Tratatul de La Lisabona [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU FACULTATEA DE DREPT SPECIALIZAREA: DREPT CENTRUL : BACAU

DREPTUL UNIUNII EUROPENE I Tema de control TRATATUL DE LA LISABONA COORDONATOR : Conf. univ. dr. Daiana-Maura Vesmas

Student : Ovidiu Ichim Anul : II

www.referat.ro

‚

TRATATUL DE LA LISABONA Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene. La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale. Tratatul pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv, Nisa, Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a Tratatelor existente - Tratatul Uniunii Europene (TUE), care îşi va păstra denumirea, şi Tratatul Comunităţilor Europene (TCE), acesta din urmă urmând să fie redenumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii (TFUE). Cele două tratate, modificate conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, vor reprezenta tratatele de bază ale Uniunii şi vor avea o valoare juridică egală. De asemenea, va fi menţinut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom). 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii sunt anexate Tratatului de la Lisabona. Elaborarea Tratatului s-a realizat în baza mandatului precis şi detaliat agreat la Consiliul European din 21-23 iunie 2007, şi care a reluat practic substanţa prevederilor fostului Tratat Constituţional. Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul de reformă a Tratatelor Uniunii demarat în 2001 la Laeken şi care urmărea elaborarea unui tratat cuprinzător pentru Europa. Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Uniunii Europene cu 27 de state membre, fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de stat membru. România participase anterior, în octombrie 2004, la Roma, în calitate de stat candidat, la semnarea Actului Final al Conferinţei care a adoptat Tratatului Constituţional. Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine de 490 de milioane de cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor români. România a susţinut activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a inovaţiilor prevăzute anterior de Tratatul Constituţional. Scurt istoric Şefii de stat şi de guvern reuniţi în martie 2000 la Consiliul European de la Lisabona au adoptat Agenda Lisabona (sau Strategia de la Lisabona), menită să transforme, până în 2010, Uniunea Europeană în "cea mai dinamică şi competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere".

Procesul de globalizare, creând relaţii de interdependenţă tot mai strânse între economiile ţărilor de peste tot din lume, precum şi revoluţia tehnologică din anii 90, incluzând internetul şi noile tehnologii informaţionale şi de comunicare, a dus la revoluţionarea inclusiv a economiei europene şi a vieţii cotidiene a cetăţenilor europeni. Cu toate acestea, la începutul anului 2000, din punct de vedere al competitivităţii, economia europeană prezenţa decalaje importante în special faţă de economia Statelor Unite ale Americii. Ca urmare, şefii de stat şi de guvern reuniţi in martie 2000 la Consiliul European de la Lisabona au adoptat Agenda Lisabona (sau Strategia de la Lisabona), menită să transforme, până în 2010, Uniunea Europeană în „cea mai dinamică şi competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere, capabilă de o creştere economică durabilă, generatoare de noi locuri de muncă, mai bune, şi caracterizată printr-o mai mare coeziune socială Prin Strategia de la Lisabona s-a stabilit obiectivul de a obţine o creştere economică de 3% pe an şi de a crea 20 de milioane de noi locuri de muncă până în 2010. De asemenea, Agenda Lisabona stabilea o serie de obiective specifice în domenii precum inovarea, întreprinderile, liberalizarea diverselor pieţe şi protecţia mediului. Obiectivele stabilite în 2000 erau ambiţioase şi acopereau o întreagă serie de domenii. În ceea ce priveşte ocuparea forţei de munca se urmarea atingerea unei rate a ocupării de 70% si creşterea numărului de femei si de persoane in vârsta care sa activeze pe piaţa muncii. Pentru a încuraja inovarea, obiectivul era de a creste numărul gospodăriilor care sa aibă acces la internet, precum si creşterea cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare. In domeniul întreprinderilor, statele membre trebuiau sa ia mai multe masuri pentru a sprijini întreprinderile mici, inclusiv reducerea birocraţiei cu care se confruntau in desfăşurarea activităţii. Mai mult, se urmarea creşterea concurentei pe piaţa telecomunicaţiilor si liberalizarea pieţelor de gaz si de electricitate. Pentru protecţia mediului, obiectivele includeau reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera. La jumătatea perioadei de implementare a Strategiei Lisabona, în unele ţari europene situaţia economică şi socială părea sa se înrăutăţească, in loc sa se îmbunătăţească. Spre exemplu in Germania si in Franţa şomajul ajunsese la aproximativ 10%, iar creşterea economica europeana se situa sub 2% comparativ cu SUA ce cunoştea o creştere de peste 3%. Pe de alta parte, nu trebuie negat faptul ca in anumite domenii, in aceeaşi perioada, s-au înregistrat anumite progrese, aşa cum s-a întâmplat cu liberalizarea pieţelor de electricitate, de telecomunicaţii si de servicii financiare. Pentru a evalua rezultatele implementării Strategiei de la Lisabona, în primăvara anului 2004, Consiliul European l-a însărcinat pe fostul prim-ministru al Olandei, im OK, să conducă un grup de experţi si sa redacteze un raport, cu scopul de a da un nou impuls Strategiei de la Lisabona. Una dintre principalele concluzii ale Raportul OK, prezentat la Consiliul European din toamna anului 2004, a fost ca rezultatele obţinute au fost dezamăgitoare din cauza „agendei prea încărcate, lipsei de coordonare si a prioritarilor conflictuale”. Mai mult, Raportul sugerează ca vina principala este a statelor membre care nu au avut suficienta voinţa politica de a pune in aplicare reformele necesare atingerii obiectivelor Agendei Lisabona. Ca urmare a acestui raport, Comisia Europeana a hotărât relansarea Strategiei Lisabona (redenumind-o Strategia Lisabona pentru creştere si locuri de munca) in anul

2005, urmând ca accentul sa fie pus mai degrabă pe acţiunile ce trebuie puse in aplicare decât pe obiectivele ce trebuie atinse. De aceea, anul 2010 si obiectivele privind atingerea unei anumite rate a ocupării nu mai sunt considerate a fi prioritatea, considerându-se ca prioritare trebuie sa fie acţiunile ce trebuie luate pentru a înregistra creştere economica durabila si crearea de noi locuri de munca. Comisia Europeana si statele membre au hotărât ca noua strategie, structurata in cicluri de trei ani, sa aibă ca fundament un parteneriat strâns intre ele, iar implementarea ei sa se bazeze pe Programul Comunitar de la Lisabona (lansat in iulie 2005) si pe programe naţionale de reforma, actualizate in fiecare an. In primul raport anual privind progresele înregistrate (prezentat in ianuarie 2006), Comisia a definit patru domenii principale in care era nevoie de mai multa acţiune: pe ranga investiţii mai mari in educaţie si cercetare, mai mult sprijin pentru IMM si pentru crearea de noi locuri de munca, Comisia a considerat ca definirea unei politici comune in domeniul energiei trebuie sa fie parte a Strategiei de la Lisabona. Al doilea raport (din decembrie 2006) intitulat „Un an de rezultate” concluzionează ca Comisia Europeana a asigurat 75% din masurile pe care le considera ca fiind parte din Strategie Lisabona, precum adoptarea Directivei privind serviciile, agrearea Programului Cadru 7, precum si progresele înregistrate in ceea ce priveşte serviciile financiare. Pe lista de lucruri „neterminate” se înscriu portabilitatea intracomunitara a pensiilor, liberalizarea incompleta a energiei si a transporturilor, precum si reforma sistemului european privind proprietatea intelectuala. Din nou, Comisia numeşte patru domenii prioritare de acţiune: investiţii in cunoaştere si inovare, reducerea presiunii administrative pentru IMM, modernizarea pieţei muncii si energia si schimbările climatice. Consiliul European reunit la Bruxelles in iunie 2007 a hotărât redactarea unui nou tratat care sa înlocuiască textul Constituţiei respinse. Acest tratat, numit iniţial “Tratatul de Reforma”, urma, nu sa înlocuiască (aşa cum s-ar fi întâmplat in cazul adoptării Constituţiei), ci sa amendeze atât Tratatul instituind Comunitatea Europeana cat si Tratatul privind Uniunea Europeana. Mai mult, s-a hotărât ca in Tratatul de Reforma sa fie inclusa numai o prevedere in legătura cu Carta Drepturilor Fundamentale care sa transforme acest document intr-un instrument cu aceeaşi valoare legala ca si Tratatele, spre deosebire de Constituţie care urma sa înglobeze in textul sau Carta. În decembrie 2007, la trei ani de la relansarea Strategiei Lisabona, raportul strategic al Comisiei concluzionează ca politicile definite de Strategia Lisabona dau, in sfârşit, rezultate. Cu toate acestea raportul subliniază ca „nu toate statele au întreprins reforme cu aceeaşi determinare” si ca reforme in anumite domenii (deschiderea pieţelor de energie si de servicii) au fost implementate mai lent. Raportul, prezentat la Consiliul de primăvara din 13-14 martie 2008, considera ca, pentru următorul ciclu de trei ani, reformele trebuie sa continue a fi implementate atât la nivel naţional cat si comunitar. De asemenea stabileşte si o serie de noi iniţiative politice in cele patru domenii prioritare identificate in primăvara anului 2006: investiţii in oameni si modernizarea pieţei muncii, mediul de afaceri, cunoaştere si energie si mediu.

Principalele inovaţii aduse de tratat in organizarea structurala si funcţionala a Uniunii Europene Tratatul introduce câteva elemente noi menite sa amelioreze eficienta, coerenta si transparenta instituţiilor, astfel incot acesta sa poată răspunde mai bine exigentelor cetăţenilor europeni. Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine de 490 de milioane de cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor globale. Lisabona nu schimba fundamental structura instituţionala a Uniunii, care se va baza, in continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Parlamentul European Parlamentul European ii reprezintă pe cetăţenii statelor membre. Tratatul de la Lisabona sporeşte competentele acestuia la nivel legislativ, bugetar si in materie de aprobare a acordurilor internaţionale. De asemenea, Tratatul modifica si structura Parlamentului:numărul deputaţilor europeni nu va depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se va face după principiul proporţionalităţii degresive. Altfel spus, deputaţii din tarile cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât deputaţii din tarile cel mai puţin populate. Tratatul mai precizează ca fiecare stat membru va fi reprezentat in Parlament de minim 6 deputaţi si de maxim 96. Parlamentul European va avea puteri sporite in domeniul adoptării legislaţiei, a bugetului si a aprobării acordurilor internaţionale. Totodată, Parlamentul European joaca un rol consolidat in procedura de revizuire a tratatului, având dreptul la iniţiativa; face parte din convenţia care sta la baza noii proceduri obişnuite de revizuire, iar acordul sau este necesar in cazul in care Consiliul doreşte sa nu convoace o convenţie in cazul unor modificări minore. O noua procedura legislativa, numita „ordinara” se va aplica majoritarii domeniilor, iar Parlamentul va avea aceleaşi puteri ca si Consiliul. Pentru restul domeniilor se va aplica „procedura legislativa speciala”, conform căreia Parlamentul are dreptul de a consimţi asupra unei masuri a Consiliului, sau invers. In afara de aceste proceduri, romane in vigoare si vechea procedura de consultare – Consiliul, înainte de a vota o propunere a Comisiei trebuie sa consulte Parlamentul si sa tine cont de propunerile sale. Consiliul european Consiliul european, care are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor, devine, la rândul sau, devine o instituţie a Uniunii, fora a primi insa noi atribuţii . Este creat totuşi un nou post,cel de Preşedinte al Consiliul european. Acesta este ales de Consiliul european pentru un mandat de doi ani si jumătate si va avea rolul de a asigura pregătirea si continuitatea lucrărilor Consiliului european si de a găsi soluţii care sa conducă la obţinerea consensului. Preşedintele Consiliului european nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional. Daca Tratatul de la Lisabona va fi ratificat, primul preşedinte al Consiliul European va fi ales in 2009. Aceasta funcţie nou înfiinţata si-a atras denumirea de „Preşedinte al Uniunii Europene”, in special in media in discuţiile despre cine va ocupa prima data acest post. Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul sau

romane in mare măsura neschimbat. Consiliul va continua sa importa prerogativele legislative si bugetare cu Parlamentul si va menţine rolul central in materie de politica externa si de securitate comuna (PESC) si de coordonare a politicilor economice. Schimbarea esenţiala adusa de Tratatul de la Lisabona se refera la procesul de decizie . In primul rând, Consiliul va decide cu majoritate calificata, cu excepţia cazurilor in care tratatele prevăd o alta procedura, cum ar fi votul in unanimitate. In practica, odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu majoritate calificata va fi extins la numeroase domenii de acţiune (de exemplu, imigrarea sau cultura). Ulterior, introducerea, in 2014, a votului cu dubla majoritate al statelor membre ale UE (55%) si al populaţiei (65%), care reflecta dubla legitimitate a Uniunii, va conduce la consolidarea transparentei si eficientei. Noua modalitate de calcul va fi completata de un mecanism similar „compromisului de la Ioannina”, care ar trebui să permită unui număr mic de state membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste opoziţia faţa de o decizie . Intr-o asemenea situație, Consiliul trebuie sa faca tot ce-i va sta în putinţă pentru a obţine, într-un interval de timp rezonabil, o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi. Comisia Europeana Principala misiune a Comisiei Europene este sa promoveze interesul general european. Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului rotaţiei egale intre statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal cu doua treimi din numărul statelor membre (adică 18, in cazul unei Uniuni cu 27 de tari), noul sistem implicând faptul ca pentru o perioada de 5 ani (cat durează mandatul Comisiei Europene) intr-un ciclu de 15 ani, fiecare stat membru nu va fi reprezentat in Comisie. Numărul membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul european cu unanimitate de voturi. O alta schimbare importanta introdusa de Tratatul de la Lisabona o reprezintă legătura directa intre rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European si alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei. De asemenea, trebuie menţionat ca rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat, din moment ce acesta ii va putea obliga pe membrii colegiului sa demisioneze. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate si vicepreşedinte al Comisiei - Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de la Lisabona. In consecinţa, coerenta acţiunii externe a Uniunii ar trebui sa fie ameliorata. Acest Înalt Reprezentant va avea o dubla misiune:pe de o parte, va fi împuternicitul Consiliului pentru politica externa si de securitate comuna (PESC) iar pe de alta parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe si a politicii de apărare comuna, va prezida si Consiliul „Afaceri externe”. In plus, va reprezenta Uniunea pe scena internaţionala in domeniul PESC si va fi asistat de un serviciu european pentru acţiune externa, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei si serviciilor diplomatice naţionale, garantând coerenta întregii acţiuni externe a Uniunii. Progresul înregistrat in domeniul politicii externe si de securitate comune este astfel menţinut in întregime, inclusiv progresul fragil înregistrat in creşterea eficientei procesului decizional Celelalte instituţii Dispoziţiile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrala Europeana (BCE) si la Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. In ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie al acesteia,

mai ales in materie de cooperare penala si poliţieneasca si introduce câteva modificări procedurale, jurisdicţia Curţii de Justiţie fiind astfel extinsa pentru a acoperi toate activităţile Uniunii, cu excepţia politicii externe si de securitate comune (dar incluzând controlul masurilor care restrâng drepturile cetăţenilor). Parlamentele naţionale Tratatul de la Lisabona recunoaşte si consolidează rolul parlamentelor naţionale care, deşi nu fac parte din cadrul instituţional al Uniunii, joaca un rol important in funcţionarea acesteia, având puteri sporite, mai ales in ceea ce priveşte orice alta reforma a Tratatului asupra Uniunii Europene, a răspunsului la orice noua aplicaţie pentru statutul de membru ale UE si a cooperării judiciare pe probleme civile. Pe ranga aşa-numita procedura "cartonaşul galben"(yellow card) (în cazul în care o treime din parlamentele naţionale resping o propunere legislativă, Comisia o va reexamina), a fost introdus un nou mecanism menit să permită parlamentelor naţionale să controleze aplicarea principiului subsidiarităţii: dacă o majoritate simplă de parlamente naţionale adopta un aviz în care se afirma ca o propunere legislativă nu respecta principiul subsidiarităţii şi fie Consiliul, fie Parlamentul sunt de acord cu respectivele parlamente naţionale, propunerea este respinsă. Cele mai importante prevederi care flexibilizează procesul decizional si adaptează la realitatea existenta funcţionarea instituţionala se refera la următoarele aspecte: - Se acorda personalitate juridica unica Uniunii, iar structura pe piloni dispare, astfel incot politicile comune in domeniul libertăţii, securităţii si justiţiei sa intre in domeniul de aplicare al dreptului comunitar. Politica externa si de securitate comuna este, cu toate acestea, abordata in TUE (in timp ce alte sectoare ale acţiunii externe ale UE sunt abordate in TFUE) si continua sa fie reglementata de proceduri decizionale specifice. - Domeniul de acţiune al Uniunii Europene sau al statelor membre, identificând trei categorii de competenta pentru UE: - Competenta exclusiva – in domenii precum uniunea vamala, politica comerciala si de concurenta numai Uniunea Europeana are putere legislativa - Acţiuni de sprijin, coordonare si complementare – in domenii ca educaţia, cultura, industria, Uniunea Europeana poate numai sa sprijine statele membre (acordând finanţări, spre exemplu) - Competenta comuna – in ceea ce priveşte mediul, transportul si protecţia consumatorilor, atât Uniunea Europeana cat si statele membre au putere de legiferare, fora a uita insa de principiul subsidiarităţii. - După aderarea la Uniunea Europeana, orice stat poate sa aleagă in orice moment daca romane sau nu membru al acestei structuri. Deşi exista un precedent in care un teritoriu a încetat sa mai facă parte din Comunitatea Europeana (Groenlanda in 1985), in prezent nu exista nici o prevedere legala conform căreia un stat poate paraşi Uniunea Europeana. De aceea, pentru prima data Tratatul de la Lisabona include o clauza conform căreia este la latitudine oricărei tari sa romana sau nu membru al UE. - Un pas înainte in ceea ce priveşte drepturile omului. Pe ranga faptul ca se garantează punerea in aplicare a Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale, deschide si oportunitatea pentru Uniunea Europeana de a adera la Convenţia Europeana pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale. Acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale. Carta este un adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă de legislaţia europeană, precum dreptul la

integritate, interdicţia torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la libertate, respectul vieţii private şi familiale, dreptul la educaţie, dreptul de proprietate, non-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă etc. Tratatul introduce un nou drept pentru cetăţenii europeni, conform căruia o petiţie cu 1 milion de semnături din mai multe state membre poate fi trimisa Comisiei pentru a demara o iniţiativa legislativa. - Tratatul cuprinde si protocoale adiţionale privind schimbările climatice si lupta împotriva încălzirii globale. De asemenea, câteva prevederi ale Tratatului se refera la solidaritatea in probleme legate de furnizarea de energie si a schimbărilor in domeniul politicii energetice europene. - In domeniul aparerii, statele membre care au capacitatule si dorinţa necesare pot dezvolta o cooperare structurata, care poate conduce la un sistem comun de apărare. Se introduce o clauza de solidaritate: daca un stat membru este victima unei agresiuni militare pe teritoriul sau, celelalte state membre îl ajuta si ii oferă asistenta prin toate mijlocele care le stau la dispoziţie. - Spaţiul de libertate, securitate si justiţie intra in sfera de aplicare a dreptului comunitar, iar co decizia si majoritatea calificata sunt extinse, deşi iniţiativele din partea statelor membre roman posibile in anumite cazuri. Integrarea in sfera legislaţiei comunitare este combinata cu anumite proceduri de "frânare de urgenta", care sa permită statelor membre sa adreseze anumite probleme Consiliului European, atunci când sunt in joc interesele lor vitale in acest domeniu. In aceste cazuri, se facilitează cooperarea consolidata. Sunt prevăzute excepţii pentru Regatul Unit si Irlanda (mecanismele de optin/opt-ouţ) in protocoale specifice. - O noua clauza "sociala" orizontala garantează ca, in definirea si aplicarea politicilor sale, Uniunea va lua in considerare cerinţe precum promovarea unui "nivel ridicat de ocupare a forţei de munca", "protecţia sociala adecvata", "lupta împotriva excluderii sociale" si un "nivel ridicat de educaţie, formare si protecţie a sănătăţii umane". - Ierarhizarea normelor este păstrata prin distincţia care se face intre actele legislative, actele delegate si actele de punere in aplicare, deşi termenii de "lege" si "legecadru" au fost abandonaţi in favoarea păstrării terminologiei actuale (directive, regulamente si decizii). Parlamentul si Consiliul vor avea competente egale in ceea ce priveşte definirea modalităţilor de control al actelor delegate si al celor de punere in aplicare (comitologie). Ratificare Pentru a intra in vigoare, Tratatul de la Lisabona trebuie sa fie ratificat de câtre statele membre. Uniunea Europeana si-a stabilit ca data de adoptare 1 ianuarie 2009, astfel incot Tratatul sa se aplice înainte de alegerile parlamentare din iunie 2009. Ungaria a fost prima tara care a ratificat Tratatul chiar in decembrie 2007, fiind urmata de alte câteva state membre: Franţa, Malta, România si Slovenia.