Topografia Aparatului Cardio-Respirator [PDF]

Zitiervorschau

Scoala Postliceala Sanitara Fundeni

TOPOGRAFIA APARATULUI CIRCULATOR, RESPIRATOR SI DIGESTIV Profesor: Petricel Liliana

Elev: Popescu Alina Silvia Clasa : AMG 1J

2018-2019

Topografia aparatului circulator, respirator si digestiv 1. Aparatul cardiovascular Sistemul cardiovascular/circulator este un aparat ce permite circularea sângelui și limfei în corp pentru a transporta nutrienți, oxigen, dioxid de carbon etc. Acesta este compus din inimă și vasele de sânge, arterele, venele și capilarele ce sunt răspândite într-o rețea deasă prin tot corpul.

Anatomia aparatului cardiovascular

Inima umană. 1. Atriu drept; 2. Atriu stâng; 3. Vena cavă superioară; 4. Aorta; 5. Arteră pulmonară; 6. Venă pulmonară; 7. Valva mitrală; 8. Valva aortică; 9. Ventricul stâng; 10. Ventricul drept; 11. Vena cavă inferioară; 12. Valva tricuspidiană; 13. Valvă pulmonară. Inima Inima, în greutate de 350 grame la un adult, are forma unui con cu vârful îndreptat în jos, iar baza corespunde marilor vase (venele cave, artera pulmonară,

aorta). Este un organ muscular ai cărui pereți au patru straturi: pericardul - sac fibros în care este adăpostită inima , miocardul (mușchiul inimii), căptușit în interior de endocard, iar la exterior de o membrană seroasă, epicardul. Pompa cardiacă are patru camere: atriul drept și stâng (sau urechiușa dreaptă respectiv stângă) cu pereții subțiri - camerele de primire - și ventriculul drept și stâng cu pereții mai groși, care constituie pompa efectivă. Între cavități există orificii de comunicare și anume: între atriul și ventriculul stâng - valva mitrală, între atriul și ventriculul drept valva tricuspidiană; din ventriculul stâng iese aorta cu valva aortică, iar din ventriculul drept iese artera pulmonară cu valva ei. Buna funcționare a aparatelor valvulare favorizează umplerea cu sânge a inimii în perioada de repaos (diastolă) și propulsarea lui după contracție (sistolă) în marea și mica circulație. Inima este singurul organ muscular care se contractă ritmic, fără întrerupere, din viața embrionară până la moarte. Automatismul cardiac este asigurat de un centru specializat (nodul sinusal situat în atriul drept), de la care pornește stimulul cardiac și de unde este transmis mai departe de nodulul atrioventricular (situat în septul inter-atrial), apoi de fasciculul His (din septul interventricular) și rețeaua Purkinje (din pereții ventriculari a căror activitate electrică dau undele pozitive și negative pe electrocardiogramă (abreviată EKG). Aparat cardiovascular la om. Arterele sunt colorate cu roșu și venele cu abastru

Arterele Arterele reprezintă cele mai mari vase de sânge. Au rolul de a transporta sânge oxigenat de la inimă înspre țesuturi și organe. Pe desene sunt reprezentate cu culoarea roșie. Artera este compusă din trei straturi: tunica externă, tunica musculară (tunica mijlocie) și tunica internă. Tunica externă e alcătuită din țesut conjunctiv cu fibre de colagen și elastină, de asemenea și fibre nervoase vegetative și vase de sânge ce asigură oxigen pentru peretele vascular. Tunica mijlocie, sau medie, e constituită din celule musculare netede și fibre conjunctive elastice. Tunica internă (numită și endoteliul vascular) e un epiteliu pavimentos simplu, aflat pe o membrană bazală și un strat subendotelial elastic. Arterele au cea mai ridicată presiune, datorită fluxului constant de sânge ce este pompat de inimă. Venele Venele sunt responsabile cu transportarea sângelui dezoxigenat din țesuturi, organe înapoi la inimă. Spre deosebire de artere, delimitarea între tunici nu e uniformă. Tunica internă de sub nivelul inimii prezintă valve în formă de cuib de rândunică, numite semilunare, care ghidează fluxul sanguin; când sângele pornește în direcția bună, valvele rămân deschise datorită poziționării în formă de con. Dacă sângele vrea să o ia invers, ele se închid datorită presiunii. Acestea sunt prezente deoarece nu există nimic ce pompează sângele înapoi, deci el o poate lua în orice direcție. Tunica medie e mai subțire, pe când cea externă e mai groasă. Capilarele

Capilarele sunt cele mai mici vase de sânge, ajungând chiar și la un diametru de două sau trei celule (15-20 μm). Din cauza mărimii lor ele pot ajunge oriunde în corp. Cea mai deasă rețea de capilare se găsește pe alveolele pulmonare. Capilarele rezultă din ramificarea metaarterelor, continuându-se cu venele capilare; au 0,5 mm lungime. Cu cât activitatea metabolică a țesutului e mai intensă, cu atât sunt prezente mai multe capilare. Schimburile de gaze și alte substanțe se efectuează prin difuziune și filtrare. Fiziologia aparatului cardiovascular Pomparea sângelui și ciclul cardiac Pomparea sângelui se realizează cu miocardul. Când acesta se contractă, sângele trece din ventricule în arterele pulmonare, respectiv în aortă, etapa numindu-se sistolă. După contractare, urmează diastola, unde sângele intră în atrii din venele cavă superioară și inferioară și din venele pulmonare, iar apoi în ventricule. Mica și marea circulație Circulația este reprezentată de două etape: diastola și sistola. Acestea influențează presiunea arterială și zgomotele inimii. Diastola Diastola, numită și mica circulație, este reprezentată de trecerea sângelui în atrii din venele cave superioară și inferioară (atriul drept) și din venele pulmonare (atriul stâng) iar apoi în ventriculele respective. În această etapă presiunea arterială este cea mai scăzută. Sistola Sistola, numită și marea circulație, reprezintă trecerea din ventricule a sângelui în arterele pulmonare (ventriculul drept) și în aortă (ventriculul stâng). Acesta se face prin contracția mușchiului inimii. În această etapă presiunea arterială este cea mai mare. Tot aici se aude bătaia specifică a inimii.

2. Aparatul respirator Aparatul respirator (Apparatus respiratorius) sau sistemul respirator (Sistema respiratorium) constituie totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos între organism și mediu, asigurând organismul cu oxigen, indispensabil vieții celulelor, și eliminând din organism dioxidul de carbon rezultat din oxidări. La mamifere și la om aparatul respirator este format din două categorii de organe: căile respiratorii și organele respiratorii – plămânii. Căile respiratorii (cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee și bronhii de calibru diferit, inclusiv și bronhiolele) nu iau parte la schimbul de gaze; ele au rolul de a conduce aerul la plămâni și de a-l purifica, a încălzi și a umezi aerul inspirat. Se deosebesc: căile respiratorii superioare (cavitatea nazală și faringele) și căile respiratorii inferioare (laringele, traheea și bronhiile). Plămânii au rolul cel mai important în respirație, la nivelul lor are loc respirația pulmonară, schimbul gazos între organism și mediu realizându-se la nivelul alveolelor pulmonare. Structura aparatului respirator este adaptată modului de viață al animalului și tipului de respirație. Ființele unicelulare nu au un aparat respirator, ele fiind ușor pătrunse de gaze și

de lichidele care le înconjură. Nu același lucru se petrece la ființele pluricelulare, unde absorbția oxigenului de către lichidul circulant (sângele) și eliminarea bioxidului de carbon are loc la nivelul unor organe special diferențiate, care constituie aparatul respirator. Multe nevertebrate inferioare(spongieri, celenterate, oligochete, hirudinee, platelminte, crusta cei inferiori) nu au un aparat respirator diferențiat și schimburile gazoase au loc prin toată suprafața corpului (respirație cutanată), dar și la animalele care îl au, există o respirație cutanată, mai mult sau mai puțin importantă. Organele respiratorii diferențiate există la multe nevertebrate și la toate vertebratele. La animalele acvatice, ele sunt branhiile (la echinoderme, crustaceii superiori, polichete, majoritatea moluștelor, ciclostomi, pești); la cele terestre, ele sunt traheele (la insecte) și plămânii (la araneide, gasteropodele pulmonate, majoritatea vertebratelor). Se pot distinge astfel trei feluri de respirații:   respirația branhială, în care schimburile gazoase au loc cu ajutorul unor expansiuni membranoase mai mult sau mai puțin cutate și puternic vascularizate, care atârnă în apă, numite branhii (la pești);  respirația traheală, în care distribuția aerului în tot corpul animalului are loc prin tuburi ramificate, numite trahee (la insecte);   respirația pulmonară, în care aerul este introdus printr-un mecanism special în saci membranoși, puternic vascularizați, care sunt plămânii (la vertebratele tetrapode). În raport cu mediul se deosebesc 2 tipuri de respirație:   respirația acvatică unde aparatul respirator este reprezentat prin branhii  respirația aeriană unde aparatul respirator este alcătuit dintr-un sistem de trahee ramificate și anastomozate (la insecte) sau din plămâni și din căile respiratorii (la vertebratele tetrapode). Respirația privită în totalitatea ei cuprinde două etape fundamentale:   respirația externă (respirația pulmonară, branhială sau traheală), asigurată de aparatul respirator,  respirația internă (respirația tisulară) care se realizează la nivelul celulelor din organism.

Aparatul respirator uman

Sistemul respirator: Lobulul respirator:  1. Sinusul nazal:  18. Bronhiile principale: stângă și 31. Plamânul stâng:  41. Țesut conjunctiv  2. Sinusul frontal  dreaptă  21. Bronhii lobare:  42. Saci alveolari  3. Sinusul sfenoid  19. Inele cartilaginoase  22. Superioară 43. Canal alveolar  4. Tractul respirator 20. Bronhiile lobare:  stânga  44. Glandă mucoasă  superior:  21. Bronhii lobare superioare  23. Superioară 45. Mucoasă  5. Nas  22. Bronhii lobare inferioare  dreapta  46. Arteriolă 6. Cavitatea nazală  23. Bronhii lobare mediane  32. Lob superior  pulmonară  7. Cornete nazale  24. Bronhie segmentară  34. Fisura oblică  47. Venulă pulmonară  8. Vestibulul nazal  25. Plamânul drept:  35. Incizura cardiacă  48. Capilare  9. Faringe  26. Lob superior  36. Lingula  49. Atriu  10. Laringe:  27. Scizura orizontală  37. Lobul inferior  50. Alveole 11. Epiglota  28. Scizura oblică  38. Diafragma  12. Cartilaj tiroidian  29. Lobul median  39. Cavitatea 13. Cartilaj cricoidian  30. Lobul inferior bucală  14. Corzi vocale  40. Esofag 15. Tractul respirator inferior  16. Trahea  17. Carena traheei

Anatomia Aerul inspirat se deplasează trecând pe rând prin:  Cavitate nazală - sunt căptușite cu mucoasa nazala. Aceasta are o foarte bogata rețea de vase cu rol în încălzirea aerului. Ea produce mucus care umezește aerul și retine particule străine.

 

 

 

Faringe - este organul comun sistemului digestiv și sistemului respirator. Laringe - are în peretele sau numeroși mușchi și piese cartilaginoase protectoare. Un cartilaj în forma de frunza (epiglota) acoperă intrarea substanțelor nutritive, înghițite. În interior, peretele laringelui are niște pliuri musculoase, coardele vocale, care prin vibrare creează sunete. Trahee - conține în peretele sau inele cartilaginoase suprapuse care țin mereu deschis. Bronhii - au țesut cartilaginos. Mucoasa traheei și bronhiilor produce mucus care retine particulele străine, iar cilii prezenți împing corpurile străine spre ieșire, prin mișcarea lor permanenta. Saci alveolari - sunt extremitățile bronhiolelor( care nu au cartilaj, dar au țesut muscular neted). Alveole pulmonare (în plămâni)de unde oxigenul trece în sânge, apoi în celule.

Controlul De reglarea și controlul funcției respiratorii sunt responsabile două zone ale trunchiului cerebral, și anume medulla oblongata(bulbul rahidian) și puntea lui Varolio. Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat aportul de oxigen din aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează și circulația în sens invers a dioxidului de carbon produs de metabolismul celular. Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele, laringele, traheea, bronhiile) și plămânii. Fosele nazale (nările), fac legătura între mediul extern și cavitatea nazală (mediul intern), Interiorul cavității nazale este căptușit cu o mucoasă ale cărei secreții mențin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzește aerul inspirat. Mucusul, cât și firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului și a altor impurități care se pot afla în aerul inspirat. Faringele este organul în care se încrucișează calea respiratorie cu calea digestivă. Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o proeminență, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este și organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele. Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menținut deschis datorită inelelor cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, țesutul cartilaginos este înlocuit cu țesut moale, ce ușurează trecerea alimentelor prin esofag. Peretele intern al traheii este căptușit cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mișcă de jos în sus, antrenănd astfel impuritățile spre exterior. Bronhiile, în număr de două, sunt ramificații ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor conține, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept. Plămânii sunt două organe alveolare elastice, de culoare roz, așezate în cutia toracică, deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă

1mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiți din mici umflături cu pereții foarte subțiri, numite alveole pulmonare. Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului. Între sacii pulmonari se află un țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au mușchi. Suprafața lor este acoperită de două foițe, numite pleure. Una este lipită de plămân (pleura viscerală), cealaltă de peretele intern al cavității toracice (pleura parietală). Între ele se află o cavitate foarte subțire (spațiul pleural), în care se găsește o peliculă de lichid (lichidul pleural). Plămânii sunt foarte bine vascularizați de arterele și venele pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică și însoțesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare plămân) și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafața acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafață totală atinge 200 m pătrați. Astfel, sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Ele sunt separate doar de pereții foarte subțiri ai alveolelor și ai capilarelor. Fiziologia sistemului respirator Funcționarea sistemului respirator, prin care se asigură respirația, cuprinde, în principal, respirația pulmonară și respirația celulară. Respirația pulmonară Această etapă a respirației cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni (inspirația); eliminarea aerului din plămâni (expirația), care durează mai mult decât inspirația. Un om adult aflat în repaus execută 16 mișcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la femeie; el crește în timpul activității musculare, al exercițiilor fizice etc. Respirațiile normale sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând mușchi, urmează pasiv mișcările cutiei toracice. În timpul inspirației, volumul cutiei toracice crește datorită contracției mușchilor respiratori: diafragma se contractă și coboară, mușchii intercostali trag coastele și le ridică. Mișcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul expirației, mușchii se relaxează, iar plămânii își micșorează volumul o dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul. Inspirația este, deci, faza activă a respirației, iar expirația este faza pasivă. Intrările și ieșirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilația pulmonară, care depinde de frecvența și profunzimea mișcărilor respiratorii. Acestea pot crește prin antrenament, gimnastică etc. Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporție: 21% oxigen, 78% azot, 0,03% dioxid de carbon și alte gaze în cantități foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat. Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogățește în dioxid de carbon și vapori de apă. Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Dioxidul de carbon din sânge traversează pereții capilarelor și pereții alveolelor, de unde va fi eliminat prin expirație. Oxigenul din aerul ajuns în anveole în urma inspirației traversează pereții acestora, pereții capilarelor și ajunge în sânge, care îl transportă la organe. Schimbul de gaze la nivelul pulmonar are loc întotdeauna în acest fel, datorită diferențelor de presiune a acestor gaze în plămâni și sânge.

Volumele și capacitățile pulmonare Volumele și capacitățile pulmonare sunt metoda simplă pentru studiul ventilației pulmonare, reprezintă înregistrarea volumului aerului deplasat spre interiorul și respectiv exteriorul plămânilor – procedeu numit spirometrie, datorită numelui aparatului utilizat – spirometru. Există patru volume pulmonare diferite care adunate reprezintă volumul maxim pe care îl poate atinge expansiunea pulmonară. Volumele 1. Volumul curent (VC) este volumul de aer inspirat și expirat în timpul respirației normale – 1500 ml. 2. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este un volum suplimentar care poate fi inspirat în urma unei inspirații forțate, după inspirația unui volum curent, valoarea lui medie la adulți este de 3000 ml, ceea ce reprezintă 60% din capacitatea vitală. 3. Volumul expirator de rezervă (VER) reprezintă cantitatea suplimentară de aer ce poate fi expirată în urma unei expirații forțate după expirarea unui volum curent, valoare lui medie la adulți este de 1200 ml, aproximativ 25% din capacitatea vitală. 4. Volumul rezidual (VR) este volumul de aer care rămâne în plămâni și după o expirație forțată, valoarea lui medie la adulți este de 1300 ml, adică aproximativ 25% din capacitatea vitală. Capacitățile 1. Capacitatea pulmonară totală (CPT) reprezintă volumul de aer cuprins în plămâni la sfârșitul unei inspirații maxime, însumând toate volumele pulmonare menționate. 2. Capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din plămâni printro expirație forțată efectuată după o inspirație maximă. 3. Capacitatea reziduală funcțională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne în plămâni la sfârșitul unei expirații de repauz 4. Capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămâni printr-o inspirație maximă care începe la sfârșitul unei expirații de repaus.

3. Sistemul digestiv Sistemul digestiv,  systema digestorium, constituie un complex de organe care indeplinesc funcţiile de prehensiune, modificare mecanică şi chimică a alimentelor, digestie, absorbţia substanţelor

nutritive in patul vascular şi cel limfatic, eliminarea in exterior a produselor reziduale. Pe langă aceasta, acest sistem indeplineşte şi funcţia de dezintoxicare a substanţelor nocive, ce au pătruns cu alimentele şi a celor ce se formează la transformările oxidative, precum şi sinteza substanţelor biologic active - hormoni, fermenţi, vitamine ş. a. Sistemul digestiv este format din tubul digestiv și glandele anexe. Tubul digestiv Tubul digestiv începe cu orificiul bucal și continuă până la orificiul anal. Aparatul digestiv Tubul digestiv este alcătuit din următoarele segmente:  cavitatea bucală;  faringele;  esofagul;  stomacul;  intestinul subțire;  intestinul gros. Cavitatea bucală conține organe specializate, limba și dinții. Ea prezintă:  peretele superior - format din bolta palatină și omușor;  peretele inferior - pe care se află limba cu papilele gustative;  pereții laterali - formați de obraji. Umectarea alimentelor din cavitatea bucală se realizează cu ajutorul salivei. Aceasta este secretată de glandele salivare, care sunt situate în apropierea cavității bucale, cu care comunică prin canale excretoare. Mucoasa bucală este umezită de saliva produsă de glandele salivare. Pe maxilare - superior (care este fix) și inferior (care este mobil) se găsesc dinții. Dinții sunt organe vii, formațiuni osoase dure. Aceștia sunt implantați în alveolele dentare. Au culoare albă și rol mecanic în digestia bucală, intervenind în sfărâmarea și măcinarea alimentelor. La om, dentiţia este heterodontă. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptați pentru diferite funcţii:  incisivi (I)  canini  (C)  premolari  (PM)  molari  (M). Ei sunt dispuşi pe o arcadă superioară (pe maxilarul superior) şi una inferioară (pe maxilarul inferior). Pe fiecare dintre cele două arcade superioară şi inferioară se regăsesc câte 4 incisivi sus şi 4 jos, situaţi anterior, aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor, următori sunt caninii (2 sus şi 2 jos) adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor, apoi premolari, 4 sus şi 4 jos. Ultimii sunt molarii adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor 6 pe arcada superiară şi 6 pe cea inferioară. Omul este difiodont, prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni, începând cu incisivii: a. de lapte/temporară - 20 dinți:

Formula dentară (pe jumătate de arcadă): I 2/2, C1/1, M 2/2; b. definitivă - 32 dinți: Formula dentară (pe jumătate de arcadă): I 2/2, C 1/1, PM 2/2, M 3/3. Fiecare dinte prezintă trei porțiuni:  coroana  = partea vizibilă a dintelui;  rădăcina = partea ascunsă în alveolă;  colul  = porțiunea cuprinsă între coroană și rădăcină. Este acoperit de gingie. Limba are rol în masticație, deglutiție/înghițire, supt (la sugari), în limbajul articulat și este și un organ gustativ. Faringele reprezintă locul unde se încrucișează calea digestivă cu calea respiratorie. Realizează legătura între fosele nazale și laringe, precum și între cavitatea bucală și esofag. Musculatura faringelui are rol important în deglutiție. Intrarea în faringe este străjuită de amigdale, organe de apărare împotriva bacteriilor și virusurilor ajunse aici prin hrană și prin aerul inspirat. Esofagul (circa 25 cm) străbate cutia toracică și mușchiul diafragm, deschizându-se în stomac prin orificiul cardia. Face legătura între faringe și stomac. Mucoasa esofagului are cute care-i permit dilatarea în timpul trecerii bolului alimentar. Musculatura faringelui și esofagului, dublu stratificată, participă la înghițirea hranei. Stomacul , segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, situat în stânga cavității abdominale, sub mușchiul diafragm. Are forma literei „J”, prezintă două fețe (anterioară și posterioară) și două margini/curburi (marea și mica curbură). Alcătuirea stomacului Porțiunea verticală cuprinde fundul stomacului (fornix/camera cu aer), care nu se umple cu alimente și corpul stomacului. Porțiunea orizontală este alcătuită din antrul/canalul piloric, care se termină la orificiul piloric. Prin orificiul cardia, stomacul comunică cu esofagul, iar prin pilor comunică cu duodenul  (primul segment al intestinului subțire). Mucoasa gastrică/stomacală prezintă numeroase cute care îi măresc suprafața și are numeroase orificii prin care se deschid glandele gastrice, glande, care secretă sucul gastric și un mucus abundent care o protejează. Musculatura este dispusă în trei straturi ( longitudinal, circular și oblic); cu ajutorul ei, hrana este amestecată cu sucul gastric și împinsă în duoden prin orificiul piloric. Intestinul subțire , segmentul cel mai lung, circa 4-6 m. Este cuprins între stomac și intestinul gros și este format din:  duoden (partea fixă);  jejunul și ileonul/jejuno-ileonul (partea mobilă), care formează bucle (anse) intestinale. Structura intestinului subțire Duodenul are formă de potcoavă, care cuprinde în concavitatea sa capul pancreasului. În duoden se deschid canalul coledoc și canalul principal al pancreasului.

Mucoasa conține glande care secretă sucul intestinal, cu rol în digestia principiilor alimentari care ajung la acest nivel. Jejunul și ileonul se întind până la valvula ileo-cecală. Mucoasa prezintă un număr de vilozități intestinale, care măresc suprafața de absorbție a principilor alimentari. Musculatura, dispusă în două straturi, participă prin contracțiile sale ritmice la amestecarea conținutului intestinal cu sucurile digestive, la contactul lui cu mucoasa pentru facilitarea absorbției intestinale și la înaintarea acestuia. Intestinul gros , cu o lungime de circa 1,7 m și un calibru superior față de intestinul subțire. Este alcătuit din următoarele segmente:  cecum = segment situat sub valvula ileo-cecală și terminat într-un fund de sac, prezentând apendicele vermiform (forma de vierme);  colonul  este format din segmente ( colon ascendent, transvers, descendent, sigmoid).  rectul  = ultima parte a intestinului gros, se termină cu canalul anal care se deschide prin anus. Mucoasa intestinului gros nu mai prezintă vilozități, dar conține numeroase celule care secretă mucus. Stratul muscular longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. De asemenea, musculatura circulară formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre. Prin intestinul gros se elimină resturile nedigerate și produșii toxici de putrefacție sub formă de materii fecale. Glandele anexe ale sistemului digestiv Acestea își varsă produșii de secreție prin canale speciale în segmente ale tubului digestiv. Aceste glande sunt:  Glandele salivare  Ficatul  Pancreasul Glandele salivare Glandele salivare : secretă saliva pe care o elimină prin canale în cavitatea bucală. Există trei tipuri de glande salivare: glandele parotide, glandele sublinguale și glandele submaxilare. Ficatul Ficatul : cea mai voluminoasă glandă din corp (circa 1,5 kg), situat în partea dreaptă a cavității abdominale, sub mușchiul diafragm. Este alcătuit din patru lobi: drept, stâng, anterior și posterior. Pe fața inferioară a ficatului se află hilul hepatic, prin care intră și ies din ficat artera hepatică, vena portă, vasele limfatice, nervii și cele două canale hepatice. Ficatul prezintă o față superioară, diafragmatică, și una inferioară, viscerală. Fața inferioară a ficatului prezintă două șanțuri longitudinale. La partea anterioară a șanțului longitudinal drept se află vezica biliară. Ficatul are o structură segmentară. Fiecare lob al ficatului este alcătuit din segmente, iar segmentele dinlobuli. Lobulul hepatic - reprezintă unitatea structurală și funcțională a ficatului  . Lobulul hepatic are formă piramidală și este constituit din celule hepatice (hepatocite), capilare și canaliculi biliari.

Hepatocitele sunt dispuse sub formă de plăci, formând între ele o rețea, cu dispoziție radială. Între hepatocite se găsesc canaliculele biliare, fără pereți proprii, în care se descarcă bila secretată de hepatocite. Spre periferia lobulului, canaliculele încep să aibă pereți proprii, și ieșind din lobul, se unesc între ele, formând cele două canale hepatice ( drept și stâng), prezente în hilul hepatic. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în canalul hepatic comun, în care mai jos se deschide şi canalul cistic, care aduce bila din vezicula biliară numită şi colecist. Vezicula biliară, situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă alungită, de pară. Se continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală. Canalul hepatic comun şi canalul cistic, prin unirea lor, formează canalul coledoc. Acesta se deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular, sfincterul Oddi. Funcţiile ficatului  Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. Reprezintă o rezervă de glicogen, care este mobilizat, în funcţie de necesităţile organsimului.  Reprezintă o rezervă lipidică, stocând o parte din lipidele organsimului. De asemenea are funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces, în lipide).  La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen, protrombină).  Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul ficatului.  Depozitează fier, cupru şi o serie de ioni.  Reglează cantitatea de apă din organism.  Depozitează vitaminele A (95%), B1, B2, B12, D, K şi PP.  La făt are funcţie hematopoietică.  Are rol în degradarea hematiilor şi captarea fierului.  Funcţie antitoxică: substanţele toxice rezultate din digestie sunt neutralizate de către ficat.  Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze, carboxilaze)  Menţinerea echilibrului acido-bazic  Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului, ficatul este cel mai mare producător de căldură. Ficatul și pancreasul Pancreasul Pancreasul  - situat în spatele stomacului. Este alcătuit din:  cap, situat în potcoava duodenală;  corp;  coadă. Este o glandă mixtă, partea exocrină secretăsucul pancreatic  care este colectat în două canale mari: principal Wirsung,  care se deschide în duoden, împreună cu coledocul

(prin orificiul Oddi), și un canal excretor secundar Santorini, care se deschide în canalul Wirsung sau direct în duoden. Atât bila cât și sucul pancreatic ajung prin canale în duoden. Tubul digestiv este căptușit cu o mucoasă specializată, în anumite segmente, pentru:  secreția sucurilor digestive care prelucrează chimic hrana;  absorbția substanțelor nutritive rezultate prin digestie. Înaintarea hranei de-a lungul tubului digestiv se face prin contracții ritmice ale musculaturii acestuia numite unde peristaltice; acestea asigură și amestecul sucurilor digestive cu hrana ingerată și eliminarea resturilor nedigerate. Mucoasa prezintă numeroase pliuri și glande producătoare de mucus. Acesta ajută la eliminarea materiilor fecale (de aceea în segmentele inferioare ale intestinului gros crește numărul celulelor care secretă mucus). Digestia Prin consumarea alimentelor se introduc în organism o gamă variată de substanțe organice și anorganice. Unele dintre ele: apa, substanțele anorganice (săruri minerale de calciu, fier, fosfor etc.) și vitaminele sunt folosite ca atare de către organismul nostru, fără a fi transformate. Substanțele organice sunt însă mai întâi digerate, adică descompuse în substanțe simple pentru a putea fi absorbite și distribuite prin circulație tuturor celulelor. Hrana ingerată, pe măsură ce străbate tubul digestiv, este supusă unui ansamblu de transformări mecanice, fizice și chimice numit digestie. Alimentele sunt mai întâi transformate mecanic și fizic pentru a ușura prelucrarea lor chimică sub acțiunea unor substanțe din sucurile digestive, numite enzime. Digestia începe în cavitatea bucală cu transformări:  mecanice (tăierea, mărunțirea, înmuierea cu salivă) - masticația;  fizice (dizolvarea unor substanțe în salivă: sare, zahăr);  chimice : au loc sub acțiunea salivei. Saliva este un lichid puţin vâscos, transparent şi spumos; este slab acid (pH = 6,8 – 7,2). Din punct de vedere chimic, saliva este alcătuită din 95,7 % apă şi 4,3% reziduu uscat. Reziduul uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %. Dintre substanțele organice, amilaza salivară/ptialina  (enzimă din salivă) descompune amidonul în produși glucidici puțin mai simpli, cu gust dulce. Rezultatul digestiei bucale este formarea bolului alimentar. În timpul deglutiției acesta trece din cavitatea bucală în faringe și apoi în esofag. Laringele este închis automat de către un cartilaj, epiglota, care joacă rol de căpăcel pentru a evita trecerea fragmentelor alimentare pe calea respiratorie. Bolurile alimentare ajung în esofag, îl străbat pe rând, datorită undelor peristaltice și intră în stomac prin orificiul cardia. Digestia gastrică. Stomacul depozitează temporar hrana și, prin amestecarea ei cu sucul gastric, rezultă o masă păstoasă numită chim gastric. Sucul gastric este un lichid incolor, acid (pH = 0,9 – 2,5). Din punct de vedere chimic, este alcătuit din 99% apă, acid clorhidric (0,2 – 0,5%), săruri minerale (cloruri, fosfaţi, sulfaţi de K, Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). Mucina are rolul de a proteja mucoasa gastrică de acţiunea HCl. Enzimele sunt labfermentul, pepsina şi lipaza gastrică.

Acidul clorhidric împiedică alterarea alimentelor și activează enzimele gastrice. Pepsina (cea mai importantă enzimă/ferment din sucul gastric care descompune proteinele) este eliminată în stomac sub formă inactivă (de pepsinogen), care, în prezența acidului clorhidric (HCl), devine pepsină. (Deci, dacă glandele gastrice ar produce pepsina activă, ele s-ar autodistruge deoarece sunt formate din celule, deci conțin proteine). Iar peretele stomacului nu este atacat de pepsină pentru că este protejat de un strat de mucus. Hrana ajunsă în stomac este transformată chimic după schema: Proteine----------proteaze (favorizate de mediul acid)--------proteine mai simple Lipide (din lapte, frișcă)--------------lipaze -------------------------acizi grași și glicerină Cazeina (din lapte)--------------labferment -------------------------paracazeină Digestia intestinală. Este rezultatul acțiunii:  bilei și sucului pancreatic ajunse în duoden de la ficat și pancreas, prin canale speciale;  sucului intestinal produs de glandele mucoasei intestinale. Bila conține apă și pigmenți biliari care îi dau culoarea verzuie; este depozitată în pauzele dintre mese în vezica biliară; mai conține săruri biliare care emulsionează lipidele făcându-le mai ușor de descompus de către lipazele intestinale. Bila nu conține enzime. Alte roluri ale sărurilor biliare: formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă, permiţând astfel absorbţia grăsimilor şi a vitaminelor liposolubile A, D, E, K şi F; stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ; menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros, având rol antiputrid; stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic. Sucul pancreatic este ca și bila, alcalin, și astfel neutralizează aciditatea ridicată a chimului gastric, protejând mucoasa intestinală. Conține enzime (amilaze, proteaze, lipaze). Acestea acționează puternic asupra tuturor produșilor descompuși numai parțial la nivelul stomacului sau chiar asupra celor nedescompuși. Sucul intestinal conține și el apă, proteaze, lipaze și unele enzime care atacă treptat glucidele rezultate în urma acțiunii amilazei pancreatice. Toate acestea continuă acțiunea enzimelor din sucurile gastric și pancreatic până la obținerea produșilor finali ai digestiei: nutrimentele. Deci, de-a lungul tubului digestiv, începând cu cavitatea bucală, stomac și apoi intestin, are loc transformarea chimică treptată a substanțelor organice complexe, în substanțe simple, care, prin absorbție, trec direct în circulație. Resturile nedigerate sunt preluate de intestinul gros și supuse unor transformări la care participă bacteriile prezente aici. Acestea:  sintetizează vitamine (grupul B și vitamina K);  fermentează resturile cu degajare de gaze;  realizează procesul de putrefacție din care rezultă substanțe urât mirositoare. La nivelul intestinului gros are loc și absorbția apei. Materiile fecale vor fi eliminate prin orificiul anal în procesul de defecație. Absorbția

Transformările mecanice și fizice ușurează procesele chimice de descompunerea alimentelor în nutrimente. Doar în această formă simplă ele pot străbate mucoasa intestinală și trece în sânge sau limfă prin procesul de absorbție. Dacă nu ar exista enzimele (fermenții), celulele noastre nu ar putea beneficia de substanțele hrănitoare din alimente. Fiecare tip de substanță organică este descompusă/catalizată de către o categorie de enzime specifice. Enzimele descompun/catalizează („taie”) părți din ce în ce mai mici din moleculele foarte mari de lipide, amidon și proteine, obținându-se astfel substanțe simple, absorbabile. Lipidele (emulsionate cu ajutorul bilei) sunt transformate de către lipaze pancreatice și intestinale în acizi grași  și glicerină (glicerol). Amidonul (glucid complex) este descompus de către amilazele salivară și pancreatică până la produși ceva mai simpli, catalizați/descompuși apoi de către alte enzime specifice până la glucoză. Proteinele atacate de proteaze gastrice, pancreatice și intestinale sunt descompuse până la aminoacizi. În forma lor simplificată, de molecule mici, nutrimentele (acizii grași, glicerina, glucoza și aminoacizii) sunt gata să străbată mucoasa intestinală și să treacă în circulație pentru a fi distribuite celulelor. Structura intestinului subțire este adaptată funcției principale a acestuia - absorbția. În stomac se absorb apa, alcoolul, Na, Cl. În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi. Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. Absorbţia glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor comun pentru Na. De la polul bazal, monozaharidele trec pasiv în sângele portal. Lipidele se absorb în mod diferit. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon trec pasiv în celulele intestinale. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub formă de compuşi coleinici, pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. În celulele intestinale, glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice organismului uman, de unde trec în sânge şi limfă. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic). Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale, de unde ajung în sângele portal. Nutrimentele trec în circulația generală a corpului pe două căi: sanguină și limfatică ( limfa = lichid transparent, incolor/gălbui care circulă prin vasele limfatice și ganglioni limfatici și în spațiile intercelulare transportând diferite substanțe între sânge și țesuturi). Odată cu nutrimentele sunt absorbite: apa, substanțele minerale și vitaminele din alimente. Ele trec în circulație ca atare, fără a fi transformate. Apa, sărurile minerale, unele vitamine care se dizolvă în apă (hidrosolubile), aminoacizii, glucoza, glicerina, și o mică parte dintre acizii grași sunt preluați de sânge și prin vena portă ajung la ficat. Ficatul nu are doar rolul de a secreta bilă. În celulele sale, o parte dintre nutrimente sunt utilizate fie pentru nevoile sale proprii, fie pentru folosul întregului organism.

De exemplu, ficatul depozitează surplusul de glucoză din sânge sub formă de glicogen, ca material energetic de rezervă. Când nevoile de energie ale organismului cresc, el eliberează în sânge glucoza, prin descompunerea glicogenului. Prin limfă sunt transportați cea mai mare parte a acizilor grași în combinație cu glicerina, precum și unele vitamine liposolubile. Substanțele preluate prin limfă ajung și ele, în final, tot în sânge.