Proiect Tratatul de La Washington [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea Alexandru Ioan Cuza Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice Specializarea: Studii de integrare şi securitate europeană

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord Tratatul de la Washington D.C. 4 aprilie 1949

Masterandă: Moroz Mariana Manuela Master, anul I

Cuprins I.

II.

III.

Informaţii generale……………………………………..…………………3 •

Denumirea oficială……………………………………………………3

•

Data creării……………………………………………………………3

•

Scopul………………………………………………………………...3

•

Membri NATO……………………………………………………….4

•

Emblema NATO……………………………………………………...4

Structura NATO………………………………………………………….5 •

Structura civilă………………………………………………………..5

•

Structura militară……………………………………………………..6

Tratatul Atlanticului de Nord…………………………………………….6 •

Principalele direcţii de acţiune……………………………………….9

•

Extinderea NATO……………………………………………………9

2

I. Informaţii generale Denumirea oficială: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Data creării: NATO a fost înfiinţată la 4 aprilie 1949, ca rezultat al Tratatului de la Washigton. Construirea orgaizaţiei s-a realizat în conformitate cu prevederile Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă. Scop: Principalul scop al NATO este de a apăra libertatea şi de a asigura securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Realizarea acestui scop poate fi pusă în primejdie de apariţia unor crize şi conflicte care să afecteze securitatea euroatlantică. Prin urmare, Alianţa nu asigură numai apărarea membrilor săi, ci contribuie şi la menţinerea păcii şi a stabilităţii în regiune. Potrivit datelor din volumul documentar publicat în Rompres NATO reprezintă legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei. Conform preambulului Tatatului Atlanticului de Nord, membrii Alianţei se angajează să protejeze libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia popoarelor lor, bazate pe principiile democraţiei, libertăţii individuale şi literei legii. Conform articolul 5 sau "Principiul celor trei muşchetari" în interiorul NATO solidaritatea garantează faptul că nici o ţară nu este nevoită să se bazeze în rezolvarea problemelor de securitate doar pe forţele proprii. Articolulul 5 face referire la dreptul la apărare colectivă, aşa cum este prevăzut în Carta Naţiunilor Unite, astfel dacă o ţară membră este atacată, ceilalţi aliaţi vor sări în ajutor, inclusiv prin folosirea forţei armate. De asemenea, în vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic, Organizaţia este pregatită să contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operaţiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul

3

euroatlantic, în scopul creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune comună. Ideea de apărare comună şi de promovare şi slujire a unor interese securitare comune transpare şi din articolul 4: “Părţile vor avea consultări comune ori de câte ori vreuna dintre ele va considera că este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea vreuneia dintre Părţi”. Însă NATO nu intervine în problemele interne ale vreunui stat membru, deşi consultările din cadrul organizaţiei se pot referi la orice subiect. În cazul unor diferenduri între statele membre, acestea pot accepta medierea secretarului general al NATO. Membrii NATO: •

Membrii fondatori: Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, SUA.

•

18 februarie 1952 – Turcia, Grecia.

•

9 mai 1955 - R. F. Germania.

•

30 mai 1982 – Spania.

•

12 martie 1999 - Ungaria, Polonia, Cehia.

•

29 martie 2004 - Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia.

•

1 aprilie 2009 - Albania, Croaţia. Emblema NATO A fost adoptată ca simbol al Alianţei, în octombrie

1953 de către Consiliul Atlanticului de Nord. Cercul reprezintă unitate şi cooperare, iar roza vânturilor simbolizează direcţia comună spre pace pe care o urmează ţările member.

4

II. Structura NATO Structura civilă Cartierul General:are sediul la Bruxelles, Belgia, este atât sediul politic al Alianţei cât şi sediul permanent al Consiliului Nord-Atlantic Consiliul NATO este autoritatea politică a NATO având atribuţii decizionale. Consiliul se reuneşte atât la nivelul miniştrilor de externe, cât şi la nivelul miniştrilor apărării sau a şefilor de guvern, exercitând aceleaşi privilegiu, statut şi validitatea hotărârilor fiind aceeaşi indiferent de nivelul reuniunii. Întâlnirile au loc de două ori pe săptămână, în fiecare marţi pentru discuţii informale şi în fiecare miercuri pentru şedinţe ce vizează decizii. Adunarea Parlamentară a fost înfiinţată în 1955 sub denumirea de Adunarea Atlanticului de Nord, este un organism consultative intreparlamentar format din membri ai parlamentelor naţionale ale statelor member, numărul reprezentanţilor naţional fiind proporţional cu numărul populaţiei statelor member şi reprezintă distribuţia politică a parlamentelor naţionale. Secretarul general – este înaltul oficial internaţional, numit de către guvernele ţărilor member ca preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru planificarea apărării şi al grupului pentru planificarea nucleară, precum şi preşedintele de drept al altor Comitete şi şef executiv NATO. El este preşedintele Consiliului parteneriatului Euro Atlantic şi al grupului de Cooperare Mediteraneană, preşedintele asociat al Consiliului NATO – Rusia şi preşedintele asociat Comisiei NATO – Ucrainei. Secretarul internaţional – susţine activitatea Consiliului Nord-Atlantic şi a Comitetelor sale subordinate. Personalul reprezintă toate ţările member. Are îm componenţă: biroul secretarului general, cinci departamente operative, biroul administrative şi biroul inspectorului financiar. Biroul secretarului general este alcatui din: cabinet privat, secretariatul executive, biroul de informaţii şi presă şi biroul de securitate al NATO.

5

Structura militară Comitetul Militar – activitatea este asigurată de reprezentanţii militari care acţionează în numele şefilor de Stat major din ţările lor. Ei acţionează în calitate de reprezentanţi naţionali, apărând cât mai bine interesele ţărilor lor, rămânând în acelaşi timp deschişi la negocieri şi discuţii, pentru obţinerea consensului. Reprezentanţii militari dispun de suficientă autoritate pentru a permite Comitetului Militar să îşi îndeplinească misiunile collective şi să adopte decizii prompte. Comitetul Militar se întâlneşte în fiecare zi de joi, după întrunirile ordinare ale Comsiliului, ce au loc miercurea, astfel încât să poată pună în practică fără întârziere deciziile acestuia. În mod normal Comitetul Militar, se reuneşte de trei ori pe an în sesiuni la nivel de şefi de Stat major. Două dintre aceste întălniri ale Comitetului Militar au loc la Bruxelles, iar cealaltă este găzduită de una din ţările NATO, prin rotaţie. Statul Major Militar Internaţionl (IMS) este condus de un Director cu rang de general sau amiral, desemnat, pentru această poziţie, de către ţările member şi selecţionat de Comitetul Militar. IMS este responsabil cu planificarea, evaluarea şi recomandarea politicii privind probleme militare. Directorul Statului Major Militar Internaţional este asistat şi de cinci Directori adjuncţi, fiecare dintre aceştia conducând câte un department funcţional separate. IMS este compus din personal militar detaşat, de ţările member, pentru a ocupa funcţii la Cartierul General al NATO, în scopul desfăşurării unei activităţi lanivel internaţional, în interesul comun al Alianţei şi nu doar în numele ţării lor. IMS sprijină activitatea Comitetului Militar prin pregătirea şi supravegherea aplicării deciziilor sale, fiind active implicat şi în procesul de cooperare cu ţările din Europe centrală şi de Est, în cadrul iniţiativei Parteneriatului pentru Pace. III. Tratatul Atlanticului de Nord A fost semnat la Washigton, la 4 aprilie 1949, creându-se o aliaţă între 10 state europene şi două din America de Nord (SUA şi Canada). Alte şapte state au aderat ulterior, în perioada 1952 – 1999.

6

Tratatul începe cu un preambul în care se precizează că Alianţa a fost constituită constituită în conformitate cu prevederile articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite. Documentul este structurat în 14 articole în care sunt stabilite angajamentele fundamentele pe care statele memberurmează să le ducă la îndeplinire atât unul faţă de altul, ca şi faţă de Alianţa ca un întreg. Scopul Alianţei este acela de a promova relaţiile de pace şi prietenie în zona Atlanticului de Nord. Obiectivul urmărit prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord era să îşi apere membrii împotriva capacităţii militare a fostei Uniuni Sovietice. În articolul 2 se extinde responsabilitatea NATO dincolo de problemele apărării, pentru a include şi dezvoltarea condiţiilor proprii, care să asigure stabilitatea şi bunăstarea, cât şi colaborarea economică între ţările member. Funcţionarea apărării colective în cadrul Alianţei Nord-Atlantice se întemeiază pe prevederile Tratatului de la Washington. Articolele 3,4 şi 5 ale tratatului menţionat redau esenţa acestei activităţi. În acest sens, articolul 3 stipulează metodele de lucru ale părţilor implicate şi căile de transpunere a lor în practică. Astfel, statele, mai întâi, acţionează separate sau în comun, efficient şi continuu, prin dezvoltatea propriilor mijloace şi oferindu-şi asistenţă mutuală îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat. Observăm că nu se prevede în mod expres că acţiunea va fi obligatoriu comună în cazul unui atac armat, ci opţională. Prin urmare reiese că se face apel la acţiunea comună în două cazuri, atunci când forţele armate ale statului atacat nu fac faţă singure agresiunii armate sau când se solicită, de către statul agresat ajutorul celorlalte state din Alinaţă. Se impune condiţia de a acţiona efficient şi continuu, indifferent de modalitatea aleasă pentru a riposte. Toate statele sunt obligate să îşi dezvolte propriile mijloace atât pentru apărarea proprie, cât şi pentru apărarea membrilor Alianţei. Responsabilitatea fiecărui stat de a-şi creşte capacitatea individuală şi colectivă de rezistenţă împotriva unui atac armat, în sensul că fiecare stat din Alianţă trebuie să îşi sporească capacitatea individuală de a rezista unui atac armat, cel puţin pentru o perioadă până când se adoptă, de către organizaţie, decizia de sprijin colectiv a ţării atacate, iar capacitatea de rezistenţă colectivă la un atac armat duce la idea construirii unor forţe militare, rod al participării tuturor statelor, la nivel de Alinţă, care să fie în măsură să prevină, să respingă şi să reziste unui atac armat asupra oricărui stat membru.

7

Articolul 4 al Tratatului de la Washington introduce obligativitatea consultării părţilor, de fiecare dată când, după opinia uneia dintre ţări îi va fi ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea. Prin urmare, dacă este obligator consultarea părţilor înainte de a se lua vreo măsură concretă, practică, atunci înseamnă că fiecare stat din Alianţă trebuie să aibă capacitatea de a răspunde prompt şi decisiv oricărui atac armat asupra sa, cel puţin până se adoptă o hotărâre în acest sens de către Alianţă, în cadrul organismelor sale de decizie şi în conformitate cu normele şi procedurile unanim acceptate. Consultarea are loc atunci când, după părerea uneia dintre părţi îi va fi ameninţată integrarea teritorială, independenţa politică sau securitatea. Articolul 5, cel mai frecvent menţionat când se vorbeşte de apărarea colectivă în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, stipulează modalitatea în care se realizează această formă de apărare. Prevederea potrivit căreia părţile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele va fi considerat drept un atac împotriva tuturor părţilor semnatare dezvăluie modalitatea folosită pentru a îşi acorda spijin la nevoie. În acest sens se pleacă de la premise că orice atac armat împotriva uneia sau ai multora dintre părţi este o agresiune la adresa tuturor statelor din Alianţă. De acest tratament beneficiază toate statele aliate, indiferent de situaţia şi contribuţia lor la eforturile Alianţei. Prin urmare, dacă agresiunea este percepută ca fiind colectivă, atunci răspunsul dat ar fi trebui să fie similar. De asemenea, acest articol subliniază legitimitatea acţiunii commune, pe temeiul prevederilor Cartei ONU (articolul 51). În consencinţă, apărarea individuală sau colectivă împotriva unei agresiuni armate a unui stat asupra unui teritoriului uneia din părţi este justă din perspective dreptului internaţional. Totodată, orice stat membru al Alianţei poate întreprinde acţiuni diverse, mergând până la folosirea forţei armate, individuale sau în accord cu celelalte părţi, împotriva statului agresor. Această prevedere dă libertate de mişcare fiecărui stat membru al Alianţei în a hotărâ cum să acţioneze într-o situaţie sau alta. Scopul acţiunii individuale sau în comun a părţilor este de a restabili şi asigura securitatea în regiunea Alianţei. În articolul 6 este definită zona geografică pentru care se aplică articolul 5. Conform prevederilor documentului semnat la 4 aprilie 1949, fiecare stat membru îşi asumă răspunderi specifice referitoare la apărare şi securitate. Nici unul dintre aceste angajamente nu efectuează drepturile şi îndatoririle sale care decurg din Carta ONU.

8

Tratatul preconizează luarea unor măsuri în vederea eliminării atmosferei de conflict în ceea ce priveşte economia ţărilor member, precum şi încurajarea colaborării reciproce pe plan economic. Principalele direcţii de acţiune Menţinerea unei capacităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective pentru apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianţei. Aceasta, împreună cu solidaritatea politică, constituie esenţa capacităţii organizaţiei de a preveni orice încercare de a face uz de forţă sau de a intimidia cu folosirea forţei şi garantează faptul că o agresiune militară directă împotriva NATO nu s-ar putea finaliza cu o victorie. Apărarea colectivă a membrilor săi este fundamentală pentru credibilitatea sa şi pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic. Aliaţii europeni au luat decizii care să le permită să îşi asigure responsabilităţi mai mari în domeniul securităţii şi apărării în scopul întăririi păcii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic şi implicit a securităţii tuturor aliaţiilor. Acest proces va necesita o strânsă cooperare între NATO şi Uniunea Europeană. NATO reprezintă piatra de temelie a securităţii europene şi fundamentul apărării colective în spaţiul euroatlantic, iar realizarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare trebuie subsumată principiilor aprobate în cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin, din 1996. Extinderea NATO Ca o constantă a Alianţei, întărirea securităţii din spaţiul euro-atlanticului a constituit preocuparea politico-militară majoră. Aceasta s-a consolidate prin: •

Păstrarea legăturii permanente între aliaţi;

•

Menţinerea unor capacităţi militare eficiente;

•

Dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei;

•

Primirea de noi membri, menţinerea, perfecţionarea şi dezvoltarea sistemului de parteneriate în primul rând cu Federaţia Rusă şi Ucraina precum şi cu celelalte ţări.

9

Planul de acţiune al NATO pentru Aderare Lansarea Planului de Acţiune pentru Aderare (MAP), în aprilie 1999, în cadrul summitului NATO organizat la Washington, a ajutat ţările care intenţionau să adere la NATO să îşi focalizeze din ce în ce mai mult pregătirile în direcţia îndeplinirii scopurilor şi a priorităţilor stabilite prin acest Plan. Ţările care şi-au manifestat interesul de a participa la MAP sunt: Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei, România şi Slovacia. Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA) Înfiinţat pe 30 mai 1997, la Sintra (Portugalia), CPEA reuneşte 46 de membri, incluzând toate statele member plus Albania, Armenia, Austria, Azeirbadjan, Belarus, Croaţia, Estonia, Finlanda, Georgia, Irlanda, Kazahstan, Kîrgîzstan, Letonia, Lituania, Republica Moldova,

România, Federaţia Rusă, Slovacia, Slovenia, Suedia, Elveţia,

Tadjikistan, Macedonia, Turkmenistan, Urcania, Uzbekistan. În "Planul de acţiune" elaborat de CPEA sunt prevăzute consultări politice pe probleme politice, de securitate, gestiunea crizelor, probleme regionale, probleme de control al armamentelor, de proliferare nucleară, biologică şi chimică, terorism internaţional, planificarea apărării, strategia şi politica de apărare şi bugetară, impactul dezvoltării economice asupra securităţii. Parteneriatul pentru Pace (PpP) Crearea Parteneriatului pentru Pace, în 1994, a conferit o nouă dimensiune relaţiei dintre NATO şi ţările partenere, permiţând dezvoltarea militară practică în conformitate cu interesele şi posibilităţile diferite ale ţărilor participante. Scopul parteneriatul este îmbunătăţirea stabilităţii şi securităţii în Europa. Au fost invitate la PpP atât ţările participante la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), cât şi alte state participante la Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Iniţial,

10

invitaţia a fost acceptata de 27 de state, iar prima ţara care a semnat Parteneriatul este România. Documentul cadru al PpP include sarcini specifice care urmează de a fi asumate de fiecare participant pentru a coopera cu NATO în vederea implementării obiectivelor programului în ansamblu. Acestea sunt următoarele: •

Facilitatea transparenţei în procesele de planificare a apărării naţionale şi a bugetelor.

•

Asigurarea controlului democratic asupra froţelor armate.

•

Menţinerea capacităţii şi pregătirii în vederea contribuiri la operaţiunile desfăşurate sub autoritatea ONU şi/sau sub responsabilitatea OSCE.

•

Dezvoltarea de relaţii de cooperare militară cu NATO pentru realizarea unei planificări commune, a pregătirii şi exerciţiilor, astfel încât să sporească capacitatea participanţilor la PpP pentru asumarea misiunilor de menţinere a păcii, operaţiunilor umanitare.

•

Crearea de forţe care să fie mai bine pregătită pentru a opera cu acelea ale membrilor Alianţei Nord Atlantice.

Activităţile pe care şi le asuma fiecare ţară sunt bazate pe programe individuale de parteneriat, elaborate în comun. Procesul Vilnius Statele Grupului Vilnius (V10) sunt statele candidate la integrarea în NATO: Albania, Bulgaria, Croaţia, Estonia, Letonia, Lituania, Macedonia, România, Slovacia şi Slovenia. Procesul Vilnius, lansat în 2000, cu participarea tuturor ţărilor candidate la NATO, constituie cercul de discuţii care a acţionat în vederea readucerii permanente în atenţie a subiectului extinderii, atât în SUA, cât şi în Europa, în condiţiile în care nici una dintre ţările candidate nu se remarcase prin performanţe care să îi dea argumente pentru a declanşa o nouă rundă de extindere. Procesul a stabilit un model de conduită între candidaţi, bazat pe principiile solidarităţii, performanţei proprii şi cooperării, care să fie complementar procesului MAP, instituit de NATO pentru a oferi un cadru coerent şi unitar de pregatire pentru candidaţi. Grupul Vilnius a avut posibilitatea să confirme statutul de "new allies" al statelor candidate prin sprijinul acordat aliaţilor de drept, după 11

invocarea, pentru prima dată, a articolului 5 al Tratatului de la Washington, în semn de solidaritate cu SUA în lupta împotriva terorismului. Comisia NATO-Ucraina Carta privind Parteneriatul distinct dintre NATO şi Ucraina a fost parafată la Sintra (Portugalia), la 29 mai 1997. Documentul a fost semnat în iulie 1997, la Madrid (Spania), de către preşedintele Ucrainei şi de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre NATO. Carta este menită să contribuie la cooperarea şi parteneriatul dintre cele două părţi. Consiliul NATO-Rusia În mai 1997, prin Actul Fondator NATO-Rusia a fost stabilit Consiliul permanent comun NATO-Rusia. Actul Fondator urmărea crearea unui cadru pentru consultări şi cooperare în ceea ce priveşte probleme politice şi de securitate. După declanşarea operaţiunilor militare ale Aliantei în Kosovo, Rusia şi-a suspendat participarea. Pe 3 octombrie 2001, secretarul general al NATO, George Robertson, a declarat la Bruxelles, la încheierea unei întrevederi cu preşedintele rus, Vladimir Putin, că statele aliate şi Rusia au intrat "într-o noua era a cooperarii". La 28 mai 2002 a fost creat un nou organism de cooperare, Consiliul NATO-Rusia, şi a fost semnata Declaraţia privind relaţiile NATORusia, numită Declaraţia de la Roma. Consiliul NATO-Rusia este primul organism care conferă Rusiei dreptul de a se pronunţa în cadrul dezbaterilor Organizaţiei, mai puţin dreptul de veto. Rusia are statutul de "junior partner" (fără drepturi depline), deoarece nu se poate opune deciziilor esenţiale pentru funcţionarea Alianţei, precum extinderea către Est.

12