Studiu de Caz Privind Delicventa Juvenila [PDF]

Zitiervorschau

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Studiu de caz privind delicventa juvenila

INTRODUCERE Analiza condiţiilor specifice societăţilor actuale evidenţiază faptul că în foarte multe ţări se agravează şi se extind fenomenele de devianţă, marginalizare, delincvenţă şi criminalitate. Procesele accentuate de schimbare şi transformare care însoţesc evoluţia oricărei societăţi au condus la apariţia unor noi fenomene sociale grave, acestea obligând nivele deosebit de alarmante, în special în ţările recent eliberate de sistemul totalitarist, între care şi România. Procesul rapid de tranziţie a generat o criză ce afectează în special adolescenţii şi tinerii. O sursă importantă a acestei crize o reprezintă o anumită confuzie valorică în legătură cu modalităţile de promovare socială în noua societate şi de integrare în viaţa matură sau de pregătire pentru o astfel de viaţă. Ca urmare criminalitatea a crescut foarte mult, oferind adolescenţilor un cadru cu puternice influenţe negative. Din acest motiv, un loc aparte în aria problematicii devianţei este ocupat de cercetările privind delincvenţa juvenilă, fenomen cu implicaţii negative atât pentru societate, cât şi pentru destinul ulterior al tinerilor. Numărul de adolescenţi (14 – 18 ani) condamnaţi a cunoscut în România o creştere semnificativă. Acest fapt poate fi explicat pe de o parte prin acea că sărăcia şi inegalităţile economice afectează în mod special copiii şi tinerii, iar pe de altă parte slăbirea instituţiilor de socializare (familie, şcoală, organizaţiile de tineret şi copii) şi agenţilor de control administrativ şi poliţienesc. În consecinţă un răspuns adecvat la întrebarea “de ce tinerii încalcă normele penale?” presupune studierea atât a trăsăturilor individuale, cât şi a variantelor sociale care caracterizează situaţia de viaţă a copiilor şi adolescenţilor, precum şi a mecanismelor etiologice de producere a delincvenţei. Este binecunoscut faptul că, dintre factorii cu rol educativ şi socializator, un loc esenţial îl ocupă familia. Familiei îi revine în parte dificila misiune de edificare a personalităţii socioculturale fiind, deci, responsabilă de socializarea şi inserţia adecvată în societate a copiilor şi

Pagina 2 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

adolescenţilor. Confruntată astăzi cu dificultăţi economice tot mai severe, la care se adaugă şi confuzia de valori, familia riscă să-şi slăbească capacitatea sa de supraveghere a procesului de socializare a tinerilor. Cu toate acestea, trebuie înţeles faptul că evoluţia comportamentului adolescenţilor nu depinde numai de modalităţile de socializare familială, ci şi de un ansamblu de factori şi instanţe educative: şcoală, grup de prieteni, grup de muncă, etc. O importanţă deosebită pentru societate o are şi identificarea formelor şi modalităţilor cele mai adecvate de realizare a educaţiei morale a minorilor, de prevenire a comportamentelor deviante în rândul acestora. În explicarea factorilor care favorizează apariţia comportamentului delincvent juvenil, îmi voi baza demersul teoretic şi metodologic pe unele date de cercetare şi principalele teorii elaborate în acest sens. Pe lângă analiza factorilor care generează apariţia delincvenţei juvenile, voi arăta şi aspecte legate de infracţionalitatea juvenilă, dar şi mijloace de reinserţie socială a tinerilor infractori.

Pagina 3 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL I

DELINCVENŢA JUVENILĂ – CONSIDERAŢII

1.1. CONCEPT

Conceptul de „delincvenţă juvenilă” cuprinde două noţiuni distincte care trebuie precizate şi anume conceptul de „delincvenţă” şi cel de „juvenil”. deşi ambii termeni au intrat în limbajul comun şi par cu semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Termenul de „delincvenţă juvenilă” nu este întâlnit nici în legislaţia penală în ţara noastră, nici în dreptul pozitiv al altei ţări. el este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă considerându-se, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică şi cu precădere mintală a subiectului activ al infracţiunii. Conceptul de „delincvenţă juvenilă” este sinonim în anumite limbi cum sunt, de pildă, română, italiană, germană şi franceză cu noţiuni de criminalitate juvenilă (criminalita giovenile, criminalité juveńile). Cu toate acestea la origine, şi anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite. Verbul „delinquere” avea concepţia de „ a greşi”, „a scăpa din vedere”, “a lipsi”, în timp ce prin “crimen” se înţelegea “crima la care se asociau semnificaţiile de “scuzare” “imputare”, pricină a unui rău”. Prin delincvenţă se înţelege o serie de fapte ilicite, indiferent, indiferent dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absenţa repetată şi îndelungată de la şcoală, precum şi anumite fapte imorale care nu constituie infracţiuni). Este posibil şi verosimil ca termenul de “delincvenţă juvenilă” să fi fost introdus şi generalizat cu intenţia1 de a nu se asocia conotaţiile prea grave ale conceptului de “criminalitate” cu faptele comise de minori. Întrucât în vorbirea corectă din ţara noastră şi din alte ţări (de exemplu Franţa şi Italia) cuvântul crimă era asociat cu un regim sever de executare a pedepselor, s-a introdus prin acceptare tacită, şi conceptul de “delincvenţă” care s-a generalizat în mod treptat în cazul minorilor, fără să se elimine însă conceptul de “criminalitate”. De aceea ele continuă să fie folosite cu aceeaşi semnificaţie. În Franţa şi Italia 1

I. Pitulescu; “Delincvenţa juvenilă”; Ed. Ministerului de Interne; Bucureşti; 1995; pg.39-42.

Pagina 4 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

termenul de “criminalitate juvenilă” este întâlnit cu precădere în literatura juridică în timp ce sintagma “delincvenţa juvenilă” este folosită mai frecvent în studiile şi cercetările criminologice, sociologice şi psihologice. În unele lucrări referitoare la delincvenţa juvenilă este întâlnit şi termenul de “predelincvenţă”. El desemnează în mod nediferenţiat fie situaţia minorului care deşi a săvârşit o faptă prevăzută de legea (penală) nu răspunde totuşi penal datorită vârstei, fie situaţia minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală. Se prezumă astfel că minorul respectiv este un delincvent potenţial. Credem însă că anchetarea anticipată a unei conduite ca fiind premonitorie pentru un comportament infracţional viitor este improprie şi nu reflectă o analiză conceptuală corectă. De aceea în unele legislaţii cu caracter de ocrotire, cum este de exemplu în ţara noastră sau în Franţa, minorii aflaţi în asemenea situaţii sunt încadraţi în categoria “copiilor în pericol” de a comite fapte penale datorită condiţiilor necorespunzătoare de mediu social şi a unei ambianţe imorale care favorizează sau poate induce comportamente deviante. Toate aceste observaţii ne îndreptăţesc să încadrăm în conceptul de delincvenţă numai faptele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni şi să respingem asocierea acestui termen cu orice situaţie care nu întruneşte o asemenea situaţie. Conceptul de “delincvenţă” nu este sinonim cu noţiunea de “devianţă”. Sfera conceptului de “devianţă” este mai largă şi cuprinde ca formă particulară noţiunea de delincvenţă. În acest sens s-a arătat că devianţa constă în “orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii, ori ale unui grup social particular”. Este un tip de comportament care se opune celui convenţional şi cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice “deviere” de conduită care are un caracter patologic constatat medical şi reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind definită sau percepută ca stare de membrii unui grup social. Din punct de vedere penal devianţa penală cuprinde toate faptele prevăzute de legea penală săvârşite, chiar dacă împrejurările în care au fost comise sau anumite caracteristici de vârstă ori privind starea mintală a autorilor sau eventualilor participanţi sunt cauze legale de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a responsabilităţii penale a făptuitorilor şi se împarte în: criminalitatea adulţilor – a persoanelor care au depăşit vârsta minorităţii civile şi care au săvârşit fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, în speţă “infractorii”;

Pagina 5 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

delincvenţa juvenilă – a minorilor între 14 şi 18 ani care au săvârşit cu discernământ o faptă care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, în speţă “delincvenţii minori”; Deci delincvenţa juvenilă se referă numai la grupa de vârstă a minorităţii. Este necesară această precizare deoarece unii cercetători au inclus în accepţia acestui termen şi categoria aşanumiţilor “tineri adulţi”. Extinderea înţelesului, adjectivului juvenil la grupe de vârstă care au depăşit pragul minorităţii este excesivă şi nejustificată. În primul rând nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte limita superioară a aşa-numitei grupe de vârstă a “tinerilor adulţi”. Unii cercetători se referă la grupa de vârstă 19 – 27 ani, alţii extind până la vârsta de 25 sau 35 ani. Argumentul invocat pentru includerea faptelor săvârşite de aceşti tineri în conceptul de “delincvenţa juvenilă” nu mai este de natură strict psihologică sau psihosocială.

Pagina 6 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

1.2. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND DELINCVENŢA JUVENILĂ ÎN ROMÂNIA 1.2.1. Evoluţia regimului penal al minorului în România Primele texte legale importante din secolul XIX care se referă la regimul penal al minorului, le găsim în Codul Penal din 1853 al lui Barbu Ştirbei. El reproduce dispoziţiile din Codul Penal francez din 1810 prevăzute în art. 54 că minorul de până la 8 ani nu răspunde penal, fiind considerat iresponsabil. Este vorba despre o prezumţie absolută (iuris et ab iure) de iresponsabilitate care nu putea fi înlăturată în nici un fel. Art. 55 prevedea că minorul între 8 – 15 ani nu răspunde penal numai dacă se dovedeşte că “acuzatul a lucrat fără pricepere”. Este înţelesul cu care acest text se referă la noţiunea de “discernământ”, care nu fusese încă adoptată ca neologism în limbajul juridic al epocii. Trebuie reţinut că din redactarea acestui articol “priceperea” era apreciată în funcţie de momentul săvârşirii faptei şi nu de cel al judecării cauzei, iar obligaţia stabilirii acestei stări de fapt îi revenea instanţei de judecată. Codul Penal din 1864 Prevederile Codului Penal Barbu Ştirbei sunt preluate şi introduse în Codul Penal din 1864 care prevede în Titlul VI – “Despre causele care apără de pedeapsă sau micşorează pedeapsa” că: “Art. 61 – Infracţiunea comisă de un copil de 8 ani deplini, nu se pedepseşte”. “Art. 62 – Crimele sau delictele comise de un minor, ce are vârsta de la 8 ani deplini până la 15 ani deplini nu se vor pedepsi, dacă se va decide de judecată că acuzatul a lucrat fără pricepere”. Atât minorul între 8 ani împliniţi şi până la 15 ani deplini care a acţionat cu pricepere (discernământ), cât şi minorul care a depăşit această vârstă beneficiază până la etatea de 20 ani deplini de un regim sancţionator mai blând decât cel aplicat adulţilor. Cu alte cuvinte, limita superioară de vârstă a minorităţii penale este de 20 ani2. Codul Penal 1936 În forma sa iniţială Codul Penal din 1936 conţinea următoarele prevederi referitoare la minoritatea penală: Art. 138 – “Minor este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani. Copil este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Adolescent este minorul între 14 şi 19 ani neîmplinite”. 2

Ibidem; pg. 58 – 63; 79 – 82. Pagina 7 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Inadvertenţele din redactarea iniţială a Codului Penal din 1936 referitoare la perioada copilăriei (până la vârsta de 14 ani) şi în limitele de vârstă ale adolescenţei (intervalul de vârstă de la 14 ani împliniţi la 15 ani neîmpliniţi) asociate cu o orientare mai represivă faţă de minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală au dus la elaborarea unui act normativ de modificare a regimului penal al minorilor. Astfel, Legea din 24 septembrie 1938, care coincide şi cu momentul aşa-numitei “dictaturi regale” modifică total redactarea iniţială din Codul Penal din 1936 prevăzând doar că: “Minor este acela care nu a împlinit vârsta de 18 ani”. Modificarea limitei superioare de vârstă a fost motivată arătându-se dispoziţiile din codurile penale italian, francez, polonez şi austriac. Această modificare a limitei superioare de vârstă din legislaţiile diferitelor ţări europene se explică prin tendinţa din ce în ce mai evidentă a puterii politice de a circumscrie şi limita un fenomen a cărui amploare a devenit un indicator de apreciere a eficacităţii politicilor sociale. O rată crescută a (criminalităţii) delincvenţei juvenile şi o pondere importantă a minorilor infractori în criminalitatea globală indică o asistenţă socială şi o activitate educaţională deficitare, asociate cu fenomene de degradare morală în toate domeniile vieţii sociale. Inadvertenţa semnalată în privinţa modelului în care Codul Penal din 1936 stabilea perioada adolescenţei se explică şi prin nevoia de a fixa un interval de timp din viaţa minorului în care răspunderea sa penală să fie condiţionată de dovedirea ca acesta a săvârşit fapta penală cu discernământ. Doctrina penală şi jurisprudenţa din ţara noastră au căutat să definească conceptul de discernământ sub aspect juridic. În acest sens, se poate menţiona punctul de vedere al lui Vintilă Dongoroz care în Tratatul de Drept Penal publicat în 1939 susţinea că discernământul nu poate fi explicat decât pornind de la noţiunea de capacitate penală. Prin discernământ vom înţelege capacitatea de a înţelege şi de a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu un anumit fapt; el fiind deci – capacitatea penală mărginită la o speţă concretă, iar nu generalizată la orice manifestare a unei persoane. Noţiunea de discernământ împarte perioada minorităţii penale în trei etape distincte şi anume: o perioadă în care lipsa discernământului constituie o prezumţie absolută înlăturând răspunderea penală; o perioadă în care lipsa discernământului constituie o prezumţie relativă urmând ca instanţa de judecată să hotărască pe baza dovezilor prezentate de acuzare dacă minorul a acţionat sau nu cu discernământ , stabilind eventuala răspundere penală a minorului; Pagina 8 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

o perioadă în care existenţa discernământului este prezumată, în cursul căreia minorul beneficiază de o răspundere penală atenuată. Codul Penal şi Codul de procedură penală din 1969 Aceste acte normative nu aduc multe elemente noi în raport cu legislaţia din 1936 în ceea ce priveşte regimul minorilor. Elementul cu adevărat de noutate al legislaţiei din 1969 îl constituie scoaterea minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi a celui care a acţionat fără discernământ de sub incidenţa legii penale. Din păcate însă, această modificare deosebit de importantă pentru reeducarea minorilor noninfractori care au săvârşit fără discernământ o faptă prevăzută de legea penală sau care se găseau în pericol moral de a comite asemenea fapte nu a fost corelată cu un act normativ corespunzător scopurilor urmărite. Codul Penal din 1969 reia din redactarea iniţială a Codului Penal din 1936 prevedea că minorul care nu a împlinit 14 ani nu răspunde penal. În cazurile respective operează prezumţia absolută că până la această puncte faptelor prevăzute de legea penală săvârşite de minor le lipseşte unul din elementele constitutive ale oricărei infracţiuni şi anume vinovăţia. Subiectul activ al unei asemenea fapte nu poate fi considerat un infractor, un delincvent. El intră în categoria devianţilor penal, ca şi toţi ceilalţi subiecţi care au comis o faptă care datorită unei cauze prevăzută de lege, nu are caracter penal (subiecţii în legitimă apărare ori care au săvârşit fapte în stare de necesitate sau sub constrângere fizică sau morală). În conformitate cu art. 99 din Codul Penal din 1969, în aceeaşi categorie intră şi minorii care nu au împlinit vârsta de 16 ani, fiind prezumaţi că au săvârşit fără discernământ fapta prevăzută de fapta penală. Pentru a fi înlăturată această prezumţie relativă dovada discernământului trebuie făcută de organele judiciare. Dimpotrivă, minorii între 16 şi 18 ani neîmpliniţi sunt prezumaţi responsabili. Deci, ca şi în legislaţiile penale anterioare, problema discernământului continuă să fie un element hotărâtor pentru stabilirea răspunderii penale a minorului între 14 şi 16 ani. În literatura de specialitate publicată după intrarea în vigoare a Codului Penal din 1969 s-a arătat că această “zonă intermediară” pe care o creează problema dovedirii discernământului minorului între 14 şi 16 ani neîmpliniţi formează două subcategorii: una a minorilor care răspund penal în mod condiţionat şi anume dacă se dovedeşte că la săvârşirea faptei au lucrat cu discernământ, adică şi-au dat seama că săvârşesc o faptă rea care pricinuieşte altcuiva o vătămare; o altă categorie, a minorilor care nu răspund penal, fiindcă nu se face dovada că au lucrat cu discernământ.

Pagina 9 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În Codul Penal din 1936 obligativitatea instanţei de a dispune culegerea informaţiilor despre starea morală a minorului şi despre condiţiile în care acesta a fost crescut şi a trăit constituiau o prevedere înscrisă în art. 139 Cod Penal. Noul Cod Penal nu elimină această dispoziţie, dar o reia în art. 482 din Codul de procedură penală sub denumirea “obligativitatea efectuării anchetei sociale” subordonând-o exclusiv scopului individualizării judiciare a măsurii educative sau a pedepsei. Este vorba de date privitoare la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi mentală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care fost crescut şi a trăit, la modul în care părinţii, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplinesc îndatoririle lor faţă de acesta şi în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unor măsuri sau la aplicarea unor sancţiuni faţă de minor. Ancheta socială este asociată de persoane anume desemnate de autoritatea tutelară. Cu alte cuvinte, informaţiile respective pot fi considerate în mod explicit şi exclusiv ca elemente necesare individualizării judiciare a sancţiunii, nu şi ca repere pentru aprecierea nivelului general de dezvoltare fizică, mintală şi morală a minorului în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei discernământului cu privire la fapta pe care a comis-o. De aceea doctrina penală a venit cu precizarea că existenţa sau inexistenţa discernământului trebuie să fie stabilită în raport cu natura faptei săvârşite, cu împrejurările concrete ale acesteia şi cu datele referitoare la persoana minorului. Se subliniază rolul auxiliar al anchetei sociale în lămurirea acestei probleme în cazurile în care legea penală instituie obligaţia stabilirii de către instanţa de judecată pe baza dovezilor prezentate de acuzare, dacă minorul între 14 şi 16 ani neîmpliniţi a acţionat cu discernământ. Minorii care răspund penal, aceia care au împlinit vârsta de 16 ani, nu pot beneficia de minoritate ca o cauză specială de înlăturare a caracterului penal al faptei, ci de una din celelalte cauze prevăzute de art. 44 – 49 şi art. 51 Cod Penal (legitimă apărare, constrângere). 1.2.2. Instrumente juridice internaţionale privind protejarea tinerilor. Promovarea şi Protecţia Drepturilor Copiilor: Justiţia Juvenilă A. Efectul Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Copilului

Pagina 10 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Convenţia asupra Drepturilor Copilului a fost adoptată de Adunarea Generală în rezoluţia sa din 44/25 din 20 noiembrie 1989; deschisă pentru semnături şi ratificare sau accesare la 26 ianuarie 1990, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990. A obţinut practic ratificarea internaţională. Într-o perioadă foarte scurtă de timp a devenit instrumentul internaţional de drepturi ale omului cu cel mai mare număr de ratificări, demonstrând angajamentul special al comunităţii internaţionale în promovarea şi protejarea drepturilor copiilor. Ratificarea Convenţiei implică recunoaşterea drepturilor formulate în aceasta. O ratificare ulterioară implică un angajament al statelor de a adopta toate măsurile necesare pentru asigurarea şi respectarea drepturilor recunoscute de Convenţie. Statele sunt obligate săşi armonizeze legile, procedurile şi politica lor naţională cu Convenţia. Convenţia înglobează drepturile omului recunoscute la nivel universal şi oferă un cadru acceptat pentru promovarea şi protejarea drepturilor copilului. Toate drepturile sunt indivizibile şi legate între ele, fiecare dintre acestea fiind inerente demnităţii şi integrităţii umane. Se aplică atât situaţiile normale cât şi celor dificile şi acoperă toate aspectele din viaţa unui copil. Nou – discriminarea, “interesele de bază” şi participarea copilului sunt principii de bază de Convenţiei. În toate acţiunile sale, aceste principii vor fi considerate de o importanţă primară (Articolul 3). Convenţia recunoaşte drepturile copiilor de a-şi exprima opiniile şi de a fi luaţi în considerare în totalitate, de a fi informaţi şi ascultaţi. În toate problemele ce afectează copilul, i se vor acorda opiniilor copiilor importanţi cuvenită (Articolul 12) mai ales în deciziile care-i afectează şi care le permit să se bucure şi să nu fie lipsiţi de drepturile fundamentale. Prevederile Convenţiei specifice administrării justiţiei juvenile sunt conţinute în Articolele 37, 39 şi 40. Principiile şi măsurile stipulate de aceste Articole ale Convenţiei ce se referă la justiţia juvenilă există şi de fapt, derivă din cele ale instrumentelor justiţiei juvenile. Copiii nu trebuie să fie subiect al torturii, al tratamentului sau pedepsei crude, se prevede în Articolul 37 al Convenţiei. Copiii nu ar trebui arestaţi în numele legii sau lipsiţi de libertate. În timp ce se află în custodie, copiii vor fi separaţi de adulţi, ei au dreptul să obţină asistenţă legală sau de altă natură cum ar fi: asistenţă medicală, servicii psihologice şi asistenţă prin interpreţi, dreptul de a-şi contacta familiile. Toţii copiii (vor fi trataţi) privaţi de libertate vor fi trataţi cu umanitate şi respect într-o manieră care să ţină cont de nevoile speciale legate de vârstă.

Pagina 11 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Articolul 37 stipulează mai departe că privarea copilului de libertate poate fi folosită doar ca o măsură de ultim resort şi pentru o perioadă foarte de timp. Interzice impunerea pedepsei cu moartea şi sentinţa de închisoare pe viaţă fără posibilitatea de eliberare a copiilor. Articolul 39 al Convenţiei obligă Statele Părţi să ia măsuri adecvate pentru a promova recuperarea fizică şi psihică şi reintegrarea socială a copiilor, victime ale oricărei forme de neglijare, exploatare sau abuz, tortură sau orice altă formă de cruzime, lipsă de omenie, tratament ori pedeapsă degradantă. Astfel de “recuperare” şi “reintegrare” urmează a se face într-un mediu sănătos, cu respect de sine şi demnitate. Copiii aflaţi în conflict cu legea au dreptul la un mod de tratare ce promovează un sens al demnităţii şi valorii, luând în considerare vârsta şi având ca scop reintegrarea în societate, se specifică în articolul 40 alineat 1 al Convenţiei. Copiii au dreptul la garanţiile de bază pentru asistenţă legală sau un altfel de asistenţă de apărare. Trebuie evitate procedurile juridice şi plasamentele instituţionale. În articolul 40 alineat 2 al Convenţiei copiii declaraţi sau acuzaţi de a fi încălcat legea penală au dreptul la garanţiile minime ale procesului legii. Acestea include protecţia legală împotriva: presupunerii de a fi nevinovat înainte de a fi dovedit vinovat; informarea promptă şi directă cu toate acuzaţiile; asigurarea de asistenţă legală sau de orice alt fel de asistenţă pentru pregătirea apărării; hotărârea vinei, fără întârziere de către o autoritate competentă, într-o audiere corectă; a nu fi obligat să depună mărturie sau să mărturisească ca fiind vinovat; examinarea martorilor adverşi şi obţinerea participării martorilor în numele apărării revăzute de o autoritate competentă superioară; a avea intimitate deplină respectată în toate etapele procedurii. Mai departe, articolul 40 alineat 3 al Convenţiei stipulează că: “Statele Părţi vor promova stabilirea legilor, procedurilor autorităţilor şi instituţiilor aplicabile, mai ales copiilor consideraţi, acuzaţi sau recunoscuţi că ar fi încălcat legea penală”. În continuare Statele Părţi vor stabili: o vârstă minimă de la care copii vor fi consideraţi a nu fi responsabili de crime; măsuri prin care să nu se apeleze la proceduri judiciare cum ar fi alternativele ce există în schemele de diversiune; respectarea drepturilor omului şi a protecţiilor legale; o serie de dispoziţii cum ar fi: grija, îndrumarea, supravegherea, eliberarea condiţionată, programe de educare profesională şi alte alternative la asistenţă instituţională ce pot asigura copiii că sunt trataţi într-o manieră adecvată bunăstării lor şi în proporţie şi cu circumstanţele lor, dar şi cu infracţiunea.

Pagina 12 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

B. Scopul, Conţinutul şi Semnificaţia Instrumentelor de Justiţie Juvenilă al Noţiunilor Unită Instrumentele de justiţie juvenilă ale Naţiunilor Unite, de exemplu: Liniile Directoare de la Riyadh, Regulile de la Beijing oferă cadrul normativ pentru protejarea drepturilor copiilor – printr-o “administraţie a justiţiei juvenile” specializată, separată şi distinctă. Împreună, instrumentele constituie un set complet de standarde universale şi stabilesc obiective şi practică adecvată ce trebuie urmate de comunitatea umană, servind ca model pentru Statele Membre, cei care iau decizii şi fac politica şi o bază de la care să se pornească reforma în domeniul justiţiei juvenile. Aceste instrumente sunt menite să protejeze statutul, drepturile, interesele şi asistenţa socială a persoanelor tinere şi să asigure tratarea şi considerarea lor corectă prin sisteme de justiţie, în întreaga lume. Ele susţin decriminalizarea, de-penalizarea, intervenţia formală minimă, evitarea etichetării şi stigmatizării, o reacţie temperată faţă de comportamentul tinerilor, interzicerea inumanităţii, cruzimii sau a modului de tratare dură, disciplinei sau corecţiei (corporale sau mentale) de orice formă.

1. Liniile Directoare de la Riyadh Liniile Directoare de la Riyadh stabilesc standardele pentru prevenirea delincvenţei juvenile. Ele acoperă stagiul pre-conflict, înainte ca tinerii să intre în conflict cu legea. Liniile Directoare se concentrează asupra evitării conflictului cu legea şi cu multele sale efecte adverse, limitând intervenţia oficială precum şi scopul şi definiţia “delincvenţei” şi abolirea statutului crimelor. Ele oferă un cadru conceptual edificat, o abordare şi o viziune ce se referă la politica de prevenire a delincvenţei progresive şi promovează acţiuni ce sunt de dorit a fi urmate de comunitatea umană. Scopul lor este să modernizeze statutul şi calitatea vieţii copiilor şi să promoveze respectul pentru ei. ţelurile de prevenire a delincvenţei sunt noncoercitive, non-stigmatizante şi non-punitive. Ele interzic purtarea dură, pedeapsa, corecţia de orice formă acasă, la şcoală sau în orice altă instituţie. Liniile Directoare apelează la o orientare centrată pe copil şi o perspectivă de dezvoltare a copilului ce evoluează către prevenirea delincvenţei ca parte integrantă a administraţiei justiţiei juvenile. Se acordă o atenţie specială copiilor ce sunt cu un risc social ridicat, de exemplu situaţii ce compromit dezvoltarea copilului, măresc vulnerabilitatea de a cădea victime sau de a produce infracţiuni. În acest scop, măsurile complete, inter-disciplinare Pagina 13 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

şi zonale sunt conturate pentru a asigura tinerilor o viaţă fără crime, victime şi conflicte cu legea, cu accent pe modalităţile de intervenţie protectivă şi preventivă, non-deranjantă. Astfel, aplicaţia Liniile Directoare solicită un efort conjugat de prevenire a delincvenţei ce include un rol de participare şi de luare de decizii pentru tinerii înşişi. În acest scop, ele au un rol de model ce promovează participarea activă de partea diverselor agenţii şi instituţii de socializare, inclusiv familia, sistemul educaţional şi comunitatea. 2. Regulile de la Beijing Regulile de la Beijing reflectă spiritul şi scopurile justiţiei juvenile. Ele stabilesc preceptele şi premisele de bază şi formează standardele minime în scopul manevrării, procesării şi “tratării” tinerilor ce intră în conflict cu legea, în cadrul unui sistem şi al unei administraţii a “justiţiei juvenile”. Maximele metodelor folosite promovează o diferenţiere marcantă între adulţi şi tineri, în lege, în proceduri şi practică şi au ca scop evitarea efectelor negative ale proceselor şi procedurilor ce vin în conflict cu legea, mai ales în detenţia custodială a persoanelor tinere, datorită vârstei şi vulnerabilităţii lor. Preceptele centrale ale sistemului de justiţie juvenilă, aşa cum sunt guvernate de Regulile de la Beijing, include: legiferarea legislaţiei specifice, ridicarea limitei de vârstă a responsabilităţii criminale; acordarea drepturilor de proces legal comparabil cu cele ale adulţilor, în plus cu protecţie bazată pe vârstă şi consideraţii pentru persoanele tinere; o limitare strictă a privării de libertate sau încarcerării şi a oricărei forme de instituţionalizare, pe o perioadă necesară minimă de timp şi doar în cazul celor mai grave infracţiuni; tribunale separate pentru tineri, avantaje de detenţie deschisă separate, recunoaşterea unei reabilitări specializate, cu efect educaţional. Regulile pledează pentru tratarea corectă a persoanelor de sex feminin care, aşa cum au demonstrat cercetările, sunt mai dur tratate, mai vulnerabile la asalturile sexuale în custodia unui personal predominant masculin şi mai probabil au probleme şi nevoi speciale, servicii şi avantaje adecvate. Mai departe, se apelează la modernizarea profesionalismului personalului, programe şi servicii, coordonare interzonală şi inter-agenţie; utilizarea cercetării ştiinţifice ca bază a unui program de dezvoltare, evaluare, luarea de decizii şi de noi metode.

Pagina 14 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL II

2.1. ORIENTAREA BIOLOGICĂ

CAUZELE DELINCVENŢEI JUVENILE

2.1.1. Teoria criminalului înnăscut Preocupaţi de evidenţierea rolului important ce revine personalităţii individului în declanşarea actului criminal, o serie de cercetători au acordat o atenţie deosebită factorilor neuropsihici, fiziologici şi ereditari în geneza crimei şi infracţiunii. Promotorul acestei orientări a fost medicul italian Cesare Lombroso care, pornind de la ideea regresiunii atavice a infractorului, formulează celebra teorie a criminalului înnăscut. Conform acestei teorii, personalitatea delincventului reprezintă o entitate distinctă şi specifică, datorându-se anumitor trăsături anatomo-fiziologice şi biologice transmise ereditar, care determină predispoziţia spre crimă şi violenţă a anumitor indivizi. Ca atare, criminalul este o fiinţă biologică ce diferă sensibil de fiinţa “normală” datorită posedării anumitor trăsături şi stigmate anatomo-fiziologice dobândite pe cale ereditară. Printre stigmatele fizice, Lombroso a identificat: faţa asimetrică, urechi foarte mari sau foarte mici, bărbie îngustă, maxilarul şi obrajii proeminenţi. În afară de caracteristicile fizice Lombroso a listat o serie de caracteristici fiziologice şi psihologice precum: insensibilitate la durere, cicatrizarea rapidă a rănilor, lenea, lipsa completă a ruşinii, neglijenţa, excitabilitatea, vanitatea etc. În afara acestor stigmate, criminalul înnăscut are o serie de obiceiuri cum ar fi: tatuajul, utilizarea excesivă a gesturilor şi înclinaţia spre limbaj colorat3. Concluziile medicului italian sunt concretizate astfel: criminalii sunt la naştere un tip distinct; ei pot fi caracterizaţi prin anumite stigmate; aceste stigmate sau caracteristici fizice nu cauzează crima, dar ele ne ajută la identificarea tipurilor criminale; 3

Gheorghe Nistoreanu; Costică Păun; “Criminologie”; Ed. Europa Nova; Bucureşti; 2000; pg. 81-83; Pagina 15 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

numai prin intervenţii sociale riguroase poate fi restrâns comportamentul infracţional al criminalilor înnăscuţi. 2.1.2. Teoria condiţionării fundamentată biologic Teoria condiţionării fundamentată biologic a lui H. Eyseneck (1964) reprezintă o concepţie unică privind etiologia comportamentului criminal. Folosind în mare măsură terminologia pavloviană (inhibiţie corticală, reflex condiţionat etc.) Eyseneck pleacă întâi de la afirmaţi a că există variaţii inter-individuale în ceea ce priveşte proprietăţile fiziologice corticale, cum este cazul rapidităţii cu care apare inhibiţia corticală. Odată ce această inhibiţie se instalează, cortexul devine mai puţin sensibil la stimulări. Cei care comit fapte criminale sunt mai extrovertiţi decât cei care nu sunt implicaţi în activităţi ilegale.

2.1.2. Teoriile constituţionale Aceste teorii susţin existenţa unei relaţii între anumite caracteristici fizice şi caracteristicile temperamentale, deci între tipul fizic şi comportament. William Sheldon, în urma unor investigaţii, ajunge la concluzia că structura fizică mezomorfică este cel mai mult implicată în comportamentul criminal. Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul delincvent: este clar că în interacţiunea cu alte forţe el este implicat în delincvenţă. Nu toţi oamenii mezomorfici sunt criminali şi nu toţi criminali sunt mezomorfici. Chiar dacă există o corelaţie între fizic şi comportamentul criminal, nu înseamnă în mod necesar că unul este cauza celuilalt. Este destul de probabil că, în copilărie, structurile mezomorfice să fi folosit mai mult mijloace agresive şi fizice pentru a-şi atinge scopurile. Fiind recompensaţi pentru acest tip de comportament ei persistă în terorizarea altora când ajung adulţi.

2.2. ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ Pagina 16 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Având o determinare multicauzală, delincvenţa include o serie de comportamente, conduite şi acţiuni negative ale unor indivizi care urmăresc realizarea propriilor lor aspiraţii, motivaţii şi mobiluri personale. Psihologii vorbesc în acest sens4 de tendinţa delincvenţei de a reprezenta o formă de ajustare a unei inferiorităţi fizice sau a unei frustrări generând propensiunea individului către instincte agresive, masculinitate şi puţin brută. Teoriile psihologice pun accentul în primul rând pe caracteristicile persoanei, pe structura şi factorii componenţi ai personalităţii, pe rezultatele învăţării şi interacţiunii sociale ca fiind drept principale cauze ale comportamentului infracţional. Teoriile analitice şi psihanalitice Aduc câteva argumente cu puternice implicaţii în practica clinică; acestea constau, pe de o parte, în afirmarea eşecului în ceea ce priveşte controlul efectiv al ego-ului şi superegoului datorat greşelilor timpului în formarea copilului sau neglijării parentale. Pornind de la existenţa celor trei categorii de forţe: iraţionale, raţionale, morale care întotdeauna sunt în dispută pentru asigurarea conduitei, Freud consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea uşurării stării de vinovăţie datorată sentimentelor incestuoase, inconştiente de tip ocolipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi, deci, în vederea purificării de vinovăţie. Conform doctrinei freudiene, toţi băieţii manifestă ostilitate faţă de tată şi iubire faţă de mamă, care cuprinde dorinţa sexuală. Vinovăţia şi anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie să fie rezolvate pentru ca tânărul să devină un om sănătos psihologic. Cel care-şi exprimă ostilitatea faţă de tată îşi va direcţiona agresivitatea în altă parte, ajungând la comiterea unor acte violente. Atunci când acest complex este rezolvat cu ajutorul terapiei psihanalitice, individul poate curma ostilitatea sa devenind conştient de obiectul real al agresiunii. În ansamblu, reprezentanţii teoriilor analitice atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate. Pentru ei, comportamentul criminal şi delincvenţa sunt simptome ale problemelor emoţionale fundamentale. F. Alexander şi B. Staub au stabilit o tipologie a delincvenţilor incluzând trei categorii principale: delincventul nevrotic, manifestând un comportament generat de conflicte de natură

4

Wrightsman S.Z.; “Psychology and the Legal System”; Brooks Cole Publishing Company Moterey; California; 1987; în Mitrofan N.; 1997; pg. 28. Pagina 17 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

psihică; delincventul normal, care se identifică cu modelul obişnuit de delincvent, preluându-i caracteristicile; delincventul patologic, al cărui comportament este determinat în mod organic. H.J. Zucker consideră că unul dintre cei mai importanţi factori etiologici ai delincvenţei constă în absenţa identificării afective a celor mai mulţi copii delincvenţi cu părinţii lor, iar această condiţie, la rândul ei, determină măsura în care aceşti copii adoptă sau nu standardele, obiceiurile şi valorile părinţilor lor. În viziunea şcolii clasice de psihanaliză, copilul frustrat de afecţiune parentală, confruntat cu un autoritarism exagerat, neavând posibilitatea de investi erectiv tensiunile acumulate în cursul diferitelor situaţii frustrante întâlnite, îşi descarcă nemulţumirea în alt context. El devine gelos, agresiv, izolat, dependent, egoist. Freud interpretează agresivitatea ca pe o reacţie primordială care apare ori de câte ori satisfacere conformă cu principiul plăcerii este blocată. În funcţie de cultură, educaţie, societate, agresivitatea se poate converti în alte forme de manifestare. Teoriile psihanalitice însă nu reuşesc să ofere o explicaţie actelor criminale comise de criminalul “normal” care învaţă şi preia asemenea acte de la alţi criminali. De regulă, psihanaliza oferă o explicaţie doar pentru comportamentul complusiv al psihoticolui, neuroticului şi sociopatului.

2.2.1. Profilul psihologic al copilului delincvent La fel ca şi în cazul infractorului adult, cei care s-au ocupat de studiul conduitei delincvente a minorului au ajuns la evidenţierea unui profil psihologic al acestuia5: înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestată, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate; instabilitate emoţională, generată de carenţe educaţionale şi în ultimă instanţă de fragilitatea eu-lui; indaptare socială, prevenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul caută să-l suprime, de exemplu prin schimbarea domiciliului sau vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă şi activitate;

5

Neveanu I.; Popescu Paul; “Dicţionar de psihologie”; Ed. Albatros ; Bucureşti; 1978; pg. 180. Pagina 18 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

duplicitatea conduitei manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul cel al comportamentului tainic intim în care se realizează infracţiunea şi celălalt, nivelul comportamental de relaţie cu societatea prin care îşi trădează de cele mai multe ori infracţiunea; dezechilibrul esenţial exprimat prin patimi, vicii, perversiuni irosire absurdă a banilor, etc. Soţii Sheldon şi Eleonor Gluck (Nitrofan N. 1997) studiind cu ajutorul unei echipe interdiciplinare un lot de 500 de minori delincvenţi şi un lot de minori nedelincvenţi (lot martor) care erau corespunzători ca vârstă, sex, statut socio-economic, apartenenţă etnică au evidenţiat că delincvenţii se deosebesc de nedelincvenţi prin următoarele trăsături mai importante: din punct de vedere fizic delincvenţii sunt cu precădere de constituţie mezomorfică (sunt solizi, cu forţă musculară mare); ca temperament sunt energici, impulsivi, extrovertiţi, agresivi; au atitudini ostile sfidătoare, sunt plini de resentimente, sunt încăpăţânaţi, dornici de afirmare în grup, cu spirit de aventură; din punct de vedere psihologic, tind spre exprimări directe, socio-cultural provin din familii neînţelegătoare, neafective, lipsite de ţinută morală. J.S. Peters (1957) arată că în urma efectuării unor cercetări empirice, nevârstinicii şi tinerii care au venit în conflict cu normele legal-morale prezintă următoarele caracteristici distincte: atitudini nefavorabile faţă de legi şi faţă de muncă; atitudini necorespunzătoare faţă de ei înşişi, faţă de părinţi şi faţă de alte persoane. Delincventul este un individ care, aparent, are un surplus de experienţe negative, neplăcute şi care simte că trăieşte într-o lume ameninţătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau încarcerat. Neavând un statut social de apărat, teama de a-l pierde nu îl motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. El nu-şi apreciază semenii şi din această cauză el nici nu pune prea mult preţ pe opinia lor. Acest set de atitudini face să fie extrem de dificilă stabilirea de contacte cu el în vederea încercării de a-l reeduca. Evidenţierea caracteristicilor psihice specifice personalităţii delincventului minor reprezintă o mare importanţă pentru organizarea activităţii recuperative, care trebuie să intervină în direcţia restructurării şi rearmonizării profilului acesteia. Pagina 19 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Influenţele educative, reeducative şi recuperative trebuie să pătrundă adânc în substructurile de personalitate ale minorului delincvent depăşindu-se aspectul pur formal prin utilizarea activă şi adecvată a unor metode şi procedee eficiente terapeutic suportive şi constructiv compensatorii. 2.3. INFLUENŢELE NEGATIVE ALE FAMILIEI DEZORGANIZATE ASUPRA DEZVOLTĂRII COPILULUI ŞI ADOLESCENŢEI Familia dezorganizată este familia care îşi pierde integritatea ca urmare a separării părţilor datorită unor motive precum: desfacerea căsătoriei prin divorţ, decesul unuia dintre părinţi, etc. W.J Goode (1961) realiza următoarele clasificări ale familiilor dezorganizate: a) familia incomplet unită sau nelegitimă; b) familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi ca urmare a anulării căsătoriei, separării, divorţului li părăsirii; c) familia tip “cămin gol” în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună însă comunicarea şi relaţionarea sunt realizate minimal, fără să constituie unul pentru celălalt un suport emoţional; d) familia în criză datorită unor cauze ce determină absenţa temporară sau permanentă a unuia dintre soţi, decesul, închisoarea, război; e) existenţa în cadrul unor familii a unor situaţii care determină fundamentul eşecurilor comportamentului tânărului: psihoza copilului sau a soţului ori condiţiile fizice cronic incurabile. O familie dezorganizată produce efecte negative în plenul relaţiilor sociale, al personalităţii membrilor, iar prin aparenţa sa “onorabilitate” sau “normalitate” împiedică de cele mai multe ori intervenţia activă a instituţiilor sociale de ocrotire şi control social.

Pagina 20 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Evidenţiind rolul negativ al acestor carenţe familiale asupra procesului de dezvoltare a personalităţii adolescentului, literatura de specialitate6 enumeră următoarele reacţii de apărare ale adolescenţilor “normali”: reacţii afective: anxietate, depresie, stări de excitaţie, obsesii, fobii, insecuritate; reacţii caracterologice: agresivitate, imaturitatea proceselor afective; reacţii cognitive: eşecuri de performanţelor şcolare; reacţii psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea, identificarea negativă. Putem concluziona că o familie disfuncţională, prin structură, prin climat, prin stilul educativ, prin abuzuri de tot felul generează disfuncţii la nivel psihologic şi de structurare a personalităţii minorului acestea constituindu-se, mai mult sau mai puţin, ca premise pentru un comportament deviant sau delincvent al copilului şi adolescentului. 2.4. ABUZUL ASUPRA COPILULUI. DELIMITĂRI CONCEPTUALE. 2.4.1. Definirea abuzului Maltratarea sau abuzul părinţilor faţă de copil nu este un fenomen nou. În numeroase legislaţii moderne abuzul faţă de copil este definit ca vătămarea fizică, mentală, sexuală, tratamentul neglijent, maltratarea unui minor de către o persoană care este responsabilă în ceea ce priveşte bunăstarea lui. Abuzul asupra copilului este acel comportament care, în mod intenţionat, cauzează lipsuri de natură fizică sau psihică unui minor dependent7. Modalităţile prin care se comit abuzurile asupra copiilor acoperă o paletă destul de largă: bătăi, pedepse fizice grave cu efecte necontrolate, abuz sexual, neglijare, etc. abuzul săvârşit asupra minorului este conceptualizat, de obicei, la trei niveluri de manifestare: social, instituţional, familial. Abuzul familial este acel abuz care este comis de către părinţi sau de către acele persoane în a căror îngrijire se află minorul. Principala clasificare a tipurilor de abuz enumeră abuzul fizic, abuzul sexual, abuzul emoţional (psihologic) şi neglijarea.

6

7

M. J. Choubart de Lanwe; “Compoziţia familiei şi tulburările de comportament la copil”, antologie de Ion Alnaş şi Ion Drăgan; Ed. Politică; Bucureşti; 1971; pg. 684; Ibidem; pg. 701 – 708; Pagina 21 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

2.4.2. Abuzul fizic reprezintă folosirea forţei fizice asupra copilului şi supunerea la munci dificile care depăşesc posibilităţile lui având ca rezultat vătămarea integrităţii sale corporale. În legislaţia în vigoare în ţara noastră, abuzul fizic este definit la nivelul Codului Penal prin termenul de “rele tratamente aplicate minorului”. Termenii de definire se referă la aplicarea de către părinte sau de către persoana căruia i-a fost încredinţat, de măsuri sau tratamente de orice fel care pun în primejdie grava dezvoltarea fizică, intelectuală au morală a copilului. Include alungarea de casă, expunerea la îmbolnăvire, aplicarea de lovituri corporale grave, lipsa de libertatea, ameninţarea gravă. 2.4.3. Abuzul sexual asupra copilului defineşte acele contacte şi interacţiuni între un copil şi o persoană adultă în care copilul este folosit pentru stimularea sexuală a celui adult sau a altei persoane. Abuz sexual poate fi comis şi de o persoană sub vârsta de 18 ani, dacă acea persoană este, fie semnificativ mai în vârstă decât victima fie într-o poziţie care îi oferă putere şi control asupra copilului. Abuzul sexual asupra copilului defineşte utilizarea corpului unui copil pentru plăcerea sexuală a unei persoane pe care copilul nu este capabil să o înţeleagă şi nu este adecvată vârstei sau dezvoltării psihosociale a acestuia. Participarea copilului este obţinută fie prin violenţă, fie prin seducţie. Abuzul sexual intra-familial, în forma lui cea mai gravă, este incestul, implicând relaţiile sexuale comise între persoane care sunt în relaţii de rudenie apropiate şi nu se pot căsători între ele, interdicţia fiind legat de tipul de înrudire. Sunt considerate abuz sexual următoarele activităţi: mângâieri, expunerea organelor genitale în faţa copilului, contact sexual genital, contact sexual oral, contact sexual anal. Tot forme de abuz sexual sunt considerate şi nerespectarea pudorii copilului specifică vârstei, vizionarea de filme pornografice, etc. Abuzul sexual se produce datorit combinării unor procese individuale şi familiale, ceea ce înseamnă că, în analiza motivaţiei ce stă la baza abuzului trebuie luaţi în considerare toţi factorii individuali, familiali şi sociali care favorizează abuzul sexual. Efectele abuzului sexual asupra adolescenţilor se manifestă prin următoarele reacţii: promiscuitate, prostituţie, vagabondaj, agresivitate fizică şi sexuală (mai ales la băieţi), comportamente delincvente. 2.4.4. Abuzul emoţional asupra copilului este un comportament inadecvat al adultului faţă de copil cu efecte negative asupra personalităţii în formare a copilului. Respingerea, Pagina 22 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

izolarea forţată, ignorarea şi coruperea minorului, umilirea, criticarea, refuzul de a-l ajuta, reprezintă forme ale acestui tip de abuz. Abuzul emoţional este, uneori, un concept intangibil şi difuz, ale cărui efecte sunt mai greu de depistat, însăşi victima neputându-şi da seama de maltratarea psihologică la care este supusă. În perioada preşcolară cei mai importanţi indicatori ai abuzului emoţional sunt de obicei comportamentali. Se pot semnala la copiii abuzaţi comportamental dificultăţi de concentrare, agresivitate sau impulsionare, probleme de relaţionare cu ceilalţi. În cazul adolescenţilor abuzaţi emoţional se manifestă cel mai pregnant agresivitatea şi revolta, dar şi conduita de evitare, de stagnare şi dorinţa de a “rămâne mici”. Astfel, adolescenţii pot ajunge să consume droguri, să se împotrivească autorităţii, să devină distructivi şi răzbunători în mod intenţionat. Pot avea depresii şi tentative de sinucidere. Devin labili emoţional şi cu sentimente de ostilitate faţă de lume din credinţa că lumea le este ostilă. David N. Jones şi John Picket în 1951 au identificat unele din cauzele care determină pe părinţi să abuzeze emoţional proprii copii: în primul rând abuzul suferit de ei înşişi în propria familie de origine, lipsa unui model parental, un slab autocontrol corelat cu o imagine de sine negativă, precum şi existenţa unor relaţii sociale reduse. 2.4.1. Neglijarea copilului ca formă de abuz Acest concept se referă la incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica cu adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică, precum şi limitarea accesului său la educaţie. Dacă în cazul celorlalte forme de abuz, abuzul se defineşte prin “a face rău”, neglijenţa se defineşte prin “a nu face bine”. “A nu face bine” înseamnă în fapt, tot “a face rău”. Cea mai acută formă de neglijare a copilului este cunoscută în limbajul curent ca fenomenul copiilor cu “cheile de gât”. Neglijarea educaţională presupune neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învăţământ, neglijarea nevoilor speciale de educaţie, orientarea spre alte activităţi în detrimentul celor şcolare, neocrotirea faţă de influenţele negative dintre care “educarea” prin mass-media se poate constitui drept factor important. Abuzul nedepsitat şi netratat produce modificări grave în strucutrarea personalităţii copilului, cu repercusiuni majore în timp. Aceste modificări pot fi sintetizate astfel: disfuncţii somatice; Pagina 23 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

disfuncţii în sfera sexuală: hipersexualitate, respingere a actului sexual, atracţia sexuală faţă de copii sau de persoane de acelaşi sex; comportament agresiv faţă de sine: tentative de sinucidere, automutilare, consum exagerat de alcool şi droguri; tulburări în sfera afectiv emoţională: impulsivitate şi violenţă, depresie, neîncredere în sine şi în ceilalţi; tulburări de adaptare, integrare şi relaţionare socială, dificultăţi profesionale, incapacitate de respectare a normelor sociale, morale şi legale.

2.5. EŞECUL ŞCOLAR ŞI INCAPACITATE ŞCOLARĂ Sunt cauze de natură socială, care determină alături de alţi factori, comportamentul delincvent al minorilor. Acesta influenţează cariera viitorului delincvent, întrucât determină o slabă integrare şi socializare a minorului. Eşecul şcolar este o cauză a delincvenţei juvenile, dar şi un efect al disfuncţiilor psihosociale ale familiilor din care provin minorii. Totodată eşecul şcolar se datorează şi faptului că unele cadre didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune pentru educarea elevului. S-a observat că eşecul şcolar este rezultatul unei duble inadaptări a copilului la activitatea şcolară în cadrul şcolii şi la factorii interni ai acestuia (mediul familial , particularităţi psihice ale copilului). Eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară nu se datorează atât unor capacităţi psihice, de inteligenţă, cât deficitului de şcolarizare în familie. Există elevi care au o inteligenţă medie sau chiar peste medie care datorită lipsei de interes pentru activitatea şcolară nu ştiu să-şi utilizeze capacitatea intelectuală în activitatea şcolară8. Insuficienta şcolarizare a minorului este o altă cauză a inadaptabilităţii minorului. Aceasta se datorează fie atitudinii indiferente faţă de şcoală, fie situaţiei materiale grele, opoziţiei părinţilor, atragerii lor în grupuri de prieteni cu preocupări negative.

8

Nicolae Mitrfan; Voicu Zdrenghea; Tudorel Butoi; “Psihologie Judiciară”; Ed. Şansa S.R.L.; Bucureşti; 1992; pg. 288 – 289; Pagina 24 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Totodată nerecunoaşterea de către cadrele didactice a situaţiei familiale ale elevilor slabi la învăţătură poate duce la săvârşirea de către aceştia a unor greşeli grave în aprecierea activităţii lor, fapt ce favorizează eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară. Din cercetările efectuate s-a constatat că majoritatea delincvenţilor minori sunt repetenţi, cu rezultate slabe la învăţătură sau au abandonat şcoala. Toate acestea relevă faptul că eşecul şcolar este un efect combinat al carenţelor educaţionale din familie şi şcoală în acelaşi timp, o cauză a delincvenţei juvenile. 2.6. IMPACTUL MIJLOACELOR DE INFORMARE ÎN MASĂ Studiile efectuate au relevat influenţa deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă asupra tinerilor. Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în mass-media şi în special video-violenţa. Cercetările9 s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând următoarele: violenţa pe unicul sau marele-ecran furnizează modele de comportament negativ. Aceste filme sunt comerciale făcute pentru a se obţine cât mai mulţi bani din vânzarea lor şi, în consecinţă, abordează fără nici o reţinere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconştientului uman. Influenţa este mai puternică asupra spectatorului tânăr, care este dornic de senzaţii tari; determină creşterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmăresc asemenea filme sau emisiuni. Tinerii sunt impresionaţi de ceea ce văd şi doresc să imite comportamentul eroilor negativi din filme; desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violenţa. Totodată se relevă faptul că receptarea mesajelor mass-media se realizează şi interpretează în funcţie de propriile nevoi, atitudini şi imagini despre lume, astfel încât violenţa va produce efecte doar asupra acelora care au înclinaţii spre violenţă. În acelaşi plan şi cu implicaţii asemănătoare mai ales asupra tinerilor se află pornografia.

9

Gheoghe Nistoreanu; Costică Păun; Op. cit.; pg. 154; Pagina 25 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

2.7. ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ 2.7.1. Teoria “dezorganizării sociale” O încercare mai consistentă de interpretare sociologică a delincvenţei juvenile aparţine aşa-numitei Şcoli de la Chicago care confruntată cu “explozia” de criminalitate apărută în societatea americană interbelică a avansat un set de ipoteze şi paradigme care încearcă să surprindă influenţa proceselor de schimbare şi dezvoltare asupra fenomenului de delincvenţă. Conform acestei orientări geneza şi dinamica delincvenţei sunt determinate sensibil de marile depresiuni sau crize sociale şi economice, de fenomenele de urbanizare şi exod rural. Rata delincvenţei este mai ridicată în ariile şi zonele caracterizate prin deteriorarea fizică, declin de populaţie, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului social al comunităţii, generând fenomene de “dezorganizare socială”, marginalizare, devianţă10. O contribuţie importantă la fundamentarea acestei teorii au adus-o C. R. Show şi H. D. McKay, care au evidenţiat faptul că în marile metropole americane rate delincvenţei este mult mai ridicată comparativ cu alte zone care nu au cunoscut schimbări socio-culturale, economice spectaculoase. Procesele de dezvoltare şi modernizare socială au fost însoţite de o creştere constantă a nivelului de delincvenţă juvenilă şi datorită construirii unor comunităţi eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune socială, în care controlul social tradiţional devine difuz şi ineficace11. Analizând nivelul situaţiei sociale a familiei, nivelul condiţiilor în care se desfăşoară socializarea adolescentului şi calitatea acestei socializări, Show şi McKay ajung la concluzia că delincvenţa juvenilă este consecinţa dificultăţilor materiale, a contradicţiilor şi conflictelor individuale sau colective cu care se confruntă adolescenţii şi tinerii. Din acest motiv, tinerii delincvenţi provin din familii caracterizate printr-un nivel scăzut socio-economic şi cultural, condiţii precare de locuinţă şi confort şi care, cu un număr mare de copii, nu reuşesc să asigure o socializare şi o educaţie adecvate. Delincvenţii minori domiciliază, de regulă, în zonele periferice şi sărace ale marilor oraşe şi provin din familii dezorganizate sau descompletate. Majoritatea detestă şcoala şi 10 11

Tudor Amza; “Criminologie Teoretică”; Ed. Lumina Lex; Bucureşti; 2000; pg. 266 – 267. Gheorghe Nistoreanu; Costică Păun; Op. cit.; Bucureşti; 2000.

Pagina 26 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

mediul şcolar, au o slabă inserţie şcolară, ceea ce-I face în final să fugă sau să abandoneze şcoala, asociindu-se în grupuri stradale deviante. Tinerii crescuţi şi educaţi în zonele şi ariile defavorizate social şi comit delicte prezintă situaţii şi condiţii sociale diferite de cele ale tinerilor care trăiesc, în zone rezidenţiale selecte. Întrucât condiţiile de rezidenţă şi locuire sunt apreciate ca “bune” sau “rele”, comportamentul tinerilor este evaluat ca fiind “bun” sau “rău” în raport cu aceste condiţii. În consecinţă, cauzele primare ale delincvenţei rezidă în interiorul comunităţii urbane care, datorită aglomerării de populaţie, a diversificării spaţiilor şi serviciilor comerciale şi sociale, devine prin ea însăşi o sursă potenţială criminogenă, prin atragerea şi ispitirea unor tineri de a comite acte şi eradicării delicte penale. Soluţia eradicării delincvenţei constă în elaborarea şi aplicarea unor măsuri şi soluţii la nivel de comunitate şi nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale din zonele şi cartierele defavorizate.

2.7.1. Teoria “asocierilor diferenţiale” Considerând comportamentul delincvent ca fiind alcătuit atât din elemente care intră în joc în momentul comiterii faptei, cât şi din elementele care au influenţat anterior viaţa delincventului sociologul şi criminologul american E. R. Sutherland elaborează o teorie “genetică” a delincvenţei denumită a “asocierilor diferenţiale” ale cărei principii şi ipoteze sunt expuse în celebra lucrare Principles of Criminology. El a făcut o critică severă concepţiei lambrosiene privind delincventul “înnăscut” sau transmiterea delincvenţei pe cale ereditară, disociindu-se, totodată, de ideile lui G. Tarde privind explicarea delincvenţei prin “imitaţie” introducând teza “învăţării sociale” a comportamentului delincvent. Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că în viaţa socială indivizii atât cei adulţi, cât şi cei tineri se confruntă cu modele pozitive (conformiste) şi negative (nonconformiste) de comportament şi conduită care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se “învaţă” în cadrul proceselor de comunicare şi relaţionare socială dintre indivizi şi grupuri diverse. Procesul de “învăţare” a delincvenţei nu este însă liniar, ci include mai multe trăsături şi momente în desfăşurarea sa. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii încep să-şi orienteze mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor şi dispoziţiilor legale.

Pagina 27 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Este posibil ca în anumite grupuri sociale să predomine acele persoane pentru care în mod inevitabil dispoziţiile legale reprezintă reguli de necontestat, datorită acceptării prohibiţiilor şi restricţiilor sociale. În schimb, în alte grupuri predomină indivizii cu înclinaţii spre violarea aceloraşi dispoziţii legale. În consecinţă ataşarea unui individ la unul sau altul dintre cele două grupuri reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluţia ulterioară a carierei individului. Indivizii care devin delincvenţi sunt confruntaţi mai mult cu modele criminale aparţinând acelor grupuri care nu acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele legale. Un alt element important al paradigmei asocierilor diferenţiale este reprezentat de organizarea diferenţială a grupurilor sociale, care face ca, de cele mai multe ori, normele şi valorile sociale să nu fie cunoscute şi receptate de către toţi indivizii. De aceea pot să apară o serie de conflicte între diferitele norme sociale, astfel încât un individ se află, la un moment dat, în faţa unor reguli mai mult sau mai puţin divergente, unele fiind acceptate, altele fiind respinse de diferitele grupuri sociale cu care el vine în contact. Individul va asimila şi învăţa prin “asociaţie diferenţială” pe cele aparţinând grupurilor cu care vine mai mult în contact sau pe cele considerate ca fiind favorabile îndeplinirii intereselor şi scopurilor personale. În sfârşit alt elemente ce caracterizează “asocierile diferenţiale” se referă la frecvenţa, durata şi intensitatea acestora care oferă individului posibilitatea de a alege şi a “învăţa” între comportamentele conformiste şi altele nonconformiste. Această opţiune şi învăţare începe încă din copilărie şi durează pe tot parcursul vieţii individului.

2.7.3. Teoria “subculturilor delincvente” şi teoria “grupurilor de la marginea străzii” 1) Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea comportamentului deviant al tinerilor, această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenţei juvenile din perspectiva particulară a “subculturilor” existente în cadrul unei societăţi. Principalii reprezentanţi ai acestei orientări (A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger ş.a.) consideră ca subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de nomele şi valorile societăţii grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele se acces spre valorile şi bunurile sociale.

Pagina 28 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Caracterizându-se printr-o serie de trăsături specifice (nonutilitarism, maliţiozitate, versatilitate, negativismul fiind dintre cele mai semnificative) subculturile delincvente impun membrilor lor desfăşurarea unor acitivităţi ilicite şi delincvente. Mecanismul principal prin care aceste subculturi acţionează asupra indivizilor, arată Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea şi “învăţarea” diferitelor procedee şi tehnici delincvente, motiv pentru care teoria sa a mai fost denumită şi teoria învăţării (însuşirii) reacţiei delincvente (“reaction formation theory”). Identificând existenţa unor tipuri şi niveluri diferite de socializare, Cohen evidenţiază faptul că în familie copiii asimilează prin intermediul părinţilor, modele de valori şi norme omogene şi coerente în timp ce prin socializarea făcută de şcoală această omogenitate dispare. În consecinţă, sistemul de valori prin care sunt apreciate performanţele tinerilor în şcoală aparţine claselor privilegiate sau care deţin puterea. Din acest motiv, fiind supuşi presiunii celor două forme de socializare – familială şi şcolară – copiii aparţinând claselor defavorizate reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării şi asocierea în bande şi “subculturi” delincvente. În felul acesta subcultura delincventă apare ca o reacţie faţă de valorile şi normele clasei privilegiate, banda de tineri delincvenţi adoptând o conduită şi un comportament conforme cu standardele “subculturii” din care fac parte. 2. O variantă a teoriei “subculturilor delincvente” care încearcă să explice delincvenţa juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament “învăţat” este cea a “grupurilor de la colţul străzii”. Tinerii care fac parte din aceste grupuri simt nevoia să fie recunoscuţi, acceptaţi şi stimulaţi de către cei de o vârstă cu ei, soluţia grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile. Prin contactul cu aceste grupuri, tânărul îşi dezvoltă limbajul, capacităţile şi aptitudinile, asimilând şi interiorizând o serie de valori şi norme specifice grupului. Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că sunt alcătuite în cea mai mare parte, din tineri ce prezintă serioase deficite de socializare, tineri care au abandonat şcoala şi au fugit de acasă, tineri fără serviciu care au suferit deja condamnări penale. Din acest motiv, activitatea grupului stradal se structurează treptat şi preponderent deviant spre comiterea unor fapte deosebit de grave.

Pagina 29 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

2.7.4. Teoria “anomiei sociale” Cea mai cunoscută dintre “teoriile tensiunilor sociale” aparţine lui R.K. Mertan şi este intitulată teoria anomiei sociale. Conform teoriei lui Mertan, anomia este transferată individului sub forma frustrării sociale. Ordinea socială este stabilă atunci când există un echilibru între scopurile ce urmează a fi atinse şi mijloacele disponibile pentru a le atinge. Când echilibrul se rupe îşi face apariţia dezorganizarea socială. Deci anomia se naşte ca rezultat al tensiunii dintre scopuri şi mijloace12. Criminalitatea reprezintă reacţia individului faţă de neconcordanţa dintre scopurile vehiculate şi valorizate la nivelul societăţii şi mijloacele permise pentru a le realiza. Pentru a putea atinge aceste scopuri individul recurge adesea la mijloace ilicite. Datorită idealurilor şi dorinţelor măreţe ale tinerilor care doresc să deţină totul în timp scurt şi dacă se poate cu cât mai puţină muncă, ei pot cădea uşor în această extremă a infracţionalităţii. Există şi o barieră în comunicarea dintre tineri şi persoanele adulte care îngreunează mult apropierea dintre cele două generaţii. Dacă tinerii vor împărtăşi şi altora năzuinţele lor, vor primi cu siguranţă un sfat şi poate chiar şi ajutorul aşteptat.

2.7.5. Teoria “oportunităţii diferenţiate”. Eşecul şcolar. Ideea centrală a acestei teorii este inclusă în conceptul de oportunitate diferenţiată. Cloward şi Ohlin sunt de acord cu Mertan că indivizii care au eşuat să obţină succesul în societatea convenţională vor căuta noi căi pentru a-l atinge. Aceia dintre ei care se văd lipsiţi de şansa reuşitei prin mijloace legitime vor adera la subcultura delincventă. Participarea în aceste grupuri orientate antisocial le oferă prilejul să obţină succesul personal şi satisfacţie ca urmare a aprobării şi gratitudinii acordate de ceilalţi membri ai grupului subcultural. Odată intraţi în grupul delincvent li se oferă prilejul de a obţine şi succesul economic pe care şi l-au dorit prin implicarea în activităţi infracţionale.

12

Ibidem; pg. 115 – 116. Pagina 30 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL III

3.1.

INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE MINORI SITUAŢIA STATISTICĂ PRIVIND EVOLUŢIA

FENOMENULUI

INFRACŢIONALITĂŢII JUVENILE ÎN PERIOADA 1989 - 2000 Din totalul infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării noastre într-o anumită perioadă de timp, un loc aparte îl ocupă infracţiunile săvârşite de minori. Cu toate că sunt minori şi că nu au o experienţă bogată de viaţă, aceştia au dovedit că sunt apţi să comită un număr semnificativ de infracţiuni şi cu un înalt grad de periculozitate. În urma realizării unor statistici în ceea ce priveşte numărul infracţiunilor săvârşite de minori în perioada 1989 – 1999 s-a constatat că delincvenţa juvenilă cunoaşte în această perioadă momente de acalmie, dar şi momente de explozie a infracţiunii. Statisticile indică la nivelul anului 1989 un număr total de 48.153 de infracţiuni dintre care 2.568 erau săvârşite de minori, ceea ce reprezenta un procent de 5,3% din infracţionalitatea generală. Cel mai spectaculos salt din punct de vedere al aportului delincvenţei juvenile la totalul general al infracţiunilor l-a reprezentat anul 1990. În acel interval creşterea criminalităţii a fost extrem de accentuată în rândul tinerilor de până la 18 ani, numărul faptelor săvârşite de aceştia crescând de 3,6 ori şi determinând un aport la criminalitatea generală de 14,4%. Acelaşi ritm extrem de înalt s-a păstrat şi în anul 1991, fiind înregistrate 17.380 de fapte săvârşite de minori13. Anul 1992 a reprezentat primul declin al intervalului analizat, dar înseamnă totodată şi o stabilizare (la un total de 10,3% din totalul general), în jurul căreia se va situa delincvenţa juvenilă pentru următorii 6 ani. Totuşi din punctul de vedere al cifrelor absolute înregistrăm o creştere permanentă şi aproximativ constantă cu salturi mai semnificative pentru anii 1997 – 1998, dar cu o reducere foarte importantă în 1999. Astfel, dacă în 1998 minorii au săvârşit 43.839 fapte penale în 1999 numărul acestora sa redus cu mai mult de jumătate (20.415), determinând în contextul general al reducerii

13

Ministerul de Interne – Studiul I.G.P. pe anul 1999.

Pagina 31 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

fenomenului infracţional un aport de numai 7,12%, care reprezintă valoarea cea mai mică pentru deceniul X. În ceea ce priveşte evoluţia generală a numărului de participanţi putem afirma că aceasta are propriul grafic de evoluţie, definit în mod esenţial de cel al numărului de fapte comise de minori. Din analiza perioadei 1989 – 1999 se desprind următoarele concluzii: anul 1989 reprezintă acel punct al graficului în care numărul participanţilor minori a fost cel mai redus (2.868 de participanţi minori din cifra de 55.737 total participanţi). În anul 1990 s-a constatat o dublare a minorilor infractori faţă de anul precedent, înregistrându-se 5490 infractori minori dintr-un total de 56.282 infractori. În perioada 1991 – 1998 se remarcă o evoluţie constantă a infracţionalităţii juvenile, numărul minorilor infractori menţinându-se la un nivel constant în jurul unui procent de 10% din numărul total de participanţi la infracţiuni. Anul 1999 a marcat o reducere semnificativă din punct de vedere numeric a participanţilor minori la săvârşirea infracţiunilor, ajungându-se la un procent de 6,73% din numărul total al participanţilor. În ceea ce priveşte tipologia infracţiunilor analizate săvârşite de minori, acestea se referă la trei mari grupe: infracţiuni contra persoanei (omor, vătămări corporale, lovituri cauzatoare de moarte); infracţiuni de natură sexuală ( viol, prostituţie); infracţiune contra patrimoniului (furt, tâlhărie). În anul 1999 s-au înregistrat 17.059 de furturi comise de minori la care au participat 10.843 de persoane, 761 tâlhării cu o participare de 721 minori: 24 de omoruri, fiind 27 de participanţi minori; 7 lovituri cauzatoare de moarte cu acelaşi număr de participanţi; 110 violuri – 124 participanţi; 87 cazuri de prostituţie – 69 de persoane implicate. Segmentul cel mai reprezentativ îl reprezintă grupul de vârstă 14 – 17 ani (11.781 cazuri). Explicaţia principală a acestui fapt constă, pe de o parte, în procesul de maturizare şi schimbare (perioada adolescenţei) prin care trece minorul şi, pe de altă parte, în exigenţele şi solicitările mai grele pe care le cere mediul şi modul de viaţă în care intră minorul – alegerea unei meserii, participarea la multiple obligaţii sociale. Infracţiunile cele mai frecvent comise de minori care nu au împlinit 14 ani sunt cele ce privesc disciplina familială şi şcolară, vagabondajul, cerşetoria, cele ce privesc furturile mărunte, precum şi cele contra persoanei cu care vin în contact, loviri, vătămări corporale.

Pagina 32 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Faptele comise de aceştia prezintă o periculozitate mai scăzută, însă marchează puternic personalitatea şi conduita ulterioară a minorului care fie va fi reeducat, fie că va deveni infractorul de mâine. O analiză separată comportă faptele de viol comise de minori întrucât prezintă unele caracteristici: numărul infractorilor este mai mare decât al infracţiunilor; făptuitorii în majoritatea cazurilor nu cunosc victimele; se remarcă un procent ridicat de săvârşire a acestui tip de infracţiune sub influenţa alcoolului; însoţirea violului de perversiuni sexuale; violul se consumă în majoritatea cazurilor prin maltratarea victimelor. În ceea ce priveşte o clasificare a infractorilor pe minori pe sexe se observă că autorii de sex masculin reprezintă 90% din totalul general al infractorilor minori. O clasificare interesantă a infractorilor minori se referă la mediul de provenienţă al acestora (urban – rural) în momentul săvârşirii faptelor penale. Se remarcă o apropiere din punctul de vedere al valorii statistice între oraş şi sat la infracţiunile grave, infracţiuni contra persoanei, cum ar fi omorul: urban – 63%; rural – 37% şi loviturile cauzatoare de moarte: urban – 57%, rural – 43%, atrăgându-se diferenţe semnificative la furturi, tâlhării, vătămări corporale şi prostituţie. În ceea ce priveşte ocupaţia minorilor infractori în momentul săvârşirii infracţiunilor, se observă că un număr totuşi foarte semnificativ dintre minori sunt elevi, numai că tendinţa acesteia spre delincvenţa este evidentă. Aceştia ajung să săvârşească infracţiuni tocmai datorită lipsei de interes faţă de procesul de învăţământ şi datorită indiferenţei din parte familiei, a şcolii sau a celorlalte instituţii socializatoare. Referitor la modurile de participare a minorilor la săvârşirea faptelor penale se observă o tendinţă de diferenţiere în funcţie de tipologia infracţiunilor. La infracţiunile contra patrimoniului există o uşoară tendinţă de asociere pentru comiterea faptelor în timp ce la celelalte tipuri de infracţiuni – contra vieţii sau integrităţii persoanelor şi la infracţiunile de natură sexuală, tendinţa este de săvârşire în mod individual. Prin toate aceste statistici care reflectă realitatea crudă am demonstrat că minorilor trebuie să li se acorde o atenţie deosebită, căci sunt capabili de a săvârşi aceleaşi infracţiuni ca şi majorii. Pentru prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile este foarte importantă reinserţia socială a minorilor, cu atât mai mult cu cât odată dobândit un comportament delincvent acesta poate progresa în viitor sau poate fi înlăturat definitiv. Pentru realizarea acestui obiectiv este

Pagina 33 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

necesar un regim sancţionator perfect ancorat în realitatea socială, căci numai astfel se pot întrevede rezultatele sperate.

3.2. FENOMENUL “COPIII STRĂZII” Ca o constatare generală se poate afirma că delincvenţa juvenilă este îndeobşte rezultatul unor forme de devianţă morală şi penală. Un exemplu semnificativ îl constituie aşa-numiţii “copiii străzii” care vagabondează şi comit o serie de fapte antisociale faţă de care nu se dispun întotdeauna măsurile de ocrotire prevăzute de lege. Această categorie de minori problemă n-a făcut încă obiectul unor studii temeinice. Despre copiii străzii se cunosc unele aspecte legate de senzaţional – faptul că o bună parte a existenţei lor şi-o petrec în catacombe, canale de termoficare, săli de aşteptare din gări, alte adăposturi amenajate ocazional. Pe străzile capitalei sau ale marilor oraşe ale ţării a devenit aproape o obişnuinţă să întâlneşti copii cărora li se neagă existenţa, care trăiesc fără adăpost, din furturi şi cerşit. Frecvent aceştia se adună în grupuri, grupul devenind pentru astfel de minori familia pe care poate nici nu au cunoscut-o. Nu de puţine ori aceşti copii recurg la violenţă şi la droguri, aceştia din urmă într-o formă primitivă şi anume prin inhalarea unor substanţe volatile toxice. O primă categorie din aceste grupuri este format din copii care sunt temporar sau definitiv lipsiţi de mediul familial, deci copiii abandonaţi care stau în stradă o perioadă mai mare de timp rupând relaţiile cu părinţii. Sunt copii care au contacte ocazionale cu familia, care trăiesc şi supravieţuiesc pe străzi. Ei au tendinţa de a menţine legăturile cu familia, dar se separă treptat pe măsură ce timpul trece şi devin din ce în ce mai implicaţi în cultura străzii. O altă categorie o formează copiii neglijaţi de familie care stau toată ziua pe stradă, întorcându-se acasă seara târziu. Contactul cu familia este permanent, revenirea acasă fiind constantă. O parte dintre aceştia sunt obligaţi chiar de către familie să cerşească sau să se prostitueze pentru a întregi veniturile precare ale familiei. Banii câştigaţi sunt folosiţi pentru satisfacerea viciilor părinţilor şi de foarte puţine ori asigurării unui suport financiar pentru hrană şi nevoile familiei. Majoritatea acestor copii, provin din familii dezorganizate sau din familii cu capacitate educativă diminuată, lipsa ocrotirii părinteşti dar şi condiţiile precare de viaţă îi determină pe aceştia să recurgă la vagabondaj, la fuga de acasă. Aceasta reprezintă un fel de eliberare, o Pagina 34 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

soluţie de evadare dintr-un mediu perceput ca ostil, dar şi ca o modalitate de procurare a celor necesare supravieţuirii. Copiii nu-şi vor părăsi niciodată familia sau casele de copii, fără un motiv. Unii dintre ei sunt trimişi în stradă de părinţii lor pentru a aduce bani prin orice fel de mijloace alţii au părăsit familia din spirit de aventură sau în urme repetatelor agresiuni fizice şi psihice. Această categorie de copii şi tineri au tendinţa de a se organiza în grupuri, bande care au caracteristici comune. Grupul are propriile sale reguli necesare în vederea supravieţuirii, mai mult, în interiorul acestor grupuri exista o specializare a indivizilor în comiterea infracţiunilor. O caracteristică importantă a acestor grupuri este solidaritatea ca reflex de autoapărare şi autoprotecţie. Acesta este motivul pentru care trăiesc în grup, pentru că îşi dau seama că numai astfel pot supravieţui. Ei sunt conduşi de un lider care s-a impus prin autoritate personală. În general este cel mai mare, cel mai puternic, care ştie să se facă ascultat de ceilalţi. Căminul lor este strada, care este şi şcoala lor, terenul lor de joacă, locul de muncă. În ultimul timp au apărut aşa numitele “găşti de cartiere” care sunt formate din adolescenţi plini de terebilism spirit de aventură şi reprezintă un real pericol pentru ordinea publică şi siguranţa cetăţenilor. Un lucru îngrijorător îl reprezintă racolarea copiilor sub 14 ani de către adevărate bande de infractori majori. Ei sunt folosiţi pentru săvârşirea unor infracţiuni – furturi în special, ţinând cont de faptul că minorii sub 14 ani nu răspund penal. Proliferarea alarmantă în rândul minorilor vagabonzi a consumului de substanţe care conţin corpuri volatile cu efecte halucinogene, din această categorie cel mai cunoscut fiind “aurolacul”. Utilizând aceste substanţe ei au sentimentul unei evadări din viaţa mizeră, un sentiment de fericire, de uitare, de multe ori pentru a-şi potoli foamea. Un aspect important este că majoritatea şi-au început viaţa sexuală în relaţii hetero şi homosexuale de la vârste mici. Prostituţia este foarte frecventă în rândul acestor copii. În ultimul timp s-au înregistrat multe cazuri de copii abuzaţi sexual de către majori – sub aspectul

Pagina 35 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

infracţiunii de pedofilie. Pentru persoanele adulte, copiii străzii sunt o pradă uşoară ţinând cont de naivitatea acestora cât şi de nevoile materiale ale acestora. Copiii străzii nu au apărut în societatea post-totalitară pe un teren gol, ei au existat şi în vechiul sistem, dar fiind ascuns şi nefăcându-se nici un fel de publicitate în jurul fenomenului acesta, nu a putut fi cuprins în adevăratele sale dimensiuni. Astăzi reprezintă pentru societate un focar criminogen, un real pericol din rândul cărora a început deja să se recruteze o nouă generaţie de infractori. Din acest motiv, starea de indiferenţă a societăţii faţă de acest fenomen nu mai poate continua, în consecinţă trebuie luate de urgenţă măsuri de protecţie şi integrare a acestor tineri în societate. 1. Situaţia statistică între anii 1989 – 2000 privind minorii autori de infracţiuni14

30000

27506 27382

25000 20401

20000

16560

21754

18612 16119

16452

15000 9909 10371

10000 5490

5000

2868

0 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Minorii autori de infractiuni

2. Situaţia statistică privind raportul dintre numărul total de participanţi la infracţiuni şi numărul participanţilor minorii An

198

199

199

9

0

1

1992

1993

1994

1995

Total 14

Idem. Pagina 36 din 62

1996

1997

1998

1999

2000

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

partici-

557

562

972

1062

1633

1747

1968

2111

2497

2639

2393

panţi Total

37

82

84

55

67

65

76

38

79

39

46

panţi

286

549

990

1037

1656

1861

2040

2175

2750

2738

1611

1658

minori

8

0

9

1

0

2

1

4

6

2

9

1

%

5,14

9,7

10

9,7

10

10

10,3

10,3

11

11,3

6,73

6,69

partici-

Situaţia statistică privind raportul dintre faptele comise de minorii şi numărul de participanţi Lovituri Infracţiunea

Furt

Tâlhări

Omor

e

cauzatoare

Viol

Prostituţie

TOTAL

de moarte

Total fapte comise de

17059

761

24

7

110

87

25911

participanţi

10843

721

27

7

124

69

12120

minori Media

1,57

1,05

0,88

1

0,88

1,26

1,51

minori Total

fapte/minori Situaţia statistică privind mediul de provenienţă a infractorilor minori Mediul de provenienţă Urban Rural

Lovituri Furt 71% 29%

Tâlhărie

Vătămări

71% 29%

corporale 73% 27%

Viol 52% 48%

Prostituţie 81% 19%

Situaţia statistică privind gradul de ocupare a minorilor infractori Infracţiuni

Ocupaţia minorilor infractori

Pagina 37 din 62

Omor

cauzatoare

63% 37%

de moarte 57% 43%

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

săvârşite

Elev

Fără ocupaţie

Alte situaţii

TOTAL

de minori Furt Tâlhărie Omor L.C.M. Vătămare

4357 268 9 4 283

6242 436 15 2 46

244 17 3 1 -

10843 721 27 7 329

corporală Viol Prostituţie

59 5

62 64

3 -

124 69

Pagina 38 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Situaţia statistică privind modul de săvârşire penale de către minori Modul de săvârşire a faptei Infracţiuni În grup de minori

Grup de minori şi majori

Individual

Furt Tâlhărie Omor L.C.M. Vătămare

% 33 29 29 19

% 20 25 19 14 16

47 46 81 57 65

corporală Viol Prostituţie

15 7

20 28

65 65

Sursa: Ministerul de Interne – Studiul I.G.P. pe anul 1999

Pagina 39 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL IV

4.1. Evoluţia sistemului de reeducare a minorilor infractori RĂ SPUNDEREA PENAL Ă ŞIde la adoptarea Codului

penal din POSIBILIT 1969 până în prezentĂŢI

DE RESOCIALIZARE A MINORILOR INFRACTORI

La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod Penal, al treilea în legislaţia penală modernă românească. Din materialul normativ al codului rezultă că minoritatea nu mai este considerată ca o circumstanţă personală, ci ca o stare tranzitorie, de devenire făptuitorului cu o problematică specifică, ce reclamă o reglementare superioară şi un tratament deosebit. Sunt prevăzute trei categorii de vârste cu dispoziţii specifice pentru fiecare dintre ele. Din prima categorie fac parte minorii sub 14 ani, care fiind consideraţi a nu avea capacitatea psiho-fizică necesară înţelegerii consecinţelor faptelor lor, nu răspund penal. Aceasta incapacitate constituie o prezumţie absolută şi ca atare ea nu poate fi înlăturată prin proba contrară oricât de dezvoltaţi fizic şi psihic s-ar dovedi unii dintre făptuitorii care nu au împlinit vârsta 14 ani. A doua categorie priveşte minorii în vârsta de la 14 la 16 ani a căror responsabilitate penală, fiind condiţionată de discernământ beneficiază de prezumţia legală de incapacitate penală, prezumţie care poate fi înlăturată prin proba contrară – demonstrându-se existenţa discernământului în momentul comiterii faptei. deci, subiectul activ al infracţiunii poate fi numai minorul cu discernământ. A treia categorie include pe minorii în vârsta de la 16 la 18 ani consideraţi a avea în mod absolut capacitate penală. Caracterul absolut se limitează însă numai la efectele prezumţiei legale (nu se poate face proba contrarie) pe baza căreia minorul care a împlinit 16 ani este socotit ca având răspundere penală15. 4.2. Măsuri educative şi pedepse aplicate

15

Gheorghe Nistoreanu ş.a.; “Dreptul Penal – Partea Generală”; Ed. Europa Nova; Bucureşti; 1997; pg. 415 – 417.

Pagina 40 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

4.2.1. Consideraţii generale Sistemul sancţionator special prevăzut pentru minori în Codul Penal din 1969 (Titlul V, art. 99 – 100 inclusiv) este un sistem mixt, format din măsuri educative (mustrare, libertate supravegheată, internarea într-un instituit medical educativ, care sunt revocabile sau înlocuibile cu alte masuri în funcţie de evoluţia comportamentului minorului, şi pedepse. Printr-o dispoziţie explicită (art. 100 alin. 2) s-a acordat prioritate măsurilor educative, pedeapsa închisorii aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea celor dintâi măsuri nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. Superioritatea sistemului sancţionator actual pentru minori mai rezultă şi din faptul că în timp ce în Codul Penal anterior mustrarea era inclusă în rândul pedepselor, iar libertatea supraveghează determina amânarea soluţionării laturii penale a cauzei, noul Cod Penal situează mustrarea în rândul măsurilor educative acordându-i astfel adevăratul ei caracter de măsură menită să contribuie la reeducarea minorului şi să prevină săvârşirea unor fapte antisociale de către acesta. De asemenea, libertatea supravegheată nu mai are ca efect amânarea judecării cauzei, deoarece pronunţării, ci constituie însăşi soluţia dată acesteia. Sunt notabile şi perfecţionările aduse reglementărilor de drept procesual penal privitoare la urmărirea şi judecarea minorilor delincvenţi, prin Codul Penal de procedură penală adaptat la 12 decembrie 1968. Dispoziţiile din acest cod privind procedura în cauzele cu minori asigură în ansamblu garanţii procesuale suplimentare, în vederea realizării unei cercetări temeinice şi complete a cauzelor cu minori şi a unui climat educativ necesar pe întreg parcursul desfăşurării procesului penal. Este de remarcat şi dispoziţia care prevede că acţiunea civilă se exercită din oficiu în cazul în care cel vătămat este minor (art. 17 alin. fin. Codul de procedură penală). Experienţa a demonstrat că, în procesul complex al recuperării sociale şi morale a minorului delincvent faza de judecată reprezintă un moment care, în fapt, influenţează în cea mai mare măsură etapa care urmează executării hotărârii instanţei. O sancţiune poate fi la fel de nepotrivită atunci când este prea severă în raport cu multitudine de factori care definesc personalitatea minorului delincvent, cu gravitatea faptei comise; ca şi atunci când această sancţiune este prea blândă în raport cu aceleaşi elemente, soluţie care poate duce la subapreciere de către minor a gravităţii faptelor comise de el. Şi, în final, la şanse mai mici de reeducare şi de prevenţie specială.

Pagina 41 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Putem spune că opera de individualizare a sancţiunilor de drept penal pentru minori de către instanţa de judecată constituie un factor important în ansamblul măsurilor statului în vederea recuperării morale şi sociale a minorului delincvent. 4.2.2. Măsurile educative A. Prima măsură educativă este mustrarea şi constă în dojenirea minorului de către instanţa de judecată în şedinţa în care se pronunţă hotărârea, cu explicarea pericolului social al faptei săvârşite, cu arătarea modului în care acesta trebuie să se poarte pe viitor, încât să dea dovadă de îndreptări, şi din avertizarea că în cazul când va mai comite o infracţiune se va lua faţă de el o măsură educativă mai severă sau i se va aplica o pedeapsă (art. 102 Cod Penal). De regulă, mustrarea se pronunţă în cazul faptelor mai uşoare comise de minor reflectând deprinderi şi modalităţi caracteristice copilăriei. O asemenea măsură devine eficientă numai dacă instanţa îi asigură cadrul solemn necesar de natură să îngreuneze pe minor şi, totodată, se adresează minorului cu toată seriozitatea urmărind să influenţeze cât mai mult modul de a privi viaţa şi obligaţiile sociale de acestuia. În practica judiciară16 s-a decis că măsura educativă a mustrării nu poate fi aplicată deoarece nu este aptă să-şi realizeze finalitatea atunci când datele anchetei sociale sunt defavorabile minorului, iar din dosar rezultă că minorul a participat la săvârşirea unei infracţiuni de o gravitate deosebită, având o contribuţie importantă la comiterea faptei. Mustrarea fiind o măsură care se ia cu privire la faptele comise de minor au în vedere vârsta minorului la data comiterii faptei şi nu vârsta minorului la data pronunţării hotărârii. Sub acest aspect, s-a decis în practica judiciară ca măsura educativă – mustrarea dacă se referă la fapte lipsite de gravitate poate fi luată şi cu privire la un minor care la date pronunţării hotărârii. Potrivit dispoziţiei din art. 103 alin. 3 în cadrul termenului de încercare, instanţa poate să impună poate să impună minorului respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligaţii: să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite persoane;

16

Ibidem; pg. 415 – 417.

Pagina 42 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

să presteze o activitate remunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă, cu o durată între 50 şi 200 ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrători şi vacanţă. Instanţa pune în vedere celui căruia i s-a dat încredinţat supravegherea îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului în scopul îndreptării lui. De asemenea i se pune în vedere că are obligaţia să înştiinţeze instanţa de îndată dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele, ori a săvârşit din o aptă prevăzută de legea penală. Legea prevede obligaţia instanţei de a atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale, precum şi obligaţia de a înştiinţa şcoala unde minorul învaţă sau unitatea unde este angajat şi după caz, instituţie la care prestează activitatea stabilită de instanţă. Termenul de un an stabilit de către instanţă pentru libertatea supravegheată curge de la date punerii în executare a măsurii şi, dacă minorul are o conduită bună la împlinirea termenului cauza sa judiciară este considerată ca fiind definitiv închisă, iar măsura educativă încetează de drept. Dacă înăuntrul termenului de un an minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui, sau are purtări rele ori săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare până ce acesta a depăşit cu puţin vârsta de 18 ani. Potrivit art. 487 Codul de procedură penală instanţa execută măsura mustrării de îndată ce hotărârea a rămas definitivă când datorită unor împrejurări, această măsură nu poate fi executată de îndată după pronunţare se fixează un termen pentru aducerea minorului într-o nouă şedinţa la care vor fi chemaţi părinţii, sau dacă este cazul tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află acesta. În cazul în care minorul nu dă semne de îndreptare şi comite alte infracţiuni, instanţa va aplica acestuia măsuri educative mai severe sau chiar o pedeapsă. B. Libertatea supravegheată Este o măsură educativă care se aplică de către instanţă minorului infractor şi constă în lăsarea acestuia în libertate, pe un timp de încercare de un an, sub supraveghere deosebită. Pentru ca instanţa să aplice o asemenea măsură, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: minorul să fi săvârşit o infracţiune; minorul infractor să poată fi supravegheat îndeaproape de o persoană de încredere; Pagina 43 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

în termenul de încercare de un an, minorul să aibă o conduită bună. Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţa unei rude apropiate, la cererea acesteia, ori a unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor17. Pentru ca instanţa de judecată să aplice măsura internării unui minor infractor într-o centru de reeducare se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii: în cauză să fie un minor infractor; acesta să fie săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; măsura mustrării sau lăsării în libertatea supravegheată să fie apreciate ca insuficiente pentru îndreptarea minorului; internarea în centrul de reeducare să fie eficientă, avânt în vedere reeducarea minorului şi completarea pregătirii sale profesionale şi de cultură generală. Potrivit art. 490 Codul de procedură penală în cazul când unui minor infractor i s-a aplicat măsura internării într-un centru de reeducare, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre punerea în executare a măsurii luate. Punerea în executarea se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului poliţie de la locul unde se află minorul. Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea minorului, după care centrul de reeducare va comunica instanţei despre punerea în executare a hotărârii. Acţiunea de reeducare şi pregătire se înfăptuieşte într-un regim adecvat de disciplină, prin care se formează la minor un comportament social corespunzător şi un sentiment de respect faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială. Potrivit art. 108 alin. 1 Cod Penal măsura internării într-un centru de reeducare se aplică pe timp nedeterminat dar, de regulă, nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Instanţa poate totuşi, când minorul devine major să dispună prelungirea acestei internări pe o durată de cel mult doi ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării reeducarea. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie o infracţiune, instanţa ia măsura internării sau aplică o pedeapsă. În cazul în care înăuntrul termenului de încercare al libertăţii supravegheate minorul săvârşeşte o infracţiune, această infracţiune şi aceea pentru care se luase măsura libertăţii supravegheate se află în concurs real. Pentru amândouă aceste infracţiuni urmează fie a se lua 17

Ibidem; pg. 514 – 515. Pagina 44 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

măsura internării într-un centru de reeducare, fie a se aplica o pedeapsă, care se stabileşte în limitele speciale prevăzute de lege pentru ultima infracţiune. Pedeapsa astfel stabilită constituie o sancţiune legală pentru întreaga activitate infracţională a minorului, adică pentru amândouă infracţiunile. De asemenea, în practica judiciară s-a decis că măsura educativă a libertăţii supravegheate nu poate fi luată faţă de infractorul minor care a depăşit vârsta de 17 ani, deoarece în acest caz nu se poate finaliza măsura educativă menţionată, care presupune ca minorul să fie pus sub supraveghere deosebită timp de un an. Revocarea şi înlocuirea măsurii libertăţii supravegheate pot fi dispuse şi după expirarea termenului de încercare, pentru fapte săvârşite de minor înăuntrul acestui termen. C. Internarea într-un centru de reeducare Măsura educativă a internării minorului într-un centru de reeducare, prevăzută în art.104 Cod Penal, este o măsură mai severă decât cele analizate anterior, întrucât aceasta este privativă de libertate18. De altfel, în art.104 alin.2 se prevede că “măsura internării se ia faţă de minorul în privinţa căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare”. Măsura internării în centrul de reeducare a unui minor încetează de drept când acesta împlineşte vârsta de 18 ani sau la împlinirea termenului de prelungire stabilit de instanţă. Există însă şi posibilitatea legală (art.107 Cod Penal) ca măsura internării să înceteze provizoriu şi înainte ca minorul să devină major. Libertatea condiţionată a minorului se acordă de către instanţă atunci când a trecut cel puţin un an de la data internării sale în centrul de reeducare, timp în care minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, sârguinţă la învăţătură şi pregătire profesională. Dacă în timpul liberării condiţionate, minorul are o comportare corespunzătoare, această libertate devine definitivă la împlinirea vârstei de 18 ani şi măsura internării încetează de drept. Dacă în perioada liberării condiţionate, minorul are comportări rele sau săvârşeşte din nou o infracţiune, instanţa poate să revoce această măsură şi va dispune fie menţinerea măsurii internării în centrul de reeducare, fie aplicarea unei pedepse (situaţie în care instanţa va revoca şi măsura internării, coexistenţa celor două sancţiuni nefiind posibilă). În art.110 se prevede că în caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă 18

Gh. Nistoreanu; Op. cit.;pg.516-517. Pagina 45 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni. Potrivit art.491 Cod de procedură penală, liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, revocarea liberării înainte de a deveni major, precum şi ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare se dispune din oficiu sau la sesizarea de către Judecătoria sau Tribunalul care a judecat în primă instanţă pe minor. D. Internarea într-un institut medical-educativ Măsura educativă cu internări într-un institut medical-educativ se aplică de către instanţă asupra minorului care răspunde penal pentru fapta săvârşită de el, dar care din cauza stării sale fizice sau psihice are nevoie de un tratament sau de îngrijiri medicale şi implicit de un regim de educaţie şi instruire adecvat stării sale . Măsura internării într-un institut medical-educativ va putea fi aplicată de către instanţă doar faţă de minorii care prezintă anomalii fizice, infirmităţi (surzi, muţi, orbi etc.) sau sunt atinşi de anumite maladii grave. Ca şi în cazul internării într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medicaleducativ se aplică pentru o perioadă nedeterminată, dar, de regulă, nu durează decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Având în vedere caracterul complex al cauzei care a determinat măsura internării întrun institut medical-educativ a minorului infractor, ridicarea măsurii se poate realiza şi înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dacă starea fizică sau psihică a minorului a fost remediată iar educaţia acestuia a fost realizată. Dacă dispare numai cauza referitoare la starea fizică sau psihică a minorului infractor, instanţa va înlocui această măsură cu cea a internării minorului într-un centru de reeducare. În cazurile când cele două cauze care au determinat măsura internării nu dispar, instanţa poate prelungi internarea într-un institut medical-educativ pe o perioadă de cel mult 2 ani şi numai după aceea intervine în cererea măsurii. Dacă în timpul internării în institut, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune, instanţa poate revoca măsura şi i se va aplica pedeapsa închisorii (art.108 Cod Penal). Dacă se va aprecia că nu este necesară o pedeapsă, atunci se va menţine internarea într-un institut medicaleducativ.

Pagina 46 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

4.2.3. Pedepsele pentru minori A.) Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate care se poate aplica minorului infractor. Limitele pedepsei sunt cele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Aceste limite, conform art.109 alin.1 Cod Penal, se reduc la jumătate, însă în urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani. Reducerea limitelor pedepsei are în vedere nu numai pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea în configuraţia ei tipică, dar şi limitele de pedeapsă prevăzute pentru variantele agravate sau atenuate ale infracţiunii respective. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, aceasta se înlocuieşte cu închisoarea de la 5 la 25 de ani. De regulă, pedeapsa detenţiunii pe viaţă care a înlocuit pedeapsa cu moartea este prevăzută ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii19. În aceste situaţii, instanţa va trebui mai întâi să aleagă între pedepsele alternative, pe baza criteriilor generale de individualizare şi a prevederilor art.72 alin.2 Cod Penal acea pedeapsă pe care consideră că o merită faptele săvârşite de minor. Dacă instanţa apreciază că minorului ar trebui să i se aplice pedeapsa detenţiunii pe viaţă, va înlocui această pedeapsă, în baza art.109 alin.2 Cod Penal cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani. Dacă, dimpotrivă, consideră aplicabilă pedeapsa alternativă a închisorii, atunci instanţa ,făcând (aplicabilă) aplicarea art. 109 alin.1. Cod Penal va dispune ca minorul se execute închisoarea, însă în limitele reduse la jumătate şi fără că minimul special să depăşească 5 ani . În cadrul aceste limite legale instanţa va stabili pedeapsa concretă, ţinând seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art.72 alin.1 Cod Penal, inclusiv în cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei care ar apărea în speţa respectivă. Potrivit art.9 alin.3 Cod Penal, minorului nu i se pot aplica pedepse complimentare, iar potrivit art.109 alin.4 Cod Penal, condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi. Dacă pedepsele complimentare nu sunt aplicabile minorului, în schimb condamnatul minor care execută pedeapsa închisorii pentru o faptă săvârşită în timpul minorităţii va fi supus pedepselor accesorii potrivit art.71 Cod Penal de la data când a devenit major, iar dacă hotărârea a rămas definitivă după ce a devenit major, de la data definitivării hotărârii. Condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui prin termen al recidivei astfel că, atunci când minorul va săvârşi o nouă infracţiune, el nu va deveni recidivist şi ni i se va putea agrava sancţiunea ca urmare a stării de recidivă. Condamnarea anterioară 19

Ibidem; pg.427-428. Pagina 47 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

reprezintă un antecedent penal de care instanţa va trebui să ţină seama la individualizarea pedepsei pentru noua infracţiune săvârşită de minor. Dacă minorul săvârşeşte un concurs de infracţiuni vor fi aplicate prevederile art.34 Cod Penal. Dacă pentru una din infracţiunile concurente s-a luat o măsură educativă, iar pentru o altă infracţiune concurentă s-a dispus aplicarea unei pedepse, măsura educativă va fi revocată deoarece cele două sancţiuni sunt incompatibile, minorul neputând să execute, concomitent pedeapsa şi măsura educativă. Dacă minorul săvârşeşte o tentativă la infracţiune, are prioritate regimul special de sancţionare a minorului şi numai după efectuarea reducerilor prevăzute de lege pentru pedepsele aplicabile minorilor se va stabili pedeapsa pentru tentativa la infracţiunea respectivă. În practică s-au pronunţat soluţii contrare, considerându-se că au prioritate limitele legale prevăzute de tentativă, urmând ca acestea să fie reduse potrivit dispoziţiilor menţionate când inculpatul este minor. Toate regulile privitoare la cazurile de agravare sau de atenuare a pedepsei operează în cazul infractorilor minori asupra limitelor speciale ale pedepselor ce pot fi aplicate minorilor, iar nu asupra limitelor ordinare privind pedepsele prevăzute de lege pentru faptele săvârşite de infractorii adulţi. Executarea pedepsei închisorii în cazul minorilor se face separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale. Potrivit art.59 alin.3 Cod Penal, minorilor li se asigură posibilitatea de a continua în închisoare învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor. Condamnaţii minori, potrivit art.60 alin.2 Cod Penal, beneficiază de un regim special şi în ce priveşte liberarea condiţionată. Persoanele condamnate în timpul minorităţii, când ajung la majorat, pot fi liberate condiţionat după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau a unei jumătăţi, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute de lege. Dacă minorul execută o pedeapsă pentru o infracţiune din culpă, fracţiunile menţionate sunt şi mai reduse – o pătrime în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani şi o treime în cazul închisorii mai mari de 10 ani. B.) Amenda Această sancţiune este a doua pedeapsă principală care poate fi aplicată minorului. Ea se pronunţă în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, limite care se reduc la jumătate (art.109 alin.1 Cod Penal). Pagina 48 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Amenda se aplică mai ales în cazul minorului care a săvârşit fapte nu prea grave, dar aflându-se la o vârstă aproape de majorat nu este posibilă luarea unei măsuri educative. Este posibil ca făptuitorul, care la data comiterii infracţiunii a fost minor, la data judecării să fi depăşit vârsta minorităţii. Dacă faptele comise nu sunt prea grave, instanţa va dispune condamnarea sa la o pedeapsă cu amendă. În raport cu un asemenea inculpat măsurile educative nu ar mai putea fi luate, însă aplicarea unei amenzi poate să devină eficientă. Amenda aplicată minorului nu trebuie să se răsfrângă obligatoriu asupra părinţilor sau a persoanelor care îl întreţin, deoarece există şi minori care au bunuri proprii iar, pe de altă parte, orice minor după împlinirea vârstei de 14 ani poate ocupa un loc de muncă. Trebuie să se aibă în vedere şi împrejurarea că, aşa cum pentru infractorii adulţi neputinţa de a plăti amenda nu-I exclude pe aceştia de la aplicarea amenzii, acelaşi tratament din motive de echitate trebuie admis şi pentru infractorii minori. 4.3. Modalităţi de integrare şi resocializare a minorilor delicvenţi Diversele sisteme penale şi sociale de sancţionare, tratament şi resocializare a delincvenţilor se fundamentează pe anumite excepţii filozofice, morale şi religioase având ca finalitate realizarea protecţiei şi apărării sociale a societăţii, prevenirea comiterii de noi delicte şi reintegrarea şi recivilizarea morală şi socială a persoanelor condamnate la diverse pedepse. Deşi aceste sisteme include o gamă largă de sancţiuni şi pedepsele trebuie să fie cât mai individualizate, astfel încât alegerea, cât şi aplicarea lor să conducă la reducerea riscului comiterii unor noi fapte antisociale de către minorul pedepsit şi la reabilitarea lui normală după executarea pedepsei, oferind totodată o protecţie adecvată şi pentru societate. Principiul potrivit căruia detenţia şi privarea de libertate trebuie folosite ca o ultimă soluţie este acceptat în majoritatea sistemelor penale de sancţionare a delincvenţilor, astfel încât, înainte ca tribunalele să hotărască privarea de libertate, ele trebuie să ia în considerare toate celelalte sancţiuni posibile mai puţin radicale, decizia privind privarea de libertate fiind adoptată (numai) când cazul în discuţie este de aşa natură încât pedepsele mai puţin radicale nu pot fi acceptate. Cu toate acestea, regimul de tratament şi resocializare a delincvenţilor diferă sensibil de la o ţară la alta, mergând de la internarea acestora în stabilimente deschise, semideschise sau închise şi până la închiderea lor totală în penitenciare şi instituţii speciale de maximă siguranţă şi securitate. Pentru acest motiv însăşi noţiunea de tratament aplicată delincvenţilor nu este unanim acceptată. Astfel, ea defineşte măsurile individuale şi terapeutice care sunt folosite Pagina 49 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

pentru a-i face pe delincvenţi să-şi schimbe modul de viaţă. Indiferent de accepţiunile acordate noţiunii de tratament sau program de resocializare şi reintegrare, acesta trebuie subordonat unor finalităţi care urmăresc prioritar: cultivarea obiceiului de a munci, incluzând aici în special pregătirea şcolară şi profesională adecvată în ideea prevenirii deteriorării personalităţii minorilor în formare; dobândirea unei vieţii adecvate şi a unor îndeletniciri sociale prin educare socială şi pregătire în vederea readaptării lor potrivit vieţii în afara penitenciarelor; Resocializarea reprezintă o modalitate de reconvertire, reorientare şi remodelare a personalităţii în formare a minorului delincvent, de reeducare şi retransformare a comportamentului acestuia în raport cu normele şi valorile acceptate de societate. Implicând abandonarea unui mod de viaţă şi adoptarea altuia, resocializarea presupune “o rupere completă cu trecutul”, un control instituţional exercitat în anumite stabilimente de profil prin: restructurarea profundă a personalităţii, în ideea prevenirii reiterării unor noi acte delincvente; asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi în conformitate cu normele comunităţii; restabilirea “din mers” a rolurilor jucate de minorul delincvent în viaţa socială prin încadrarea lui treptată într-o reţea normală cu comunitatea socială din care a făcut parte (familie, şcoală, prieteni). Realizarea unei resocializări normale şi eficiente a minorului delincvent este condiţionată de o serie de factori, între care cei mai importanţi sunt: factorii care definesc caracteristicile şi elementele specifice ale instituţiei în care se realizează procesul de resocializare; factorii care definesc individualizarea sancţiunii şi durata acestuia, precum şi măsurile de asistenţă medicală, socială şi educativă adoptate în funcţie de persoana fiecărui delincvent. În funcţie de aceşti factori, resocializarea delincventului se realizează în două etape: - în timpul executării sancţiunii penale (cu sau fără privare de libertate), când se urmăreşte prioritar schimbarea şi transformarea vechiului Sistem de norme, valori şi convingeri ale delincventului, prin dirijarea comportamentului său spre scopuri dezirabile social. - după executarea sancţiunii penale, când se urmăreşte reinserţia socială post-penală a fostului delincvent, încadrarea lui într-o activitate socială, dobândirea unui nou statut şi îndeplinirea unor noi roluri, ca şi diminuarea procesului de stigmatizare în viaţa socială ulterioară. În consecinţă, un principiu dar şi un obiectiv al procesului de resocializare desfăşurat în instituţiile de profil îl reprezintă normalizarea, care presupune apropierea pe cât posibil a Pagina 50 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

condiţiilor de viaţă din centrul de resocializare de cele ale lumii exterioare acestuia. Ca regulă generală, normalizarea stabileşte că “organizarea şi metodele de lucru în interiorul instituţiilor de profil vor fi cât mai asemănătoare cu cele necesare prestării aceluiaşi gen de muncă, dar în cadrul comunităţii (art. 74 din Regulile europene pentru penitenciare), minorii păstrându-şi totodată drepturile pe care le au în general în societate. Singurul drept civil asupra căruia există limitare este dreptul la libertatea de deplasare20. În vederea diminuării aspectelor negative ale sancţiunii privative de libertate, normalizarea presupune realizarea a două deziderate: deschiderea în care minorii au dreptul la liberă mişcare internă, corespondenţă nelimitată, vizite săptămânale ale rudelor apropiate, învoiri şi ieşiri temporare, acces la mijloacele de comunicare în masă etc. responsabilitatea prin dezvoltarea simţului responsabilităţii, respectul şi încrederea proprie prin implicarea minorilor într-o serie de activităţi sociale şi comunitare care să îi pregătească pentru reinserţia lor post-penală. În momentul de faţă există 3 modele de tratament a delincvenţei juvenile şi de resocializare a minorilor delincvenţi: modelul penal - care consideră sancţiunea penală ca principală modalitate de prevenire a reiterării de noi fapte antisociale, constând în internarea minorului în anumite centre şi instituţii speciale de reintegrare şi reeducare; modelul terapeutic – care se bazează pe adoptarea unor măsuri educative şi terapeutice faţă de minorii cu comportamente delincvente. modelul de negociere şi reglementare a conflictelor – care se întemeiază pe adoptarea unor sancţiuni alternative, neprivative de libertate, pe negocierea dintre delincventul minor şi victimă şi pe prestarea de către minorul sancţionat a unor activităţi sociale în folosul comunităţii, pe o anumită perioadă de timp, activităţi care nu sunt remunerate. Activitatea reeducativă vizează practic mai multe componente ale structurii personalităţii minorului: instrumental-aptitudinală, motivaţional-afectivă, relaţional-atitudinalvalorică. Reintegrarea minorului trebuie să se realizeze în multiple direcţii şi anume: 20

Recomandarea nr. 87 adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului privind Regulile europene pentru penitenciare, în Revista de Ştiinţă Penitenciară nr. 3-4/1991; pg. 3 Pagina 51 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- reintegrarea personală: reechilibrarea eu-lui, a forţelor psihice ale dezvoltării prin restructurarea personalităţii; - reintegrarea şcolară sau profesională: crearea posibilităţilor de calificare profesională a acelor minori care au săvârşit delicte şi nu au reuşit să termine şcoala şi să obţină o calificare; - reintegrarea culturală: crearea posibilităţii fostului delincvent de a avea acces la cultură; să-şi exercite şi să-şi dezvolte inteligenţa şi aptitudinile, să practice schimburi informaţional-culturale cu ceilalţi membri ai societăţii. În organizarea şi desfăşurarea acţiunilor şi activităţilor reeducative este necesar să se folosească o metodologie adecvată care să se bazeze pe o serie de principii care stau la baza activităţii educative desfăşurate cu minorii nedelincvenţi la care se adaugă o serie de principii specifice de reintegrare socială a delincvenţilor: principiul reabilitării timpului – un delincvent ocazional se poate reabilita mai uşor decât un delincvent recidivist; principiul individualizării măsurilor, metodelor şi procedeelor de reeducare, în funcţie de particularităţile, de vârsta şi mai ales de caracteristicile psihocomportamentale ale fiecărui minor sau tânăr; principiul coordonării acţiunilor de reeducare. Reintegrarea minorilor foşti delincvenţi în societate depinde atât de achiziţiile psihocomportamentale realizate pe parcursul procesului de reeducare, dar şi de modul în care sunt primiţi de către ceilalţi membri ai grupurilor sociale în care reintră aceştia. În momentul de faţă, în numeroase ţări principale orientări în materie de tratament şi recuperare socială şi morală a minorilor delincvenţi, evidenţiază tot mai pregnant importanţa contextului familial, comunitar în care se derulează procesul de resocializare în vederea evitării pe cât posibil a efectelor negative ale etichetării şi stigmatizării minorului delincvent condamnat. Psihoterapiile colective

Pagina 52 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Au la bază interacţiunile care apar la nivelul grupului în scopul depăşirii dificultăţilor relaţionale şi emoţionale ale membrilor grupului. În cazul psihoterapiei de grup, analizatorul foloseşte inter-relaţiile care apar în grup pentru a examina problemele de ordin personal pe care le ridică participanţii. Terapia se bazează pe distanţa liberă între membrii grupului în cadrul căreia subiecţii îşi expun propriile probleme şi încearcă să se “elibereze” de tendinţele negative. Terapeutul îi ajută să conştientizeze etiologia acestor

tendinţe reacţionale şi comportamentale,

demonstrându-le că în situaţii identice şi similare se pot lua decizii care să nu afecteze societatea. O altă metodă de resocializare a infractorului minor este metoda relaţiilor de grup care se bazează pe teoria asociaţiilor diferenţiale şi constă în punerea infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă legea21. Succesul acestei metode depinde de respectarea unor reguli printre care menţionăm: grupul va fi constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure de o anumită consideraţie; grupul trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât orice abatere de la normele grupului să fie considerată o apropiere de calea infracţională; grupul este acela care trebuie să-şi exercite presiunea asupra infractorului şi să nu aştepte ca schimbările comportamentale să se ivească de la sine. Aceste metode au avut şi au mare audienţă în ţările dezvoltate, mai ales în S.U.A. În ţara noastră aceste metode vor fi încununate de succes dacă se creează cadrul legal necesar şi se vor folosi specialişti în materie care consideră sancţiunea penală ca principala modalitate de prevenire a comiterii de noi fapte antisociale, constând în internarea minorului în internarea minorului în anumite centre şi instituţii speciale de reeducare. Tratamentul de resocializare a infractorului minor urmăreşte modelarea personalităţii acestuia, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor şi modificarea atitudinilor în scopul prevenirii recidivei şi facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea individului la mediul social. În criminologia clinică principala metodă de tratament este psihoterapia. Această metodă constă în stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între terapeut şi delincvenţi, luaţi individual ori în grup.

Psihoterapiile individuale 21

Gheorghe Nistoreanu; Costică Păun; Op. cit.; pg. 224 – 225. Pagina 53 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Psihanaliza vizează identificarea motivelor inconştiente ale diverselor tulburări, dezechilibre sau comportamente specifice infractorilor în scopul înlăturării lor ori a dezvoltării şi a anihilării acestora prin conştientizare. Psihoterapia raţională se bazează pe represiunea psihologică vizând conştientizarea pacientului în legătură cu trăsăturile pozitive şi negative ale caracterului său şi determinarea acestuia să se autoconcentreze şi să-şi cenzureze comportamentul, să nu se lase influenţat şi intimidat de partenerii săi, să ia decizii proprii etc. 4.4. Principii privind prevenirea şi ţinerea sub control a fenomenului de delicvenţă juvenilă Având în vedere amploarea şi complexitatea fenomenului precum şi gravitatea problemelor, cu implicaţiile negative pe care le-au avut asupra tinerei generaţii se impune intervenţia concretă a tuturor instituţiilor implicate, în sensul reevaluării sistemului legislativ, judiciar şi de protecţie socială, crearea unor servicii şi instituţii noi în acord cu orientările politicii penale la nivel internaţional şi cu necesităţile actuale ale societăţii româneşti. Măsurile de politică socială şi penală trebuie să fie centrate pe minor şi să aibă ca obiective prioritare prevenirea situaţiei de delincvenţă şi preîntâmpinarea recidivei. Pentru aceasta trebuie respectate câteva principii de bază, dintre care cel mai important se referă la faptul că delincvenţa juvenilă este o problemă a întregii societăţi. Se impune în acest sens coordonarea activităţii diferitelor autorităţi cu responsabilităţi în domeniu. Este vorba aici, în special de crearea unor programe şi măsuri de protecţie la nivel familial, suport financiar, juridic, consiliere, dar şi la nivelul şcolii: programe mai bune de educaţie, chiar şcoli mai bune în zonele cu probleme. Este necesară întărirea cadrului legislativ prin adaptarea la sistemul judiciar românesc a unor modalităţi educative şi de îndreptare existente în legislaţie. O altă măsură vizează reconsiderarea rolului Serviciului Autorităţii Tutelare; reinstaurarea sistemului de însoţire a minorului în instanţă de către asistentul social din comunitate sau din cadrul serviciului specializat; implicarea autorităţilor locale pentru reducerea cheltuielilor, pentru scăderea numărului celor aflaţi în închisori, în favoarea menţinerii lor în familie22. Delincventul minor trebuie privit ca entitate umană în sine. Un aspect important îl reprezintă protecţia specială a minorului proveniţi din familii cu antecedente penale. Instituţionalizarea unor organisme speciale cu funcţii de supraveghere a modului în care 22

I. Pitulescu; Op. cit.; pg. 261 – 263. Pagina 54 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

minorul lăsat în libertate îşi îndeplineşte obligaţiile impuse de instanţă şi se sprijine reinserţia socială a minorilor liberaţi din centrele de reeducare. Intervenţia pentru sensibilizarea, responsabilizarea şi conştientizarea societăţii româneşti privind fenomenul; reducerea condiţiilor favorizatoare comiterii de infracţiuni prin instituirea unor elemente de descurajare: instalarea unor sisteme de securitate în locuinţe şi instituţii, patrularea preventivă pe străzi; iluminatul mai bun în zonele publice. 4.5. Modalităţi penale de apărare socială şi prevenire a delicvenţei juvenile Conceptul de politică penală reprezintă fie ansamblul de mijloace şi procedee de prevenire şi represiune penală utilizate pentru sancţionara şi pedepsirea delincvenţilor, fie modalităţile şi formele prin care se asigură apărarea şi protecţia indivizilor faţă de actele antisociale ce se produc în societate, astfel încât sancţiunea să nu aibă ca finalitate descurajarea, ci recuperarea socială a indivizilor delincvenţi. Se consideră că noţiunea de prevenire a delincvenţei are două conotaţii: 1. una cu caracter sociologic şi criminologic care se referă la ansamblul de activităţi desfăşurate în direcţia identificării, explicării şi diminuării cauzelor şi condiţiilor generale şi speciale, sociale şi individuale; 2. una cu caracter juridico-penal care se referă la efectul pe care legislaţia penală prin incriminările,

sancţiunile şi pedepsele prevăzute le exercită

asupra conduitei

şi

comportamentului indivizilor şi grupurilor sociale. În funcţie de instituţiile care participă la realizarea activităţii de prevenire, acestea pot fi: primară sau generală prin antrenarea tuturor instituţiilor cu rol de socializare şi control social la acţiunile de identificare şi combatere a surselor potenţiale de delincvenţă; secundară sau specială, îndreptată spre combaterea şi neutralizarea delincvenţilor, diminuarea prejudiciilor sociale produse în urma delictului, restabilirea ordinii sociale, sancţionarea delincvenţilor; situaţională sau contextuală prin atragerea directă a comunităţii şi a publicului în acţiunea de prevenire şi neutralizare a delictelor şi delincvenţilor. În funcţie de momentul desfăşurării acţiunilor de prevenire, se face distincţie între:

Pagina 55 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

măsuri adoptate înainte de producerea delictului. Acestea sunt extrem de diverse şi variate începând cu cele cultural- educative şi terminând cu cele tehnico-criminalistice întreprinse pentru protejarea indivizilor şi siguranţei acestora; măsurile adoptate în timpul producerii delictului întreprinse de organismele de poliţie, procuratură, justiţie faţă de minorii care au comis delicte. Se urmăreşte împiedicarea din timp a producerii delictelor; informarea permanentă a populaţiei despre modul de preîntâmpinare a comiterii delictului etc.; măsuri adoptate după producerea delictelor, realizate în principal de instanţele de judecată prin sistemul de sancţiuni şi pedepse aplicat indivizilor delincvenţi, ca şi prin reţeaua de instituţii în care se realizează internarea acestora23. 4.6. Elemente de protecţie şi asistenţă socială cu impact pozitiv asupra fenomenului „copii străzii”

4.6.1. Măsuri pe termen scurt24 Realizarea şi punerea în practică a unei strategii naţionale de prevenire, control şi reducere a fenomenului precum şi a unor structuri guvernamentale şi neguvernamentale eficiente cu rol de coordonare la nivelul judeţean. Revizuirea legislaţiei referitoare la ocrotirea unor categorii de minori (legea 3/1970 şi Legea 6/1991) urmărindu-se în principal: realizarea cadrului juridic pentru grupa de vârstă 1418 ani, fundamentarea şi reglementarea juridică a măsurilor şi acţiunilor cunoaşterii, controlului şi restrângerii fenomenului „copiii străzii”; creşterea rolului Autorităţii Tutelare în depistarea şi întreprinderea măsurilor impuse de acest fenomen. Sensibilizarea conducerii instituţia de ocrotire a minorilor pentru întărirea pazei şi supravegherii copiilor care părăsesc frecvent aceste unităţi pentru vagabondaj şi cerşit ; Triajul eficient şi rapid al minorilor pentru orientarea lor către instituţiile specializate cele mai adecvate; Consiliile de Ocrotire a Minorilor din primării, trebuie să fie determinate prin reglementări exprese să se sesizeze şi din oficiu de existenţa „copiilor străzii” şi să ia măsurile ce se impun. În acest mod va creşte operativitatea intervenţiei, degrevând în acelaşi timp poliţia 23

Concepte, principii, structuri şi modele europene de prevenire a criminalităţii, I.G.P.; Bucureşti; 1993; pg. 105 24 Ion Pitulescu; Op. cit.; pg. 198 - 199 Pagina 56 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

de o multitudine de responsabilităţi suplimentare, care de altfel nu concordă cu prerogativele de fond ale acestei instituţii de aplicare a legii; Sprijinirea organizaţiilor neguvernamentale care acţionează pe diferite paliere, pentru diminuarea fenomenului „copiii străzii” şi exercitarea unui control eficient asupra concordanţei dintre prevederile statutului aprobat şi activitatea concretă a fundaţiilor şi asociaţiilor neguvernamentale care-şi propun măsuri de diminuare a fenomenului „copiii străzi”; Sensibilitatea opiniei publice şi în mod deosebit a comunităţilor locale cu privire la acest fenomen şi a consecinţelor grave pe care genera. 4.6.2. Măsuri pe termen mediu Instituirea unui sistem de apreciere a eficienţei activităţii instituţiilor guvernamentale implicate în controlul fenomenului „copiii străzi” urmărindu-se evoluţia cazurilor de la depistare până în momentul soluţionării lor definitive; Organizarea unor comisii judeţene de profilaxie a fenomenului „copiii străzii subordonate prefecturilor; 4.6.3. Măsuri pe termen lung Înfiinţarea pe plan local a unor servicii speciale de spijin a familiilor cu mai mulţi copii şi situaţia socio-economică precară; Crearea de noi centre de ocrotire sau a unor locuri de cazare de tip „azil de noapte” pentru minori dezavantajaţi paralel cu suplimentarea cantinelor de ajutor social; Înfiinţarea unor cămine de nefamilişti pentru cei care nu depăşesc vârsta de 18 ani şi care provin din casele de copii. 4.7. Test – control aplicat pe un eşantion de condamnaţi minori Chestionarul aplicat a cuprins următoarele elemente: Numele şi prenumele; Vârsta; Rezultatele la învăţătură; Abandon şcolar – vârsta la data abandonului – motivul abandonului şcolar Date despre familie: Pagina 57 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

a) structura familiei – familia legal structurată; – familia destrucutrată; – deces – X – mamă; tata – X; – abandon – X – mama; tata – X; – divorţ b) starea materială a familiei; c) date despre locuinţă: X – chirie; – X – proprietate; – numărul membrilor familiei; – numărul de camere; – alte date; d) numărul de fraţi (surori) Antecedente antisociale la nivelul familiei a) antecedente penale MTF b) consum de alcool MTF c) acte de agresiune MTF Antecedente personale; a) şcoli ale Ministerului Muncii; b) centre de minori; c) fuga de acasă; d) consum de alcool; e) consum de substanţe volatile şi narcotice; f) prostituţie; vagabondaj Infracţiunea – descrierea pe scurt a acesteia; Motivul comiterii infracţiunii; Măsura educativă şi durata; Nivelul discernământului X – păstrat; X – eliminat; Debut sexual X – vârstă; X – benevol; X – viol; Starea civilă; Aspiraţii – idealuri; Nivelul integrării în cadrul colectivului (scurtă caracterizare întocmită de către profesorul diriginte). Date statistice privind eşantionul investigat: Pagina 58 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Vârsta comiterii infracţiunii: 14-14,8 ani – 16% 14,9-15,9 ani – 25% 15,9-16,9 ani – 29% 16,9-17,9 ani – 30% Structura familială – legal structurată – 54%; destructurată – 36%; Tipul de infracţiune: furt privat – 46%; furt avutul public – 15%; tâlhărie – 18%; omor – 9%; pruncucidere – 3%; prostituţie – 6%; alte infracţiuni – 3%; Cauze care au determinat declanşarea actului infracţional: materiale – 30%; sub influenţa altor infractori – 64%; sub influenţa alcoolului – 6%; Antecedente personale preinfracţionale: reveniţi în centre de minori – 10%; fuga de acasă – 30%; abandon şcolar – 35%; consum de alcool – 25%. Debut al vieţii sexuale – 85%; Tipul sancţiunii aplicate: închisoarea – 40%; Starea materială a familiilor din care provin minorii – 68% provin din familii cu venituri foarte mici; Numărul membrilor de familie – 70% provin din familii cu 4 şi peste 4 copii; Mod de comitere a infracţiunilor: 25% individual; 75% comise în grup. Prelucrarea şi interpretarea datelor Analiza datelor şi informaţiilor rezultate din cercetare atestă faptul că în proporţia cea mai mare minorii internaţi în centre de reeducare au comis infracţiunea de furt în dauna avutului privat cu un procent de 46%, urmată de infracţiunea de tâlhărie – 18%. Un motiv de îngrijorare îl constituie numărul participanţilor minori la infracţiunile de violenţă: 30% din totalul eşantionului. Din studierea vârstei la care a avut loc comiterea infracţiunii rezultă că un procent important îl reprezintă minorii cu vârsta cuprinsă între 14 – 14,9 ani, lucru îngrijorător care denotă un debut infracţional precoce. Cele mai multe infracţiuni sunt săvârşite de minori în intervalul de vârstă 16,9 – 17,9 ani – 30%. Ca mod de comitere a infracţiunilor 25% din infracţiuni au fost comise individual şi 75% au fost comise în grup. Interesant este faptul că în cazul infracţiunilor săvârşite în mod individual numai 25% sunt comise cu violenţă, 75% fiind comise fără violenţă; comparativ cu infracţiunile săvârşite în grup unde 40% din infracţiuni au fost comise cu violenţă, 60% fiind fără violenţă.

Pagina 59 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Violenţa manifestată în cazul infracţiunilor săvârşite în grup se datorează şi consumului de băuturi alcoolice. Din informaţiile obţinute în urma aplicării chestionarului rezultă că majoritatea minorilor delincvenţi prezentau serioase deficienţe de şcolarizare, integrare socială, concretizată în tendinţe de abandon şcolar şi familial, vagabondaj, consum de droguri, alcool, prostituţie etc. Identificarea acestor factori de risc de natură familială, şcolară, stradală confirmă faptul că o parte din aceşti adolescenţi sunt victime ale educaţiei, ale anturajului sau ale altor împrejurări nefericite care i-au adus în faţa instanţelor de judecată. În ceea ce priveşte starea materială a familiilor din care provin minorii, trebuie reţinut faptul că 68% din minori provin din familii cu venituri foarte mici, iar în ceea ce priveşte numărul membrilor de familie – 70% provin din familii cu 4 şi peste 4 copii. Factorii de ordin material, situaţia economică globală existentă în ţara noastră deţin o pondere importantă în declanşarea comportamentului deviant. În continuare voi exemplifica cele afirmate cu prezentarea a două cazuri de minori implicaţi în comiterea de infracţiuni. Tânăra T.E. (17 ani) având studii 4 clase, provine dintr-o familie formată din 9 persoane, toţi locuind într-o casă de două camere. La vârsta de 12 ani a fost violată de tatăl vitreg, după această vârstă începând să se prostitueze, în urma unei relaţii de concubinaj rezultând un copil în vârstă de 1 an. Împreună cu o prietenă a furat geanta unei femei, motivând actul infracţional pe fondul unor lipsuri materiale acute. Minorul M.L. (16 ani) cu studii de cinci clase, provine dintr-o familie cu acute carenţe instructiv-educative şi materiale; opt persoane locuind în două camere. Tatăl şi mama minorului consumă în mod regulat băuturi alcoolice, după care îşi supun copiii la multiple violenţe. Datorită deselor conflicte familiale, băiatul fuge de acasă. La vârsta de 15 ani pătrunde singur într-o locuinţă de unde sustrage o importantă sumă de bani. Îşi motivează gestul infracţional ca fiind determinat de situaţia materială precară. 4.8. Elemente de prognoză a fenomenelor de delicvenţă juvenilă şi unele măsuri care vizează prevenirea delicvenţei juvenile Din analiza datelor disponibile asupra fenomenelor deviante din rândul tinerilor din România pot face câteva consideraţii despre posibilele evoluţii ale acestora în viitor.

Pagina 60 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În ceea ce priveşte vagabondajul, pot afirma că, luând în considerare presiunile externe ale UE legate de diminuarea dimensiunilor fenomenului copiii străzii, preconizata creştere economică pentru acest an şi pentru următorii şi nu în ultimul rând faptul că Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului a anunţat alocarea unei sume importante de bani asociaţilor neguvernamentale pentru asistenţa copiilor străzii, este de aşteptat pentru următorii 2-3 ani o diminuare a numărului copiilor nevoiţi să trăiască în stradă. În legătură cu evoluţia abandonului şcolar, ea se va menţine pe termen scurt 1-3 ani. Sunt posibile modificări substanţiale în sens pozitiv pe termen mediu şi lung în condiţiile unei schimbări la nivel macrosocial cum ar fi: accelerarea procesului de integrare în structurile UE, având consecinţă şi o creştere a nivelului de trai; creşterea alocaţiilor bugetare destinate învăţământului, modificări legislative în sensul noilor sancţiuni faţă de cei care abandonează şcoala. Referitor la alte infracţiuni săvârşite de minori – furturi, tâlhării, violuri, vătămări corporale, evoluţia ratei infracţionalităţii în rândul minorilor va depinde de mai mulţi factori printre care: gradul de ocupare al minorilor, controlul exercitat din partea şcolii şi a familiei, situaţia socio-economică, locurile, mediile frecventate de minori şi alţi factori25. În ceea ce priveşte consumul şi traficul de droguri în rândul tinerilor, înfiinţarea Comitetului Internaţional de Luptă Împotriva Drogurilor (înfiinţat prin H.G. nr. 534/1999) promite o coordonare mai bună a măsurilor destinate prevenţiei şi combaterii acestei forme de devianţă. Pe de altă parte, consolidarea în timp a reţelelor de trafic cu stupefiante face tot mai dificilă lupta pe care autorităţile o duc împotriva drogurilor. Este e aşteptat o creştere a consumului de droguri în rândul elevilor şi studenţilor în contextul general al emancipării tinerilor la acest început de mileniu. În perspectivă în următorii 2-3 ani este de aşteptat ca în ceea ce priveşte delicvenţa juvenilă: - să crească ponderea infractorilor minori fără ocupaţie în condiţiile stagnării economice şi a şomajului; - să scadă ponderea violurilor dacă sunt legalizate bordelurile şi cresc şi veniturile populaţiei; - menţinerea în topul infractorilor a celor din grupa de vârstă 21-29 ani, aceasta fiind o tendinţă stabilă conform datelor analizate. 25

Ministerul de Interne; Studiul I.G.P. pe anul 2000 Pagina 61 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Principala problemă care se pune este de a preveni proliferarea acestor delicte în rândul tinerilor, dar nu prin instituirea unui “cordon sanitar” ci prin măsuri elaborate ştiinţific care să fie aplicate numai dacă există garanţia că au fost receptate, înţelese şi urmate de către tinerii cărora le sunt adresate. Pentru prevenirea fenomenului delincvenţei juvenile ar fi indicată adoptarea unui program de terapie socială a acestui fenomen, pornind tocmai de la cunoaşterea şi combaterea cauzelor şi condiţiilor care îl generează sau îl favorizează atât la nivel macro-social, cât şi micro-social şi individual. La nivel macro-social, măsurile de prevenţie şi profilaxie sunt mai dificil de elaborat. Trebuie evitat, pe cât posibil, multiplicarea textelor legislative care să includă norme prohibitive pentru tineri şi să extindem prescripţiile normative ce permit accesul nelimitat al acestora spre statusuri sociale superioare. Chiar dacă vârsta, dezvoltarea fizică şi intelectuală, mentalităţile şi aptitudinile continuă să diferenţieze tineretul ele trebuie, pe cât posibil, aduse la un numitor comun într-o viitoare legislaţie juvenilă care să prevadă, fără echivoc, vârsta socială de la care încep să fie operabile drepturile şi obligaţiile tinerilor în materie civilă, penală, matrimonială, de muncă etc. Acordând drepturi sporite tinerilor în societate, în funcţie de aptitudinile, capacităţile şi competenţa lor profesională şi culturală, în mod corelativ va trebui să includem şi obligaţii şi în primul rând aceea de a respecta legile şi normele de convieţuire socială dezirabile. La nivel micro-social se impune revitalizarea funcţiilor de bază ale instituţiilor sociale cu rol educativ şi de control social, în primul rând al familiei, şcolii, colectivului de muncă. Întrucât familia reprezintă factorul primordial al socializării morale şi al integrării adolescentului în societate se impune adoptarea unei măsuri de stimulare economică a familiilor cu dificultăţi financiare care au în creştere sau întreţinere copii minori. O altă măsură ar fi înfiinţarea şi multiplicarea în cadrul centrelor şi cabinetelor de consiliere familială a unor grupuri de lucru specializate în cauzele cu copii-problemă. La nivelul şcolii se poate organiza o bună profilaxie a manifestărilor predelincvente în rândul elevilor prin utilizarea unor instrument de predicţie, ca şi prin folosirea unor scale de evaluare a “stării educaţionale” şi morale a acestora. Cadrele didactice vor trebui reciclate prin absolvirea unor cursuri de psihologie a copilului, sociologia familiei, metode şi tehnici de psihologie şi sociologie a copilului. Legătura dintre părinţi şi cadrele didactice va trebui de asemenea diversificată şi permanentizată prin alcătuirea unor comisii de sprijin şi consiliere familială şi şcolară.

Pagina 62 din 62

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Perfecţionarea activităţi Comisiilor pentru ocrotirea minorilor impune, în primul rând reorganizarea structurală a acestora, prin abandonarea principiului muncii obşteşti în favoarea celui al muncii de specialitate, făcută cu competentă şi profesionalism. În acest sens, vor trebui uniformizate şi standardizate metodologiile de redactare şi de prezentare a anchetelor sociale ca şi organizarea unor evidenţe operative a familiilor şi copiilor “problemă”. Aceste comisii vor trebui să aplice ferm dispoziţiile legale faţă de părinţii cu purtări rele faţă de copiii lor, cerând chiar punerea sub interdicţie judecătorească sau decăderea din drepturile părinteşti a părinţilor agresivi, alcoolici etc. Aplicarea acestor soluţii trebuie să pună un accent din ce în ce mai mare pe latura educativ-preventivă, de dezvoltare şi stimulare a autonomiei morale a tinerilor şi de evitare a constrângerii şi supravegherii juridice a acestora, facilitând astfel atât adaptarea la cerinţele normelor sociale, cât şi participarea la exigenţele vieţii sociale.

Pagina 63 din 62