâzgălituri, iar corectitudinea scrierii o treabă foarte personală și ținând de fonetică. Eram deja capabil să scriu și să citesc cu mai mare ușurință ca ea (deși reușea să „studieze“ un capitol din Biblie în fiecare zi și nu rata nici un prilej de a citi episoadele din „Mica orfană Annie“, sau „Copiii Katzenjammer“, benzi desenate din ziarele de la Mobile). Era foarte mândră de

carnetul „nostru“ de note ( „Dumnezeule, Buddy, ai cinci de 10, până și la matematică. N-am sperat că vom lua un 10 la matematică“). Era un mister pentru ea de ce uram

școala, de ce în unele dimineți plângeam și mă târguiam cu unchiul B., persoana care lua hotărâri, să mă lase să stau acasă.

Fireşte, nu e adevărat că uram școala, îl uram pe Odd Henderson. În ce hal mă chinuia! De pildă, obişnuia să mă aștepte la umbra unui stejar de la marginea curţii școlii, ţinând în mână o pungă plină cu ciulini strânși pe

drumul spre școală. Nu avea sens să încerc să fug, căci era mai rapid ca un șarpe gata de atac; mă lovea ca un șarpe cu clopoței, mă trântea la pământ, mă privea cu

ochii lui plini de-o bucurie răutăcioasă și mă freca pe cap cu ciulinii. De obicei, un grup de copii care chicoteau se adunau în jurul nostru ca să se amuze sau să se prefacă că se distrează, deși nu credeau că era distractiv, dar le era și

lor frică de Odd şi încercau să-i facă pe plac. Mai târziu, ascuns în closetul școlii, îmi scoteam scaieții din păr;

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 313

operațiunea dura ţinea foarte mult şi uneori întârziam la clasă când suna clopoțelul. Profesoara noastră din clasa a doua, domnişoara Armstrong, era înțelegătoare, căci bănuia ce se întâmplă; dar, în cele din urmă, exasperată de întârzierile continue, se răstea la mine în fața întregii clase: — Tu, domnul cu mari pretenţii! Drepr cine te crezi! Intri dansând în clasă, la douăzeci de minute după ce-a sunat clopoțelul. O jumătate de oră mai târziu! La care eu nu mă puteam abţine și strigam arătându-l

pe Henderson: — Lui să-i faceţi morală! El e vinovatul! Nemernicul naibii.

Știam o seamă de înjurături și eram uimit să aud că

vorbele mele răsunau acum în încăperea tăcută, în timp ce domnișoara Armstrong se îndrepta spre mine cu o riglă groasă în mână: — Întinde mâinile, domnule. Cu palmele în sus. Și, în timp ce Odd Henderson mă privea cu un zâmbet discret şi acru, domnișoara Armstrong mă pedepsea bășicându-mi palmele cu rigla ei cu margine de metal, până când aproape nu mai vedeam nimic. Ar fi nevoie de o pagină întreagă scrisă cu litere mici ca să fac lista pedepselor inventate de Odd pe care le-am îndurat, dar cel mai mult uram și sufeream din cauza tris-

reţii de a aștepta ca inevitabilul să se producă. Odată, când mă ţintuise la perete, l-am întrebat direct ce făcusem ca să mă urască atât de mult; brusc, mi-a dat drumul, m-a eliberat şi a spus: „Eşti prea fătălău. Eu vreau doar să te vindec:' Avea dreptate, eram cumva fătălău și, în clipa în care a spus-o am știut că n-aveam cum să-i schimb părerea, nu-mi rămânea decât să mă întăresc şi să accept realitatea.

314 / Integrala prozei scurte

De îndată ce dădeam de căldura din bucătăria liniștită, unde Queenie ronțăia un os dezgropat recent și prie-

tena mea pregătea o plăcintă, povara lui Odd Henderson îmi aluneca din fericire de pe umeri. Dar, deseori noaptea, ochii lui întredeschiși, de fiară, îmi apăreau ameninţători în vise, în timp ce vocea lui stridentă, aspră, plină de promisiuni crude, îmi şuiera în urechi. Dormitorul prietenei mele era lângă al meu și uneori ţipetele scoase în visele mele urâte o sculau din somn și venea să mă trezească din coșmarurile pe care mi le dădea Odd Henderson. — Uite, spunea ea aprinzând lampa, ai speriat-o până şi pe Qucenie. Uite cum tremură. Apoi: Ai temperatură?

Ai transpirat rău. Poate c-ar trebui să-l chem pe doctorul Stone. Dar ştia că nu era din cauza temperaturii, ştia că era

din pricina neplăcerilor de la școală, căci îi povestisem de mai multe ori ce se întâmpla și cum se purta cu mine Odd Henderson. Am încetat însă să vorbesc despre asta și să mai pomenesc vreodată de el, pentru că ea refuza să admită că o fiinţă omenească putea fi atât de rea cum îl descriam eu. Nevinovăţia, salvată de absenţa experienţei care o izolase

întotdeauna pe domnişoara Sook, o făcea incapabilă să recunoască un astfel de monstru. — O! spunea ea, frecându-mi mâinile reci ca să și le încălzească, se ia de tine doar fiindcă e invidios. Nu-i la fel de deștept și de arătos ca tine. Sau spunea pe un ton mai puţin glumeţ: — Lucrul pe care trebuie să ţi-l amintești, Buddy, e că acest băiat nu poate să se poarte altfel. Toţi copiii din familia Henderson au avut o viaţă grea. Și poţi să dai

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 315

vina pe tatăl Henderson. Nu-mi place să spun, dar omul ăsta n-a fost decât un derbedeu și un prostănac. Ştii că unchiul B. l-a biciuit odată? L-a prins bătând un câine și l-a biciuir pe loc. Au făcut un mare bine când l-au arestat și l-au vârât în închisoarea de stat. Dar o ţin încă minte

pe Molly Henderson înainte de-a se căsători cu tatăl Henderson. N-avea decât cincisprezece, șaisprezece ani

și tocmai venise de undeva de dincolo de râu. A lucrat pentru Sade Danvers, care are magazin în josul străzii, ca să înveţe croitoria. Obișnuia să treacă pe aici și să mă

vadă grădinărind, o fată foarte politicoasă, cu păr roșcat frumos şi recunoscătoare pentru orice: uneori îi dădeam un bucheţel de mazăre verde sau nişte camelii și îmi mulţumea întotdeauna. Apoi a început să se plimbe braţ la braț cu tatăl Henderson, el fiind mult mai în vârstă, un

golan, și când umbla beat, și când era treaz. Dumnezeu trebuie să fi avut motivele lui. Dar ce păcat! Molly n-are mai mult de treizeci şi cinci de ani, şi a rămas fără un dinte în gură sau un sfanț în buzunar. Doar o casă plină de copii care trebuie hrăniți. Trebuie să ţii seama de asta, Buddy, și să fii răbdător. Răbdător! La ce folosea o astfel de discuţie? În cele din urmă însă, prietena mea a înţeles cât de serioasă

era disperarea mea. Această înţelegere a venit pe o cale calmă şi nu a fost rezultatul unei treziri neplăcute în

toiul nopții sau al unei certe cu unchiul B. A avut loc într-un amurg ploios din noiembrie, când stăteam singuri în bucătărie, la gura sobei, în care se stingea focul. Terminaserăm masa de seară, farfuriile erau așezate stivă, Queenie se încolăcise pe un balansoar și sforăia. Am auzit șoaptele prietenei mele sunând adormitor și îmbi-

nându-se cu răpăiala ploii care se scurgea de pe acoperiş;

316 / Integrala prozei scurte mă gândeam însă la grijile mele și nu dădeam atenţie subiectului discuţiei, și anume Ziua Recunoștinței, care urma să fie într-o săptămână. Verişoarele mele nu fuseseră niciodată măritate, (unchiul B. era cât pe-aci, dar logodnica îi înapoiase inelul când băgase de seamă că urma să împartă casa cu trei fete bătrâne). Cu toate astea, familia noastră se mândrea cu

multe legături prin regiune; o mulțime de veri și chiar și o mătușă, doamna Mary Taylor Wheelwright, care avea o sută trei ani. Întrucât casa noastră era cea mai încăpă-

toare şi mai bine plasată, aceste rude aveau obiceiul să vină în vizită în fiecare an de Ziua Recunoștinței, fiind doar rareori mai puţin de treizeci de petrecăreţi; nu erau o povară nesuferită, căci noi nu ofeream decât casa și un număr impresionant de curcani umpluți. Oaspeţii puneau la dispoziţie restul de mâncăruri, fiecare având contribuţia lui personală, o specialitate culinară: o verișoară foarte îndepărtată, Harriet Parker din Flomaron, făcea un fel de mâncare divin, constând din felii de portocală transparente combinate cu fulgi de nuci de cocos proaspăt tocate; Alice, sora lui Harriet, sosea de obicei cu un platou de cartofi dulci făcuţi piure şi asezonaţi cu stafide; clanul Conklin, doamna şi domnul Bill Conklin şi cvartetul lor de fete arătoase, aducea întotdeauna o tavă de murături delicioase, pregătite din vară; mâncarea mea preferată era o budincă rece de banane, o rețetă păzită cu grijă de o mătușă extrem de bătrână, care, în ciuda longevităţii ei, era încă energică la treburile casei. Spre durerea noastră, a luat cu ea în mormânt secretul budincii când a murit în 1934, la vârsta de o sută cinci ani (şi nu s-a stins din pricina vârstei, ci a fost atacată și călcată de un taur într-o livadă).

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 317 Domnişoara Sook reflecta la aceste chestiuni în timp ce mintea îmi vagabonda printr-un labirint la fel de melancolic ca amurgul ploios. Am auzit-o cum bate în masă cu degetele. — Buddy! — Ce? — N-ai auzit nimic din ce-an spus. — Scuze. — Am făcut socoteala că în acest an vom avea nevoie

de cinci curcani. Când am vorbit cu unchiul B., a spus că vrea să tai tu curcanii. Și să-i jumuleşti. — De ce eu?

— A spus că un băiat trebuie să ştie cum să facă asemenea lucruri. Măcelăritul curcanilor era treaba unchiului B. Pentru mine era o corvoadă să-l privesc cum omoară un porc sau

suceşte gâtul unei găini. Prietena mea reacţiona la fel. Nici unul dintre noi nu putea îndura o violență mai mare decât strivirea unei muște; așa c-am fost surprins de felul degajat în care îmi comunicase hotărârea.

— Ei bine, nici nu mă gândesc. — Fireşte că nu, spuse ea şi zâmbi. O să-l chem pe Bubber sau vreun alt băiat negru. Îi dau zece cenți, continuă ea pe un ton tainic și conspirativ, iar unchiul B. o să creadă c-ai fost tu. Aşa c-o să fie mulțumit și o să înceteze să mai spună că-i un lucru așa de rău. — Ce-i un lucru așa de rău?

— Că suntem tot timpul împreună. Spune c-ar trebui să ai alți prieteni, băieți de vârsta ta. Păi, cred că are dreptate. — Nu vreau alţi prieteni.

318

/ Integrala prozei scurte

— "Taci din gură, Buddy. Taci. Ai fost foarte bun cu mine. Nu știu ce m-aș face fără tine. Aș deveni o bătrână cicălitoare. Vreau să te văd fericit, Buddy. Puternic, în stare să înfrunți lumea. Și n-o s-o înfrunţi niciodată atâta

timp cât nu ajungi la Henderson, pe care să — EI! E ultimul om — "Te rog, Buddy,

o înţelegere cu oamenii ca Odd ţi-i faci prieteni. din lume pe care-l vreau ca prieten. invită-l pe băiat la masă de Ziua

Recunoștinței. Deşi noi doi ne contraziceam uneori, nu ne certam.

Nu mi-a venit să cred că nu era doar o mostră de umor dubios; dar observând că vorbea serios, mi-am dat seama cu uimire că eram pe care să ne certăm. — Am crezut că eşti prietena mea. — Sunt prietena ta, Buddy. Le asigur.

— Dacă ai fi, nici nu ţi-ar trece prin cap aşa ceva. Odd Henderson mă urăște. E dușmanul meu. — Nu te poate uri. Nu te cunoaşte.

— Atunci îl urăsc eu. — Fiindcă nu-l cunoşti. Asta e tot ce-ţi cer. Un prilej să vă cunoaşteţi puţin. După care cred că neplăcerile o

să înceteze. Și poate că ai dreptate, Buddy, s-ar putea ca voi doi să nu fiţi niciodată prieteni. Dar mă îndoiesc că O să te mai supere.

— Nu înţelegi. Tu n-ai urât niciodată pe nimeni. — Nu, n-am urât. Nu ne e dat decât puţin timp pe acest pământ și n-am chef să mă vadă bunul Dumnezeu cum îmi pierd timpul cu astfel de treburi. — N-o să-l invit. O să creadă c-am înnebunit. Și chiar asta ar însemna.

Ploaia încetase, lăsând locul unei tăceri care s-a întins dureros. Ochii limpezi ai prietenei mele m-au cercetat de

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 319

parcă aș fi fost o carte de joc din pachetul de Rook, pe care o studia cu intenţia de-a se decide cum s-o joace; și-a dat într-o parte de pe obraz o buclă de păr cărunt şi-a oftat. — Atunci o s-o fac eu. Mâine, spuse ea. O să-mi pun pălăria și o să-i fac o vizită lui Molly Henderson. Declaraţia demonstra că e foarte hotărâtă, căci nu

mi-o amintesc pe domnișoara Sook să fi făcut cuiva vreo vizită şi nu fiindcă era complet lipsită de graţii sociale, ci pentru că era prea modestă pentru a se aștepta să fie bine primită. — Nu cred c-o să sărbătorească Ziua Recunoştinţei

la ei acasă. Molly o să fie probabil încântată că Odd o să stea cu noi la masă. O! știu că unchiul B. n-o să îngăduie, dar cel mai bine ar fi să-i invităm pe toți. Râsul meu a trezit-o pe Queenie și, după o clipă de surprindere, prietena mea a început și ea să râdă. S-a

înroșit și o lumină i-a apărut în privire; s-a ridicat și m-a îmbrățișat, după care a spus: — O, Buddy, ştiam c-o să mă ierți și o să recunoşti că propunerea mea a avut ceva noimă. Se înşela. Veselia mea avea alte motive. Două la număr:

una era imaginea unchiului B. servind curcan tuturor nesuferiților de Hendersoni. Al doilea motiv era: mi-a trecut prin minte că n-aveam de ce să mă alarmez; domnișoara Sook o să-i invite, şi mama lui Odd o să accepte în numele lui, dar Odd n-o să apară nici într-o mie de ani. Era mult prea mândru. De pildă, în anii Crizei, școala noastră a împărţit lapte și sendvișuri tuturor copiilor ai căror părinţi erau prea săraci ca să le dea ceva de mâncare

la prânz. Odd însă, pirpiriu cum era, a refuzat să aibă ceva de-a face cu acele pomeni; pleca de unul singur şi devora un pumn de alune sau ronțăia o gulie mare verde.

320 / Integrala prozei scurte

Acest soi de mândrie era caracteristic familiei Henderson; erau capabili să fure, să scoată aurul din gura unui mort, dar nu să accepte un dar oferit pe față, căci urau orice aducea a milă. Eram sigur că Odd avea să considere invitația domnișoarei Sook drept un gest filantropic sau să-l vadă, și nu se înșela, drept un act menit să-l potolească în privinţa mea.

M-am dus la culcare în acea noapte cu inima ușoară, fiind sigur că sărbătoarea mea preferată nu avea să fie compromisă de prezenţa unui oaspete atât de nepotrivit. A doua zi dimineaţă, m-am trezit cu o răceală rea,

ceea ce mi-a convenit; însemna că nu trebuia să mă duc la școală. Însemna de asemenea că puteam să am focul aprins în cameră, supă de roșii şi ore întregi cu domnul Micawber şi cu David Copperfield, cele mai bune pretexte pentru a sta în pat. Începuse să burniţeze din nou, dar prietena mea și-a ţinut promisiunea, și-a pus pălăria de pai rotundă cât o roată, împodobită cu trandafiri de catifea decoloraţi de vreme, și a pornit spre locuinţa familiei Henderson. — Mă întorc imediat, a spus ea. De fapt a fost plecată mai bine de două ore. Nu mi-o puteam închipui pe domnișoara Sook angajată într-o conversaţie atât de lungă, afară de cazul că vorbea cu mine sau de una singură (vorbea singură destul de des,

un obicei al oamenilor cu minte sănătoasă, dar fire singuratică); când s-a întors, părea epuizată. Având încă pălăria pe cap şi un impermeabil vechi și lălâu pe ea, mi-a vârât un termometru în gură şi s-a așezat

la capătul patului. — Îmi place de ea, a spus ea. Mi-a plăcut întotdeauna Molly Henderson. Face tot ce poate, iar casa ei e la fel de

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 321

curată ca unghiile lui Bob Spencer. (Bob Spencer fiind un predicator baptist, faimos pentru igiena lui sclipitoare.) Era însă foarte frig în casă. Casa are acoperiş de tinichea şi vântul suflă direct în încăpere, fără o surcea în sobă. Mi-a oferit ceva de băut și aș fi primit cu încântare o ceaşcă de cafea, dar am refuzat. Fiindcă nu-mi închipui că există un grăunte de cafea în casă. Sau zahăr. M-a făcut să-mi fie rușine, Buddy. Mă supără să văd pe cineva ca Molly chinuindu-se astfel. Fără să poată avea vreodată o zi frumoasă. Nu spun că oamenii ar trebui să aibă tot ce-și doresc. Deși, dacă mă gândesc mai bine, nu văd ce e rău în asta. Iu ar trebui să ai o bicicletă cu care să te plimbi, iar Queenie să aibă un os de vită în fiecare zi. Acum mă gândesc mai bine și înţeleg: noi toți ar trebui să avem tot ce ne dorim. Pun pariu că asta a vrut bunul Dumnezeu. Şi când vedem în jurul nostru oameni care

nu-şi pot satisface cele mai simple nevoi, mă cuprinde ruşinea. Dar nu mi-e ruşine de mine, căci cine sunt eu? — o bătrână oarecare care n-a avut niciodată nimic. Dacă n-aş fi avut o familie care să mă ajute, aș fi murit de foame

sau aș fi ajuns la azilul de săraci. Mă ruşinez pentru noi toţi care avem ceva în plus, atunci când alții n-au nimic. I-am spus lui Molly că avem mai multe cuverturi decât

ne trebuie — e un cufăr plin de cuverturi în pod, făcute de mine când eram tânără și nu prea puteam să ies din

casă. Ea însă m-a întrerupt și mi-a spus că familia Hen-

derson era bine-mersi — şi nu voiau decât să-l vadă pe tată eliberat, înapoi în sânul familiei. Domnișoară Sook, mi-a spus ea, tata Henderson e un soț bun, indiferent ce face. Între timp avea copiii de care să se îngrijească. Buddy, trebuie să te fi înșelat în ce-l privește pe fiul ei Odd. Cel

puţin în parte. Molly spune că Odd îi e de mare ajutor

322 / Integrala prozei scurte

şi o mare consolare. Nu se plânge niciodată, indiferent câte treburi îi dai de făcut. Mai spune că ştie să cânte la fel de frumos cum auzi la radio. Și când copiii mai mici încep să facă nebunii, Odd îi linişteşte cântându-le. Dumnezeu cu mila, s-a lamentat prietena mea și mi-a

scos termometrul din gură. Singurul lucru pe care putem să-l facem pentru oamenii ca Molly e să-i respectăm și să-i pomenim în rugăciunile noastre. Termometrul mă ţinuse tăcut, așa că acum am întrebat-o: — Ce se întâmplă cu invitaţia? — Uneori, spuse ea, strâmbându-se la firul roşu din cermometru, cred că mă lăsă ochii. La vârsta mea trupul începe să se uite împrejur cu mare atenţie. Ca să-ți amincești cum arătau pânzele de păianjen. Dar ca să-ţi răs-

pund la întrebare, Molly a fost fericiră să afle că ţi-a păsat de Odd şi l-ai invitat la masă de Ziua Recunoștinței. Şi, continuă ea ignorându-mi bombăneala, a spus că e sigură că Odd o să fie încântat să vină. Ai puţin peste 38 de grade. Cred că poți să stai acasă mâine. Asta ar trebui să te facă să zâmbeşti. Hai, zâmbește-mi, Buddy.

Aşa s-a făcut că am zâmbit cu gura până la urechi, căci în zilele dinaintea marelui festin, răceala mea s-a transformat în laringită şi nu m-am mai dus la școală tot semes-

trul. N-am avut nici un contact cu Odd Henderson şi de aceea n-am putut să judec personal reacţia lui la invitaţie; mi-am închipuit că mai întâi a râs și apoi a scuipat dispre-

ţuitor. Posibilitatea că va apărea la masă nu m-a supărat: era a fel de îndepărtată ca aceea de-a o vedea pe Queenie mârâind ameninţător la mine sau pe domnișoara Sook

trădându-mi încrederea pe care o aveam în ea.

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 323

Și otuși, Odd a rămas o prezenţă, o siluetă roșcovană ivită în pragul bunei mele dispoziţii. Eram foarte curios de descrierea pe care o dăduse mama lui; m-am întrebat dacă avea o altă personalitate și dacă undeva sub răutatea lui sclipea o notă de umanitate. Dar asta era cu neputință! Oricine ar crede asta ar lăsa ușile neîncuiate când soseau ţiganii în oraș. Era de-ajuns să te uiţi la el. Domnișoara Sook știa că laringita mea nu era atât

de severă cum pretindeam eu, așa că în dimineţile când ceilalți erau plecaţi — unchiul B. la fermele lui, iar cele trei surori la magazinul lor universal —, a acceptat să mă dau jos din pat şi mi-a îngăduit să iau parte la curăţenia generală, asemenea celei din primăvară, care preceda adunarea de Ziua Recunoştinţei. Erau o mulţime de lucruri de făcut, destul pentru câteva perechi bune de mâini. Am lustruit mobila din salon, pianul și vitrina neagră ciudată care nu conţinea decât un fragment din Stone Mountain adus de surorile ei dintr-o călătorie de afaceri la Atlanta, balansoarele din lemn de nuc destinate ocaziilor festive, diverse piese de mobilier în stil Biedermeier; le-am frecat pe toate cu ceară cu miros de lămâie până când întreaga casă lucea ca lămâia și mirosea ca o livadă de citrice. Per-

delele au fost spălare și puse la loc, pernele au fost bătute, covoarele au fost scuturate până când, oriunde te uitai, nu vedeai decât fire de praf și fulgi jucând în lumina de noiembrie care se strecura în odăile înalte. Sărmana Qucenie

era exilată în bucătărie, de teamă că ar fi putut să lase în urmă un fir de blană sau chiar un purice în părțile mai

respectabile ale casei. Operaţiunea cea mai delicată era împăturirea șervetelor şi întinderea feţelor de masă care aveau să împodobească

sufrageria. Pânzeturile aparținuseră mamei prietenei mele,

324 / Integrala prozei scurte care le primise cadou de nuntă. Deşi erau folosite doar o dată sau de două ori pe an, cam de două sute de ori în ultimii optzeci de ani, totuși erau vechi de optzeci de ani și peste tot se vedeau petice sau pete mai deschise la culoare. În primul rând, probabil nu erau dintr-un material de calitate, dar domnișoara Sook le trata de parcă ar fi fost ţesute de mâini de aur la un război de ţesut divin. Mama spunea: „Va veni poate o zi când nu ne vom putea permite decât apă de la puț și turte de mălai, dar cel puţin vom avea fețe de masă potrivite pentru ocazie“.

Noaptea, după tot tămbălăul din timpul zilei, când roți dormeau, în casă încă pâlpâia o lampă cu lumină slabă până târziu, în timp ce prietena mea, aşezată tur-

ceşte în pat cu un teanc de şervete în poală, scotea petele şi repara rupturile cu ac și aţă, cu fruntea încruntată,

ochii concentrați până la durere, dar iluminaţi totuși de extazul obosit al pelerinului care se apropie de altar la sfârșitul zilei. De la o oră la alta, în timp ce bătăile tremurătoare ale ceasului de la tribunal indicau ora zece, unsprezece și apoi douăsprezece, mă trezeam, vedeam lampa încă aprinsă şi mă târam ameţit în camera ei pentru a o dojeni:

— Ar trebui să dormi. — De îndată, Buddy, dar nu chiar acum. Când mă gândesc la câtă lume o să vină, mi se face frică, mă ia ameţeala, spunea ea, după care înceta să mai cârpească și

se ștergea la ochi. Văd stele în faţa ochilor. Crizanteme, unele la fel de mari cât un cap de copil; buchete de frunze, cârlionțate și roşcate în nuanţe vagi de lavandă. — Crizantemele, comenta prietena mea în timp ce

înaintam prin grădină vânând boboci superbi pe care îi

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 325

decapita cu o foarfecă de grădină, sunt ca leii. Caractere regale. Mă aştept întotdeauna să mă atace. Să se repeadă la mine mârâind și răgând. Era genul de observaţie care îi făcea pe oameni să se întrebe dacă domnișoara Sook era în toate minţile, deși mi-am dat seama de asta doar retrospectiv, căci am ştiut întotdeauna la ce se referea. În acest caz era vorba de operaţiunea de a aduna în casă toți acei lei superbi care răgeau și de a-i întemniţa în vaze urâte (ultima noastră

acţiune decorativă în ajunul Zilei Recunoștinței), lucru care ne distra, ne amețea și ne prostea, tăindu-ne în curând respiraţia. — Uită-te la Queenie, spunea prietena mea prăpădindu-se de râs, uită-te la urechile ei. Stau ciulite. Se gândește: „Cu ce nebuni m-am înhăitar“. Ah, Queenie, vino încoace, scumpete, o să-ţi dau un biscuit înmuiat

în cafea fierbinte. Acea Zi a Recunoștinței a fost însufleţită. O zi însuflețită cu ploi scurte, un cer care se limpezea brusc, acompaniat de raze de soare puternice și de un vânt hoţoman care ne fura frunzele rămase din toamnă. Zgomotele din casă erau și ele plăcute: cratiţe şi tigăi, și unchiul B. cu vocea lui ruginită și nefolosită, stând în holul de primire în costumul lui țeapăn de duminică, înctâmpinând oaspeţii pe măsură ce soseau. Câţiva au venit călare sau în căruţe trase de măgari, dar majoritatea

au sosit în tractoare lucioase de la ferme şi în nişte rable zgomotoase. Domnul și doamna Conklin, împreună cu cele patru fiice arătoase, au venit într-o mașină verde ca menta, marca Chevrolet, din anul 1932 (Domnul Conklin era înstărit; avea mai multe întreprinderi

de prelucrarea peştelui la Mobile), care a stârnit o vie

326 / Integrala prozei scurte

curiozitate printre bărbaţii de față, care studiau și pipăiau mașina, gata s-o dezmembreze. Primii invitaţi care au sosit au fost doamna Mary Taylor Wheelwright, însoţită de un nepot şi soţia lui, care se ocupau de ea. Doamna Wheelwright era o ființă măruntă și plăcută, își purta vârsta la fel ca boneta ei mică şi roşie — o cireașă pe o îngheţată de vanilie — cocoţată îndrăzneţ în vârful capului. — Bobby, scumpule, a spus ea îmbrățişându-l pe unchiul B. Îmi dau seama că am ajuns oleacă prea devreme, dar mă știi că-s foarte punctuală. Era o scuză întemeiată, căci nu era nici ora nouă, şi oaspeţii erau aşteptaţi să sosească în jurul prânzului. Cu toate astea, toți au sosit mai devreme — mai puţin

familia lui Perk McCloud, care avusese două pene de cauciuc pe un parcurs de patruzeci și cinci de kilometri și au sosit cu atâta tărăboi, mai ales doamna McCloud, încâr ne temeam să nu spargă farfuriile. Mai toți aceşti oameni

își duceau viaţa în locuri greu accesibile: ferme izolare, halte, răscruci, sate pe albii secate de râu sau în tabere de pădurari din mijlocul pădurilor de pini. Aşa că era firesc să fie nerăbdători să sosească devreme, pregătiți să ia parte a o întrunire memorabilă și afectuoasă. Și așa a fost. Acum ceva timp, am primit o scrisoare

de la una dintre surorile Conklin, măritată cu un căpitan de marină care locuia la San Diego. Iată ce-a scris: „Mă gândesc deseori la tine în acest moment al anului, din cauza celor întâmplate odată, de Ziua Recunoştinţei, în Alabama, cu puţin înainte de moartea domnişoarei Sook, să fi fost în 1933? Dumnezeule, n-am să uit acea zi niciodată:

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 327

În ajunul prânzului, nu mai era loc pentru nici un suflet în sufragerie, devenit un stup bâzâind de trăncăneala femeilor și duhnind a parfumuri de damă. Doamna Wheelwrighr mirosea a liliac, iar Annabel Conklin ca mușcatele după ploaie. Mirosul de tutun se răspândea pe verandă, unde se îngrămădiseră bărbaţii în ciuda vremii instabile, ploaie ușoară, urmată de rafale de vânt însorit. Tutunul era o substanţă străină locului; domnișoara Sook mesteca din când în când în mare secret tutun, obicei căpătat în împrejurări necunoscute, pe care refuza să le

discute; surorile ei ar fi fost scandalizate dacă ar fi aflat, la fel și unchiul B., căci se opunea cu îndârjire oricăror stimulente, condamnându-le din punct de vedere moral şi medical. Aroma virilă de ţigări de foi, mirosul aspru al tutunului de pipă care evoca parfumul pipei de baga, mă ademeneau din sufragerie pe verandă, deși preferam sufrageria, datorită prezenţei surorilor Conklin, care cântau rând pe rând la pianul nostru dezacordat cu o modestie plină de talent și de vervă: Câpzecul de dragoste indian era parte din repertoriul lor, ca și o baladă de război din 1918 intitulată: Să pu furi decoraţiile lui tăticu, le-a primit pentru curaj. Annabel cânta la pian și voce; era cea mai mare dintre surori și cea mai atrăgătoare, deși era greu să alegi una, părând un cvartet de gemene de înălțimi diferite.

e duceau cu gândul la mere, tari și gustoase, dulci, dar şi acrişoare ca cidrul; părul lor, împletit larg, avea strălucirea albastră a cailor de curse de culoarea ebonitei, bine ţesălați. Unele trăsături — sprâncenele, nasul, buzele când zâmbeau — le dădeau un stil original care adăuga umor farmecului lor. Trăsătura cea mai plăcută era faptul că erau ușor plinuțe, „plăcut plinuţe“ le descria foarte bine.

328 / Integrala prozei scurte În timp ce-o ascultam pe Annabel la pian și mă îndrăgosteam de ea, l-am simţit pe Odd Henderson. Spun că l-am simţit, căci am fost conştient de prezenţa lui înainte

de-al vedea; a fost ca o senzaţie de primejdie care îl avertizează pe un tăietor de lemne de o întâlnire inevitabilă cu un șarpe cu clopoței sau cu o pisică sălbatică. M-am întors și l-am zărit pe flăcău stând în pragul salonului, cu un picior înăuntru. Altora trebuie să li se fi părut doar un băiat deşirat și grosolan, în vârstă de doisprezece ani, care se străduie să fie la înălțimea evenimentului, pieptănându-și cu cărare și umezindu-și părul în dezordine. Urmele lăsate de pieptăn erau foarte vizibile. Mie însă mi s-a părut la fel de neașteptat și de sinistru ca un duh eliberat dintr-o sticlă. Ce prost fusesem să-mi închipui că n-o să vină! Numai un fraier n-ar fi ghicit că avea să vină din ranchiună, din bucuria de a-mi strica această zi atât de așteptată. Cu toate astea, Odd nu apucase să mă vadă; Annabel, cu degetele ei acrobatice și ferme dansând pe clapele deformate ale pianului, îi captase atenţia, căci o privea pe fară cu gura căscată și ochii mijiți, de parcă ar fi dat peste ea

când se dezbrăca și se răcorea în râul de lângă sat. Părea că

e în contemplarea unei viziuni de mult dorite; urechile lui roșii căpătaseră culoarea gogoșarilor. Scena fermecătoare

îl zăpăcise în așa hal, încât am reușit să mă strecor prin

spatele lui și să alerg prin hol până în bucătărie. — A venit!

Prietena mea îşi încheiase treburile mai devreme; în plus, se bucura de ajutorul a două negresc. Totuși, se ascunsese în bucătărie sub pretextul că voia să-i ţină

companie lui Queenie, exilată de a festivitate. De fapt, se temea să se amestece cu vreun grup, fie el compus din

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 329 rude, așa se explică și faptul că deși se bizuia pe Biblie și pe Eroul ei, nu mergea decât rareori la biserică. Deși iubea toți copiii şi se simţea bine în compania lor, nu era

acceptată ca un copil și nu voia să fie acceptată ca egala oamenilor mari; într-un grup de oameni în toată firea se

purta ca o fată neîndemânatică, tăcută și cam încurcată. Ideea petrecerilor o umplea de bucurie. Dar ce păcat că nu putea să ia parte la ele invizibilă, cât de fericită s-ar fi simţit! Am observat că mâinile prietenei mele tremurau, la fel ca ale mele. Îmbrăcămintea ei obișnuită consta dintr-o serie de rochii de stambă, pantofi de tenis și puloverele la care renunţase unchiul B.; nu avea nimic de îmbrăcat pentru o ocazie formală. În acea zi era pierdută într-o rochie bleumarin urâtă, împrumutată de la una dintre surorile ei, pe care proprietara trebuie s-o fi purtat la fiecare înmormântare din regiune de când e lumea. — E aici, am informat-o eu a treia oară. Odd Henderson. — Şi de ce nu eşti cu el? m-a dojenit ea. Nu e politicos, Buddy. E oaspetele tău de seamă. Ar trebui să fii acolo și să te îngrijeşti să fie prezentat tuturor și să se

simtă bine. — Nu pot. Nu por să vorbesc cu el. Queenie era făcută covrig în poala ei și prietena mea

o mângâia pe cap. Domnișoara Sook s-a ridicat brusc și a lăsat-o jos pe Queenie, lăsând la iveală o porţiune din rochia bleumarin plină de păr de câine. — Buddy. Vrei să spui că n-ai vorbit cu băiatul? Grosolănia mea i-a învins timiditatea. M-a apucat de mână şi m-a condus în salon.

Nu era cazul să se preocupe de bunăstarea lui Odd. Farmecul lui Annabel Conklin îl atrăsese la pian. De fapr,

330 / Integrala prozei scurte înghesuit pe bancheta pianului, alături de ea, îi studia profilul cu ochi la fel de inexpresivi ca ai unei balene împăiate pe care o văzusem în acea vară când un circ de doi bani trecuse prin orășel (reclama pentru balenă te informa că aveai de-a face cu „Moby Dick cea adevărată“ și te costa cinci cenți să-i contempli rămăşiţele. O șleahră de escroci!). În ceea ce-o priveşte pe Annabel, era în stare să flirteze cu oricine mergea pe două picioare sau se târa — mă rog, sunt

cam nedrept, căci puteai privi lucrurile și ca pe o expresie a generozităţii, a bucuriei de-a fi în viaţă. M-a durut totuși s-o văd cum cochetează cu derbedeul ăla. Împingându-mă înainte, prietena mea s-a prezentat

lui Odd. — Eu şi Buddy suntem fericiţi că ai putut să vii. Odd avea manierele unei capre; nu s-a ridicat și nici n-a întins mâna, a privit-o fugar, iar pe mine m-a ignorat.

Surprinsă, dar neobosită, prietena mea a spus: — Poate că Odd o să ne cânte ceva. Așa mi-a spus mama lui. Ştiu că știe să cânte. Annabel, scumpo, cântă ceva la pian ca să-l auzim pe Odd. Citind ce-am scris, mi-am dat seama că n-am descris urechile lui Odd Henderson - o omisiune majoră, căci atrăgeau atenţia, ca ale lui Alfalfa din serialul de come-

die Poznașii. Acum, din pricina reacției măgulitoare a lui Annabel la cererea prietenei mele, urechile i s-au înroșit ca sfecla, de te dureau ochii când te uitai la ele. A mormăit ceva și a clătinat din cap intimidat. Annabel l-a întrebat: — Ştii An văzut lumina? Nu o ştia, dar următoarea ei propunerea a fost primită cu un rânjet de recunoaştere, dar și cel mai mare cretin

şi-ar fi dat seama că modestia lui era falsă.

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 331

Annabel a chicotit şi a atacat melodia cu mare emfază, iar Odd, cu o voce bărbătească precoce, a început să cânte: — „Când prihorul roșu, roşu vine, vine, ţopăind: Pe gâtul lui încordat, mărul lui Adam îi zvâcnea frenetic. Entuziasmul lui Annabel s-a accelerat, iar trăncăneala zgomotoasă a femeilor a scăzut când şi-au dat seama că aveau parte de un spectacol. Odd era talentat, chiar știa să cânte, iar invidia care m-a cuprins avea destulă forță ca să electrocuteze un criminal. Îmi făceam planuri ucigașe. Eram în stare să-l omor, cum aș fi strivit un ţânţar. Chiar mai ușor.

Din nou, neobservat nici chiar de prietena mea, care era absorbită de cântec, m-am strecurat afară din sufragerie și am căutat refugiu în Insulă. Așa se numea locul unde mă ascundeam când eram prost dispus sau inexplicabil de exuberant, sau când pur și simplu voiam să meditez. Era o debara enormă ataşată singurei băi din casă; odaia, cu excepţia instalaţiilor sanitare, era ca o

mică sufragerie intimă, având un fotoliu dublu tapisat cu un material făcut din păr de cal, covorașe, un birou, un cămin și tablouri reprezentând „Vizita doctorului, „Dimineaţă de septembrie“, „Lacul lebedelor“ și o droaie de calendare. Debaraua avea două geamuri colorate; un desen în formă de cercuri roz mici, chihlimbariu cu verde, filtra lumina prin ferestrele care dădeau în adevărata baie. Ici și colo, mici porţiuni își pierduseră coloritul sau se scorojiseră. Dacă trăgeai cu ochiul printr-una din aceste suprafețe decolorate, puteai să identifici vizitatorii încăperii. După ce-am stat ascuns acolo o vreme, reflectând trist la succesul inamicului meu, am auzit zgomot de pași. Doamna Mary Taylor Wheelwright s-a oprit în faţa unei

332 / Integrala prozei scurte

oglinzi, s-a pudrat, și-a pudrat obrajii străvechi, iar apoi, examinând efectul, a spus: „Foarte bine, Mary. Chiar dacă o spune chiar Mary. E un lucru binecunoscut că femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii; e cu putință ca efectul unei vanităţi superioare să le ţină în viață? Oricum, doamna Wheelwright mi-a mai ridicat moralul, așa încât, atunci când după plecarea ei, s-a auzit prin toată casa sunetul viu al unui clopoțel, am decis să-mi părăsesc ascunzătoarea și să mă

bucur de petrecere, în ciuda lui Odd Henderson. Dar exact în acea clipă am auzit din nou pași. A

apărut el, părând mai puţin morocănos decât l-am văzut vreodată. Pășea plin de sine. Fluiera. S-a descheiar la pantaloni şi a început să urineze în forță, continuând să fluiere voios ca o gaiță într-un lan de floarea-soarelui. Când era gata să plece, atenţia i-a fost atrasă de o cutie de pe scrin. Era o cutie de ţigări de foi în care prietena mea

păstra reţetele tăiare din ziare și alte prostii, împreună cu o broșă cu camee primită demult de la tatăl ei. În afară de valoarea ei sentimentală, imaginaţia prietenei mele conferise obiectului o însemnătate foarte mare. De câte ori avea motive să se plângă de surori sau de fratele ei, prietena mea spunea:

— Nu contează, Buddy. Vindem broșa şi plecăm de aici. Luăm autobuzul spre New Orleans. Deşi nu spunea ce-o să facem la New Orleans sau din ce o să trăim după ce se terminau banii luaţi pe broșă, ne bucuram amândoi de această fantezie. Poate că fiecare a înţeles în taină că broșa nu era decât o piesă ieftină, cumpărată de la Sears 8 Roebuck; cu toate astea, nouă ne părea un talisman înzestrat cu o magie autentică, deşi

neverificată; o amuletă care ne promitea libertatea dacă

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 333 într-adevăr ne-am fi hotărât să ne încercăm norocul în locuri fabuloase. Așa că prietena mea n-o purta niciodată, căci reprezenta o comoară prea mare pentru a risca

s-o pierdem sau s-o stricăm. Iar apoi am zărit cum degetele profanatoare ale lui Odd s-au întins în direcţia ei, s-a jucat cu ea în palmă, a pus-o la loc în cutie şi a dat să plece. Apoi s-a întors. De data asta a înhăţat rapid broşa și a vârât-o în buzunar. Prima mea reacţie a fost să mă reped afară din debara și să-l demasc; cred că în acel moment aș fi reușit să-l ţintuiesc la podea. Dar... Păi, poate mai ţineţi minte cum, în alte vremuri mai simple, artiștii de benzi desenate aveau obiceiul să ilustreze nașterea unei idei printr-un bec aprins deasupra capului lui Mut sau Jeff sau mai ştiu eu

cui? Același lucru s-a petrecut cu mine; un bec sfârâitor mi s-a aprins brusc în minte. Șocul și strălucirea lui m-au făcut să mă înfior, să tremur și să râd. Odd îmi pusese la dispoziţie un instrument ideal ca să mă răzbun; unul care avea să-mi scoată pârleala pentru toți ciulinii. În sufragerie, mese lungi fuseseră puse cap la cap în formă de TI. Unchiul stătea la mijlocul mesei de sus, cu doamna Mary Taylor Wheelwright la dreapta lui, iar doamna Conklin la stânga. Odd era așezat între două domnişore Conklin, iar una dintre ele era Annabel, ale cărei complimente îl ţineau în mare formă. Prietena mea se aşezase la capătul mesei, printre copiii mici. După câte

spunea, alesese acea poziţie fiindcă îi oferea acces rapid la bucătărie, dar, firește, de fapt acolo dorea să fie. Queenie, care scăpase cumva din bucătărie, era sub masă — tremurând şi dând din coadă extaziată, în timp ce se strecura printre rândurile de picioare —, deşi nimeni nu părea să se plângă, invitaţii fiind hipnotizaţi de mirosul apetisant

334 / Integrala prozei scurte al curcanilor întregi, daţi cu miere, gustoși și lucioși, ca şi de aroma îmbătătoare care se înălța din platourile de bame şi porumb fiert, inelele de ceapă prăjită și plăcintele fierbinţi cu carne. Mi-ar fi lăsat gura apă și mie dacă n-ar fi fost uscată la gândul răzbunării supreme, care făcea să-mi bată inima nebunește. O clipă, privind fața congestionată a lui Odd Henderson, am simţit un dram de regret, dar nu aveam nici o mustrare de conştiinţă.

Unchiul B. a spus o rugăciune. Cu capul plecat, cu ochii închiși și cu mâinile lui bărucite împreunate în semn de rugăciune, a intonat: — Binecuvântat fii, Dumnezeule, pentru belșugul mesei și feluritele roade pentru care îţi mulţumim în această Zi a Recunoștinței dintr-un an cu multe neplăceri. Vocea lui, auzită doar rareori, a răsunat grosolan și

găunos, asemenea unei orgi abandonate într-o biserică. — Amin. Apoi, în timp ce invitaţii se așezau pe scaune și şer-

vetele se desfăceau cu un foșnet, pauza necesară de care aveam nevoie a apărut.

— Avem printre noi un hoţ, am spus cu voce limpede și am repetat acuzaţia și mai răspicat: Odd Henderson e un hoț. A furat broșa domnişoarei Sook. Șervetele au sclipit în suspensie, ținute de mâini înţepenite. Bărbaţii au tușit, surorile Conklin și-au ţinut respiraţia, toate patru la unison. Şi micuțul Perk McCloud

Junior a început să sughită, cum fac copiii mici când se sperie.

Prietena mea, cu o voce dojenitoare și chinuită tot-

odată, a spus: — Buddy nu vorbeşte serios. Ne joacă un renghi.

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 335 — Vorbesc serios. Dacă nu mă crezi, du-te şi uită-te în

cutie. Broșa nu-i acolo. E la Odd Henderson în buzunar. — Buddy a avut laringită recent, a murmurat ea. Nu i-0 lua în nume de rău, Odd Henderson. Nu ştie ce vorbeşte. — Uită-te în cutie. L-am văzut când a luat-o.

Unchiul B. s-a uitat la mine cu o expresie îngheţată și amenințătoare și a preluat controlul situației. — Poate mai bine te duci, i-a spus el domnișoarei Sook. Aşa rezolvăm odată problema. De puţine ori se întâmpla ca prietena mea să nu dea ascultare fratelui ei și l-a ascultat și acum. Dar paloarea ei, poziția abătută a umerilor trădau cu câtă neplăcere accepta cererea. A fost plecată doar câteva clipe, dar absenţa ei a părut că durează o veșnicie. Dușmănia a ieșit la suprafață și s-a întins în jurul mesei ca o iederă otrăvitoare care creştea cu viteză nemaipomenită, iar victima

prinsă în viţele ei nu era acuzatul, ci acuzatorul. Mi s-a întors stomacul pe dos. Odd, pe de altă parte, părea calm ca un cadavru. Domnișoara Sook s-a întors zâmbind. — Să-ţi fie rușine, Buddy, m-a dojenit ea, ameninţându-mă cu degetul. Să faci o astfel de glumă. Broșa mea e exact unde am lăsat-o. — Buddy, vreau să te aud cum îţi ceri scuze oaspetelui tău, a spus unchiul B. — Nu, nu tre' să facă asta, a spus Odd Henderson ridicându-se de la masă. A spus adevărul. Și-a băgat mâna în buzunar și a pus broşa pe masă. — Aş vrea să am o scuză, dar n-am nici una. S-a în-

dreptat spre ușă și a adăugat: Ire' să fii o femeie deosebiră, domnişoară Sook, să mă acoperi așa. Iar apoi, blesremat fie, a plecat.

336 / Integrala prozei scurte

Am făcut același lucru. Am împins scaunul în spate şi l-am răsturnat. Zgomotul a trezit-o pe Queenie, care

s-a repezit afară de sub masă. A lătrat şi și-a arătat colții. lar domnișoara Sook, în timp ce treceam pe lângă ea, a încercat să mă oprească.

— Buddy. Dar nu voiam să am de-a face cu ea sau cu Queenie. Câinele a mârâit la mine, iar prietena mea i-a luat partea lui Odd Henderson. Prietena mea minţise ca să-i salveze onoarea lui Odd, trădase prietenia noastră, dragostea mea, lucruri ce nu mi-am închipuit că se vor întâmpla vreodată. În spatele casei se întindea pășunea lui Simpson, și iarba sclipea în nuanţe de auriu și roșcat la sfârșitul lui noiembrie. La marginea pășunii se găseau un hambar

cenușiu, un ţarc de porci, o curte îngrădită pentru găini şi o afumătoare. M-am strecurat înăuntru, o cameră întu-

necată şi răcoroasă chiar și în cele mai calde zile ale verii. Avea o podea de pământ bătut şi un grătar de afumat care mirosea a cărbuni de hicori și creozot. Şiruri de şunci atârnau din rafturi. Era un loc de care mă temusem întotdeauna, dar acum întunericul părea un adăpost bun. Am căzut la pământ, cu coastele tremurându-mi ca branhiile unui peşte aruncat pe mal. Nu mi-a păsat că distrugeam singurul meu costum ca lumea, cel cu pantaloni lungi, tăvălindu-mă pe jos într-un amestec de praf, cenușă și grăsime de porc.

Un lucru era sigur: aveam să părăsesc acea casă, acel orăşel, în acea noapte. Aveam să sar într-un tren de

marfă în drum spre California. Aveam să-mi câștig existența lustruind pantofi la Hollywood. Pantofii lui Fred Astaire. Pantofii lui Clark Gable. Sau poate mă făceam

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 337

vedetă de cinema. Uitaţi-vă la Jackie Cooper. O, atunci o să le pară rău. Când o să fiu bogat și faimos o să refuz să răspund la eventualele lor scrisori sau telegrame. Brusc, m-am gândit la altceva care să-i facă să le pară și mai rău. Uşa hambarului era întredeschisă și o rază de soare lumina un raft plin de sticle. Sticle pline de praf, cu etichete cu cranii și oase încrucișate. Dacă beam

dintr-una din acele sticle, atunci toți cei din sufragerie, care beau şi se îndopau, aveau să ştie cât de mult am suferit. Merita s-o fac și numai pentru a vedea expresia de regret de pe chipul unchiului B. când o să mă găsească rece și țeapăn pe podeaua afumătoarei; merita să aud bocetele şi urletele lui Queenie în timp ce sicriul meu era coborât în groapa din cimitir. Singura problemă era că n-aş fi fost capabil să văd sau să aud toate astea mort fiind, iar dacă nu poți vedea cu ochii tăi vinovăția și regretul celor îndoliaţi, moartea nu-ţi oferă nici o satisfacție. Unchiul B. trebuie să-i fi interzis domnișoarei Sook

să mă caute mai înainte ca ultimul invitat să se fi ridicat de la masă. Era după-amiaza târziu când i-am auzit vocea plutind peste pășune. M-a chemat cu o voce blândă şi tristă ca un gângurit de porumbiţă. Am rămas pe loc și nu i-am răspuns.

Queenie m-a găsit. A venit amușinând în jurul afumătoarei şi a lătrat când mi-a luat urma, după care a intrat, s-a apropiat de mine, mi-a lins mâna, o ureche și obrazul; ştia că se purtase urât cu mine.

În curând, uşa s-a dat de perete și lumina a crescut în intensitate. Prietena mea a spus:

— Vino încoace, Buddy. Chiar voiam să merg la ea. Când m-a văzut, a râs.

338 / Integrala prozei scurte — Pentru Dumnezeu, băiatule. Parcă eşti uns cu

smoală, gata să fii acoperit cu pene. Dar nici un reproş sau aluzie la costumul meu distrus. Qucenie s-a apucat să le facă zile fripte unor vaci. Am mers în urma ei pe pășune și ne-am așezat pe o buturugă. — Ţi-am păstrat un copan de pui, a spus prietena

mea şi mi-a întins un pachetel învelit în hârtie cerară. Și bucata ta preferată din curcan, pieptul. Foamea, pe care senzațiile crâncene o anihilaseră, m-a lovit ca un pumn în stomac. Am mâncat copanul până

la os și am hăpăit bucata delicioasă de curcan de lângă iadeş. În timp ce mâncam, domnişoara Sook m-a cuprins

cu braţul pe după umeri. — Nu vreau să spun decât atât, Buddy. Două hotărâri greșite nu fac o hotărâre dreaptă. A fost rău din partea lui să ia broșa. Dar nu ştim de ce a luat-o. Poate că n-a vrut s-o păstreze. Indiferent de motiv, n-a fost un gest premeditat. De-asta ce-ai făcut tu e mult mai grav; ai plănuit să-l umileşti. Ascultă-mă, Buddy! Nu există decât un singur păcat de neiertat: cruzimea premeditată. Orice altceva poate fi iertat. Dar cruzimea, niciodată. Mă înţe-

legi, Buddy? Am înţeles-o, cumva, nelămurit, iar timpul m-a învăţat că avusese dreptate. Dar în acea clipă n-am înţeles decât că, din cauză că răzbunarea mea eşuase, metoda aleasă a fost greșită. Odd Henderson ieșise din această afacere, cum anume şi de ce?, ca un om superior mie, chiar şi mai cinstit.

— Înţelegi, Buddy? Mă înţelegi? — Oarecum. rage, am spus, întinzându-i iadeşul.

Oaspetele de Ziua Recunoștinței | 339 L-am rupt în două. Partea mea era mai mare, ceea ce

îmi dădea dreptul să-mi pun o dorință. Prietena mea voia să ştie ce doream. — Să fii în continuare prietena mea. — Prostuţule, a spus ea și m-a strâns la piept. — Pe veci?

— N-o să fiu aici pe veci, Buddy. Și nici tu n-o să fii. Vocea i s-a stins ca soarele la orizontul pășunii; a rămas tăcută o clipă, apoi s-a înălțat cu forța unui soare nou.

— Ba da, o să fiu pe veci. Cu voia Domnului, o să crăieşti mulți ani după ce eu n-o să mai fiu. Și atâta timp cât mă vei ţine minte, vom fi întotdeauna împreună. După aceea, Odd Henderson m-a lăsat în pace. A început să se lupte cu un băiat de vârsta lui, McMillan Veveriţoiul. Iar în anul următor, din pricina notelor proaste și a purtării lui rele, directorul școlii nu i-a mai îngăduit să vină la ore, așa că a petrecut iarna muncind ca ajutor la o fermă de vaci. Ultima oară când l-am văzut a fost cu puțin înainte de-a face autostopul spre Mobile, unde s-a înrolat în Marina Comercială şi a dispărut. Irebuie să se fi petrecut în anul când am fost expediat la o şcoală militară şi cu doi ani mai înainte de moartea prietenei mele. Asta a fost în toamna anului 1934. Domnișoara Sook mă chemase în grădină; mutase o tufă de crizanteme îmbobocite într-un lighean de tablă şi avea nevoie de ajutor ca să-l suie pe treptele verandei, unde avea să dea foarte bine. Era al naibii de greu și, în

timp ce ne chinuiam cu el fără rezultat, Odd Henderson a trecut pe drum. S-a oprit la poarta grădinii și a deschis-o spunând: — Daţi-mi voie să vă ajut, doamnă.

340 / Integrala prozei scurte

Viaţa la ferma de vaci îi priise. Se mai împlinise, braele îi erau musculoase și părul roșcat i se închisese la culoare, iar acum era șaten-închis. A ridicat ligheanul mare cu ușurință și l-a așezat pe verandă.

— Îşi rămânem datori, domnule. Eşti un vecin tare bun, a spus ea. — Pentru puţin, a răspuns el, ignorându-mă. Domnișoara Sook a rupt tulpina celor mai frumoși boboci. — Dă-le mamei dumitale, i-a spus ea întinzându-i buchetul. Cu toară dragostea mea. — Vă mulţumesc, doamnă. Așa am să fac. — A! Odd, a strigat ea când el ajunsese pe drum, ai grijă, că sunt lei. Dar era prea departe ca s-o audă. L-am urmărit cu

privirea până a cotitura drumului, neștiind ce pericol ducea cu el, în timp ce crizantemele pe care le ţinea în braţe ardeau și răgeau ca leii pe fundalul înserării verzui care cobora.

MOoOJAvE (1975)

La ora cinci în acea după-amiază de iarnă avea întâlnire cu doctorul Bentsen, fostul ei psihanalist și actualul ei amant. Când legătura dintre ei a trecut de la analiză la sentiment, doctorul insistase, din raţiuni de ordin etic, să n-o mai aibă ca pacientă. Nu c-ar fi avut vreo importanță. Nu-i fusese de mare ajutor ca psihoterapeut, iar ca amant... Îl văzuse odată cum alerga să prindă un autobuz, un bondoc cântărind o sută de kile, de vreo cincizeci de ani, cu păr creț, șolduri masive, tipul intelectual miop din Manhattan, și râsese; cum era cu putință să iubească un

bărbat cu o fire arât de mohorâtă și atâr de dizgrațios ca Ezra Bentsen? Răspunsul era că nu-l iubea; de fapt, îi displăcea. Dar măcar nu-l asocia cu disperarea și resemnarea. Se temea de soţul ei; nu-i era teamă de doctorul Bentsen. Cu toate acestea, își iubea soțul.

Era o femeie bogată; sau cel puţin dispunea de o sumă lunară importantă primită de la soţul ei bogat, putând astfel să-şi permită un mic apartament secret, unde se

întâlnea cu amantul poate o dată pe săptămână, uneori de două ori, niciodată mai des. Îşi putea permite daruri pe care doctorul părea să le aştepte în aceste ocazii fără să

le aprecieze totuși calitatea: butoni de manșetă Verdura,

342 / Integrala prozei scurte

tabachere Paul Flaro, obligaroriul ceas de mână Cartier, şi (mai practic) sume ocazionale de bani pe care el i le cerea cu „imprumut. El nu-i făcuse niciodată vreun cadou. Sau poate unul: un pieptăn mare de sidef, tip spaniol, care, pretindea el, era o veche podoabă de familie. Un obiect foarte preţios. Nu era, firește, o piesă pe care s-o poată purta, căci părul ei, lăsat liber şi de culoarea tutunului, era ca o aureolă copilărească în jurul feţei în aparenţă naive și tinereşti. Datorită regimurilor de slăbire, a exerciţiilor private cu Joseph Pilatos și a tratamentelor dermatologice ale doctorului Orentreich, arăta puţin peste douăzeci de ani, când de fapt avea treizeci și şase. Pieprănul spaniol. Părul ei. Îi aminteau de Jaime Sanchez și de ceva care se întâmplase ieri. Jaime Sanchez era coaforul ei, se știau de aproape un an și erau, în felul lor, prieteni buni. Fa îi făcea unele confesiuni, iar el îi mărturisea considerabil mai multe lucruri. Până nu demult crezuse că Jaime era un tânăr fericit, înzestrat cu multe

calități. Locuia într-un apartament cu un iubit atrăgător, un tânăr dentist pe nume Carlos. Jamie și Carlos fuseseră

colegi de școală în San Juan. Plecaseră din Puerto Rico împreună, se stabiliseră mai întâi în New Orleans, apoi în New York şi Jaime, care era coafor, şi încă unul talentat, îi plătise taxele la școală ca să poată deveni dentist. Carlos avea propriul lui cabinet stomatologic, cu o clientelă prosperă de negri și portoricani. Totuși, în ultimele dăţi, doamna observase că privirea

de obicei limpede a lui Jaime se umbrise, se îngălbenise, ca şi cum ar fi suferit de mahmureală, iar mâinile lui

experte și de obicei atât de calme tremurau puţin.

Mojave | 343 Leri, în timp ce-i scurta părul cu foarfeca, se oprise şi rămăsese cu gura căscată, dar nu atât ca să respire, cât ca

să-şi înăbușe un țipat. — Ce s-a întâmplar? Eşti bine? l-a întrebat ea. — Nu.

Jaime s-a dus la o chiuvetă şi s-a stropit pe faţă cu apă rece. În timp ce-și ștergea mâinile a spus: — O să-l omor pe Carlos. S-a oprit, ca și cum s-ar fi aşteptat ca ea să-l întrebe de ce. Când ea s-a mulțumit să se uite lung la el, Jaime a continuat:

— N-are nici un sens să mai discut cu el. Nu înțelege nimic. Cuvintele mele nu mai înseamnă nimic. Singurul fe] în care pot să comunic cu el e să-l omor. Atunci o să înțeleagă. — Nu cred că te înţeleg nici eu, Jaime.

— "Ți-am zis vreodată de Angelita? Verişoara mea Angelita? A venit în oraş acum șase luni. A fost întotdeauna îndrăgostită de Carlos. De când avea doisprezece ani. Iar acum Carlos s-a îndrăgostit de ea. Vrea să se însoare cu ea și să aibă o casă plină cu copii. Femeia se simţi atât de jenată, încât nu reuși decât

să întrebe: — E o fată de treabă? — Prea de treabă. Luă din nou foarfeca şi se apucă din nou să o tundă. — Nu, serios. E o fară pe cinste, mignonă, ca un papagal simpatic şi mult prea de treabă. Bunătatea ei devine cruzime. Dar nu pricepe că e crudă. De pildă... Femeia se uită la faţa lui Jaime, care se mișca în oglinda de deasupra chiuvetei. Nu era faţa veselă care o

344 / Integrala prozei scurte

fascinase deseori, ci una care reflecta clar durere şi perplexitate. — Angelita și Carlos vor să stau cu ei după ce se căsătoresc, toţi într-un apartament. A fost idea ei, dar Carlos spune da, da, trebuie să trăim toţi împreună de acum înainte și noi doi o să ne iubim ca frații. De-asta vreau să-l omor. Nu m-a iubit niciodată dacă nu e în stare să-și dea seama în ce iad trăiesc eu. Spune: „Ie iubesc, Jaime, dar Angelita — e altceva“. Nu-i altceva deloc. lubeşti pe cineva sau nu-l iubeşti. Distrugi pe cineva sau nu-l discrugi. Dar Carlos n-o să priceapă asta niciodată. Nimic nu-i mai intră în cap, doar un glonţ sau briciul. Femeii îi veni să râdă, dar nu putea, căci îşi dădea seama cât de serios era Jaime și, de asemenea, știa prea bine cât era de adevărat că unele persoane nu pricep adevărul, n-ai cum să le silești să-l recunoască, decât dacă le supui unor pedepse extreme. Cu toate astea, râse, dar nu într-o manieră pe care Jaime ar fi putut-o interpreta drept râs sincer. Era mai degrabă ca o ridicare din umeri prietenoasă. — Tu nu ești în stare să omori pe nimeni, Jaime.

Coaforul începu s-o pieptene. Mișcările îi erau brutale, dar ea ştia că își exprima mânia pe el, nu pe ea. — La naiba! Apoi:

— Nu-s, da. De-asta se întâmplă cele mai multe sinucideri. Cineva te chinuie. Vrei să-l omori, dar nu poţi. Suferi pentru că-l iubeşti şi nu poţi să-l omori, pentru că îl iubeşti. Așa că te sinucizi. La plecare s-a gândit să-l sărute pe obraz, dar s-a mulţumit să dea mâna cu el.

Mojave | 345 — Ştiu cât de banal sună, Jaime. Și momentan nu-ţi

poate fi de nici un folos. Dar nu uita că mai există și alţi bărbaţi. Nu mai căuta același om, asta-i tot.

Apartamentul în care se întâlneau se afla pe East 65% Street; azi merse acolo pe jos de la casa ei, o mică vilă din Beckman Place. Bărea vântul și pe trotuare rămăsese zăpadă, iar în aer plutea promisiunea unei noi ninsori,

dar ea se simţea bine în paltonul primit în dar de la soţul ei de Crăciun - o haină din piele de căprioară bej căptuşită cu zibelină. Un văr închiriase apartamentul pe numele lui. Vărul, care era căsătorit cu o zgripţuroaică și locuia în Greenwich, îşi aducea uneori aici secretara, o japoneză grasă care se îneca în cantităţi uriașe de parfum Mitsouko. În acea

după-amiază apartamentul trăsnea a parfumul doamnei. Fapt din care a dedus că vărul ei îşi făcuse de cap acolo. Asta însemna că trebuia să schimbe cearșafurile. După ce a schimbat lenjeria, a început să se pregătească. Pe o noptieră a pus o cutioară învelită în hârtie

cerată lucioasă care conţinea o scobitoare de aur cumpărată de la Tiffany, un cadou pentru doctorul Bentsen, căci unul dintre obiceiurile lui neplăcute era să se scobească între dinţi și, în plus, o făcea cu o serie nesfârșită de bețe de chibrituri. Ea își închipuise că scobitoarea de aur avea să facă întregul proces mai puţin neplăcut. Puse la patefon un teanc de discuri cu Lee Wiley și Fred Astaire, îşi turnă un pahar de vin alb rece, se dezbrăcă complet şi își aplică un lubrifiant și se întinse pe pat fredonând şi cântând împreună cu divinul Fred Astaire și trăgând cu urechea să audă zgomotul cheii amantului ei în broască.

346 / Integrala prozei scurte

Judecând după aparenţe, orgasmele erau evenimente dureroase în viaţa lui Ezra Benrsen; se strâmba, scrâșnea din dinţii falşi şi scâncea ca un animal speriat. Fireşte, ea se simţea întotdeauna ușurată când îl auzea scâncind; însemna că în curând carcasa lui asudată avea să se rostogolească de pe ea, căci nu era tipul care zăbovea șoptind complimente tandre. Se mulțumea să se dea jos de pe ea. Iar astăzi, odată eliberat, întinse mâna după cutia albastră, ştiind că e un dar pentru el. O deschise și bombăni. — E o scobitoare de aur, îi explică ea. Benssen chicoti, un sunet neobișnuit din partea lui, căci nu avea simţul umorului. — E destul de nostimă, spuse și începu să se scobească între dinți. Ştii ce s-a întâmplat noaptea trecută? Am pălmuit-o pe Thelma. Şi i-am mai tras și un pumn în stomac.

Thelma era soţia lui, un psihiatru de copii cu o bună reputație.

— Problema cu Thelma e că nu poţi să discuţi cu ea. Nu pricepe. Uneori numai așa poţi să te faci înţeles. S-o laşi cu buza umflată. Femeia se gândi la Jaime Sanchez.

— O ştii pe doamna Roger Rhinelander? o întrebă doctorul Bensen. — Mary Rhinelander? Tatăl ei a fost prieten la cataramă cu tatăl meu. Aveau un grajd de cai de curse. Unul dintre caii lor a câștigat Derby-ul din Kentucky. Sărmana Mary. S-a căsătorit cu o adevărată canalie. — Aşa mi-a spus.

— O! Doamna Rhinelander e o nouă pacientă? — Nou-nouţă. E ciudat. A venit să mă vadă din cam același motiv care te-a adus și pe tine la mine.

Mojave | 347 Același motiv? De fapt, suferea de o serie de probleme care contribuiseră la seducerea ei pe canapeaua doctorului Bentsen, motivul principal fiind acela că nu reușea să aibă o relaţie sexuală cu soțul ei de la nașterea celui de-al doilea copil. Se căsătorise la douăzeci şi patru de ani, soțul ei fiind cu cincisprezece ani mai în vârstă. Deși se certau mult și erau geloşi, primii cinci

ani ai căsniciei lor au rămas în amintirea ei ca o peri-

oadă senină. Problemele au început când el i-a cerut să aibă un copil. Dacă n-ar fi fost atât de îndrăgostită de el, n-ar fi consimţit niciodată — se temea de copii de când fusese ea însăși copil și prezenţa unui copil o stânjenea. Dar îi dăruise un fiu și experienţa sarcinii o

craumatizase; când nu suferea cu adevărat, își închipuia că suferă şi după naștere alunecase într-o depresie care ţinuse mai bine de un an. Dormea paisprezece ore pe

zi, cu somnifere; în celelalte zece ore stătea trează hrănindu-se cu alcool. Cel de-al doilea copil, un alt băiat, fusese un accident din cauza beţiei — deși îşi închipuia

că soțul ei o păcălise. În clipa când a ştiut că e însărcinată din nou, ea insistase să facă avort, iar el îi spusese că dacă făcea așa ceva, o să divorţeze. Ei bine, a regretat

amarnic. Copilul s-a născut prematur, fusese aproape să moară din cauza unei hemoragii interne și ca la fel, amândoi planaseră deasupra abisului luni întregi de îngrijiri medicale intense. De atunci nu mai dormise

în același pat cu soţul ei, deși voia, dar nu reușea, căci corpul lui gol, gândul că putea s-o pătrundă îi producea spaime insuportabile. Doctorul Bentsen purta șosete negre susținute de

jartiere și nu le scotea niciodată când „făceau dragoste“;

348 / Integrala prozei scurte

iar acum, În timp ce-și vâra picioarele cu jartiere în cracii

pantalonilor albaştri din serj lucios, spuse: — Ia să vedem. Mâine e marţi. Miercuri e aniversarea noastră. — Aniversarea noastră?

— A mea şi a Thelmei. Voiam s-o duc... Ştii care e cel mai bun restaurant de prin apropiere? — Ce importanţă are? E un restaurant foarte mic,

foarte elegant, iar patronul n-o să-ţi dea în veci o masă. Lipsa lui de umor se afirmă din nou. — Foarte ciudat. De ce spui că n-o să-mi dea o masă? — Pur şi simplu. Ajunge să se uite cineva la tine ca să-și

dea seama că ai călcâiele păroase. Unii oameni nu-i servesc pe cei cu călcâie păroase. Patronul e unul dintre ei. Doctorul Bentsen îi cunoștea obiceiul de a introduce în discuţie observaţii neobişnuite şi învățase să pretindă că le înţelegea sensul. Nu cunoștea mediul în care trăia ea, la fel cum nici ea nu-l cunoştea pe al lui, dar instabilitatea caracterului său nu-i îngăduia s-o recunoască.

— Păi, atunci, spuse el, e în regulă vineri? Pe la cinci? — Nu, mulţumesc, spuse ea. Doctorul îşi înnoda cravata; se opri; femeia stătea întinsă pe pat, dezvelită și goală. Fred Astaire cânta ALL by myself. — Nu, mulțumesc, dragul meu doctor B. Nu cred că ne vom mai întâlni aici. Observă că amantul ei era surprins. Fireşte, avea să-i

ducă lipsa — era o femeie frumoasă, atentă şi n-o deranja niciodată când el îi cerea bani. Îngenunche lângă pat și îi

Mojave | 349 mângâie sânii. Femeia observă că i se formase o mustață

rece de transpiraţie pe buza superioară. — Ce-i asta? Băutură? Droguri? Femeia răspunse râzând: — Nu beau decât vin alb, nu prea mult. Nu, amice. Doar că ai călcâie păroase, asta e tot. Ca mulți psihoterapeuţi, doctorul Bentsen lua lucrurile la propriu. O clipă, femeia crezu că amantul ei o să-şi scoată ciorapii şi să-și examineze călcâiele. Vorbi ca un copil bosumflar: — N-am călcâie păroase. — Ba da, ai. Exact ca un cal. Toţi caii obișnuiți au călcâie păroase. Caii de mare rasă nu au. Călcâiele unui cal de curse sunt plate și lucioase. Salut-o pe Thelma din partea mea. — Nu face pe deşteaptă. Ne vedem vineri? Discul cu Fred Astaire se termină. Femeia dădu pe gât restul de vin. — Poate. Ie sun, spuse ea.

Dar nu l-a sunat și nu l-a mai văzut decât o dară, peste un an, când a stat pe o banchetă alături de el la restaurantul La Grenouille, unde doctorul lua masa împreună ca Mary Rhinelander și a fost amuzată să observe că doamna Rhinelander a achitat nota de plată. Începuse să ningă până să ajungă acasă tot pe jos,

la locuinţa ei din Beekman Place. Uşa de la intrare era vopsită în galben deschis și avea un ciocănel din aramă turnat în forma unei labe de leu. Anna, una dintre cele patru servitoare, îi deschise ușa și îi spuse că amândoi copiii erau acasă și, după ce se perindaseră toată

350 / Integrala prozei scurte după-amiaza la Rockefeller Center, își luaseră masa de seară şi se culcaseră. Slavă Domnului! Nu avea de îndurat jumătatea de oră de jocuri, citit basme și pupături care încheiau de obicei ziua copiilor ei. S-ar putea să nu fi fost o mamă afectuoasă, dar îşi făcea datoria, exact ca mama ei. Era ora șapte şi soțul ei telefonase să-i spună că sosea la șapte şi jumătate, căci la ora opt erau așteptați la un dineu elegant cu cuplul Silvester Hale din San Francisco. Făcu o baie și se parfumă ca să uite de doctorul Bentsen, își refăcu machiajul discret, şi se îmbrăcă într-un halar de mătase cenușie, asortat cu pantofii de mătase cenușie cu catarame de fildeș. Se sprijinea teatral de șemineu în biblioteca de la etaj când auzi pașii soţului pe scări. Era o poză graţioasă, la fel de atrăgătoare ca şi încăperea, o odaie neobișnuită în formă de octogon, cu lambriuri lăcuite de culoarea scorţişoarei, parchet galben lăcuit, rafturi de aramă (o idee împrumutată de la Bill Baldwin), două buchete mari de orhidee cafenii în vaze chinezești, un cal sculptat de Mariano Marini într-un colț, un tablou de Gauguin din

Mările Sudului deasupra şemineului, iar în şemineu un foc care trosnea delicat. Un glasvand oferea o vedere asupra grădinii cufundate în întuneric — fulgi de zăpadă și șlepuri luminate pluteau ca nişte lampioane pe East River. O canapea voluptuoasă, tapisată în catifea de culoarea cafelei, stătea înaintea șemineului și avea în față o măsuță

galbenă lăcuiză la fel ca podeaua, pe care se afla o frapieră de argint plină de cuburi de gheaţă; înăuntru era o carafă plină cu vodcă rusească asezonată cu piper. Soţul ei ezită în prag și dădu aprobator din cap la vederea ei. Era unul dintre acei bărbaţi care observau cu

Mojave | 351 adevărat înfățișarea unei femei şi prindeau dintr-o privire atmosfera generală. Merita să se îmbrace pentru el, ăsta fiind unul dintre motivele minore pentru care îl iubea. Un motiv mai important era că semăna cu tatăl ei, care

fusese şi va fi întotdeauna bărbatul cel mai important din viaţa ei. Tatăl ei se împușcase fără ca nimeni să știe de ce,

fiind un gentleman de o discreție aproape anormală. Mai înainte de eveniment, ea încheiase trei logodne, dar la două luni după moartea tatălui ei îl întâlnise pe George şi se căsătorise cu el atât datorită manierelor lui, cât și a înfățișării, care îi aminteau de marea ei dragoste pierdută. Femeia se apropie de el. ÎI sărută pe obraz şi carnea lui în contact cu buzele ei era la fel de rece ca fulgii de zăpadă de dincolo de glasvand. Era un bărbat masiv, un irlandez cu păr negru și ochi verzi, arătos, deși în ultima vreme acumulase o greutate considerabilă și fălcile i se lățiseră. Proiecta o vitalitate superficială; atât bărbații, cât și femeile erau atrași de această vitalitate. Cu toate acestea, observat de aproape, îţi dădea sentimentul unei oboseli ascunse, a unei lipse de optimism. Soţia lui era întru totul conștientă de asta şi de ce nu, ea era cauza principală. — E o noapte îngrozitoare şi tu pari atât de obosit.

Hai să stăm acasă și să luăm masa lângă foc. — Serios, draga mea, eşti sigură că nu te deranjează?

Cam urât să le facem una ca asta soţilor Hales. Chiar dacă ea e doar o pizdă. — George! Nu spune cuvântul ăsta! Ştii cât de mult îl urăsc. — Îmi cer scuze, spuse el și vorbea serios.

Avea mare grijă să n-o supere și a fel se purta și ea cu el. Era o consecinţă a tăcerii care îi ținea împreună și despărțiți totodată.

352 / Integrala prozei scurte

— O să le telefonez să le spun că ai răcit. — Păi, n-ar fi o minciună. Chiar mă simt răcit.

În timp ce ea telefona cuplului Hales și făcea aranjamente cu Anna pentru ca cina, constând din supă și

sufleu, să fie servită într-o oră, el dădu pe gât o cantitate serioasă de vodcă şi simți cum i se-aprinde un foc în stomac; înainte ca soţia lui să se întoarcă, îşi turnă din

nou un păhărel zdravăn şi se întinse comod pe canapea. Ea îngenunche, îi scoase pantofii și începu să-i maseze picioarele; slavă Domnului că nu avea călcâie păroase. — Hmm, mormăi el, e bine. — “Ie iubesc, George. — Şi eu te iubesc. Femeia se gândi să pună un alt disc la patefon, dar se răzgândi, focul din cămin era de ajuns. — George? — Da, draga mea. — La ce te gândești? — La o femeie pe nume Ivory Hunter. — Cunoşti într-adevăr o femeie pe nume Ivory Hunter? — Păi, era numele ei de actriţă. A fost dansatoare la

un teatru de revistă. — Ce-i asta? O aventură din timpul studenţiei? îl întrebă ea râzând. — N-am cunoscut-o niciodată. Am auzit de ea odată. Era în vară, după ce am plecat de la Yale. Închise ochii și goli paharul. — S-a întâmplat în vara când am făcut autostopul din New Mexico în California. Mai ţii minte? Așa m-am ales cu nasul rupt. Într-o bătaie într-un bar din Needles, în California.

Mojave | 353

Ei îi plăcuse nasul lui rupt, scotea în relief blândețea extraordinară a feţei lui; odată el spusese c-ar fi vrut să și-l rupă din nou și apoi să-l repare, dar ea îl convinsese să renunţe.

— Era la începutul lui septembrie, când e cel mai cald în sudul Californiei; peste 38 de grade în fiecare zi. Ar fi trebuit să iau autobuzul, măcar ca să străbat deșertul. Dar m-am pomenit ca un nătărău în mijlocul deșertului Mojave, cărând un rucsac de douăzeci și cinci de kile și asudând până n-a mai rămas picătură de transpiraţie în mine. Jur că erau 38 de grade la umbră. Atât că nu era deloc umbră. Doar nisip şi țânțari și cerul albastru fierbinte. La un moment dat a trecut un camion masiv, dar n-a oprit să mă ia. Doar a strivit un șarpe cu clopoței care

traversa drumul. Îmi tot spuneam că trebuia să dau ceva. Din când în când trecea câte o devenisem invizibil. Am început să înțeleg ce înseamnă să fii neajutorat

de ceva. Un garaj, mașină, dar parcă mă neliniştesc, să şi de ce e bine că

budișştii își trimit călugării tineri să cerșească. e puri-

fică, te jupoaie de ultimul strat de grăsime. Și apoi l-am întâlnit pe domnul Schmidt. Mi-am spus că poate era un miraj. Un bătrân cu părul alb peste care am dat la vreun kilometru mai încolo. Stătea lângă drum în valuri de căldură care curgeau pe lângă el. Când m-am apropiat, am observat că avea baston și ochelari foarte întunecaţi şi că era îmbrăcat de parcă s-ar fi dus la biserică — costum alb, cămașă albă, cravată neagră şi pantofi negri. Fără să se uite la mine, de la o distanţă bună, a strigat: „Mă numesc George Schmidt“. „Da. Bună-ziua, domnule“, am spus. „E după-amiază?“, m-a întrebat el. „E trecut de ora trei. „Atunci înseamnă că stau aici de mai bine de

354 / Integrala prozei scurte

două ore. Vrei să fii amabil şi să-mi spui unde mă aflu?“ „În deşertul Mojave. Cam la vreo treizeci de kilometri vest de Needles: „Închipuie-ţi așa ceva, să lași un om de șaptezeci şi unu de ani orb în deșert. Am zece dolari în buzunar şi nimic mai mult. Femeile sunt ca muștele: se așază și pe zahăr, și pe căcat. Nu c-aș fi eu de zahăr, dar acuma clar a ales un căcat. Mă cheamă George Schmidt. „Da, domnule, mi-ai spus“, am zis. „Pe mine mă cheamă George Whitelaw: Dorea să ştie unde mă duceam și ce făceam şi când i-am spus că făceam autostopul până la New York m-a întrebat dacă voiam să-l iau de mână și să-l ajut să meargă o bucată de drum, până când o să ne ia cineva cu mașina. Am uitat să pomenesc că avea un accent german și că

era foarte corpolent, aproape gras; părea să-și fi petrecut toată viaţa în hamac. Dar când l-am apucat de mână, i-am simţit asprimea, forţa imensă. Nu ţi-ai fi dorit asemenea mâini la beregată. „Da, am mâini puternice. Am lucrat ca maseur cincizeci de ani, ultimii doisprezece la Palm Springs. Ai cumva nişte apă?“ I-am dat plosca mea, pe jumătate plină. EI face: „M-a lăsat baltă aici fără pic de apă. M-a luat prin surprindere. Deși n-ar fi trebuit, cunoscând-o bine pe Ivory. Asta-i nevastă-mea, Ivory Hunter. A fost stripteuză. Și-a făcut numărul la Târgul Internaţional de la Chicago, în 1932, şi ar fi ajuns mare vedetă dacă n-ar fi fost Sally Rand aia. Ivory a inventat dansul cu evantaiul și Rand i l-a furat. Așa zicea Ivory. Probabil alte baliverne de-ale ei. Ai grijă la șarpele ăla cu clopoței, e undeva prin apropiere, îl aud cum cântă. Două lucruri mă sperie: şerpii și femeile. Și amândouă se-mput de la cap. Au trecut două mașini și am întins degetul mare, iar bătrânul a încercat să le oprească făcând

Mojave / 355 semne cu bastonul, dar trebuie să fi arătat prea ciudat, un băiat în pantaloni din stofă aspră și un orb îmbrăcat la patru ace. Bănuiesc că acolo ne-ar fi putrezit oasele dacă n-ar fi fost un camionagiu mexican. Era parcat pe marginea șoselei și repara un cauciuc. Putea să zică vreo

cinci cuvinte într-un dialect mexicano-american, mai

toate înjurături, dar mi-am amintit o groază de cuvinte în spaniolă din vremea când mi-am petrecut vara cu unchiul Alvin în Cuba. Așa că mexicanul mi-a spus că era în drum spre El Paso și că dacă mergeam într-acolo, eram bineveniţi în camion. Dar domnul Schmidt nu era prea interesat. A trebuit pur și simplu să-l târăsc în mașină. „Urăsc mexicanii. N-am întâlnit nici un mexican care să-mi placă. Dacă n-ar fi fost un mexican... El doar de nouăsprezece ani, iar ea, judecând după piele, aș spune că era trecută de şaizeci. Când m-am căsătorit cu ea acum vreo doi ani, a spus că avea cincizeci și doi de ani. Mă înţelegi, locuiam într-un parc de rulote undeva pe şoseaua 111. Un parc dintre Palm Springs și Cathedral City. Cathedral City! Ciudat nume pentru un oraş plin de bombe, săli de biliard şi baruri de poponari. Singura chestie e că Bing Crosby locuiește acolo. Dacă are vreo importanţă. În orice caz, în rulota de lângă mine locuia prietena mea Hulga. De la moartea soţiei mele — a murit

în aceeași zi cu Hitler —, Hulga mă ducea cu mașina ei la lucru; era chelneriţă la un club evreiesc unde eram

maseur. Toţi chelnerii și chelneriţele de la club sunt nemți solizi şi blonzi. Așa le place evreilor, se simt în forță. Într-o zi Hulga mi-a spus că o vară de-a ei vine în

vizită. Era Ivory Hunter. Avusese vreo trei soți şi probabil că nu-și mai amintea numele de fată. În orice caz, Hulga mi-a spus că vara asta a ci, Ivory, fusese o dansatoare

356 / Integrala prozei scurte

faimoasă, dar acum tocmai ieșise din spital și își pierduse soţul pentru că stătuse un an în spital, bolnavă de tuberculoză. De-asta o invitase Hulga la Palm Springs. Din cauza aerului. Şi nici nu avea unde să se ducă. În prima noapte după sosirea lui Ivory, Hulga m-a invitat la ea și mi-a plăcut vara ei pe loc; n-am vorbit mul, am ascultat radioul, dar mi-a plăcut Ivory; avea o voce frumoasă, scăzută și blândă, cum ar trebui să vorbească infirmierele. Mi-a spus că nu fumează și că era penticostală, la fel ca mine. M-am dus la Hulga aproape în fiecare seară. George își aprinse o ţigară. Soţia lui îi mai turnă puţină vodcă. Spre surprinderea ei, îşi turnă și sieşi. Mai

multe lucruri legate de istorisirea soţului îi acceleraseră neliniștea veşnic prezentă, dar de obicei controlată cu Librium; nu-și putea închipui unde avea să ducă acel episod rememorat de soţul ei, dar știa că bătea el undeva, căci George rareori vorbea ca să se audă vorbind. Terminase al treilea Dreptul la Harvard și în ultimul deceniu i se oferise un post de ministru în guvern și de ambasador în Franţa sau Anglia, la alegere. Însă simţise nevoia să bea vodcă roşie, licoarea rubinie arzând în lumina căminului, văzând ușurința neliniștitoare cu care George Whitelaw

devenise domnul Schmidt; soţul ei era un mim desăvârşit. Era capabil să-și imite unii prieteni cu o precizie care o scotea din sărite. Dar relatarea de faţă nu era un număr obișnuit, căci soțul ei părea transfigurat, un om prins în mintea altuia.

— Aveam un Chevrolet vechi pe care nu-l mai condusese nimeni de la moartea soţiei mele; dar Ivory l-a dus a revizie și în curând nu mă mai conducea Hulga la lucru și înapoi, ci Ivory. Când mă gândesc la trecut,

Mojave / 357

îmi dau seama că la mijloc nu fusese decât o înțelegere ascunsă între Hulga și Ivory, dar pe atunci nu mi-am

închipuit așa ceva. Toată lumea din parc şi toţi cei care o întâlneau ziceau că era o femeie încântătoare, cu ochii

mari, albaștri și picioarele frumoase. Am crezut că o face din bunătatea inimii ei — din credinţa ei —, am crezut că de-asta își petrecea serile pregătind cina şi îngrijindu-se de casa unui bătrân orb. Într-o seară, ascultam șlagărele la radio, când m-a sărutat și şi-a frecat mâna de piciorul meu. În curând o făceam de două ori pe zi — înainte de micul dejun și după masa de seară, eu fiind un bărbat de șaizeci și nouă de ani. Dar părea la fel de moartă după pula mea cum eram eu după pizda ei. Ea îşi aruncă vodca în focul din cămin, iar șuvoiul făcu focul să sfârâie și să se întețească; dar protestul ei nu folosi la nimic. Domnul Schmidt nu putea fi stăvilit. — Da, domnule, Ivory era o pizdă în toată legea. Ce-o mai însemna şi asta. La exact o lună din ziua când am întâlnit-o, m-am însurat cu ea. Nu prea s-a schimbat,

mă hrănea bine, era întotdeauna interesată să-mi audă poveştile despre evreii de la club şi eu am luat-o mai uşor cu sexul, ușor de tot, din pricina tensiunii. Dar ea nu s-a plâns niciodată. Am citit Biblia împreună şi nopţi la rând îmi citea din reviste ca Readers Digest şi Saturday Evening Post până adormeam. Îmi spunea tot timpul că

spera să moară înaintea mea pentru că ar fi fost distrusă sufletește și fără un sfanţ. E adevărat, nu prea aveam ce să-i las. N-aveam asigurare, ci doar nişte bani la bancă, aşa că am trecut rulota pe numele ei. Nu, nu pot să spun că au existat certuri urâte între noi până în ziua când a

avut loc marele scandal cu Hulga.

358 / Integrala prozei scurte

Mult timp n-am știut motivul certei. Nu ştiam decât

că nu mai vorbeau și când am întrebat-o pe Ivory ce s-a întâmplat, a spus: „Nimic“. În ce-o priveşte, nu se cercase deloc cu Hulga. „Dar ştii cât bea. Era adevărat. Păi,

cum ţi-am spus, Hulga era chelneriță la club, iar într-o zi a dat buzna în camera de masaj. Aveam un client pe masă, stătea acolo întins, gol, dar ce-i păsa ei? Mirosea ca o distilerie de whisky. De-abia se mai ţinea pe picioare. Mi-a spus c-au concediat-o şi a început să înjure ca la ușa

cortului şi să se pișe. Urla la mine și se pișa pe podea. A mai spus că toată lumea din parc râdea de mine. Ivory, a spus ea, era o curvă bătrână care se legase de mine pentru că era pe drumuri și n-a găsit nimic mai bun. Chiar așa de fraier eram? Nu ştiam că Ivory se futea în draci cu Freddy Feo de o groază de timp? Păi, să vezi, Freddy Feo era un băiat mexican din Texas, un vagabond rocmai ieşit de la zdup, administratorul parcului îl agăţase într-un bar de poponari din Car City și-l angajase ca muncitor bun la toate. Nu cred că era sută la sută poponar pentru că se regula pe bani cu multe femei din parc. Hulga era una dintre ele. Era amorezată lulea de el. În nopțile fierbinţi, el] și Hulga aveau obiceiul să stea afară lângă rulotă pe leagănul ei și să bea tequila fără lămâie, iar el cânta la chitară melodii mexicane. Ivory mi-a descris-o, o chitară verde cu numele lui încrustat pe ea cu strasuri. Ire' să recunosc, mexicanul avea voce. Dar Ivory tot zicea că nu-l suferă,

spunea că era un escroc, voia s-o jefuiască pe Hulga de ultimul sfanț. Eu, unul, nu-mi amintesc să fi schimbat

zece cuvinte cu el și nu mi-a plăcut din pricina mirosului. Am un nas de copoi şi-l miroseam de la o sută de metri, fiindcă își punea multă briantină în păr și în plus, una care se numea, din câte zicea Ivory, „Nopți la Paris.

Mojave | 359 Ivory mi-a jurat că nu-i adevărat. Nici vorbă să-i îngăduie unui maimuţoi mexican s-o atingă nici măcar cu

un deget. A spus că de când Hulga fusese lăsată baltă de june, se scrântise la cap de gelozie și credea că tânărul călărea tot ce-i ieșea în cale, de la Cat City până la Indigo. A mai spus că se simţea jignită că ascultasem asemenea

minciuni, deși Hulga merita mai degrabă mila decât ocările. Și-a scos verigheta pe care i-o dădusem și care aparținuse primei mele neveste — dar ea a spus că nu contează, știa c-o iubisem pe Hedda și asta conta —, mi-a dat verigheta și mi-a spus că dacă n-o cred, atunci uite verigheta, ea o să ia primul autobuz, oriunde ar fi mers. Aşa că i-am pus-o la loc pe deget, am îngenuncheat pe podea şi ne-am rugat împreună. Am crezut-o sau, cel puţin, așa credeam. Dar era așa un du-te-vino, da, nu, da, nu. Iar Ivory își pierduse aerul degajat; mai înainte trupul, ca și vocea ei erau lipsite de tensiune, dar acum erau ca o coardă întinsă, era a fel de încordată ca evreii de la club care bombăneau și te certau că nu puteai să le iei grijile cu mâna. Hulga a găsit

de lucru la Miramar, dar acasă în parc o evitam când o miroseam pe aproape. Odată mi-a șoptit: „Ştii că scumpa

ta soţie i-a dat mexicanului o pereche de cercei de aur? Dar amantul lui nu l-a lăsat să-i poarte“. Nu mai știam nimic. Ivory se ruga în fiecare noapte cu mine să ne ţină Dumnezeu împreună, sănătoși la trup şi la minte.

Ei bine, în nopţile calde de vară când Freddy Feo era undeva în întuneric, cântând la chitară, Ivory închidea radioul în mijlocul unui program cu Bob Hope or Edgar Bergen şi ieşea să-l asculte. Spunea că se uită la stele. „Pun pariu că nu există alt loc în lume unde să se vadă stelele ca aici: Dar brusc s-a dovedit că ura atât Palm Springs,

360 / Integrala prozei scurte cât și Cat City, întregul deșert, furtunile de nisip, verile cu temperaturi de până la cincizeci de grade când n-aveai ce să faci decât dacă erai bogat sau membru la Racquet Club. Într-o dimineaţă a zis că ar trebui să luăm rulota și s-o mutăm undeva a răcoare. Wisconsin. Michigan. Am apreciat ideea şi am încetat să mai mă gândesc la ce se întâmpla între Ivory și Freddy Feo. Fi, şi am avut un client la club, un tip din Detroit, și mi-a spus c-ar putea să mă angajeze maseur la Detroit

Achletic Club, nimic sigur, doar posibilitatea unui angajament. Lui Ivory atâta i-a trebuit. Cât ai bate din palme, a scos rulota de pe butuci, cincisprezece ani de straturi de flori plantate și acum risipite, Chevroletul gata de drum și toţi banii disponibili investiţi în cecuri la purtător. Noaptea trecută m-a spălat bine din cap până-n călcâie, apoi din nou pe cap cu șampon și azi-dimineaţă am plecat la drum cu puţin înainte să se mijească de ziuă. Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă și aș fi ştiut despre ce e vorba dacă n-aș fi tras un pui de somn de îndată ce-am ajuns pe șosea. Trebuie să-mi fi pus niște somnifere în cafea.

Când m-am trezit, l-am mirosit. Briantină și parfumul ieftin. Se ascundea undeva în rulotă. Făcut colac undeva ca un șarpe. lată ce mi-am închipuit: Ivory și

băiatul ăsta o să mă omoare şi o să mă lase în deşert, la cheremul păsărilor de pradă. Ivory a spus: „Ie-ai trezit, George?“. După cum a vorbit, cam cu teamă, mi-am dat seama că știa ce se petrecea în mintea mea. Că ghicisem.

I-am spus: „Opreşte mașina“. Voia să ştie de ce. Trebuia să mă piş. A oprit maşina și am auzit-o cum plânge.

M-am dat jos şi ea a spus: „Ai fost bun cu mine, George.

Mojave | 361 Dar n-am ştiut ce să fac. lar tu ai o meserie. O să existe

întotdeauna un loc pentru tine undeva: M-am dat jos din mașină și chiar m-am ușurat, timp în care ea a pornit mașina și dusă a fost. N-am ştiut unde mă aflu până n-ai venit dumneata, domnul...? „George Whirelaw. Şi i-am spus: „Dumnezeule, asta e crimă. Să laşi un om orb fără ajutor în mijlocul deșertului. Când ajungem la El Paso, mergem la poliţie: „Nici vorbă“, a spus el. „Are destule neplăceri și fără poliție. A ales un căcat. E treaba ei. Ivory e aia care nu știe unde se află. O iubesc. O femeie poate să-ţi tragă clapa în ultimul hal şi totuși s-o iubeşti. George își umplu din nou paharul, soţia lui puse un alt buştean pe foc și flacăra înteţită era doar puţin mai intensă decât roşeaţa bruscă care-i năvălise în obraji. — Femeile pot să facă așa ceva? spuse ea, pe un ton agresiv, provocator. Doar un nebun... Crezi că eu aș fi în stare?

Expresia din ochii lui, un gen de tăcere vizuală, o sperie și O făcu să-și ferească privirea şi să retragă întrebarea. — Ce s-a întâmpla cu el? — Cu domnul Schmidt? — Cu domnul Schmidt. — Când l-am văzut ultima oară, zise George dând indiferent din umeri, bea un pahar de lapte la un restaurant de lângă EI Paso. Am avut noroc; am găsit un camionagiu care m-a dus până la Newark. Am uitat de povestea asta. Dar în ultimele luni, m-am pomenit gândindu-mă la Ivory Hunter şi la George Schmidt. Poate că din pricina vârstei. Am început să mă simt bătrân.

362 / Integrala prozei scurte Soţia lui îngenunche din nou lângă el, îl apucă de mână și își împleti degetele cu ale lui. — Ai cincizeci şi doi de ani şi te simţi bătrân? EI se trase înapoi; când vorbi, murmură ca un om care se adresează sieşi: — Întotdeauna am avut mare încredere. Când mergeam pe stradă simţeam un avânt. Am observat că oame-

nii mă priveau pe stradă, la restaurant, la petreceri, mă studiau întrebându-se cine eram. De câte ori mă duceam la o petrecere, am știut că puteam să am jumătate din femeile din încăpere. Dar s-a terminat. Se pare că bărrânul George Whitelaw a devenit omul invizibil. Nici un cap nu se mai întoarce. Am sunat-o pe Mimi Stewart săptămâna trecută și nu m-a căutat. Nu ţi-am spus, dar

m-am oprit la Buddy Wilson ieri, avea o mică serată cu cocktailuri. Trebuie să fi fost vreo douăzeci de fete atrăgătoare şi nici una nu mi-a dat atenţie; pentru ele eram un om bătrân și obosit care zâmbea prea mult. — Dar am crezut c-o vezi încă pe Christine, spuse ea.

— Am să-ţi spun un secret. Christine e logodită cu tânărul Rutherford din Philadelphia. N-am mai văzut-o din noiembrie. E o partidă bună. Mă bucur pentru ea.

— Christine! Care tânăr Rutherford? Kenyon sau Paul? — Cel mai mare. — Kenyon atunci. Ai ştiut şi nu mi-ai spus nimic? — Sunt o groază de lucruri pe care nu ţi le-am spus,

draga mea. Nu era chiar adevărat. Căci din clipa când au încetat să mai doarmă împreună, au început să discute, de fapt să comenteze împreună aventurile lui sexuale. Alice Kent: cinci luni, se încheiase pentru că ea îi ceruse să divorţeze

Mojave | 363

și să se însoare cu ea. Sister Jones: o legătură terminată după un an, când a aflat soţul ei. Pat Simson: model la Vogue, plecase la Hollywood, promisese că se întoarce, dar n-o făcuse. Adele O'Hara: frumoasă și alcoolică, gata să facă scene scandaloase. Rupsese chiar el acea legătură. Mary Campbell, Mary Chester, Jane Vere-Jones. Altele. Iar acum Christine. Pe câteva le descoperise chiar el; marea majoritate erau „idile“ puse în scenă de soția lui, prietene de-ale ei pe care i le prezentase, confidente în care se încrezuse c-au să-l satisfacă, cu condiţia să nu sară calul. — Vai, spuse ea. Nu cred că poţi da vina pe Christine.

Kenyon Rurherford e o partidă. Mintea ei lucra febril, căutând ca flăcările ce tremurau strecurându-se printre lemne un nume care să umple golul. Alice Combs, disponibilă, dar plicticoasă. Charlotte Finch, prea bogată — George se simțea emasculat dacă avea de-a face cu femei şi chiar bărbaţi mai bogaţi ca el. Poate femeia aceea, Ellison? Sau stilata doamnă Harold Ellison, care era în Haiti ca să obţină un divorţ...

— Nu te mai încrunta, spuse el. — Nu mă încrunt.

— Înseamnă doar mai mult silicon, mai multe note de plată de la doctorul Orentreich. Prefer să văd ridurile umane. Nu contează cine a greșit. Cu toţii mai lăsăm pe

cineva în voia sorții şi nici nu înțelegem de ce-o facem. Un ecou, un răsunet într-o cavernă: Jaime Sanchez, Carlos şi Angelita; Hulga, şi Freddy Feo, și Ivory Hunter,

şi domnul Schmidt; doctorul Benrsen și George, George și ea şi Mary Rhinelander...

364 / Integrala prozei scurte EI strânse ușor degetele lor împreunate și cu cealaltă mână îi ridică bărbia şi insistă ca ochii lor să se întâlnească. Îi duse mâna la buze și-i sărută palma. — "Te iubesc, Sarah. — Şi eu te iubesc. Dar atingerea buzelor lui, ameninţarea insinuată, o neliniștea. De jos venea clinchetul argintăriei pe tăvi. Anna şi Margaret aduceau cina lângă cămin. — "Te iubesc, repetă ea, prefăcându-se somnoroasă şi, cu o falsă moleșeală, se duse să tragă draperiile. Odată trase, mătasea groasă ascunse râul nocturn,

precum și bărcile de pe el, estompate de ceaţă, discrete ca un desen cu o noapte de iarnă pe un pergament japonez. — George?

Era o rugăminte rostită iute, înainte ca irlandezele să intre cu platourile lor purtate impecabil. — Te rog, dragul meu, o să găsim pe cineva.

UN CRĂCIUN LA NEW ORLEANS

(1982)

Gloriei Dunphy

Mai întâi, un scurt prolog autobiografic. Mama mea, care era excepţional de inteligentă, era și cea mai

frumoasă fară din Alabama. Toată lumea spunea asta și era adevărat; la şaisprezece ani s-a căsătorit cu un om de afaceri în vârstă de douăzeci și opt de ani, dintr-o familie bună din New Orleans. Căsătoria a ţinut un an. Mama era prea tânără ca să fie mamă sau nevastă. Era prea ambi-

țioasă — voia să meargă la universitate și să-și clădească o carieră. Aşa că și-a părăsit soţul; cât despre mine, m-a

lăsat în grija numeroaselor ei rude din Alabama. De-a lungul anilor, doar rareori mi-am văzut părinţii. Tata era ocupat la New Orleans, iar mama, după ce-a absolvit universitatea, s-a dus la New York, unde s-a bucurat de succes. În ceea ce mă privea, situaţia mea

nu era neplăcută. Eram fericit unde mă aflam. Aveam multe rude binevoitoare, unchi, mătuși și veri, în special o verișoară, o doamnă mai în vârstă, cu păr alb şi cu o ușoară infirmitate, pe nume Sook, domnişoara Sook Falk. Aveam și alți prieteni, dar ea era de departe cea mai bună prietenă a mea. Sook mi-a povestit despre Moş Crăciun, cu barba lui lungă, costumul roşu, sania lui veşnic plină de daruri, şi

am crezut-o, la fel cum am crezut că totul e din voia lui Dumnezeu, sau a Domnului, cum îl numea Sook întotdeauna. Dacă îmi scrânteam degetul mare de la picior

366 / Integrala prozei scurte sau cădeam din șaua calului sau prindeam în râu un pește măricel, fie că era bine, fie că era rău, totul era din voia Domnului. Și asta mi-a spus Sook când a primit înspăimântătoarea veste de la New Orleans. Tata voia să mă duc acolo și să-mi petrec Crăciunul cu el. Am plâns. N-am vrut să plec. Nu mai plecasem niciodată din acel orăşel izolat din Alabama, înconjurat de păduri, ferme și râuri. Nu mă dusesem niciodată la culcare fără ca Sook să-şi treacă degetele prin părul meu și să mă sărute de noapte bună. Pe deasupra, mă temeam de străini, iar tata era un străin. ÎL văzusem de câteva ori,

dar amintirea era vagă; habar n-aveam ce fel de om era. Dar așa cum a spus Sook: „E voia Domnului. Și, cine ştie, Buddy, poate o să vezi zăpadă“. Zăpadă! Până să învăţ să citesc, Sook mi-a citit mai

mule povestiri și în toate era o groază de zăpadă. Fulgi de zăpadă bătuți de vânt, orbitori, ca în basme. Era ceva la care visam, ceva magic și misterios, ceva ce voiam să văd, să simt și să ating. Firește, nu avusesem niciodată

prilejul şi nici Sook nu avusese; cum era cu putinţă, trăind într-un loc atât de cald cum era Alabama? Nu ştiu

de ce și-a închipuit c-o să văd zăpadă la New Orleans, căci la New Orleans e și mai cald. În fine, nu contează.

Încerca doar să-mi insufle curaj să merg acolo. Purtam un costum nou. La rever aveam un bilet, prins cu un ac, cu numele și adresa mea. Asta în cazul că mă rătăceam. Mă înţelegeţi, trebuia să bat drumul de

unul singur. Cu autobuzul. În fine, toți au fost convinși că eram în siguranţă atâta timp cât purtam biletul la rever. 'loţi în afară de mine. Eram speriat de moarte și

furios. Furios pe tata, acest străin care mă forțase să plec de acasă și să-mi petrec Crăciunul departe de Sook.

Un Crăciun la New Orleans | 367

Era un drum de două sute cincizeci de kilometri, cam așa ceva. Prima oprire a fost la Mobile. Am schimbat autobuzul și am călătorit o eternitate de-a lungul mlaștinilor, pe coasta mării, până am ajuns într-un oraș

zgomotos, plin de zdrăngăneala tramvaielor, ticsit de oameni cu înfățișare primejdioasă. Era New Orleans. Și deodată, când coboram din autobuz, un om m-a luat în braţe și m-a strâns la pieptul lui de mi-a tăiat răsuflarea. Râdea, plângea, un om arăros și înalt care plângea și râdea. A spus: — Nu mă recunoşti? Nu-l mai recunoști pe tăticul tău?

Îmi pierise graiul. N-am scos un cuvânt până când, în cele din urmă, când eram într-un taxi l-am întrebat: — Unde e? — Casa noastră? Nu-i departe de aici. — Nu casa. Zăpada. — Care zăpadă? — Am crezut că o să fie o grămadă de zăpadă aici. S-a uitat ciudat la mine și a râs.

— N-a fost niciodată zăpadă la New Orleans. Sau cel puţin eu n-am auzit. Dar ascultă. Auzi tunetul? Sunt sigur c-o să plouă! Nu ştiu ce m-a speriat mai rău, tunetul, zigzagurile

fierbinţi ale fulgerelor care au urmat sau... tatăl meu. În acea noapte, când m-am dus la culcare, ploaia continua să cadă. Mi-am spus rugăciunile şi m-am rugat la Domnul să fiu în curând alături de Sook. Nu ştiam cum o să adorm fără să mă sărute Sook și să-mi ureze noapte bună. De fapt, n-am reuşit să adorm. Așa c-am început să mă întreb ce-aș vrea să-mi aducă Moş Crăciun. Doream

368 / Integrala prozei scurte un briceag cu mâner de sidef. Sau un joc de puzzle. O pălărie de cowboy cu un lasou asortat. Sau o armă de vânătoare ca să împușc vrăbii. (Peste câțiva ani, când am avut o asemenea armă, am împușcat un mierloi și

o prepeliță rău. N-am peşte prins îmi doream

și n-am să uit niciodată regretul, părerea de mai ucis niciodată vreo altă fiinţă și fiecare l-am aruncat la loc în apă.) Dar cel mai mult un radio, deşi știam că era cu neputinţă. Nu

cunoşteam nici zece persoane care aveau radio. Nu uitaţi, era pe vremea Marii Crize, iar în Sud, casele înzestrate cu

radio sau frigider erau rare. Tata le avea pe amândouă. Părea să aibă tot ce voia, o mașină cu portbagaj care se transforma în banchetă, ca să nu mai pomenesc de căsuţa roz, veche, frumoasă din Cartierul Francez, cu balcoane de fier forjat și cu o terasă tainică, plină de flori și răcorită de o fântână în formă de sirenă. Mai avea și o groază de prietene. La fel ca mama,

tata nu se recăsătorise, dar amândoi aveau admiratori hotărâți şi, de voie, de nevoie, tot au ales calea spre altar în cele din urmă — de fapt, tata a mers pe această cale de şase ori. Aşa că, vedeţi bine, trebuie să fi avut farmec şi chiar părea în stare să farmece cei mai mulţi oameni — cu

excepţia mea. Asta pentru că mă simțeam jenat, fiindcă mă târa cu el tot timpul ca să-i cunosc amicii, de la bancherul lui, la bărbierul care îl bărbierea în fiecare zi. Și, firește, roate prietenele. Dar ce era mai grav: mă strângea

la piept şi mă săruta tot timpul, lăudându-se cu mine. Micera ruşine. În primul rând, nu avea de ce să mă laude. Eram un băiat de la ţară. Credeam în Iisus și îmi spuneam toate rugăciunile. Știam că există Moş Crăciun. Iar acasă în Alabama, mai puţin atunci când mergeam la biserică, umblam desculț fie vară, fie iarnă.

Un Crăciun la New Orleans | 309

Era un chin când mă târa pe străzile din New Orleans purtând pantofii ăia cu șireturi strânse, fierbinţi ca iadul şi grei ca plumbul. Nici nu știam ce era mai rău, pantofii sau mâncarea. Acasă eram obișnuit cu pui prăjit, salate, fasole, turtă de mălai şi alte bunătăţi. Dar restaurantele din New Orleans! N-am să uit niciodată prima mea stridie; era un coșmar care îmi aluneca pe gâtlej; au trecut zeci de ani până am înghiţit-o pe următoarea. lar

mâncarea aceea creolă picantă îmi întorcea stomacul pe dos doar când mă gândeam la ea. Nu, domnule! Tânjeam după biscuiţii la tavă, laptele proaspăt muls, melasa direct din găleată. Sărmanul meu tată habar n-avea cât de prost mă simțeam. Nu i-am dat ocazia să observe şi fireşte că nu i-am spus niciodată, în parte pentru că, în ciuda protestelor mamei, tata obținuse dreptul legal de a mă avea cu el la acel Crăciun. — Spune sincer, a zis el. Nu vrei să vii și să stai cu mine

aici la New Orleans? — Nu pot.

— Cum adică nu poţi? — Mire dor de Sook. Mi-e dor de Queenie, avem un

mic şoricar, o cățeluşă nostimă. Amândoi ţinem la ea. — Nu mă iubeşti? a întrebat el. — Ba da, am răspuns eu. De fapt, în afară de Sook și Queenie, ca și de câțiva verişori şi o fotografie a frumoasei mele mame pe care o

ţineam la căpătâiul patului, n-aveam nici cea mai vagă idee de ce înseamnă dragostea. Am aflat în curând. În Ajunul Crăciunului, în timp ce ne plimbam pe Canal Street, m-am oprit brusc, fascinat de un obiect magic văzut în vitrina unui mare

370 / Integrala prozei scurte

magazin de jucării. Era un fel de aeroplan pentru copii, destul de încăpător ca să te așezi înăuntru și să pedalezi ca pe bicicletă. Era verde și avea elice roșie. Eram convins că, dacă pedalam destul de repede, mașinăria o să-și ia zborul. Ar fi fost ceva! Puteam să-mi văd verii jos pe pământ, în timp ce eu zburam printre nori. Ce naiv eram! Am râs și am tot râs. Pentru prima dată, tata se

simţea încrezător, deși nu înţelegea de ce jucăria mi se părea atât de nostimă. În noaptea aceea m-am rugat ca Moș Crăciun să-mi

aducă aeroplanul. Tata a cumpărat între timp un pom de Crăciun și am petrecut o groază de timp la magazin alegând lucruri cu care să-l împodobim. Apoi am făcut o greşeală. Am pus poza mamei sub pom. Cum a văzut-o tata, s-a făcut alb la faţă și a început să tremure. N-am știut ce să fac. Dar el a știut. S-a dus la un dulăpior și a scos un pahar înalt şi o sticlă. Am recunoscut sticla, fiindcă toţi unchii mei din Alabama aveau așa ceva. Băutură făcută ilegal. A

umplut paharul și l-a golit dintr-o sorbitură. După aceea s-a purtat ca și cum poza ar fi dispărut.

Și astfel am așteptat Crăciunul și sosirea veșnic plăcută a lui Moş Crăciun. Fireşte, n-am văzut niciodată un

uriaș greoi, zgomotos şi pântecos alunecând pe coșul de la cămin și împărțind darurile de sub pomul de Crăciun. Vărul meu, Billy Bob, care era o stârpitură răutăcioasă, dar avea o minte foarte ageră, susținea că totul era o prostie, că nu există o astfel de ființă. — Prostii, a spus el. Oricine crede că Moş Crăciun

există, face din cal măgar. Cearta a avut loc în piaţa de lângă micul tribunal.

Un Crăciun la New Orleans | 371

— Moș Crăciun există pentru că tot ce Jace e cu voia

lui Dumnezeu și tot ce e cu voia lui Dumnezeu e adevărat, am Zis eu.

Billy Bob a scuipat în țărână şi a plecat. — Măi să fie, nu ne-ajungea un predicator, acuma te avem şi pe tine.

Am jurat întotdeauna că nu mă voi culca în Ajunul Crăciunului, voiam să aud tropotul voios al renilor pe acoperiș și să fiu chiar acolo, lângă cămin, ca să dau mâna cu Moș Crăciun. Iar în acest Ajun de Crăciun, nimic nu

mi s-a părut mai ușor decât să stau treaz. Casa tatălui meu avea două etaje şi şapte camere,

unele foarte încăpătoare, mai ales cele trei care dădeau în grădină. O sufragerie și o cameră „muzicală“ pentru cei cărora le plăcea să danseze, să se distreze sau să joace cărţi. Cele două dormitoare de la etaj aveau balcoane dantelare, ale căror motive de fier forjat, vopsite în verde închis, erau întrepătrunse delicat cu flori de bougainvillea și orhidee — o plantă care semăna cu șopârlele care își scot

limba roşie. Era genul de casă excelent pusă în valoare de parchetul lăcuit, mobila de răchită și scaunele tapiţate cu catifea. Ar fi putut fi luată din greșeală drept casa unui om bogat; era însă mai degrabă locuinţa unui om cu gusturi elegante. Pentru un băiat sărac (dar fericit) și desculț din

Alabama, era un mister cum tatăl său reuşise să-şi îndeplinească acel gust. Dar nu era un mister pentru mama, care după ce

terminase colegiul, se folosise de farmecul ei sudic ca să găsească un soț potrivit care își putea permite să locu-

iască la New York, într-un apartament în Sutton Place şi să-i ofere haine de samur. Nu, resursele financiare ale

tatălui meu îi erau cunoscute, deși n-a pomenit de asta

372 / Integrala prozei scurte decât peste mulți ani, la mult timp după ce obținuse şiraguri de perle ce îi străluceau la gâtul încolăcit de boa de samur. Venise să mă vadă la o şcoală de snobi din New England (unde taxele erau achitate de un soț bogat și generos) când am spus ceva care a înfuriat-o peste măsură și a ţipat la mine: — Deci nu ştii cum de îşi permite să trăiască așa de bine? Iahturi închiriate şi croaziere în insulele greceşti? Nevestele lui! Gândeşte-te câte sunt. "Toate văduve. Ioate bogate. Foarte bogate. Și mult mai în vârstă ca el. Ioate prea bătrâne pentru ca orice tânăr în toate mințile să le ia în căsătorie. De-asta ești singurul lui copil. Și tot de-asta n-o să mai am vreodată alți copii. Eram prea tânără ca să am copiii, iar el e fost o bestie, m-a distrus, m-a nenorocit... „Doar un gigolo, oriunde merg, oamenii se opresc şi

se uită lung... luna, luna pe cerul din Miami... E prima mea aventură sentimentală, așa că fii tandru... Hei, domnule, poți să-mi dai niște bani?... Doar un gigolo, oriunde merg, oamenii se opresc şi se uită lung... În timp ce vorbea (iar eu încercam să n-o ascult, pentru că spunându-mi că nașterea mea i-a distrus viaţa, ea mi-o distrugea pe a mea) astea erau cântecele care-mi treceau prin minte sau altele asemănătoare. M-au ajutat

să n-o aud și mi-au reamintit petrecerea care m-a obse-

dat, dară de tatăl meu la New Orleans în acel Ajun de Crăciun.

Grădina era plină de lumânări, la fel și cele trei camere care dădeau spre ea. Cei mai mulți oaspeţi se adunaseră în sufragerie, unde un foc mocnit făcea să strălucească pomul de Crăciun; dar mulți alții dansau în camera de muzică și în grădină pe melodiile unui fonograf. După

Un Crăciun la New Orleans | 373

ce-am fost prezentat oaspeţilor, am fost expediat la etaj. Dar de pe terasa dormitorului meu, dincolo de ușile duble cu storuri, puteam să privesc întreaga petrecere, cuplurile care dansau. L-am văzut pe tata valsând cu o doamnă grațioasă în jurul bazinului care înconjura fântâna cu sirenă. Era într-adevăr grațioasă, îmbrăcată într-o rochie argintie diafană care sclipea în lumina lumânărilor; era însă bătrână, cu cel puţin zece ani mai în vârstă ca tata, care pe atunci avea treizeci şi cinci de ani.

Brusc am înţeles că tata era cel mai tânăr participant la petrecere. Nici una dintre doamne, încântătoare toate, nu erau mai tinere ca dansatoarea mlădioasă care plutea în rochia ei argintie. La fel și bărbaţii, cei mai mulți dintre ei fumând havane frumos mirositoare; mai mult de jumătate dinrre ei erau destul de în vârstă cât să-i fie tată. Apoi am văzut o scenă care m-a bulversat. Tata și par-

tenera ]ui agilă se strecuraseră dansând într-o nișă ascunsă sub o perdea de orhidee; se îmbrăţișau și se sărutau. Am fost atât de uluit, atât de furios, încât am fugit în dormitorul meu, m-am aruncat în pat și m-am acoperit cu

pledul. Ce voia să facă tatăl meu tânăr cu o femeie atât de bătrână? Și de ce toți acei oameni de la parter nu se duceau acasă, ca să-l lase pe Moş Crăciun să vină? Am stat treaz ore întregi ascultându-i cum pleacă și când tata şi-a luat rămas-bun de la ultimul, l-am auzit cum urcă scările şi cum deschide ușa să arunce o privire să vadă ce fac. M-am prefăcut că dorm. S-au întâmplat mai multe lucruri care m-au ţinut treaz toată noaptea. Mai întâi, zgomotul paşilor, tata care tot alerga dintr-o parte în alta pe scări, răsuflând din greu. Trebuia să văd ce avea de gând. Aşa că m-am

374 / Integrala prozei scurte

ascuns pe terasă, printre florile de bougainvillea. De acolo aveam o vedere deplină asupra sufrageriei, a pomului de Crăciun, ca şi a şemineului în care ardea încă un foc slab. Şi mai ales puteam să-l văd pe tata. Se târa pe sub pom aranjând o piramidă de pachete. Învelite în hârtie mov, roşie şi aurie, albă și albastră, care foșnea în timp ce el muta pachetele de colo-colo. Am ameţit, ce vedeam m-a făcut să reconsider toată povestea. Dacă toate acele daruri erau pentru mine, atunci, firește, ele nu fuseseră comandate de Dumnezeu și aduse de Moş Crăciun, nu, erau daruri cumpărate și împachetate de tata. Ceea ce însemna că scârbosul de Billy Bob, vărul meu mai mic, şi ceilalți copii la fel de nesuferiţi ca el nu minţiseră când mi-au spus că nu există Moş Crăciun. Și mai grav: dacă

Sook cunoştea adevărul, atunci de ce mă minţise? Nu, Sook nu m-ar fi minţit niciodată. Ea chiar credea cu adevărat. Asta era, deși avea șaizeci şi ceva de ani, în unele privinţe era la fel de copilăroasă ca și mine. Am așteptat până când tata și-a terminat treburile și a stins puţinele lumânări care mai ardeau. Am așteptat

până am fost sigur că era în pat, dormind dus. Atunci am coborât în sufragerie, unde puţea a parfum de gardenie și a ţigări de foi.

Am rămas locului şi m-am gândit: Acum eu trebuie să-i spun adevărul lui Sook. O furie, o răutate ciudată m-au cuprins. Nu erau îndreptate spre tata, deși el s-a dovedit a fi victima lor. În zori, am cercetat etichetele de pe fiecare pachet. Toate aveau scris pe ele „Pentru Buddy. Toate, mai puţin unul, pe care scria „Pentru Evangeline“. Evangeline era o negresă care bea Coca-Cola toată ziua și cântărea mai bine de o sută de kile; era menajera tatălui meu și se

Un Crăciun la New Orleans | 375

ocupa de el. Am hotărât să deschid pachetele. Era dimineaţa de Crăciun. Eram treaz, aşa că n-am ezitat. Nu vă

plictisesc cu descrierea conţinutului lor; cămăși, pulovere şi alte lucruri la fel de banale. Singurul lucru care mi-a plăcut a fost un pistol cu capse foarte amuzant. Nu ştiu cum mi-a venit idea să-l trezesc pe tata trăgând cu pistolul. Aşa c-am făcut-o: Pac! Pac! Pac! Tata a dat năvală din camera lui cu privirea rătăcită. Pac! Pac! Pac!

— Buddy, ce naiba faci? Pac! Pac! Pac! — Încetează!

— Uire, tăticule, câte lucruri frumoase mi-a adus Moș Crăciun, am spus eu râzând. Calm acum, a intrat în sufragerie și m-a îmbrățișat. — Îşi place ce ţi-a adus Moș Crăciun? I-am zâmbit. Mi-a zâmbit şi el. A urmat o clipă de tandreţe care s-a risipit când am spus: — Da, dar ce-ai să-mi dai 24, tăticule? Zâmbetul a dispărut. Ochii i s-au îngustat plini de suspiciune — se vedea că bănuiește că-i joc vreun renghi. Apoi însă s-a înroșit la faţă, ca și cum i-ar fi fost ruşine de ce gândea. M-a mângâiat pe cap, a tușit și mi-a spus: — Păi, m-am gândit să aștept şi să te las pe tine să alegi ce vrei. Îţi place ceva în special? I-am reamintit de aeroplanul zărit în magazinul de jucării de pe Canal Street. S-a întunecat la față. O! da, îşi amintea de aeroplan și cât era de scump. lotuși, a doua zi şedeam în aeroplan, visând că zburam spre rai, în timp ce tata îi dădea un cec unui vânzător fericit. Au urmat unele discuţii în privinţa expedierii lui în Alabama, dar am fost de neclintit. Am insistat să-l iau cu mine în autobuzul

376 / Integrala prozei scurte de ora două, în acea după-amiază. Vânzătorul a încheiat discuția, spunând că transportul se putea realiza cu uşurinţă.

Dar nu scăpasem încă de New Orleans. Problema era o sticlă mare de băutură; poate din cauza plecării mele, tata sorbise din ea toată ziua, iar pe drum spre autogară m-a speriat apucându-mă de încheietura mâinii și șoptindu-mi cu asprime: — Nu te las să pleci. Nu pot să te las să te întorci la familia aia de nebuni, în casa aia veche și smintită. Uite ce-au făcut din tine. Un copil de şase ani, aproape şapte, vorbește despre Moş Crăciun! E doar vina lor, fetele alea bătrâne și acrite cu Bibliile şi andrelele lor, unchii ăia beţivi. Ascultă-mă, Buddy. Nu există Dumnezeu! Nu există Moș Crăciun!

Îmi strângea încheietura mâinii atât de tare, că mă durea. — Uneori, o Doamne, mă gândesc că mama ta și cu mine ar trebui să ne sinucidem fiindcă am îngăduit să se întâmple una ca asta. (Nu a încercat niciodată să se sinu-

cidă, dar mama, în schimb, a făcut-o. A ales calea pastilelor acum treizeci de ani.) Dă-mi un pupic, te rog. Te rog. Ie

rog, Dă-mi un pupic. Spune-i lui tăticu' că-l iubeşti. Dar nu reușeam să vorbesc. Eram îngrozit că o să

pierd autobuzul. Și eram neliniștit să nu păţească avionul meu ceva, legat cu sfoară pe acoperișul taxiului. — Spune: te iubesc. Spune: te iubesc. Te rog, Buddy. Spune.

Am avut noroc că taximetristul era un om bun la suflet. Pentru că dacă n-ar fi fost el, precum și câţiva hamali eficienți şi un poliţist prietenos, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat când am ajuns la autogară. Tata era atât de

Un Crăciun la New Orleans |! 377

zdruncinat, încât nu reușea să meargă, dar polițistul a vorbit cu el, l-a liniștit, l-a ajutat să stea pe picioare, iar taximetristul i-a promis că-l duce acasă în siguranță. Dar tata n-a vrut să plece decât în clipa în care a văzut cum hamalii mă ajută să urc în autobuz. Odată suit, m-am ghemuit pe scaun și am închis ochii. Am simţit cea mai ciudată durere. O durere strivitoare în tot trupul. M-am gândit că dacă îmi scot pantofii greoi de oraș, monștrii aceia chinuitori, suferința o să înceteze. I-am scos, dar durerea misterioasă nu m-a părăsit. Într-un fel, nu m-a părăsit niciodată. Și nici n-o s-o facă. După douăsprezece ore, eram acasă în pat. Camera era cufundată în întuneric. Sook stătea alături de mine, iar balansoarul ei scotea un sunet la fel de odihnitor ca valurile oceanului. A trebuit să-i spun tot ce s-a întâmplat și nu m-am oprit decât când am răguşit rău de tot. Și-a plimbat degetele prin părul meu şi a spus: — Fireşte că există Moș Crăciun. Atâta doar că nimeni nu poate să facă tot ce trebuie să facă el. Așa că Domnul i-a împărțit misiunea cu noi toți. Iată de ce fiecare om e un Moş Crăciun. Eu. Tu. Chiar şi văru' tău

Billy Bob. Acum mergi la culcare. Numără stelele. Gândeşte-te la lucruri foarte odihnitoare. Precum zăpada. Îmi pare rău că n-ai apucat să vezi zăpadă acolo. Dar acum ninge printre stele... Stelele sclipeau, neaua mi se învolbura în minte. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e vocea calmă a Domnului spunându-mi ce să fac. Iar a doua zi, am şi făcut. M-am dus cu Sook la Oficiul Poştal şi am cumpărat o vedere. Această vedere există încă. Am dat de ea în seiful tatălui meu când a murit, anul trecut. lată ce-i

378 / Integrala prozei scurte

scrisesem: „Bună tati sper că eşti bine eu sunt bine. Eu învăţ să pedalez avionul atât de-repede că o să ajung în cer așa că fii cu ochii în patru și da te iubesc, Buddy“.

CUPRINS

Pereţii sunt reci Vizonul doamnei Munson

5 12

Aşa stau lucrurile Clondirul cu arginţi

19 25

Miriam Punctul meu de vedere Misiunea lui Preacher

46 63 78

Arborele nopţii Șoimul fără cap

95 112

Adio trecutului

147

Domnișoara Bobbit

170

Domnul Durere

197

Chilipirul

226

Chitara cu diamante

235

Casa florilor

250

O amintire de Crăciun

269

Pe cărările raiului

288

Oaspetele de Ziua Recunoștinței Mojave

307 341

Un Crăciun la New Orleans

365

Grupul Editorial ART Comenzi — Cartea prin poștă C.P. 4, O.P. 83, cod 062650, sector 6, București tel.: (021) 224.01.30, 0744.300.870, 0721.213.576; fax: (021) 369.31.99 Comenzi — online www.editura-art.ro