Lingvistica Integrala [PDF]

Zitiervorschau

[Introducere în] Lingvistica generală ● anul I, semestrul I ● 2014-2015 ● Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca

Integralismul lingvistic

1. Caracteristici generale; trihotomia planurilor limbajului --------------------------------------------------Cea de a patra1 paradigmă lingvistică majoră a secolului XX, dar o paradigmă ce are ambiţia de a le critica pe primele trei (structuralismul, gramatica generativă şi pragmatica), încorporându-le ulterior într-o teorie lingvistică în sfârşit completă, trihotomică - e lingvistica integrală (sau integralismul lingvistic) a(l) lui Eugeniu Coşeriu /1921-2002/. [Cadrul general teoretic, perspectiva din care Catedra noastră prezintă noţiunile elementare de lingvistică generală, pt. anul I, sunt cele coşeriene. Amănuntele disputei ştiinţifice a integralismului cu celelalte paradigme lingvistice (şi ale disputei acestora între ele) vor fi prezentate în anii superiori2.]

Putem pleca, în înţelegerea sistemului coşerian, de la o abordare iniţial-intuitivă (non-ştiinţifică) a chestiunii planurilor limbajului: 1) unii dintre noi credem (sau fiecare dintre noi crede, în unele momente) că limbajul funcţionează ca un liant, un mijloc de comunicare universal, că, depăşind barierele de înţelegere reprezentate de limbi, reuşim să comunicăm cu orice altă persoană umană; 2) alţii credem (sau toţi, în cea mai mare parte a timpului, am cădea de acord) că nu putem comunica decât cu vorbitorii aceleiaşi limbi, ai aceluiaşi idiom. 3) în fine, puţini dintre noi considerăm (sau fiecare dintre noi, în momente rare ale vieţii sale ajunge la concluzia) că limbajul este un dat individual, că nu putem comunica acele conţinuturi care sunt mai intime şi preţioase, etc. - că omul e o monadă închisă oricărei comunicări complete cu vreun semen de-al său (în asemenea momente limbajul e condamnat, în general, pentru lipsa lui de 'rafinament' şi 'transparenţă'). [Or, lingviştii au privit, de-a lungul timpului, chestiunea limbajului sub aceleaşi trei aspecte: 1) lingviştii adepţi ai principiului relativităţii lingvistice (în lingvistica sec. XX, cei de formaţie structuralistă mai ales) studiază limbile ca tot atâtea moduri diferite de a structura gândirea. Ei fac o lingvistică a limbilor (istorice sau funcţionale);

2) aşa cum am sugerat deja în cursul trecut, există şi lingvişti (cum sunt generativiştii) convinşi că, dincolo de (sau mai adânc decât) diferenţele între limbi există structuri logice sau gramaticale ce trebuie să fie analoge pentru oricare minte umană. Pentru aceşti lingvişti, cuvintele şi structurile gramaticale nu sunt decât forme diferite pentru aceleaşi conţinuturi mentale, iar limbile [dacă ne e permisă o metaforă] sunt doar "haine" diferite pe corpul aceleiaşi gândiri. Ne aflăm, aici, în căutarea unor categorii universale ale gândirii sau a unei gramatici (lingvistici) universale.

3) până la Eugen Coşeriu, lingvistica nu a recunoscut posibilitatea (deci cu atât mai puţin necesitatea) unei lingvistici a modului în care funcţionează limbajul în fiecare din fiinţele umane şi situaţiile concrete în particular [pentru că însăşi ideea unei ştiinţe având ca obiect conţinuturi incomunicabile între indivizi şi, mai mult decât atât, irepetabile ca atare în unul şi acelaşi individ este autocontradictorie. ]

Lingvistica integrală va soluţiona această dificultate stipulând că lingvistica textului nu studiază conţinuturi propriu-zise, ci moduri constitutive ale acestor conţinuturi - aceste moduri depăşind sfera monadică a individului]. Lingvistica planului individual (numită şi Lingvistica textului) ca ştiinţă aparte de lingvistica limbilor şi cea a limbajului în general este, deci, specifică paradigmei integraliste. Astfel, ideea fundamentală a lingvisticii integrale, prezentată în formă extrem de simplă, este: în fiecare moment al desfăşurării sale, limbajul funcţionează, actualizând, generând şi comunicând/ construind conţinuturi, nu într-un singur plan (al limbii, sau universal, sau al individului), ci în trei planuri simultan. Orice act lingvistic produce şi vehiculează totodată 1) conţinuturi virtual inteligibile de către toate fiinţele umane, 2) conţinuturi accesibile doar vorbitorilor aceleiaşi limbi şi 3) conţinuturi accesibile în mod singular fiecărui individ luat izolat.

1 În fapt, strict cronologic vorbind, fundamentarea acestei paradigme e simultană cu cea, mult mai bine difuzată/ cunoscută la momentul respectiv, a gramaticii generative chomskyene. Primele dintre scrierile importante ale lui Coşeriu în care se anunţă sistemul tripartit al viitoarei lingvistici integrale şi/ sau sunt criticate celelalte paradigme sunt Determinación y entorno (1955), Sincronía, diacronía e historia (1958), Einführung in die transformationelle Grammatik (1958); iar articolul în care e menţionată pentru prima oară, explicit, corespondenţa între cele trei planuri coşeriene şi două dintre paradigme (structuralism - corespondent planului istoric; gramatica generativă - corespondentă planului universal) este La situación en la lingüística (1973). 2

E vorba despre disciplina Semiotica şi ştiinţele limbajului (anul III, semestrul II), precum şi diverse discipline din cadrul programelor de Master intitulate Direcţii actuale în lingvistică şi Limba română în context european.

[Introducere în] Lingvistica generală ● anul I, semestrul I ● 2014-2015 ● Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca

cele trei planuri ale limbajului sunt, în înţelegerea integralistă, următoarele: PLANUL UNIVERSAL, în raport cu care vorbitorii deţin o COMPETENŢĂ ELOCUŢIONALĂ PLANUL ISTORIC, în raport cu care vorbitorii deţin o COMPETENŢĂ IDIOMATICĂ PLANUL INDIVIDUAL, în raport cu care vorbitorii deţin o COMPETENŢĂ EXPRESIVĂ (sau TEXTUAL/ DISCURSIVĂ)

Celor trei planuri ale limbajului le corespund trei tipuri de conţinut şi, din punctul de vedere al cercetării ştiinţifice, trei lingvistici diferite, al căror ansamblu e lingvistica integrală: PLAN

universal istoric individual

conţinut designat semnificat sens

judecăţi de conformitate congruenţă corectitudine adecvare

lingvistică designaţională semnificaţională a textului (a sensului)

2. Exemple şi argumente pentru fiecare din cele trei planuri/ cele trei tipuri de competenţă ---------2.1. Planul universal Apostolii erau doisprezece; Petru era apostol; deci, Petru era doisprezece. • Pierre e francez; francezii sunt numeroşi; deci Pierre e numeros. (CL3, p.108) • Locul crimei a fost o casă mică şi s-a întâmplat acum trei luni. (CL, p.111) greşeli cum sunt cele de mai sus nu sunt greşeli "de limbă", ci pur şi simplu de gândire. Tautologiile, inconsecvenţele logice, anacolutele nu ţin de nerespectarea regulilor cutărui sau cutărui idiom, ci de încălcarea unor principii generale ale coerenţei/ coeziunii la nivelul universal al raţionării prin limbaj - drept dovadă, ele se păstrează la traducerea dintr-o limbă într-alta. Acest copac cântă frumoase cântece de Crăciun. • Am fiert pianul cel vechi. (CL, p.114) • Cele cinci continente sunt patru: Europa, Asia şi Africa. (CL, p. 108) - nici aceste greşeli nu ţin de o limbă sau alta, ci de nerespectarea cunoaşterii generale a lucrurilor. Aceasta poate fi supusă unor revizuiri şi poate fi suspendată; dar ea funcţionează ca un fond de cunoştinţe care nu mai sunt chestionate, deci sunt luate ca atare ca fundal al discursului. Ai numărat cuţitul? (CL, p. 109) • Această femeie are picioare. • Acest copil are ochi. (CL, p. 119) - astfel de formulări nu sunt interzise de gramatica/ semantica unei limbi oarecare; explicaţia pentru faptul că în genere ele nu se folosesc este că ştim din cunoaşterea generală a lucrurilor că în mod normal femeile au picioare şi copiii ochi4. Însă, pe de o parte, ne putem imagina situaţii în care ele s-ar putea folosi. De ex., pentru primul eşantion de text, se poate număra o entitate singulară dacă ea face parte dintr-un grup de entităţi de tip diferit, luate împreună (Câte tacâmuri sunt? Sunt 10. Ai numărat cuţitul?). Pe de altă parte, atunci când normalitatea lucrurilor e alta decât suntem noi obişnuiţi discursul are drept fundal respectiva normalitate. Într-un roman S.F., următoarea replică e întru totul plauzibilă: Acel monstru avea doar un nas şi doi ochi! (CL, p. 118) În fine, cunoaşterea lucrurilor e cea care face ca următoarea discuţie, petrecută într-un restaurant francez, să nu genereze o altercaţie. Fireşte, aici intervine şi o competenţă textuală, ce permite descifrarea adecvată a intenţiilor interlocutorului: Chelnerul: C’est vous, la tete de veau ? / Clientul: Non, je suis le pied de porc; la tete de veau, c’est ma femme.

3 4

Competencia lingüística. Elementos de la teoria del hablar - vezi bibliografia finală.

Cuvintele femeie, copil din limba română, sau orice cuvinte care pot designa femei/ copii în cadrul vorbirii într-o altă limbă nu presupun prin ele însele notele conceptuale "cu picioare, cu ochi etc." - ca dovadă, nu vom folosi alte cuvinte în cazul nefericit în care la nivelul realităţii designate aceste organe nu sunt prezente (o femeie fără picioare rămâne o femeie). Dar cum majoritatea zdrobitoare a fiinţelor efective, reale, numite cu aceste cuvinte au picioare şi ochi, precizarea prezenţei acestor organe la nivelul vorbirii e absurdă, întrucât încarcă inutil discursul.

[Introducere în] Lingvistica generală ● anul I, semestrul I ● 2014-2015 ● Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca

... Competenţa elocuţională cuprinde cunoaşterea principiilor generale ale gândirii şi cunoaşterea generală a lucrurilor. Trebuie pomenit încă de pe acum că, la nivelul limbii (plan istoric, reguli idiomatice) şi la cel al actelor singulare de limbaj (plan individual, alegeri libere ale vorbitorilor), specificările planului universal pot fi anulate (cu termenul coşerian: suspendate). Cunoaşterea lumii de către diferiţii vorbitori nu trebuie considerată drept coincidentă cu realitatea obiectivă, "ultimă" a lumii - despre care nimeni nu ştie totul şi asupra căreia vom avea mereu câte ceva de aflat/ învăţat. Nu trebuie uitat că, în ciuda apartenenţei ei la planul "universal", competenţa elocuţională (de fapt, oricare dintre cele trei competenţe) rămâne o înzestrare a fiinţei individuale - este cunoaşterea mea a stărilor de fapte şi a regulilor generale ale gândirii, Ea este prin definiţie incompletă şi neomogenă (unele "lucruri" - de exemplu cele legate de familia mea, oraşul meu, profesia mea, domeniile care mă pasionează etc. - le ştiu mai bine/ clar/ sistematic decât [pe] altele). De asemenea, trebuie să fim conştienţi că imaginile "personale" pe care le avem despre lume nu coincid niciodată în mod real & complet (fiecare dintre noi îşi cunoaşte mai bine propriul apartament decât pe cele ale prietenilor sau pe cele în care n-a intrat niciodată); cu toate acestea, suprapunerea, în momentele de comunicare/ dialog, privitor la lumea în care ne situăm/ la care ne referim reprezintă o presupoziţie a fiecărei comunicări. Spre exemplu, atunci când ne întâlnim cu un coleg şi-l întrebăm unde se duce, iar el ne răspunde La facultate, amândoi plecăm de la ideea că e vorba despre facultatea de Litere. Iar atunci când apar ambiguităţi (Ai auzit? Petrică tocmai s-a însurat! / Cum să se însoare, că doar e un copil de patru ani?), ele se cer lămurite înainte de a continua discuţia... în măsura în care discuţia însăşi nu intenţionează, tocmai, a alinia/ suprapune cele două lumi (ieşim de la o proiecţie cu opinii diferite privind calitatea a ceea ce am văzut, şi rostim argumente de tipul: Cum e posibil să nu-ţi fi plăcut filmul? Eu cred că a fost interesant, etc.). Astfel vorbirea/ comunicarea se fac pe fundalul cunoaşterii lumii/ a principiilor gândirii, şi orice act lingvistic efectiv priveşte (vorbeşte despre, modifică) doar aspecte punctuale ale universului, lăsându-le pe toate celelalte ne-chestionate şi bazându-se, întrucâtva, pe constanţa (cunoaşterii) lor. În ce priveşte judecata de conformitate corespondentă planului universal, conformitatea discursului cu regulile competenţei elocuţionale se numeşte congruenţă. De ex., a spune doi cu doi fac patru sau Copenhaga e capitala Danemarcei e congruent, iar doi cu doi fac cinci sau Stockholm e capitala Danemarcei e incongruent.

2.2. Planul istoric Nu se pune, propriu-zis, problema de a justifica din punct de vedere ştiinţific, cu argumente dedicate, existenţa unui plan al limbilor şi a unei competenţe specifice, competenţa idiomatică - aceasta fiindcă existenţa lor este evidentă pentru orice om şi a fost acceptată drept o realitate elementară de către majoritatea zdrobitoare a lingviştilor. Mai toată lingvistica de până azi, spune Coşeriu, a fost, mai mult sau mai puţin asumat, lingvistică a limbii5. E necesar, totuşi, să insistăm asupra posibilităţii de a suspenda distincţia congruent/ incongruent, distincţie specifică planului universal, în baza corectitudinii idiomatice a unui enunţ. De exemplu, se spune, în limba română, pahar de apă (deşi cunoaşterea lucrurilor ne spune că el este cu, sau pentru apă); se spune nu l-am întâlnit niciodată (fiindcă limba română e o limbă cu dublă negaţie: în logică, aceasta ar echivala cu o afirmaţie); se spune şi l-am văzut cu ochii mei (ceea ce, raportat la planul universal, e o tautologie). De asemenea, în franceză se spune il boit dans une tasse, etc. Judecata de conformitate cu planul istoric şi competenţa idiomatică este, aşa cum am pomenit deja mai sus: corect/ incorect. E corect să spun în româna actuală fata pe care am văzut-o... sau n-am mâncat decât două mere, şi incorect să spun fata care am văzut-o... sau am mâncat decât două mere.

5 Face excepţie, în oarecare măsură, lingvistica generativă iniţiată de către Noam Chomsky. În cadrul acestei paradigme se insistă asupra Gramaticii universale ca înzestrare primară, genetică, a oricărei fiinţe umane, indiferent de apartenenţa ei etnică sau comunitară, şi pe de alta asupra unei limbi individuale a fiecărui vorbitor în parte, palierul idiomatic fiind considerat neimportant.

[Introducere în] Lingvistica generală ● anul I, semestrul I ● 2014-2015 ● Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca

2.3. Planul individual Factorii de care trebuie să se ţină cont în interpretarea unui discurs real sunt, după Coşeriu: 1) vorbitorul (spre exemplu, "eu" sunt de fiecare dată "altul" în funcţie de rolul discursiv pe care mi-l asum: într-un fel voi vorbi într-un dialog non-formal, în altul de la catedră etc.); 2) destinatarul (nu voi vorbi la fel cu un prieten sau un adversar, cu o persoană oficială sau o simplă cunoştinţă, etc.); 3) obiectul/ starea de fapte/ referentul (există norme referitoare la modul de a vorbi despre anumite lucruri. Nu se comunică veşti proaste pe un ton plin de voioşie, etc.); 4) situaţia (există norme ce privesc momentul, locul, gradul de instituţionalizare al discursului, etc. Chiar despre acelaşi obiect [de ex. trihotomia planurilor limbajului], cu acelaşi destinatar, nu voi vorbi la fel într-un curs festiv, un curs propriu-zis, sau o discuţie amicală). Ca dovezi că există un plan separat al limbajului şi o competenţă specifică, ce dă vorbitorului capacitatea de a se raporta la factorii enumeraţi mai sus, se pot aduce următoarele: • existenţa în orice limbă a unei expresii de tipul: ce vrei să spui cu asta? [în română există chiar expresia în ce sens (spui asta)?]: această expresie cere din partea interlocutorului să construiască acelaşi sens cu alte semnificaţii şi alte designaţii. Astfel interpelat, nu voi începe să explicitez semnificaţia cuvintelor luate în mod izolat, sau să clarific la ce obiecte extralingvistice trimit, ci voi încerca să spun "acelaşi lucru" cu alte cuvinte şi trimiţînd la alte obiecte. Rezultă de aici că există un conţinut al discursului (id est sensul) care nu se transmite sau comunică propriu zis, ci pe care fiecare vorbitor/ ascultător îl construieşte (interpretează) prin propriile sale puteri, pe baza semnificaţiilor şi designaţiilor • de asemenea, existenţa şi utilizarea unor expresii de tipul: Nu se vorbeşte aşa cu o doamnă; Nu se vorbeşte aşa cu un copil demonstrează existenţa unor norme specifice de adresare, etc. ... Trebuie, de asemenea, pomenite cazurile de suspendare fie 1) a incongruenţei, fie 2) a incorectitudinii prin adecvare. Există trei tipuri ale primei suspendări: 1a) suspendarea metaforică: Cenuşie-i, scumpe-amice, orice teorie/ dar verde pomul vieţii auriu; 1b) suspendarea metalingvistică: Ion zice că doi plus doi fac cinci; 1c) suspendarea extravagantă: pe o stradă lungă-scurtă se ducea un mort venind. Ca exemplu pentru cazul 2 de suspendare (a incorectitudinii prin adecvare) Coşeriu pomeneşte situaţiile în care vorbesc cu un străin şi îmi simplific voit limba: Tu vine seara asta casă la mine, face foto, bliţ-bliţ!. Aşadar, judecăţile de conformitate se pot suspenda "de sus în jos": nu contează dacă un discurs e incongruent, cîtă vreme el e corect sau adecvat; nu contează dacă un discurs e incorect, cîtă vreme e adecvat. Palierul cel mai important al limbajului e sensul, şi dacă el a fost realizat, contează mai puţin natura mijloacelor folosite. Un ultim exemplu în acest sens: pe uşa unei alimentare de cartier se află un anunţ cu textul: AZ E OO.

[Tabel recapitulativ:

[Introducere în] Lingvistica generală ● anul I, semestrul I ● 2014-2015 ● Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca

3. Cele trei tipuri de conţinut lingvistic -----------------------------------------------------------------------------

3.1. Designatul

3.1.1. În calitate de conţinut specific planului universal al limbajului (planul raportării la univers sau realitate), designatul este fie (i) un obiect al realităţii la care facem referire cu ajutorul semnificatelor (cuvintelor) din limbă, fie (ii) un obiect proiectat ca real, în domeniul intersubiectiv, cu ajutorul semnificatelor (cuvintelor) limbii - şi, în realitate, el este întotdeauna mai întâi (ii) decât (i). Să luăm în considerare următoarele exemple: a. Aş vrea să vă vorbesc despre tabelul privind măsurile de urgenţă în caz de incendii, aflat pe peretele din faţa Dvs., între tablă şi uşă. b. Aş vrea să vă vorbesc despre inorogul roz cu picăţele albastre care mă vizitează la cabinetul 129 de fiecare dată când mă pregătesc să ţin un curs despre designat. c. Există opt scaune verzi, aşezate unele peste altele, câte patru, în colţul din spate, dreapta, al sălii 146, la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai. Dacă dăm la o parte grupul de patru scaune din dreapta, vom găsi în spatele lor încă o priză electrică. În mod evident, limbajul (actul de limbaj, vorbire) însuşi nu întâmpină dificultăţi mai mari în a configura/ "numi" priza din primul exemplu sau inorogul din cel de-al doilea. Distincţia existent/ nonexistent în mod real-palpabil-demonstrabil NU este relevantă pentru producerea, prin vorbire, de designate. Atunci când citeşte un ghid turistic, călătorul îşi configurează mental spaţiile pe care urmează să le viziteze; atunci când parcurge/ vede Romeo şi Julieta, cititorul/ spectatorul de teatru trăieşte cu mai multă sau mai puţină intensitate povestea unor personaje ficţionale, pe care şi le imaginează populând spaţii fizice din Verona. Mai mult, deşi cazul a) de mai sus (cel în care mai întâi avem o priză şi apoi ne referim la ea) pare cel mai caracteristic pentru raportarea noastră la realitate prin intermediul limbajului, trebuie să acceptăm că până şi în această situaţie mai întâi (ne) construim, pe măsură ce auzim cuvintele, un proiect designaţional (ne imaginăm o priză, ne imaginăm unde trebuie ea situată) şi abia apoi putem verifica în realitate existenţa obiectului - acesta e motivul pentru care am construit exemplul c). Designarea, aşadar, e actul de referire la lumea (palpabilă sau ficţională) intersubiectivă a participanţilor la comunicare, iar designatele sunt obiecte şi evenimente ale acestei lumi.

3.1.2. [a se vedea, infra, 3.2.2., comparaţia/ paralela între designat (conţinut al vorbirii) şi semnificat (conţinut al lumii)]

3.2. Semnificatul 3.2.1. Definiţia pe care trebuie să o dăm acestui tip de conţinut provine, inevitabil, din structuralism - e originată în ideea saussureiană a binarităţii semnului lingvistic: semnificatul e partea de conţinut a acestuia. care apare doar în corelaţie i-mediată, tradiţională, cu un semnificant ca formă a expresiei ("imagine acustică"). În acest sens, e important să ne amintim că ambele faţete ale semnului lingvistic se află în minte, aşadar semnificatul nu e un lucru sau o clasă de lucruri din realitate, ci un concept (ideea unei clase de lucruri), aşa cum e el structurat de limba pe care o vorbesc la momentul respectiv. Intră aici, puternic, în discuţie, şi principiul relativităţii lingvistice, potrivit căruia limbi diferite organizează semnificatele în mod diferit. Semnificatul bunică nu se regăseşte ca atare în suedeză, unde "teritoriului" lui îi corespund două cuvinte, cu două semnificate distincte mormor şi farmor.

[Introducere în] Lingvistica generală ● anul I, semestrul I ● 2014-2015 ● Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca

3.2.1.1. În Curs de lingvistică generală, Ferdinand de Saussure specifică 6 drept o regulă fundamentală privind conţinutul specific al limbajului ca limbă: "semnul lingvistic uneşte nu un lucru şi un nume, ci un concept şi o imagine acustică". Cu alte cuvinte, disciplina noastră ştiinţifică nu se va preocupa (în opinia structuraliştilor, cel puţin) cu relaţia dintre cuvinte şi obiectele designate, ci cu relaţia, în interiorul cuvântului (deci al limbii) între un model formal (de sonoritate, grafie etc. - de expresie materială) şi un concept sau o idee. Schematizarea grafică a acestei definiţii/ acestei relaţii arată, potrivit aceleiaşi surse7, după cum urmează:

Este important să înţelegem că nici semnificantul nu e un sunet sau o grafie concretă (ci imaginea mentală, modelul mental al unei sonorităţi/ grafii, în relaţie cu care pronunţarea sau scrierea materială funcţionează ca simpli stimuli senzoriali), nici semnificatul nu e un lucru sau o clasă de lucruri din realitate - ci o idee/ un concept. Exemplele de mai jos pot arăta că semnificanţii preexistă în mintea vorbitorului: a. Putem înţelege fără dificultate pronunţia interlocutorilor, dacă ea nu se abate foarte mult sau se abate "regulat" de la modelul mental pe care îl deţinem. În filmul Team America, un personaj cântă o melodie cu textul "I'm wronwry, I'm wronwry so sadwry awrone", dar de la un moment dat ne dăm seama că vrea să spună "lonely, sadly alone". b. Un grup de studenţi americani, încercând să reproducă textul unei hore româneşti, strigă: "She forgot to lay the eggs" (când de fapt e vorba de "Şi-nc-o dată, măi băieţi!") c. Cu ocazia unui concurs de dans, nişte studenţi cubanezi îi aud pe cei români încurajându-şi perechea preferată cu scandarea "Bine, patru!" şi, înţelegând-o potrivit propriilor forme semnificante, strigă: "Fidel Castro!" d. Melodia Tic Tic Tac a grupului Carapicho, al cărei refren în portugheză e "bate forte o tambor", era cântată de studenţii români ai anilor '90 cu textul "baciu' nostru-i cam bou". Tot aşa cum semnificanţii preexistă în limbă (depozitată în creier) şi sunt actualizaţi atunci când locutorul doreşte să spună ceva sau când ascultătorul aude un stimul sonor apropiat ca formă, semnificatele (conceptele, ideile care vor fi ulterior referite, în vorbire, la lucruri şi stări de fapte) sunt conţinuturi care nu există altundeva decât în creier.

3.2.1.2. În plus, semnificatele sunt organizate (delimitate) diferit în limbi diferite. Această idee e cunoscută, în genere, sub numele de principiu al relativităţii lingvistice, şi atribuită lui Wilhelm von Humboldt. În opera lui Ferdinand de Saussure, problema e exemplificată8 plecând de la cuvântul francez mouton şi traducerea lui în limba engleză: dacă vorbitorul se referă la o oaie de pe câmp, va folosi sheep; dacă vorbeşte însă despre o bucată de carne de oaie gătită, va trebui să spună mutton. În ce-l priveşte pe Coşeriu, acesta oferă la un moment dat9 următoarea explicitare (inspirată de către Roman Jakobson) privitoare la diferenţele dintre limbi:

Limbile diferă între ele nu prin ceea ce pot spune (fiindcă orice limbă poate să spună, la limită, orice lucru), ci prin ceea ce trebuie să spună, sau mai exact nu pot să nu spună în circumstanţe determinate. Exemplul favorit al lui Coşeriu provine din limba suedeză, unde există două cuvinte diferite pentru bunica din partea mamei (mormor) şi bunica din partea din partea tatălui (farmor)10. În cazul în care am avea de tradus în suedeză un text românesc în care apare o bunică, am fi obligaţi să aflăm despre care dintre cele două este vorba - sau, dacă nu avem de unde şti, va trebui să alegem la întâmplare, fiindcă în suedeză nu există un echivalent perfect. Extrapolând, putem 6

P. 85, în ediţia menţionată infra,la Bibliografia facultativă.

7

Idem, p. 86.

8

Idem, p. 129.

9

Cf. Lecţii de lingvistică generală, p. 168

10

Idem, p. 185.

[Introducere în] Lingvistica generală ● anul I, semestrul I ● 2014-2015 ● Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca

observa, de exemplu, că limba română, dată fiind distincţia ei inerentă între singular şi plural, ne obligă să specificăm, de fiecare dată când vorbim despre entităţi de tip substantival, să menţionăm dacă în starea de fapte designate acestea apar în număr de una sau mai multe; în schimb, japoneza poate vorbi despre un număr nedeterminat de entităţi din clasa copil.

3.2.1.3. Problema gradului în care relativitatea lingvistică (non-coincidenţa structurării semnificatelor în limbi diferite) afectează pe de o parte percepţia lumii, pe de altă parte modurile acţiunii umane în interiorul realităţii a reprezentat un subiect de discuţie aprins în secolul XX, culminând cu variantele forte ale ipotezei Sapir-Whorf11, potrivit cărora ar exista diferenţe de comportament majore (datorită plasării în viziuni radical diferite asupra universului) între vorbitorii unor limbi diferite. În relaţie cu această dezbatere, Eugeniu Coşeriu vorbeşte 12 despre trei stadii (sau straturi) ale relaţionării noastre cu realitatea în sens larg: a. stadiul prelingvistic e cel al comportamentului reflex (specific şi omului, dar şi animalelor şi chiar unor plante), în care subiectul nu gândeşte nimic, ci are doar reacţii fiziologice imediate de răspuns la diverşi stimuli/ diverse situaţii: dacă ne vom arde la deget ne vom retrage mâna, dacă vom cădea în apă vom încerca să înotăm etc. b. stadiul propriu-zis lingvistic e cel al gândirii primar-intuitive a lumii prin intermediul conceptelor (semnificatelor) care ne sunt puse la dispoziţie de către diferitele limbi. Ca vorbitor al limbii române, îmi va fi greu, dacă nu imposibil ca văzând un măr să nu îmi treacă prin minte, în momentul în care mă concentrez asupra lui, acest "nume" al fructului; de asemenea, îmi va fi imposibil să aud o secvenţă sonoră apropiată semnificantului "lămâie", fără ca în acelaşi moment să-mi închipui un fruct oval cu capetele ţuguiate, de la verde până la galben, nu mai mare decât o minge de tenis, nu mai mic decât una de ping-pong. Foarte important este să înţelegem că în acest stadiu limba nu este un instrument al gândirii, ci constituie însăşi materia ei primară: de fiecare dată când gândim, gândim într-o anumită limbă, iar când încetăm a gândi în ea fie trecem într-o alta, fie nu mai gândim deloc. c. stadiul post-lingvistic e cel al gândirii reflexive şi acţionale, al libertăţii omului faţă de limbaj care devine instrument al raportării la realitate şi la ceilalţi. Viaţa noastră conştientă, comunitară, volitivă etc. se desfăşoară majoritar în acest strat, cel mai avansat, şi o caracteristică fundamentală a acestuia e că la nivelul lui pot fi negate în mod explicit intuiţii/ conceptualizări furnizate de către limbă în stratul al doilea. Astfel, germanii vor putea spune: Der Wallfisch ist kein Fisch (afirmând realitatea empirică şi de clasificare ştiinţifică potrivit căreia balena, deşi este un tip de peşte pentru limbă, nu este un peşte în fapt), tot aşa cum românii vor putea spune (mirându-se, inevitabil, de banalitatea observaţiei): Căluţul de mare nu este un cal. Dacă ţinem cont de diferenţierea acestor trei stadii, mai ales de cea între ultimele două, devine clar că influenţa relativistă funcţionează doar în cel lingvistic, dar poate fi şi este constant suspendată, în caz de necesitate, în cel de-al treilea.

...

3.2.2. Într-o comparare succintă a conţinuturilor planurilor universal şi istoric, Coşeriu stabileşte următoarele diferenţieri esenţiale: semnificatul e un conţinut virtual, aparţinând, ca imagine mentală, limbii; în schimb, designatul e un conţinut actual al vorbirii - un obiect sau eveniment al lumii construite prin limbaj; în acest sens, semnificatul e "conceptual", pe când designatul e "obiectiv"; în fine, semnificatul are o validitate universală (el reprezintă modelul de posibilitate infinită al unui [tip de] obiect), pe când designatul e particular (putând merge până la individualitatea empirică). [Pentru a explicita validitatea virtual-universală a semnificatului, Coşeriu spune: semnificatul (cuvântului) cal cuprinde toţi caii concreţi care au existat vreodată, precum şi toţi caii care nu au existat, nu există şi nu vor exista vreodată.]

11

O succintă, dar excelentă dare de seamă asupra acestei ipoteze - pe site-ul Universităţii Princeton: http://www.princeton.edu/~achaney/tmve/wiki100k/docs/Sapir%E2%80%93Whorf_hypothesis.html 12

V. Fiinţă şi limbaj, interviu cu E. Coşeriu realizat de către Lucian Lazăr [pag. 4, col. 3].

[Introducere în] Lingvistica generală ● anul I, semestrul I ● 2014-2015 ● Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca

3.3. Sensul Sensul este conţinutul în el însuşi unic, irepetabil, produs de către vorbitor, respectiv interpretat (inferat) de către ascultător în fiecare instanţă a (text-)discursului. El este ceea ce "vrem să spunem" cu ajutorul cuvintelor dar şi dincolo de ele - cu gesturile, atitudinea, referirea/ raportarea la contexte şi (adaugă Coşeriu) uneori chiar cu tăcerea. Iar pentru a da o definiţie totodată simplă şi ostensivă, ar trebui să spunem: "sensul este... ceea ce eu [cu nume & prenume], cititorul acestui suport de curs gândesc chiar acum" - cu precizarea că e vorba despre un conţinut dinamic, creat/ modificat continuu, şi extrem de complex. Conform teoriei lingvistice coşeriene, într-un act de comunicare obişnuit, semnificatele şi designatele se transmit, sau mai exact sunt împărtăşite din start de către vorbitor(i) şi ascultător(i) - primele fiindcă ambele părţi vorbesc aceeaşi limbă, atribuind formă şi conţinut similare cuvintelor şi regulilor gramaticale, celelalte prin faptul că ambele părţi se situează (sau măcar încearcă să se situeze) în aceeaşi lume obiectuală, despre care/ pe baza căreia discută. Dar sensul ca atare nu poate fi comunicat (el nu poate "trece" din creierul unui participant într-al altuia), ci se interpretează. Mai exact, cel care vorbeşte/ scrie manifestă un anumit sens prin intermediul semnificatelor şi designatelor, iar cel care ascultă/ citeşte îşi construieşte propriul sens plecând de la ceea ce interlocutorul lui i-a transmis. Un exemplu pentru diferenţierea dintre sens şi celelalte categorii de conţinut: un student îi spune colegului - Măi, ai promis că vii aseară la Casa de Cultură la 8, am ajuns acolo la timp şi te-am aşteptat o jumătate de oră, iar tu n-ai venit. Colegul întreabă: Şi ce vrei să spui cu asta? - în această situaţie, cel mai probabil, primul vorbitor nu se va apuca să-i explice celuilalt cuvintele limbii române (semnificatele), nici să mai identifice o dată obiectele din lumea la care s-a referit (designatele). El nu va spune "aseară" e intervalul de timp între ieri după-masă şi noaptea trecută, nici Casa de Cultură (a Studenţilor) e clădirea cea mare şi pătrată din Piaţa Lucian Blaga - ci va realiza acelaşi sens (va spune ce voia de la început să spună) folosind alte cuvinte (semnificate) şi trimiţând la alte lucruri (designate): vreau să spun că eşti un nesimţit! E important, de asemenea, să ne dăm seama că, invers, aceeaşi expresie verbală (de exemplu acelaşi ansamblu de propoziţii) poate fi folosită pentru a transmite sensuri diferite. De cele mai multe ori, seria Toţi oamenii sunt muritori; Socrate este om; deci Socrate este muritor e dată drept exemplu (nu foarte corect) de silogism. Dar dacă aceste trei propoziţii îi sunt spuse unui apropiat al lui Socrate, în perioada în care se pregăteşte condamnarea şi executarea lui, ele reprezintă un avertisment sau o ameninţare.

4. Câteva concluzii (şi deschideri către "anii mari" de studiu) -----------------------------------------------• în viziunea lui Coşeriu, "lingvisticile" anterioare (în speţă, celelalte trei paradigme descrise în cursul din acest semestru) au operat parţializări ale obiectului-limbaj. Pentru a evita repetarea acestor greşeli, şi dat fiind că limbajul se desfăşoară simultan în trei planuri, lingvistica integrală va fi, în fapt, un ansamblu de trei lingvistici (designaţională, semnificaţională, a sensului). • obiectul lingvisticii integrale este competenţa lingvistică intuitivă a vorbitorului, văzută în dimensiunea ei culturală (limbajul e baza şi condiţia primară a culturii, lingvistica fiind, deci, ştiinţa-pilot a ştiinţelor culturii) drept un ansamblu trihotomic cuprinzând competenţele elocuţională, idiomatică şi expresivă (textual-discursivă). • în fine, chestiunea care poate lămuri în cea mai mare măsură mizele lingvisticii integrale, e cea, expusă succint mai sus, a conţinutului în cele trei planuri. Înţelegerea corectă a distincţiei trihotomice designat/ semnificat/ sens reprezintă "piatra de încercare" a asimilării corecte a integralismului lingvistic.

[Introducere în] Lingvistica generală ● anul I, semestrul I ● 2014-2015 ● Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca

Bibliografie facultativă: Fiinţă şi limbaj, interviu cu E. Coşeriu realizat de Lucian Lazăr, în "Echinox" nr. 10-12/ 1996, p. 3-6 Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996 "Die Sachen sagen, wie sie sind". Eugenio Coseriu im Gespräch, interviuri de Johannes Kabatek & Adolfo Murguia, Narr, Tubingen, 1997 Eugenio Coseriu [1955], Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar, în Teoria del lenguage y lingüistica general, Ed. Gredos, Madrid, 1967, p. 282-323 Eugenio Coseriu [1958], Sincronie, diacronie şi istorie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997 Eugenio Coşeriu [1966], El hombre y su lenguaje, în El hombre y su lenguaje, Ed. Gredos, Madrid, 1977, p. 14-33 Eugenio Coseriu [1966], El lenguaje y la comprensión de la existencia del hombre actual, în El hombre y su lenguaje, Ed. Gredos, Madrid, 1977, p. 34-64 Eugeniu Coşeriu [1973], Lecţii de lingvistică generală, Ed. Arc, Chişinău, 2000 Eugenio Coseriu [1973], La "situación" en la lingüística, în El hombre y su lenguaje, Ed. Gredos, Madrid, 1977, p. 240-256 Eugenio Coseriu [1988], Competencia lingüìstica. Elementos de la teoria del hablar, Ed. Gredos, Madrid, 1992 Eugenio Coseriu [1992], Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în "Apostrof", Cluj-Napoca, 1992, nr. 2 (30), p. 11, 14 Eugenio Coseriu [1999], Le langage: diacriticon tes ousias. Dix thèses à propos de l'essence du langage et du signifié, în Percevoir: monde et langage. Invariance et variabilité du sens vécu, Mardaga, Liège, avril 2001, p. 79-84 Ferdinand de Saussure [1916], Curs de lingvistică generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1998