Studiu de Caz Privind Contabilitata Costului de Producție [PDF]

Zitiervorschau

Studiu de caz privind aplicarea metodei pe comenzi la MAT SRL

Cuprins

1.Prezentare generala a metodelor clasice 2.Caracterizare metoda pe comenzi 2.1 Varianta cu semifabricate 2.2 Varianta fără semifabricate 2.3 Modele de calcul al costului 3. STUDIU DE CAZ SC MAT SRL 4. Prezentarea societăţi MAT 5. Bibleografie

Prezentare generală a metodelor clasice (tradiționale) de calcul al costului complet Metodele de calculaţie bazate pe principiul costurilor complete, se caracterizează în primul rând prin faptul că aparţin categoriei metodelor absorbante (full-costing) în sensul că încorporează în costul producţiei toate cheltuielile generate de desfăşurarea activităţii de producţie şi sunt caracteristice activităţilor industriale şi de prestări servicii. Caracteristica de bază a metodelor bazate pe principiul costurilor complete, şi anume faptul că grupează cheltuielile în cheltuieli directe şi indirecte, acestea din urmă repartizându-se asupra produselor, lucrărilor sau serviciilor realizate pe baza unor criterii raţionale de repartizare. O altă caracteristică este dată de faptul că metodele bazate pe principiul costurilor complete (aşa cum rezultă şi din concepţia de funcţionare a conturilor de gestiune) presupun parcurgerea a două rânduri de calculaţie: pe de o parte ̧ postcalculaţia sau determinarea efectivă a costurilor pe unitatea de produs, pe de altă parte, antecalculaţia, respectiv stabilirea cu anticipaţie a nivelului cheltuielilor şi costurilor în scopul urmăririi şi controlului acestora şi totodată asigurării posibilităţii de reflectare pe parcurs a produselor, lucrărilor sau serviciilor obţinute în procesul de producţie. O ultimă caracteristică a acestor metode este dată de faptul că diferenţele constatate între costul efectiv de producţie şi costul prestabilit, antecalculat sau standard de producţie, se evidenţiază în mod distinct cu ajutotul unui cont, ceea ce permite analiza acestora. Din categoria metodelor de tip absorbant, le vom studia pe următoarele:    

metoda globală, metoda pe faze metoda pe comenzi metoda standard cost.

În prezent, având în vedere legislaţia în vigoare, se pune problema determinării unor costuri previzionale, considerate ca fiind normale şi în raport cu care se pot determina variaţiile cheltuielilor pe parcursul desfăşurării procesului de producţie în vederea luării deciziilor corecte.

Caracterizarea metoda pe comenzi Se aplică la întreprinderile cu producţie individuală şi de serie mică( întreprinderile de mașini unelte, reparații, confecții, construcții, electrotehnică, electronică, etc). Specific acestui tip de producţie este că produsul finit se obţine prin asamblarea părţilor sale componente, fabricate anterior în paralel, în diferite secţii sau ateliere ale întreprinderii sau chiar în alte întreprinderi. În acest caz purtătorul de cheltuieli utilizat în planificarea costurilor este produsul, iar cel utilizat pentru înregistrarea cheltuielilor efective este comanda. În cazul producţiei de serie, comenzile pot avea ca obiect: loturile de piese sau repere brut turnate sau confecţionate; loturi de piese sau repere prelucrate sau finite din producţie proprie sau cumpărate; loturile de subansamble sau agregate ce compun produsul finit etc.

În aceste cazuri, pentru a calcula costul produsului finit este necesară determinarea: -costulului semifabricatelor proprii şi pieselor brute; -costulului operaţiilor de prelucrare şi finisare a semifabricatelor, pieselor, ansamblelor, subansamblelor etc; -costului produsului finit care cuprinde pe lângă costul părţilor componente şi cheltuielile de asamblare a acestora. Modelul general de calcul al costului fiecăruia din părţile componente se prezintă astfel:

Iar pentru produsul finit modelul general pentru calculatia costului se va putea prezenta astfel:

Particularitățile acestei metode sunt următoarele:  obiectul de calculație a costurilor efective este reprezentat de comanda lansată pentru o anumită cantitate sau lotul de produse sau semifabricate care reprezintă părţi (piese, agregate sau ansambluri) ce se vor încorpora în produsele ce constituie obiectul comenzii. Comenzile pot fi stabilite fie pe baza cerințelor clienților, pentru bunuri sau servicii, fie pentru fabricarea unor bunuri stocabile care să anticipeze cerințele viitoare ale clienților. Deci, această metodă presupune utilizarea semifabricatelor ca părţi ale comenzilor (ansamble, subansamble) care se integrează ca o mărime determinată în costul de producţie ale comenzii. Ca atare, documentele ce consemnează cheltuielile, sunt: bonuri de consum, fişă limită de consum, bonuri de lucru, fişele de însoţire, note de rebuturi şi de remediere, bonuri de predare etc., care trebuie, în mod obligatoriu, să poarte numărul de ordine al comenzii la care se referă, în scopul calculării unui cost efectiv exact al comenzii. Simbolizarea comenzii se face prin registre de comenzi, cu ocazia lansării ei în fabricaţie, întocmindu-se totodată şi plicul comenzii; în producţie se poate lansa numai o parte din comanda totală, anumite repere, agregate, subansamble, care se pot executa în cursul unei luni, aceasta pentru a asigura calculaţiei un caracter periodic (finele lunii). În acest caz, purtătorul de cheltuieli îl constituie seria sau partida din părţile componente ale produsului finit.  costurile se colectează pentru fiecare comandă sau proiect; fiecare comandă poate fi identificată separat și costurile implicate pot fi analizate distinct;  fiecare comandă are caracteristici proprii și necesită tratamente speciale;  procesul de producție nu este uniform de la o secție sau centru la altul. Fiecare comandă, în funcție de particularități va urma un traseu specific; producția în curs de execuție diferă de la o perioadă la alta în funcție de numărul comenzilor neterminate;  durata de execuție a unei comenzi este în general scurtă, cu excepția contractelor de construcții;

principalele obiective ale metodei sunt: stabilirea profitului pe fiecare comandă și evaluarea producției în curs de execuție. Schema calculaţiei costurilor după metoda pe comenzi se prezintă astfel:

Obiectul unei comenzi de fabricaţie diferă în funcţie de faptul dacă purtătorul de cheltuială îl reprezintă producţia individuală, care se organizează de obicei în varianta fără semifabricate sau producţia de serie care se poate organiza atât în varianta fără semifabricat cât şi în varianta cu semifabricat.

În cazul variantei fără semifabricat comanda are ca purtător de cheltuială produsul sau lotul de produse, iar calculul costului se face fără nici un fel de separare a cheltuielilor pe părţile componente ale produsului, conform modelului:

Dacă putătorul de cheltuială lansat cu o comandă este reprezentată de mai multe unităţi de produs, modelul general de calcul se prezintă astfel:

În cazul producţiei de serie mică organizată în varianta cu semifabricate, acestea se pot produce în unitate sau se pot cumpăra din afară, situaţie în care modelul general de calcul al costului unitar ar fi:

Conturile utilizate în cazul acestei metode, sunt următoarele: -contul 921 „Cheltuielile activităţii de bază” se dezvoltă pe fiecare comandă şi în cadrul acesteia, pe articole de calculaţie; -contul 923 „Cheltuieli indirecte de producţie” se dezvoltă în analitic pe fiecare centrul sau secţie participantă la procesul de fabricaţie, prin care se colectează şi se repartizează costurile indirecte absorbite de costul de producţie;â -contul 922 „Cheltuielile activităţii auxiliare” se dezvoltă în analitic, în funcţie de centrele auxiliare existente prestatoare de servicii de care beneficiază comenzile executate; -contul 931 „Costul producţiei obţinute” va evidenţia pentru fiecare comandă în parte, costul prestabilit; -contul 933 „Costul producţiei în curs de execuţie” evidenţiază costul calculat până la nivelul ajuns cu execuţia la sfârşitul perioadei pentru producţia neterminată.

Cu toate că metoda pe comenzi permite determinarea unui cost exact are şi o serie de dezavantaje, printre care menţionăm:  nu permite determinarea costului producţiei pe fiecare perioadă de gestiune, ci numai la terminarea completă a comenzii (perioade ce pot fi, uneori, destul de mari), fapt ce nu asigură urmărirea operativă a cheltuielilor de producţie, informaţiile obţinute având un caracter relativ tardiv;  posibilitatea trecerii unor consumuri de materii prime şi manoperă de la un produs la altul în cadrul aceleiaşi comenzi, sau în cazul aceluiaşi produs, de la o comandă la alta, ceea ce în final denaturează costul comenzilor sau produselor; decontările parţiale în cadrul unei comenzi înainte de terminarea integrală, la costuri convenţionale, face posibil ca eventualele diferenţe să nu fie suportate de toate produsele ce au constituit obiectul comenzii, ceea ce conduce şi la denaturarea nivelului costului producţiei perioadei de gestiune.

ANTE VS POST