Sociologia Opiniei Publice [PDF]

Zitiervorschau

SOCIOLOGIA OPINIEI PUBLICE Lect. univ. Marius PRECUPEŢU

Î

TEMATICĂ

TEMA I:

Opinia publică

TEMA A II-A:

Opinie şi sondaj de opinie

TEMA A III-A:

Problematica sondajelor de opinie

TEMA A IV-A:

Influenţare socială prin sondaje de opinie publică

TEMA A V-A:

Mass-media şi opinie publică

TEMA A VI-A:

Teorii

privind

societate

rolul

mass-media

în

TEMA I: OPINIA PUBLICĂ

În cadrul acestei teme veţi învăţa despre: - Noţiunea de “opinie”. Opinii, cunoştinţe, valori şi atitudini sociale - Definiţii ale “opiniei publice” - Erori în înţelegerea noţiunilor de: “public”, “opinie publică”

Noţiunea de “opinie” îşi are originile în antichitatea greco-romană. În limba latină, verbul “opinari” însemna “a-şi spune, a-şi exprima părerea”; în greaca veche termenul corespunzător, “doxa”, era opusul lui “episteme” (care se folosea pentru a desemna “cunoştinţe certe, adevărate”). Logica clasică pune în relaţie termenii: opinii, judecăţi, cunoştinţe. Opinia era considerată o judecată nesigură, îndoielnică, al cărei rezultat consta într-un enunţ cu o valoare gnoseologică scăzută sau chiar fals. La Platon şi Aristotel opinia se situează “între adevăr şi minciună”. Mulţi consideră şi în prezent că opiniile, în calitatea lor de impresii fugare, nu sunt altceva decât exprimări, afirmaţii ale incompetenţilor. Se porneşte de la ideea că în problemele care preocupă publicul larg sunt puţini cei care pot revendica profesionalism, competenţă. Opiniile pot include atât adevăruri, cât şi enunţuri total eronate.

Trebuie admis că poate exista o diferenţă între adevăr şi percepţia oamenilor privind ceea ce este adevărat. Numai că atitudinile şi comportamentele oamenilor sunt influenţate atât de enunţurile adevărate, valide (conforme cu realitatea), cât şi de percepţiile cărora oamenii le acordă încredere, deşi acestea pot fi distorsionate în raport cu realitatea obiectivă. (În unele cazuri, nu puţine, stabilirea “obiectivă” a ceea ce este adevărat în viaţa socială constituie o operaţie problematică, alegerea criteriilor de departajare a “adevărului” de “fals” putând fi marcată de subiectivitatea “judecătorului”.) Acumulările teoretice în sociologie, în special cele furnizate de studii realizate în manieră “interpretativă” (ilustrate, de exemplu, prin curentul interactionismului simbolic) indică faptul că oamenii îşi ghidează comportamentele (verbale sau acţionale) în funcţie de percepţiile lor, - indiferent dacă acestea sunt valabile (adevărate) sau neconforme cu realitatea. În sociologie, abordarea opiniilor prin prisma adevărului / falsităţii acestora nu se dovedeşte a fi una fructuoasă. Problema sondajului de opinie constă în a utiliza acele procedee prin care subiecţii să exprime nu atât ceea ce ei cunosc despre un anumit aspect al socialului cât, mai ales, care este opinia lor, punctul lor de vedere relativ la acel aspect concret. Sociologii sunt interesaţi şi de evaluarea gradului în care oamenii cunosc o anumită problematică, dar mai ales de evidenţierea a ceea ce oamenii consideră că este adevărat. Sondajul de opinie măsoară percepţii, nu adevărul, însă realitatea vieţii politice, a mass-media, a proceselor economice demonstrează că nu faptele ci percepţiile sunt cele care determină opinia publică (a se vedea şi Worcester R. 1997, pag. 3). Interesează mai puţin dacă ceea ce consideră oamenii este sau nu adevărat, câtă vreme respectivele percepţii au un rol în ghidarea comportamentelor individuale.

Observăm, aşadar, că studierea opiniilor nu trebuie neapărat realizată prin prisma valorii de adevăr a acestora. Datorită puterii lor de influenţare a comportamentelor acţionale, merită a fi studiate şi acele opinii care nu reprezintă cunoştinţe certe, valide. Deşi includ elemente de natură afectivă, opiniile nu se confundă cu sentimentele. Opiniile sunt legate de sentimentele, motivaţiile, interesele indivizilor, însă nu pot fi subsumate afectivităţii. În vreme ce sentimentele ţin mai ales de o judecată estetică, opiniile au o importantă componentă raţională, implicând în mare măsură procese de factură intelectuală. Caracterul conştient, reflexiv, raţional al opiniilor este preponderent în raport cu elementele afective. Cristalizarea opiniilor poartă amprenta intereselor individuale şi colective ale oamenilor. Opiniile se formează relativ la teme şi subiecte de actualitate, care prezintă importanţă pentru indivizi şi care, în acelaşi timp, au un caracter controversat. Acolo unde se înregistrează un consens al populaţiei în privinţa manierei de considerare şi apreciere a unei teme de interes general nu putem spune că avem de-a face cu fenomene de opinie. În baza acestor considerente, sondajele de opinie, deşi interesate şi de informaţiile de care oamenii dispun, nu trebuie concepute ca teste de cunoştinţe. Rolul sondajelor este, în principal, acela de a măsura modul în care opţiunile, aderenţele şi respingerile se distribuie într-o anumită populaţie, precum şi intensitatea acestora.

George Gallup, fondatorul primului institut de sondare a opiniei publice (la 1935, în Statele Unite), recomanda utilizarea în chestionarele de sondaj a cinci tipuri de întrebări: •

întrebări vizând estimarea gradului în care oamenii sunt informaţi cu privire la situaţiile şi problemele de interes major investigate;

•

întrebări deschise (fără răspunsuri codificate în prealabil) prin care se solicită oamenilor să exprime cu propriile lor cuvinte o opinie despre respectiva realitate;

•

întrebări cu răspunsuri pre-codificate pentru a înregistra poziţia respectivei persoane faţă de problema supusă atenţiei;

•

întrebări deschise prin care indivizii să precizeze motivele care stau la baza opiniilor formulate;

•

întrebări închise care să înregistreze intensitatea opiniilor exprimate.

O direcţie care s-a dovedit fertilă pentru analizarea opiniilor este cea conturată în psihologia socială, prin punerea în relaţie a: opiniilor, atitudinilor, valorilor sociale şi comportamentelor. Din această perspectivă opiniile apar drept răspunsuri verbale formulate ca reacţii faţă de întrebări sau situaţii de relevanţă socială, în vreme ce atitudinea denotă o predispoziţie, o anumită orientare a structurilor psihice ale individului. Deşi atât opiniile cât şi atitudinile implică aprobare sau dezaprobare, termenul de atitudine trimite mai ales către afecte (referindu-se cu precădere la ceea ce ne place sau la ceea ce ne repugnă), opinia fiind mai degrabă orientată către aspecte de ordin

cognitiv (reprezentând

decizia conştientă de a susţine sau nu o propunere de

importanţă larg împărtăşită, un candidat sau un grup politic). Atitudinea este conceptualizată ca o orientare globală şi durabilă a personalităţii către o clasă generală de stimuli, pe când opinia este considerată ca fiind o luare de poziţie situaţională, faţă de un aspect particular al unui context social specific - la un moment dat. Ca şi atitudinile, valorile sunt considerate credinţe de tip evaluativ, având însă o pronunţată componentă prescriptivă în plan comportamental. Comparativ cu atitudinile, opiniile sunt, aşadar, mai puţin durabile şi în mai mare măsură susceptibile de schimbare, ca şi situaţiile şi contextele sociale la care se referă.

Într-o reprezentare imagistică, opiniile ar avea drept corespondent încrustaţiile de la suprafaţa conştiinţei individuale, instabile şi uşor de influenţat; atitudinile pot fi asimilate unor curenţi de adâncime, având un mare grad de stabilitate; valorile ar apărea în această imagine drept mişcări regulate, de mare adâncime, puternice şi greu de schimbat.

În urma acestor precizări putem exemplifica sferele de cuprindere ale: opiniilor, atitudinilor, valorilor. Opinii: satisfacţia faţă de performanţa partidelor şi liderilor politici, optimismul/pesimismul economic, evenimentele importante ale prezentului etc. Atitudini: poziţia generală faţă de: educaţie, forme de învăţământ, profesii şi ocupaţii, stat, servicii sociale (salubrizare, asistenţă medicală, întreţinerea drumurilor) ş.a.

Valori (învăţate şi formate încă de la vârste mici, puţin probabil de a fi schimbate, care de obicei se consolidează odată cu înaintatea în vârstă): modul de a considera religia/religiile, perspectiva asupra avorturilor ori asupra pedepsei cu moartea, consideraţiile privind rolul şi funcţiile familiei ş.a. Pentru unii dintre oameni, intenţiile de vot derivă din atitudini, pentru alţii – din valori (dobândite în copilărie în urma influenţelor parentale, în virtutea apartenenţei la o clasă socială sau la un grup de persoane având în comun anumite caracteristici). În calitate de comportament, opinia este considerată o expresie verbală a atitudinilor sociale. În psihologia socială, studiul atitudinilor a devenit esenţial în înţelegerea structurilor de personalitate ale omului, în înţelegerea funcţionalităţii specifice a: afectivităţii, memoriei, comprehensiunii. Spre exemplu, s-a constatat că oamenii percep şi memorizează mai uşor date care sunt concordante cu atitudinile pe care le au. Există, în general, un anumit grad de integrare a diferitelor comportamente ale individului; această logică integratoare ce furnizează o anumită coerenţă comportamentelor omului ţine de atitudini şi valori. Orientarea către studiul atitudinilor sociale a oferit premise pentru unele dintre paradigmele comunicării de masă, cu precădere pentru teoriile expunerii selective a oamenilor la mass-media. Atitudinile apar drept structuri latente ale personalităţii responsabile de manifestările exterioare ale indivizilor. Din studierea conduitei pot fi realizate deducţii privind aceste stări latente. A studia opiniile (ca manifestări verbale, exterioare, ale individului) înseamnă şi punerea în evidenţă a atitudinilor sociale. Odată cunoscute, aceste atitudini (ca dispoziţii latente, relativ durabile, ale personalităţii individului) pot

constitui baza pentru realizarea de predicţii privind conduita unei persoane (deci inclusiv predicţii referitoare la comportamentele sale de tip verbal). Putem enumera acum trăsăturile principale ale opiniei: -

Opinia este un tip de comportament care implică verbalizarea. Indivizii exprimă sau pot fi solicitaţi să exprime punctele lor de vedere (de exemplu, prin întrebările din chestionarul unui sondaj de opinie).

-

În cazul opiniei publice este vorba de comportamente verbale provocate de şi orientate către obiecte şi situaţii concrete de interes general, care se află în atenţia unui număr mare de oameni.

-

Opiniile

sunt

formulate

în

termeni

de

aprobare/dezaprobare,

susţinere/opoziţie, aderenţă/respingere. -

Opinia este legată de situaţii controversate, conflictuale, de divizări ale oamenilor vizavi de subiecte de largă relevanţă.

Opinia este publică prin faptul că se referă la situaţii relevante pentru un număr mare de oameni; opinia este publică şi înţelegând prin aceasta că aceeaşi situaţie semnificativă social stimulează luări de poziţii din partea unui număr ridicat de membri ai respectivei colectivităţi; de asemenea, opinia este publică şi în sensul că poate fi exprimată public. Unele opinii pot să se refere la situaţii ce includ un număr redus de indivizi (opinia exprimată de către un membru al familiei faţă de un aspect relevant doar pentru viaţa respectivei familii, opinia împărtăşită colegilor de serviciu despre un eveniment important doar pentru respectivul grup de muncă); în acest caz avem de-a face cu opinii private.

Conceptul de “opinie publică” desemnează o situaţie socială în care o pluralitate de indivizi se exprimă sau poate fi chemată să se exprime verbal, în termeni de aprobare/dezaprobare, faţă de o stare, o personalitate publică, o propunere de importanţă larg împărtăşită, încât de aici rezultă probabilitatea unei acţiuni (directe sau indirecte) către obiectivul implicat.

Nu există o relaţie de determinare strictă între opinii şi comportamentele acţionale. Termenul “atitudine” indică ceea ce suntem dispuşi să facem; termenul “opinie” indică ceea ce considerăm că este adevărat; oamenii, prin conduita efectivă, nu dau întotdeauna curs predispoziţiilor latente şi nici nu se ghidează mereu după ceea ce consideră că este adevărat. Poate exista un decalaj semnificativ între ceea ce cred, ceea ce declară şi ceea ce fac în mod efectiv oamenii. În general, însă, există o consistenţă între atitudinile, opiniile şi acţiunile individului uman.

Nu toată lumea utilizează termenii din limbajul natural în accepţiunile lor ştiinţifice. Iată de ce, în cele ce urmează, vor fi semnalate utilizări ale noţiunilor “opinie publică” şi “public” care pot conduce la înţelegeri şi interpretări eronate ale fenomenelor de opinie publică. - O primă eroare constă în personificarea sau reificarea opiniei publice. Sunt adesea întâlnite exprimări precum: “vocea opiniei publice…”, “conştiinţa publică”, “opinia publică românească se pronunţă pentru/împotriva…”. Opinia publică este reprezentată sub forma unui suflet colectiv, care ar avea o existenţă asemănătoare cu cea a sufletului individual. Am avea de-a face cu o entitate existentă deasupra

grupurilor umane. Acest mod de considerare poate conduce la erori de interpretare a opiniei publice prin generalizările la care invită, presupunându-se existenţa unei opinii unanim împărtăşite într-o societate sau categorie socială. Această unanimitate, însă, se produce în foarte puţine cazuri. - Alteori, opinia publică este desemnată drept o esenţă pură, ideală, care se regăseşte în spiritul tuturor celor care subscriu la o anumită opinie. - O altă interpretare eronată consideră opinia publică drept produsul interacţiunii dintre gândirile individuale, identificat uneori cu o medie a opiniilor individuale, alteori cu un punct de vedere consensual al acestora. În acest mod este neglijat faptul că opiniile sunt emise de către fiinţe individuale. - Unele interpretări conferă opiniei publice nu numai statutul unui fapt de emergenţă colectivă, ci şi calitatea de a fi superioară în raport cu opiniile individuale. Opinia publică este elogiată prin prezentarea sa ca produs ideal rezultat din interacţiunile indivizilor. - Exisă şi situaţii în care caracterul public al opiniei este identificat cu ceea ce este prezentat în mod public, mai ales cu ceea ce se vehiculează în mass-media. Opinia publică apare ca suprapunându-se cu părerile, reprezentările, luările de poziţie difuzate şi susţinute public de către jurnalişti. De această dată sunt omise acele opinii referitoare la probleme de interes general care nu sunt prezente în mijloacele de comunicare în masă. - Expresii precum: “publicul se orientează în direcţia…” sau “publicul solicită…” sunt cazuri de personificare a publicului, căruia i se atribuie o realitate şi o consistenţă pe care adesea nu le are. În plus, ceea ce se atribuie publicului poate fi caracteristic doar pentru o anumită parte a agregatului numit “public”, eroarea constând în ignorarea sau disimularea minorităţilor pe criterii de opinie.

Reprezentarea publicului poate fi una globalistă sau abstractă, pierzându-se din vedere faptul că fiecare individ aparţine unei multitudini de ansambluri publice. A face referiri la opinia acestor publicuri fără a ţine seama de multitudinea de distincţii, de diversitatea aparenţelor, de interferenţele, suprapunerile sau excluderile care există înseamnă a utiliza în mod eronat termenul de "“public" prin suprapunerea diferitelor înţelesuri şi a diferitelor sale dimensiuni. O exprimare precisă şi exactă solicită ca un enunţ de genul “românii sunt favorabili deciziei X” să fie tradus prin: “majoritatea românilor (procent…) investigaţi în sondajul de opinie este favorabilă deciziei X”. Apare mai îndreptăţită considerarea opiniilor ca aparţinând indivizilor – şi nu “publicului”.

Întrebări, teme de reflecţie - Ce argumentează studierea şi a acelor opinii care nu sunt conforme cu realitatea obiectivă? - Ce similitudini/deosebiri există între opinii şi atitudini? - Care este relaţia dintre atitudini şi opinii? - Care sunt principalele caracteristici ale opiniei? - La ce se referă cuvântul “publică” din sintagma “opinia publică”? - Care sunt principalele interpretări eronate ale opiniei publice? Identificaţi expresii utilizate în mass-media care pot ilustra folosirea inadecvată a conceptelor de “opinie publică” şi “public”.

Cuvinte-cheie: opinie, opinie publică, comportament verbal, public/publicuri, atitudini sociale, valori

TEMA A II-A: OPINIE ŞI SONDAJ DE OPINIE

Această prelegere va trata despre: - Concepţii şi orientări majore privind sondajele de opinie - Presupoziţii ontologice şi epistemologice ale sondajelor de opinie publică

Problema care va fi pusă în discuţie este cea a evaluării gradului de adecvare a sondajelor la studierea fenomenelor de opinie, precum şi a raportului dintre eforturile teoretice de conceptualizare a opiniei publice şi practica sondajelor de opinie. În considerarea rolului sondajelor de opinie pot fi identificate trei orientări majore: - orientarea empirică (caracteristică pentru adepţii şi practicienii sondajelor de opinie publică), printre ai cărei exponenţi se numără: Paul Lazarsfeld, Harold Lasswell, George Gallup, Carl Hovland; - critica politico-ideologică a studierii fenomenelor de opinie prin sondaj, realizată îndeosebi în cadrul sociologiei critice americane, continuatoare a Şcolii de la Frankfurt (Th. Adorno, H. Marcuse, J. Habermas, M. Horkheimer, Wright Mills);

- critica teoretico-metodologică a sondajelor (orientare reprezentată de: Herbert Blumer, Johan Galtung).

Vor fi înfăţişate în continuare principalele enunţuri caracteristice pentru fiecare dintre aceste luări de poziţie faţă de problematica sondajelor de opinie publică.

Orientarea empirică

“Opinia este ceea ce rezultă din realizarea sondajelor de opinie” – iată un punct de vedere caracteristic practicienilor sondajelor de opinie în perioada de început a studiilor utilizând această metodă. Paul Lazarsfeld considera că ar fi zadarnică încercarea de definire a opiniei publice, din moment ce opinia publică nu este un obiect, ci un capitol al studiilor empirice. Se aprecia că definirea conceptului nu prezintă un prea mare interes practic. Argumentul principal era oferit de succesul sondajelor de opinie pe teme electorale. Sondajul apare ca o metodă simplă şi eficientă prin care pot fi oferite răspunsuri la întrebările politologului. În funcţie de răspunsurile provocate de o întrebare specifică, sondajul înfăţişează modul în care se distribuie opiniile într-o populaţie, permiţând identificarea unor categorii de indivizi (electoratele partidelor politice, categorii de consumatori – după stilul de viaţă sau de consum al acestora). Încercarea de definire a esenţei opiniei publice ar fi o discuţie inutilă, de tip scolastic. Reprezentanţii acestei orientări aderă la ideea că cea mai potrivită cale este cea a abordării operaţionaliste a opiniei publice, prin studierea agregărilor statistice aşa cum reies din sondaje.

Abordare operaţionalistă: a trata un concept prin specificarea operaţiilor care conduc la studierea realităţii empirice pe care o desemnează. Numai că această specificare a operaţiilor, în majoritatea cazurilor, necesită ghidajul oferit de definirea şi circumscrierea fenomenului vizat, necesită, aşadar, eforturi de conceptualizare şi analiză teoretică a obiectului de studiu. Aplicarea operaţionalismului în sociologie (iniţiată de G. Lundberg) s-a dovedit un eşec, un demers cognitiv steril.

Practicienii sondajelor afirmă că este suficientă o definiţie statistică a opiniei publice, furnizată de agregările statistice obţinute prin sondajul de opinie. Distribuirea populaţiei după răspunsurile la întrebările sondajului constituie o expresie a colectivităţii interogate. Termenul de opinie publică poate desemna fie opinia tuturor membrilor unei asemenea colectivităţi, fie doar opiniile experţilor ori liderilor dintr-o comunitate umană. Eforturile trebuiesc centrate pe rafinarea procedeelor de măsurare, fiind luată drept opinie publică ceea ce rezultă din realizarea sondajelor. În acest mod este eliminat exerciţiul reflexiv, epistemologic, prin refuzul de a defini şi analiza însuşi obiectul de studiu al sondajelor. Legitimitatea sondajelor de opinie în general îşi are sursa în succesul sondajelor electorale, însă aceasta reprezintă o extrapolare a unui context socio-politic particular. Sondajul de opinie are la bază presupoziţii ce decurg dintr-o ideologie de tip liberal:

- toţi oamenii sunt capabili să emită opinii (a exprima o opinie ar fi un atribut universal al oamenilor), - opiniile oamenilor sunt egale ca importanţă în plan social. Aceste premise sunt valide în contextul votării într-un regim democratic (în care “un om = un vot”), însă valabilitatea lor poate fi problematică în alte situaţii sociale.

Enunţurile fundamentale caracteristice orientării empirice pot fi rezumate astfel: - Fiecare om este capabil să producă opinii semnificative - Opiniile au valori egale, deci este legitimă tratarea lor în manieră statistică - Nu există o entitate ori un domeniu cărora să le poată fi atribuit termenul de opinie publică, ci doar o varietate de răspunsuri în raport cu stimulii lansaţi prin sondaj - Opinia publică este mai degrabă produsul unor situaţii de comunicare create prin desfăşurarea sondajelor de opinie.

Critica politico-ideologică a sondajelor de opinie

Reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt au început, după 1920, în Germania, prin angajarea cu entuziasm în realizarea de cercetări sociale empirice. Activitatea Institutului axat pe cercetări empirice înfiinţat la Frankfurt în 1925 de către Th. Adorno şi Horkheimer a fost stopată de regimul nazist. După al doilea război mondial, reprezentanţi ai fostei Şcoli de la Frankfurt îşi continuă activitatea în Statele Unite.

De această dată, însă, aceştia se lansează într-o analiză critică a cercetărilor concrete, cu focalizare asupra sondajelor de opinie. Nu este contestată importanţa studiilor fundamentate pe date empirice, însă este definită o condiţie de finalitate pentru cercetarea socială. Studierea empirică a socialului trebuie să urmărească în mod consecvent un scop precis: demistificarea realităţilor. În viziunea reprezentanţilor acestui curent de gândire, sondajele de opinie au devenit un instrument de manipulare a oamenilor şi de mascare a dominaţiei politice în societate. Cercetării empirice i se reproşează că se limitează la investigarea opiniilor individuale, într-o lume în care procese precum cele de influenţare, propagandă, publicitate impun oamenilor categoriile de percepere a lumii şi, implicit, opiniile. Din această perspectivă, cercetătorii apar interesaţi numai de corpul verbalizat al opiniilor subiective, cărora le acordă în mod naiv un credit şi o consistenţă pe care nu le au. Concluzia acestor critici este că sondajele de opinie nu pot contribui la obiectivul major al sociologiei: cercetarea şi explicarea societăţii în întregul ei.

Critica teoretico-metodologică a sondajelor de opinie

Privirea critică asupra sondajelor de opinie, sub raport metodologic, contestă, în principal, adecvarea acestora la fenomenele din sfera opiniei publice. Sondajelor le este reproşat caracterul a-teoretic, precum şi faptul că angajează o abordare operaţionalistă a cunoaşterii faptelor sociale.

Modul în care sondajele erau aplicate în perioada de început a acestei metode le fac inapte pentru a izola, a defini şi studia opinia publică ca şi concept generic. O eroare a practicienilor domeniului constă în studierea unor elemente empirice fără a lucra cu un concept clar definit al opiniei publice. Este încălcată o regulă fundamentală a oricărui demers de cunoaştere ştiinţifică, prin absenţa preocupărilor de determinare teoretică a obiectului de studiu şi a unor premise epistemologice clar formulate. Sondajele de opinie sunt realizate fără adoptarea unor criterii care să permită a discerne care elemente empirice fac parte din domeniul de studiu şi care nu. Un alt aspect criticat este lipsa preocupărilor de a testa propoziţii generale referitoare la opinia publică, deci lipsa eforturilor de conceptualizare şi teoretizare în domeniu. Deşi sondajele sunt realizate în număr mare, acumularea de date astfel obţinute nu a condus la generalizări privind fenomenele de opinie. Primelor tehnici de eşantionare le era imputat faptul că unitatea de analiză era individul abstras din contextul său social, societatea fiind considerată un agregat de indivizi disparaţi. -

Reacţia practicienilor sondajelor la aceste critici a constat în elaborarea eşantionării stratificate, care permite luarea în considerare a poziţiilor specifice pe care le ocupă indivizii în structura socială şi valorizează datele privind structurile sociale (date socio-demografice, economice etc.).

Herbert Blumer argumentează necesitatea unei abordări de tip structuralfuncţionalist a opiniei publice. Mai întâi el încearcă să definească opinia publică prin identificarea caracteristicilor care îi sunt fundamentale: -

Opinia publică este elaborată într-o societate şi este o funcţiune a acelei societăţi în acţiune. Opiniile se modelează potrivit contextelor sociale în care evoluează indivizii.

Rolul opiniei publice poate fi determinat potrivit aportului ei la funcţionarea societăţii, - şi aceasta este una din caracteristicile ignorate de către sondajele de opinie. -

O societate nu este un simplu agregat de indivizi, ci o organizaţie – în sensul că este compusă dintr-un ansamblu de grupuri funcţionale (corporaţii, sindicate, partide politice etc.).

Opinia publică considerată ca element al vieţii colective se constituie prin acte ale acestor grupuri funcţionale – care se deosebesc între ele prin câmpuri diferite de acţiune, prin interese specifice, prin importanţa strategică a poziţiilor pe care le ocupă în societate, prin prestigiul şi puterea de influenţare pe care le deţin. Sondajele nu reuşesc să reţină contribuţiile (inegale în multe privinţe) ale acestor grupuri funcţionale la conturarea opiniei publice. -

Fiecare grup funcţional al societăţii dispune de anumite canale prin care-şi exercită rolul şi funcţiile, inclusiv în privinţa climatului de opinie.

Unii indivizi şi unele grupuri controlează punctele strategice ale canalelor prin care sunt exercitate influenţele sociale. Puterea de decizie a grupurilor sociale apare astfel ca fiind inegal distribuită. Opinia publică este legată în bună măsură de activitatea grupurilor sociale influente, cu putere de decizie, aspect care scapă sondajelor de opinie.

-

Opinia publică este formată şi exprimată mai ales prin intermediul canalelor de funcţionalitate socială.

Ea nu rezultă dintr-o interacţiune a unor indivizi autonomi (“atomi sociali”), care ar avea ponderi egale în acest proces (aşa cum presupun sondajele de opinie), ci reflectă compoziţia şi organizarea funcţională a societăţii. Interacţiunile prin care se cristalizează opinia publică sunt, de fapt, confruntări şi luări de poziţie ale diferitelor grupuri având interese specifice. Diferenţele care există între grupuri sociale şi indivizi (ca poziţie socială, prestigiu, influenţă) se regăsesc şi în fenomenele de opinie publică – fără ca sondajele să reflecte în mod adecvat această situaţie.

Blumer formulează o definiţie (pe care o califică drept “realistă”) a opiniei publice: “opinia publică constă într-un asamblaj al unor diferite puncte de vedere şi poziţii ce parvin indivizilor, solicitându-i să acţioneze în răspuns la acestea”.

Consecvent acestei definiţii, ar trebui găsiţi indicatori care să măsoare nu pur şi simplu emiterea de opinii de către indivizi, ci care să evalueze gradul în care opiniile sunt luate în considerare de către cei cu putere de decizie, rezultând de aici şi care sunt acele opinii considerate semnificative pentru funcţionarea societăţii. Opinia publică este un fapt efectiv doar în măsura în care influenţează factorii de decizie la nivel societal (legislatori, administratori).

Opinia publică devine semnificativă numai atunci când e privită drept un ansamblu de judecăţi şi puncte de vedere care intră în considerentele celor ce reacţionează la fenomenele de opinie. După Blumer, această manieră funcţionalistă de concepere a societăţii şi a opiniei publice este cea potrivită pentru fundamentarea şi organizarea sondajelor de opinie.

Întrebări

-

Cum este definită opinia publică în cadrul orientării empirice faţă de sondajele de opinie?

-

Pe ce se întemeiază legitimitatea sondajelor de opinie în viziunea practicienilor din domeniu?

-

Menţionaţi presupoziţiile ontologice şi epistemologice care stau la baza sondajelor de opinie.

-

Care ar fi rolul sondajelor de opinie în societate conform celor care realizează o critică politico-ideologică a acestora?

-

Ce aspecte vizează critica teoretico-metodologică la adresa sondajelor?

-

Care sunt principalele caracteristici ale opiniei publice dintr-o perspectivă structural-funcţionalistă asupra societăţii?

Cuvinte-cheie: opinie, sondaj de opinie, structural-funcţionalism, premisele sondajelor de opinie

TEMA A III-A: PROBLEMATICA SONDAJELOR DE OPINIE

În cadrul acestei teme vor fi discutate: - posibilităţile (domeniile de aplicabilitate) şi - limitele sondajelor de opinie

Prin modalităţile de culegere a informaţiei, prin tehnicile de eşantionare folosite şi prin analiza statistică a datelor, sondajele de opinie apar ca fiind adecvate pentru studierea situaţiilor şi comportamentelor de felul celor caracteristice pentru contextul electoral. Domeniile de aplicabilitate ale sondajelor de opinie au un set de trăsături comune. Situaţiile de genul alegerilor posedă caracteristici care le fac să se preteze la a fi studiate prin metoda interogativă a sondajului: -

Comportamentele (inclusiv cele verbale, din sfera opiniilor) sunt puternic individualizate. Faptul social măsurat apare ca un agregare de comportamente individuale, iar opinia publică drept o sumă de opinii individuale.

Astfel poate fi justificată construirea de eşantioane sub forma unor agregate de indivizi disparaţi şi egal ponderaţi

-

Populaţia studiată în sondaje

are atributul unei totalităţi de unităţi

individuale inter-şanjabile. -

Sunt abordate activităţi ce pot fi considerate acţiuni ale unor mase de indivizi, - în opoziţie cu acţiunile organizate ale grupurilor sociale.

Sondajul se dovedeşte de asemenea util în situaţiile asemănătoare cu cele proprii scrutinurilor electorale: - situaţiile, acţiunile şi comportamentele de cumpărare (vizate prin studiile de marketing), - comportamentele oamenilor faţă de mass-media (- obiect al studiilor de audienţă), - comportamentele de tip cultural ţinând de frecventarea cinematografelor, a teatrelor. Acestea sunt domeniile prioritare în care există o adecvare între structura socială a obiectului de studiu, modul de producere a faptelor sociale şi modelul ştiinţific cu care operează sondajelor de opinie. Întrucât sondajelor pre-electorale li se face cea mai mare publicitate, se creează impresia că există o identitate între acestea şi sondajele de opinie. În realitate, volumul sondajelor pre-electorale este mult depăşit de sondaje realizate în alte câmpuri sociale (marketing, audienţă). În ceea ce priveşte limitele sondajelor (mai ales ale sondajelor realizate cu precădere în scopuri comerciale decât de cunoaştere ştiinţifică), J. Galtung formulează patru deficienţe ale acestora: 1. ancheta prin sondaj este încărcată de individualism; 2. sondajul de opinie este prea democratic; 3. sondajul reprezintă societatea în manieră statică; 4. sondajele privilegiază poziţiile sociale ale clasei mijlocii. Să explicităm aceste critici:

1. Ancheta prin sondaj este încărcată de individualism

În eşantioanele utilizate în sondajele de opinie, individul apare extras din contextul său social. În societăţile pluraliste, în care individualismul constituie o valoare socială, selectarea prin eşantionare a subiecţilor investigaţi este în înalt grad adecvată. Procedeul nu produce o distorsionare a realităţii în societăţile democratice, în care individul este liber să se exprime şi în care există o centrare pe persoană şi nu pe comunitate, în care individul dispune de autonomie în raport cu grupurile sociale şi comunităţile care îl învăluie. Studiile prin sondaj oferă rezultate valide şi semnificative în acele societăţi în care principiul “un cetăţean – un vot” este pe deplin funcţional iar modelele socializatoare îi formează pe oameni în spiritul libertăţilor individuale, al dreptului de exprimare liberă şi în spiritul congruenţei între cuvinte şi fapte. În societăţile caracterizate de existenţa unor regimuri politice autoritare, spre exemplu, gradul în care indivizii sunt dispuşi să exprime punctele lor de vedere în mod sincer este foarte scăzut, ceea ce afectează valabilitatea datelor obţinute prin sondajul de opinie.

2. Sondajul de opinie este prea democratic

Constituirea de eşantioane reprezentative are drept scop reproducerea diversităţii unei populaţii la o scară redusă. Aşadar, într-un eşantion reprezentativ la

nivel naţional, se vor regăsi persoane aparţinând principalelor categorii şi clase sociale existente în cadrul naţiunii respective, după criterii cum sunt: mediul de rezidenţă, gen, apartenenţă etnică, nivel de educaţie, nivel de venituri, ocupaţie etc. Un sondaj de opinie va investiga subiecţi din toate straturile societăţii, aceasta însemnând că vor fi înregistrate şi opiniile unor oameni care fac parte din categorii precum: persoane defavorizate, marginali, persoane cu un status social scăzut, cu un nivel jos de educaţie şi altele asemenea. În acest fel, sondajul va aduce în prim-plan şi opinii care altfel ar avea un grad extrem de redus de vizibilitate socială. Prin sondaj devin social-vizibile şi opinii care nu ar fi avut altă şansă de a fi public prezentate unui număr mare de persoane. Sondajul “scoate la suprafaţă”, aduce în spaţiul dezbaterilor publice şi puncte de vedere care, în mod obişnuit, nu au o prea mare putere de influenţare a deciziilor privind treburile publice. Pe aceste considerente, sondajului i se reproşează că este prea democratic. Însă ceea ce la prima vedere pare o deficienţă, la o reconsiderare atentă ar putea fi calificat drept un atu al sondajelor care, iată, pot îndeplini în societate o funcţie extrem de importantă: cea de “ascultare” socială, de consultare colectivă a oamenilor în legătură cu problemele de interes societal.

3. Sondajul reprezintă societatea în manieră statică

Prin sondaj sunt înregistrate opiniile subiecţilor la un anumit moment, rezultatele sondajului constituind o “fotografie” a societăţii. Un sondaj realizează un studiu de tip transversal al societăţii, oferind date despre un moment din evoluţia acesteia.

Un remediu pentru această situaţie îl reprezintă studiile panel şi analiza tendinţelor de evoluţie a fenomenelor de opinie.

Studiile panel constau în utilizarea aceluiaşi eşantion, a aceloraşi subiecţi pentru realizarea de sondaje repetate la anumite intervale de timp, în scopul sesizării modului în care variabila “timp” exercită influenţe în schimbarea opiniilor. Analiza tendinţelor de evoluţie a fenomenelor de opinie presupune realizarea de sondaje la momente diferite pe eşantioane reprezentative pentru populaţia investigată (care includ însă de fiecare dată alte persoane). Acest tip de analiză permite evidenţierea direcţiei dominante în care opiniile oamenilor se îndreaptă de-a lungul timpului.

Sondajul de opinie în sine nu este adecvat pentru a studia schimbările rapide de opinie. Multitudinea sondajelor realizate în ţările occidentale nu a putut prevedea schimbările radicale şi bruşte de opinie din 1968. Acest eşec poate fi explicat prin explicitarea mecanismelor prin care opiniile şi comportamentele se relaţionează. În perioadele de schimbări sociale majore, conduitele, comportamentele sunt cele care preced cristalizarea şi exprimarea opiniilor şi atitudinilor sociale ale oamenilor. Succedarea rapidă a evenimentelor nu mai acordă individului răgazul de a reflecta la ceea ce va urma şi la modalităţile cele mai potrivite pentru a dezvolta comportamente de tip acţional. Modelul schimbării sociale interiorizat în realizarea sondajelor este similar cu modelul clasic al democraţiei liberale, potrivit căruia societatea ar fi un club al elitelor

luminate, în care acţiunile indivizilor ar urma unei exprimări deschise, unei explicitări a opiniilor.

4. Sondajele privilegiază poziţiile sociale ale clasei mijlocii

Sondajele sunt o metodă de culegere a datelor prin procedee de tip interogativ. Opiniile sunt dezvăluite de subiect în cadrul unei situaţii de comunicare provocată de operatorul de teren care întreabă şi/sau de întrebările chestionarului. Acest tip de comunicare are un anumit grad de artificialitate (în mod obişnuit, în viaţa de zi cu zi, nu avem de-a face cu o persoană pe care nu o cunoaştem şi care ne solicită răspunsuri la întrebări pe care nu ni le punem în mod frecvent). Este mai uşor de imaginat acum de ce persoanele de la periferia societăţii sunt dezavantajate în aceste situaţii de interacţiune verbală. Un soi de “analfabetism” politic, cetăţenesc (frecvent întâlnit în categoriile marginale ale societăţii) creează dificultăţi în administrarea chestionarelor. La polul social opus, şi elitele constituie o categorie de persoane mai puţin abordabile prin sondaj de opinie. Membrii elitelor formulează de obicei obiecţia că sondajul nu le permite exprimarea adecvată a opiniilor din pricina gradului înalt de standardizare a întrebărilor şi a categoriilor de răspuns în chestionar. Această standardizare este acuzată de simplificarea realităţii, împiedicând formularea şi exprimarea unor opinii nuanţate, care să le exprime individualitatea. Studiile întreprinse au demonstrat că persoanele ideale în calitate de respondenţi la întrebările sondajelor posedă următoarele caracteristici: -

au un nivel ridicat de socializare şi de integrare în societate;

-

au obişnuinţa examenelor, a testelor de tip întrebare – răspunsuri precodificate;

-

ascultă cu atenţie întrebările care le sunt puse;

-

sunt suficient de instruite pentru a completa chestionare;

-

acceptă relativ uşor întrebări cu răspunsuri pre-formulate;

-

în final sunt mulţumite că s-au numărat printre subiecţii interogaţi.

Observăm că aceste trăsături sunt proprii persoanelor din categoriile de mijloc ale societăţii. Sondajele de opinie sunt astfel susceptibile de a privilegia problematica şi poziţiile, punctele de vedere ale claselor mijlocii.

Întrebări -

Care sunt domeniile în care utilizarea sondajului ca metodă de investigare este înalt adecvată?

-

Enumeraţi criticile formulate de J. Galtung la adresa sondajelor de opinie.

-

La ce se referă reproşul: “sondajul de opinie este prea democratic”?

-

Prin ce modalităţi poate fi remediată inabilitatea sondajului de a surprinde dinamica socială?

-

Cum poate fi explicată inadecvarea sondajului la studiul schimbărilor sociale rapide?

-

Descrieţi tipul respondentului ideal la întrebările sondajelor.

Cuvinte-cheie: sondaje – aplicabilitate, limitele sondajului, eşantioane, studii transversale, metodă interogativă, opinie publică

TEMA A IV-A: INFLUENŢARE SOCIALĂ PRIN SONDAJE DE OPINIE PUBLICĂ

În această prelegere vor fi tratate subiectele: - Funcţii şi disfuncţii sociale ale sondajelor - Potenţialul manipulator al sondajelor de opinie

Sondajele de opinie au devenit o adevărată instituţie socială în statele cu regimuri politice democrate. Rezultatele sondajelor pot constitui obiect de controversă, ele pot fi criticate sau acceptate - dar nu ignorate. De obicei, oamenii politici ale căror idei şi programe politice înregistrează scoruri bune în sondaje tind să le considere demne de încredere, în vreme ce liderii politici ale căror performanţe sunt slab evaluate în sondaje formulează critici prin care contestă corectitudinea şi valabilitatea acestora. Valorizate sau nu pozitiv, datele furnizate de sondaje impun oricum o luare de poziţie din partea actorilor politici vizaţi.

Sondajele de opinie au devenit un element important al situaţiilor sociale, ele constituie un factor influent în interacţiunile care au loc între trei mari forţe ale câmpului social: -

actori politici (lideri şi partide)

-

mass-media şi

-

cetăţeni (ale căror opinii sunt înregistrate prin sondaje).

Practicarea sondajelor şi publicarea rezultatelor acestora devin variabile importante în definirea şi constituirea situaţiilor de natură socială, în influenţarea dinamicii sociopolitice. Unele comentarii ale influenţelor exercitate de sondajele de opinie atribuie acestora un rol pozitiv, benefic, în funcţionarea societăţii. Iată care sunt principalele funcţii sociale cu care sunt creditate sondajele: -

Sondajele stimulează gândirea critică a cetăţeanului obişnuit. Acest lucru se petrece atât prin înregistrarea opiniilor şi punctelor de vedere ale persoanelor aparţinând unor categorii sociale mai puţin influente în spaţiul public, cât mai ales prin faptul că publicarea rezultatelor sondajului oferă fiecăruia imaginea ansamblului social la momentul respectiv şi aduce în atenţia publică problemele importante ale societăţii. Individul poate constata, de pildă, dacă acel curent de opinie la care aderă este dominant în societate sau dacă, dimpotrivă, prin opinia exprimată se situează pe o poziţie minoritară, de mică răspândire socială.

-

Are loc o desacralizare a autorităţilor. Prin dimensiunile vizate de întrebările sondajului, activitatea şi performanţele autorităţilor sunt supuse examinării de către publicul larg, căruia i se oferă şi alte ocazii, în afara

votului, de a-şi exprima satisfacţia sau nemulţumirea faţă de cei care administrează treburile publice. -

Sunt comentatori care apreciază că sondajele sunt stimulente ale spiritului civic, chiar un antidot la tendinţele de guvernare autoritară; sondajul este considerat un instrument de susţinere a democraţiei.

-

Prin reacţia pe care o oferă elitelor politice din partea celor guvernaţi, sondajele se instituie ca o formă de comunicare la nivel societal.

Dintre disfuncţiile sociale considerate a fi provocate de sondajele de opinie pot fi enumerate: -

Sondajele creează o situaţie socială şi politică marcată de influenţări impresive, de evaluări superficiale ale performanţelor actorilor sociali (prin modul simplificator de punere a problemelor). Astfel s-ar exercita presiuni nejustificate, neavenite, asupra factorilor de putere. Această influenţă impresivă se exercită mai ales la nivelul elitelor şi mai puţin asupra cetăţeanului „de rând”. Elitele sunt în mai mare măsură dispuse să-şi orienteze strategiile în funcţie de rezultatele sondajelor decît cetăţenii obişnuiţi.

-

Un alt punct de vedere afirmă că publicarea rezultatelor obţinute prin sondaje are un rol de manipulare a maselor (spre exemplu, prin exercitarea de presiuni asupra minorităţilor în sensul ralierii acestora la opiniile dominante).

-

Sondajele de opinie subminează prestigiul autorităţilor, încurajând nesupunerea civică.

Dar poate cea mai interesantă idee din sfera celor care se referă la potenţialul manipulator al sondajelor este cea care afirmă că sondajul este manipulator prin chiar principiile metodologice care îl structurează. Chestionarele utilizate ca instrumente de culegere a datelor în sondajele de opinie includ întrebări cu formulări cât mai simple, care să fie inteligibile pentru toţi subiecţii. Întrebările simple şi standardizate se sprijină pe stereotipuri, valori, tradiţii şi norme de cea mai largă răspândire şi recunoaştere în mediile sociale. Aceste elemente (stereotipuri şi reprezentări) sunt legate cu precădere de relaţii inter-umane de tip consensual. Prin modul în care sunt concepute, sondajele produc o imagine armonică a cîmpurilor sociale, defavorizând aspectele de tip conflictual (chiar dacă unii oameni răspund prin „da” iar alţii prin „nu” la o întrebare simplă de sondaj, ei se situează cu toţii înăuntrul aceleiaşi paradigme, al aceleiaşi modalităţi de considerare a realităţii). În general, sondajele conţin în ele tendinţa de a induce o imagine a ansamblurilor publice prin care sunt favorizate simbolurile unificatoare. Potenţialul manipulator al sondajelor este întreţinut şi de fascinaţia pe care o exercită în rândul publicului. Sondajele pot impresiona oamenii prin arsenalul de logistică informaţională (în unele ţări operatorul de teren înregistrează răspunsurile subiecţilor cu ajutorul unui computer portabil), prin cuantificările masive, rapide, spectaculoase, prin modalităţile de prezentare a datelor rezultate (prezentări computerizate de date sub formă tabelară sau grafică). Astfel se acreditează ideea că sondajul este o metodă şi o instituţie socială de deplină obiectivitate şi neutralitate axiologică. Oamenii devin vulnerabili la imaginile furnizate de rezultatele sondajelor, ajungând să le acorde o încredere pe care uneori nu o merită.

Un alt aspect controversat este legat de publicarea rezultatelor. Paul Lazarsfeld a efectuat sondaje asupra sondajelor, pentru a evidenţia efectele pe care acestea le produc asupra opiniilor individuale. Au fost identificate trei mari categorii de efecte: -

Efecte de confirmare, de întărire a opţiunilor celor deja decişi.

-

Efecte de actualizare a opţiunilor latente, de activare a celor potenţial decişi.

-

Efecte de convertire: într-o anumită proporţie, sunt schimbate opţiuni ale publicului (oamenii adoptă puncte de vedere contrare celor la care aderau iniţial). În final, însă, aceste convertiri se traduc prin neutralizare (de cele mai multe ori, proporţii relativ egale de indivizi sunt convertite către „favorabil” ca şi către „defavorabil”, spre putere ca şi spre opoziţie, spre „stânga ca şi spre „dreapta”).

Nu există certitudinea că publicarea rezultatelor sondajelor pe teme electorale nu i-ar influenţa într-un fel sau altul pe alegători (mai ales în perioadele de dinamică socială accentuată). Iată de ce în unele state se recurge la interzicerea publicării rezultatelor de sondaj, - cel puţin în perioada premergătoare scrutinurilor electorale. Publicarea rezultatelor de sondaj este interzisă în Franţa şi în România (în săptămâna de dinaintea alegerilor), în Spania (cu cinci zile înainte de scrutin), în Portugalia (pe toată durata alegerilor), în Belgia (în ultima lună de dinaintea alegerilor). În fiecare din aceste ţări, sondajele continuă să fie realizate iar rezultatele lor parvin liderilor politici, comentatorilor şi analiştilor, oamenilor de afaceri – dar nu şi electoratului larg. Unii legislatori şi politicieni, prin interdicţiile la adresa publicării rezultatelor de sondaj, nu fac decât să împiedice accesul electoratului la cea mai

obiectivă modalitate de măsurare a opiniei publice (în condiţiile în care unii jurnalişti şi politicieni identifică părerile taximetristului sau liftierului cu “vox populi”). Se ajunge la situaţia în care cetăţenilor li se neagă dreptul de a fi informaţi în legătură cu ceea ce se petrece în societatea în care trăiesc. După consultări cu organismele care supraveghează realizarea de sondaje în ţările europene, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a exprimat următoarea luare de poziţie: “întărirea controlului asupra desfăşurării sondajelor de opinie nu apare ca fiind dezirabilă sau necesară şi nu prezintă interes încercarea de armonizare a reglementărilor la nivel internaţional”. De altfel, unele încercări de reglementare strictă a realizării de sondaje şi a publicării rezultatelor s-au dovedit eşecuri. O asemenea încercare a existat în Irlanda, unde a fost interzisă realizarea oricărui sondaj de opinie, definit prin lege ca interogare a cel puţin 100 de persoane. Legea a fost ocolită (prin realizarea de sondaje pe sub-eşantioane de 99 de persoane, ale căror rezultate erau apoi cumulate), ajungându-se în final la abandonarea acesteia. Interdicţiile la adresa sondajelor de opinie ajung să fie inefective şi datorită dezvoltării tehnologiilor comunicaţionale: sondaje realizate în Franţa în perioada de interdicţie au putut fi publicate în presa elveţiană, accesibilă şi publicului francez (internetul deschide mari posibilităţi şi sub acest aspect). Este nevoie ca tehnicile de sondare a opiniei publice să fie perfecţionate, astfel încât realitatea socială să fie exprimată cu acurateţe, consolidând, în această manieră, credibilitatea unei instituţii sociale devenită indispensabilă într-o societate autentic democratică.

Întrebări -

Care este semnificaţia sondajelor din perspectiva câmpului forţelor sociale?

-

Menţionaţi trei funcţii pe care sondajul le poate îndeplini în societate.

-

În ce constau influenţele disfuncţionale ale sondajelor de opinie?

-

Care sunt tipurile de efecte ale realizării de sondaje asupra publicului, după Paul Lazarsfeld?

-

În ce constă potenţialul manipulator al sondajului de opinie?

-

Care este poziţia dvs. în materie de reglementare a publicării rezultatelor de sondaj?

Cuvinte-cheie: rol social al sondajelor, manipulare, efectele sondajelor

TEMA A V-A: MASS-MEDIA ŞI OPINIE PUBLICĂ

În cadrul acestei teme vor fi prezentate: - principalele clase de teorii cu privire la efectele mass-media; - contextul social şi dezvoltările tehnologice caracteristice fiecărei orientări teoretice; - enunţurile definitorii pentru conţinutul orientărilor prezentate.

Cercetarea efectelor mass-media, a influenţelor exercitate asupra celor expuşi la mesajele vehiculate în media constituie o preocupare prezentă în majoritatea studiilor de sociologia comunicării. De o mare relevanţă practică şi suscitând un ridicat interes din partea publicului, analiza efectelor apare ca una din problemele centrale ale comunicării de masă. Aspectele vizate cu precădere sunt: -

puterea de influenţare a media,

-

direcţii de exercitare a acestor influenţe,

-

tipuri de efecte produse,

-

condiţii de producere a efectelor.

Tema efectelor pe care mijloacele de comunicare în masă le au în societate este una controversată, dată fiind dificultatea de evidenţiere a ponderii mass-media în producerea efectelor sesizate.

Este dificil de cuantificat şi de măsurat partea de responsabilitate care revine comunicării de masă, în bună măsură pentru că mediile de comunicare acţionează întrun context concurenţial. Acţiunile mas-media se pot conjuga sau pot fi în opoziţie cu alţi factori de mediu care influenţează sau pot influenţa atitudinile, opiniile, comportamentele de factură acţională ale oamenilor. Relativ la tema efectelor mass-media pot fi distinse trei clase de teorii: 1. teorii care afirmă atotputernicia mass-media (teoria “glonţului magic” şi a societăţii de masă), 2. teorii ale influenţei selective (teoria efectelor minimale ale media), 3. teoriile influenţelor indirecte, de lungă durată. Aceste puncte de vedere corespund în linii mari etapelor de dezvoltare tehnologică a mijloacelor de comunicare, fiecare “salt” tehnologic fiind însoţit de elaborări teoretice specifice.

Societatea de masă şi teoria “glonţului magic”

Primele teorii care au urmărit să sesizeze şi să explice impactul mediilor capabile să emită mesaje pentru un public numeros pot părea demodate astăzi, însă ele sunt mai mult decât simple curiozităţi istorice. Evoluţiile concepţiilor ulterioare au reprezentat reacţii la aceste prime construcţii teoretice, - de aici derivând importanţa cunoaşterii lor. Teoriile din perioada de debut a preocupărilor faţă de efectele mass-media s-au conturat în primele decenii ale secolului al XX-lea, - epocă de răspândire pe scară din

ce în ce mai largă a unor mijloace de comunicare precum: presa scrisă, dar mai ales radioul şi cinematograful. Retrospectiv, se poate aprecia că aceste dezvoltări tehnologice au provocat deschiderea unor noi şi vaste orizonturi ale comunicării inter-umane. Ziarele deja deveniseră accesibile aproape oricui (prin ziarul ieftin – “presa de un penny”). Publicul cinematografelor era în continuă creştere, sporeşte gradul de accesibilitate a publicului la receptoarele de radio, se accelerează ritmul inovaţiilor şi al perfecţionărilor tehnologice în domeniu (în 1926 apare filmul sonor). Ca orice tehnologii nou apărute, atât de intruzive la adresa stilului de viaţă, a activităţilor cotidiene, ziarele, filmele şi emisiunile radiofonice au suscitat interesul dar şi suspiciunile publicului. Apariţia acestor “minuni” tehnice însoţea procese de profunde transformări socioeconomice: industrializare, urbanizare, migraţie masivă a forţei de muncă. În acest context marcat de schimbări sociale majore apare drept firească preocuparea privind impactul noilor media asupra oamenilor. Primele concepţii relative la rolul mass-media afirmă şi susţin ideea atotputerniciei “canalelor de difuzare colectivă”. În epocă devine dominantă convingerea că massmedia (mai ales filmul şi radioul) au o putere practic nelimitată de influenţare a publicului conform voinţei comunicatorului. Ne putem întreba: de unde provenea o asemenea concepţie? Convingerea că media sunt atotputernice se baza pe un anumit mod de percepere a realităţilor sociale ale acelui timp. Se considera că procese precum cele de adâncire a diviziunii sociale a muncii, conducând la complexificarea societăţii, au drept consecinţă majoră apariţia aşa-numitei “societăţi de masă”.

Sintagma “societate de masă” nu este utilizată în sensul de societate masivă (incluzând un număr mare de membri). Spre exemplu, India, deşi cu o populaţie numeroasă, se caracterizează printr-o organizare socială preponderent de tip tradiţional. Pentru a preciza accepţiunea dată “societăţii de masă” vom enumera trăsăturile sale principale: -

indivizi relativ izolaţi unii de ceilalţi (o izolare psihică şi afectivă),

-

interacţiunile dintre oameni au loc în manieră preponderent impersonală,

-

relaţiile se stabilesc între indivizi îndeosebi în virtutea existenţei unei specializări accentuate, pe baza funcţiilor şi rolurilor sociale pe care aceştia le performează ca urmare a diviziunii muncii în societate;

-

indivizii sunt relativ liberi faţă de povara obligaţiilor sociale neoficiale

Cercetarile de început vizând tema comunicării de masă se asociau cu două şcoli sociologice şi psihologice: - psihologia profunzimilor psihicului uman, iniţiată de către Sigmund Freud şi - curentul behaviorismului în sociologie, fondat pe conceptele centrale de “stimul” şi “reacţie”. Pe acest fundal intelectual, cercetarea efectelor mass-media a cunoscut un impuls puternic datorită primului război mondial. Diviziunea

socială a muncii,

eterogenitatea societăţii, individualismul – adică acele procese şi caracteristici care făcuseră posibilă apariţia societăţilor industriale – au devenit problematice. Primul război mondial a fost unul total, o confruntare la scară globală nu doar între armate, ci şi între capacităţile de producţie ale societăţilor beligerante. Pe lângă alte resurse, războiul total necesita o solidaritate eficientă a oamenilor; devin esenţiale mobilizarea sentimentelor şi atragerea loialităţii cetăţenilor pentru cauza războiului.

Mijlocul folosit pentru mobilizarea energiilor individuale a fost propaganda. Mesaje propagandistice au invadat mediile de comunicare. Una din temele predilecte ale propagandei este cea a atrocităţilor comise de adversar. ”Tema atrocităţii a fost un factor important în propaganda engleză. Cele mai multe expozeuri pe această temă erau înghiţite cu nesaţ de către un public naiv. Poate că ar fi fost mai puţin înclinaţi să accepte poveştile despre teroarea germană dacă ar fi fost de faţă la naşterea celei mai lugubre poveşti despre atrocitate, la sediul Departamentului britanic de informaţii, în primăvara anului 1917. Generalul de brigadă J.V.Charteris… compara două tablouri capturate de la germani. Primul era o reproducere vie a unei scene îngrozitoare, care arăta cadavrele soldaţilor germani ce erau transportate pentru a fi înmormântate în spatele liniilor. Al doilea tablou înfăţişa cai morţi trimişi la o fabrică unde, datorită ingeniozităţii germane, se extrăgeau săpun şi uleiuri din leşuri. Generalul Charteris a avut inspiraţia de a schimba titlurile celor două tablouri. …generalul a folosit foarfecele cu dexteritate şi a pus titlul: Cadavre germane în drum spre fabrica de săpun sub imaginea cadavrelor soldaţilor germani. În douăzeci şi patru de ore, tabloul era în valiza diplomatică ce urma să fie expediată la Shanghai. Generalul Charteris a trimis tabloul în China pentru a revolta opinia publică împotriva germanilor. Respectul chinezilor pentru morţi ajunge până la veneraţie. Profanarea morţilor atribuită germanilor a fost unul din factorii ce au determinat China să declare război împotriva Puterilor Centrale.” (De Fleur; Ball-Rokeach 1999). Succesul propagandei din timpul războiului a condus la convingerea că media sunt atotputernice.

Ideea de bază era că mesajele mass-media sunt receptate în mod uniform de către fiecare membru al publicului şi că astfel de stimuli declanşează reacţii imediate şi directe. Mesajele difuzate colectiv graţie noilor tehnologii erau asimilate unor “gloanţe magice” care-şi ating ţinta fără ca aceasta să conştientizeze măcar efectele pe care le suportă (o altă expresie folosită pentru a sugera atotputernicia mass-media asupra publicului său era cea de “injecţie sau seringă hipodermică”). În acest context s-au dezvoltat şi teoriile critice la adresa efectelor mass-media, având la bază ideea manipulării (a se vedea activitatea exponenţilor Şcolii de la Frankfurt: Th. Adorno, M. Horkheimer, H. Marcuse, J. Habermas). Această şcoală critică susţinea că mijloacele comunicării de masă nu beneficiază de autonomie în raport cu puterea economică şi politică, ele servind la perpetuarea ideologiei dominante şi la manipulare. Pentru reprezentanţii acestei şcoli, rolul cercetării era acela de a demasca rolul ascuns al mass-media. Adorno foloseşte termenul “industrie culturală” cu o conotaţie total negativă: “Producţiile spiritului, în stilul industriei culturale, nu sunt ŞI mărfuri, ci DOAR mărfuri”. Este deplânsă generalizarea principiilor economice ale pieţei în sfera culturii. Un contra-argument la adresa acestei concepţii ar putea consta în a arăta că forma-marfă a produselor culturale a existat dintotdeauna, în toate societăţile.

Teorii ale expunerii selective (teoria efectelor minimale ale mass-media)

O schimbare de concepţie privind efectele mass-media se produce în urma amplorii căpătate de cercetarea empirică. Sunt perfecţionate metodele de studiere empirică a

efectelor comunicării de tip mediatic. Acest curent tinde să înlocuiască speculaţiile şcolii critice cu măsurători empirice. Primele studii de orientare empirică îşi propun să cerceteze influenţele massmedia asupra comportamentelor politice, asupra modului în care oamenii receptează campaniile electorale şi îşi orientează votul. Acest tip de cercetări destramă ideea influenţelor directe şi imediate ale mijloacelor de comunicare în masă. Studiile întreprinse relevă faptul că mass-media constituie doar una dintre multiplele surse de influenţare. Se produce renunţarea definitivă la teza atotputerniciei mass-media. Lazarsfeld, Berelson şi Gaudet, prin dezvoltările teoretico-empirice ale fluxului de comunicare în două trepte, pun în evidenţă rolul grupurilor primare, al relaţiilor sociale informale în filtrarea şi interpretarea mesajelor de către indivizi. Concluzia majoră a cercetărilor caracteristice acestei perioade este că mass-media produc mai ales efecte de confirmare a opiniilor deţinute de public. Este răsturnată imaginea tradiţională despre ansamblul mijloacelor de comunicare, care acorda un rol determinant comunicatorului. Ceea ce apărea drept o verigă pasivă în lanţul comunicării, receptorii, constituie probabil componenta care deţine “cheia” influenţării prin mass-media. Astfel se trece de la imaginea receptorului ca un consumator pasiv la imaginea receptorului ca utilizator al media. O expresie elocventă a acestei mutaţii este preocuparea vizând evidenţierea utilizărilor pe care oamenii le dau diverselor medii de comunicare, ca şi a gratificaţiilor obţinute prin expunerea la diferitele tipuri de conţinut ale media. Dacă în prima clasă de teorii accentul cădea pe: “cine?, ce?, cu ce mijloace?”, acum se acordă o mare atenţie întrebărilor ţintind către destinatarul mesajelor (“cui?, cu ce efecte?”). Schema behavioristă clasică: stimul – reacţie este îmbogăţită prin

interpunerea: categoriilor sociale, subculturilor, relaţiilor sociale drept componente cu rol mediator între emiţător/mesaj şi receptor/comportament individual. Sunt iniţiate studiile de audienţă a mass-media, se trece de la considerarea nediferenţiată a “publicului” la “publicuri”, la segmente ale audienţei.

Teorii ale influenţelor indirecte, de lungă durată

A treia mare clasă de teorii din sfera de preocupări legată de influenţele massmedia poate fi sesizată începând cu mijlocul anilor “60. Are loc un reviriment al concepţiilor critice cu privire la rolul mediilor de comunicare. Aceste teorii acompaniază procesul de expansiune al televiziunii. Este pusă în discuţie “dogma” ineficienţei mass-media în influenţarea comportamentelor verbale (opiniilor) şi acţionale ale oamenilor, se pune sub semnul întrebării teza efectelor preponderent de confirmare şi chiar principiul expunerii selective la media. O explicaţie rezidă poate în faptul că televiziunea se dovedeşte un mediu de comunicare mult mai atractiv decât toate celelalte tipuri de media. Sunt revigorate acum analizele de tip structural-funcţionalist, cu centrarea atenţiei pe efectele in plan macro-social ale mass-media. Vor fi studiate influenţele mijloacelor de comunicare în masă asupra proceselor de socializare (“teoria cultivării” iniţiată de Gerbner), asupra sistemelor de valori, - aşadar, se încearcă evidenţierea efectelor pe termen lung ale mass-media. Această orientare aprofundează ideea importanţei contextul social în procesele de comunicare mediată. Evaluarea efectelor mass-media se realizează prin luarea în

considerare a din ce în ce mai multor dimensiuni şi variabile, fapt care produce o diversificare accentuată a studiilor din domeniu. Cele mai multe studii atribuie mediilor de comunicare o funcţie de mediere în cadrul societăţii; comunicarea de masă este considerată mai degrabă un agent şi nu o cauză unică în procesul de influenţare a opiniilor şi comportamentelor. Dintre

elaborările

teoretico-empirice

caracteristice

acestei

orientări

menţionăm: -

Teoria “spiralei tăcerii” (E. Noelle Neumann) şi

-

Teoria privind funcţia mass-media de “agenda setting” (M. Combs şi D. Shaw), teorii care vor fi prezentate într-o prelegere separată.

Întrebări Care sunt ideile de bază ale teoriei “glonţului magic”? Prin ce se caracterizează societatea de masă? Cum poate fi rezumată orientarea privind expunerea selectivă la media? Care dintre orientările teoretice prezentate are cele mai ascuţite accente critice la adresa efectelor mass-media? Argumentaţi răspunsul.

Cuvinte-cheie: mass-media, “glonţ magic”, societate de masă, propagandă, expunere selectivă, influenţă de lungă durată

TEMA A VI-A: TEORII PRIVIND ROLUL MASS-MEDIA ÎN SOCIETATE

În cadrul acestei teme vor fi prezentate: - Modele teoretice ale proceselor de comunicare - Teoria „spiralei tăcerii” (E. Noelle-Neumann) şi - Teoria privind funcţia mass-media de stabilire a ordinii de zi („agenda setting”)

Modele teoretice ale proceselor de comunicare

Comunicarea de masă presupune existenţa unui sistem complex de factori interconectaţi: -

comunicatorii, care sunt în mare măsură echipe lucrând în cadrul unor instituţii şi organizaţii specializate în comunicare

-

mesajele vehiculate

-

echipamentele tehnice utilizate pentru elaborarea şi transmiterea mesajelor

-

aparatura de receptare a conţinutului informaţional

-

receptorii (publicul mesajelor transmise prin mass-media)

În 1948 Harold Lasswell lansează ceea ce s-a numit ulterior schema clasică a comunicării, formulând întrebările la care trebuie să ofere răspuns analizele comunicării de masă: „Cine?

Ce?

Cum?

Cui?

Cu ce efecte? comunică”.

Acest model teoretic de tip behaviorist (axat pe studierea comportamentelor) structurează analizele comunicării de masă pe câteva domenii: -

Analiza de control, asupra factorilor care iniţiază, dirijează, organizează actele de comunicare. Acest tip de analiză se referă la instituţia în care este organizată elaborarea şi lansarea mesajelor (agenţii de presă, redacţii ale ziarelor, radiourilor, posturilor de televiziune, dar şi CNA – Comisia Naţională a Audiovizualului, precum şi alte instituţii oficiale care lansează mesaje – de cele mai multe ori prin funcţia specializată a „purtătorului de cuvânt”).

-

Analiza conţinutului comunicării (analiza mesajelor)

-

Analiza medium-urilor propriu-zise, a canalelor şi tehnologiilor specifice

-

Studiul audienţei: modurile receptării mesajelor şi structura publicului receptor

-

Măsurarea şi evaluarea cantitativă şi calitativă a eficienţei mass-media (studiul efectelor comunicării de masă)

Modelul lui Lasswell (al celor cinci „C”) a fost extins prin adăugarea de noi întrebări: Nu doar „cine?” ci şi „în numele cui comunică?”, nu numai „cui?” ci şi „pentru cine se comunică?”, precum şi „cu ce scop se comunică?” (un mesaj poate fi lansat de purtătorul de cuvânt – însă în numele unei instituţii sau al unui demnitar, el poate fi adresat „tuturor cetăţenilor” – însă poate viza, de fapt, doar un grup sau o categorie de persoane, scopul lansării mesajului poate fi dezamorsarea

unei situaţii sociale tensionate – efectul comunicării putând, însă, să fie total opus celui urmărit). În analizarea proceselor de comunicare a fost introdusă şi noţiunea de repertoriu (al emiţătorului, dar şi al receptorului de mesaje), care se referă la cunoştinţele deţinute şi la limbajul folosit de către cele două entităţi aflate la extremele lanţului comunicaţional. Pentru ca o comunicare să fie eficientă este nevoie să existe un minim de platformă comună între emiţător şi receptor, o zonă comună a celor două repertorii:

Repertoriul emiţătorului

Repertoriul receptorului

Dacă între cele două entităţi nu există acea minimă platformă comună (repertoriile sunt total diferite) asistăm la ceea ce a fost numit un „dialog al surzilor” (unei expresii i se acordă semnificaţii diferite de către fiecare participant la interacţiune). Comunicarea este de asemenea ineficientă dacă cele două repertorii se suprapun: în acest caz, nu se poate produce schimbul de informaţii, nici unul dintre participanţi nu poate furniza celuilalt informaţii noi, pe care acesta nu le deţinea până la acel moment. Behaviorismul implicit în paradigma lui Lasswell a fost înlocuit în unele studii de o perspectivă structural-funcţionalistă a comunicării, care este preocupată în special de teme precum: -

Raportul comunicării de masă cu societatea globală

-

Rolurile, funcţiile, nevoile satisfăcute şi gratificaţiile oferite de massmedia.

Paradigma de tip funcţionalist va fi ilustrată, pentru început, prin elaborarea teoretică ingenioasă cunoscută sub numele de „spirala tăcerii”.

Teoria „spiralei tăcerii” (E. Noelle-Neumann)

Iniţiatoarea acestei teorii

a încercat să relativizeze dogma efectelor de

confirmare şi a ineficienţei mass-media în producerea efectelor de transformare a opiniilor. Sursele teoriei lui Noelle-Neumann au fost găsite în scrierile a doi dintre clasicii sociologiei: francezul Alexis de Tocqueville şi germanul Ferdinand Tonnies. Neumann porneşte de la explicaţia oferită de sociologul francez declinului sentimentelor religioase în Franţa secolului al XVIII-lea. Tocqueville încearcă să răspundă la întrebarea: de ce dispreţuirea religiei devine o atitudine din ce în ce mai răspândită în secolul „iluminismului”? Explicaţia oferită: biserica franceză devine mută, tăcută. Mecanismul acestui fenomen era următorul: oamenii, destul de numeroşi, care păstrau credinţa religioasă, încep să se teamă tot mai mult de izolare socială. În raport cu opinia antireligioasă (care apare ca fiind dominantă), ei se tem în mai mare măsură de izolare decât de greşeala de a-şi masca propriile credinţe. Se răspândeşte convingerea că sunt tot mai puţini cei care rămân fideli credinţei religioase. În aceste condiţii, sentimentul antireligios, caracteristic pentru o parte a societăţii franceze, începe să apară drept opinie a majorităţii. Din ce în ce mai mulţi oameni ajung să creadă că sentimentul antireligios este opinia dominantă la nivel social. Biserica şi oamenii ataşaţi de ea devin tăcuţi (absenţi în spaţiul discuţiilor publice) din teama de a nu se izola în cadrul spiritualităţii franceze.

Tonnies este celălalt inspirator al modelului de analiză „spirala tăcerii”. El dezvoltă ideea că societăţile, spre deosebire de comunităţi, se află mai degrabă sub imperiul opiniilor decât al tradiţiilor. Tonnies afirmă: „opinia publică pretinde întotdeauna că deţine autoritatea. Ea impune consimţământul. În orice caz, opinia publică obligă la tăcere sau la evitarea sprijinului pentru ceea ce ea contrazice.” Neumann reia această problematică şi formulează întrebarea: mass-media anticipează, formează sau doar reflectă opinia publică? Concluzia este că „spirala tăcerii” este un mecanism pshiho-social potrivit căruia mijloacele de comunicare în masă trebuiesc considerate şi creatoare ale opiniei publice. Mass-media influenţează spaţiul social prin trei tipuri de presiuni: declanşează activismul pentru opinia dominantă, determină supunerea unora faţă de curentul de opinie major sau, pentru alţii, impune tăcerea şi pasivitatea. Formarea opiniilor presupune, în principal, observarea de către indivizi a mediului social (în special prin intermediul mass-media). Individul îşi formează opinia, realizând şi o evaluare a modului în care sunt distribuite opiniile în societate. Fiecare încearcă să aprecieze dacă opiniile se distribuie în concordanţă sau nu cu propriul punct de vedere. Apoi individul evaluează forţa curentelor de opinie din societate, evaluează, deci şansele pe care le are o opinie sau alta de a deveni dominantă. Acest proces are loc mai ales în perioadele de schimbare,de instabilitate socială, în care există scindări semnificative ale opiniilor. Opinia publică apare drept rezultatul acestei interacţiuni interpretative dintre indivizi şi mediul lor social. Îndivizii ale căror opinii coincid cu punctul de vedere ce pare dominant îşi întăresc încrederea de sine, ajung să se exprime public fără reticenţe dobândind o stare de confort psihic. Cei care îşi dau seama că ideile lor pierd teren în mediul social vor fi tot mai puţin dispuşi să le exprime, de teama sancţiunilor la care ar fi supuşi în

grupurile de care aparţin. Teama de izolare îi conduce pe mulţi fie la schimbarea punctului de vedere, fie la tăcere. Neumann arată că există un procentaj de cca. 20% din oameni având convingeri ferme, pe care le exprimă fără a se teme de izolare sau de sancţiuni chiar dacă ele contravin opiniei dominante. Aceşti oameni nu sunt incluşi în mecanismul „spiralei tăcerii”. Rezultatul acestor evaluări ale mediului social de către indivizi este un proces în spirală: opinia împărtăşită frecvent se afirmă cu o siguranţă crescândă, în vreme ce opinia etichetată drept minoritară îşi diminuează tot mai mult prezenţa în spaţiul public. Odată cu explicitarea acestui mecanism, Neumann ajunge să definească astfel opinia publică: acea opinie care poate fi exprimată în public fără riscul sancţionării ei şi pe care se poate întemeia acţiunea organizată public. Care este rolul mass-media în acest mecanism? Neumann arată că, în lumea contemporană, individul este aproape în totalitate dependent de mass-media în dobândirea informaţiilor care depăşesc sfera vieţii personale, precum şi în privinţa evaluărilor asupra climatului de opinie din societate. Mai ales pe planul opiniilor, mass-media se substituie grupurilor de referinţă, având o funcţie de reprezentare simbolică a opiniei publice. Mesajele vehiculate în media sunt utilizate de indivizi ca indicatori a ceea ce este sau nu permis să fie susţinut în mod public. Pentru a studia fenomenele de opinie în întregul lor, o cercetare ar trebui să adreseze indivizilor următoarele categorii de întrebări: întrebări privind opiniile subiecţilor asupra unor teme controversate întrebări care să solicite indivizilor evaluări privind ceea ce crede majoritatea

întrebări referitoare la estimarea de către subiecţi a modului în care vor evolua în viitor diferitele curente de opinie din societate întrebări privind disponibilitatea subiecţilor de a-şi asuma exprimarea publică a punctelor de vedere la care aderă. E. Noelle-Neumann a întreprins o cercetare urmând modelul „spiralei tăcerii”, comparând două categorii de indivizi care, în anii ‘70, împărtăşeau puncte de vedere similare privind evoluţia Germaniei Federale. Ambele categorii credeau că ţara lor va intra în sfera de influenţă sovietică, însă, în timp ce unul din grupuri era favorabil unei asemenea evoluţii, celălat îşi exprima îngrijorarea faţă de o asemenea perspectivă. Dispoziţiile de exprimare publică ale celor două grupuri erau diferite: deşi mai importantă ca pondere reală (evidenţiată prin sondaje de opinie), fracţiunea îngrijorată avea tendinţa de retragere din sfera dezbaterii publice, opinia acestei categorii apărând în mass-media ca fiind minoritară. Cercetarea a confirmat existenţa în acest caz a unui mecanism de tipul „spiralei tăcerii”. „Spirala tăcerii”, ca model de analiză teoretico-empirică, şi-a dovedit utilitatea în explicarea unora dintre situaţiile de opinie publică.

Teoria privind funcţia mass-media de stabilire a ordinii de zi („agenda setting”)

Iniţiatorii acestei teorii, M. Combs şi D. Shaw, arată că mediile comunicării de masă trebuie tratate ca sub-sisteme care se intersectează cu celelalte părţi componente ale societăţii globale, având un rol important în interacţiunile dintre acestea. Există tendinţa ca politicul să exercite un control al sub-sistemului mediatic, mai ales sub raportul modului în care acesta realizează selecţia (filtrarea) mesajelor care urmează a

fi difuzate. Controlul asupra mass-media, îndeplinit prin filtrarea mesajelor primite şi difuzate, este important pentru că, astfel, pot fi influenţate interacţiunile dintre diferitele componente ale societăţii. Modul în care ştirile sunt selectate pentru difuzare în redacţiile mijloacelor de comunicare nu reprezintă o simplă alegere între ştiri disponibile, ci este influenţat de acele sub-sisteme sociale care au ca scop controlarea fluxurilor de comunicare. Mediile de informare, valorizând anumite evenimente, induc treptat schimbări de ordin cognitiv, inoculează oamenilor anumite modalităţi de construire mentală a lumii în care trăiesc. Poate cel mai important efect al mass-media este cel pe termen lung, prin structurarea modului în care oamenii ajung să perceapă viaţa publică. Massmedia au puterea de a eticheta actualitatea, care este apoi preluată de public. Afirmaţia centrală a acestei abordări este: rolul esenţial al mass-media nu constă în a spune oamenilor cum să gândească, ci la ce să se gândească. Mediile de comunicare sunt cele care stabilesc ordinea de zi, propunând publicului un calendar al evenimentelor de actualitate şi o ierarhie a problemelor considerate importante. De multe ori se constată un decalaj semnificativ între problematica prezentată în media şi problemele de importanţă reală în societate (puse în evidenţă prin indicatori obiectivi). Unele studii arată că mediile comunicării de masă au o logică proprie în identificarea şi prezentarea problemelor societăţii, în acoperirea actualităţii economice, sociale, politice, culturale. De multe ori această logică are ca rezultat o „ordine de zi” care nu concordă cu distribuţia opiniilor în populaţie la momentul respectiv. Acest tip de influenţă a comunicării de masă e pusă în evidenţă şi prin faptul că aproape întreaga viaţă politică contemporană este concepută de oamenii politici din

perspectiva mediatizării evenimentelor (crearea „evenimentelor mediatice”) şi a ierarhizării lor în mass-media.

Întrebări Care sunt elementele componente ale sistemului comunicării de masă? Descrieţi schema clasică a comunicării. Ce rol au repertoriile emiţătorului şi receptorului în procesul de comunicare? Ce aspecte vizează cu precădere perspectiva structural-funcţionalistă asupra comunicării de masă? Prezentaţi pe scurt mecanismul „spiralei tăcerii”. Cum defineşte E. Noelle-Neumann opinia publică? Ce tipuri de întrebări ar trebui să includă cercetările vizând fenomenele de opinie din perspectiva paradigmei „spirala tăcerii”? Care sunt principalele enunţuri ale teoriei privind funcţia mass-media de „agenda setting”?

Cuvinte-cheie: schema clasică a comunicării, repertoriu, emiţător, receptor, mass-media, opinie publică, spirala tăcerii, agenda setting, behaviorism, structural-funcţionalism

Bibliografie orientativă

1. *** “Barometrul de Opinie Publică”, Fundaţia pentru o Societate Deschisă. 2. *** “Eurobarometer” (www.europa.eu.int/comm/public_opinion). 3. Albarran, A.B.; Goff, D.H.: Understanding the Web: Social, Political, and Economic Dimensions of the Internet, Iowa State Univ. Press 2000 4. Almond, Gabriel; Verba, Sidney: “Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni”, Ed. Du Style, Bucureşti, 1996. 5. Babbie, Earl: “The Practice of Social Research”, Wadsworth Publishing Co., Belmont – California, 1992. 6. Baran, Stanley J.; Davis, Dennis K.: Mass Communication Theory. Foundations, Ferment and Future. Wadsworth Publ. Co., Belmont – California, 1995 7. Bastelaer de, A.; Henin, L.; Lobet-Maris, C.: Villes virtuelles entre communaute et la cite: analyse de cas, Paris: L’Harmattan 2000 8. Bera, M.; Mechoulan, E.: La machine Internet, Paris: Odile Jacob 1999 9. Blauwhof,

G.S.W.:

The

Non-Linear

Dynamics

of

Technological

Developments: An Exploration of Telecommunications Technology, Univ. van Amsterdam 1995 10. Bulai, Alfred: “Mecanismele electorale ale societaţii româneşti”, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999. 11. Buttolph-Johnson, Janet; Joslyn, Richard A.: “Political Science Research Methods”, Congressional Quartely Inc., Washington D.C., 1995.

12. Câmpeanu, Pavel; Combes, Ariadna; Berindei, Mihnea: “România înainte şi după 20 mai”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991. 13. Cathala, Henri-Pierre: “Epoca dezinformării”, Ed. Militară, Bucureşti, 1991. 14. Chelcea, Septimiu (coord.) – “Semnificatia documentelor sociale”, Ed. Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1985, p.: 11-60. 15. Chelcea, Septimiu: “Teorii ale comunicarii de masa”, Bucuresti, 2000 16. Chelcea, Septimiu; Mărginean, Ioan; Cauc, Ion: “Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici”, Ed. Destin, Deva, 1998 17. Cuilenburg, J.J.van; Scholten, O.; Noomen, G.W.: Stiinta comunicarii, Bucuresti: Humanitas 1998 18. Datculescu, Petre; Liepelt, Klaus (editori): “Renaşterea unei democraţii: alegerile din România de la 20 mai 1990”, IRSOP, Bucureşti, 1991. 19. DeFleur, Melvin L.; Ball-Rokeach, Sandra: Teorii ale comunicarii de masa, Iasi: Polirom 1999 20. Dragan, Ioan: Paradigme ale comunicarii de masa, Bucuresti: Sansa 1996 21. Durandin, Guy: L’information, la desinformation et la realite, Paris: PUF 1993 22. Ficeac, Bogdan: “Tehnici de manipulare”, Nemira, Bucuresti, 1996 23. Gibson, Roy: “Radio and Television Reporting”, Allyn&Bacon, London, 1991 24. Haywood, Trevor: Info-Rich – Info-Poor: access and exchange in global informational society, London: Bowker Saur 1995 25. Inglis, Fred: Media Theory. An Introduction, Basil Blackwell, London, 1990 26. Kapferer, Jean-Noel: “Zvonurile”, Humanitas, Bucuresti, 1993 27. King, Gary; Keohane, Robert; Verba, Sydney: “Fundamentele cercetarii sociale”, Polirom, Iasi, 2000 28. Mattelart, A.&C: Istoria teoriilor comunicarii, Iasi: Polirom 2001

29. May, Tim: “Social Research. Issues, Methods and Process”, Open University Press, Buckingham – UK, 1993. 30. McQuail, D.; Windahl, S.: Modele ale comunicarii pentru studiul comunicarii de masa, Iasi: Polirom 2001 31. Paletz, David L.; Entman, Robert M.: “Media. Power. Politics”, The Free Press – Macmillan Publ. Co., London, 1981 32. Potter, James W.: Media literacy, Thousand Oaks, London: Sage 1998 33. Putnam, Robert D.: “Making Democracy Work”, Princeton University Press, Princeton – New Jersey, 1993. 34. Ramonet, Ignacio: Tirania comunicarii, Bucuresti: Ed. Doina 2000 35. Rotariu, Traian; Iluţ, Petru: “Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi practică”, Ed. Polirom, Iaşi, 1997. 36. Stoetzel, Jean; Girard, Alain: “Sondajele de opinie publică”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975 37. Thompson, John B.: Media si modernitatea. O teorie sociala a mass-media, Bucuresti: Ed. Antet 38. Vlăsceanu, Lazăr: “Metodologia cercetării sociale. Metode şi tehnici”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 39. Volkoff, Vladimir: Petite histoire de la desinformation: du cheval de Troie a Internet, Paris: Eds. Du Rocher 1999 40. Worcester, Robert M.: “British Public Opinion. A Guide to the History and

Methodology of Political Opinion Polling”, Basil Blackwell, Oxford – UK, 1991.