Tema Patraucean Poezia-Romana-Postbelica Nicolae-Labis [PDF]

Zitiervorschau

NICOLAE LABIȘ (1935-1956) „BUZDUGANUL UNEI GENERAȚII” masterand: Pătrăucean Constantin-Andrei LRCE/ ll

A. PREZENTAREA OPEREI ÎN ANSAMBLU: - trasaturile definitorii la nivelul problematicii si retoricii - punerea in discutie a opiniilor unor critici literari despre Nicolae Labiș - relevarea, daca e cazul (daca nu, se precizeaza), a elementelor de diacronie specifice (e vorba de metamorfoze relevante pentru opera) - si posibilele contextualizari extraliterare (politice, ideologice etc.) Nicolae Labiș s-a născut pe 2 decembrie 1935 în comuna Poiana Mărului, Suceava și moare la doar 21 de ani într-un accident de tramvai, pe 22 decembrie, la București. Moartea suspectă a acestuia a declanșat numeroase ipoteze, în urma cărora nu s-a ajuns la o concluzie exactă nici până în ziua de astăzi. Ipoteza oficială pe care majoritatea o susține este că Nicolae Labiș a alunecat între bordura și platforma stației de tramvai de la Colțea, fiind aflat în stare de ebrietate, după ce petrecuse la restaurantul Capșa împreună cu o balerină misterioasă. O a doua ipoteză este că poetul trebuia eliminat, devenind incomod pentru sistem. Margareta Labiș, sora poetului, susține într-un interviu că, fiind alături de el în spital, în delirul morții, Labiș i-a spus că a fost tras de palton și împins. Ciudat este însă că singurul martor care putea să facă lumină în acest caz, balerina rusoaică Maria Polevoi, s-a sinucis câțiva ani mai târziu în urma unei supradoze de somnifere. Labiș este cel care va produce o ruptură în ceea ce privește ideologia poeziei, deoarece înțelege erorile produse de sistem. Scrie o poezie entuziastă, transfigurează lumea din jurul său într-o explozie de culori exuberante. Debutează la 19 ani cu volumul Primele iubiri (1954). În acest volum, poeziile au o structură epică, fiind dominate de povestiri populare. Comparând creația acestuia cu poeziile curente din epocă, observăm că a avut puterea de a revigora poezia, de a-i oferi prospețime, cu o energie vitală. Eugen Simion discută despre „o vitalitate de om de munte și o imaginație de tip neoromantic care ridică versurile sale deasupra poemelor obișnuite ale timpului.”1 Temele principale ale poeziei lui Labiș sunt paradisul copilăriei, luminat de chipul mamei, natura inițiatică, deseori cu ierni feerice, biograficul și lumea satului natal, dar mai presus de toate, răzvrătirea. Cu siguranță că la început, modelul liric preluat de Labiș este Eminescu, lucru dovedit de multe poeme, printre care și de capodopera Moartea căprioarei, unde întâlnim motivul pădurii ca spațiu protector în care se poate produce starea de visare, observând totodată paradisul copilăriei și schema arhetipală a vânătorii ritualice. Cu toate acestea, într-o poezie precum Intima 1

Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. 3, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002, p. 68.

1

Comedie întâlnim un Labiș care contemplă filozofic lumea înconjurătoare, cu ambiție și o atitudine aspră, în care se reflectă contradicțiile existenței: Doar un popor de umbre se zbuciumă în pripă,/ Neliniștit aleargă în clocotire grea./ încerc din răsputere să le opresc o clipă/ și pace să așez în lumea mea. În acest poem cu trimiteri la comedia dantescă încă din titlu, Labiș, așa cum susține Eugen Simion „nu ajunge să străbată însă decât primul cerc din pâlnia dantescă: glasul epocii îl ajunge și, rătăcit în pădurea de umbre, revine cuminte la temele obișnuite: ‹‹Scump copil regăsit/ În prim cerc de vicii groase››”2 Pornind de la modelul poetic al lui Eminescu pe care îl prelucrează la 17-18 ani, pe direcția dezvoltării poetice a lui Labiș apar evident și alte modele, precum simboliștii, Arghezi, Barbu sau chiar Blaga. Dintre marii poeți ai lumii, Labiș închină versuri numai lui Rimbaud și Villon. Labiș se identifică cu Rimbaud când îi atribuie „neastâmparul tragic”. Poemul Arthur Rimbaud trasează o acoladă unificatoare; este exaltarea unei afinități de structură, într-un stil rapid, exploziv: Din vuirea de tramvaie și din ud pavaj să-ți crească/ Evocarea mea frățească, încâlcit ștrengar Arthur. Volumul Lupta cu inerția, publicat postum în 1957 prezintă o ideologie poetică diferită față de cea din primul volum, în sensul că Labiș a reușit să se detașeze de modele romantice și chiar să devină reflexiv și profund, ceea ce, în fapt, i-a adus faima. Criticul numit mai sus susține că de fapt aceasta nu a fost o evoluție în timp, ci mai degrabă este vorba despre o suprapunere de putere și vigoare spirituală și de formule poetice dezvoltate într-un timp foarte scurt. Destinul său diferit față de al celorlalți poeți care au trecut prin numeroase faze poetice este unul atipic, Labiș consumând în doar 3-4 ani toate undele lirismului care l-au definit ulterior: „reveria romantică, neliniștea simbolistă și o anumită impetuozitate proprie timpurilor în schimbare”. Poezia lui Labiș este „prima încercare pe care o face poezia tânără românească în deceniul al Vl-lea de a-și regăsi puritatea și demnitatea.”3 Labiș rămâne de-a lungul timpului un simbol al poeziei noi, tinere, al cărei proces de regenerare l-a declanșat. Unii critici susțin însă că poezia sa nu a fost receptată de critică cu desăvârșită obiectivitate, neputându-se face abstracție pe deplin de moartea care i-a curmat avântul poetic. În volumul Scriitori români, coordonat de Mircea Zaciu se susține că „toate referirile încărcate de emoție la poezia celui atât de timpuriu răpus sunt o poveste frumoasă cu iz mioritic, o poveste în ritmul căreia glasul aprecierii critice tace.”4 Tot în aceeași direcție, Mircea Zaciu se întreabă dacă Labiș este într-adevăr un deschizător de drumuri și promotorul eliberării poeziei de chingile unei concepții înguste. La fel ca Eugen Simion, Mircea Zaciu vede la începutul liniei de ascendență poetică a lui Labiș pe Eminescu, însă ca o completare, acesta adaugă chiar pe B. Fundoianu sau Ion Pillat într-o poezie precum Confesiuni. Criticul susține că Labiș nu are de ce să-și revendice gloria poeziei, pentru că el era, cu mijloacele sale specifice, unul între alții câțiva, deci gestul inovator nu i se poate atribui în exclusivitate. Totuși, Zaciu susține că valoarea poeziei lui Labiș este dată de structura 2

Eugen Simion, op.cit., p. 70. Ibidem, p. 76. 4 Mircea Zaciu (coordonator), în colaborare cu M. Papahagi și A. Sasu, Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 291. 3

2

poetică în care se regăsesc elemente negative, vădindu-se astfel, prin tragism, victoria poeziei labișiene. Gheorghe Gricurcu însă găsește o altă direcție de formare a lui Nicolae Labiș, susținând că acesta preia modele poetice din tripleta Coșbuc-Iosif-Goga. Acesta demonstrează că aportul lui Labiș este „în planul rafinării unor elemente ce pluteau în aer, al stilizării lor prin reabilitarea conceptului de convenție poetică. Astfel, contrastul elementar-alegoric dezvoltat în poezia Meșterul: Un om bărbos ținea o floare albă/ În aspre palme mângâind-o blând... dobândește o dezvoltare prin asocierea cu o estetică socială: Visai să vezi sub bolțile rotunde/ Și-n fumul pâlpâit de lumânări,/ Pe lemnul zugrăvit cu lut și soare/ Chipul pălmașilor acestei țări”5 Prin această tehnică, Labiș elaborează o sensibilitate proprie a senzației aspre, a tandreții crude, printr-o evocare pusă sub semnul mimesisului. De la un moment dat, acest lucru se schimbă, iar imitarea realității oferă loc unor noi viziuni legate de intensitatea crizei adolescentine. Este vorba, așa cum afirmă Gricurcu, despre „o exaltare a unei solarități cerebrale care impresionează ca un frison premonitor al arderii rapide: Ai venit când toamna soarele-și sugea/ Și asemenea/ Soarelui, plecasem pletele, a rugă.”6-Confesiuni. Este prezentă, de asemenea, și atmosfera baudelairiană, în care aerul sentențios se arborează într-o tonalitate a urâtului dizolvant: Cred însă că-i urâtul ce s-a depus între voi/ Ca drojdia de vinuri pe cupele murdare,/ Ori zilele pierdute ce-au revenit, convoi,/ Să sune-n amintire a gol, tânguitoare.Pierderile. Cu toate că destinul labișian a fost atât de scurt, Nicolae Labiș a reușit să comprime, așa cum susține Gricurcu, jumătate de veac de evoluție a lirismului nostru, cu o contribuție incontestabilă a propriei materii sufletești orgolioase și cu o împletire a ecourilor unei epoci dramatice, într-una din primele încercări de figurare a lor estetică: Tu ai luat mistria și gurile spărturii/ Le-ai astupat croindu-ți sălașul iar curat,/ Orgolios cerându-i în viitor naturii/ Un semn mai nobil și mai cizelat.7-Momente biografice Nicolae Labiș a ascultat vocea epocii, însă nu a respectat canoanele producţiei proletcultiste. Moartea lui a devenit simbolică, Labiș întinerind poezia și spărgând gheața proletcultismului cu scutul unui poet revoluționar. Adrian Dinu Rachieru observă că „adolescentul-poet glorifică puritatea, dar e obligat să constate că „topindu-se, zăpezile murdare se vădesc”. Descoperă divorţul dintre realitate şi utopie şi, maturizat brusc, trece la un ton sumbru. Lupta cu inerţia, despărţindu-l de aerul jubilativ al „comunismului romantic”, este un veritabil manifest, propunând un alt Labiş. Nu e vorba, evident, de o formulă coerentă, ci de o febrilă căutare, tot în numele demnităţii şi purităţii, accentuând însă nota reflexivă.”8

5

Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș, Editura Minerva, București, 1989, p. 463. Ibidem, p. 465. 7 Ibidem, p. 466. 8 Adrian Dinu Rachieru, Mitologie și poezie (ll) Cazul Labiș, Revista Limba Română, nr. 7-8, anul XX, 2010. 6

3

În ceea ce privește elementele de diacronie specifice, Labiș a avut puterea de a influența generațiile viitoare, începând chiar cu Nichita Stănescu, cel care a fost puternic influențat de poemele lui Labiș, pline de entuziasm și exuberanță. Nichita a avut un adevărat „complex Labiş”, fiind tot timpul intimidat, inhibat de prezenţa fizică şi poemele acestuia. Resurecţia lirismului la Nicolae Labiș este ca o ieşire dintr-un somn dogmatic, dintr-o ideologie de partid (cu inerentul triumfalism al epocii); temele atât de uzitate (de epic festivist, lozincard, şablonard) au căpătat, prin scrisul labişian, prospeţime, branşate la „viaţa clocotind în vers”, angajând dezbaterea morală. Mai mult, Labiş s-a dovedit „fecundator prin absenţă”, recunoştea Mircea Cărtărescu. B. ARGUMENTAREA POSIBILELOR AFINITĂȚI CU O GENERAȚIE Specialiștii discută despre așa-numita generație Labiș, o generație însă fără o ideologie expusă numaidecât manifest. După atâtea titluri vehiculate de-a lungul anilor, „generaţie pierdută“, „generaţie de sacrificiu“, „generaţie proscrisă“ etc., Adrian Dinu Rachieru o numea generația orfelină9, cu lecturi dirijate și forțări eroice ale lecturilor „clandestine”, declanșând totodată dispute aprinse ale celor ce îi refuză rolul de verigă și îi contestă agresiv valoarea. Generația Labis a izbucnit așadar când scriitori importanti lipseau din atenția publică. Ea propunea un alt tip de literatură, fiind expresia unei vârste de mare tinerețe spirituală. Definind generaţia Labiş într-un interviu, Marin Sorescu face următoarea mărturisire: „Eu cred că este o generaţie reală, chiar dacă, luându-i separat sau în grupuri de doi-trei, vedem că nu se-mpacă-ntre ei… aceşti exponenţi ai generaţiei.”10 După ce dispare Labiș apare o nouă generație, șaizeciștii, în care descoperim procedee specifice lui, dar mai puțin tonul de atacare a sistemului pentru care a fost și asasinat.Odată cu Labiș se produce o ruptură în existența poeziei românești. Apare deci generația ′60, o generație în care Labiș este prezent, dacă nu fizic, măcar ideologic, o generație care transportă legenda Labiș și se revendică de la aceasta. Adrian Dinu Rachieru susține că „prin destin poetic, Labiș e al duratei, dar circumscrierea epocii sale nu poate elimina congenerii, cei care prin scrisul lor au dus, o vreme, greul literaturii române. Resurecția lirismului, redescoperirea faptului mărunt și entuziasta critică de susținere care a însoțit această „renaștere“ sunt argumentele unei generații fecunde, care și-a început marșul sub semnul lui Labiș.”11

9

Ion Brad, Portret de grup: Adrian Dinu Rachieru-Generația orfelină, 9 septembrie 2015: sursă accesată în ianuarie 2020: https://revistacultura.ro/nou/2015/09/portret-de-grup/ 10 Alina Iuliana Popescu, Neomodernismul și generația 60. Context ideologic și cultural: sursă accesată în ianuarie 2020: https://fictiuni.ro/2014/09/eseuri/neomodernismul-si-generatia-60-context-ideologic-si-cultural/ alinapopescu/#_ftn1. 11 Adrian Dinu Rachieru, Generația Labis (mai) există?, Revista Cultura Literară, 25 iulie 2013, sursă accesată în ianuarie 2020: https://revistacultura.ro/nou/2013/07/generatia-labis-mai-exista/.

4

Labiș inaugurează așadar o nouă epocă de lirism, fiind creatorul unei viziuni de o neașteptată maturitate. Este, așa cum susține Rachieru, un „tragic inadecvat epocii”, iar poezia sa „sparge canoanele momentului”. Labiş apărea în condiţiile întoarcerii poeziei spre reportajul versificat. Ceea ce îl face pe Labiș un lider de generație este tocmai nonconformismul lui la presiunile sociale și politice, naturalețea contagioasă și puritatea unui destin care a fost tăiat prea devreme, trecând astfel în mitologie. Paradigma culturală, ataşată generaţiei ’60, anticipată de Labiş şi reprezentată, mai ales, de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe etc., este neomodernismul. Ioana Em. Petrescu include neomodernismul în marea paradigmă a postmodernismului, considerându-l drept perioada de acomodare, de tranziţie a postmodernismului, care, cronologic, îşi are locul, în prima parte a acestuia. Neomodernismul ar fi integrat, astfel, postmodernismului, desigur, aducând unele caracteristici, în plus, în raport cu modernismului, caracteristici, care se vor concretiza, permanent, pe parcursul dezvoltării postmodernismului. Poetul de la Mălini a înțeles cât de necesară este responsabilitatea generației sale, aflate în „era entuziasmului”, în „miezul unui ev aprins”. Chiar dacă evenimentele epocii au fost, pentru generația lui Labiș aceleasi, poetul de la Mălini a resimțit mai acut decât confrații săi șocul dătător de mari dezamăgiri al politicii de la jumătatea secolului trecut. Este numit, așa cum am văzut, buzduganul unei generații, pentru că temele, obsesiile sale se regăsesc înaintea celorlalți. Colegii de generație nu au nicio reacție împotriva sistemului. Intensitatea devoratoare a trăirii sentimentelor e și motivul pentru care poezia lui a speriat sistemul care, nemaiaflându-se la începuturile exaltante, înflăcărate ale revoluției roșii, nu-și putea permite să se lase încântat de un asemenea militantism mistic. Devine vulnerabil și obiectiv al supravegherii atente a autorităților, care, „adulmecând primejdia transformării sale în inamic, ar prefera completa lui declasare sau chiar mai mult, în acest fel fiind interpretată în epocă moartea lui fulgerătoare. (mitul adolescentului genial).12 Imaginea lui Labiș a fost supusă însă fluctuațiilor de nivel politic. Portretul-robot al scriitorului comunist, devotat cauzei, a fost conservat prudent de ideologii regimului, având nevoie de Labiş şi ignorând textele ultimului Labiş (ca figură incomodă). C. ANALIZA POEMULUI ALBATROSUL UCIS - motivarea alegerii din perspectiva relevantei pentru universul operei - explicarea elementelor definitorii ale poemului la nivelul probleamticii si discursului Albatrosul ucis este o poezie scrisă de Nicolae Labiș în ultima perioadă a creației, când a reușit să se separe de primele modele romantice și chiar să devină reflexiv și profund, ceea ce, până la urmă îi aduce meritul definitiv. Am ales această poezie deoarece considerăm că este semnificativă pentru creația lui Labis, existentă în acest moment în a treia undă a lirismului, și 12

Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, 2008.

5

cea mai profundă care îi conferă „o anumită impetuozitate proprie timpurilor în schimbare”, cum afirma Eugen Simion. Poezia Albatrosul ucis (1956) apare în volumul Lupta cu inerția, care arată un Labiș în drum spre altceva. Este un poem cu fir epic, o divagație pe o temă baudelairiană, cum spune Eugen Simion. Posteritatea a considerat acest poem ca fiind poate o premoniție a sfârșitului poetului. Se evocă aici dihotomia moarte/ viață, formulându-se astfel o poezie tragică, o poezie a durerii, a crizei. Tema poemului exprimă de fapt grandoarea destinului tragic al creatorului neînțeles și reprimat de istorie. Pasărea mândră, maiestuoasă are o moarte nedemnă și nemeritată. Spectacolul morții din finalul acestui poem, considerat de critica literară o capodoperă a lui Labiș, alături, desigur, de Moartea căprioarei, amintește de marele poem pe aceeași temă al lui Baudelaire. În fapt, firul epic al poeziei prezintă o pasăre marină care și-a găsit sfârșitul în timpul unei furturi, adusă apoi la mal de valurile înspumate ale mării. Poemul se construiește ca o întreagă metaforă asupra morții, unde puritatea albatrosului este curmată de un destin tragic. În prima strofă, în cadrul unei stări de visare și parcă de neliniște (și-n catifeaua umbrei nisipul amorțea), se întâmplă tragicul: valul necruțător aduce la mal un stârv de albatros, al cărui loc de veci devine cimitirul de scoici. Observăm o fluiditate extraordinară a expresiei, o curgere perpetuă de emoții care sublimează desigur experiențele biografice. Forța artistică a poeziei rezidă aici nu atât în dezlănțuirile de replici, cât în valurile interioare pe care le provoacă. Versurile devin în final oglinda unui destin pe care poetul îl exprimă cu premoniție neagră. Descoperim de asemenea interiorizarea perspectivei poetului, în vederea căutării unui sens, spiritul alternând între prăbușire, aneantizare și pacificarea cu universul. În Cântec de început, poetul se imaginează a fi tot o pasăre, care zboară în întuneric într-un timp fără sfârșit: Aripa mea se izbeste mereu de zăbrelele nemărginirii/ Și parcă-i un veac de când zbor,/ Azi, înainte de-un nou şi sălbatic avânt,/ Vreau ca să cânt cântecul meu de-nceput. (Cântec de început). Dacă în Cântec de început poetul se imaginează a fi o pasăre în plin zbor, care dorește să își cânte primele triluri, în Albatrosul ucis, pasărea este deja moartă, anticipând descompunerea datorată fenomenelor naturii care trec în grabă peste ea: La marginea vieţii clocotitoare-a mării/ Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus./ Priveşte încă parcă talazurile zării/ Cu gâtul galeş îndoit în sus. Prin metafora ultimului vers din strofa a doua, poetul sugerează dorința de ascensiune și desprindere de dogme, pentru că și în clipa morții, gâtul albatrosului stă orientat în sus, spre libertate și ascensiune. Spectacolul cosmic existent în aceste versuri nu mai face apel la valorile eminesciene, ci e mai degrabă un fel de angoasă prin care se exprimă antiteza între cruzimea morții albatrosului și albul pur al penelor acestuia, care acum devin murdare și sărate. Lirica nesupunerii este sugerată aici de pescărușul care zboară deasupra stârvului, existând între elan și pierire, între vitalism și tragism. Spectacolul oferit de pescăruș este ca un bocet de jale pe care îl cântă ca omagiu fratelui său răpus de neliniștea universală: Deasupra

6

ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,/ Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş./ Războinicul furtunii zvârlit între moluşte/ Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş. Peisajul lăuntric devastat, care anticipă sfârşitul, dezvăluie încercarea de motivare şi de depăşire a limitelor tragice care se impun odată cu trăirea intensă: Şi, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn. La nivelul frazei observăm că Labiș are un fel caracteristic de a numi direct și abrupt lucrurile, de a intra direct în subiect, cu un aer firesc de intimitate. Există setea unei schimbări continue aflată sub semnul insatisfacției. Vitalitatea e adesea opusă atitudinii reflexive, dar poezia lui Labiș infirmă obisnuința acestei antiteze. El descoperă lumea cu aviditate și, pentru că e capabil sa vibreze la miracolul ei, ajunge să fie capabil de a pune mari întrebări și de o atitudine reflexivă, critică față de existență. Vedem așadar în această poezie că între vitalitate și tragism poetul intuiește o surprinzătoare legătură: a trăi la înălțime înseamnă a te izbi de o limită tragică, de o furtună care te târăște în mare și care îți umple aripile cu mâl întunecat : Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,/ Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,/ Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise/ Al căror miez căldurile îl rod. În concluzie, ultimele versuri din viața lui Labiș descriu un posomorât peisaj lăuntric, dominat de remușcări și de regretul unei imposibile recuperări. Din aceste versuri fac parte și Albatrosul ucis, capodoperă a epocii, ce rămâne testamentul spiritual de o magnifică demnitate al celui care își anticipă sfarsitul. Nicolae Labiș rămâne „buzduganul unei generaţii”, dezlănţuind energii vitale într-o vreme lipsită de vitalitate, cotropită de neguri dogmatice. Tinereţea acestui poet, o „tinereţe fără bătrâneţe” cum o numesc criticii, stă în umbra unei opere „pe deplin exprimată”, însetată de real, dând tonul unei salvatoare intelectualizări, anunţând, cu exuberanță și entuziasm responsabilizarea și rolul generaţiei Labiș: „Clopote grave sunară trezirea / Generaţiei noastre. / Tragem cugetarea afară din teacă” (Vârsta de bronz) Indiscutabil, Labiș rămâne un talent viguros, un nume emblematic și o amintire care rezistă prin poezia în care desfășoară o întreagă mitologie, trăită sincer și impunând în posteritate, prin moartea păsării „cu clonţ de rubin”, o legendă care nu va apune vreodată.

Albatrosul ucis, de Nicolae Labiș Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul, Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea, L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l Pe-un cimitir de scoici ce strălucea. 7

La marginea vieţii clocotitoare-a mării Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus. Priveşte încă parcă talazurile zării Cu gâtul galeş îndoit în sus. Murdare şi sărate-s aripile-i deschise, Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod, Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise Al căror miez căldurile îl rod. De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare Murira fără luptă sclipind acum bogat. Le tulbură lumina lor albă, orbitoare, Aripa lui cu mâl întunecat. Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte, Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş. Războinicul furtunii zvârlit între moluşte Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş. Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn, Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară, Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.

BIBLIOGRAFIE: 1. Brad, Ion, Portret de grup: Adrian Dinu Rachieru-Generația orfelină, 9 septembrie 2015: https://revistacultura.ro/nou/2015/09/portret-de-grup/

2. Grigurcu, Gheorghe, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș, Editura Minerva, București, 1989. 3. Negrici Eugen, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, 2008. 4. Popescu, Alina Iuliana, Neomodernismul și generația 60. Context ideologic și cultural: 5.

https://fictiuni.ro/2014/09/eseuri/neomodernismul-si-generatia-60-context-ideologic-si-cultural/ alinapopescu/#_ftn1. Rachieru Adrian Dinu, Mitologie și poezie (ll) Cazul Labiș, Revista Limba Română, nr. 7-8, anul XX, 2010.

6. Rachieru, Adrian Dinu, Generația Labis (mai) există?, Revista Cultura Literară, 25 iulie 2013: 7.

https://revistacultura.ro/nou/2013/07/generatia-labis-mai-exista/. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. 3, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002.

8

8. Zaciu, Mircea (coordonator), în colaborare cu M. Papahagi și A. Sasu, Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

9