Sociologia miscarilor sociale [PDF]

Zitiervorschau

i o n e l n i c u s a va

SOCIOLOGIA MIŞCĂRILOR SOCIALE

de ce se revoltă oamenii?

I o n e l N i c u S a v a este sociolog, conferenţiar la Universitaţea din Bucureşti şi profesor

asociat la Academia de Studii Economice. A obţinut licenţa în sociologie (1993) şi a urmat cursuri de specializare la Colegiul G.C. Marshall din Germania (1996). Şi-a susţinut doctoratul la Universitatea din Bucureşti (1999) cu o teză privind tranziţia economică şi socială a Europei de Est. In 2001 a primit bursa „Manfred W6rner“ a N A T O pentru un proiect privind rolul asistenţei externe în tranziţia democratică a ţărilor din Europa de Sud-Est. In 2002 a fost bursier Fulbright la Universitatea California din Los Angeles. In paralel cu cariera academică, Ionel Nicu Sava a ocupat diverse funcţii publice în Ministerul de Externe şi în Ministerul Apărării. Intre 2007 şi 2011 a fost ambasador în Elveţia şi în Liechtenstein. Ionel Nicu Sava a publicat şase cărţi şi mai multe traduceri, capitole în cărţi, studii şi articole pe teme de sociologie, geopolitică, securitate. Intre 2000 şi 2007 a fost şi director al Editurii Ziua. In 2001 a iniţiat Maşterul de studii internaţionale şi de securitate al Universităţii din Bucureşti. Este membru în diverse organizaţii academice şi profesionale din ţară şi din străinătate.

ionel nicu sava

SOCIOLOGIA MIŞCĂRILOR SOCIALE de ce se revoltă oamenii?

NEMIRA

Descrierea O P a Bibliotecii Naţionale a României SAVA, IONEL NiCU Sociologia mişcărilor sociale. De ce se revoltă oamenii? / Ionel Nicu Sava. - Bucureşti: Nemira Publishing House, 2014 ISBN 978-606-579-904-2 316.4

Ionel Nicu Sava SOCIOLOGIA M IŞCĂRILOR SOCIALE. DE CE SE REVOLTĂ O A M EN II? © Nemira, 2014 Redactor: Gheorghe BOBOREL Tehnoredactor: Irina POPESCU Lector: Viorica DUMITRENCO Tiparul executat de FED PRINT S.A. Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict interzisă şi se pedepseşte conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-579-904-2

INTRODUCERE In a doua parte a secolului al XVIII-lea, în Europa de Nord-Vest îşi face apariţia un nou tip de acţiune colectivă. La un moment dat, aparent neaşteptat şi relativ inexplicabil, clase, grupuri sau categorii sociale se raportează diferit şi cel mai adesea opus faţă de sistemul eco­ nomic, social şi politic existent. In consecinţă, iniţiază acţiuni colective de alterare a coduri­ lor, practicilor sociale, instituţiilor şi simbolurilor culturale în conformitate cu un nou set de preferinţe. Acţiunile colective de acest tip au fost denumite revolte, revoluţii, conspiraţii, conflicte civile, turbulenţe sociale, cicluri de protest şi, începând cu deceniul şase al secolului trecut, mişcări sociale. Ele semnifică fluidizarea structurilor sociale, adică „ieşirea” indivizilor din structurile existente, iniţierea unor forme de asociere (organizaţii) noi şi agregarea de configu­ raţii mentale, structuri sociale şi înţelesuri culturale diferite. La finalul procesului rezultă cate­ gorii şi grupuri sociale, organizaţii, stiluri culturale, identităţi, etosuri colective şi instituţii care anterior nu existau. Practic, prin intermediul interacţiunii sociale generate de acţiunile colective, schimbarea cuprinde masa socială, care participă, trăieşte în comun, exersează şi, în cele din urmă, creează un nou tip social. Adică o nouă societate. Aşa s-au născut marile religii în trecutul îndepărtat, aşa au apărut democraţiile moderne şi s-au format cele mai multe state ale lumii în trecutul relativ apropiat şi aşa s-au profilat mulţimea de formaţiuni, mişcări, iniţiative, grupuri de lobby, internaţionale, asociaţii, cluburi şi curente intelectuale ale modernităţii recente. Se spune că în fiecare mişcare este o încercare. Unele reuşesc, altele nu. Chiar şi în situ­ aţia în care, dintre toate încercările, ar reuşi o singură mişcare, consecinţele acestei reuşite asupra societăţii ar fi semnificative. De exemplu, etosul capitalist modern este produsul mişcării protestante, spune sociologul german Max Weber. Mişcarea religioasă protestantă a alterat irevocabil configuraţia codurilor şi normelor colective ale evului mediu. Fără o modificare de anvergură a atitudinii faţă de muncă, acumularea de capital şi schimbul eco­ nomic probabil că societatea capitalistă aşa cum o cunoaştem astăzi nu ar fi apărut. Se mai spune că orice mişcare debutează ca o contestare şi se propagă ca o afirmare. O clasă, grup sau minoritate plasată la limita legii contestă ordinea socială existentă şi afirmă principiile

5

Io n e l N ic u S a v a

alteia. Istoria socială arată că protestul indică direcţia schimbării. Potenţialul de inovaţie şi deci de schimbare socială este mai ridicat în grupurile marginale. Sub acest aspect, mişcarea este „călătoria" prin care se realizează transferul grupurilor din marginea sistemului social în chiar miezul acestuia. Nu întâmplător, revolta este instrumen­ tul de acţiune al celor marginalizaţi. Pe această direcţie, un autor american observa recent că A „In Statele Unite, (mişcările sociale) au fost principala forţă a reformei sociale şi politice de la Revoluţia americană încoace”.1 Ceea ce înseamnă că oricare dintre schimbările sociale relevante s-a produs ca urmare a mobilizării şi acţiunii colective a grupurilor fără acces direct la mecanismele decizionale în societate (abolirea sclaviei, drepturile civile, egalitatea de gen, recunoaşterea minorităţilor sexuale etc). Intr-un fel sau altul, fiecare entitate socială modernă este produsul unei acţiuni colective identificate în memoria comună ca act fondator sub diverse nume precum independenţă, eliberare, democratizare, unificare naţională, decolonizare, act fondator cel mai adesea numit „revoluţie”. Căderea Bastiliei, mişcarea eteristă la 1821, actele de reformă engleze din 1832 şi 1867, unificarea politică a italienilor şi a românilor la 1859, deschiderea spre exterior a japonezilor la 1864, federalizarea statelor germane la 1871, independenţa estonienilor la 1918, decolonizarea indienilor la 1947, revoluţia chinezilor la 1949, recunoaşterea drepturilor civile ale afro-americanilor la 1963, căderea Zidului Berlinului în 1989 sau abolirea apartheidului sud-african în 1991 sunt astfel de acte fondatoare. Consideraţiile de mai sus ne avertizează în legătură cu importanţa acţiunilor colective în societate. Generic numite mişcări sociale, acestea sunt instanţe constitutive ale unei noi ordini sociale şi politice, vehicule pentru contestarea unor nedreptăţi şi/sau pentru afirmarea unor drepturi, structuri sociale de afirmare a unor stări de spirit, atitudini, trăiri, emoţii şi stiluri colective, evenimente ce modifică structura şi, nu în cele din urmă, platforme de participare publică a celor cu acces limitat sau fără acces la deciziile administrative. Totuşi, nu orice acţiune colectivă, revoltă sau „revoluţie” este mişcare socială. Pentru a marca diferenţa specifică ar trebui să răspundem la întrebarea „Ce este o mişcare socială?”. O definiţie de dicţionar prezintă mişcările drept „iniţiative susţinute şi intenţionate de a facilita sau inhiba schimbarea socială, în principal în afara canalelor instituţionale încurajate de autorităţi”.12 Societăţile dispun de resurse „intime” prin care reacţionează la mediul politic, economic şi cultural prin stimularea/inhibarea funcţiilor asociative sau, mai bine spus, prin iniţierea unor noi forme de socializare. Privite din această perspectivă, mişcările sunt laboratoare de inovaţie socială, unde se iniţiază, se creează şi exersează noile stiluri organizaţionale, modele culturale şi preferinţe colective care ulterior devin modele sau stiluri societale. In aceste „laboratoare”, unităţile de „producţie” sunt reţelele sociale, prezentate în această carte ca structuri de încredere

1 Ganz, Marshall, „Leading Change. Leadership, Organization and Social M ovements”, în N ohria N . şiK h u ran aR . (ed.), Handbook o f Leadership Theory and Practice, Harvard Business Press, 2003, p.101. 2 Jasper, James J., „Definition o f social movements'1, în Dictionary o f Sociology, Blackwell, 2007, p. 4443.

6

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia le

socială şi care, după cum vom vedea, sunt de fapt unităţile constitutive ale mişcărilor sc Unul dintre capitolele cărţii tratează în detaliu aceste unităţi constitutive, numite reţele sc

Prezenta lucrare ne introduce în universul social al mişcărilor. Sociologia mişcărilo ale îşi propune să dezvăluie mecanismele intime care conduc la constituirea şi propa acţiunilor colective în societate, să cerceteze sursele protestului, organizarea insurger procesele de framing colectiv, să explice modul de formare al identităţilor de grup, să d cum se mobilizează şi angajează repertoriul de acţiuni contestatare de către grupur: indivizi şi să ilustreze acţiunea politică a mişcărilor sociale. Este un univers fascinant ţi cont de faptul că încercăm să înţelegem cum anume structuri sociale tranzitorii şi ap efemere sunt capabile de performanţe atât de însemnate precum revoluţiile. Cartea de faţă este o sociologie a protestului şi a revoluţiei înţelese ca procese de schir în profunzime a societăţii, prin alterarea colectivă a codurilor sociale, contestarea autor schimbarea mentalităţilor, a stilurilor culturale şi instituţiilor. Achiziţia de capital socia protest este o tehnică omologată pe care o descriem în amănunt pe parcursul lucrării. In cuprinsul textului, argumentele, ideile şi teoriile alternează între tradiţia europ bazată pe ideea mişcării sociale ca antecameră a societăţii postindustriale şi tradiţia amer: care priveşte mişcarea socială ca expresie a unui proces politic asociat cu un sector social di (un fel de teren de antrenament pentru „politica mare”). Pentru a ilustra cele cinci ca] teoretice, o introducere în metodologia de cercetare a mişcărilor sociale şi o serie de stu caz, selectate din spaţii geografice şi perioade diferite, completează această lucrare. La fi adaugă o bibliografie generală, care are menirea de a orienta cititorul în ceea ce priveşte i sitatea şi dimensiunea altfel impresionante ale acestui domeniu al ştiinţelor sociale.

Din punct de vedere editorial, pentru a scrie Sociologia mişcărilor sociale, întreprinde care în mod obişnuit niciun autor nu o angajează în mod solitar, am utilizat experienţa i tată din publicarea a două manuale universitare - Mobilizare şi protest (Universitatea L Blaga din Sibiu, 2013) şi Studii de caz în sociologia mişcărilor sociale (Universitatea din Buci 2014) - pe care le-am adaptat pentru lectura publicului larg. Solicit de aceea înţelegere torului faţă de pasajele sau secţiunile inspirate sau preluate din manualele menţionate.

De ce sociologia mişcărilor sociale} In primul rând din nevoia de a beneficia de met sociologiei pentru a selecta din multitudinea de evenimente şi procesele sociale pe cele m mişcări sociale. După cum afirmam anterior, nu orice revoltă sau protest poate fi numit m socială. Dacă există inter-acţiune, atunci avem mişcare. Cel puţin patru paradigme sociol îşi dispută întâietatea în ce priveşte acţiunea colectivă: marxistă, funcţionalistă, liberală: beriană. In definirea unei mişcări, marxismul insistă pe conflictul social (de clasă), fund lismul pe dezechilibrul social, liberalismul pe libera iniţiativă, iar weberianismul, pe dom ideilor. Pentru marxişti, mişcare socială înseamnă revoluţie, pentru liberali, evoluţie, iar p

I o n el N ic u S a v a

weberieni, reformă. De aceea, abordarea sociologică ne permite să identificăm logica socială a acţiunii colective de contestare (sociologia protestului), să localizăm sursele acesteia (structurală, ca la marxişti, sau culturală, ca la weberieni) şi efectele sale (relaţia structură-agenţie). In al doilea rând, sociologia a dezvoltat un aparat de evaluare a faptelor sociale generate de mişcări sub forma organizaţiilor, evenimentelor şi a cadrelor de manifestare. E astfel se­ sizată transformarea actorilor colectivi în ceea ce se numeşte „colectivităţi strategice", respec­ tiv apariţia acelor acţiuni colective cu capacitate de a schimba paradigma sau structura în general. Atunci când evenimente sau acţiuni colective modifică structura, putem vorbi de o mişcare socială. Căderea Bastiliei a fost un astfel de eveniment. Marşul către Washington D.C. şi apoi discursul lui Martin Luther King în 1963 au fost acţiuni colective care au mo­ dificat structura politică a societăţii americane. In al treilea rând, sociologia vizualizează acţiunea colectivă ca proces social, altfel numit mobilizare, strategie, protest, negociere, transformare. Mecanismele colective angajate presupun vizualizarea faptelor sociale care le fac posibile. Sociologismul evită astfel explicaţiile derivate din psihologia mulţimilor. Protestatarii sunt trataţi ca indivizi raţionali, iar acţiunile lor au un caracter organizat şi deliberat. Oamenii nu ies în stradă pentru lucruri banale şi nici pentru idealuri savante. Simplu spus, o mişcare care nu contestă ceva şi nu afirmă sau nu se luptă pen­ tru ceva nu este mişcare. Acel „ceva" este o latenţă, un deziderat societal, expresia sensibilităţii colective exprimată raţional în coduri culturale şi identitare anume. In opinia noastră, cel mai probabil avem de-a face cu dinamica structurilor psihosociale de profunzime, adică a acelor configuraţii spirituale şi emoţionale care au capacitatea de a genera mutaţii ale paradigmei. In al patrulea rând, sociologia este utilă şi într-o altă privinţă - sensul transformării nu este cu necesitate unul evoluţionar. Există şi acţiuni colective care îşi propun să prezerve o ordine socială sau să revină la una anterioară. Europa după 1815 a fost cuprinsă de febra reacţiei conservatoare faţă de Revoluţia franceză, reacţie vizibilă prin apariţia contramişcării. Romantismul literar este un curent ce dă expresie nostalgiei populare faţă de trecut. Mişcările cu orientare restitutivă (a tradiţiei, a identităţii şi a religiei) domină secolul al XIX-lea şi definesc astfel perioada cea mai fastă din istoria modernităţii europene. Există, de asemenea, acţiuni colective inspirate de framing-uri pur ideologice, fără corespondenţă cu so­ cietatea reală. Sunt expresia proiecţiei colective a unui viitor utopic. Mişcarea comunistă a fost una dintre acestea. Sociologia are aşadar capacitatea de a interpreta şi ordona faptele sociale după criteriul logicii lor colective, motiv pentru care a demonstrat a avea relevanţa cea mai ridicată în studiul mişcărilor sociale. Având în vedere aceste precizări, organizată pe capitole, cartea se prezintă astfel: Capitolul 1 face recurs la istoria socială şi identifică prototipul mişcărilor sociale moderne în Anglia secolului al XVIH-lea. Totul pare că a început pe la 1768 cu un mic episod

8

...

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia le

S contestatar în Hyde Park, Londra. Sursele contestării sunt însă mult mai complexe şi evali în paralel cu difuziunea unor procese sociale de amploare, numite „revoluţii". Am identil revoluţiile americană, franceză şi naţională ca ideal-tipuri de mişcări sociale ale modernit înţelese ca mişcări, difuziunea acestor revoluţii în spaţiile extraeuropene generează struct politică contemporană. După cum arătam anterior, fiecare entitate modernă se consic produsul a cel puţin unei „revoluţii" care aproximează unul dintre ideal-tipurile menţion Criteriul de evaluare are în vedere tipul (economică, ideologică, democratică) şi anverg transformării. Dintre acestea, influenţa Revoluţiei franceze a fost covârşitoare. A In a doua parte a capitolului evaluăm condiţiile revoltei făcând abstracţie de referenţi istoric. Până relativ recent se considera că există o legătură „sigură" între structura sociof nomică şi mişcările sociale. începând cu anii 1990 s-a acreditat ideea că există o autono deplină a factorilor culturali şi simbolici în definirea unor direcţii de acţiune asimilai mişcărilor sociale. Sociologia a temperat elanul ambelor tabere, susţinând că există un rap de codeterminare între structură şi agenţie. Oamenii nu se pornesc la revoluţie doar per că sunt deprivaţi de drepturile materiale, după cum nu se urcă pe baricade pentru simplul 1 că aşa le dictează conştiinţa. Marxiştii au mers pe ideea deprivării, liberalii au pariat pe ii vidul cu interese, în timp ce weberienii, pe omul cu idei sau cu iniţiativă. Ilustrăm rapoi dintre structură şi agenţie prin compararea modelului industrial, unde revendicările mater sunt preponderente, cu cel postindustrial, unde dominante sunt revendicările postmateri In ce priveşte procesele de globalizare, capitolul surprinde un proces aparent banal, dai consecinţe importante: erodarea autorităţii tradiţionale (statul naţional) şi transferul protei lui către autorităţi transnaţionale. O organizare socială, dictată de competiţia economică j bală, care reduce rolul statului bunăstării şi manifestă nepăsare, chiar cinism faţă de cei sl: consideraţi individual sau în grupuri (minorităţi sociale), este un stat ce reneagă înseşi prii piile modernităţii - solidaritate socială, integrare culturală, egalitate politică, nediscrimin economică.1 Astfel, după ce mai întâi business-ul s-a globalizat, societăţile civile se desolid zează şi ele de statul naţional. Victimă a unui surmenaj, categorie din care în trecut se recru simbolurile culturale şi eroii naţionali, intelectualitatea umanistă se înstrăinează de comun ţile culturale locale. Fără business şi fără societăţi civile, statul tradiţional mai există doar p birocraţiile sale. Restul este privat şi global. Acesta pare a fi mecanismul de declanşare al r cărilor occupy sau indignados. Cetăţenii protestează faţă de FMI şi de neputinţă, corupţii deturnare a propriului stat. Ilustrăm aceste tendinţe în finalul capitolului. In capitolul dedi studilor de caz, Primăvara Arabă este prezentată ca o mişcare occupy specifică lumii musulma

In Capitolul 2 angajăm o prezentare relativ exhaustivă a organizării mişcărilor soci; Pare relativ paradoxal cum anume structuri sociale tranzitorii şi efemere sunt capabile 1 Rucht, D ., „Social M ovem ents C hallenging N eo-Liberal G lob alization ", studiu prezer Com isiei Europene la workshopul G lobal Trade and globalising society, Bruxelles, decembrie 2000

Io n e l N i c u S a v a

performanţe atât de grandioase precum revoluţiile. Mişcările nu sunt (întotdeauna) organi­ zaţii, dar sunt o forţă organizată redutabilă. Mişcarea feministă probabil că este un bun exemplu. Ce anume asigură putere celor lipsiţi de putere? Care este rolul organizării şi al leadershipului? Cât de mult contează numărul? Tocqueville este primul care a sesizat rolul asocierii pentru cei mulţi şi slabi [thepower o f thepowerless). Succesul mişcării pentru drepturi civile din SUA este o confirmare a ideilor sale. Afro-americanii în anii 1960 şi sud-africanii în anii 1980 au demonstrat efectele curative şi regenerative ale mişcărilor sociale. Puterea populaţiei de culoare a fost asigurată de reţelele sociale, respectiv reţeaua bisericilor neoprotestante ale populaţiei afro-americane şi reţelele de activişti albi ai Partidului Democrat, care s-au raliat mişcării pentru drepturi civile. Subliniem astfel rolul structurilor sociale informale numite reţele sociale în organizarea acţiunilor colective. Privite prin prisma relaţiilor informale dintr-o societate, „mişcările sociale sunt scufundate în reţelele sociale ale vieţii de zi cu zi. Inlăuntrul acestor laboratoare invizibile, mişcările pun la îndoială şi contestă codurile vieţii cotidiene. Aceste reţele con­ spirate devin vizibile de fiecare dată când se confruntă actorii colectivi sau intră în conflict cu viaţa publică".1Devoalarea reţelelor, formalizarea a ceea ce era doar informai şi expunerea în public a ceea ce era personal şi confidenţial sunt operaţiuni de omologare şi organizare a acţiunilor colective. Conspiraţia devine publică şi organizată. Mai departe în capitolul 2 decupăm ceea ce se numeşte sector al mişcărilor sociale, com­ pus din toate organizaţiile ce formează o industrie (domeniu). Sunt oferite definiţii detaliate a tipului de organizare (birocratic şi colectiv), ale termenilor de operare în sociologia mişcă­ rilor sociale (organizaţie, industrie, sector) şi referinţele bibliografice necesare. Principala caracteristică a sectorului este competiţia pentru resurse. Accesul la finanţare şi expertiză, cooperarea şi conflictul în „societatea civilă", federalizarea, facţionalismul şi disidenţele sunt prezentate prin prisma resurselor identificate sub forma oamenilor, timpului şi banilor. Competiţia pentru resurse este uneori mai intensă decât acţiunea colectivă propriu-zisă. In ceea ce priveşte leadershipul, subliniem că mişcările sociale pot fi considerate un incu­ bator de lideri. Mişcările produc lideri pe toate palierele acţiunii colective. Rolul liderilor este important în cel puţin trei etape: elaborarea naraţiunii, definirea strategiei şi angajarea acţiunii. Specifice leadershipului actual sunt reducerea aprehensiunii pentru conducătorul carismatic şi preferinţa pentru liderul anonim. De aici şi personajul colectiv numit Anonymus, întâlnit în mai toate protestele de stradă din ultimii ani. In partea finală a capitolului 2 evaluăm modul în care structuri existente, stabile şi predictibile numite şi organizaţii, împrumută din caracteristicile acţiunii colective specifice mişcărilor sociale şi se transformă în agenţi de schimbare socială. Acredităm astfel ideea că structura socială tradiţională (statul şi corporaţia industrială) este „mişcată" de structurile 1 Klandermans, Bert, The Social Construction ofProtest and Multiorganizational Fields, Universitatea din Amsterdam, 2010, p. 7.

10

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia le

alternative (organizaţiile internaţionale şi companiile multinaţionale). Sociologii numes acest proces convergenţă între organizaţii şi mişcări.

Capitolul 3 descrie procesele de framing, adică producţia de sensuri sociale colective elaborarea ideologiei şi definirea strategiei. Ideologia este o naraţiune despre cât de nedreapt este lumea actuală, care sunt soluţiile pentru îndreptarea ei şi cât de bine va fi după aplicare lor. Capitolul tratează extensiv importanţa reprezentărilor culturale, anume modalitate prin care agenda socială este transferată în câmpul reprezentărilor culturale şi este definit ca obiectiv al acţiunii colective. Nevoia de acţiune colectivă nu se profilează dacă nu exist o percepţie, o emoţie, o atitudine în legătură cu acest lucru. Emoţie colectivă înseamn iminenţa acţiunii. Este apoi evaluat procesul prin intermediul căruia valorile, interesele ş ideile sunt transferate în acţiunea de grup. N u orice chemare sau ideologie devine progran de acţiune. Aici intervin identităţile şi simbolurile, emoţiile şi mai ales reţelele. In procesul di framing se generează identitate colectivă. Ilustrăm rolul emoţiilor şi al trăirilor în formare; identităţilor colective. Construcţia unei noi identităţi este un protest în sine. Producţia di sensuri (meaningmaking;) şi identităţi prin tehnica framingului este detaliată în prezenta lu crare şi prezentată ca funcţie specific asociată mişcărilor sociale. Producţia simbolică eşti însă o funcţie a reţelelor sociale, descrise de noi ca infrastructura de socializare primară îi care şi prin intermediul cărora se amorsează noile sensuri şi înţelesuri sociale. In a doua secţiune a capitolului identificăm indivizii dispuşi la acţiune colectivă. Populaţi; relevantă pentru mişcările sociale este cea cu biografie disponibilă, ale cărei legături de fami lie sunt slabe, iar cele profesionale şi familiale noi sunt incipiente. Aceasta este populaţi; tânără, demografic plasată între vârsta de 16 şi 35 de ani. Oamenii sunt disponibili pentn eroism cel mult 10-15 ani din viaţa lor. O mişcare socială este deci juvenilă în primul rân< prin vârsta participanţilor şi, sociologic vorbind, cu cât este mai apropiată vârsta medie ; participanţilor de pragul demografic juvenil, cu atât sunt mai dinamice şi pline de vitalitati acţiunile sale colective. Mişcările studenţeşti sunt un exemplu. A treia parte a capitolului tratează rolul reţelelor de socializare şi al media în acţiunile colec tive. Internetul asigură o comunicare intermediată de computer, care completează, dar nu supli neşte comunicarea directă, faţă în faţă. Subliniem importanţa contactului direct prin intermediu reţelelor sociale care asigură producţia de emoţie şi trăire colectivă pe care nu o poate gener; nicio reţea de socializare de tip Facebook sau Twitter. Evaluăm astfel şi dimensiunea unei reţel< sociale. Aceasta nu poate depăşi 150 de indivizi. Peste această dimensiune apar disidenţele. Ţinta mişcărilor sociale este galeria, numită public, audienţă sau consumator {reader). Ir mod obişnuit, publicul dezagreează conflictul social. Cel mult priveşte de pe margine sau d< la balcon. Motiv pentru care Watch the crowd! a devenit un indicator sau „termometru" d< control al atitudinii publicului faţă de o mişcare socială. Media participă astfel la construcţii şi difuziunea acţiunilor colective. Influenţa media se măsoară prin numărul celor coborâţ de la balcoane şi urcaţi pe baricade.

11

Io n e l N i c u S a v a

în Capitolul 4 prezentăm etapele acţiunii de grup. De la „ridicarea" împotriva nedreptă­ ţilor, activarea reţelelor, mobilizarea aderenţilor, angajarea repertoriului, exprimarea pro­ testului şi negociere până la finalizarea acţiunilor colective. Prima parte se ocupă cu defin irea protestului ca acţiune colectivă. Protestul este componenta cea mai importantă a unei mişcări. In raport cu protestul am identificat două experienţe sociale europene: britanică, orientată către anticiparea contestării prin intermediul reformelor, şi franceză, de angajare a schimbă­ rii ca urmare a protestelor. De aceea se spune că Franţa a dat lecţii despre revoluţie, iar Marea Britanie despre democraţie. Pe fond, chestiunea este dacă schimbarea se produce prin politica consensuală, numită şi democraţie, în care acţiunile colective se derulează fără confruntare şi constau în alegeri, consultare, negociere, legiferare, decizie, reformă, administrare şi altele generic numite gu­ vernare. Aceasta este producţia şi reproducţia vieţii sociale. Cea mai mare parte a acesteia este rutină. Mişcările sociale sunt orice altceva numai rutină nu. Regula este „spargerea gheţii" sau „ruperea pisicii", cum se spune. Dovadă că există acţiuni colective cu caracter extraordinar care se derulează în afara şi cel mai adesea în opoziţie cu sistemul instituţional. Acestea sunt grevele, revoltele, revoluţiile, conspiraţiile, loviturile de stat, mişcările etnonaţionale, cele religioase şi conflictele civile asociate. De aceea, spre deosebire de politica de rutină, în acest capitol subliniem că politica de con­ testare este acţiune colectivă extraordinară ce presupune „interacţiunea episodică, publică şi colectivă între autorii revendicărilor şi obiectul acestora atunci când: a) cel puţin un guven este reclamant, obiect al revendicărilor sau parte a revendicării şi când b) revendicările, în cazul în care sunt satisfăcute, afectează interesele a cel puţin unuia dintre solicitanţi".1Simplu spus, dacă politica de rutină eşuează în parlament, atunci politica se va face cu mulţimea din stradă. A In a doua parte a capitolului ne ocupăm de resursele mişcărilor sociale şi de tehnicile de mobilizare a acestora. Pentru a ilustra cazul, am invocat, prin exagerare, situaţia din vremea iui Irod, când s-a decis pruncuciderea unei întregi generaţii pentru a preveni venirea pe lume a celui trimis sau destinat. Numai că ceea ce era scris să se întâmple s-a întâmplat: un singur om a mobilizat şi, în cele din urmă, a schimbat o lume întreagă. Păstrând proporţiile, în lumea de astăzi, cel mai adesea, mobilizarea cade în sarcina unui mic număr de indivizi care trebuie să activeze un număr mare de oameni cu disponibilitate de implicare redusă şi motivaţie slabă. Aceasta este sarcina mobilizării. Comunităţile umane sunt, sub acest aspect, conservatoare. Mişcările sunt de aceea obligate să pornească din „spatele" mulţimilor şi să le aducă în prim-planul vieţii sociale cu aşteptările şi dorinţele lor cu tot (să operaţionalizeze aşteptările în obiec­ tive), mulţimi (fie ele grupuri, minorităţi sau naţiuni întregi) pe care trebuie să le înfăţişeze ca respectabile, unitare şi reprezentate de un mare număr de indivizi determinaţi să le susţină. Aceasta este sarcina ingrată a unui mic număr de indivizi - activiştii mişcărilor sociale. 1 M cAdam, D ., Tarrow , S., Tilly, C., Dynam ics o f Contention, Cam bridge University Press, ediţia 2004, p. 5.

12

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r so c ia le

Tehnicile lor de mobilizare sunt vitale pentru succesul mişcărilor sociale. Probabil de acee se şi spune „Mulţi chemaţi, puţini aleşi!".

Alături de activişti, resursele mişcărilor, din care se disting banii, fac de multe ori dif renţa. Cel mai important rol îl au donaţiile sau sponsorizările financiare. Piramida donaţiile este numită şi schema 80-20 sau Principiul lui Pareto. Grupul donatorilor consecvenţi, c donaţii repetate, asigură cca 20 la sută din resursele financiare. De la donatorii ocazionali s colectează în jur de 10 la sută, în timp ce marii donatori asigură de fapt cca 70 la sută, adie grosul resurselor financiare pentru o mişcare socială. Este o realitate care limitează de mult ori foarte strict opţiunile la care pot recurge activiştii mişcărilor sociale: colectare de sum mici de la un număr mare de aderenţi sau donaţii mari de la câteva persoane. Cele mai mult mişcări combină cele două metode de finanţare.

In secţiunile finale ale capitolului patru descriem stagiile (emergenţă, unificare, organizare acţiune, declin) şi repertoriul de acţiuni la care recurg mişcările sociale: petiţia, demonstraţi: marşul, greva, blocarea comunicaţiilor, ocuparea locurilor publice. Prin interpretarea repe; toriului, mişcările afişează de fapt patru lucruri esenţiale: suntem un grup onorabil (worth ness), unitar (unified), numeros (numerous) şi angajat sau determinat (committed). Simplu spu: episoadele de acţiune colectivă, numite şi campanii, ne anunţă cât de respectabilă (aver valoare!), unită (toţi pentru unul!), numeroasă (suntem fă ră număr!) şi dedicată (suntem huni. este o mişcare socială (în engleză cu prescurtarea W UNC).1 Prin tot ceea ce fac, m işcării sunt o interpretare a repertoriului: respect, unitate, număr, determinare (RUND în limb română). Repertoriul sau R U N D trebuie să fie tare, cool sau marfă, adică să emane prospe urne, atractivitate şi vitalitate socială. A

In Capitolul 5 ne ocupăm, de aspectele politice ale acţiunilor colective generate de mişcă rile sociale. Mişcările sunt tratate ca actori politici neconvenţionali, ca challengeri sau outsi deri. Raţiunea apariţiei mişcărilor ţine de altfel de un neajuns, un deficit sau disfuncţie ; sistemului politic convenţional. Această direcţie de cercetare a fost iniţiată în anii 1980 sul numele de political process theory.

Din punct de vedere formal, rolul politic ai mişcărilor este secundar: nu candidează îi alegeri, nu votează în parlament, nu au oameni în guvern sau administraţie. Informai însă mişcările sociale pot decide ce candidat câştigă alegerile, care partid va obţine majoritatea îr parlament şi care lider politic va forma guvernul. De aceea observăm în siajul partidelor mar organizaţii civice şi mişcări sociale puternice. Este de pildă cazul partidelor social-democrat: care se bucură de sprijinul mişcării sindicale sau al partidelor populare care beneficiază de sprijinul organizaţiilor creştin-democrate.

1 Tipologia îi aparţine lui C. Tilly şi este cunoscută sub prescurtarea de W U N C (worthy, unified numerous, committed), identificată de literatura de specialitate în lucrarea din 1978, From M obilization to Revolution.

Io n e l N ic u S a v a

Cum anume se produce această influenţă politică? Mai întâi mişcările îşi asumă rolul de instanţe publice de sesizare: când apare o „chestiune**, mişcările sunt instanţe de reacţie. Activiştii iniţiază un discurs de sesizare, de mobilizare a publicului pe baza unei naraţiuni despre „cum stă treaba** şi ce ar trebui schimbat. Discursul de sesizare este o chemare la insurgenţă. Al doilea pas îl constituie accesarea structurii de oportunităţi politice. Ideea este de origine liberală. Prin intermediul asocierii, cetăţenii creează „forţă** sau contrapondere la sistemul politic care tinde să devină, în esenţa sa, oligarhic (Tocqueville, 1840). Influenţa asocierii este indirectă, pentru că afectează puterea relativă în cadrul structurii politice sau ceea ce se numeşte aliniere politică (political alignment). Opus modelului liberal, cel marxist recomandă angajarea insurgenţei şi deci denunţarea sistemului politic ca fiind corupt şi compromis. Accesarea structurii de oportunităţi se poate face, aşadar, prin negociere sau prin forţă. Accesarea oportunităţilor presupune că o parte a elitei „trădează** şi trece de partea insurgenţilor. Al treilea pas este accesul la structurile de mobilizare. O infrastructură constituită din reţelele sociale şi acoliţii lor (organizaţii parohiale, cluburi, asociaţii de cartier, galerii sportive etc.) se disponibilizează pentru mobilizarea unui număr cât mai mare de aderenţi, pentru influenţarea unui număr cât mai ridicat de neutri şi neutralizarea a cât mai multor opozanţi. Al patrulea pas îl reprezintă „revoluţia** socială în sine, adică schimbarea prin mişcare: accesarea poziţiilor administrative, iniţierea proceselor legislative, reorganizarea instituţiilor etc. In ceea ce priveşte relaţia dintre mişcări sociale şi democratizare, subliniem ideea covariaţiei: când există mişcare, şansele democraţiei cresc, dar nu în mod obligatoriu. Există mişcări sociale care se transformă în pericole la adresa instituţiilor democratice. Mişcările fundamentaliste sunt un exemplu. Capitolul 5 face, de asemenea, diferenţierea între mişcări sociale şi partide politice, grupuri de lobby şi grupuri de interese. In raport cu mişcările, lobby-ul este prezentat ca un grup de interese private organizate. Tehnicile de influenţare sunt expertiza, negocierea, finanţarea, presiunea, cooptarea, persuasiunea, comisionul, şantajul, mita ş.a. Grupurile de interese re­ curg foarte rar sau deloc la acţiuni de protest. Le lipsesc structurile de mobilizare, adică ac­ cesul la reţelele sociale sau la structurile de încredere socială. Una dintre secţiuni se ocupă de politica de represiune a mişcărilor sociale. Controlul social sau represiunea poate fi teoretic definită ca orice acţiune prin care sunt crescute cos­ turile acţiunii colective a unui grup de militanţi. După unii autori, represiunea este „orice acţiune derulată de autorităţi pentru a afecta mobilizarea, a hărţui sau intimida activiştii, a diviza organizaţiile, la care se adaugă agresiunile fizice, arestul, întemniţarea şi/sau asasinarea participanţilor la mişcări**.1Sesizăm formele „soft** de represiune, angajate de obicei de actori nonstatali. Mişcarea feministă s-a confruntat cu forme soft de represiune, cele mai frecvente 1 Stock d ill, B rett C , „M ultiple O p p ression s and th eir influence on C ollective Actions**, Universitatea de Nord-Vest, Evanston, SU A , 1996.

14

S o c io lo g ia

m işc ă r ilo r

so c ia l e

fiind acţiunile de ridiculizare, stigmatizare şi reducere la tăcere. Oferim însă şi o tipologie represiunii unde sunt listate formele „hard" - intimidarea, răpirea, şantajul şi asasinatul. în sfârşit, dar nu în cele din urmă, în ultimele secţiuni ale capitolului cinci prezentă caracteristicile insurgenţei sociale (specifice societăţilor confruntate cu conflicte civile) detaliem trăsăturile unui ideal-tip sociologic numit movement society, adică societatea guve nată de mişcări sociale. Este un ideal tip pentru că, prin exagerare, se imaginează o societa instabilă aflată la limita conflictului civil între grupuri şi mişcări ce îşi dispută tipul socii Este cazul Bosniei-Herţegovina, al Siriei, Libiei, Afganistanului şi Irakului astăzi.

Capitolul 6 este dedicat teoriei şi metodei de cercetare a mişcărilor sociale. Sunt prezenta succint principalele teorii ale acţiunii colective şi şcolile care le-au ilustrat. Teoria society de masă, lansată în anii 1960, avansează următoarea ipoteză: dacă avem o societate cu 11 număr ridicat de cetăţeni alienaţi, care au o influenţă ridicată asupra elitelor şi care, la rândi lor, sunt excesiv influenţate de lideri, atunci respectiva societate are potenţialul de a devei o societate de masă; o astfel de societate generează mişcări de masă; mişcările de masă sui nedemocratice şi încearcă să transforme societăţile de o manieră totalitară, ceea ce conduc la restrângerea drepturilor şi libertăţilor. Mişcările fasciste interbelice intră în această cat gorie. Teoria deprivării relative s-a născut în contextul mişcărilor din „lungul deceniu 196C şi argumentează că oricare societate prezintă condiţii care generează deprivare. Dacă exişi un număr suficient de indivizi ce resimt o deprivare, atunci sunt create condiţiile pentr apariţia unei mişcări sociale. A urmat teoria comportamentului colectiv, inspirată de auto precum Gustave le Bon, care a apelat la explicaţii social-psihologice. Mişcările ar fi mulţin mânate de instincte (mulţimea-hoardă), în interiorul cărora indivizii pierd orice urmă c raţiune. Pe fondul avansului teoriilor manageriale, în anii 1970-1980 este avansată teon mobilizării resurselor (nu este nimic deviant în manifestarea mişcărilor; acestea sunt acţiui colective organizate, normale şi chiar raţionale în orice societate în care cetăţenii se bucut de minime drepturi; o mişcare apare atunci când se realizează un cumul de resurse umani ideologice şi financiare). A urmat modelulprocesului politic care a trecut accentul de la resurs la oportunităţi: mişcările se formează atunci când în structura de oportunităţi politice s produce o breşă.

în paralel, sociologii europeni dezvoltă la începutul anilor 1980 teoria noilor mişcări si dale care asimilează acţiunile colective cu un nou tip social - societatea postindustriali Revendicările postmateriale iau locul celor sindicale, iar conflictul de clasă se mută din sfer materială în cea culturală. în plină perioadă de afirmare a teoriei procesului politic şi a noile mişcări sociale este formulată o critică directă la adresa acestora. Procesul politic şi NM lăsau iniţiativei umane puţine şanse de afirmare şi neglijau factorii nemateriali ai mobilizări cum ar fi cultura şi emoţiile. Deficienţele constatate au fost parţial remediate de construct vismul social, o nouă direcţie de cercetare în ştiinţele sociale, iniţiată la începutul anilor 199C care a pus accentul pe identităţile grupurilor protestatare.

1

I o n e l N ic u S a v a

Ca principiu general, teoriile pot orienta interesul cercetării către un element sau altul al modelului explicativ. De exemplu, teoria oportunităţilor va sublinia condiţiile favorabile ale acţiuni colective şi, eventual, va supralicita în ce priveşte structurile de mobilizare şi construc­ ţia cadrelor de acţiune colectivă. Perspectiva culturalistă va accentua procesul de framing, de conştientizare colectivă a unei situaţii ce necesită acţiune colectivă. In egală măsură, ne putem aştepta ca teoriile structuraliste să insiste asupra schimbării sociale, adică a parametrilor socioeconomici şi instituţionali, pentru a furniza raţiunile emergenţei acţiunilor colective. Sărăcia, criza, corupţia, deprivarea sunt în mod obişnuit invocate pentru a ilustra mobilizarea reţelelor sociale pentru procesul de contestare şi schimbare socială. In sfârşit, tandemuri teo­ retice, precum structuralism îmbinat cu framing, ar putea supralicita influenţa mijloacelor de comunicare şi formarea repertoriilor de contestare pentru a ne avertiza în legătură cu iminenţa acţiunilor colective. Internetul s-a transformat într-un instrument eficient de difuziune a protestului şi mobilizare a participanţilor şi rolul său este evaluat în această carte. Capitolul şase face o prezentare succintă şi a metodelor de cercetare, insistând, printre altele pe conceptele de mecanism, proces şi episoade. La începutul anilor 2000 a fost propusă o agendă de cercetare în care accentul să fie transferat către mişcarea din cadrul mişcărilor sociale {power in movement), adică pe dinamismul transformării, pe interacţiunea actorilor şi a efectelor so­ ciale degajate, în speranţa că acestea furnizează o imagine mult mai apropiată de realitate. In sfârşit, dar nu în cele din urmă, o selecţie de studiu de caz este oferită de Capitolul 7 al lucrării. Sunt selectate mişcarea pentru drepturi civile din SUA, mişcările studenţeşti din Europa şi mişcarea feministă din ambele. Urmează câteva secţiuni dedicate mişcărilor cu substrat popu­ lar din America Latină a căror miză a fost dezvoltarea. Este detaliat cazul Braziliei, care s-a fo­ losit de mişcările sociale pentru a revigora sistemul politic şi a relansa guvernarea. In partea finală sunt prezentate mişcările generate de procesul de giobalizare, începând cu mişcarea zapatistă din Mexic şi terminând cu mişcările occupy, indignados şi Primăvara Arabă. Sunt de asemenea in­ cluse câteva date din profilul mişcării pentru Justiţie Globală şi al mişcării ecologiste Greenpeace. Sper ca Sociologia mişcărilor sociale să suplinească lipsa de informaţie academică pe tema mişcărilor sociale în România şi să schimbe o parte din stereotipiile mai mult sau mai puţin recente. Mişcările sociale sunt benefice oricărei societăţi, cu atât mai mult celor marcate de inegalităţi, deficit democratic şi întârziere a dezvoltării. Mulţumesc prestigioasei Edituri Nemira - domnului Valentin Nicolau şi doamnei Dana Ionescu - pentru oportunitatea de a publica această lucrare. Gratitudinea mea redactorilor şi tehnoredactorilor care au făcut posibilă organizarea aşa de precisă a unui material atât de variat.

1

DE CE SE REVOLTĂ OAMENII? 1. Protestul H yde Park. M işcarea ca in ovaţie socială. 2. Cele trei revolu ţii ale m odern ităţii: am erican ă, fran ceză, n aţion ală. 3. Procesele de dem ocratizare şi generalizarea m işcărilor sociale. 4. R ev oltă m aterială sau revoluţie so cială? Per­ spective concurente asupra acţiu n ii colective. 5. Stru ctu ră şi agenţie. R o lu l clivajelor sociale în societatea in du strială. 6. A cţiu n ile colective postindustriale. D e la sindicalism la occupy. 7. Conflictele sociale în era digitală. M uncitori din toate ţările, u n iţi-vă!

C e categorie de evenimente sau procese sociale pot fi considerate m işcări şi din ce perioadă? C u m putem face deosebirea între o revoltă spontană şi o m işcare soci­ ală sau între o revoluţie şi o lovitură de palat? Istoria socială identifică prototipul m işcărilor sociale m oderne în a doua parte a secolului al XVIII-lea în Anglia. T o tu l pare că a început pe la m ijlocul secolului al X V n i-lea cu un m ic episod contestatar în H yd e P ark, Londra, unde un discurs de contestare a unui politician este susţinut de un grup de cetăţeni revoltaţi din cauza condiţiilor sociale m izere. Evenim entul în sine este unul m inor. Consecinţele sunt însă m ajore: începând cu această perioadă, protestul devine sursă de legitimitate. In prim a parte a capitolului descriem sursele econom ice, politice şi culturale ale acţiunilor colective de protest şi difuziunea lo r prin interm ediul unor procese soci­ ale de am ploare num ite „revoluţii14. D ifuziunea la scară planetară a acestor ideal-tipuri de acţiune colectivă în cursul secolelor X I X - X X a generat configuraţia politică, econom ică şi culturală din prezent. In a doua parte a capitolului ne interesează să răspundem la întrebarea D e ce se revoltă oam enii? Este, de altfel, laitm otivul acestei lucrări. Există un factor principal sau un cum ul de condiţii care generează revoltele? E valuăm astfel dacă există o legă­ tură „sigură" între structura socioeconom ică şi mişcările sociale, dacă statul are ca­ pacitatea de a m edia prin politici publice diviziunile şi conflictele sociale sau dacă,

17

I o n el N icu S a v a

în cele din urm ă, există o autonom ie a factorilor ideologici şi culturali în stabilirea unor direcţii, sensuri, stiluri, identităţi şi modele asimilabile m işcărilor sociale. De asemenea, ne propunem să identificăm populaţia disponibilă pentru acţiune colectivă de contestare, să explicăm sursele protestului şi cadrul istoric şi social în care se produce. In societatea industrială dom inantă este m obilizarea m aselor. M işcările sindicale sunt un exem plu. U lterior identificăm m odificări substanţiale ale disponi­ bilităţii pentru protest în societatea postindustrială unde conflictele au preponderent o natură postm aterială. Protecţia life-style-ur'Aor colective şi a autonom iei vieţii pri­ vate a fost m iza principală. M ai departe, în societatea globală, sursa de putere socială o reprezintă producţia şi controlul inform aţiei. D e aceea evaluăm către finalul capi­ tolului în ce m ăsură globalizarea a readus în actualitate acţiunile colective cu m iză identitară - prezervarea stilului de viaţă şi a patternului cultural-identitar al com u­ nităţilor um ane.

1.1. Protestul Hyde Park. Mişcarea ca inovaţie socială Term enul „soziale Bewegung“ a fost folosit pentru prim a dată la 1850 de socio­ logul germ an L oren z von Stein cu ocazia unui studiu dedicat Revoluţiei franceze.1 Stein a interpretat revoluţia ca m işcare socială.12 D atele de istorie socială plasează însă apariţia m işcării m oderne anterior anului 1789 (mai precis, pe la 1768) în A nglia, unificând sem nificaţia a trei evenim ente aparent separate într-unul singur: conversia unei cam panii electorale de alegere a unui candidat în parlam entul englez într-o ocazie pentru expunerea revendicării lucrătorilor din industriile m inieră şi textilă. A stfel, în cursul lunii aprilie 1768, distribuitorii de cărbune şi lucrătorii textilişti solicită m ărirea salariilor prin inter­ m ediul a diferite reuniuni publice, petiţii şi marşuri. In acelaşi an, un parlam entar rebel, Jo h n W ilkes, câştigă alegerile în circum scripţia sa, însă nu i se acordă locul în parlam ent şi, m ai m ult, este încarcerat în baza unor acuzaţii de lezare a demnităţii 1 Stein, Lorenz von, 1959, Geshichte der Sozialen Bewegung in Frankreich von 1789 bis a u f unsere Tage, Hildersheim: G eorg O lm s, apud C Tilly, L . J . W ood, Social Movements, 1768-2012, ediţia a treia, Paradigm Publisher, 2013, p. 6. 2 Cel mai probail, von Stein răspunde Manifestului Com unist al lui Karl M arx (1848), care stabi­ lea că „toate mişcările sociale anterioare au fost mişcări ale m inorităţilor sau în interesul minorităţilor. Mişcarea proletară este mişcarea conştientă şi independentă a imensei majorităţi, în interesul imensei majorităţi". Pentru von Stein, la vremea respectivă majoritatea proletară era o majoritate statistică şi a evaluat în ce măsură se poate transform a într-o mişcare socială. A pud C . Tily, op.cit. p. 6.

18

S o c io lo g ia

m işc ă r ilo r

so c ia le

m onarhice şi guvernamentale. Proprietar al unei gazete, W ilkes a criticat în pu b l caţia sa un discurs al regelui şi poziţia prim -m inistrului în legătură cu un angajameiî internaţional. O poziţia faţă de autorităţi i-a adus lui W ilkes o m are popularitate Im portante segm ente sociale s-au raliat astfel protestului său, a câştigat cu ajutore lor alegerile pentru Prim ăria Londrei şi a revenit în parlam ent în 1774. Registrul de evenimente publice A nn ual Register (creat de Edm und Burke în 1758 încă în funcţiune astăzi) notează cum se desfăşura o acţiune de protest pe la 1768 „G loata s-a com portat scandalos într-un colţ din H y d e Park, unde l-a brutalizat p dom nul C o o k e - fiul şerifului din oraş -, i-a luat calul, o roată de la una dintre trâ suri, a tăiat harnaşam entele şi i-a spart ochelarii; câteva alte trăsuri au fost seve avariate. M otivul pentru care a procedat astfel este purtarea unui steag (ofensator n.n.) de către opozanţii dom nului W ilkes ...K1 Practic, Jo h n W ilkes adresează une m ulţim i de susţinători un discurs de contestare pe care autorităţile, reprezentate d fiul şerifului C ook e, încearcă să-l împiedice. A ceasta este prim a relatare oficială ; unui protest public în sens m odern. D e atunci încoace, H yde Park este asociat ci locaţia contestării şi a devenit, între tim p, un sim bol al protestului. C azul în sine este m inor, însă, începând cu această perioadă, peisajul social eşti m arcat de profilarea unui nou proces social, num it contention gatherings - reuniun de protest sau asocieri cu caracter contestatar şi m ilitant, m ajoritatea cu progran destinat lărgirii accesului la drepturi civile şi politice în centrele urbane şi regiunili industriale, îm bunătăţirii condiţiilor sociale ale lucrătorilor din regiunile industriali şi em ancipării naţiunilor opresate din coloniile sau periferiile europene. Evenimen tele tip H yd e Park se m ultiplică accelerat în perioada urm ătoare, generând ceea ci vo m num i „revoluţii ale m odernităţii*. Cum ulate şi interpretate, datele, altfel banale astăzi, arătă că, la vrem ea respectivă adică cu peste 200 de ani în urmă, s-a creat un spaţiu social de contestare, plasat k lim ita sistem elor legale ale vrem ii, prin intermediul căruia o serie de acţiuni colective furnizau un standing politic, adică legitimitate. Era o inovaţie, deoarece pentru primi dată legitim itatea politică se revendica în stradă, iar m ulţim ile de participanţi susţi neau această n ouă cale de legitim are publică. Până atunci, schimbările politice sur­ veneau în urm a u n or revolte populare sau, cel m ai adesea, a unor m aşinaţiuni de palat. A ceasta s-a întâm plat în A nglia sfârşitului de secol X V III şi sem nifică intrarea publicului în arena politică prin intermediul acţiunilor colective de contestare nu­ m ite m işcări sociale. Semnifică, de asemenea, transform area treptată a acestui public în principala sursă de legitim itate politică. Sociologul C . T illy a observat că „o modalitate distinctă de a face politică publică a început să capete contur în ţările occidentale în a doua parte a secolului al XVHI-lea,1 1 Tilly, C., op. cit. 2013, p. 19.

19

Io n

ei .

N icu S a v a

câştigând o recunoaştere largă în E uropa de Vest şi A m erica de N ord pe la începutul secolului al XIX-lea, consolidându-se într-un ansamblu durabil de elemente pe la mij­ locul aceluiaşi secol, transformându-se încet şi punctual după această perioadă, răspândindu-se apoi în întreaga lume occidentală şi ajungând să fie numită mişcare socială".1 A cest com plex politic com bină trei elemente: cam panii de revendicări colective specific exercitate asupra au torităţilor; o varietate de acţiuni colective ce includ asociaţii de profil, adunări publice, declaraţii, discursuri şi dem onstraţii; exprim ări publice ale dezirabilităţii, unităţii, num ărului şi angajamentului. In definiţia propusă aici, m işcarea socială „înseam nă un set particular, istoric, integrat şi evolutiv de in­ teracţiuni şi practici politice (şi) o com binaţie anume între campanie şi repertoriu, la care se adaugă dezirabilitate, unitate, num ăr şi angajam ent".12 Este inovaţie socială pentru că m işcarea devine vehiculul grupurilor sau categoriilor sociale noi, cu iden­ titate, organizare şi cultură diferite, ale căror acţiuni colective modifică, în cele din urm ă, peisajul instituţional. Aceste categorii sociale sunt legate de procesele de ur­ banizare, industrializare şi dem ocratizare. Inventată în stradă, alimentată de atitudinile de contestare şi asociată cu afirmarea preferinţelor unor noi clase sau categorii sociale, mişcarea socială difuzionează în spa­ ţii sociale dintre cele mai diverse la începutul secolului al XIX-lea. Experienţa socială engleză a secolului al XVIII-lea a fixat un cadru norm ativ prin care recunoaşterea dreptului la asociere, protecţia legii faţă de grupurile legal constituite, dreptul şi obli­ gaţia reprezentanţilor acestor uniuni libere de a face cunoscute public obiectivele şi revendicările, obligaţia autorităţilor de a asculta revendicările, la care se adaugă inter­ dicţia legală de a vorbi în numele „poporului" în cazurile în care persoana/grupul nu este reprezentantul unei asocieri libere de cetăţeni (pentru că ar încălca dreptul funda­ mental al Parlamentului britanic) au constituit o platform ă sociopolitică ce a servit ca inspiraţie, poate chiar ca m odel, în afara spaţiului anglo-saxon. E uropa de Vest şi Am erica de N o rd au devenit astfel laboratoarele de încercări pentru stiluri sociale, coduri, com portam ente şi instituţii publice noi. Privită de pe versantul opus, mişcarea socială nu este o sim plă contestare, ci o acţiune colectivă de afirmare a unor noi pre­ ferinţe, stiluri, atitudini şi conţinuturi culturale. In legătură cu profilarea m işcărilor sociale ca procese politice m oderne p o t fi avute în vedere urm ătoarele ipoteze sociologice: a. începând cu secolul al XVIII-lea, mişcările sociale nu s-au propagat ca eveni­ mente izolate, ci sub form a unor cam panii interactive. Interacţiunea are loc între grupurile revendicative şi obiectul expus revendicării, la care se adaugă părţile terţe, 1 Tilly, C ., L .J. W ood, op.cit., pp. 7-8. 2 Ibidem, p. 8. Respectabilitate (worthiness), unitate (unity), număr (numbers) şi determinare (com­ mitment), prescurtat W U N C , este un concept introdus de C. T illy în studiul mişcărilor sociale.

20

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia le

cum sunt circum scripţii electorale, aliaţi, rivali, autorităţi şi un public în creştere şi dintre cel m ai divers. b. Mişcările sociale combină trei tipuri de revendicări: programe, identitate şi repu­ taţie (standing). Programul defineşte clar sprijinul sau opoziţia faţă de obiectul revendicat, Identitatea presupune că există un „noi“ al protestatarilor, o forţă unită cu care trebuie să te confrunţi. Standingul reprezintă legăturile şi similarităţile cu alţi actori publici. c. O relativă stabilitate a programului, identităţii şi standingului variază semnificativ între mişcările sociale, între protestatari în interiorul mişcării şi între fazele mişcării. d. D em ocratizarea prom ovează form area m işcărilor sociale. e. M işcările sociale susţin suveranitatea populară. f. In com paraţie cu form ele locale ale politicii, m işcările sociale depind foarte mult de antreprenorii politici în ceea ce priveşte scala, durabilitatea şi eficacitatea. g. D e îndată ce mişcările se stabilesc într-un anum it context politic, prom ovarea com unicării şi colaborării facilitează adoptarea lor în contexte similare. h. Form ele, personalul şi revendicările m işcărilor sociale variază şi se transform ă istoric. Se pot identifica trei surse de variaţie şi schimbare: m ediul politic alterează independenţa parţială a m işcărilor sociale şi afectează caracterul lor; prin interacţi­ unile din tim pul activităţii, schimbările intervin datorită inovaţiei, negocierii şi con­ flictului, ceea ce înseam nă că mişcările se adaptează; participanţii interacţionează, îm prum ută unii de la ceilalţi, inovează şi com petiţionează. i. M işcarea socială, ca mişcare inventată sau construită, poate dispărea sau se poate transfera în alte form e de politică, total diferite. D escentralizarea poate închide mişcările pentru autonom ie locală, privatizarea poate lăsa fără obiect m işcările neoliberale, abolirea apartheidului a schim bat obiectivele m işcării africane; dem ocra­ tizarea absoarbe m işcările sociale în partidele politice etc.1

1.2. Cele trei revoluţii ale modernităţii: americană, franceză, naţională înţelese ca n oi form e de politică, mişcările sociale se propagă aşadar în form e radicale, num ite revoluţii, în spaţiile cărora în m od obişnuit li se alocă cele m ai slabe oportunităţi de schim bare. A ceste spaţii au fost sociologic num ite periferii, prin opoziţie faţă de m etropolă sau centrul „lum ii", ceea ce confirm ă că inovaţiile sociale au o rată de apariţie m ai mare în periferie. 1 Tilly, C., op.cit., 2012, pp. 12-15.

21

Io n e l N ic u S a v a

Prim ul dintre spaţiile extraoccidentale, considerat o periferie în a doua parte a secolului al XVIII-lea, a fost cel nord-american, parte a im periului britanic la acea vrem e. R ăzbo iu l de şapte ani (1756-1763) pentru colon ii s-a încheiat cu victoria Angliei în detrim entul Franţei. Im periul britanic a transferat costurile războiului asupra coloniilor, ceea ce a generat opoziţia statelor americane, începând cu B oston şi M assachusetts. Intre tim p, în im periu se răspândise deja noua inovaţie socială contention gathering sau acţiune colectivă de contestare. In coloniile din nord, Soci­ ety fo r the Encouragem ent o f Trade face joncţiunea cu Sons o f Liberty1, unificând interesele m ercantile cu cele proletare. Până pe la 1770, acest tip de acţiune colectivă se extinde rapid către sud. O serie de procese electorale pentru alegerea parlam ente­ lor locale sunt puternic influenţate de noul set de preferinţe. Intre altele, coloniştii aleş structuri reprezentative favorabile desprinderii de m etropola britanică. In 1775 se adoptă D eclaraţia de Independenţă, iar conflictul deschis cu im periul britanic devine inevitabil. Se declanşează ceea ce azi num im Revoluţia americană. Istoricul J. Franklin Jam eson a propus, în cadrul unei conferinţe din 1925 intitulate „The A m erican R evolution Considered as a Social M ovem ent", extinderea analizei de la istoria politică şi m ilitară la cea socială.12 Actele cotidiene, de la cele publice la cele private, au avut contribuţia lor la obţinerea şi susţinerea independenţei. Fam i­ liile, bisericile şi sectele religioase, asociaţiile de întreprinzători, com ercianţii şi ban­ cherii din nord, organizaţiile de lucrători şi ferm ierii din sud sunt, de fapt, autorii anonim i ai m işcării de independenţă americane. O nouă elită, num ită a „părinţilor fondatori", s-a plasat în fruntea acestui proces. In acest m ed trebuie înţeleasă mişcarea socială de em ancipare a colon iilor din A m erica de N o r d la sfârşitul secolului al XVIII-lea. L ab oratoru l social num it m işcare socială a susţinut discret şi m ai ales eficient independenţa politică prin acţiuni colective aproape generalizate. C oloniile americane s-au „m işcat" către independenţă cu toate straturile şi categoriile sociale, m anifestările culturale şi acţiunile politice. Mişcarea de independenţă a S U A nu a căpătat profilul mişcărilor de independenţă naţională din E uropa declanşate în secolul al XIX-lea datorită unui ingredient, altfel prezent la mai toate mişcările de emancipare: revendicările economice. Revoluţia ame­ ricană are ca principală caracteristică libertatea economică a coloniilor. M odelul pro­ gramului econom ic american este preluat în Europa num ai de principatele germane pe la 1842, şi atunci doar parţial.3 In Europa, după cum vom vedea mai departe, în 1 Ibidem, pp. 22-24. The Society reprezenta interesele elitei comerciale, în tim p ce Sons o f Liberty a fost o unitate de pom pieri voluntari din Charles Tow n, organizaţie care s-a extins relativ rapid către coloniile din sud. 2 Ibidem , p. 31. 3 înfiinţarea Zollverein sau uniune vamală de către principatele germane la 1842 are la origine re­ comandarea economistului F r. Liszt. El a venit cu această idee din SU A . A preluat-o de la T. Jefferson.

22

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia le

cazul provinciilor din com ponenţa im periilor H absburgic şi O tom an, situaţia era diferită. Grecii la 1821, italienii la 1860 şi rom ânii la 1877 au vizat înainte de toate emanciparea politică naţională. M işcările politice naţionale au fost, în aceste cazuri, vehiculele procesului de emancipare. Este de aceea plauzibil să considerăm că varianta naţionalism ului am erican este cel m ai bine explicată de ideea excepţionalism ului, adică a excepţiei americane în raport cu oricare caz european. Excepţionalism ul este varianta naţionalismului în Lum ea N ouă. In Lum ea Veche, libertatea naţională nu a putut fi transferată în cadrele acţiunii colective înainte ca un nou proces social de anvergură să deblocheze mecanismele producţiei de sensuri politice colective. Este vorba despre R evoluţia franceză, care a alocat „poporu lu i" funcţia de definire a suveranităţii politice. D acă m işcarea de independenţă din coloniile americane pune un accent particu­ lar pe em anciparea econom ică, în Franţa, revoluţia merge în direcţia ideologică. J.F . Jam eson , citat m ai sus, face urm ătoarea constatare în legătură cu principalul eveni­ ment al sfârşitului de secol X V III: „Revoluţia franceză este acum evaluată la p rop or­ ţiile şi efectele sale reale, nu doar sim plu, ca o cădere a m onarhiei sau asigurare a drepturilor politice egale pentru toţi indivizii, ci în prim ul rând ca m işcare socială, franceză şi europeană, de dim ensiuni vaste şi semnificaţie im en să".1 M arşul ideilor revoluţionare şi deci difuziunea ideilor revoluţiei în provincii şi în diferite părţi ale Europei au fost cele care au contat în opinia istoricului m enţionat. Pentru Jam eson, m ai im portante decât evenimentele politice sunt aşadar ideile revoluţionare şi p ro­ cesele sociale care dau Revoluţiei franceze profilul m işcărilor sociale. C are este dinam ica ideilor revoluţionare şi cum poate fi evaluată în înţelesul prezentei lucrări? Revoluţia franceză este prototipul mişcării ideologice m odem e, adică al acţiunii colective inspirate de „ştiinţa ideilor", cum a fost demimită.*12 Este motivul pentru care conservatorul E. Rurke a considerat Revoluţia franceză prim a revoluţie a filosofilor. Este o succesiune de program e sau faze ideologice, ce poate fi considerată o revoluţie. Prim a fază este dom inată de ideile lui M ontesquieu cuprinse în Sp iritu l legilor. Program ul filosofu lui francez este însuşit de nobilim ea reform atoare care dorea înlocuirea unui m onarh absolut cu unul constituţional. In linii m ari, era sim ilar program ului aristocraţiei liberale engleze de la 1688, num ită şi Whig. Intre reform a­ tori se num ără: Lafayette, C ondorcet, T alleyrand şi M irabeau, discipolul lui M on­ tesquieu. Prim ii doi au participat şi la Revoluţia americană. Ideea principală a acestei

A însemnat o serie de măsuri protecţioniste (tarife) la adăpostul cărora s-a putut dezvolta industria germană. 1 Jam eson, J. F ., „T he American Revolution Considered as a Social M ovem ent", 1925, p. 1, dis­ ponibil pe site-ul M issouri State University. 2 The French Revolution: Ideas and Ideologies, în History Today (h ttp://w w w .historytoday.com ).

23

Io n el N icu S a v a

faze a revoluţiei este separaţia puterilor în stat. Regele refuză însă divizarea suvera­ nităţii în stat şi se încheie prim a fază a revoluţiei. Evenim entele se precipită şi în august 1789 este adoptată D eclaraţia drepturilor om ului şi ale cetăţeanului, fapt care depăşeşte program ul prim ei faze revoluţionare. A doua fază este num ită şi republicană (1792-1799) şi este dom inată de ideile lui J.J. R ousseau cuprinse în C ontractul social. Acesta susţinea că poporul trebuie să-şi ia suveranitatea în propriile m âini, prin intermediul unui stat constituţional. P ro­ punea, de asemenea, ca o religie civilă să înlocuiască creştinismul, iar republica să poată folosi forţa, chiar teroarea, pentru a extirpa răul din societate. R ousseau a fost num it ideologul-şef al Revoluţiei franceze. Pe tim pul revoluţiei, R obespierre este cel care a preluat şi aplicat ideile lui. N u întâm plător, în faza republicană, num ită şi faza anarhism ului sau a terorii, cel m ai întrebuinţat instrum ent revoluţionar a fost ghilotina m obilă. N ob ilim ea franceză a fost victim a acestei terori revoluţionare, repetată num ai de perioada stalinistă. Faza a treia este num ită faza im perială (1799-1815) şi este m arcată de ideile lui Voltaire. Singura putere acceptabilă este puterea poporului, deţinătorul ultim al suve­ ranităţii, care o încredinţează unui principe luminat. In cazul diferenţei între voinţa suveranului popular şi a liderului politic există opţiunea plebiscitului, instituţie nouă în peisajul m odernităţii. Societatea poate fi salvată prin intermediul ştiinţei şi progre­ sului, ceea ce înseamnă că poate fi instituită o guvernare ştiinţifică. Societatea progre­ sului, consultarea populară periodică, voinţa suverană şi regele-fiîosof sunt întruchipate de N apoleon. Astfel că proiectul lui Voltaire devine proiectul lui Bonaparte. Credinţa că societatea poate fi condusă de o religie a progresului şi a ştiinţei, în care rolul prin­ cipal îl au filosofii, se consolidează în faza imperială a revoluţiei franceze. L a 1815, prom isiunile revoluţionare sunt înfrânte la W aterloo, iar în E u ro p a se instaurează restauraţia. O m işcare de reacţie, susţinută de Prusia, A ustria şi Rusia, încearcă să inverseze trendul revoluţionar. Im pactul R evoluţiei franceze în E u ropa şi în lum e este însă uriaş. D e la 1789 încoace nu a existat mişcare progresistă, protest public sau revoluţie care să nu invoce ideile (ideologiile) generate de R ev olu ţia franceză. Suveranitatea populară, egalitatea politică şi naţiunea civică au dat naştere la ceea ce astăzi num im statul naţional m odern, asim ilat în această carte cu cea de-a treia revoluţie, num ită şi „revoluţia dem ocratică". Insă, înainte de R evoluţia franceză, între circa 1500 şi 1648, ţările occidentale şi central-europene şi-au disputat legătura dintre religie şi puterea de stat, cu rezultate ce au diferit între statele dom inant protestante din Scandinavia, Anglia şi părţi ale Germaniei, coexistenţă între m ai multe religii în Elveţia şi Republica O landeză, expulzare şi convertire prin forţă a evreilor şi m usulm anilor în Peninsula Iberică şi toleranţă redusă faţă de protestanţi în Franţa, care oricum se păstra la distanţă de Papă. Războiul de 30 de ani (1618-1648) a fost,

24

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia l e

printre altele, un război între statul cu fundament religios şi cel cu întemeiere naţio nală. A câştigat cel din urmă, fapt care a schimbat istoria Occidentului. D e pe la 1648, istoria socială a O ccidentului european este diferită de cea a Răsă ritului, unde com plexul naţional a fost întârziat cu două secole. C ând în vest se in venta statul naţional, în est se consolida imperiul răsăritean (otoman, ulterior austriac şi rus). D e aceea, avansul O ccidentului are ca principală cauză prăbuşirea ideii d< im periu şi trecerea la organizarea în cadre naţionale. In consecinţă, „între 1648 ş anii 1790, sistem ul european de state a menţinut un echilibru între religia oficială ş identitatea statală, însă papalitatea a continuat să piardă din puterea seculară, chiai şi în statele considerate catolice. R evoluţia franceză şi războaiele napoleoniene ai declanşat separarea religiei de identitatea naţională, definiţiile nereligioase sau anti religioase ale cetăţeniei devenind predom inante".1 In secolul al X IX -lea şi o bună parte a secolului X X , noua religie a E uropei a fosi naţionalism ul. Italia, G erm ania, P olon ia şi, m ai târziu, Rom ânia, Cehoslovacia ş Iugoslavia îşi desăvârşesc, prin revoluţie, construcţia naţională. O peraţiunile de sub minare a im periilor O tom an, H absburgic şi Ţarist au coincis cu emergenţa mişcăriloj de em ancipare a grecilor, cehilor, slovenilor, slovacilor, rom ânilor, bulgarilor, sâr bilor şi albanezilor. L a 1866 de exem plu, Bism arck susţine transform area m onarhie danubiene într-o m onarhie dualistă. D ecizia a generat acţiuni colective de constestan din partea tu tu ror celorlalte naţionalităţi ce form au im periul, altele decât cea austri acă şi maghiară, şi a im pulsionat form area m işcărilor naţionaliste.12 In absenţa acestoi form e de sprijin , p rob ab il că procesul de form are al statelor-naţiune în Europe C entrală şi de Sud-Est ar fi fost m ult întârziat. Pe scurt, prin interm ediul tratatelor de la W estphalia (1648) a fost validată re vendicarea de constituire a unei „n aţii" cel puţin sub aspectul identităţii religioase L a 1815, religia a pierdut din această forţă identitară în detrim entul ideii civice. Ir ciuda unei scurte restauraţii catolice, breşa generată de R ev olu ţia franceză nu £ putut fi îngrădită. N aţiu n ea civică şi, ulterior, naţiunea culturală au preluat func ţia de definire a identităţii şi ea este validă, în linii m ari, până astăzi. Printre căzu rile ce p o t fi invocate se detaşează Italia şi G erm ania. In cazul Italiei, în anii 1860 unificarea prin iniţiativele unui stat existent (Piemont) a generat un stat naţiona unitar, dar slab integrat. In form ularea lui M assim o d ’Azeglio: „A m făcut Italia; acum trebuie să-i facem şi pe italieni".3 Spre deosebire de Italia, Germ ania, a cărei revoluţie naţională se petrece abia la 1871, dirijată de stat şi realizată prin „sânge şi sabie", cum 1 Tilly, C ., „Social movements and (all sorts of) other political interactions", în Theory and Society nr. 27/1998, p. 475. 2 Aurel C. Popovici explică adecvat aceste împrejurări în lucrarea Statele Unite ale A ustriei M ari publicată la 1904. 3 Ibidem 20, p. 236.

21

Io n el N ic u S a v a

s-a spus, a creat un stat naţional federal şi înalt integrat. Procesul a fost dirijat şi pro­ babil de aceea s-a spus că armata germ ană (prusacă) are o naţiune şi nu invers. D in punct de vedere internaţional, după 1815, C on gresul de la V iena a înlocuit sistem ul w estphalian şi a devenit instanţa ce sancţiona apariţia unei n oi naţiuni (Grecia, Italia, R om ânia, Bulgaria). D u p ă 1918, L iga N aţiu n ilor a preluat această funcţie, putere de decizie transferată m ai apoi N aţiu n ilor U n ite (după 1945). Statul naţional va genera o serie de transform ări sociale im portante. Printre altele, a dat sens ideii suveranităţii populare şi conţinut tezei m ajorităţilor calificate. D em ocra­ ţia politică s-a construit pe ideea m ajorităţilor, care nu se puteau constitui decât în interiorul naţiunilor. M otivul pentru care A ustro-U ngaria, de exem plu, s-a prăbuşit la 1918 nu s-a datorat problem ei m in orităţilor şi deci a naţionalism elor, ci incapa­ cităţii de a defini dem ocratic o m ajoritate. E u ro pa care a urm at, cea de la 1918, a rem ediat această problem ă, dar a generat unanouă: criza m inorităţilor. In sfârşit, U niunea Europeană se confruntă cu aproxim ativ aceeaşi provocare, i.e. constituirea unei m ajorităţi dem ocratice pe baza celor 28 de „m inorităţi naţionale". T ratatu l de la N isa, care ţine loc de constituţie a U E , este un pas înainte. C ea de-a treia revoluţie, revoluţia democratică, poate fi aşadar asimilată, în linii generale, cu acţiunea colectivă derulată de m işcările naţionale. D em ocraţia a însem­ nat că statul naţional a delimitat un spaţiu social, num it azi societate, în interiorul căreia s-a form at acel set particular, istoric şi evolutiv de interacţiuni şi practici pe care îl num im m işcare socială. Pentru mişcările sociale, societăţile naţionale au fost cadrul dem ocratic de form are şi afirmare, cel puţin până recent.

1.3 . Procesele de democratizare şi generalizarea m işcărilor sociale L a începutul secolului al X IX -lea se poate deja vorbi despre difuziunea noii in­ venţii sociale în spaţii sociale şi geografice dintre cele mai diverse. In ţările în care revoluţia industrială şi cea naţională s-au produs, pentru urm ătoarea perioadă de tim p, care se va încheia undeva prin anii ‘60, profilul acţiunilor colective este dat de conflictul social dom inant - acela dintre capital şi muncă. A stfel că acţiunile colective se intensifică începând cu anii 1820-1830, când asis­ tăm la o vastă m obilizare la nivelul societăţii engleze pentru susţinerea drepturilor lucrătorilor, em anciparea catolică şi reform a parlam entară. Repertoriul de manifes­ tări s-a diferenţiat din ce în ce mai m ult de vechile form e de exprim are. Parlam entul englez ia în discuţie extinderea drepturilor politice către lucrătorii din industrii, în

26

S o c io lo g ia

m işc ă r ilo r

so c ia le

principal ca urm are a m işcării cartiste. D in această perioadă, strategiile m işcăriloi sociale au fost îm prum utate şi de m işcările conservatoare, care au renunţat la prac­

ticile tradiţionale şi s-au angajat în com petiţia pentru public. Peste canalul englez, acţiunile colective ce anunţă difuziunea m işcărilor sociale în E uropa de Vest se m ultiplică începând cu 1830. O raşul francez L y o n este recu­ noscut ca loc al u n or protodem onstraţii în 1831, urm ate de cele din 1848 şi m ai ales

de „revoluţia" de la 1870. D acă în A nglia mişcarea socială este un instrument la îndemâna clasei mijlocii în formare (reprezentată, în principal, de comercianţii liberali), în Franţa, centrul de gre­ utate se înclină către mişcările lucrătorilor. Rezultat al unei lungi perioade de conflicte sociale, la 1884 Franţa legalizează organizaţile sindicale. Sindicatele vor juca, de altfel, un rol m ajor în seria de mişcări sociale, şi nu doar în Franţa. 1 M ai 1890 este un prilej unic de a proba solidaritatea proletară - peste 15 000 de lucrători se reunesc la Lyon. In Germania, procesul este întârziat şi, mai apoi, orientat către formele corporatiste prin care erau angajaţi în acţiuni colective lucrătorii salariaţi îm preună cu industriaşii şi administraţia. In plus, G erm ania introduce politici sociale începând cu anul 1880, ceea ce relaxează presiunea organizaţiilor sindicale. In Belgia, între 1831 şi 1918 sunt contabilizate aproxim ativ 440 de ocazii în care oam enii se reunesc în scopul form ulării unor revendicări colective. D acă, de exem­ plu, între 1831 şi 1840 sunt înregistrate două dem onstraţii publice, între 1891 şi 190C sunt consem nate 57. Belgia, ca şi O landa, se individualizează prin activism ul clasei m ijlocii cu profil urban şi revendicări liberale. înapoi în Anglia, mişcările sociale au o im portantă contribuţie la abolirea sclaviei (1833), restabilirea drepturilor civile pentru protestanţi (1828) şi catolici (1829). Insă probabil cea m ai im portantă transform are se petrece la 1832, când are loc reforma parlam entară care orientează sistemul politic englez către votul proporţional: im por­ tante segmente ale clasei de m ijloc prim esc drept de vot. R eform a votului a lăsat în afară masele de lucrători industriali şi m uncitorii agricoli. Mişcarea cartistă, cum a fost denumită, era totuşi un mare pas înainte pentru începutul de secol X IX . Im E u ­ ropa, votul universal se va generaliza abia la începutul secolului urm ător, adică o suta de ani m ai târziu. Creşterea numărului organizaţiilor create de mişcările sociale este im portantă, însă mai im portantă este interacţiunea lor, adică tranzacţiile sociale care acum au loc în interiorul unor reţele. M ai multe organizaţii, coaliţii multiple, reţele inform ale, stra­ tegii de acţiune colectivă, cam panii m ai m ult sau m ai puţin coordonate înseamnă creşterea intensităţii şi volum ului tranzacţiilor şi, deci, creşterea densităţii sociale, M işcările sociale au adus în spaţiul public grupuri şi categorii sociale noi. Prezenţa şi influenţa lor se reflectă în creşterea participării politice. îm bunătăţirea participării st răsfrânge asupra democraţiei, lucru deja vizibil în a doua parte a secolului al XIX-lea,

27

Io n el N ic u S a v a

Alterarea structurii politice a prim it în m od convenţional numele de tranziţie dem o­ cratică. Sociologic, participarea la procesul politic al unei mase de indivizi din ce în ce mai num eroase a generat form e instituţionale noi, printre care se num ără votul universal. A tunci când, în numele suveranităţii populare, procedura votului este in­ vocată şi în afara ciclurilor electorale, se naşte instituţia consultării populare, îndeobşte cunoscută sub num ele de referendum. Referendum ul este o instituţie politică m o­ dernă, specific prevăzută în constituţiile politice. D in punctul de vedere al acestei lucrări, votul universal regulat şi referendumul facultativ sunt instituţii politice spe­ cific asociate cu creşterea influenţei m işcărilor sociale. D em ocraţia politică m odernă s-a născut (şi) prin contribuţia m işcărilor sociale. Succesiunea tranziţie democratică/mişcări sociale în funcţie de performanţa sectorului mişcărilor sociale (prelucrare după Collier Ruth Berins, 1999)1 M işc ă rile so c ia le în a in te a tr a n z iţie i p o litic e

T r a n z iţ ia în a in te a m iş c ă r ilo r so c ia le

Danemarca 1849, 1915

Elveţia 1848

Marea Britanie 1884, 1918

Franţa 1848, 1875-1877

Norvegia 1898

Grecia 1864

Finlanda (1906), 1919

Chile 1874/1891

Suedia 1907/1909, 1918/1920

Portugalia 1911, 1918

Argentina 1912

Spania 1868

Italia 1912 (1919) Olanda 1917 Belgia 1918 Germania 1918-1919 Uruguay 1918 Spania 1890, 1931 India (1947), China (1949) Este de rem arcat întârzierea G erm aniei în com paraţie cu Elveţia, datorată form e­ lor de participare preexistente la aceasta din urmă. Cantoanele elveţiene au fost, în perioada medievală, republici ţărăneşti în care deciziile se luau pe baza participării la Landsgem einde (adunare generală a bărbaţilor). D upă 1815, când se decide neutralita­ tea cantoanelor helvete, procesul de m odernizare politică este asociat cu prezervarea 1 1 Collier, Ruth Berins, Paths towards Dem ocracy: Tire W orking Class an d Elites in Western Europe an d South A m erica, N ew Y ork: Cam bridge University Press, 1999.

28

S o c io lo g ia

m işc ă r ilo r

so c ia le

vechilor form e de asociere. D up ă 1848 se creează o diversitate de m işcări socia m odem e, îndeosebi în cantoanele protestante, m ajoritatea cu obiective de consultai populară cât mai largă, cum este referendumul, înscrise de această dată în constituţi Referendum ul era însă deja o instituţie socială consacrată în cantoanele elveţien Elveţia se crease încă de la 1391, în baza unei astfel de decizii, adoptată însă în cadre' sociale medivale. Tocqueville remarca, la 1848, într-un raport către senatul france: că „în nicio altă parte revoluţia dem ocratică ce se răspândeşte astăzi în lume nu s întruchipat în circumstanţe mai bizare şi mai complicate. U n popor com pus din m; multe rase, vorbind mai m ulte lim bi, îm brăţişând m ai m ulte religii şi diverse seci disidente, cu două biserici oficiale privilegiate, fapt pentru care fiecare chestiun politică se transform ă imediat într-o chestiune religioasă şi fiecare chestiune religioa; conduce la chestiuni politice; în m od real, două societăţi, una foarte veche şi alt foarte tânără, s-au căsătorit în ciuda diferenţei de vârstă. A ceasta este Elveţia".1 In prim a parte a secolului X X , difuziunea şi internaţionalizarea m işcărilor soc ale continuă. C ele trei tipuri de m işcări - cu program e econom ice, naţionale < ideologice - m archează în m od particular peisajul social contem poran. M işcării an ticoloniale din A frica şi A sia încearcă să reediteze R evoluţia am ericană, îns com poziţia ideologică sau etosul em ancipării sunt departe de forţa şi intensitate celor am ericane.

A

In anii ‘60 se produce prim a m odificare de paradigm ă a acţiunii colective, când s face transferul de la revendicările materiale la cele postm ateriale în E u ropa de Vest

1.4. Revoltă m aterială sau revoluţie socială? Perspective concurente asupra acţiunii colective

Mişcarea socială este prezentată aici ca vehicul al unui nou tip de acţiune colectivă oam enii se asociază în baza unor caracteristici socioeconom ice şi culturale, se orga nizează şi iniţiază acţiuni colective de contestare a ordinii existente şi de schimbări a cadrelor sociale instituţionale, utilizând un repertoriu de acţiuni. în acest caz, în trebarea fundam entală este D e ce se revoltă oam enii? Sociologia a dezvoltat cel puţin patru perspective distincte în ce priveşte acţiune: colectivă - m arxistă, liberală, funcţionalistă şi spiritualistă. Inaugurate de valul teore tic al sociologiei din a doua parte a secolului al X lX -lea, au căpătat valoare de para digmă. Fiecare dintre ele explică schimbarea socială, fie ea ordinară sau extraordinar:1 1 A pud C. Tilly, op. cit., 2013, p. 61.

Io n el N ic u S a v a

(revoluţia). Pentru a da un răspuns satisfăcător la întrebarea de mai sus, prezentăm pe scurt teoriile acţiunii colective. Sociologia m arxistă plasează în centrul explicaţiei lupta de clasă. Societatea este com pusă din clase definite în raport de poziţia faţă de mijloacele de producţie capita­ listă. C lasa ce deţine mijloacele de producţie este clasa capitalistă, în tim p ce lucrătorii reprezintă clasa muncitoare. Indivizii se angajează în acţiunea socială în funcţie de clasa de care aparţin. Singura care are capacitatea de acţiune colectivă revoluţionară este clasa lucrătoare. Pentru a fi însă capabilă de această perform anţă, clasa muncitoare trebuie să devină conştientă de statutul său, să-şi definească interesele şi, nu în cele din urm ă, să se organizeze. Rolul de „far călăuzitor" al luptei clasei m uncitoare a fost alocat de K . M arx intelectualităţii luminate. M om entul acţiunii colective nu este dat de o conjunctură sau o tensiune socială tranzitorie, ci de criza generalizată a regimului capitalist burghez. O teorie economică şi o ideologie politică au acompaniat sociologia m arxistă a luptei de clasă. La K . M arx, revoluţia proletară trebuia să fie încununarea acţiunii colective conştiente şi raţionale a clasei muncitoare, care instituie socialismul pe ruinele capitalismului. C ătre sfârşitul secolului X X , neom arxism ul a m utat accentul conflictului social dinspre producţia m aterială spre cea culturală şi a schim bat natura acţiunii sociale dinspre revoluţie spre reform ă socială. în O ccident, m arxism ul radical şi-a încheiat ciclul ideologic pe la sfârşitul anilor ‘60, odată cu inventarea mişcării New Left în Anglia. In R ăsărit, neom arxism ul noii stângi se instalează începând cu 1990. Intre teoriile acţiunii colective inspirate de m arxism pot fi m enţionate aici teoria societă­ ţii de m asă şi cea a noilor m işcări sociale. Sociologia liberală a inspirat, îndeosebi prin scrierile lui A . de Tocqueville şi J . S. M ill, o teorie a acţiunii colective derivată din agregarea socială a intereselor indivi­ duale.1In tradiţia gândirii militariste engleze, societatea este com pusă dintr-un număr de indivizi aflaţi în com petiţie; ea nu este un agregat al unor grupuri cu interese divergente, fie ele şi de clasă. O psihologie „naturală" ghidează com portam entul individual, în sensul că fiecare individ consideră că interesul său personal va fi cel m ai bine servit atunci când aderă la regulile convenţionale stabilite de toţi ceilalţi, dar pe care îşi rezervă dreptul de a le încălca. D acă toţi procedează la fel, rezultă un sistem haotic, ce nu poate fi eradicat decât prin interm ediul unui contract social ce stabileşte un arbitru însărcinat cu supravegherea aplicării regulilor - statul. In acest fel, individul acceptă restricţii la propriul com portam ent şi se poate rezonabil pre­ supune că m ajoritatea covârşitoare va face la fel.

! Pentru detalii privind doctrina liberală, vezi Ionel N icu Sava, „D octrina politică liberală: origini, evoluţie şi semnificaţie", în Doctrine şi partide politice europene, Centrul Rom ân de Studii Regionale, Bucureşti, 2007, pp. 185-227.

30

S o c io lo g ia

m işc ă r ilo r

so c ia le

Altfel, în teoria liberală, acţiunea colectivă a indivizilor are sens num ai în legătt cu statul. M otiv pentru care mişcările sociale sunt ghidate de un program de refori a statului, în sensul eliberării individului de servituţile civice, politice, economii sociale şi religioase. Individul este unitatea socială a gândirii liberale. D e aceea de zia raţională este a individului, nu a clasei sociale. G rupurile sociale, fie ele şi cla: nu sunt decât agregate sociale tranzitorii.

C . T illy a considerat că, în substrat, J.S . Mill a elaborat o teorie care să previ: o acţiune colectivă a claselor. Statul capturat de o m ajoritate de clasă devine o „tii nie a m ajorităţii" cu consecinţe dramatice asupra libertăţilor individuale.1 Este pi ferabilă, în teoria liberală, o societate com pusă din indivizi cu interese com petiti unei societăţi com puse din clase cu interese divergente. L a liberali, acţiunea colecti este rezultatul unei alegeri raţionale din partea indivizilor interesaţi în susţiner unui obiectiv punctual asociat de obicei libertăţilor civile şi econom ice. M odel m icroeconom ic al lui M ancur O lson (1965) bazat pe alegerea raţională aproximea: cel m ai bine perspectiva liberală asupra m işcărilor sociale. Pe trunchiul teoriei life rale s-au dezvoltat mai apoi teoriile antreprenoriale, ale oportunităţii politice, pr cesului politic şi, mai recent, deşi num ai parţial, teoriile constructiviste. Să reţine individualism ul şi progresism ul ca elemente caracteristice liberalism ului sociologi In acelaşi tim p, perspectiva liberală abordează acţiunea colectivă la nivel microsock Fun cţion alism ul sociologic a fost întem eiat de E m ile D urkheim . L a el, acţiuni colectivă este o reacţie la procesul de slăbire a solidarităţii sociale (dezintegrare S2 anom ie), generată de rapida expansiune a diviziunii m uncii sociale. D eficitul < solidaritate se com pensează prin variate acţiuni colective cu caracter extraordina adică prin n oi form e de socializare iniţiate de subiecţii sociali afectaţi. în abseni stresului social sau a anom iei, acţiunea colectivă este reprezentată de reproducere vieţii sociale obişnuite sau a rutinei sociale. A tunci când între con ştiinţa colectiv şi diviziunea m uncii sociale se instalează o diferenţă al cărei prag nu poate fi al sorbit de activitatea colectivă ordinară (rutina socială), se instalează anom ia. Ind c ato rii an om iei sunt d ezorien tare in dividuală, dev ian ţă so cială (crim inalităţi divorţialitate, sinucideri, alcoolism etc.), conflicte sociale extinse. Crim inalitate nu poate fi reproşată doar in divizilor, ea nu este do ar o afecţiune individuală, i şi una socială. R estabilirea solidarităţii sociale se po ate face num ai prin acţiun colectivă de tip restitutiv. D e aceea, în înţelegerea lui D urkheim , acţiunea colectivă se prezintă sub tri form e: de rutină, anom ică şi restitutivă.12 Pentru mişcările sociale, acţiunea colectiv de tip anom ic şi restitutiv este cea care interesează. In condiţii de anomie, societăţii 1 Tilly C ., op. cit., pp. 2-20. 2 Ibidem , pp. 2-9.

Io n e l N ic u S a v a

se m anifestă colectiv sub form a deviaţiilor, a traum elor, revoltelor spontane, distru­ gerilor, psihozelor colective etc., expresii ale m obilizării şi acţiunii haotice a subiec­ ţilor sociali. Populaţia dislocată de industrialism, urbanizare, laicizare sau creată de acestea (noii lucrători, printre care imigranţii, femeile, studenţii ş.a.) se află în epicen­ trul acţiunii colective. Mişcările sociale moderne au purtat, cu certitudine, această am prentă a acţiunii colective, definită în termenii sociologiei lui D urkheim . Teoriile aferente, printre care cea a com portam entului colectiv, sunt un produs al perspectivei durkheimiene. Reţinem caracterul macrosocial al acţiunii colective în funcţionalismul sociologic. Sociologism ul a fost revigorat relativ recent ca perspectivă plauzibilă în ce priveşte acţiunile colective din ţările afectate de criza globalizării, cum sunt cele asociate aşa-numitei „Prim ăveri arabe“. Egiptul, L ibia şi Siria se confruntă cu dezor­ dini sociale de am ploare, cu acţiunii colective anomice destructive, rezultat al dislo­ cării sau dezintegrării sociale a unei largi părţi a populaţiei. Sociologia w eberiană a generat o teorie a acţiunii colective întemeiată pe ideea de etos (credinţă sau vocaţie) şi ideea asociată, charisma. In term enii lui M ax W eber, acţiunea colectivă este o expresie a unui anumit sistem de credinţe, de obicei înte­ m eiat pe o m orală religioasă. A stfel, capitalism ul m odern nu este produsul dezvol­ tării forţelor de producţie, ci rezultatul acţiunii colective derivate din etosul religios protestant. R eform a protestantă a introdus term enul de vocaţie sau chem are (B eru j) a individului, ca „singurul m od de a trăi acceptabil pentru D um nezeu... (şi care constă în) îndeplinirea obligaţiilor im puse de poziţia sa în lume. A ceasta era chema­ rea lu i".1 C apitalism ul m odern este o raţionalizare socială după un tipar protestant ce-1 angajează pe individ prin interm ediul unei activităţi de tip vocaţional într-o societate care întruchipează „cetatea lui D um nezeu" pe păm ânt. Pentru lucrarea de faţă, perspectiva weberiană înseam nă că o creştere a trăirilor şi credinţelor religioase în societate generează o creştere a organizaţiilor prin care se realizează echilibrul între credinţe şi acţiunea colectivă. In term enii lui C . T illy , „organizaţiile cresc pentru a m edia între credinţe şi acţiune, tim p în care grupurile de interese joacă un rol mai larg şi direct în acţiunea colectivă".12 Acest proces a fost numit de M ax W eber rutinizare: trăirile şi credinţele devin instituţii sociale prin intermediul acţiunii co­ lective intermediate de organizaţii. Se adaugă acţiunea liderului charismatic, care este un ideal-tip al noului etos sau un etalon m oral şi spiritual al societăţii.3 Transferul viziunii colective şi a charismei liderului în acţiune colectivă se face prin intermediul rutinizării, respectiv înnoire şi schimbare a regulilor sociale şi a instituţiilor asociate. Perspectiva w eberiană este, la rândul său, de tip m acrosocial.

1 Weber, Max, E tica protestantă şi spiritu l capitalism ului, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 67. 2 Tilly, op. cit., pp. 2-22. 3 Ideal-tipul capitalist modern este întruchipat, printre alţii, de Benjamin Franklin.

32

S o c io lo g ia

m işc ă r ilo r

so c ia l e

R ezum ând această secţiune, constatăm că, dacă la m arxişti schimbarea econom ic generează schim barea socială, iar la liberali sistemul politic este responsabil de schim barea socială, în tim p ce la funcţionalişti m odificarea codurilor sociale este princi palul indicator al schimbării, la weberieni transform ările spirituale au capacitatea di a schim ba societatea în ansam blul său. D in această perspectivă, structura socioeconomică a unei societăţi poate fi înţeleasi ca precondiţia obişnuită, dar nu obligatorie, pentru declanşarea acţiunilor colective în tim p ce structura culturală şi spirituală este un soi de predispoziţie specifică comu nităţilor strategice, respectiv o capacitate colectivă de a elabora sisteme de gândire ct valoare de utilizare crescută.

1.5. Structură şi agenţie. Rolul clivajelor sociale în societatea industrială C e anum e are rol determ inant în generarea acţiunilor colective? Precondiţiile m ateriale sau predispoziţiile culturale? Pentru a răspunde ia o astfel de întrebare, sociologia a dezvoltat tehnica operaţionalizării conceptelor. A cţiunea colectivă tre­ buie cum va localizată sau, mai precis, operaţionalizată. Aceasta înseamnă că, pe fond, indiferent de perspectiva din care este privită, societatea este caracterizată de o serie de diferenţe sau clivaje ce structurează m asa in divizilor în funcţie de gen, stratul social, interesul econom ic, statutul profesional, locaţia teritorială, originea etnică şi credinţa religioasă şi, în acelaşi tim p, orientează acţiunea lor colectivă în funcţie de aceşti param etri. A gregarea in divizilor în interiorul acestor grupuri num ite clase sau categorii sociale este rezultatul unui proces de socializare. Sociologic, clasa nu este o categorie ideologică, ci o realitate socială cuantificabilă: „clasa există doar în circumstanţele prin care oam enii se recunosc m utual şi sunt recunoscuţi ca parte distinctivă a unui grup social, dacă interese specifice şi solidaritate între ocupanţii unei poziţii sociale particulare au fost identificate şi dacă, pe această bază, form e specifice de acţiune colectivă sunt p rom o vate".1 C u alte cuvinte, clasa sau categoria socială este o simplă categorie dem ografică sau analitică atâta tim p cât nu este asociată cu form e de soci­ alizare, adică de afiliere, identificare şi acţiune colectivă. Aspectele econom ice, soci­ ale, politice şi culturale contribuie fiecare la procesul de structurare a m asei sociale. 1 Della Porta, Donatella şi Diani, M ario, Social Movements. A n Introduction, Blackwel Publishing, ediţia 2006, p. 58.

33

I o n e l N ic u S a v a

In teoria clasică a societăţii industriale, clivajele sociale reflectă structura socială, teritorială şi culturală a unei societăţi. Clivajele politice dau expresie clivajelor (di­ ferenţele) sociale, sunt form a politizată a relaţiilor sociale1, rezultate în urm a a două im portante procese ale m odernităţii: centralizarea politică şi industrializarea. A stfel că m odernitatea este m odelată de revoluţia naţională şi revoluţia econom ică sau industrială. N aţiu n ea a generat Un conflict sau o tensiune între centru şi periferie (regiune), între o cultură naţională dom inată (majoritatea) şi culturile locale subor­ donate de tip etnic şi lingvistic (minorităţile), la care s-a adăugat, îndeosebi în O cci­ dent, un con flict B iserică-Stat12. R ev o lu ţia n aţion ală a însem nat afirm area unei m ajorităţi identitare şi laicizare a statului. M işcările etnonaţionale sunt expresia acestui proces. R evoluţia econom ică a generat diviziunea agricultură-industrie, ur­ ban-rural şi conflictul social dintre antreprenori şi m uncitori. M işcările proletare ilustrează probabil cel mai bine clivajele economice. Aceste patru diviziuni sau clivaje (cleavages) au dus la form area structurii politice a dem ocraţiei politice m oderne. D in punctul de vedere al interesului prezentei lucrări, acţiunea colectivă este expresia structurii de clivaje dintre m ajorităţi şi m inorităţi etnolingvistice, regiuni periferice şi guvernul central, grupul de adepţi religioşi şi statul laic, proprietari de păm ânt şi antreprenori industriali, m uncitori şi patroni, angajatori şi angajaţi etc. Lipset şi R o k k an (1967) afirm ă că „o m are parte din istoria Europei de la începutul secolului al X IX -lea încoace poate fi descrisă în term enii interacţiunii dintre aceste două procese ale schimbării revoluţionare'4.3 Statul naţional şi industrial au fost, aşadar, marile invenţii europene ale capitalis­ m ului m odern în funcţie de care s-a generat o nouă structură socială caracterizată de o clasă salarială relativ num eroasă şi „neliniştită" social, o clasă de m ijloc cu funcţie de stabilitate politică şi o clasă de antreprenori capitalişti redusă num eric, dar cu tendinţe oligarhice. Insă, începând cu ultimele decenii ale secolului X X , cele două clivaje definitorii centru-periferie şi capital-muncă - s-au atenuat sub im pactul interdependenţei (ter­ m enul din anii '70) sau al globalizării (term enul an ilor ‘90). Clivajele de natură econom ică au suferit cele mai im portante transform ări. Sociologic, clivajul naţional dintre capital şi m uncă este surclasat de clivajul global dintre capitalul internaţional (multinaţionalele) şi entităţile econom ice locale. Capitalul se globalizează în tim p ce 1 A pud Lipset şi Rokkan, 1967, vezi Ionel N icu Sava, „Introducere: partid, doctrină, idei şi orga­ nizaţii politice europene. Elemente de sociologie politică com parată", în Doctrine şi partide politice, eu­ ropene, Centrul Rom ân de Studii Regionale, Bucureşti, 2007, pp. 11-19. 2 In Europa de Est, Biserica creştină a contribuit la form area şi consolidarea entităţilor naţionale şi se defineşte în continuare ca Biserică naţională pe un fundal constituţional şi legislativ laic. 3 Lipset S.M. şi R okkan S., Party Systems and Voters Alignm ents: Cross-N ational Perspectives, N ew Y ork, The Free Press, 1967, p. 4.

34

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r so c ia le

m unca se naţionalizează. C livajul teritorial naţional centru-periferie este la rândi său surclasat de clivajul de dezvoltare N ord-Sud versus Est-Vest. Acest lucru înseamr că N ord-V estul şi-a consolidat statutul de centru dezvoltat în raport cu Sud-Esti subdezvoltat. M işcările anti-FM I şi alterglobalizare sunt o expresie a acestui clivaj. In funcţie de aceste noi structuri sociale, care depăşesc frontierele statului nation; tradiţional, se definesc noile clivaje sociale şi, pe baza lor, tipul de acţiuni colectivi Important de reţinut este ideea că gradul de asociere dintre structura socială tradiţional şi acţiunea colectivă scade pe m ăsură ce clivajele postnaţionale sau postindustriale sur mai vizibile. C u alte cuvinte, pe scara „m odernităţii", propensiunea pentru acţiun colectivă se relocalizează în funcţie de noile clivaje sociale sau, mai bine spus, în fun< ţie de noua structură socială, numită şi postindustrială. La un capăt se află revendicării de natură materială (salarii, locuinţe, asigurări sociale), la celălalt capăt se plasează r< vendicările postm ateriale (securitate, mediu ambiant curat, stil de viaţă, identitate). Scala ne avertizează că gradul de autonomie al acţiunii colective creşte, ca urmar a relaxării legăturii dintre structură şi agenţie. C a ideal-tip, agenţia sugerează că acţit nea colectivă poate apărea de oriunde şi oricând, dependenţa de structura socială fiim teoretic zero. O am enii ies din „vechile" structuri şi, în această călătorie de socializare se folosesc de m işcări sociale pentru a genera acţiuni colective prin care se iniţiaz accesul în „noile" structuri, oricare ar fi ele. Libertatea agenţiei, adică a întreprinderi acţiunilor colective dezirabile, este relativ legată de stabilitatea structurilor în general D e aceea rap o rtu l structu ră-agen ţie este tratat diferit în in terioru l perspecti velor sau trad iţiilo r de studiu. T eo ria societăţii de m asă stabileşte o cauzalitati obligatorie între structură şi agenţie, respectiv caracteristici socioeconom ice, clasi sociale şi acţiuni colective. In m om entul în care indivizii sunt m asificaţi în inte rio ru l structu rii sociale se creează con diţiile pen tru acţiune colectivă. Teoriili m o b ilizării resu rselo r alocă o au ton om ie in iţiativei um ane, însă structu rile d< m ob ilizare (organizaţiile) sunt agregate în prin cip al în funcţie de caracteristicii* sociale structurale. Perspectivele con structiviste sunt, prin excelenţă, elaborat* pe p rem isa au ton om iei agenţiei, deşi n iciun a dintre ele nu ignoră în totalitat* elem ente ale structu rii cum ar fi cultura. U n capitol al prezentei lu crări clarific: aceste aspecte teoretice şi m etodologice.

In legătură cu structura clivajelor în prezent, cele regionale şi globale tind să 1< surclaseze pe cele naţionale, urm are a procesului de aplatizare a structurilor sociale naţionale şi de verticalizare a celor internaţionale. A stfel că fragm entarea locală ş: glob alizarea stru ctu rilo r sociale sunt procese com plem entare. O am en ii ies din structurile tradiţion ale şi acest lucru generează turbulenţe. In planul acţiunii co­ lective, m işcările etnoregionale (etnonaţionalismele catalan, scoţian, croat, maghiai etc.) sunt un exem plu alături de m işcările globale (tip Greenpeace, Ju stiţie G lobală; A ttac etc.

35

Io n e l N i c u S a v a

1.6. Acţiunile colective postindustriale. De la sindicalism la o c c u p y In această secţiune urm ărim agenţia la nivelul n oilor clivaje sociale (prin care încercăm să ilustrăm apariţia acţiunilor colective generate de alterarea structurii sociale, urm are a schimbării economice), al instituţiilor publice (vizibil prin reform a statului bunăstării) şi al culturii (explicabil prin disputa privind producţia simbolică). Ele corespund în linii mari celor trei procese ale epocii noastre: globalizarea, reform a statului şi digitalizarea. M odelul clasic de interpretare a acţiunii colective a fost form ulat în directă legătură cu structu ra socială. In a doua parte a secolului al X lX -le a şi în secolul X X , clivajul de clasă şi caracterul colectiv al m uncii sugerau o corespon den ţă, num ită şi structurală, cu acţiunea colectivă. C livajul capital-m un că genera o struc­ tu ră socială în care ponderea num erică a clasei m uncitoare era invers p ro p o rţio ­ nală cu in fluen ţa sa p olitică. U n in d icator im p o rtan t era sindicalizarea, care-i reunea pe lu crătorii unei industrii pe baza caracterului colectiv (de clasă) al afili­ erii. G reva de ram u ră sau cea generală aducea în planul acţiunii colective largi m ase de angajaţi. In prezent, asistăm la erodarea precondiţiilor structurale care au facilitat emer­ genţa clivaj elor de clasă şi deci a structurii sociale determ inate de caracteristicile socioeconom ice ale populaţiei. In prim ul rând, iniţiativa um ană (agenţia, cum am numit-o anterior) capătă autonom ie în raport cu structura socioeconom ică. Le n um im precon diţii, întrucât legătura dintre stru ctu ra socială şi acţiunea colectivă este interm ediată de form ele de socializare. Sim plul fapt că eşti m unci­ to r salariat nu te (mai) plasează au tom at în m işcarea proletară. D acă eşti şi un creştin devotat, este foarte probabil ca opţiunea ideologică să te plaseze în mişcarea creştin-dem ocrată. D up ă sociologii D ella P orta şi D iani (2006), „evoluţia către capitalism nu a creat doar agregatele de indivizi unificaţi de faptul că posedă m ijloacele de producţie (capitaliştii) sau de prop ria lor forţă de m uncă (proletariatul); a creat, de asemenea, sisteme de relaţii sociale care au facilitat dezvoltarea solidarităţii interne a acestor agregate şi transform area lor în actori colectivi".1 M odelul in dustrial se caracteriza, prin tre altele, prin clasă lucrătoare num e­ roasă, concentrată în zone urbane unde m unca era organizată pe principiul fordist al fabricii, cu sindicate puternice ce facilitau m ob ilizarea lu crătorilor pen tru di­ ferite acţiuni colective. Intre capital şi m uncă a existat coo perare sau, cel mai 1 Della Porta şi Diani, op. cit., p. 37.

36

-------------------------------------------------------------

S

ociologia

m işcărilo r

sociale

----

# adesea, conflict. E xploatări m iniere, com binate siderurgice, industrii auto grupate în zone m on oin du striale, cu un m are n um ăr de lu crăto ri au reprezen tat acest m od el. L u c ră to rii aveau o m o b ilitate scăzu tă, calificare m edie sau jo a să şi îşi schim bau locul de m uncă şi reşedinţa foarte rar. D in m asa lucrătorilor se recrutau, de ob icei, sim p atizan ţii şi m ilitan ţii m işcărilo r cu orien tare de centru-stânga. C oloan a vertebrală a m işcărilor o reprezentau sindicatele. M işcările cu revendicări sociale (m ateriale) sunt preponderente. în m ediile urban e ale clasei de m ijloc, aprehensiunea pentru agenda socială p roletară în m ediile intelectuale a cristalizat ideologia stângii în general, ca p rod u s al lu crăto rilo r cu condeiul, cum au fost denum iţi. începutul anilor ‘90 este dom inat de revendicările sindicale în R om ânia. M ineriadele sunt un exem plu în acest sens, iar consecinţele acţiunii colective a m in erilor din V alea Jiu lu i sunt de natură politică: protestu l din Piaţa U n iv ersi­ tăţii, asociat cu aşteptările clasei de m ijloc, este tranşat prin violenţă de sindicatele m in erilor în 13-15 iunie 1990. în com paraţie cu capitalism ul clasic, transform area m uncii şi relocalizarea p ro­ ducţiei asociate cu societatea postindustrială au schim bat fundam ental agregarea indivizilor şi interacţiunea în interiorul grupurilor. Industriile clasice au intrat în declin, ponderea sectorului terţiar în econom ie a crescut. P ostin du strialism u l a redus dim ensiunea clasei lucrătoare în stru ctu ra socială şi a crescut ponderea clasei de m ijloc, a fem eilor şi, nu în ultim ul rând, a im igran ­ ţilo r, m u lţi d in tre ei an gajaţi în eco n o m ia in fo rm ală. A cţiu n ea co lectiv ă şi-a sch im bat cen tru l de greutate către obiectivele şi interesele clasei de m ijlo c. în E u ro pa, începând cu anii ‘60, revendicările cu caracter nem aterial se cristalizează în ju ru l a n oi m işcări sociale. Sindicatele recrutează acum m em bri din sectorul terţiar (servicii şi adm inistraţie), în să m ob ilizarea lo r este m ult m ai dificilă. A sis­ tăm la o desindicalizare. Statul bunăstării traversează o criză, dar încă asigură o r e d istr ib u te o p tim ă a b en eficiilor sociale. în con secin ţă, clivajele se transferă din spre spaţiul econ om ic spre cel cultural şi identitar. A ici s-a p rod u s şi schim ­ barea de perspectivă a stângii, care a glisat către cu ltu ral struggle prin interm ediul N o ii Stângi. D re ap ta la rândul său a glisat către n eocon servatorism , varianta re­ lativ op u să n eoliberalism u lu i.1 Tabelul de m ai jos inventariază schimbările de natură econom ică şi socială care au generat noi form e de socializare şi de acţiune colectivă.

1 Poziţiile neoliberale şi neoconservatoare sunt deplin conturate la începutul anilor ‘90 când Fr. Fukuyam a elaborează teza sfârşitului istoriei, iar S.P. H untington teza conflictului civilizaţiilor. Sunt perspective globale aparent opuse ale celor două blocuri mentale occidentale, liberalism ul şi conservatorism ul.

37

I o n el N ic u S a v a

Model social Postindustrial

Industrial • • • • • • • • • •

Sector industrial dominant Keynesianism Concentrare în fabrică şi în regiuni industriale Structură socială piramidală Clasă lucrătoare numeroasă Mobilitate redusă a forţei de muncă Coeziune şi solidaritate puternice Capacitate ridicată de acţiune colectivă Sindicalizare extinsă Mişcări sociale ale clasei lucrătorilor

• • • • • • • • • • • • •

Sector terţiar preponderent Neoliberalism Automatizare a producţiei Producţie offshore Structură socială fragmentată Statul bunăstării Clasă de mijloc dominantă Mobilitate a forţei de muncă (migraţie) Intrarea femeilor şi a imigranţilor pe piaţa muncii Sindicalizare redusă Economie informală Şomaj ridicat Mişcări sociale ale clasei de mijloc

‘ D iferenţele dintre cele două tipuri sociale ne sugerează că m odelul sindical al acţiunii colective s-a schimbat fundam ental începând cu anii ‘ 80. Structura socială este m ult m ai diversificată. Adulţi dintre indivizii noi intraţi pe piaţa m uncii sunt im igranţi şi fem ei, cu o m obilitate ridicată (îşi schim bă locul de m uncă de 6--8 ori pe parcursul perioadei active), angajaţi în econom ia inform ală (slab rem uneraţi şi, de m ulte ori, fără asigurări).1 A ngajaţii din servicii, com erţ, turism şi adm inistraţie sunt m ai n um eroşi ca niciodată în epoca m odernă. Intrarea şi ieşirea de pe piaţa m uncii sunt întârziate, ceea ce induce şomaj „m ascat“ la nivelul tinerilor şi reducere a cheltuielilor de pensionare pentru persoanele cu vârstă înaintată. M igraţia masivă din a doua parte a secolului X X a schim bat, de asemenea, structura etnorasială a societăţilor dezvoltate (până la 20 la sută din populaţia activă este alogenă). In para­ lel, ţările furnizoare de emigranţi au pierdut un im portant capital social prin exodul lucrătorilor calificaţi (medici, specialişti). Pe acest palier, în ţările occidentale, clivajele etnorasiale dau expresie unei structuri sociale total diferite: pe de o parte, acţiunea colectivă a generat mişcări de extremă dreapta ale nativilor, unele dintre ele cu caracter xenofob şi, pe de altă parte, au apă­ rut mişcări şi organizaţii de protecţie a im igranţilor, a dreptului la muncă, reşedinţă

1 U n exemplu la îndemână este reprezentat de lucrătorii imigranţi din economia italiană, o bună parte dintre ei de origine română (circa 850 000), care s-au integrat în societatea locală pe poarta de ac­ ces oferită de economia informală.

58

S o c io lo g ia

m işc ă r ilo r so c ia le

—

şi azil. Frontul Popular în Franţa şi Partidul Libertăţii în O landa sunt exemple îndemână. In SU A , legislaţia privind cetăţenia a fost m odificată la presiunea mişcările sociale coagulate de imigranţii de origine hispanică. In Europa, directivele U E privin libera circulaţie au fost încălcate de statele m em bre atunci când s-a pus problem a 1 beralizării pieţei muncii pentru accesul fără restricţii a cetăţenilor din noile state al Uniunii. A ltădată o economie liberală, M area Britanie a adoptat m ăsuri antimigraţi destinată lucrătorilor rom âni şi bulgari începând cu 1 ianuarie 2014. In structura socială, dimensiunea grupurilor/claselor s-a redus considerabil în tim ce a crescut num ărul acestor grupuri sau categorii sociale. Structura socială este fra§ mentată, iar clivajele sociale noi tind să le surclaseze pe cele tradiţionale. Sociologi vorbesc despre noua clasă de m ijloc (new m idie class), legată de expansiunea multinaţi onalelor, m ai num eroasă şi, la rândul ei, stratificată în lower şi upper. Upper m idie clas ar fi constituită, în principal, din managerii privaţi, cu rol im portant în conducere, economiei, dar lipsiţi de proprietatea asupra activelor. In jos, pe scara socială, a apăru şi un fenom en social nou, i.e. accesul gradual la cetăţenie şi drepturile asociate (îi particular, asigurările sociale) pentru imigranţi, afectaţi de un tip de segregare extins; în unele cazuri până la a doua generaţie în ceea ce priveşte accesul la beneficiile statu lui bunăstării. Exem plu la îndemână - Franţa, Belgia sau Olanda. In Franţa, populaţi; de origine m agrebiană a prim it în cea mai mare parte cetăţenia franceză, însă accesu la educaţie şi la piaţa muncii este în continuare grevat de numeroase bariere. In con secinţă, acţiunea colectivă a acestor comunităţi instalate în suburbii a căpătat un carac­ ter anom ic şi violent. Recent, comunităţile de rom i (ţigani) din E uropa de Est sum expuse aceluiaşi tip de discriminare. In ţările Europei de Est, structura socială a fost abrupt m odificată prin migraţia populaţiei active către ariile de dezvoltare din Vest. R aportul dintre populaţia activă şi populaţia nonactivă (pensionari) a fost inver­ sat: unui angajat îi corespund acum trei sau patru pensionari. In consecinţă, acţiunea colectivă a populaţiei locale vizează revendicări legate de pensii, locuri de m uncă în sectorul public, educaţie şi sănătate, infrastructură în m ediul rural, adică domeniile cele m ai afectate de absenţa unei bune părţi a populaţiei active profesional. în R o­ m ânia, satele de bătrâni şi oraşele de asistaţi sunt realităţi sociale de care nu se poate face abstracţie în orice iniţiativă publică. O organizare socială, dictată de competiţia econom ică globală, care reduce rolul statului bunăstării şi manifestă nepăsare, chiar cinism faţă de cei slabi, consideraţi in­ dividual sau în grupuri (minorităţi sociale), este un stat ce reneagă înseşi principiile modernităţii - solidaritate socială, integrare culturală, egalitate politică, nediscriminare econom ică.1 Astfel, alături de desolidarizarea business-ului, societăţile civile se desoli­ 1 Rucht, D ., „Social Movements ChaEenging Neo-Liberal Globalization", studiu prezentat Comisiei Europene la workshopul G lobal Trade an d globalising society, Bruxelles, decembrie 2000.

darizează, de asemenea, de statul naţional. Acesta pare a fi suportul social al mişcărilor occupy sau indignados. Cetăţenii protestează faţă de neputinţa, corupţia şi deturnarea propriului stat.

1.7. Conflictele sociale în era digitală. Muncitori din toate ţările, uniţi-vă! L a începutul secolului X X I, conflictul social care are în epicentru relaţiile de m uncă pare a fi reapărut pe scena socială. A cest lucru a fost generat de criza finan­ ciară şi econom ică din 2008-2010 şi reform a inevitabilă a statului bunăstării. M ăsurile de austeritate şi reform a statului bunăstării au reactivat aşa-numitele acţiuni secundare, între care cea m ai cunoscută este greva generală. Franţa, Portu­ galia, Spania, Italia, G recia s-au confruntat cu num eroase greve de ram ură sau gene­ rale în ultim ele decenii. Fenom enul a readus pe scena publică conflicte vechi, dar cu instrum ente şi aliaţi noi. C e este diferit la noile m işcări sindicale? L . Sk lair (1995) consideră că neoliberalism ul a fost reacţia clasei capitaliste la victoriile clasei lucrătoare întruchipate de statul bunăstării. A tâta tim p cât a existat U R S S, ideologia proletară făcea im posibilă ofensiva capitalistă dictată de extinderea pieţei. D e aceea prim a consecinţă a prăbuşirii U niunii Sovietice în 1991 nu a fost de ordin politic sau strategic, ci de natură com ercială. Piaţa capitalistă occidentală a găsit un debuşeu nesperat în E u ro pa de Est. In acest fel, neoliberalism ul a m obilizat producţia m ultinaţionalelor occidentale, care au form at carteluri transnaţionale pen­ tru pătrunderea cât m ai rapidă pe pieţele Europei de Est. N o u a realitate socială a p rim it num ele de globalizare, iar prim ele consecinţe au fost: a. dezangajarea producţiei industriale în Europa de E st şi disponibilizarea în acest m od a unei m ase de lucrători pentru m igraţia către E u ro pa de Vest; b. anularea im portanţei statului bunăstării în E u ro pa de Vest, având în vedere abundenţa forţei de m uncă ieftine. Astfel că, în disputa cu capitalism ul global, reacţia lucrătorilor nu poate urm a decât traseul unei reinternaţionalizări sau ceea ce s-ar num i o globalizare a acţiunilor colective a lucrătorilor. D upă Sklair, îndemnul „M uncitori din toate ţările, uniţi-vă!“ capătă abia în epoca globală înţelesul ce i-a fost acordat în secolul al XIX-lea. In ciuda unei resindicalizări la începutul secolului X X I, tendinţa principală ră­ mâne cea enunţată anterior: transferul conflictelor sociale din sfera m aterială în cea

S o c io lo g ia

m işc ă r ilo r

so c ia le

sim bolică sau culturală. Spre deosebire de societatea de tip industrial, societat postindustrială are drept principală caracteristică „producţia de bunuri sim bolice modelează^ sau transform ă reprezentarea noastră asupra naturii um ane şi a Iun externe".1 In societatea program ată sau postindustrială, sursa de putere socială es producţia şi controlul inform aţiei. Acest lucru înseamnă că locaţia conflictelor se m ută dinspre fabrică spre cercetai educaţie, tehnologie şi media. A ctorii conflictului nu mai sunt clasele, ci grupuri care îm părtăşesc viziuni diferite în ceea ce priveşte producţia şi utilizarea resurseh sim bolice. Statul bunăstării i-a eliberat pe oam eni de constrângerile structurii şi generat un spaţiu de autonom ie a iniţiativei, adică a agenţiei. D in acest punct de vedere, globalizarea a furnizat probabil cea m ai im po rtau schim bare culturală a m odernităţii, în sensul în care producţia şi consum ul de ii form aţie eludează form ele de control social tradiţional. T ran sform area organizăr spaţiului social indusă de globalizare înseam nă că relaţiile sociale şi tran zacţii (schimburile) depăşesc frontierele tradiţionale şi generează activitate prin fluxuri reţele interregionale. Transferul conflictelor sociale către dom eniul cultural, pe fondul diversificăr structurii sociale şi al legăturii mai slabe între caracteristicile de clasă şi acţiune colectivă, sugerează o anum ită autonom ie a agenţiei umane, respectiv a in iţia ţii acţiunii colective cu surse sociale, altele decât cele de clasă. Clivajele culturale definesc în acest caz agregarea indivizilor şi m obilizarea lc pentru acţiune colectivă. Vestea bună ar fi că indivizii bine organizaţi şi motivai p o t iniţia acţiuni colective pentru a-şi îm bunătăţi propriile condiţii sociale. Veste m ai puţin bună este că principalul m ediator al acţiunii colective - statul - a deveni d in c e în ce m ai ineficient în exercitarea acestei funcţii. In spaţiul social cultural, statul este excedat de transform ările produse. A stfel ce m ai facilă form ă de schimb cultural este cea inform aţională, care, susţinută de reţt lele digitale, a devenit instantanee. Insă tocm ai această reţea excede controlul statu lui, şi aceasta este situaţia celor m ai m ulte state ale lum ii. U nele încearcă form e d control (China, Rusia), dar rezultatele sunt îndoielnice. F aţă de acest trend, com unităţile locale sunt lăsate fără apărare, m otiv pentn care percep globalizarea ca expansiune a unei singure culturi, ca expresie a unu singur sistem de gândire. D e cel puţin două decenii, capitalism ul şi liberalism ul sun singurele m odele culturale insistent prom ovate prin interm ediul reţelelor digitale L a rândul lor, televiziunea prin satelit, telefonia m ob ilă şi internetul au prom ova o globalizare accelarată a producţiei sim bolice şi a vieţii culturale (idei, sensuri înţelesuri, preferinţe, m odă, stiluri de viaţă). 1 A pud Della Porta şi Diani, op. c it, p. 54.

Io n e l N i c u S a v a

Insă producţia de sensuri este, prin excelenţă, un atribut al claselor educate. D in acest punct de vedere, substituirea intelighenţiei locale de către centre regionale sau reţele globale de intelectuali a presupus reform e ale sistem ului de educaţie, preluări de m ijloace m edia (tv şi radio), dezvoltare de capacităţi print şi distribuţie de infor­ maţie tipărită, de furnizare de site-uri şi platform e de inform are online, portaluri de ştiri, prelucrare şi stocare de inform aţie, extindere a reţelelor de telefonie m obilă şi altele. N u în cele din urm ă, profilul intelectual şi cultural al elitelor a fost alterat în concordanţă cu n oul m odel cultural. In legătură cu procesul de globalizare, A . G iddens avertizează că acesta nu este unul distant şi exterior, ci atinge intim ităţile sociale, adică „transform ă viaţa de zi cu zi şi generează rezistenţă locală orientată către protejarea tradiţiilor culturale îm potriva intruziunii ideilor străine şi a chestiunilor globale".1 A stfel că, în planul acţiunii colective, consecinţele globalizării culturale sunt cel puţin două: apariţia m işcărilor cu m iză identitară şi redefinirea funcţiei culturale a intelectualităţii. In ce priveşte m iza identitară, standardizarea m odelului cultural şi selectarea unui corp intelectual global cu „m isiunea" de a transform a lum ea într-un singur loc sau sat global au declanşat o nouă dinam ică a identităţilor colective. M işcările etnonaţionale au revenit în prim -planul acţiunii colective. R olul ingrat al intelectualului, definit în trecut de am bivalenţa plasam entului său între burghezie şi proletariat, este perpetuat în prezent de am bivalenţa susţinerii culturii globale sau a contraculturii locale. Printre alţii, englezul A nth on y D . Sm ith sem nalează că mişcările etnonaţionale sunt conduse de intelectuali alertaţi de pierderile colosale în dom eniul cultural, şi deci identitar. Sunt aşadar m işcări de orientare restitutivă. Interesant este că noul naţionalism, aşa cum a fost numit, este susţinut îndeosebi de intelectualitatea tehnică, pe fondul surm enajului sau al „trădării" intelectualităţii um aniste.12 In ceea ce priveşte redefinirea funcţiei culturale a intelectualităţii, teoria noii clase de m ijloc susţine, printre altele, diviziunea clasei educate în cel puţin trei categorii. Prim a dintre ele - intelectualitatea umanistă, descendentă a filosofilor ilum inişti - se află într-o confuzie paradigm atică generată de regresul vechilor ideologii, m otiv pentru care a îm brăţişat în masă singura ideologie disponibilă: um anism ul globalist. A doua categorie - intelectualitatea tehnică, com pusă din reprezentanţii vechilor profesii liberale (medici, ingineri, avocaţi), din tehnocraţi guvernamentali şi ai apa­ ratului de protecţie şi ordine socială (manageri, înalţi funcţionari, militari) - este angajată în reproducerea form elor de control social prin instituţii publice şi private de profil (educaţie, administraţie, sănătate, securitate). In sfârşit, a treia categorie este 1 Ibidem, p. 52. 2 „Vechiul" naţionalism a fost susţinut de intelectualitatea umanistă.

42

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r so c ia l e

intelectualitatea noii clase de m ijloc, înalt calificată şi educată, angajată în sectorul terţiar (servicii), ce îm părtăşeşte o cultură egalitară, antietatistă şi globalistă. Sunt angajaţii înalt calificaţi ai corporaţiilor, băncilor, organizaţiilor private etc. a căror legitimitate socială este asigurată de controlul resurselor profesionale. Profilul cultural al acestei categorii este generat de prevalenţa valorilor nemate­ riale (protecţia m ediului, calitatea vieţii, stilul de viaţă autonom ). Creşterea im por­ tanţei stilului de viaţă în m ediul urban (cum ar fi cultura bio, ecologism ul, cultura hipster) este o expresie a creşterii ponderii acestei categorii în structura clasei de m ijloc. M işcările ecologiste ale verzilor şi noilor liberali sunt inspirate de cultura noii clase de m ijloc. L a aşa-numita noua clasă de m ijloc, producţia sim bolică în so­ cietate este asociată cu m odele de protecţie a vieţii private în faţa invaziei politicilor publice. Sociologic, globalism ul clam ează, în m od paradoxal în opinia noastră, p ro­ tecţia spaţiului privat, fie el m aterial (mediul fizic) sau cultural (mediul sim bolic), dar la dim ensiuni substatale. D e altfel, este specific acestei categorii de intelectuali decuparea unor m edii sociale în care reproduc cultura de corporaţie, fenom en ce a prim it numele de bubble society. P rivită sub rap o rt cultural, acţiunea colectivă este orientată de p rod u cţia de sensuri şi con ţinuturi sim bolice pe cel puţin trei direcţii: etnoregională, redistributivă şi globalistă. Să reţinem rolul ingrat al in stituţiilor publice de reproducţie a codu rilor culturale tradiţion ale pe fondul segregaţionism ului etnoregional şi al antietatism ului globalist. N aţion alism u l în epoca globalizării este, pentru m om ent, etatizat. D e aceea, în epoca globală, statul supravieţuieşte prin intelectualizarea în alţilor funcţionari care au preluat sarcina reproducţiei in stituţiilor publice. T eh­ nocraţia guvernam entală devine astfel un tam pon sanitar între radicalism ul globa­ list şi etn o cen trism u l au to n o m ist. D em isia in telectu alităţii u m an iste p o ate fi sugerată de texte precum Sfârşitu l istoriei a lui F r. F u k u y am a (1993). Pe fond, ce anunţă F uk u yam a? C ă, în sfârşit, om enirea a elaborat sistem ul de gândire unic liberalism ul - pe baza căruia se organizează un sistem social unic: capitalism ul. D e acum încolo, niciun intelectual nu trebuie să-şi m ai bată capul cu altceva. C u alte cuvinte, intelectualul um anist poate să intre într-o binem eritată vacanţă. R olu l său m ilitant s-a încheiat. T otu şi, este puţin probabilă em ergenţa unui nou conflict social, fie el generat şi de globalizare, care să prezinte am plitudinea şi sem nificaţia celui dintre m uncă şi capital în societatea industrială.1 C el puţin pentru m om ent, noile producţii sim bo­ lice nu pot aşadar înlocui m odelul cultural tradiţional, în ciuda im petuozităţii no­ ilor producţii culturale şi a liderilor săi, intelectualitatea noii clase de m ijloc, num ită şi globalistă. A cest lucru înseam nă că, pe fond, în ciuda interdependenţei econom ice 1 Apud Della Porta şi Diani, op. cit., p. 55.

Io n e l N ic u S a v a

şi avansului unei categorii sociale legate de globalizare (new m iddle class), cultura păstrează în continuare o certă autonom ie locală în producţia de sensuri şi coduri sociale. C apacitatea culturii globale de a disloca culturile locale a crescut exponen­ ţial, însă nu şi capacitatea sa de a substitui sensurile şi conţinuturile sim bolice afe­ rente. în cele din urm ă, nu se poate trăi decât local.

2

.

O RGAN IZAREA M IŞC Ă R ILO R SOCIALE 1. Mişcare şi organizare. R olul reţelelor sociale. 2. Resursele acţiunii colective. Tipuri de m işcări sociale. 3. Sectorul m işcărilor sociale. Cooperare şi conflict în „societatea civilă". 4. Conducerea m işcărilor sociale. Incubatorul de lideri. 5. Convergenţa organizaţii-m işcări. Producţia de impresie şi emoţie prin acţiune colectivă. In anii ‘60, prim ele evaluări ale m işcărilor sociale au acreditat ideea m aselor ostile şi dezorganizate a căror acţiune colectivă are un efect destructiv asupra ordinii soci­ ale. U lterior, teza a fost revizuită, astfel că de câteva decenii ştiinţele sociale reco­ m andă m işcarea ca tratam ent al afecţiunilor colective, presupunând, printre altele, caracterul curativ şi regenerator al m işcărilor sociale. M işcarea s-a dovedit un instru­ m ent de schim bare socială cu efecte benefice pe term en m ediu şi lung. D in acest punct de vedere, a organ iza n em ulţum irile nu înseam nă a m an ipu la frustrările omeneşti, ci a încuraja schimbarea socială. Pare o opinie politică, dar, după cum vom vedea în capitolul de faţă, m işcările sunt înţelese ca structuri de contestare, prin intermediul cărora se produc inovarea şi schimbarea socială. Acţiunile colective sunt, în cele din urm ă, cele mai sigure instrum ente de schimbare socială. In acest capitol evaluăm m odul de organizare şi conducere a m işcărilor sociale. Chestiunea teoretică de interes ţine de legătura dintre organizaţie şi acţiune colectivă sau de ceea ce în capitolul anterior am num it raportul structură-agenţie. M işcările sunt structuri fluide, m ulţim i instabile, „energii" în căutare de structuri, sunt procese. In prim a parte a capitolului descriem procesul de organizare, competiţie şi conducere a structurilor sociale generate de acţiune (agenţie). M işcările sunt evaluate ca orga­ nizaţii alternative la cele existente. In a doua parte evaluăm m odul în care structuri existente, stabile şi predictibile, num ite şi organizaţii, îm prum ută din caracteristicile acţiunii colective specifice m işcărilor sociale şi se transform ă în agenţi de schimbare socială. A credităm astfel ideea că structura socială tradiţională (statul şi corporaţia industrială) este „m işcată" de structurile alternative (organizaţiile internaţionale şi

Io n el N ic u S a v a

com paniile m ultinaţionale). Sociologii numesc acest proces convergenţă între orga­ nizaţii şi m işcări, ceea ce înseam nă că globalizarea (în principal, dar nu exclusiv) antrenează transferul realităţii sociale de la form ele sau structurile emergente către cele existente. Lum ea se schimbă sub ochii noştri, iar mişcările confirmă, ca de fiecare dată când se produc m utaţii de anvergură, rolul lor de agenţi ai schimbării.

2.1. Mişcare şi organizare. Rolul reţelelor sociale Pe la sfârşitul anilor ‘70 s-au dezvoltat teoriile m obilizării resurselor care au pornit de la ideea că „o organizaţie a mişcării sociale (social movement organization sau SM O) este o organizaţie com plexă, form ală, ce identifică scopurile sale cu preferinţele unei mişcări sociale sau a unei contram işcări şi încearcă să îndeplinească aceste scopuri"1. D acă definiţia de m ai sus sublinia caracterul com plex şi form al, A . O berschall (1980) a caracterizat m işcările ca expresii slab structurate ale conflictului, adică structuri simple în care „sute de grupuri şi organizaţii - multe dintre ele ocazionale, împrăştiate ici-colo şi lipsite de comunicare directă, organizare unică şi conducere com ună - iau parte în m od episodic la diferite tipuri de acţiuni colective locale".12 M işcările ar fi, în acest caz, acţiuni colective aparent haotice, dezorganizate. In prim a definiţie nu se suprapune mişcarea cu organizaţia; mişcarea este „lichidul" social în care s-ar cristaliza organizaţia, adică partea „solidă" şi deci vizibilă a unei mişcări. In a doua definiţie, dim potrivă, nu se face distincţie între mişcare şi organizaţie; „lichidul" are şi com po­ nente solide, dar disparate şi slab conectate. D iferenţa evidentă dintre definiţii ne avertizează mai întâi că m işcările sociale au caracteristici organizaţionale ce le diferenţiază de alte organizaţii. Este frapant cum reţele disparate şi aparent izolate sunt capabile de perform anţe colective remarcabile. M işcările nu sunt (întotdeauna) organizaţii, dar sunt o forţă organizată redutabilă. D in această perspectivă, cei mai m ulţi autori au căzut de acord că mişcările soci­ ale asociază o categorie de organizaţii caracterizate de: a. structuri segm entate (număr variabil de indivizi şi grupuri care „cresc şi dispar, se divid şi fuzionează, proliferează şi negociază"); b. reţele policentrice (lideri şi „centre de influenţă" multiple);

1 Zald, N . M ayer şi M cCarthy, D . John , „Resourse M obilization and Social Movement: A Partial Theory", în The A m erican Jou rn al o f Sociology, voi. 82, nr. 6,1977, p. 1218. 2 Oberschall, A., Social Conflict and Social Movement, Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1973, pp. 45-46, în D. Della Porta şi M. Diani, Social Movements. An Introduction, Blackwell Publishing, 2006, p. 137.

46

S o c io lo g ia

m işc ă r il o r

so c ia le

c. reţele de interacţiune (newtworking, i.e. grupurile şi organizaţiile ce comp mişcarea negociază şi sunt integrate prin intermediul „traseiştilor şi afilierilor multiple").1 D efiniţia evidenţiază rolul reţelelor sociale în configurarea mişcărilor şi a orga­ n izaţiilor lor. Intensificarea netw orkingvlm social, adică a părţii inform ale într-o organizaţie/societate, este un indicator al iminenţei acţiunii colective. C ert este că, din caracterizarea de mai sus, „unitatea" stabilă a unei m işcări este reţeaua socială, adică cea m ai sim plă structură de socializare. D esigur că există indi­ vizi autonom i şi organizaţii com ponente ale m işcărilor sociale, însă într-o mişcare socială dom inantă sunt reţelele. M işcarea este um brela sub care acţionează în com un reţelele sociale. U nificarea sub o singură „um brelă" şi coordonarea indivizilor şi reţelelor în organizaţii consti­ tuie probabil cele m ai dificile sarcini ale unei mişcări. O am enii împărtăşesc dorinţa de schim bare în reţeaua socială sau în cercul de cunoştinţe, însă multe dintre iniţia­ tivele colective se „stin g" înainte de a ajunge în public, altele supravieţuiesc câteva zile şi doar puţine se transform ă în m işcări sociale. D in tre acestea, şi m ai puţine devin organizaţii active. Reţelele conspiră neîncetat la ordinea socială stabilită, însă doar unele devin, la un m om ent dat, vizibile. D e aceea, privite prin prisma relaţiilor informale dintr-o societate, „mişcările sociale sunt scufundate în reţelele sociale ale vieţii de zi cu zi. Inlăuntrul acestor laboratoare invizibile, mişcările pun la îndoială şi contestă codurile vieţii cotidiene. Aceste reţele conspirate devin vizibile de fiecare dată când se confruntă actorii colectivi sau intră în conflict cu viaţa publică".12 Devoalarea reţelelor, formalizarea a ceea ce era doar informai şi expunerea în public a ceea ce era personal şi confidenţial, este operaţiunea de om o­ logare şi organizare a acţiunilor colective. Conspiraţia devine publică şi organizată.3 Sub acest aspect, mişcările sociale p o t fi privite şi ca „reţele de relaţii" ce leagă inform ai, adică fără norm e procedurale şi obligaţii organizaţionale form ale, o m ul­ titudine de indivizi şi organizaţii ce îm părtăşesc o identitate colectivă distinctă şi interacţionează în chestiuni conflictuale.4 In teoria m obilizării resurselor sunt nu­ m ite organizaţii preexistente. 1 Gerlach & H ine, People, Power an d Change: Movements o f Social Power, Bobbs-M erril, 1970. 2 Klandermans, Bert, The Social Construction o f Protest and M ultiorganizational Fields, Universitatea din Amsterdam, 2010, p. 7. 3 Jurnalişti pasionaţi de conspiraţii acuză emergenţa în decembrie 1989 a câtorva reţele subversive, precum cea de la Institutul de Economie Mondială, numită şi „G rupul Trocadero", Grupul de D ialog Social, numită Internaţionala Roşie sau Neokom internul, Ministerul Apărării sau reţeaua „M ilitaru“ sprijinită de U R SS. 4 Diani, M ario, „Social Movement N etw orks Virtual and Real", A New Politics? Conference, C C SS, U niversity o f Birm ingham, 1999, p. 2..

47

Io n el N ic u S a v a

Se disting două chestiuni relevante în legătură cu reţelele sociale: localizarea spa­ ţială şi tipul relaţiei (directă sau intermediată). Legătura dintre o mişcare şi locaţia spaţială este urm ătoarea: mişcările s-au dez­ voltat în paralel cu o sferă publică localizată într-un spaţiu fizic şi cultural specific, adică în societăţi definite de frontiere naţionale, infrastructură anume şi trăsături culturale com une. D in punctul de vedere al localizării, acţiunea colectivă este definită de spaţiul geografic şi social naţional. D in acest punct de vedere, mişcările transna­ ţionale sunt o apariţie relativ recentă. Principala trăsătură - m anifestarea într-un spaţiu fizic şi cultural peste frontierele naţionale. In ceea ce priveşte tipul relaţiei, localizarea decide dacă ea e p riv ată şi directă (fără interm edierea m ijloacelor de comunicare), p riv ată şi m ediată (mesajele şi inform aţia sunt transm ise prin tehnica de comunicare), publică şi directă (comunicarea are loc în spaţii publice, de tipul adunărilor, m itingurilor), la care se adaugă pu blică şi me­ d ia tă (include orice tip de m edia printată, audiovizuală, digitală şi telefonia mobilă). Com unicarea intermediată de media print şi audiovizuală (presa scrisă, televiziune, radio) în general a m enţinut legătura dintre mişcări şi locaţie. Avansul tehnologiilor de com unicare a m odificat însă substanţial această legătură: reţelele de com putere substituie orice tip de media şi perm it com unicarea între spaţii sociale îndepărtate geografic. Com unicarea intermediată de com putere devine preponderentă chiar şi în spaţiile sociale, precum cele de vecinătate. Pe baza tipului de com unicare -- directă sau interm ediată - facem distincţia între reţele sociale şi reţele de socializare. Prin reţelele sociale îi cunoaştem pe ceilalţi în m od direct, face-to-face, într-un spaţiu fizic specific. Prin reţelele tehnice de sociali­ zare aflăm despre ceilalţi prin intermediul Facebook sau Tw itter într-un spaţiu social virtual, im aginat sau închipuit. C apitolu l 3 detaliază rolul reţelelor de socializare în susţinerea acţiunilor colective. A vând în vedere aceste considerente legate de locaţie şi comunicare, reţelele soci­ ale tradiţionale răm ân în continuare alocate unui spaţiu social definit. Ele se caracte­ rizează prin relaţii directe, tip faţă-în-faţă între indivizi, iar comunicarea este privată şi directă. Prin com paraţie, reţelele sociale susţinute de tehnologii de comunicare la distanţă sunt caracterizate de relaţii intermediate (computer m ediated com m unication) şi foarte probabil nu presupun întâlnirea face-to-face. D iferenţa dintre reţele sociale şi reţele de socializare ar fi aceasta: com unicarea este directă şi în form ă privată în prim ul caz, interm ediată şi în form ă publică în cel de-al doilea. In prezenta secţiune num im aşadar reţele sociale pe cele caracterizate de relaţii directe între indivizi şi reţele de socializare pe cele intermediate de tehno­ logiile digitale. R olu l acestor reţele este diferit în ceea ce priveşte acţiunea colectivă. Să vedem m ai întâi ce rol joacă dimensiunea reţelelor şi cum o putem măsura. O persoană poate fi relaţionată direct cu: a) patru-cinci persoane intime (grupul familial);

48

S o c io lo g ia

m işc ă r ilo r so c ia le

b) un cerc de simpatie de aproximativ 12-15 persoane (de obicei, grupul profesional sau colegial); c) un grup de afinitate de până la 50 de persoane; d) un număr mediu de 150 de contacte personale în timp, pe care capacitatea noastră cognitivă şi afectivă le poate susţine.1 C u alte cuvinte, capacitatea umană m axim ă de relaţionare directă scade în praguri în funcţie de tipul de relaţie: de intimitate, de afinitate, de simpatie, de proxi­ mitate. Putem fi parte a unei reţele cu capacitatea m axim ă de 150 de persoane, pe care le cunoaştem direct, la care se adaugă un număr ce nu poate fi precizat de „prieteni ai prietenilor". Pot fi încă 150 sau mai puţin. Peste aceste limite, pentru a comunica şi deci pentru a relaţiona cu ceilalţi, individul uman are nevoie de media. C ând apelează la media, comunicarea devine intermediată, ceea ce înseamnă că rolul reţelelor sociale ca structuri informale de comunicare directă încetează. In România, reflexul antropologic al com unităţilor sociale este de a constitui organizări sociale cu cel mult 150 de capi de familie, ceea ce înseamnă sate cu circa 1 500 de locuitori.12 Intre aceste limite demografice, întregul sat se defineşte ca o reţea socială. Ce depăşeşte acest prag constituie un alt sat. D e aici fenomenul roirii satelor româneşti. D e aici probabil dominaţia culturii orale, susţinută de persistenţa reţelelor sociale şi absenţa media (scrierea). R evenind la configuraţia reţelelor care com pun o acţiune colectivă, putem con­ sidera că avem de -a face cu o diversitate a fo rm elo r de organizare la care recurg activiştii m işcărilor sociale. U nele m işcări sunt form alizate şi ierarhic organizate, altele sunt structuri aplatizate şi slab integrate, cele m ai m ulte sunt publice şi urm ă­ resc obiective societale, altele sunt conspirate şi urm ăresc obiective de grup. C âteva criterii reduc diversitatea m işcărilor sociale la un num ăr de tipuri sau modele. A stfel, organizarea unei m işcări sociale este modelată în principal de: a .form alizare, ce presupune aderarea form ală la organizaţie, existenţa unor reguli de funcţionare, proceduri de lucru, conducere recunoscută şi structură teritorială subordonată; b. profesionalizare, înţeleasă ca prezenţa unui grup de angajaţi plătiţi ce derulează o carieră profesională în cadrul organizaţiei; c. diferenţiere internă, ce presupune o diviziune funcţională a m uncii în paralel cu înfiinţarea de n oi unităţi teritoriale; d. integrare, prin m ecanisme de coordonare orizontală şi verticală.3

1 Dunbar, R.I.M , Stiller, Jam es, „Perspective-taking and m em ory capacity predict social network size“, în Social Networks, nr 29/1/2007, p. 94, apud Şerban Adela, Securitate şi insecuritate societalâ, Editura Academiei Rom âne, Bucureşti, 2013, p. 28. 2 Şerban, Adela, op. cit., p. 29. 3 K riesi, H anspeter, „T h e O rgan ization al Structure of N S M “ , în C om parative Perspectives, Cam bridge U ni. Press., 1996, apud D ella P orta şi D iani, op.cit., p .l 40.

49

Io n e l N i c u S a v a

Indiferent însă de tip sau m odel, chestiunea este de ce şi cum se tran sform ă m işcările din structuri asociative sim ple, din reţele de nem ulţum iţi în structuri or­ ganizate com plexe şi diversificate ale acţiunii colective. D e exem plu, „Prim ăvara arabă" a porn it în T unisia de la un m ic incident, în decembrie 2010, când un oficial local a abuzat de prerogativele sale pentru a sancţiona un com erciant am bulant. Incidentul a „deconspirat" însă o întreagă reţea a nem ulţum irii sociale, care şi-a form alizat rapid organizarea şi a declanşat cea m ai am plă m işcare socială în lum ea m usulm ană din ultim ii cincizeci de ani.

2.2. Resursele acţiunii colective. Tipuri de mişcări sociale C om binaţia specifică a criteriilor m enţionate m ai sus generează „dileme organizaţionale", respectiv care form ă de organizare este potrivită pentru care tip de mişcare. U nele preferă profesionalizarea m em brilor şi activitate pe termen lung (Medicins sans Frontieres), altele optează pentru diferenţiere şi dispersare (Amnesty International) sau pentru integrare şi leadership (Frontul Popular din Franţa). A ntreprenorii m işcărilor sociale sunt puşi în faţa unor alternative sau oportunităţi de organizare. A alege între a m obiliza oam eni şi/sau bani este o prim ă dilemă pentru activişti. C ele două oportunităţi - m obilizarea oam enilor sau a resurselor? - presupun m o­ dele organizaţionale diferite şi acţiuni de m obilizare specifice. Indivizii şi grupurile răspund apelului de m obilizare în baza identificării cu obiectivele m işcării sau din interes ce poate fi stim ulat cu beneficii. C ea mai sim plă organizare colectivă este generată de reţelele com unitare locale, num ite şi grassroots1. In m od obişnuit, m işcările grassroots apar la periferia sistem ului şi au un caracter spontan. Se bazează pe voluntariat şi deci pe m obilizarea oam enilor din uşă-în-uşă. Resursele financiare sunt secundare, cel puţin în p rim a fază a m işcării. M işcările grassroots2 preferă participarea directă şi decizii „popu lare", cu susţinerea tuturor m em brilor, evită delegarea de autoritate către structuri ierarhice şi se preocupă de prezervarea consensualităţii. Caracterul inform ai, com unicarea directă şi sentim en­ tul com unitar sunt caracteristici asociate cu mişcările grassroots.12 1 Mişcările „grassroots“ (în lim ba engleză grass roots însemnând la originej sunt acţiuni colective iniţiate de com unităţi locale sau categorii sociale, în m od obişnuit prin reacţii spontane şi organizare tip voluntariat. Sunt definite ca „m işcări autentice ale oam enilor de rând“ prin opoziţie cu mişcările generate de elite. 2 A ntonim ul grassroots este astroturfing, înţeles ca mimare sau falsificare a originalităţii.

50

S o c io lo g ia

m işc ă r ilo r

so c ia le

M işcările construite de sus-în-jos deleagă autoritatea către filiale, consensul est construit de leadershipul central, obiectivele sunt obligatorii pentru toţi aderenţii participarea este stim ulată prin beneficii prom ise sau aşteptate. Resursele financiar şi franciza stim ulentelor sunt angajate în m obilizarea participanţilor la acest tip d mişcare. Resursele înseam nă şi oam eni, însă identificarea lor cu mişcarea este dictat; de interes şi m ai puţin de identitate, deşi form area identităţii este unul dintre obiec tivele sale. O am enii şi banii sunt cele două tipuri de resurse care structurează acţiu nile colective.

Structuri ierarhice sau orizontale? D istribuţia puterii în organizaţii distinge între m odelul ierarhic sau vertical şi cel orizontal sau participativ. Pentru structurile verti cale, liderul întruchipează organizaţia. Literatura de profil a identificat o tipologie ; liderilor în funcţie de câteva criterii: profetic, agitator, om de stat, ideologic, intelectual pragmatic sau instrum ental.1 In modelul ierarhic, leadershipul este de obicei charisma tic, în sensul în care „m ulte organizaţii, de la secte religioase la mişcări studenţeşti, vis partide revoluţionare precum cel bolşevic şi cel nazist, au prezentat forme charismatice de conducere a căror legitimitate a fost dependentă, înainte de toate, de abilitatea lide­ rului de a m anipula resursele ideologice şi de a reprezenta mişcarea ca întreg, contri­ buind la crearea identităţii sale colective".12

Pentru mişcările sociale, chestiunea principală în ceea ce priveşte rolul liderilor con­ stă în ponderarea charismei cu participarea organizaţiei. Charism a este, de multe ori, o invitaţie la autoritarism. Secţiunea dedicată leadershipului detaliază acest aspect. In prin­ cipiu, leadershipul este opus charismei, însemnând capacitatea liderului de a negocia cu grupurile, a integra disidenţele şi a prom ova coaliţii şi consens. Sociologic, orizontalizarea structurii decizionale a unei mişcări presupune ponderarea tendinţei de profilare a unui „conducător" cu cea a „reprezentantului". Este diferenţa dintre leadershipul parti­ cipativ şi cel charismatic. Profilul tehnic al unor mişcări presupune competenţe ştiinţifice sau inginereşti din partea liderilor, ceea ce inhibă suplimentar tendinţa de verticalizare. Della Porta şi Diani observă că mişcările grassroots şi comunitare sunt total diferite de modelul ierarhic sau charismatic, întrucât sunt structuri participative, orizontale, iar grupurile mici supravieţuiesc campaniilor intense şi pauzelor de activitate datorită rela­ ţiilor directe, chiar personale, dintre participanţi. Grassroots sunt reţele sociale mobilizate pentru acţiune colectivă. Ideea liderului anonim (aluzie la o mişcare activă în spaţiul virtual, numită A nonim us)pare a fi preferată în raport cu liderul autoritar (fiihrer). R evoluţionar sau um an itar? în funcţie de orientarea acţiunii colective - schim ba­ rea cadrului social extern sau a celui intern ori com unitar - , activiştii decid form ula

1 D ella Porta, D . şi D iani, M ., Social Movements. A n Introduction, Blackwell Publishing, 2006, op. cit, p. 142. 2 Ibidem .

51

I o n el N ic u S a v a

o rg a n iz a tio n a l potrivită. O rganizaţiile com unitare au fost denumite şi m işcări aso­ ciative, în sensul în care acţiunea colectivă este derulată prin asocierea m em brilor şi în sprijinul lor, cel mai adesea prin furnizarea de servicii. A u mai fost denum ite structuri de asistenţă (abeyance structures).1 Centrele com unitare pentru bătrâni, co­ pii şi victim e ale violenţei dom estice, centrele de recuperare, cluburile studenţeşti, asociaţiile de refugiaţi şi altele asemenea sunt exem ple de mişcări asociative, furni­ zoare de servicii com unitare şi umanitare. D e cealaltă parte se plasează mişcările cu orientare externă, care au ca m iză schim­ barea cadrului instituţional social, econom ic sau politic. Prin exagerare, sunt mişcări „revoluţionare" (movement challengers) în sensul în care vizează schimbarea profundă a societăţii. A

Intr-o prim ă tentativă de clasificare a m işcărilor sociale, un antropolog american a intersectat dim ensiunea (cine/câţi) cu obiectivele (ce vo r să schimbe), rezultând modelele de m ai jos. schimbare obiect

limitată

radicală

individ

mişcări alternative

mişcări recuperatoare

societate

mişcări reformatoare

mişcări revoluţionare

Tipuri de m işcări sociale (D. Aberle, 1966)

D upă cum se vede în tabel, mişcările alternative sunt iniţiate la nivel individual şi solicită schim bări minore, în tim p ce mişcările recuperatoare sunt radicale. M işcările reform atoare sunt mişcări de grup sau societale şi m ilitează pentru schimbări mai degrabă m inore, în tim p ce mişcările revoluţionare revendică transform area societă­ ţii în ansamblu. Alte tipologii au ordonat mişcările sociale după com poziţia socială (proletare, burgheze), obiective şi revendicări (materiale, nemateriale) sau metode (repertorii) ale acţiunii colective. Viziunea în ceea ce priveşte m işcările sociale a fost radical m odificată de teoria m obilizării resurselor în anii ‘80, cu accentul său pe organizare (formalizare) şi m a­ nagement (m anipularea resurselor). Gradul de formalizare diferenţiază între tipul birocratic şi cel colectiv sau participativ. Tipul birocratic se caracterizează prin centralizarea autorităţii, formalizarea procedurilor şi diviziunea muncii, ceea ce asigură, cel puţin într-o prim ă interpretare, un caracter raţional, coerent şi programat unei acţiuni colective. Tipulparticipativ, prin opoziţie cu cel birocratic, este descentralizat şi consensual (decizia se adoptă prin unanimitate), procedurile sunt adoptate ad-hoc, iar diviziunea muncii este nespecificată. Dacă modelul 1 Ibidem, p. 143.

52

S o c io lo g ia

m işc ă r ilo r

so c ia le

birocratic este planificat şi predictibil sau raţional, modelul participativ asigură un cars ter spontan, neprogramat şi aparent iraţional acţiunii colective. Asociaţiile de volunts şi majoritatea mişcărilor politice de stânga sunt structurate după modelul participaţi Organizaţiile profesionalizate ale mişcărilor sociale sunt mai apropiate de modelul bir cratic şi, prin dimensiunea antreprenorială, apropiate dreptei politice. D upă cum voi vedea în capitolul dedicat aspectelor politice, mişcările cu filosofie colectivă accentuez participarea şi deliberarea, în timp ce mişcările cu etos profesional şi/sau ideologic favi rizează iniţiativa, autoritatea şi disciplina.

O rg a n iz a re a b iro c ra tic ă v s o rg a n iz are a co le ctiv ă a m işc ă rilo r so ciale (R o th sch ild W hitt, 1 9 7 9 /

D im e n s iu n e

T ip u l b ir o c r a tic

T ip u l c o le c tiv

a u t o r it a t e

autoritate în baza funcţiei sau expertizei; structura este ierarhi­ că, la fel şi autoritatea

autoritatea aparţine comunităţii ca întreg; delegată doar cu mandat temporar

r e g u li

reguli stabilite, valabile pentru toţi; deciziile se adoptă pe baza regulilor şi procedurilor; conside­ rentele utilitare dominante

reguli formale minime; deciziile se iau pe o bază ad-hoc, de la caz la caz; considerentele etice prevalente

c o n tr o l so c ia l

prin reguli de comportament standardizate, supervizare ierar­ hică şi sancţiuni

prin apel moralist sau personalist, modele

r e la ţii so c ia le

idealul impersonal; valorile in­

idealul comunitar; relaţiile sunt personale, holistice şi reprezintă o valoare prin ele însele

strumentale (eficienţa) dominante r e c r u ta r e şi p ro m o v are

stru c tu ră

recrutare pe baza certificatelor de calificare şi pregătire; avansul social bazat pe cel profesional/ birocratic

recrutare pe reţelele sociale (pri­ etenie, rudenie), valori sociopolitice, accent pe „personalitate", evaluare informală a cunoştinţelor şi calificării

salariu sau alte stimulente materiale

stimulente normative (satisfacţia de a face un bine) şi de solidarita­ te (satisfacţia de a face parte din echipă)

d e s tim u le n t e

1 Rothschild-Whitt, 1979.

Io n e l N i c u S a v a

stratificare socială

poziţia în ierarhie generează ine­ galitate şi stratificare tip şef-subordonaţi

egalitarist, lideri, personalităţi exem­ plare

diferenţiere

diviziune a muncii ridicată (manu­ diviziune a muncii redusă (nu se ală şi intelectuală, administrativă face distincţie între manual şi inte­ sau productivă); specializare ridi­ lectual, administrativ sau produc­ cată a calificărilor tiv), specializare minimă (toţi sunt specialişti sau niciunul)

Tabelul de m ai sus prezintă trăsăturile de ideal-tipuri ale celor două m odele organizaţionale, construite prin exagerarea trăsăturilor dom inante. In viaţa socială întâlnim însă organizaţii birocratice în care m odelul participativ atenuează caracte­ rul form alizat şi ierarhizat şi viceversa, structuri colective cu inserţii birocratice mai m ult sau m ai puţin form alizate. M odelul colectivist este invocat de mişcările ce revendică îm bunătăţirea partici­ pării politice şi sociale (numite şi participatory democracy*1), dem ocratizarea conduce­ rii (distribution o f leadership) şi construcţia consensului în deciziile publice (consensus decision m aking). M işcările sociale sunt o form ă de organizare a celor fără acces la decizia publică, astfel: „Pentru cei care au fost în m od sistematic excluşi de la partici­ pare politică, deciziile politice participative form ează abilităţi de negociere a agende­ lor publice şi interpelare a autorităţilor. Ii pregăteşte pe oameni să avanseze argumente şi să evalueze costurile şi beneficiile diferitelor opţiuni. D ezvoltă sentimentul efici­ enţei im plicării în politică... R otaţia liderilor, stabilirea unor reguli de participare şi negocierea consensului pregătesc oamenii să facă politică neconsensuală...“ .2 Creşterea participării a fost asociată cu ideea de „a-i pregăti pe oam eni să facă ceea ce altfel nu ar face“ (idee derivată din conceptul de empowerment, literar împuternicire cu sens de socializare prin participare). Participarea pe scară largă generează ceea ce se num esc organizaţii de protest în masă (mass protest organizations). Sunt organizaţii ce reunesc pe o platform ă-program com ună mai m ulte m işcări, iniţiative, organizaţii, nonguvernam entale, media, per­ sonalităţi publice şi o m asă de sim patizanţi. Literatura de profil le numeşte şi foru­ m u ri sociale. M işcările ecologiste ale anilor ‘70 au iniţiat astfel de platform e, dar nu au devenit organizaţii de masă, aşa cum se spera. Pe baza lo r s-au constituit partidele ecologiste de astăzi. A nii ‘90 au adus în atenţie m işcările antiglobalizare, forum urile sociale şi reţelele virtuale m obilizate îm po triv a p o liticilo r neoliberale. M odelul 1 Polietta, Fr., Freedom is an Endless M eeting: Democracy in Am erican Social Movements, 2002. 1 Ibidem, p. 10.

S4

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r s o c ia l e

„gândeşte global, acţionează local" a fost încercat şi de m işcările cu structură trans­ naţională, iar rezultatul a constat în constituirea unor puternice filiale locale a orga­ nizaţiilor transnaţionale. In R om ân ia un exem plu la îndem ână este C riticA ttack, o reţea internaţională cu mesaj de stânga. M odelul birocratic aplicat m işcărilor a generat organizaţiile profesionalizate ale m işcărilor sociale (professional m ovem ent organizations). O rganizarea profesională a unei m işcări sociale se caracterizează prin: a. conducere ce alocă întregul tim p mişcării, cu angajarea unei cantităţi însemnate de resurse colectate din afara grupului de referinţă al mişcării; b. afiliere la organizaţie foarte redusă sau chiar inexistentă (înscriere de form ă sau paper m em bership); c. reprezentare publică a m em brilor mişcării; d. acţiuni de influenţare a politicilor în num ele organizaţiei".1 M em brii de rând au delegat autoritatea conducerii angajate şi nu se im plică în decizii. O rganizaţia se pronunţă precum un consiliu de adm inistraţie asupra strate­ giei şi echipei de conducere, dar nu în ce priveşte deciziile operative. Principalul avantaj al delegării iniţiativei acţiunii colective unei organizaţii îl reprezintă conti­ nuitatea pe term en m ediu şi lung, ceea ce prim ite m işcărilor să m obilizeze rar şi parţial m em brii şi astfel să supravieţuiască ciclurilor de protest. Se adaugă o mai bună gestiune a resurselor şi utilizarea lor preponderent pentru atingerea obiectivelor stabilite. E chipa de profesionişti este precum un antreprenor care angajează efortul şi costurile optim e pentru obţinerea rezultatelor m axim e. M işcările transnaţionale recurg, din m otive întemeiate, la activişti de profesie în organizarea acţiunilor colective în locaţii spaţiale dispersate şi agende locale diferite. O rganizaţiile m işcărilor transnaţionale (TSM O ) dispun de câteva oficii centrale (de obicei 8-10, alocate unor regiuni geografice distincte) şi filiale (birouri) naţionale, prin care se afiliază milioane de m embri. Am nesty International are peste 56 de biro­ uri naţionale, m ai m ult de un m ilion de m em bri şi circa 7 500 de grupuri de acţiune răspândite în peste 100 de ţări. Greenpeace are o structură relativ similară, dar pentru un num ăr de 2-3 m ilioane de m em bri. Transnaţionalele adoptă o organizare de tip reţea, ce presupune coordonare şi netw orking în tim p real, concentrare pe un issue, fie aceasta o problem ă globală sau o chestiune locală, m obilizare în reţea, acţiuni colective concertate etc. O rganizaţiile com unitare sau grassroots sunt opusul form alizării, birocratizării şi transnaţionalizării. O rganizaţia com unitară este un cadru de socializare în sine, pen­ tru că perm ite relaţii stabilite în m od natural, prin care se susţin nevoi individuale/ 1 M cCarthy şi Zalei, 1987 a, p. 378, apuci D ella Porta şi Diani, op. cit., p. 145.

55

Io n e l N i c u S a v a

particulare de sprijin em oţional, integrare şi form are identitară.1 M işcările grassroots sau com unitare sunt structuri participative, iar grupurile m ici supravieţuiesc cam­ paniilor intense şi pauzelor de activitate datorită relaţiilor directe, chiar personale, dintre participanţi. In perioadele de intensitate a acţiunilor colective, participarea devine cvasitotală, în sensul în care im plicarea tinde să cuprindă m ajoritatea m em ­ brilor şi activarea tuturor aspectelor vieţii individuale şi comunitare. Mişcarea devine o „fam ilie". Studenţii „revoluţionari" ai anilor ‘60 trăiau, se îm brăcau şi vorbeau într-un anume fel, ceea ce a definit stilul acestei generaţii, fam iliar indivizilor ce se identificau ca atare.12 Pantalonii Blue Jeans şi m uzica Beatles au fost ingredientele vestim entare şi m uzicale ale acestei generaţii. T otuşi, dacă m işcările centrale sunt prea generale şi adesea lipsite de „suflet" sau „stil", m işcările grassroots prezintă „dezavantajul" stilului sectar sau particular. Spre deosebire de m odelul protestului de masă, mişcările com unitare com bină participare ridicată, cu form alizare şi birocratizare reduse. Se adaugă lipsa resurselor financiare, consecinţă a asocierii m işcărilor grassroots cu regiunile geografic periferice şi cele social dezavantajate (cum ar fi periferiile urbane). In discuţia despre societatea civilă, teoretic m işcările grassroots sau com unitare sunt principalul indicator, pentru că reflectă nivelul asociativ şi gradul de participare reală al cetăţenilor la viaţa publică. O rganizaţiile neguvernam entale şi m işcările sociale cu personal plătit tind să substituie organizaţiile grassroots şi generează astfel un sub stitut al societăţii civile. C ân d finanţarea externă substituie şi agenda de preferinţe sau de revendicări, se produc distorsiuni asupra agendei publice locale prin inversarea priorităţilor. Chestiuni relevante, dar ierarhizate cu grad de urgenţă m edie (exem plu hom osexualitatea) sunt transform ate în prio rităţi publice prin substituirea altora (cum ar fi lipsa infrastructurii de sănătate în m ediul rural). Sub­ stituirea priorităţilor şi societatea civilă de im port inhibă, în cele din urm ă, sectorul grassroots şi deturnează industria m işcărilor sociale. In final, activiştii de profesie m obilizează şi angajează acţiuni colective pentru agende nerelevante pentru socie­ tăţile locale.3 O rganizaţiile grassroots prezintă o calitate suplim entară legată de capacitatea lor de a reactiva acţiunea colectivă la anum ite intervale de tim p. E. E tzion i (1975) a num it aceste organizaţii „structuri interm itente", pentru că au capacitatea de a relua acţiunea colectivă într-un tim p relativ scurt de la apariţia unei „chestiuni" noi pe agenda com unitară ,4

1 Della Porta şi Diani, op. cit., pp. 141-142. 2 Whalen şi Flacks (1989), în Della Porta şi Diani, op. cit., p. 142. 3 Rusia a interzis în 2013 finanţarea externă a form aţiunilor civice sau politice. 4 Apud Della Porta şi D iani, op.c it., p. 149.

56

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r s o c ia l e

D iscursul de sesizare este, de asemenea, o funcţie alocată prin excelenţă m işcărilor com unitare. D acă, de pildă, un expert, un O N G sau o sursă m edia sesizează profi­ larea unei problem e sau chestiuni, credibilitatea sursei şi legitim itatea sesizării nu pot concura o organizaţie grassroots. U n protest public, un flashmob, pichetarea unei instituţii publice sau blocarea unei artere de circulaţie sunt elemente de „discurs" cu un puternic im pact public şi au un grad de credibilitate ridicat. D iscursul de sesizare al m işcărilor sociale este public şi în num ele unui public, ceea ce îi conferă credibilitate şi legitimitate derivată din imaginea şi influenţa acelui public.

2.3. Sectorul mişcărilor sociale. Cooperare şi conflict în „societatea civilă* Mişcările sociale nu mai sunt excepţia, ci regula socială. Identificăm astfel o multi­ tudine de mişcări, grupuri şi organizaţii, cele mai multe autentice, altele doar pretinse, a căror unificare generează ceea ce ipotetic se poate num i sector al organizaţiilor m işcărilor sociale. Termenul de „societate civilă", deşi mult mai folosit, probabil că nu surprinde întreaga varietate de acţiuni colective, aşa cum vom vedea în continuare. A gregând acţiuni colective şi organizaţii, s-a observat că, „indiferent dacă stu­ diem m işcările revoluţionare, mişcările de reform ă socială extinsă ori punctuală sau m işcările religioase, identificăm o varietate de organizaţii a m işcărilor sociale sau de grupuri, legate de diferite circum scripţii de sprijin (atât instituţional, cât şi indi­ vidual), aflate acum în com petiţie unele cu altele pen tru resurse şi întâietate sau schim bând facilităţi şi resurse m ai târziu, dezvoltând funcţii stabile şi cel mai adesea diferenţiate, fuzion ând câteodată în coaliţii ad-hoc sau angajându-se în conflicte ireductibile între ele".1 A ceste m işcări şi grupuri identificate de sociologii m enţionaţi se află ipotetic în com petiţie pentru resurse şi circum scripţii de sprijin şi practic cel m ai adesea în relaţii de colaborare. L a prop riu şi la figurat, sectorul m işcărilor sociale este cel al con spiratorilor la ordinea socială existentă. A lianţe şi coaliţii ale m işcărilor sunt contrabalansate de iniţiative sim ilare ale contram işcărilor şi ale autorităţilor naţio­ nale sau internaţionale. In 1994, m işcarea zapatistă din sudul M exicului a generat

1 Zald, N . Mayer şi McCarthy, D . John, „Social Movement Industries: Competition and Cooperation among Movement Organizations", in Louis Kriesberg (ed.), Research in Social Movements, Conflicts and Change, vol. HI, Greenwich, JA I Press, 1980, p. 2.

57

Io n e l N ic u S a v a

acţiuni de sprijin în S U A , ceea ce a obligat guvernul am erican la intervenţie alături de cel m exican. Pentru a stabili ce tipuri de relaţii se stabilesc între organizaţiile mişcărilor sociale sau în interiorul sectorului neguvernamental, cum a mai fost denumit prin extensi­ une (incluzând astfel organizaţiile neguvernamentale, grupurile de lob by şi unele com ponente ale industriei media), sociologii Zald şi M cC arthy au înaintat urm ătoa­ rele definiţii: a. M işcarea socială reprezintă un set de opinii şi convingeri ale unei populaţii ce întruchipează preferinţe de schimbare a unor elemente ale structurii sociale şi/sau a distribuţiei de beneficii într-o societate. b. O rganizaţia unei m işcări sociale {social movement organization sau SM O ), după cum am evidenţiat m ai sus, este structura organizată ce încearcă să îndeplinească aceste preferinţe. c. O industrie a m işcărilor sociale (SMI) este constituită din toate organizaţiile cu scopuri relativ apropiate (similar m odului în care în econom ie o industrie este com ­ pusă din toate com paniile active într-un domeniu). d. Sectorul m işcărilor sociale (SMS) este com pus din toate industriile dintr-o soci­ etate, indiferent de m işcarea socială la care sunt alocate.1 A utorii menţionaţi precizează că organizaţiile avute în vedere se deosebesc de cele tip reţea sau structură inform ală de cooperare şi comunicare între „celule“ sau reţele locale. O rganizaţiile ce com pun o industrie au câteva niveluri de afiliere, liste actua­ lizate de m em bri, reguli şi proceduri scrise, conducere autorizată şi vizează obiective plasate peste sau cu consecinţe ce depăşesc nivelul local, com unitar. O biectivul lor presupune schimbarea societăţii în general sau cel puţin a unui segment al organizării sociale. Evident că, în interpretarea noastră, industriile m işcărilor sociale ar exclude organizaţiile grassroots, cu excepţia cazului în care consecinţele acţiunilor colective iniţiate de acestea s-ar răsfrânge la nivel social general. (Organizaţiile grassroots, având un grad de form alizare redus, sunt asimilate cu „celulele" sau reţelele locale.) întrucât sectorul se com pune din industrii - politică, sănătate, educaţie, p r o ­ tecţia m ediului, m in orităţi ş.a. - , iar acestea nu p o t funcţiona în absenţa resurselor şi a ciclului cerere-ofertă, „organizaţiile m işcărilor sociale trebuie să deţină resurse, indiferent cât de puţine şi de ce tip, pen tru a-şi putea îndeplini obiectivele. [...] In orice caz, resursele trebuie con tro late sau m ob ilizate înainte ca acţiunea să fie posib ilă".12 D educem de aici că nu există m işcare fără resurse, iar sectorul este ca­ 1 Ibidem , pp. 2-3. 2 M cCarthy, D . Joh n şi Zald, N . Mayer, „Resource M obilization and Social Movements: A Partial Theory", în Am erican Jou rn al o f Sociology, vol. 82, nr. 6/1977, p. 1221.

58

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia le

racterizat, precum în econom ie, de com petiţie şi colaborare pentru accesul la re­ surse şi pieţe. Program ele de acţiuni, suita de revendicări, ciclurile de protest şi m ilitantism , alianţele şi conflictele în interiorul sectorului m işcărilor sociale sunt toate legate de resurse. Resursele provin în principal din circum scripţia de referinţă (constituents) a unei m işcări, form ată din aderenţi (cei care cred în obiectivele m işcării) şi susţinători (cei care contribuie cu resurse). A genera resurse pentru o mişcare înseamnă, într-o prim ă accepţiune, a recruta noi aderenţi în paralel cu m enţinerea celor deja recrutaţi. Insă, între aderenţi şi opozanţi, cei mai num eroşi sunt neutrii (bystanders). Populaţia de referinţă a unei m işcări, form ată din aderenţi, neutri şi opozanţi poate fi ulterior grupată în m asa de contribuabili (m ass constituents) şi elite în funcţie de cantitatea de resurse, în principal financiare, pe care le controlează. Evident, elitele controlează cea m ai im portantă cantitate de resurse, fie ele private sau publice. A derenţii, neutrii şi opozanţii, fie ei de rând sau elite, sunt beneficiari ai acţiunilor colective. Benefici­ a r ii direcţi sunt cei direct vizaţi de o mişcare. Z ald şi M cC arth y oferă aici exem plul populaţiei de gen feminin ce poate beneficia în masă de extinderea dreptului la muncă în cazul în care m işcarea reuşeşte să extindă acest drept.*1 Indivizii şi grupurile ce m ilitează pentru obţinerea u n or drepturi de care nu ur­ m ează să beneficieze personal sunt num iţi aderenţi din convingere sau din conştiinţă. M em brii unei. m işcări ce sprijină, dar nu beneficiază direct de îndeplinirea unui obiectiv sunt alocaţi circum scripţiei de conştiinţă. In m od obişnuit contribuie cu resurse, dar nu se transform ă în m ilitanţi. A da bani unei m işcări este uneori mai eficient decât a ieşi în stradă. U n individ care contribuie cu 100 de ore de resurse (participare) este preţios pentru o mişcare socială, însă un alt individ care contribuie cu un m ilion de dolari este extrem de preţios. A utorităţile şi agenţii controlului social (agenţiile guvernam entale, poliţia) nu sunt, în sens instituţional, aderenţi, neutri sau opozanţi, însă au un im pact ridicat asupra sectorului m işcărilor sociale datorită „abilităţii de a inhiba (în m od obişnuit num it control social) sau de a favoriza m obilizarea resurselor".2 D e reţinut că în Statele U n ite, cel pu ţin în perioada de referinţă a studiului invocat în prezenta lucrare, im plicarea u n or factori şi resurse externe în sectorul m işcărilor sociale nu este con firm ată şi, în principiu, nu este perm isă. în capitolul dedicat stu diilor de caz prezentăm succint m odul în care este distorsion ată func­ ţion area sectorului m işcărilor sociale în ţările A m ericii de Sud prin intervenţia externă. Societatea civilă devine m ai degrabă o proiecţie in tern aţion ală decât o realitate locală. 1 Ibidem , pp. 1221-1222. 1 Ibidem , p. 1222.

59

Io n e l N i c u S a v a

P artiţion area in divizilor şi gru pu rilor în m asă şi elită, public form at din ade­ renţi, m ilitanţi, neutri şi oponenţi din conştiinţă sau potenţiali beneficiari, perm ite aproxim area cât m ai fidelă a funcţionării reale a sectorului m işcărilor sociale pe cel puţin patru paliere: com petiţie, ideologie sau justificare, cooperare şi facţionalism . In acest m od s-au elaborat urm ătoarele ipoteze sociologice în ce priveşte relaţiile ce se stabilesc într-o piaţă/sector al m işcărilor sociale. C om petiţia pentru resursele p rivate este dependentă de disponibilitatea m argin ală a resurselor în societate. Industriile m işcărilor sociale, fie ele legate de sistem ul juridic, de cel social, m edical, educaţional sau de protecţia mediului, se află în com petiţie pentru a accesa resurse private în m od obişnuit disponibile în cantitate variabilă. C om petiţia este m ai ridicată decât în alte sectoare, pentru că SM S este ultim ul în ceea ce priveşte priorităţile de finanţare. Resursele financiare disponibile pot fi eva­ luate prin rata profiturilor pentru un an fiscal. P roporţia din PIB alocată SM S osci­ lează între 0,001 şi 0,1 la sută. Pentru a încuraja disponibilul financiar privat pentru SM S, guvernele oferă deduceri persoanelor sau com paniilor care finanţează din ve­ niturile proprii sectorul neguvernamental. In R om ânia, deducerea fiscală este de doi la sută anual pen tru persoane private. C ân d resursele în general, cele private în particular sunt extinse, sectorul m işcărilor sociale se extinde, de asemenea. In soci­ etăţi cu sector neguvernamental puternic, finanţarea privată este prevalentă. Sectorul îşi datorează de altfel existenţa resurselor private angajate în diferite program e şi proiecte neguvernam entale, dar a căror ţintă este m ai m ult sau mai puţin explicit politica publică. C u toate acestea, com petiţia pentru bani privaţi este acerbă, întru­ cât sectorul m işcărilor este un slab com petitor în com paraţie cu altele. Sectorul m işcărilor sociale colectează banii privaţi disponibili după saturarea altor dom enii, cum ar fi cercetarea şi dezvoltarea, artele şi sportul. C ând au de ales între un artist şi un revoluţionar, finanţatorii privaţi îl preferă pe artist, cu excepţia celor care au interese politice clare. Com petiţia pentru resurse publice generează conflict între m işcările inclusive (cu ade­ renţăform ală) şi satisfacţie sau fru strare în rândul m işcărilor exclusive. Pentru a-şi îm ­ bunătăţi şansele de acces la resurse, mişcările recurg la radicalizarea (exagerarea) sau atenuarea diagnozei problem elor sociale şi la poziţionarea favorabilă în raport cu preferinţele guvernamentale. Cantitatea de resurse fiind limitată, mişcările îşi antagonizează în felul acesta perspectivele şi soluţiile la problem ele în atenţie. Exagerează sau m inim izează o problem ă socială pentru a răspunde sau a confirm a politicile pu­ blice şi a prim i, în acest fel, finanţare. Finanţarea publică înseamnă legitimitate în raport cu aderenţi, neutri şi opozanţi şi, în condiţii obişnuite, atrage resurse supli­ mentare din disponibilităţile private. Printre altele, finanţarea m işcărilor cu aderenţă inclusivă de către agenţiile guvernamentale oferă posibilitatea apariţiei aşa-numitelor G O N G O , adică nonguvern am en tale înfiin ţate de guvern. In ceea ce priveşte

60

1

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia le

m işcările cu aderenţă exclusivă (participare ridicată a m em brilor), conflictul eşti sporit datorită difuziunii satisfacţiei sau frustrării accesului la resurse în reţele sociali extinse. Finanţarea unei asociaţii a persoanelor cu dizabilităţi de exem plu induci satisfacţie pe paliere sociale multiple. în Rom ânia, mişcările inclusive ale minorităţii rrom e obţin în m od constant finan ţâre publică datorită temerii difuziunii conflictelor între aceste mişcări. Practica „din puţinul pe care îl avem, fiecare primeşte câte ceva“ a generat un consum im portant de resurse fără ca indicatorii integrării sociale să arate modificări în modelele educaţionale sau migraţionale ale rrom ilor. Accesul la finanţare publică a amplificat un efect secun­ dar: creşterea numărului organizaţiilor minorităţii rrom e şi constituirea unei veritabile industrii a mişcărilor şi organizaţilor pentru această minoritate. Industria organizaţiilor pentru rrom i este cea mai dezvoltată în România. Acest fapt echivalează, în modelul teoretic avansat de Zald şi M cCarthy, cu amplificarea potenţialului de conflict în indus­ tria acţiunilor colective destinate populaţiei rrome. Guvernul obţine, în acest fel, un efect contrar. Asociaţiile, în loc să „lupte" cu marginalizarea rromilor, se luptă între ele pentru bani. Fapt este că industria programelor de emancipare şi integrare a rrom ilor consumă cele mai multe resurse publice şi private şi raportează cele mai slabe rezultate. Ideologie şi conflict se referă la situaţia în care mişcările sociale prom ovează strategii agresive la adresa finanţatorilor publici şi a com petitorilor din sectorul neguvernamen­ tal. Este aşa-numitul „discurs de radicalizare", prin care sunt denunţate practicile cli­ entelare ale guvernului în acordarea de granturi (proporţia de finanţare a G O N G O fiind un indicator) şi preferinţele de „acom odare" cu autorităţile din partea com peti­ torilor (care preferă soluţii agreate pentru a-şi menţine accesul la finanţare). S-a obser­ vat preferinţa finanţatorilor publici de a favoriza organizaţiile cu program e moderate. Cooperare prin schimb, diviziun e a m uncii şi com patibilizare a program elor. în exercitarea funcţiilor lo r sociale, m işcările dezvoltă roluri diferenţiate şi în acelaşi tim p relaţionate. în sector sau într-o industrie a m işcărilor sociale în m od obişnuit se stabilesc urm ătoarele form e de cooperare: a. schim buri ad-hoc între m ilitanţi, ce includ inform aţie, servicii sau facilităţi; b. coordonare a politicilor la nivelul reprezentanţilor legitimi; c. transfer de calificare, competenţe, sarcini şi costuri între organizaţii ale mişcărilor sociale; d. relaţii stabile de cooperare şi susţinere mutuală; e. angajarea unor acţiuni sau program e com une.1 In m od obişnuit, extinderea cooperării pe o perioadă mai lungă de tim p şi anga­ jarea unor m ultiple acţiuni sau proiecte conduc la apariţia unor noi organizaţii, prin 1 Ibidem 21, p. 14.

61

Io n el N ic u S a v a

fuziune sau absorbţie. Printre factorii care favorizează cooperarea se num ără con­ trolul social şi afilierea m ultiplă. R estricţiile legale, violenţa sau arestul în m od obişnuit solidarizează mişcările sociale. Protestatarii devin solidari în faţa poliţiei. D e asemenea, faptul că un num ăr de aderenţi sunt contabilizaţi la m işcări sociale diferite cel m ai prob ab il va facilita cooperarea între mişcări. In plus, agenţiile de finanţare publică încurajează ceea ce se num eşte coalition gran t - coalizarea mai m ultor organizaţii pentru accesarea unui grant. A lianţe, carteluri, federaţii şi fu ziu n i ale m işcărilor sociale. Intr-un m ediu com pe­ titiv, m işcările sociale recurg la alianţe, carteluri, federaţii sau fuziuni pentru a-şi îndeplini obiectivele şi satisface aderenţii. Iniţiativa aparţine de obicei organizaţiei mai mari, care va prelua şi mare parte a costurilor. In alte cazuri, finanţatorul solicită alianţe sau creează m onopoluri într-o industrie a m işcărilor sociale. Exem ple de acest fel sunt „fronturile populare" în politică, „federaţiile sindicale" în relaţiile de m uncă sau „forum urile sociale" pentru şom eri, studenţi, defavorizaţi. Fragm entarea m işcărilor sociale este un proces opus fuziunilor şi, în m od obişnuit, conduce la separarea unor grupuri sau facţiuni şi form area unor m işcări sociale. O rganizaţiile m işcărilor sociale cu caracter exclusiv (participare ridicată a aderenţi­ lor) sunt cele m ai expuse la facţionalism .1 O rganizaţiile exclusive form ează, în tim p, disidenţe, indiferent de cauza lor, în m od obişnuit ideologică sau financiară. Mişcările se înm ulţesc în acest fel de la una la alta (spin o ff). C oncluziile în ceea ce priveşte SM S sunt ilustrative: a. sectorul este caracterizat de com petiţie pentru dom inaţia sim bolică între orga­ nizaţii, adică „pentru definirea term enilor acţiunii m işcărilor sociale"; b. liderii sunt angajaţi într-o com petiţie pentru hegem onia sim bolică.12 M işcările sun t aşadar angajate în defin irea term en ilor acţiunii colective: cine stabileşte agenda acţiunilor, cum se m obilizează oam enii şi resursele, ce obiective • A sunt vizate. In acest proces, m işcările sociale devin p ro d u căto ri de lideri în so ci­ etate. L ideru l unei m işcări sociale este expus la exerciţiul coagulării unei circum ­ scripţii de aderenţi, la colectarea de resurse, elaborarea unui program de acţiune şi la con ducerea acestor acţiuni. M işcările sociale devin astfel fabrici ad-hoc de lideri. 1 Ibidem 19, p. 25. 2 Ibidem, p. 27.

62

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r so c ia le

î

2.4. Conducerea mişcărilor sociale. Incubatorul de lider Intr-un cunoscut studiu, un profesor de la H arvard, M arshall G an z (2003), ol servă că „în Statele U nite, (mişcările sociale) au fost principala forţă a reform ei s< ciale şi politice de la R ev olu ţia am ericană în c o a c e *.1 Practic, schim barea a fo; interm ediată de mişcările sociale, proces prin care au fost form ate şi rulate cohort întregi de lideri.12 C eea ce înseamnă că mişcările sociale sunt un rezervor de idei, lidei şi acţiune colectivă pentru Am erica. C om b in aţia organizare şi leadership transform ă m işcările sociale din structui efem ere cu acţiuni incoerente în structuri em ergente cu acţiuni convergente. D exem plu, în cazul m işcării pentru drepturi civile din S U A , organizaţiile bisericilo com unităţii afro-americane şi leadershipul lui M artin Luther K in g au asigurat suc cesul acţiunii colective. R olul liderilor în mişcările sociale este aşadar crucial. G an z consideră că funcţii lor este de a spune publicului „povestea*, „visul* sau „cum stă treaba*, fapt pentri care prim esc susţinere sau nu. D at fiind specificul m işcărilor sociale, sarcina conducerii lor depăşeşte modelele tradiţionale ale leadershipului şi, într-o oarecare m ăsură, a tipului charism atic unde conducerea este alocată unei persoane sau grup de iniţiaţi. M işcările sociale formează lideri la toate nivelurile şi probabil că aceasta este cea m ai im portantă trăsătură în legătură cu acţiunea colectivă. U n lider precum Che G uevara cel m ai probabil poate organiza o revoluţie, însă, pen tru a organiza o m işcare socială al cărei argument principal este discursul, şi nu mitraliera, atunci cu siguranţă avem nevoie de lideri pe toate palierele leadershipului. D acă nu este exagerat, mişcările nu au atât de mare nevoie de eroi urcaţi pe baricade, ci de lideri care să le conducă spre îndeplinirea obiectivelor, dacă se poate fără baricade şi fără eroi. Pentru că m işcările sunt sim ilare asociaţiilor, „în cele m ai m ulte asociaţii volun­ tare, autoritatea este nesigură, iar leadershipul precar. [...] (însă) D eşi autoritatea m ultor lideri este slabă, solicitările sunt m ari*.3 M işcările sociale şi liderii lo r sunt obligaţi să forţeze posibilitatea în loc să confirm e probabilitatea, provocare similară, 1 Ganz, Marshall, „Leading Change. Leadership, Organization and Social M ovements", în N ohria N . şi Khurana R. (ed.), Handbook o f Leadership Theory an d Practice, H arvard Business Press, 2003, p. 1. 2 Din datele lui Ganz, o mişcare conservatoare precum N R A (...), cu 4 milioane de aderenţi, îşi desfăşoară activitatea prin 14 000 de cluburi în care sunt antrenaţi circa 140 000 de lideri locali (un lider la fiecare 25 de membri). Mişcarea ecologistă Sierra Club, cu circa 750 000 de aderenţi organizaţi în 380 de grupuri lo­ cale, beneficiază de aportul a peste 12 500 de lideri, din care 10 000 pe plan local (raport 1/57). 3 W ilson Q . J ., P o litical O rganizations, Basic B ook s, N ew Y o rk , 1973, apud M arshall G anz, op.cit., p. 3.

Io n e l N i c u S a v a

păstrând proporţiile, cu cea întâm pinată de M oise în Exod. D up ă M . G anz, rolul liderilor este să genereze acel spaţiu social în care marginalizarea se transform ă în speranţă, inovaţie şi acţiune. A stfel, liderul resocializează m ulţim ile alienate şi dez­ organizate şi structurează spaţiul social al mişcării în conform itate cu obiectivele a c ţ iu n ii colective. Liderul este cel care furnizează soluţia şi conduce m ulţim ea către respectiva soluţie. Tehnicile de leadership utilizate în organizarea m işcărilor sociale sunt urm ătoa­ rele: reconfigurarea relaţiilor, elaborarea „poveştii" sau a versiunii narative, definirea strategiei şi angajarea acţiunii. Reconstrucţia relaţiilor sociale presupune angajarea indivizilor, a reţelelor şi organi­ zaţiilor aderente într-un schimb de resurse, interese şi înţelesuri (sensuri sociale). Prin schimb se produce o creştere relaţională ce pregăteşte formalizarea relaţiilor, adică or­ donarea lor în funcţie de criterii de raţionalizare a acţiunii. Prin intermediul socializării, interesele, înţelesurile şi resursele se transform ă în capacităţi strategice. Densitatea şi intensitatea relaţiilor facilitează, în opinia lui M. Ganz, dezvoltarea încrederii, motiva­ ţiei şi angajamentului şi, nu în cele din urmă, a identităţii. Reconfigurarea relaţiilor dintre m em bri în conformitate cu codul identitar al mişcării devine resursă relaţională. M unca este depusă de lideri ce sunt membri de rând care au preluat iniţiativa transmi­ terii şi antrenării aderenţilor după noul cod sau idee fondatoare. Procesul este similar acţiunii apostolilor în religie de aducere a „veştii" sau a naraţiunii la cunoştinţa publi­ cului. M ai departe, chestiunea devine „care poveste este (mai) credibilă". Povestea sau naraţiunea se confundă cu mişcarea însăşi, adică distribuţia m esaju­ lui prin acţiune asupra publicului. O mişcare poate fi num ită ca atare dacă „povestea" sa (social m ovem ent storyj devine o naraţiune publică, adică ceva cu care oam enii se identifică, despre care discută şi pentru care negociază.1 In generarea unei poveşti, în principiu, nem ulţum irile percepute ca fiind injuste sunt cele care inspiră acţiune colectivă. R olu l liderului este de a conştientiza nem ulţum irea (grievance), a devoala caracterul injust al situaţiei şi de a stim ula energia m orală în proiectarea soluţiei. Frustrarea devine în acest m od o chestiune tranzitorie, ce poate fi corectată prin acţiune colectivă, „lucrul rău" poate fi îndreptat prin facerea „lucrului bun". M eca­ nism ul psihologic este cel de pozitivare, de proiectare a binelui, de valorizare a vii­ torului în raport cu un trecut neplăcut şi prezent incert. A stfel, injustiţia poate fi îndreptată, nem ulţum irea corectată, speranţa în viitor salvată dacă se acceptă un sacrificiu în prezent. Este o judecată de valoare pe care indivizii o fac, judecată apa­ rent raţională în condiţiile iraţionale ale unor puternice em oţii. D in experienţa celor m ai m ulte m işcări, injustiţia percepută este un cadru de diagnostic infailibil (injustice fram e, vezi capitolul dedicat culturii şi em oţiilor). 1 Ganz, M., op.cit., p. 7.

64

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia le

Prin fabricarea unei naraţiuni, prin difuziunea acestei veşti sau „poveşti", din masa am orfă de oam eni nem ulţumiţi şi deci em oţionaţi rezultă o organizaţie pregătită să afirme o naraţiune şi să acţioneze în com un. A rm ata de aderenţi este pregătită pentru acţiune. Aderenţii au acum propria poveste, pe care sunt dispuşi să o afirme prin acţi­ une. Mişcarea se transform ă astfel într-o acţiune afirmativă (affirm ative action), adică în îm prejurări sociale pe care le creăm pentru a afirma nevoia de schimbare. In cadrul acestui proces, „dacă nu putem avea em oţii, nu putem asim ila valori care să ne orienteze în deciziile pe care suntem obligaţi să le lu ăm ".1 N u toate em o­ ţiile orientează decizia de acţiune. Inerţia, apatia, teama, izolarea şi dubiul inhibă acţiunea. D im potrivă, furia, im pulsul, urgenţa, solidaritatea, speranţa şi, m ai ales, sentim entul că prin im plicarea ta se poate schim ba ceva (în engleză you can m ake a difference sau Y C M A D ) sunt em oţii ce conduc la acţiune, dezvoltă atitudinea p otri­ vită pentru participare. D e exem plu, pentru a com bate apatia prod usă de cadrul m ental al legitim ităţii (care spune că lucrurile sunt astfel pentru că „aşa trebuie să fie"), liderul construieşte un cadru em oţional al injustiţiei (injusticefram e) contrapus cadrului de legitim are (legitim acy fram e).12 Sim ilar în cazul reţinerii sau al tem erii, al inerţiei de „a lua viaţa aşa cum este ea“ . M esajul lor este „dacă veniţi alături de mine, îm preună putem face diferenţa". V iaţa este aşa cum o construim noi şi nu trebuie să acceptăm că „aşa trebuie să fie". O poveste este constituită din trei elemente: un plan secret sau conspiraţie (plot), un actor (character) şi o lecţie m orală (m orale).3 E laborăm un plan de „urgenţă" doar atunci când cele de rutină nu mai sunt disponibile. A cest lucru înseam nă că, pentru a ne asigura viitorul, alegerea noastră din prezent infirm ă ceea ce făceam în m od obişnuit în. trecut. Este o excepţie şi are deci un caracter excepţional, pentru că reconfigurează to t ceea ce urmează. D e acum înainte, nim ic nu va m ai fi la fel. „C o n ­ spiraţia" la care participăm, răspunde la o provocare (noutatea), o decizie (ce fac?) şi la un rezultat aşteptat (ce vreau?). D e exem plu, exerciţiul poveştii cu „lupul cel rău" şi „iedul cel bun" este practicat din prim a zi de socializare a individului. C opilăria noastră este m arcată de aceste poveşti care ne pregătesc de acţiune la m aturitate. C opilăria este o „conspiraţie", un „plan secret" între n oi şi părinţi despre cum să devenim adulţi. C u cât învăţăm mai bine din poveştile părinţilor, cu atât suntem m ai bine pregătiţi ca adulţi.4 Procedeul este sim ilar m işcărilor sociale, atunci când naraţiunea porneşte de la „cât de m ici suntem acum " şi ajunge la „cât de m ari ur­ m ează să fim ".

1 2 3 4

Ibidem, Ibidem, Ibidem, Ibidem,

p. p. p. p.

8. 10. 11. 13.

i vj ' i ' JCL

INIV-U

JA V A

A l doilea elem ent al „poveştii" este personajul principal sau actorul (character). D acă există o „chestie" ascunsă, o conspiraţie, un thriller sau o dram ă, ea produce efecte num ai dacă este „jucată" astfel încât indivizii să poată afişa em oţii prin iden­ tificare cu eroul principal. Se spune că grecii au inventat tragedia în principal pentru a transm ite lecţii istorice care nu ar fi fost altfel însuşite în absenţa rem ontării em o­ ţiilor în care s-au produs evenimentele. In povestea unei mişcări, actorul este noi, un personaj colectiv ce poartă trăsăturile ideal-tipice ale aderenţilor. A l treilea elem ent constitutiv al naraţiunii este m orala (m orale) sau lecţia. Când spunem că „am punctat" o idee (m ake a point), un fapt, o situaţie, înseam nă că p o ­ vestea pe care am spus-o a ajuns la public aşa cum am „conspirat". „C hestia" pe care am accentuat-o a prins; indivizii au reacţionat nu doar conceptual, ci şi em oţional. In acelaşi tim p, prin spunerea poveştii interacţionăm cu ceilalţi: este afirm area valo­ rilor şi em oţiilor noastre în raport cu ale lor. Spunerea poveştii este relaţională, în interpretarea lui M arshall G anz. „Povesti­ torii" autorizaţi sunt liderii m işcărilor sociale, a căror biografie se confundă adesea cu povestea. In discursurile sale, liderul expune o poveste despre sine, despre noi şi despre ce se întâm plă acum. R etorica e tehnica om ologată în discursul narativ al m işcărilor sociale, pentru că ea cuprinde trei elemente fundamentale: logosul, adică logica argumentaţiei, patosul sau sentimentul generat de argumentaţie şi etosul, ce reprezintă credibilitatea persoa­ nei (vezi şi capitolul destinat culturii şi emoţiilor). Em oţional, logosul exprim ă curaj, patosul speranţă, iar etosul sim ţirea sau „păsarea" (în sensul de a ne păsa sau nu). Prin expunerea poveştii despre acum (story o f now), liderul „com bină povestea şi strategia, întrucât un element-cheie al speranţei este strategia - o viziune credibilă despre cum să ajungem de aici aco lo ".1 A tunci când D um nezeu le prezintă evreilor, prin vocea lui M oise, speranţa regăsirii ţării prom ise, nu le face o sim plă prom isiune, ci le oferă speranţa într-o ţară în care curge „lapte şi m iere". Procedeul este sim ilar celui al expiaţiei răului în religie, când în faţa preotu lu i ne confesăm în ceea ce priveşte slăbiciunile noastre şi prim im binecuvântarea pentru cum urm ează să ne îndreptăm . In cazul m işcărilor sociale, strategia de acţiune pentru depăşirea unui obstacol sau corectare a unei nedreptăţi este om ologată prin discursul sau împărtăşirea publică a planului de îndreptare a lucrurilor. Planul capătă forţă religioasă, este credinţa că justiţia poate fi înfăptuită şi că lum ea bună există. D efinirea strategiei este capacitatea de a elabora un plan de transform are a resur­ selor în putere şi influenţă. Elaborarea strategiei presupune o logistică a organizaţi­ ilor prin care se generează putere socială prin com binarea resurselor disponibile cu principiile de acţiune. Strategia este o configuraţie logistică, un plan de angajare a 1 Ibidem, p. 18.

66

■

S ociologia

mişcărilor sociale

resurselor. C u alte cuvinte, „Strategie înseam nă cum schim băm ce avem în ce ne este necesar pentru a obţine ce ne dorim '4.1 Precum încercarea lui D avid în confruntarea cu G oliat: iniţiativă şi curaj - s-a angajat în luptă înainte de a şti cum; creativitate şi inspiraţie - a identificat „arm ele" cu care să-l înfrunte pe G oliat în mediul său cultu­ ral; imaginaţie şi diversiune - a decis „câm pul" de luptă favorabil prin inducerea în eroare a adversarului. T otuşi, inspiraţia poartă m arca liderului care ne transm ite gândul său sub form a unei parabole cum ar fi „I had a dream !" Se adaugă creativitatea colectivă, stim ulată atunci când strategia este dezvoltată în echipă. Liderii derulează în acest scop întâlniri, mese rotunde şi consultări în care sunt stimulate participarea şi implicarea. In teoria leadershipului a prim it numele de brainstorm ing. Este însă mai degrabă cum ularea sau agregarea opiniilor şi coordonarea acţiunilor ce urmează. In ceea ce priveşte acţiunea colectivă, „acţiunea se referă la efortul de m obilizare şi angajare a resurselor pentru obţinerea rezultatelor. Este linia de pornire a efortu­ lui relaţional, m otivaţional şi strategic. In cele din urm ă, m işcările nu sunt făcute pentru văicăreală, reflecţie sau proclam aţii asupra lum ii, ci pentru schim barea ei“ .12 Lan ţul logistic, ce include resurse, oam eni şi acţiuni, se închide doar atunci când m işcarea şi-a îndeplinit scopurile, şi-a atins obiectivele. In ceea ce priveşte liderii, catalizarea acţiunii este probabil singura sarcină exclu­ siv alocată lor. C apacitatea acestora este testată cu ocazia form ării m işcărilor sociale sau a colectării resurselor, însă ea este dem onstrată doar în acţiunea colectivă. D ife­ renţa este cea dintre un general de arm ată pe tim p de pace şi unul pe tim p de război. D e obicei, după a doua zi de război, generalii trebuie schim baţi. Liderii m işcărilor sociale sunt obligaţi însă să câştige războaiele sim bolice, adică ale sistem elor de gân­ dire. C ân d o m işcare şi-a îndeplinit scopul, înseam nă că un stil, un sistem de gândire sau un cod social s-a modificat. Este, de pildă, cazul m işcării antiapartheid, care a m odificat codul social al A fricii de Sud prin em anciparea populaţiei de culoare. „G eneralul" a fost unul dintre cei mai paşnici şi în acelaşi tim p hotărâţi lideri civili - N elson M andela. L u pta sa a fost îm potriva nedreptăţii, m arginalizării şi stereoti­ pului social, adică îm potriva unui sistem de gândire. In prim ul rând, nu există o form ulă unică sau universală care să facă legătura între resurse şi acţiune. Im portant este ca liderii să înţeleagă „relaţia" resursă-acţiune, cum se finalizează o intenţie sau cum facem ca lucrurile chiar să se petreacă, cum evaluăm im pactul şi ce lecţii învăţăm cu această ocazie. Liderii autentici dezvoltă o cultură a angajamentului, sunt „în priză", trăiesc fiecare eveniment şi acţiune, privesc la provocări ca la oportunităţi. Liderii raliază angajament şi participare, m otivează 1 Ibidem, p. 22. 2 Ibidem, p. 27.

67

Ionel N icu S ava

organizaţia, îi încurajează pe aliaţi şi îi descurajează pe oponenţi, iar, în cele din urm ă, conduc organizaţia către îndeplinirea obiectivelor propuse. In al doilea rând, strategia devine acţiune atunci când se pot m ăsura rezultatele, adică îndeplinirea obiectivelor în raport cu un calendar sau termene. Feedback-ul este esenţial pentru confirm are şi continuitate. A l treilea factor este desem narea sarcinilor de voluntariat, adică stabilirea unor „p o ziţii" în fron tu l de acţiune pen tru biografiile dispon ibile. L iderii m işcărilor sociale utilizează această strategie prin care se autoselectează liderii interm ediari sau m ijlocii prin tehnica „pasului în faţă". M anagem entul m ijlociu al unei m işcări este sim ilar activului partidelor cu care se organizează periodic şedinţe de pregătire a acţiunilor num ite şi coaching. Sunt incubatoare de form are a leadershipului unei m işcări. In al patrulea rând, mişcările trebuie să fie pregătite ca acţiunile să nu m eargă aşa cum au fost planificate. In limbajul curent se spune că, dacă ceva este să meargă prost, atunci chiar aşa va fi. Planurile de rezervă sau de repliere (numite şi contingency) sunt o strategie de evitare a dezastrului, o alternativă în caz de eşec. Suita de acţiuni colective a unei m işcări a prim it num ele de cam panie. Cam pania este exerciţiul de solidaritate şi creştere a coeziunii interne a organizaţiilor m işcărilor sociale. C am pan ia perm ite concentrarea asupra anum itor obiective, stabilirea de tim pi şi etape ale acţiunilor pe care le asimilăm stagiilor de dezvoltare ale unei mişcări (declanşare, form are, acţiune, transform are). Stagiile sunt asimilabile taberelor suc­ cesive în ascensiunea unui munte. V om detalia cam pania ca repertoriu de acţiuni colective în capitolul dedicat as­ pectelor politice. Reţinem aici că acţiunea colectivă îi validează sau nu pe lideri, ceea ce înseam nă că m işcarea im pune o dezvoltare a leadershipului. Schim barea liderilor nu este o practică obişnuită, însă acţiunile de preluare (takeover), deturnare sau de­ tronare a conducerii fac parte din repertoriul m işcărilor sociale.

2.5. Convergenţa organizaţii-mîşcări. Producţia de impresie şi emoţie prin acţiune colectivă Sociologia organizaţiilor şi cea a m işcărilor sociale s-au ignorat reciproc o lungă perioadă de tim p, deşi sim ilitudinile teoretice erau evidente. T eoria organizaţiilor s-a concentrat pe structură, form ală sau inform ală şi, într-o oarecare m ăsură, s-a dezinteresat de proces. D e cealaltă parte, teoria m işcărilor sociale s-a preocupat de m obilizarea resurselor, construcţia scopurilor şi a identităţii, form area alianţelor şi

68

S ociologia

mişcărilor sociale

a cadrelor culturale implicate în acţiunea colectivă şi a considerat structura o realitate tranzitorie. Im portant era procesul, transform area. Sociologic, analiza organizaţiilor a consolidat tradiţia weberiană a birocraţiei raţionale m oderne, în tim p ce teoria acţiunii colective a diversificat şi nuanţat ipoteza evoluţionistă a reform ei sociale (de esenţă liberală) sau pe cea a revoluţiei (de inspi­ raţie m arxistă). Sim plu spus, organizaţiile s-au ocupat de consolidarea statului (a ceea ce este), în tim p ce mişcările s-au preocupat de subm inarea sa (şi deci de pregătirea a ceea ce va să fie). A bia în anii ‘ 80 teoria m işcărilor sociale a asimilat perspectiva studiilor organizaţionale şi viceversa, după cum am văzut m ai sus. Situaţia s-a schim bat datorită evoluţiilor din dom eniul organizaţiilor, managem entului şi com unicării. în princi­ piu, expansiunea organizaţiilor capitaliste (corporaţiile) generată de globalizare a alterat fundam ental m odul lor de operare.1D in organizaţii alocate unui spaţiu social precis delim itat de frontiere politice şi sisteme legislative naţionale, corporaţiile au devenit organizaţii ce operează „fără frontiere" în structuri m ultinaţionale, flexibile şi spaţial fragm entate, adică în structuri globale. In spaţiile sociale în care se insta­ lează, corporaţiile îşi creează propriile organizaţii (de producători şi de consumatori) şi se im plică activ în schim barea „regulilor jocului" (piaţa). In acest fel, corporaţiile au devenit principalul challenger12 al autorităţii statelor prin intermediul unui proces sim ilar celui asociat m işcărilor sociale. Ele generează un flux social de oam eni şi resurse pe care le antrenează direct sau prin interm ediari (mişcările transnaţionale) în m odificarea peisajului social şi instituţional al pieţelor (ţărilor) în care se insinu­ ează. In spaţiul social în care s au instalat, organizaţiile corporatiste se transform ă în actori colectivi de tipul m işcărilor sociale m ai m ult sau m ai puţin militante. D e exem plu, o internaţională suficient de bine finanţată pe term en m ediu şi lung ce derulează program e de reform ă a educaţiei poate ocupa un spaţiu social anterior alocat statului naţional şi, în cele din urm ă, poate substitui reţeaua publică de fo r­ mare academică şi profesională. U niversităţi publice, centre, institute, fundaţii, pu ­ blicaţii sunt m ai apoi reunite într-o nouă reţea ce ascultă de com andam ente diferite, altele decât cele ale spaţiului social local. C on fo rm autorilor citaţi, „procesul de globalizare econom ică, schim bare a fo r­ m elor de producţie, răspândirea inform aţiei şi a tehnologiilor com unicării, la care se adaugă schim barea po lilor de putere de la state la corporaţii, generează presiuni 1 Davis, G .F şi M ayer N . Y ., „Social Change, Social Theory and the Convergence o f M ovements and O rganizations", în G .F . Davis, D . Me Adam , W. R . Scott şi M .N . Zald, Social Movements and O rganization Theory, Cam bridge U niversity Press, 2005. 2 Printre altele, corporaţiile multinaţionale se substituie statelor în domenii precum sănătatea, edu­ caţia şi pensionarea. Angajaţii multinaţionalelor primesc pachete de asigurări, adesea mai atractive de­ cât cele publice.

69

Ionel. N icu S ava

pentru convergenţă a proceselor m işcărilor sociale şi organizaţiilor14.1 C orporaţiile tind aşadar să com penseze vidul social rezultat prin restrângerea atribuţiilor statu­ lui. D iscursul neoliberal devine acum inteligibil. C e anum e transform ă corporaţiile şi organizaţiile lor în m işcări sociale? Procesul este vizualizat prin intermediul a trei tendinţe: a. creşterea producţiei postindustriale şi a im portanţei serviciilor şi cunoaşterii în detrim entul m anufacturării şi agriculturii; b. îm bunătăţirea coordonării acţiunilor colective prin interm ediul n oilor tehno­ logii de com unicare; c. creşterea contestării prin schimbarea polilor de putere în favoarea corporaţiilor transnaţionale, a agenţiilor şi form elor de asociere m ultilaterală.12 Producţia de servicii, ca m arcă a postindustrialism ului, este destinată, printre al­ tele, consum ului perceptual, em oţional şi sim bolic. Este o producţie de cultură ge­ nerată de ceea ce se numesc industrii creative {creative industriei) - cercetare, artă, educaţie, divertism ent. Prin exagerare, industriile creative produc spectacol, o pre­ ferinţă asum ată de altfel de estetica postm odernistă, asociată cu efemerul, tranzito­ riul, chiar aparentul şi iluzoriul. Tendinţa este decelabilă la nivelul organizaţiilor de afaceri, unde business-ul se concentrează pe „branding44şi „impresssion managament44 pentru a livra, în interpretarea lui D avis şi Scott, „im agini desirabile consum atorilor şi investitorilor44. C om paniile nu m ai produc bunuri, ci imagini ale bunurilor. B u­ nurile sunt m anufacturate în locaţii accesibile din punctul de vedere al costurilor de muncă; com pania este însă cea care pune eticheta sau brandul pe aceste bunuri. In cazul m işcărilor sociale, producţia de impresie şi em oţie devine m ai im portantă decât atingerea unor obiective palpabile. D em onstrăm pentru a im presiona şi em o­ ţiona publicul, pentru a arăta unitate şi identitate, deşi ştim că m ijloacele pentru a satisface eventuale revendicări m ateriale sunt reduse sau chiar absente. Participarea a devenit un obiectiv în sine al acţiunii colective, iar mişcarea, o paradă. Tehnologiile de com unicare - telefonia m obilă şi îndeosebi internetul - perm it expansiunea, flexibilizarea şi difuziunea acţiunii colective, de la m odul în care afa­ cerile îşi organizează lanţul producţiv până la cel în care sunt angajate protestele de stradă. Tehnologiile m odifică costurile de tranzacţionare a acţiunii colective. Firm ele se „deverticalizează44 şi trec la form e de producţie orizontalizate, în „coaliţie44 de producători independenţi sau în reţea. Com paniile se transform ă astfel în reţele cu autonom ie în „nodurile44de producţie şi distribuţie şi coordonare orizontală în timp real a acţiunilor colective. Evident, „nu înseam nă că organizaţiile dispar datorită 1 Ibidem 39, p.337. 2 Ibidem, p. 339.

70

S ociologia

mişcărilor sociale

avansului în tehnologia IT C , ci doar că m odul în care sunt organizate colectiv s-a schim bat în direcţia ce subliniază analogia cu m işcările sociale*1.1 M işcările sociale parcurg acest traseu asistat de tehnologiile de comunicare prin intermediul mişcărilor transnaţionale. Contestarea, adică acumularea şi afişarea nem ulţum irilor în sistem, este similară procesului de contestare generat de apariţia spaţiului social naţional în epoca modernă. D e data aceasta, cum am mai arătat în câteva rânduri în prezenta lucrare, procesul pare a fi invers: autoritatea este transferată corporaţiilor transnaţionale şi agenţiilor multi­ naţionale. Statele se comprimă, organizaţiile şi reţelele globale se extind. Perdanţii sunt indivizii şi organizaţiile din spaţiul etatist de odinioară. Structurile sociale globale pun statele în situaţia competiţiei pentru „cetăţeni**, în sensul atragerii de unităţi productive, investitori şi plătitori de taxe individuali sau corporatişti. Organizaţiile publice şi private (firmele) devin prom otori de „branduri** de ţară într-o competiţie acerbă pentru inves­ titori, resurse şi pieţe. Acesta este sensul transferului de autoritate dinspre public spre privat şi motivul pentru care organizaţiile private preiau funcţii publice. Angajaţii devin un fel de „cetăţeni** ai companiei, iar consumatorii privesc la companii cum priveau altădată la stat. A tunci când se protestează faţă de America, acţiunea colectivă nu se mai desfăşoară doar la ambasadă, ci şi în faţa M cDonalds. In acest fel, statele şi corporaţiile transnaţionale devin, în egală măsură, ţinta predilectă a contestării din interior (propri­ ilor „cetăţeni) şi din exterior (a activiştilor şi consumatorilor). în sfârşit, în loc de concluzie, în postindustrialism acţiunea colectivă este mai degrabă im presie, spectacol, percepţie şi em oţie. C ontestarea devine un cerem onial, iar victoriile sunt virtuale. C eea ce contează este „brand management**, pentru că statele şi firm ele nu m ai pun accentul pe producţia de bunuri şi servicii, ci pe m ar­ keting. Este o cultură a sim ulacrului, în care contează doar înfăţişarea, form a şi nu fondul. Probabil că m işcările, firmele, produsele şi politicienii de faţadă se v o r gene­ raliza. C ert este că avem de-a face cu o inovaţie socială, ce a dus la convergenţa or­ ganizaţiilor cu m işcările şi la o nouă transform are a leadershipului. M ultinaţionale au devenit agenţi ai schim bării şi ai acţiunii colective, iar raza lor de acţiune este globală. O rganizaţiile sunt acum ca roţile dinţate ale unui m ecanism global, în care m işcarea şi im presia par a fi singurele care contează.

1 Ibidem.

3-

PROGRAMUL IDEOLOGIC ŞI FORMAREA IDENTITĂŢILOR COLECTIVE. ROLUL MEDIA 1. Producţia de sensuri culturale (meaning-making). R olu l reţelelor. 2. D iagn oză, p rogn oză şi m otivare în acţiu n ile colective. 3. F ram in gu l acţiu n ii colective. Transform area m işcărilor în actori strategici. 4. E m oţii şi m oralitate. T răirile colective în m işcările sociale. 5. M otivaţiile moral-ideologice, valori civile şi m orală religioasă. 6. Form area identităţilor colective. 7. Identitate şi interes. O portunistul şi revoluţionarul. 8. Biografiile disponibile pentru revoltă. Gatekeeper-zi. 9. R olu l reţelelor de socializare. Tw iter-revoluţia. 10. R olu l m edia în m işcările sociale. A ccesul la structura de oportun ităţi discursive. D up ă cum am arătat în prim ul capitol, există o certă autonom ie a agenţiei umane, respectiv o detaşare de constrângerile structurale socioeconom ice şi deci o libertate de acţiune în baza unui sens sau înţeles atribuit sau construit. înainte de a se revolta pentru că sunt săraci sau opresaţi, oam enii se pornesc la revoluţie datorită ideilor şi convingerilor colective num ite sensuri sociale. A vând în vedere că, în societate, tot ceea ce ne înconjoară este asociat cu un în­ ţeles sim bolic, această alocare de conţinuri sim bolice a fost definită producţie de sensuri (m eaning-m aking). Colecţia sau patrim oniul de sensuri şi înţelesuri cu care operează o societate a fost denumită cultură. D in această perspectivă, oricărui obiect, eveniment, relaţie sau fapt social îi corespunde un înţeles cultural. M ai departe, in­ ventarul acestor unelte ce dau conţinut ideatic obiectelor şi relaţiilor sociale poate fi asociat unor „repertorii de înţelegere a sensului". D e exemplu, protest, mobilizare, afiliere, organizare, m esaj, program , lider, negociere fac parte din repertoriul de înţelegere al m işcărilor sociale, deşi conţinuturile ideatice diferă de la o cultură la alta. C u ltu ra este aşadar cutia cu repertorii actualizate sau unelte calibrate (tool box) cu care abordăm ideatic realitatea socială. C irculaţia şi schimbul acestor repertorii sim bolice este interm ediată de media.

72

------------------------------------------------------------- S

o cio lo g ia

m işcă rilo r

sociale

—

I

L a sfârşitul anilor ‘60, sociologia franceză a sesizat schim barea m izei acţiun colective de la scopurile m ateriale la obiectivele culturale, respectiv com petiţia per tru producţia de sensuri în societatea postindustrială. A ceasta a fost denum ită pei spectiva poststructuralistă, num ită şi constructivistă la începutul anilor ‘90, pentn că plasează în centrul explicaţiei sale producţia de sens, adică de repertoriu de înţe leşuri ca activitate deliberată. In această lucrare ne interesează acele construcţii sim bolice care devin combus tibilul ideologic al acţiunilor colective, adică idei şi sensuri în care oam enii cred ş acţionează. D o i cercetători americani - G oodw in şi Jasp er - au dem onstrat că par ticula responsabilă de aderenţa ideologiilor este em oţia - un com plex afectiv can face deosebirea dintre oam enii ce privesc revoluţia de la balcon şi cei care o fac îi stradă. In prim a parte a capitolului prezentăm perspectiva culturală asupra mişcăriloi sociale, rolul ideologiei în dinam ica acţiunilor colective, producţia de sensuri gene rată de m işcările sociale şi rolul em oţiilor în acest proces. M iza este urm ătoarea mişcările sociale sunt idei, stări de spirit şi trăiri colective care dau conţinut ideatic, stil şi direcţie acţiunii sociale.

în a doua parte evidenţiem m odul în care o cultură a auton om iei şi spaţiului privat pare că înlocuieşte cultura societăţii de masă. A lberto M elucci (1996) confirmă că, sub im pactul globalizării, în ultim ele decenii, m işcările sociale şi-au schimbat preferinţele de asociere, de la econom ie, clasă, cetăţenie, rasă sau alte chestiuni tra­ diţionale către dim ensiuni aparent m inore, dar care s-au dovedit în tim p cruciale pentru acţiunea colectivă. A ceste „dim ensiuni cruciale" ar fi asociate cu viaţa coti­ diană (daily life) şi ar cuprinde „tim pul, spaţiul, relaţiile interpersonale, identitatea personală şi de gru p ".*1 In înţelegerea lui A . M elucci, „culturile um ane nu au fost niciodată înainte expuse unei atât de masive confruntări reciproce şi niciodată nu a fost dimensiunea culturală a activităţii umane considerată în m od direct resursă vitală pentru producţie şi con sum ".2 D eşi s-a scris extensiv pe această temă, încă nu e pe deplin clar de ce e cultura atât de im portantă în raport cu globalizarea şi, mai ales, de ce a devenit irascibilă în ul­ timele decenii. Evaluăm form ele „irascibile" ale acţiunii colective (contention politics) în capitolul dedicat aspectelor politice. U n a din irascibilităţile colective vine din construcţia identităţii. Identitatea culturală e una dintre acele „resurse vitale" pentru com unităţile umane, poate cea m ai relevantă din perspectiva acţiunilor colective. In 1 Melucci, A lberto, „The Process o f Collective Identity", în Johnson H . şi Klandermans B., Social Movements an d Culture, U niversity o f M inesotta Press, 1996, p. 41. M ai târziu, Melucci a revenit şi a considerat că tradiţionalul conflict capital-m uncă îşi păstrează actualitatea, în ciuda apariţiei unor noi mişcări sociale cu identităţi diferite de cele tradiţionale. 1 Ibidem.

-J"X

Ionel N icu S ava

interiorul societăţilor, inegalităţile structurale s-au transferat în diferenţiere subiec­ tivă, respectiv se trece de la o identitate definită de param etrii socioeconom ici (clasă) la una întem eiată pe structuri diferenţiate cultural (lingvistică, etnică, de gen).1 A treia parte a capitolului tratează rolul reţelelor de socializare şi al m edia în acţiunile colective. Ţ in ta m işcărilor sociale este galeria, num ită public audienţă sau consum ator (reader). In m od obişnuit, publicul dezagreează conflictul social. Cel m ult priveşte de pe m argine. M otiv pentru care Watch the crow d! a devenit un indi­ cator sau „term om etru“ de control al atitudinii publicului faţă de o m işcare socială. M edia participă astfel la construcţia şi difuziunea acţiunilor colective în ciuda con­ centrării proprietăţii.

3.1. Producţia de sensuri culturale (m e a n in g -m a k in g ). Rolul reţelelor In anii ‘90 se inaugurează o direcţie nouă de cercetare a m işcărilor sociale, care porneşte de la prem isa că toate cunoştinţele şi instituţiile sunt create de schemele noastre cognitive. C onstructivism ul are m eritul de a fi sensibilizat şi reorientat cer­ cetarea spre aspectele culturale, em oţionale, sim bolice. Schemele culturale (culturalfram in g) sunt astfel încorporate în studiul acţiunii co­ lective. Putem defini cultura drept colecţie de „lumi mentale împărtăşite şi form ele lor definite" care „se com pune din înţelesuri cognitive asupra m odului în care este orga­ nizată lumea, principii morale şi intuiţii despre cum ar trebui să fie lumea şi em oţii ce se referă la am ândouă".12 Cele m ai m ulte artefacte culturale cuprind cunoaştere, m ora­ litate şi em oţii în acelaşi timp. Ceea ce înseamnă că „oamenii încearcă în m od constant să înţeleagă lum ea ce îi înconjoară, iar... impunerea înţelesului despre lum e este un scop în sine, o invitaţie la acţiune şi un loc al contestării".3 înţelesurile au aici sens de artefacte culturale. D in această perspectivă, producţia de înţelesuri poate fi conceptualizată în două registre teoretice com plem entare: in­ dividualistă şi colectivistă. 1 Taylor, V. şi W hittier, N E ., „Collective identity in social m ovem ent comunities: lesbian femi­ nist m obilization", 1992, pp. 104-129, apud Francesca Polletta şi Jam es M. Jasper, „Collective Identity and Social M ovem ents", în A nnual Review o f Sociology, nr. 27/2001, p. 287. 1 Ibidem, p. 60. 3 K urzm an, C ., „M eaning-m aking in social m ovem ents", în A ntropologicul Q uarterly, 81(1), 2008, p. 1/9.

74

S ociologia

mişcărilor sociale

A bordarea individualistă are în vedere percepţia şi reacţia umană. O am enii iden­ tifică, evaluează şi se relaţionează cu „inputuri" perceptuale identice în funcţie de înţelesul pe care îl asociază cu aceste intrări cognitive, relaţionale şi em oţionale. In faţa unei persoane ce are o arm ă în m ână putem fi alertaţi, zâm bitori, fugari sau indiferenţi. Producţia de sens în acest caz este o selecţie m entală a unuia dintre p o ­ sibilele sensuri. A bordarea culturalistă se defineşte prin contrast, adică prin com petiţia colectivă în ce priveşte interpretarea. A stfel, „instituţiile, repertoriile şi ritualurile oferă un set de intrepretări de-a gata, deşi contradictorii, ce perm it oam enilor să asimileze inform aţie în categorii stabilite ale înţelesului".1 Recunoaşterea suferinţei um ane, de exem plu, poate fi interpretată ca form ă a inegalităţii sociale, a exploatării, discrim i­ nării ş.a.m .d. T otuşi, înţelesurile sunt limitate ca opţiuni. C ele m ai m ulte societăţi dispun deja de categorii de sensuri pentru indivizi şi grupurile mici, cum ar fi: vizionari, profeţi, bolnavi m intal. Experienţa noastră culturală ne spune că oam enii cu idei nu pot fi m ai m ult de-atât. Indiferent de perspectivă, înţelesurile şi sensurile sociale sunt principala sursă de acţiune colectivă. D intre agregatele de indivizi, m işcările sociale prezintă cel mai m are potenţial de producţie nouă de înţelesuri, adică de idei şi proiecte m entale ale schim bării. In m od obişnuit, m işcarea socială avansează un înţeles diferit, chiar contradictoriu (de aici ideea de contestare sau protest) în raport cu un aspect sau situaţie socială existentă, generează afiliere (sau identificare) şi acţiune colectivă (protest) pentru corectarea (acţiune afirm ativă) sau schim barea aspectului sau situ­ aţiei vizate. Sensurile şi înţelesurile sociale sunt produse, reproduse şi difuzate probabil încă din prim a zi de socializare. Faptul că avem astăzi la dispoziţie instrum ente teoretice avansate de explicare a acestui proces social este o coincidenţă între sensibilitatea cercetătorului şi conjunctura favorabilă. In Vest, conjunctura este constructivism ul, care a reactivat, deşi num ai parţial, interesul intelectual pentru dim ensiunea sim bo­ lică a activităţii colective, dim ensiune plasată de mentalul pozitivist într-o margine academică şi tratat ca epifenomen, ca oglindă ce reflectă îndeosebi structuri sociale (ca la funcţionalişti) şi economice (ca la m arxişti), cel m ult pulsiuni ale libidoului (ca la psihanalişti). C u o contribuţie proprie la studiul m işcărilor sociale, în valul constructivist, dar totuşi diferit, sociologul american Jam es M . Jasp er consideră că, în principiu, orice artefact um an, fie el material sau ideatic, este purtătorul unui sim bol sau mesaj ce 1 Ibidem.

75

Ionel N icu S ava

are o funcţie de transfer al înţelesului. O m enirea a inventat o mesagerie culturală prin intermediul căreia transferă înţelesuri. Această mesagerie este asigurată de obiec­ tele fizice, gesturi şi acţiuni colective şi individuale, media. înainte de tipar, de radio şi televiziune, obiectele de artă şi cultura orală au fost prin excelenţă purtătoare de mesaje. D u p ă cum vom vedea mai departe, metaforele culturii orale sunt mesageri imbatabili. M esagerii sau „cărăuşii" sensurilor şi înţelesurilor (m eaning carriers) devin astfel personaje im portante în difuziunea ideilor, sentimentelor şi em oţiilor colective. Cine sunt „cărăuşii" sensului în cazul m işcărilor sociale? în acţiunile colective, reţeaua socială este cea care perm ite difuziunea sensului. Prin interm ediul reţelei sociale, mesajele, rum orile, sentimentele, emoţiile şi trăirile se transm it aproape instantaneu. Vehiculele predilect angajate în reţeaua socială sunt glum a, rum oarea şi bârfa, pre­ dica, stilurile vestim entare, teatrul, m uzica şi dansul, ritualurile, adunările, clădirile, m em orialele, operele de artă, literatura, alături de m etaforă şi retorică, la care se adaugă, nu în cele din urm ă, em oţiile.1 R eţeaua socială cea m ai eficientă funcţionează aşadar pe baza m etaforelor, a glu­ m elor şi bârfelor şi m ai puţin pe discursuri şi mesaje standardizate, distante şi rigide. M ediul social intim izează şi personalizează mesajele şi personalităţile exem olare precum liderul charismatic. în capitolul 3 am descris rolul crucial al reţelelor sociale în producţia şi transferul sensurilor sociale. D e exem plu, în cultura rom ână, p rob a­ bil pentru a sublinia im portanţa înţelegerii semnificaţiei unui gest, sim bol, act sau acţiune, există şi term enul a se dum iri, ce poate fi asociat unui sens m etafizic ce su­ gerează un etaj superior verbului a înţelege. C ând o persoană se dumireşte, înseam nă că a pătruns sensul profund al lucrurilor. Glum ele, bârfa, rum oarea şi com entariul afectează reputaţia actorului colectiv, a jucătorului. M ai departe, com entariul difuzat prin m edia scrisă sau electronică am plifică exponenţial şi astfel favorizează sau, dim potrivă, inhibă capacităţile ac­ ţiunii colective. O caricatură poate genera condescendenţă sau furie, aşa cum a fost cazul unei publicaţii din D anem arca ce a caricaturizat prin cipala figură religioasă a Islam ului. C h iar şi obscenitatea este im plicată în difuziunea sensului. P o rtreti­ zarea lui B. O b am a ca „m âncător de banane" în graffiti s-a răspândit ca o epidem ie în m edia electronică cu ocazia alegerilor prezidenţiale din 2008. Im aginea a resus­ citat sentim entele rasiale în SU A , dar nu a reuşit să genereze şi obedienţă electorală (a avut m ai degrabă un efect pervers, pentru că a m obilizat populaţia afro-americană şi latino pen tru vot). 1 Jasper, op. cit. pp. 72-78.

76

S ociologia

mişcărilor sociale

Stilurile vestim entare sunt deja un prod us specific, asociat cu m işcările sociale. C ultura T-shirt este vehicul de difuziune a înţelesurilor. O persoană ce îm părtăşeşte opinii anti- va pu rta un tricou cu figura lui Che G uevara, după cum un tânăr adept al m işcărilor Greenpeace cel m ai probabil va purta un tricou eco. O raşele au devenit scena unor „parade" de m odă în care se difuzează diferite stiluri vestim entare, înde­ osebi în rândul tinerilor. Stilurile de v ia ţă utilizează m esaje nonverbale pentru a transm ite stări de spirit şi atitudini colective. Refuzul de a consum a carne de exem plu este cel m ai probabil o form ă de protest, asociată cu m işcările pentru protecţia anim alelor. C a n otă ge­ nerală, consum erism ul anilor ‘60 a fo st înlocuit cu o cultură ce pune accent pe ca­ litatea vieţii. M uzica, dansul şi artele asociate (operă, balet) transferă mesaje despre politică şi schimbare fiind, în acelaşi tim p, în opinia lui Jasper, com ponente cruciale ale ritua­ lurilor de construcţie a em oţiilor. M uzica îndeosebi, care este o com binaţie de cu­ vinte şi sunete, are o com ponentă ideologică evidentă. Printre altele, capacitatea de m obilizare a m işcării pentru drepturi civile din S U A a fost stim ulată consistent de m uzica religioasă afro-americană (gospel). M işcările creează în m od obişnuit im nuri şi m arşuri muzicale, organizează concerte, asociază artişti şi personalităţi ale vieţii culturale. M artin Luther K ing considera că jazzuî a fost prin excelenţă m uzica eli­ berării afro-americane. Teatrul şi film u l separă audienţa de actori, însă aşază în form e dram aturgice m e­ sajele colective. Film u l artistic şi cel docum entar, colajele din film e transferate pe youtube.com lărgesc audienţa şi facilitează m obilizarea pentru acţiune colectivă. R itu alu rile com bină de obicei m uzica, dansul, em oţiile colective, teatrul şi dis­ cursul pentru a furniza un com plex de m esaje şi stări de spirit. M işcarea antinucleară din Jap on ia recurge în m od obişnuit la ritualul com em orării bom bardam entelor de la H irosh im a şi N agasak i pentru a transm ite atitudini dezirabile. Textele scrise (poezia, proza, articolele, posterele, graffiti-ul, cărţile, revistele, zi­ arele) sunt probabil cele mai eficiente vehicule de transfer ale sensului. Se adaugă sim bolurile vizuale, im agini abstractizate şi stilizate ce definesc identităţi şi preferinţe (logoul, antetul, ştam pila sunt astfel de sim boluri). In ţara noastră, locurile publice au fost invadate de sim boluri sau m esaje relative la unirea Basarabiei cu Rom ânia. C el m ai vizibil dintre ele - „Basarabia e R om ânia" - este inserat în locaţii cu vizibi­ litate şi im pact public. M em orialele, clădirile şi alte construcţii sau locuri publice pot fi, de asemenea, utilizate ca vehicule de transfer al sensului acţiunii colective. Locaţia protestului în R om ânia este Piaţa Universităţii.

77

I O N E L IMICU i A V A

3.2. Diagnoză, prognoză şi motivare în acţiunile colective D in cele prezentate până aici deducem că există unităţi de producţie colectivă a în­ ţelesului sau sensurilor culturale ale unei societăţi şi tehnici sociale de difuziune. Reţelele sociale şi „mesageria" culturală joacă acest rol. M ai departe ne interesează cum anume funcţionează aceste „fabrici", respectiv care sunt etapele şi tehnologiile de producţie. T eoria fram in g- ului detaliază acest proces. C onceptul de schemă sau fram e a fost introdus în psihologia cognitivă la începutul anilor ‘70. A ceasta desem na schema sau cadrul m ental prin care sunt procesate şi transform ate în cunoştinţe in form a­ ţiile sau îm prejurările cu care un individ intră în contact. In sociologie a fost in tro­ dus de E. G offm an în 1974 cu num ele de fram e analysis ca procedeu de organizare a experienţei cotidiene. T otuşi, teoria fram e- ului a fost invocată în studiul m işcărilor sociale relativ târziu (anii 2000). A stfel, câţiva cercetători aplică fram e theory pentru a explica m odul în care ideile şi sensurile contribuie la generarea, difuziunea şi funcţionarea m obilizării şi contram obilizării în acţiunile colective.1 Pentru o m obilizare efectivă este nevoie de o „poveste" credibilă. Sunt desem nate patru arii de interes: a. conceptualizarea cadrelor acţiunii colective şi descrierea aspectelor relevante; b. identificarea proceselor de fram ing, care sunt semnificative pentru generarea, elaborarea şi difuziunea cadrelor de acţiune colectivă; c. specificarea diferitelor contexte socioculturale ce inhibă şi facilitează procesele de fram ing; d. evidenţierea consecinţelor sau im plicaţiilor proceselor de fram ing pentru alte mişcări. Problem a, asociată cu acţiunea colectivă, este următoarea: care poveste sau discurs este capabil să câştige audienţă, obedienţă, credibilitate şi, m ai ales, să genereze acţi­ une colectivă? Activiştii m işcărilor sociale sunt agenţi de semnificare (signifying agents) implicaţi, alături de media, autorităţi şi instituţii în ceea ce se numeşte politica de acordare de sensuri sau de sem nificaţie a lum ii sociale (politics o f signification). M işcările sociale sunt, din această perspectivă, acţiuni colective de alocare de sensuri şi înţelesuri obiectelor şi evenim entelor sociale. M işcările sunt producători şi distribuitori de sem nificaţie socială. 1 Benfors, D . Robert şi Snow, A . David, „Fram ing Process and Social Movements: A n Overview and Assesm ent“, în A nnual Review o f Sociology, nr. 26/2000, pp. 611-639.

78

--------------------------------------------------------- --------

S ociologia

mişcărilor sociale

—

C u m sunt elaborate aceste cadre m entale pe care agenţii le im pun drept cădi colective? C on strucţia percepută a realităţii este rezultatul unei agenţii (acţiune) contestare (negociere) perm anentă. A genţie în acest caz înseam nă că ceea ce rezult este produsul activiştilor sau organizaţiilor generate de mişcările sociale. Construi ţia sensului este rezultatul unui proces ce im plică agenţia um ană şi contestarea sa negocierea în construcţia sim bolică a realităţii. Este agenţie pentru că se transferă î: acţiune, este negociată pentru că generează cadre de interpretare ce diferă de cel anterioare şi chiar le neagă. Produsele activităţii de fram ing au fost denum ite cadr ale acţiunii colective (collective action fram es). înainte de a prezenta procesul de producţie a sensurilor prin intermediul cadrelo: acţiunii colective este utilă prezentarea diferenţei dintre cadrele colective şi cel< ideologie. Pentru a coborî în stradă, oamenii de la balcoane sunt supuşi unei influenţe transm ise sub fo rm ă de idei com petitive. P en tru a urca pe baricade trebu ie si împărtăşească înţelesul intim sau trăirea acţiunii colective. M işcarea este acţiune, este interacţiune cu ceilalţi, este em oţie îm părtăşită şi deci trăire autentică. Ideologia este un construct mental sim ilar cadrelor, adică un set relativ larg de credinţe, convingeri şi valori îm părtăşite, ce orientează viaţa cotidiană. Este invocată, de exem plu, atunci când se exprim ă o preferinţă politică. V otăm cu liberalii pentru că îm părtăşim valori ale libertăţii şi individualism ului. D iferenţa dintre cele două faţă de cadrele acţiunii colective este dată de inovaţie şi amplificare. Cadrele acţiunii colective personali­ zează, inovează şi am plifică sau, dim potrivă, inhibă şi dezangajează conţinuturile ideologice. A ceste cadre sunt produse prin interacţiune socială, sunt urm area unei dinam ici a acţiunii colective. Sunt ceea ce num im aici mişcare. D e aceea, sociologic, ideologiile nu sunt decât platform e justificative pentru un tip de acţiune colectivă. Cele mai frum oase ideologii au m urit din cauza nepăsării. Indivizii nu coboară de la balcon dacă nu le pasă ce se întâm plă în stradă. A ctorii m işcărilor sociale devin agenţi sem nificativi angajaţi în producţia şi m entenanţa înţelesurilor şi sensurilor în rândul propriului public, al inam icilor şi observatorilor sau nepăsătorilor.1 Cadrele simbolice ale acţiunii colective sunt aşadar sensuri însuşite şi perpetuate, devin trăiri colective plasate nu întodeauna cu necesitate sub um brela unei ideologii. Pentru cea m ai m are parte a istoriei, oam enii şi-au îm părtăşit cadrele m entale colective în absenţa unei ideologii specific elaborate. Producţia de sensuri este anterioară avansului ideologiilor ca expresii mentale standardizate şi om ologate de intelectuali. Pe această direcţie, să o num im naturală, de producţie a sensurilor, ideologiile apar ca producţii nenaturale, idei fără sim ţire, deviaţii pu r intelectuale. In jargonul popular, diferenţa este cea dintre „vorbe de duh“ şi „vorbe în vânt“ . 1 Ibidem, pp. 613-615.

79

----

Ionel N icu S ava

M ai departe, pe aceeaşi linie de gândire, „fram e-urile acţiunii colective sunt convingeri şi înţelesuri orientate către acţiune, ce in spiră şi legitim ează activităţile şi cam pan iile unei organ izaţii a m işcării so ciale ".1 Spre deosebire de schem ele individuale, cadrele colective sunt expresii negociate ale înţelesului, sunt scheme socializate. D o u ă seturi de caracteristici con tribuie la con stituirea cadrelor colec­ tive: p rim u l este fu n cţia de o rien tare a acţiunii, fu n cţie ce rep rezin tă sarcin a prin cip ală a unei organizaţii a m işcării sociale (O M S), al doilea set este legat de procesu l discu rsiv ce corespunde acestei sarcini şi prin care sunt generate cadrele acţiunii colective. Funcţiile principale ale framing-xAm sunt diagnoza (diagnostic fram in g), prognoza (prognostic fram in g) şi m otivaţia (m otivation al fram in g). Prim ele două facilitează form area, negocierea şi selectarea sensului, a treia este cea care m otivează sau îi co­ boară pe oam eni de la balcoane.12 In legătură cu diagnoza, unul dintre cadrele frecvent invocate este cel al injustiţiei. In principiu, la toate mişcările sociale „cadrele acţiunii colective sunt cadre ale injus­ tiţiei" (injusticefram e) sau conţin cel puţin un element ce poate fi invocat ca injustiţie.3 Mişcările identifică (diagnostichează) o „victim ă" a injustiţiei şi amplifică victimizarea acesteia. M ai departe, stabilesc o responsabilitate (atribuire a vinei) şi atenţionează „potenţialele victim e" în legătură cu această injustiţie. U lterior colectează adeziunile lor. In fapt, „intensitatea judecăţii morale este intim legată de convingeri despre ce acte sau condiţii au cauzat oam enilor suferinţe sau pierderi nemeritate. D im ensiunea critică este abstractizarea ţintei... Când avem de-a face cu forţe abstracte, impersonale, responsabile de suferinţa noastră, suntem obişnuiţi să acceptăm ceea ce nu poate fi schim bat şi să ne protejăm cât mai bine... L a cealaltă extremă, dacă cineva atribuie suferinţa nem eritată unor acte intenţionate şi egoiste din partea unor grupuri clar identificabile, com ponenta em oţională a unui cadru de injustiţie este acolo aproape cu certitudine".4 U n exem plu este diagnosticul unei mişcări antiglobalizare numită Forum ul Social M ondial şi documentele sale preparatorii elaborate la Porto Alegre în 2001 în care este clar atribuită responsabilitatea pentru suferinţele intelectualilor şi artiştilor, fermieri­ lor, lucrătorilor, şomerilor, studenţilor, negrilor etc., anume: „giobalizarea neoliberală, prom ovată, susţinută şi apărată de un num ăr de O IG (organizaţii interguvernamentale cum ar fi O M C , BM , FM I, N A T O şi altele), de o superputere hegemonică (SUA) şi 1 Ibidem, pp. 613-615. 2 Ibidem, pp. 613-615. 3 Gamson, 1992b, apud. Benford şi Snow, op.cit., p. 615. 4 Gamson, 1992b, p. 32, apud Della Porta şi Diani, Social Movements. A n Introduction, Blackwell Publishing, 2006, p. 75.

80

S ociologia

mişcărilor sociale

de grupuri sociale dominante (corporaţiile m ultinaţionale)...".1Pe scurt, FM I, SU A şi corporaţiile ar fi responsabile de problem ele create de neoliberalism. D up ă ce a fost elaborată diagnoza şi atribuită responsabilitatea, urm ează cadrele prognozei sau ale proiectării de soluţii. Este problem a fundam entală care îl frământa, printre alţii, pe Lenin: ce este de făcut? D iagn oza reduce opţiunile pronosticului, astfel încât soluţia răspunde la problem ă. M işcarea sindicală îşi bazează existenţa pe invocarea injusteţii raportului dintre m uncă şi salariu, m o tiv pentru care so lu ţia nu po ate fi decât revendicarea unei creşteri salariale. Reacţia patronatelor este de obicei sub form a contracadrelor (coun­ terfram ing): salariile sunt suficiente în raport cu productivitatea m uncii. C el mai activ p rod u căto r de contracadre este autoritatea guvernam entală. Pentru fiecare mişcare care îi contestă politicile, guvernul va răspunde cu o contradiagnoză pe care o va propaga în m ediile-ţintă ale m işcărilor: lucrătorii, studenţim ea, pensionarii, fermierii etc. Aici apare principala fractură între m işcări şi autorităţi: m işcările sociale sunt în m ajoritatea covâşitoare a cazurilor generatoare de cadre mentale antiguvernamentale, chiar antisistem. M işcările propun soluţii alternative, chiar opuse celor guvernamen­ tale. D upă cum vo m vedea în capitolul dedicat aspectelor politice, cadrul instituţi­ onal favorizează sau inhibă apariţia m işcărilor sociale, indicator în funcţie de care se stabileşte tipul politic dem ocratic sau autoritar. A l treilea cadru al fram in g-ului este cel m otivaţion al. A cesta asigură m otivaţia pentru angajarea în acţiune colectivă am eliorativă. Este considerată com ponenta agenţiei (a iniţiativei umane) în categoria cadrelor acţiunii colective.12 M otivational fram in g este definitoriu, de asemenea, pentru construcţia identitară a m işcărilor sociale. Injustiţie, agenţie şi identitate descriu astfel procesul acţiunii colective, de la dia­ gnosticare la acţiune şi identitate. Se pot acum descrie mai departe caracteristicile variabile, cum ar fi identificarea, direcţia atribuirii, flexibilitatea, inclusivitatea, di­ m ensiunea şi gradul de rezonanţă. In ceea ce priveşte identificarea sau stabilirea problem aticii în atenţie, în principiu cu cât este mai largă aria de problem e identificate, cu atât mai largă este plaja de gru­ puri sociale cărora li se adresează un cadru al acţiunii colective şi, evident, pe această cale creşte capacitatea de mobilizare. In acelaşi tim p, cadrele acţiunii colective flexibile şi inclusive (elastice) ce atrag aderenţi conving publicul şi-i m otivează pe participanţi, care devin ceea ce se numeşte m aster fram es sau cadre de referinţă. Sim ilar stau lucru­ rile în ceea ce priveşte dimensiunea sau aria de acoperire. De exemplu, în America 1 Della Porta şi Diani, op.cit. p.75. 2 Ibidem , p. 617.

81

Ionel N icu S ava

Latină, cadrul de referinţă al mişcării proletare a anilor ‘60 a trebuit refăcut în anii ‘ 80, atunci când în Chile m işcarea fem eilor îm potriva statului a constatat că este nevoie de o arie de acoperire socială mai largă şi o agendă de problem e extinsă, care să includă grupurile defavorizate (femeile, copiii, bătrânii, şomerii), grupurile active social (asociaţiile catolice) şi să extindă participarea politică (reîntoarcerea la dem o­ craţie). Este, de altfel, admirabil m odul cum mişcarea femeilor din Chile, folosindu-se de sprijinul asociaţiilor religioase catolice, a revigorat ţesutul social şi a contribuit la relansarea speranţei politice după căderea regimului militar, la sfârşitul anilor ‘90. Cadrele de acţiune colectivă care sunt adoptate de cel puţin două m işcări pot fi considerate, de asemenea, m aster fram es. Ele se dovedesc a fi „rezonante cultural cu m ediul lo r istoric“ . Rezonanţa cadrelor acţiunii colective este un indicator im portant al perform anţei mişcărilor sociale. Frame-urile cu rezonanţă la public sunt cele ce prezintă credibilitate şi persistenţă. Credibilitatea, în opinia sociologilor Benford şi Snow, este asigurată de trei factori: consistenţă, credibilitate empirică şi credibilitate a revendicărilor. C o n ­ sistenţa are în vedere convergenţa dintre acţiunile, revendicările şi convingerile afişate de organizaţiile m işcărilor sociale (O M S). Inconsistenţa înseamnă contradicţie între convingeri şi revendicări sau între cadre şi acţiuni (adică între ce se spune şi ce se face). Teoretic, „cu cât este mai mare şi mai vizibilă contradicţia aparentă..., cu atât mai puţin rezonant este cadrul proferat şi mai problem atică este m obilizarea".1 C redibilitatea em pirică înseam nă com patibilitatea dintre fram ing şi evenimente. Pentru a fi credibile mişcările trebuie să ofere predictibilitate prin cadrele de dia­ gnoză şi pronostic. Reacţia noastră la evenimente care au loc este de genul „ţi-am spus că aşa o să se întâm ple!" sau, în engleză, „I told y o u so!“ . O potrivire a p ron os­ ticului cu evenim entul asigură credibilitatea em pirică a cadrelor. Ele sunt aşadar validate de realitate. Teoretic, spun Benford şi Snow , cu cât este mai credibilă din punct de vedere cultural chestiunea revendicată şi m ai m are num ărul de porţiuni ale realităţii ce o probează, cu atât este mai credibil cadrul acţiunii colective şi m ai largă audienţa sa. A l treilea factor ce afectează rezonanţa unui cadru se referă la credibilitatea per­ cepută a com unicatorilor. M esagerii credibili sunt descrişi de psihologia com unicării ca fiind persuasivi, asigură adică anduranţa cadrelor. Teoretic, cu cât este mai ridicat standingul com unicatorului şi al organizaţiei pe care o reprezintă, cu atât m ai plau­ zibile şi rezonante sunt cadrele sau revendicările. In plus faţă de credibilitate, rezonanţa cadrelor colective este afectată de vizibili­ tate sau proem inenţă (salience). Proem inenţa este la rândul său asigurată de trei di­ mensiuni: centralitate, experienţialitate şi fidelitate narativă. C entralitate înseam nă 1 Benford şi Snow, op.cit., p. 620.

82

S ociologia

mişcărilor sociale

cât de im portante sau esenţiale sunt convingerile, valorile şi ideile asociate cu cadrele m işcărilor în raport cu viaţa celor vizaţi. Teoretic, cu cât este m ai proem inentă ideea expusă de o mişcare, cu atât este m ai mare posibilitatea m obilizării ţintelor. D e pildă, în com baterea pornografiei, organizaţiile com unitare americane angajează com uni­ catori cu standing ridicat recrutaţi din mişcările religioase. D im ensiunea experienţială se referă la convergenţa dintre prescripţia cadrelor şi experienţa cotidiană a indivi­ zilor. C u cât sunt m ai puţin abstracte şi mai facil de transpus în experienţe personale cotidiene, cu atât sunt m ai proem inente cadrele acţiunii colective. In sfârşit, fid e li­ tatea n arativ ă se referă la rezonanţa culturală a cadrelor. Fidelitate înseam nă cores­ pondenţă culturală cu cadrele culturale, cu naraţiunile, m iturile şi sim bolurile locale (personalităţi exemplare, fapte eroice, figuri centrale ş.a.). Pentru mişcările globaliste de exemplu, fie ele pro sau contra, m obilizarea publicului local presupune fidelizarea naraţiunii sau, m ai sim plu spus, „traducerea" proveştii principale în term eni culturali locali, tangibili şi identificabili. Publicul şi povestea sunt întotdeauna locali.

3.3» Framing-xd acţiunii colective. Transformarea mişcărilor în actori strategici

D iagnoza, prognoza şi m otivarea reprezintă ceea ce s-ar num i statica procesului de elaborare a cadrelor sim bolice ale acţiunii colective. M ai departe ne interesează difuziunea lor în tim p, în spaţiul cultural şi în rândul m işcărilor sociale. Dinamicitatea cadrelor mentale are o im portanţă aparte în sociologia m işcărilor sociale, pentru că ne inform ează asupra producţiei şi consum ului de bunuri sim bolice în societate. C ând se întorc de la superm arket, alături de lapte, pâine sau carne, oam enii aduc şi un produs cultural (un ziar, un pliant publicitar, o revistă) sau deschid televizorul la intrarea în casă. C onsum ul sim bolic este parte com ponentă a vieţii cotidiene şi p ro­ duce reacţii de saţietate, indigestie sau nepăsare în m intea oam enilor sim ilar consu­ mului de produse alimentare. Literatura de profil arată că, alături de cele trei funcţii principale tratate anterior, cadrele sim bolice sunt elaborate, generate şi dezvoltate prin intermediul a trei seturi de procese suprapuse: discursive, strategice şi contestatare. M ai întâi însă este nevoie de o precizare. U n u l dintre sociologii care au insistat asupra dim ensiunii sim bolice a m işcărilor sociale, J.M . Jasper, subliniază im portanţa capitală a procesului strategic al acţiunii colective. Jasper consideră că mişcările sunt strategice sau nu sunt deloc. Strategic înseam nă „a pune pe alţii să facă ce doreşti tu

83

ionel

Nicu S ava

să facă".1 C ân d o m işcare acţionează strategic, ceilalţi jucători devin audienţă sau ţinte ale acestor acţiuni. M ai departe, „sim pla creare a unui jucător strategic este un fapt cognitiv şi em oţional, o identitate colectivă ce solicită susţinere con tin u ă".12 M işcările devin astfel actori strategici, cu obiective şi planificare pe term en m ediu şi lung. V om reveni în ceea ce priveşte dim ensiunea strategică atunci când ne referim la relaţia dintre m işcări sociale şi politică. Im portan t de reţinut aici este evaluarea m işcărilo r prin vizu alizarea acţiu n ilor lo r strategice, am ploarea sau anvergura schim bării. Revenind la procesul discursiv, acesta se referă la actul comunicării verbale şi scrise dintre m em brii m işcării, act care intervine cel m ai adesea în contextul sau în relaţie cu activităţile m işcării. Cadrele acţiunii colective sunt generate de două procese fundam entale: articularea cadrului (fram e articulation) şi amplificarea cadrului sau punctuaţia. A rticularea se referă la conectarea şi alinierea evenim entelor şi experi­ enţei astfel încât acestea „sunt asamblate într-o m anieră relativ unitară şi ordon ată".3 Felii sau porţiuni ale „realităţii" observate, experimentate sau înregistrate sunt asam­ blate, colaţionate şi împachetate. Ceea ce se asigură prin cadrul acţiunii colective este noutatea sau prospeţim ea, aspect care nu rezultă din originalitatea sau noutatea elem entelor ideaţionale, ci din m aniera prin care sunt porţionate şi asamblate astfel încât generează un nou unghi de vizualizare, un punct de referinţă sau de interpretare.4 In perioada fondatoare a A m ericii de exem plu, sectele neoprotestante nu erau m ult diferite de cele europene. D iferit a fost însă m odul de „asam blare" a mesajului acţiunii colective, care a generat noutate şi m ai ales vigoare. Printre altele, Lum ea N o u ă trebuia să fie mai bună decât Lum ea Veche şi se pare că aşa s-a întâm plat pentru că a născut ideea excepţiei, adică a excepţionalism ului american. 1 Jasper, M. Jam es, op. cit., p. 94. 2 Ibidem, p. 95. 3 Ibidem 16, p. 623. 4 Producţia de sens înseamnă configurarea unor idei în interiorul unui cadru ce devine referinţă pentru acţiunea colectivă. Evident că nu este o chestiune nouă. N outatea este dată de configuraţia sau cheia de asamblare a ideilor. C u alte cuvinte, aşezarea ideilor intr-un anume model, conform unei noi proceduri mentale, a unor coduri culturale noi este un act de creaţie ce atentează la titlul de vizionar sau nebun. Faptul a fost sesizat ca atare de filosofia culturală germană în secolul al XEK-lea. Schopenhauer precizează în acest sens: „Ideea ... dezvoltă în cel care-a înţeles-o noţiuni noi faţă de conceptul cu acelaşi nume: este ca un organism viu, autogenerator, înzestrat cu o putere germinativă, producând, în m od constant, ceva ce n-a fost pus în el.“ (Apud I. Bădescu, Istoria sociologiei, voi. I. 1994, p. 17) Deducem de aici că funcţiunea unei idei (deci capacitatea sa generativă) depinde, printre altele, de configuraţia de asamblare a conţinutului său alături de conţinutul altor idei.

84

S ociologia

mişcărilor sociale

Procesul de amplificare presupune accentuarea şi sublinierea unor chestiuni, eve­ nimente, credinţe ori trăiri colective ce sunt, în acest m od, desemnate ca fiind mai im portante decât altele. Aceste elemente de punctare sau accentuare funcţionează pentru a asigura o coerenţă conceptuală sau pentru a lega evenimente şi chestiuni

diferite. Exem ple de sim boluri de accentuare sunt sloganurile. „Libertate, fraterni­ tate, egalitate", „M uncitori din toate ţările, uniţi-vă!“, „Puterea celor fără de putere", „Fără locuinţe, dar nu fără speranţă", „U n iţi, salvăm " ş.a. sunt slogane propulsate ca form ule de amplificare a m esajului sim bolic al diferitelor mişcări sociale. Procesul strategic are în vedere mecanism ul de elaborare a cadrelor ce este delibe­ rativ, utilitar şi orientat către scopuri. Fram e-urile sunt dezvoltate şi angajate pentru a îndeplini scopuri precise, cum ar fi recrutarea de noi m em bri, m obilizarea aderen­ ţilor, achiziţia de resurse, negocieri cu autorităţile, organizarea de acţiuni. Snow (1996) a teoretizat iniţial procesul ca fiind aliniere a cadrelor (fram e align ­ ment). U lterior (2000), a revenit şi, îm preună cu Benford, a identificat şi cercetat patru procese fundam entale în interiorul celui de aliniere: îmbinarea, amplificarea, extensia şi transform area. îm binarea (fram e bridging) se referă la legarea a dou ă sau m ai m ulte cadre con­ gruente ideologic, dar neconectate structural, ce tratează o chestiune sau problem ă particulară. Fram e bridging este p rob ab il cea m ai des utilizată strategie de aliniere. A ctiviştii antiglobalizare vest-germ ani au îm binat (aliniat) cadrele sim bolice defi­ nite prin o p o ziţia la F M I şi B an ca M on dială cu acelea ale m işcărilo r pacifiste, ecologiste, fem iniste şi com unitare locale. Intr-un m od sim ilar au fo st atrase în m işcările de reînnoire religioasă în S U A m ediile academ ice inspirate de literatura teologică. A m plificarea (fram e am plification) presupune idealizarea, înflorirea sau ficţionalizarea, clarificarea şi/sau revigorarea valorilor sau convingerilor. M ecanism ul este sim ilar celui de creare a m iturilor şi eroilor, form e persistente de amplificare a unor trăsături sau caracteristici umane ce capătă amplitudine istorică. M iturile sunt creaţii prin excelenţă ale cadrelor colective pentru că, printre altele, mulţimile au nevoie de ele. Miturile sunt procese de transfer ale cotidianului în domeniul m emoriei colective. Extensia cadrelor (fram e extension) presupune includerea unor agende colaterale, care nu afectează cadrele prim are sau principale, dar pot aduce resurse şi aderenţă suplim entară. Extinderea peste un anum it prag generează totuşi instabilitatea cadre­ lo r şi, pe cale de consecinţă, a acţiunii colective. Procesul de contestare vizează con testarea elaborării şi dezvoltării cadrelor ac­ ţiunii colective. A ctiviştii nu p o t im pune audienţei versiuni ale realităţii, altele decât cele „o p tim e", întrucât dem ersurile lo r sunt puse la încercare în m od con ­ stant. L iteratu ra de specialitate in ventariază trei form e prin cipale de contestare:

85

Ionel N icu S ava

a) contracadrele op on en ţilor, ale in diferenţilor şi ale m edia; b) disputele din in­ terioru l m işcărilor; c) dialectica din tre cadre şi evenim ente. C on tracadrele (contrafram es) sunt tentative de a reform ata, subm ina sau neu­ traliza m iturile unei persoane sau grup, versiunile asupra realităţii sau cadrele lor in terp retative.1 D isp u ta dintre m işcări şi detractorii lo r a fo st n um ită cadru de contestare (fram ing contests). U n u i cadru de acţiune colectivă i se pot opune m ul­ tiple contracadre, din partea op on enţilor, a in stituţiilor publice şi a media. în anii ‘60, m edia a oferit cadre alternative de interpretare a m işcărilor sociale. Contracadrele avansate de media scrisă şi radiotelevizată au fost un obstacol şi, în acelaşi tim p, o platform ă de popularizare indirectă a m işcărilor sociale. M edia are propriul repertoriu de diagnoză şi pronostic în ceea ce priveşte acţiunea colectivă. Recent, mişcările sociale sunt m ult mai intim legate de m edia datorită, printre altele, concentrării m asive a m ijloacelor m edia în ultimele decenii. A lături de contracadre, disputele din interiorul m işcărilor subliniază caracterul contestat al cadrelor în ge­ neral. Ideea că realitatea trebuie astfel prezentată încât să m axim izeze m obilizarea este contestată de opţiunea prezentării lucrurilor „aşa cum sunt ele“ . Probabil că procesul de contestare şi negociere este încheiat în m om entul în care se testează validitatea unui cadru, adică atunci când se realizează o legătură între cadrul im agi­ nat sau construit şi evenimentul consum at. Este m om entul în care probabil unul dintre lideri va spune I told you so! D ifu ziu n ea cadrelor po ate fi teo retizată în con diţii adverse sau defavorabile, respectiv când m esagerul sau receptoru l (şi n um ai unul din tre ei) este activ sau când între activ ist/m esager şi p u b lic nu există nicio legătură preexistentă. Fram e difussion nu p o ate fi aşadar evaluată atunci când, de exem plu, între cele dou ă p ărţi există deja o legătură. în acest caz am avea de-a face cu un proces de com u ­ nicare, respectiv de transm itere de in form aţie dintr-o parte în alta. C ân d sunt îndeplinite con diţiile defavorabile, se p o t in voca d o u ă ideal-tipuri de procese de difuziune a m işcărilo r sociale, fie ele sub fo rm a id eilo r culturale, a u n o r item i sau p ractici: selecţie strategică sau adaptare şi com p atib ilitate strategică sau aco­ m od are.12 Selecţia strategică înseam nă îm p ru m u t cultural, adică in vocarea unui con ţin u t cultural într-un con text în care nu exista an terior. A co m o d are p resu ­ pune in tegrarea activă a ob iectu lu i cultural im p o rtat în cultura-gazdă. V o m reveni asupra dim ensiunii strategice atunci când ne vo m referi la dim en­ siunea p o litică a m işcărilo r sociale. în prin cip iu , m işcările sociale cu obiective strategice se tran sfo rm ă în m işcări politice. 1 Benford, 1987, p. 75, apud Benford şi Snow, op. cit., p. 626. 2 Ibidem, p. 627.

86

S ociologia

mişcărilor sociale

3.4. Emoţii şi moralitate. Trăirile colective în mişcările sociale E m oţiile au fost asociate o lungă perioadă de tim p p atologiilor sociale. D o u ă direcţii de studiu - una inspirată de psihologia socială, cealaltă de psihanaliză - au tratat em oţiile ca structuri psihice colective iraţionale. Pentru G ustave LeBon (1895), m ulţim ile sunt ghidate de em oţii „foarte sim ple şi foarte exagerate", m otiv pentru care „hoardele" sunt im pulsive, iritabile, sugestibile şi credule. în psihanaliza freudiană, em oţiile sunt legăturile afective ce generează „substratul libidinal" al grupu­ rilor. F un cţia lo r ar fi de „inhibare colectivă a fun cţiilor intelectului şi elevarea afectivităţii în grup". D u p ă Freud (1926), „când indivizii sunt reuniţi într-un grup, toate inhibiţiile individuale dispar şi toate instinctele crude, brutale şi distructive, ce zac în adorm ire în indivizi ca relicve ale epocilor prim itive, sunt provocate şi satisfăcute".1 N ici psihologia socială a anilor ‘60, ilustrată printre alţii de sociologi precum S. M oscovici, nu a acordat o atenţie m ai m are im pu lsurilor em oţionale. Pshihologia socială şi psihanaliza au expediat em oţiile într-o zonă marginală, în jurul căreia au instalat un fel de cordon sanitar. T eoria societăţii de masă a utilizat această perspectivă în evaluarea m işcărilor sociale, în tim p ce teoriile succesoare, printre care teoria m obilizării resurselor, le-au neglijat. Sociologii. G o o d w in şi Ja sp e r (2000) sunt prin tre p rim ii care au sesizat rolul crucial al em oţiei în acţiunea colectivă. E m oţia um ană, adică ceea ce a fost represat, izolat şi neglijat, â revenit în prim-planul vieţii sociale. în definiţia lui jasp e r, „em o­ ţiile sunt poziţiile şi reacţiile noastre faţă de lum e, ce exprim ă cum anum e contează pentru n oi".12 Sunt evaluări cognitive, însă im pregnate cu elemente psihologice pen­ tru că, în m od precis, există ceva „acolo" ce face diferenţa în term eni de satisfacţie şi m ultiplicare. Tradiţional, em oţiile au fost asociate cu pasiunile, ca form e de reac­ ţie nonraţională, ca să nu spunem iraţională. A avea em oţii este un act cel puţin la fel de norm al ca oricare alt proces psihologic. E m oţia nu este o ruşine şi nicidecum o greşeală, ca la poligraf. D oar „sufletele goale" ale lui G ogo l sunt lipsite de orice emoţie. M ai departe, în înţelegerea lui Jasper, „pentru mine, iraţionalitate înseam nă inabilitatea de a învăţa din greşelile noastre - prob ab il din m otive psihoanalitice suntem astfel fixaţi în reacţii care nu se schim bă pe m ăsură ce se schim bă mediul. E m oţiile sunt o parte fundam entală a acţiunii raţionale, nu o deviaţie de la ea. Ero-

1 Goodw in J., Jasper, M. J., „The Return o f the Repressed: The Fall and Rise of Em otions in Social M ovement T h eory", in M obilization: An International Journal, nr. 5(1), 2000, pp. 66-67. 2 Jasper, M. Jam es, op. cit., p.80.

87

Ionel N icu S ava

rile em oţionale nu sunt m ai com une - şi probabil din ce în ce mai puţin com une decât erorile cognitive precum inform aţia incorectă".1 Ja sp er poziţionează cunoaşterea, em oţia şi m oralitatea în sfera ariei culturale, trăiri ce pot fi localizate doar analitic. A cest lucru înseam nă că, practic, oamenii nu separă em oţia, cunoaşterea şi actul m oral. C ele mai m ulte em oţii au conţinuturi cognitive, în tim p ce acestea sunt dependente de opţiunile m orale. D e exem plu, putem deveni furioşi pe baza unei inform aţii false şi putem transform a furia în re­ voltă pe baza unei valori morale. C rim a generează astfel de em oţii. In R om ânia, în 2007, uciderea unei avocate din Braşov (Elodia) a generat un proces de expansiune în spirală a em oţiei colective până la pragul furiei şi revoltei. Publicul a fost em oţi­ onal ataşat acestei crim e, deşi, până în prezent, nu a fost confirm ată fizic uciderea respectivei persoane. C unoaşterea, em oţia şi m oralitatea pot fi cercetate oarecum similar. Fiecare din­ tre ele sunt com ponente ale culturii şi au atât afişări publice, cât şi form e private sau personalizate. U n public cuprins de em oţie aplaudă, scandează sau protestează. O persoană îşi exprim ă em oţia în m od personalizat. L a aflarea unei veşti bune, unii dintre noi plâng, alţii râd. Im portantă este recunoaşterea rolului em oţiilor în dinam icitatea culturii şi considerarea lo r ca părţi constitutive şi norm ale ale culturii, astfel încât să nu m ai fie catalogate erori. Vehiculele descrise de Jasper, a căror funcţie este difuziunea elementelor culturale (carriers o f culture), sunt în egală m ăsură „încărcate" cu em oţii. C ând transm item un gând, o idee, o stare de spirit, aceasta nu este una rece, distantă şi „neutră", ci caldă, personalizată, directă şi chiar intim ă, în ciuda aerului dram atic pe care îl afişăm. Ea devine o trăire colectivă în sensul în care em oţia, sensibilitatea, m oralitatea sunt în egală m ăsură difuzate în masa socială. D e exemplu, între „cărăuşii" culturali, figurile de eroi sunt însoţite de dragoste şi de admiraţie, figurile de hoţi sunt asociate cu ura, dezgustul şi descurajarea. Personajele colective sunt, în interpretarea lui Jasper, de asemenea, expresia unei solidarităţi em oţionale îm preună cu o delimitare cognitivă. Este cazul identităţilor colective, după cum vom vedea în capitolul urm ător. Tipurile de em oţii asociate cu acţiunile colective au prim it diverse denum iri. So­ ciologia m ulţim ilor a furnizat term enul de furie, ca em oţie dom inantă. M ulţim ile anxioase dau expresie nem ulţum irii, neplăcutului sau disperării. Jasper propune ca tipuri de em oţii asociate cu m işcările sociale im pulsul, reflexul em oţional, afectul, predispoziţia şi em oţia morală. Im pulsul este de natură fizică şi solicită atenţia imediată. Include dependenţa, plă­ cerea necenzurată, epuizarea, foam ea şi setea. Im pulsul se plasează la baza piram idei 1 Ibidem.

88

S ociologia

mişcărilor sociale

nevoilor umane. In mediile colective dom inate de deprivare accentuată (sărăcia sub toate aspectele ei, lipsa locuinţei şi a hranei) im pulsul generează revolte spontane însoţite de violenţă şi distrugeri. A cţiunea colectivă nu poate fi organizată în baza im pulsurilor, având în vedere că nim eni nu poate planifica o acţiune mâine, când oam enilor le este foam e azi. M ulţim ile im pulsive sunt însă manipulabile. Teoretic, cu cât este m ai coborât setul de im pulsuri em oţionale în piram ida nevoilor, cu atât m ai facilă este orientarea reacţiei im pulsive colective. Foam ea şi disperarea sunt pro­ babil cel mai uşor de manipulat. Reflexul em oţional este reacţia imediată la un fapt sau împrejurare. Cuprinde furie, bucurie, team ă, tristeţe, dezgust, surpriză. Reflexele em oţionale sunt vizibile prin expresii faciale, mişcări ale corpului, schimbări ale vocii, modificări horm onale (adre­ nalină). L a nivel individual, generează reacţii com portam entale im ediate, pe care ulterior de obicei le regretăm. L a nivel colectiv, reflexele em oţionale contaminează mase m ari de indivizi. D e exemplu, înscrierea unui gol din partea echipei de fotbal preferate generează bucurie unei m ase de suporteri. înfrângerea este însoţită de furie. In mişcările sociale, furia spontană poate deturna acţiunile colective. In principiu, mişcările sociale nu pot fi construite pe baza urii, furiei sau dezgustului. D up ă cum vom vedea, m ulţim ile sunt personalităţi m orale solidare şi pozitive ce sublim ează em oţiile negative, le inhibă caracterul malign şi generează cadre de vindecare a afec­ ţiunilor sociale. Şi reflexele sunt uşor de manipulat. Inducerea sau provocarea inten­ ţionată a unor reflexe emoţionale este o cale sigură de generare a erorilor în acţiunea colectivă. Sunt ceea ce îndeobşte num im provocări. între protestatarii de stradă şi forţele de ordine există adesea aşteptarea greşelii celuilalt, în sensul unui reflex em o­ ţional precum furia, care să discrediteze una dintre părţi. A num ite coduri culturale, precum cel japonez, cultivă reprim area furiei, ascunderea acesteia pentru a nu da dovadă de slăbiciune. Pe de altă parte, m ulţim ile furioase p o t folosi acest reflex pen­ tru a arăta forţă. F u ria devine în acest caz un m ijloc de presiune imediată pentru sa­ tisfacerea unor revendicări. Afectele sunt un tip de emoţie cu o durată mai lungă. Sunt „clustere de sentimente pozitive şi negative, form e de atracţie sau repulsie".1 Cele mai cunoscute sunt dra­ gostea şi ura, la care se adaugă ruşinea, mândria, respectul, încrederea, suspiciunea şi team a anticipată. Afectele sunt orientări subiective faţă de lume, sunt „term om e­ tre" personalizate în relaţie cu lum ea înconjurătoare. în acţiunile colective, afectele sunt cele care generează solidaritatea, ca afecţiune (dragoste) faţă de apropiaţi şi in­ diferenţă em oţională sau ură faţă de ceilalţi. Prim ul exem plu de afecţiune ce gene­ rează solidaritate şi identitate de grup este probabil grupul apostolilor. „Iubeşte-ţi aproapele!", num it de noi dragostea creştină, reprezintă m ultiplicarea acestui cadru 1 Jasper, op. cit., p.82.

89

Ionel N icu S ava

de referinţă f.m aster fram e) la dim ensiunea întregii com unităţi religioase. A fectele stau aşadar la baza identităţii de grup. Structurează em oţional aşregarea indivizilor şi com pletează în acest fel identificarea lor cu acţiunea colectivă. In mişcările sociale, afectele devin resurse în sensul în care încrederea, respectul şi solidaritatea reduc costurile acţiunii colective. Probabil că aspectul cel mai relevant în ceea ce priveşte afectul este dat de dragos­ tea, încrederea şi respectul pe care membrii unei mişcări le acordă liderului. Charism a liderului se contabilizează prin gradul de disponibilitate al adepţilor. Liderul oferă beneficii em oţionale şi primeşte în schimb recunoaştere şi obedienţă. Aceasta pare a fi form ula m agică a liderului charismatic. In grupul apostolilor, doar unul se va lepăda de lider. A doraţia reciprocă se bazează pe dinamica em oţiilor. Adiţional, organizaţi­ ile m işcărilor sociale angajează un set de mesaje (displays) prin care generează afectele em oţionale dezirabile în rândul publicului larg. încrederea şi notorietatea sunt obiec­ tive constante ale oricărei mişcări. Studenţim ea anilor ‘60 a inventat concertul în stradă sau „m uzica baricadelor" pentru a sensibiliza publicul în legătură cu dorinţele sale. A fost un nou cadru cultural colectiv (de expresie muzicală) ce s-a propagat aproape instantaneu sub form a m uzicii folk. Predispoziţiile (moods) au o durată mai scurtă decât afectele, dar nu sunt reflexe. Se definesc prin lipsa unei cauze. Pur şi simplu, în viaţă avem zile bune şi zile rele. Faptul că unele persoane au m ai multe zile rele indică o predispoziţie ce a putut fi doar parţial explicată de psihanaliză. Medicina le numeşte anxietăţi. Anxietatea prelungită devine depresie. In jargonul popular, femeia m ofturoasă sau bărbatul tot tim pul nervos sunt exemple de tipuri anxioase. Psihanaliza le identifică sursa în dinamica libidoului. C ert este că, pentru individ, predispoziţia emoţională funcţionează ca un filtru, selectând percepţii, decizii şi acţiuni. D e obicei asigură, în opinia lui Jasper, mai multă sau mai puţină încredere în noi. N u m im încrederea în propria persoană speranţă. L ipsa de încredere este anxietate şi depresie. Jasper mai menţionează ca predispoziţii cinismul, resemnarea, zeflemeaua. Sunt indivizi la care starea de spirit dominantă e zeflemeaua, băşcălia, miştoul. Psihanaliza îi încadrează la tipul nevrotic, caracterizat de lipsa em o­ ţiilor pozitive. Sunt indivizii nemulţumiţi de oricine şi de orice. Pentru acţiunea colectivă, predispoziţiile em oţionale sunt dificil de cuantificat, încrederea în m işcare poate fi m ăsurată, dar în acest caz nu (mai) este o predispozi­ ţie, întrucât nu are un caracter tem porar. C ert este efectul pozitiv al încrederii în ideile, obiectivele, liderii şi acţiunile m işcării. Anxietăţile şi depresiile, zeflemeaua şi băşcălia sunt un inhibitor pentru acţiunea colectivă. D u p ă 1990, m işcări literare de la noi şi o bună parte a presei au cultivat constant băşcălia în legătură cu literatura şi cultura rom ân ă în general, invocând provincialism ul şi antieuropenism ul său. Consecinţa a fost o inhibare până la blocaj a oricărei iniţiative colective care ar sus­ ţine contrariul.

90

S ociologia

mişcărilor sociale

----

în unele cazuri, accese de team ă pot fi m anipulate astfel încât să genereze acţiune, în mişcările sociale, ruşinea este de cele mai m ulte ori sublim ată în mândrie, trăsătură em oţională asociată m işcărilor în general. A fi sărac devine, uneori, o virtute. în m od obişnuit, ne m ândrim cu apartenenţa noastră la un grup de iniţiativă sau acţiune colectivă. D e altfel, psihologia socială vizualizează rezultatele pozitive pentru individ şi societate ale oricărui tip de asociere. Ideea principală este aceasta: asociaţiile umane sunt agregări ale predispoziţiilor em oţionale pozitive, m otiv pentru care o mişcare socială este pentru chiar şi atunci când este îm potrivă. M işcarea îm potriva sclaviei este un exem plu la îndem ână. Situaţia este sim ilară, cu unele nuanţe, şi în cazul or­ ganizaţiilor crim inale. A fi hoţ nu este o chestiune înnăscută, ci dobândită social. H o ţu l nu fură doar pentru că el nu are, ci şi pentru că alţii au m ai m ult decât el şi poate nu merită. D e aici rezultă o rată a hoţiei mai m are în societăţile înalt stratifi­ cate. Sim patia populară pentru R obin H o o d poate fi aşadar sociologic parţial expli­ cată pe baza predispoziţiilor em oţionale. Aceasta înseam nă că hoţia nu este (doar) o treabă de poliţie, ci m ai degrabă de echitate socială. C u unele precauţii, situaţia poate fi extinsă şi la alte acte criminale, inclusiv cele teroriste, ce nu pot fi explicate ca procese pur psihologice, ci mai degrabă ca fapte sociologice. D in punctul de vedere al m otivaţiei, dacă sinuciderea este devianţă altruistă, iar hoţia devianţă egoistă1, atunci terorism ul este devianţa cu cea mai înaltă m otivaţie negativă, pentru că el cum ulează predispoziţiile sociale em oţionale antisociale, începând cu ura, la care se adaugă în doze variate pseudoeroism ul, neputinţa, disperarea şi cinismul. Rate mai m ari de sinucideri în U n garia sau frecvenţa m ai ridicată de acte teroriste în SU A (utilizarea arm elor de foc în spaţii publice) ne avertizează asupra laturii lo r sociale. D e asemenea, N orv egia s-a confruntat recent cu un astfel de caz, care este totuşi o excepţie (adică un caz izolat şi deci nu unul social). C a predispoziţie em oţională, speranţa pare că stim ulează acţiunea, orientează procesul de luare a deciziilor şi m otivează masele de aderenţi. Faptul că avem un grad ridicat de speranţă în posibilitatea rezolvării unei problem e colective este o precondiţie em oţională pentru o acţiune colectivă de succes. Bătăliile nu se câştigă aşadar cu resem naţi sau fricoşi. O pusul speranţei este team a prelungită, asimilată cu sindrom ul drobului de sare. E m oţiile m orale sunt stări de spirit com plexe filtrate de m odelele culturale şi orientate de procesele cognitive. C om pasiunea este o em oţie m orală, la care se pot adăuga dezgustul, team a şi furia ca em oţii ce încorporează cunoaştere. Suntem de exem plu dezgustaţi de efectele sărăciei, însă m anifestăm com pasiune faţă de săraci pentru că suntem inform aţi asupra cauzelor. D ezgustul, teama şi furia nu mai sunt în acest caz reflexe, ci em oţii m orale. Ruşinea, m ândria şi devotam entul sunt, de 1 Tipologia îi aparţine lui Em ile Durkheim.

91

Ionel N icu S ava

asemenea, em oţii filtrate de modelul nostru cultural. Vechile culturi socializau ruşinea până într-acolo încât aplicau sancţiuni (ruşinea adulterului, de exemplu, era pedepsită la vechii evrei cu lapidarea). Când manifestăm com pasiune faţă de victim e, em oţia este cu atât m ai „inform ată", cu cât îl identificăm şi pe atentatorul sau pe „om ul rău" faţă de care suntem em oţional indignaţi. Com pasiunea invită la identificarea unui obiectiv, în tim p ce indignarea cere acţiune. Em oţiile m orale sunt în general perechi de sentimente gen team ă şi speranţă, ruşine şi aroganţă, m ilă şi indignare, mândrie şi prejudecată etc. Privite ca obiective, em oţiile m orale sunt generatoare de solidaritate şi m obili­ zare, pentru că oferă satisfacţie em oţională com pletă. îndeplinirea obiectivului unei acţiuni colective răsfrânge satisfacţia asupra tuturor m em brilor şi sim patizanţilor. N e vom referi la em oţii şi în capitolul dedicat acţiunii politice, unde acestea devin m ijloace „strategice" în atingerea obiectivelor colective. D e exemplu, un politician care varsă o lacrim ă este de m ulte ori mai eficient decât un m iting electoral.

3.5. Motivaţiile morale, ideologice, valori civile şi morală religioasă O prim ă abordare a acestei tem e este cea consacrată de sociologia valorilor. A doua este inspirată de m işcările cu orientare religioasă. M işcările ale căror obiective nu vizează m odificări ale politicilor publice, ci mai degrabă transform ări sociale mai largi se consideră a fi inspirate de valori societale. C on fo rm teoriei valorilor, acţiunea socială este dirijată de principii fundam entale cu care se identifică actorii anum itor valori. D in acest punct de vedere, „m işcările pot fi considerate expresii ale unor valori specifice".1 T otuşi, „cei care se m obilizează m ai repede şi m ai intens nu sunt cu necesitate cei cu valorile cele mai puternice, ci acei a căror interpretare a situaţiei furnizează o raţiune clară pentru acţiune (în ter­ m enii percepţiei lo r şi nu doar a oportun ităţilor de acţiune, dar şi ca alternative disponibile sau a presiunii em oţionale exercitate asupra lor).12 Valorile sunt, în acest caz, doar cadre orientative şi m otivaţionale, un fel de substrat al m işcărilor sociale. în ceea ce priveşte rolul valorilor, opinia sociologilor nu este pe deplin conturată. M işcările anilor ‘60 au arătat că pot apărea generaţii care nu mai îm părtăşesc valorile generaţiilor anterioare şi chiar se m obilizează pentru schim barea lor. M ai recent, 1 D ella Porta şi Diani, op. cit., p. 66. 2 Ibidem.

92

S ociologia

mişcărilor sociale

este relativ straniu de ce, în ţările capitaliste dezvoltate, generaţiile tinere se plasează îm potriva capitalism ului şi corporaţiilor. U n posibil răspuns ar fi că neoliberalismul a schimbat valorile tradiţionale ale capitalismului. Responsabilitatea a fost transferată în sarcina sistem ului educaţional, care ar fi neglijat pregătirea noilor generaţii. L u­ crurile probabil că stau puţin diferit. D e exem plu, a fost docum entată o modificare a tipului de valori în anii ‘80 în favoarea celor aşa-numite postm aterialiste. N oile generaţii sunt dedicate valorilor ecologiste, de exem plu, care se definesc cu un con­ ţinut anticapitalist. Se constată şi o redefinire ă valorilor civile în general, valori care aduc atingere sistem ului politic. T otu şi, reprezentarea dem ocratică, participarea politică, libertatea expresiei, justiţia şi statul de drept îşi păstrează semnificaţia tra­ diţională. Studii ulterioare vor trebui să arate însă de ce, pe term en lung, valorile capitaliste sunt supuse erodării. O cale de a lim pezi chestiunea poate fi cea sugerată de opoziţia valori-credinţe, în sensul în care valorile sunt form ule standardizate asim ilate ideologiilor, în tim p ce credinţele sunt predispoziţii culturale de ordin personal şi colectiv ce exprim ă preferinţe sau valorizări sociale în relaţie cu obiecte, evenimente şi instituţii. O explicaţie m aterialistă sugerează că beneficiile statului bunăstării s-au răsfrânt şi asupra culturii, în sensul că revendicările m ateriale şi-au pierdut semnificaţia. Precizăm că invocarea valorilor în program ele m işcărilor sociale este o practică oarecum generalizată („dă bine la public“), ceea ce înseam nă că relevantă este dimen­ siunea lor ideologică. M işcările utilizează ideologiile în care prim ează valorile, pen­ tru a-şi p ro m o v a obiectivele şi a-şi m ob iliza audienţa. In acest caz, valorile sunt „cortine" de im agine destinate consum ului de către un public anume. A doua abordare este cea generată de cercetarea m işcărilor religioase, care a fur­ nizat un material bogat relativ la moralitate. Ideile despre m oralitate sunt un produs social rezultat prin exerciţiu colectiv îndelungat, nu un produs de laborator livrat sub num ele de valori. Invocăm aici mişcările inspirate de catolicism în A m erica de Sud, care au avut o contribuţie rem arcabilă la relansarea societăţilor din această re­ giune. M arcate de decenii de militarism., stagnare şi autoritarism , cu partide politice corupte, sindicate divizate şi media partizană şi cinică, ţările sud-âmericane (Brazilia, Chile, Argentina) au devenit un laborator social în care mişcările cu substrat religios au refăcut reţelele sociale civile, au resolidarizat clasele sociale, au furnizat obiective colective noi şi au m obilizat categorii sociale supuse represiunii în trecut, precum fermierii şi intelectualii. N ou l val social creat de acţiunea colectivă a m oralei creştine în anii ‘80 a adus în prim -planul vieţii publice şi lideri noi, cu viziuni diferite asupra lum ii, m ulţi dintre ei din rândul preoţim ii catolice. U n ul dintre aceşti lideri cred că este în prezent Papa Francisc. D in punctul de vedere al cercetării, J.M . Jasper avertizează că „m otivele m orale au fost m arginalizate printr-o diviziune a muncii prin care m işcările religioase sunt

9%

Ionel N icu S ava

fie studiate separat de cele seculare, fie deposedate de conţinutul religios - ca şi cum tot ce conta au fost reţelele lor de recrutare, organizaţiile formale şi aşa mai departe".1 D in perspectiva sociologiei religiei, repertoriu cultural înseam nă repertoriu moral, adică religios. M işcarea pentru drepturi civile din S U A a fost o mişcare seculară, însă m otivaţia a fost inspirată (şi) de m orala creştină (în visul lui M artin Luther King, D um nezeu i-a făcut pe oameni egali), în tim p ce m obilizarea s-a făcut prin interm e­ diul parohiilor din cartierele locuite preponderent de afro-americani. A ceste exem ple subliniază rolul im portant al factorilor sim bolici în acţiunea colectivă, factori din care se detaşează m orala socială, o valoare civilă cu fundam ent religios. Ja sp er subliniază am plificarea em oţiei atunci când codurile m orale sunt încălcate. C onceptul de şoc m oral (m oral shock) desem nează reacţia em oţională la injustiţia percepută. Este indignarea amplificată de socializare şi transform ată în şoc. U ciderea unui copil de câinii maidanezi într-o locaţie publică a şocat opinia publică din R om ân ia în august 2013. Şocurile m orale propulsează acţiunea şi urgentează m obilizarea. In unele circumstanţe, şocurile m orale sunt „acceleratori ai revoluţiei". M orala publică are, de asemenea, un rol constrângător asupra indivizilor. Suntem preocupaţi, poate chiar excesiv, de a face ceea ce trebuie sau de a fi „în rândul lum ii". T eam a de a nu ne pierde credibilitatea şi reputaţia este, rem arcă Jasper, o m otivaţie ignobilă, dar este însă una ce întăreşte regulile în cadrul unui grup. Pe acest traseu m otivaţional, societatea a generat coduri m orale profesionale sau deontologice. A so ­ ciate cu prestigiul sau m ândria profesională, deontologia socială ne creează em oţia lucrului bine făcut şi adm irat de ceilalţi. Sim ilar se întâm plă şi în cazul acţiunilor colective atunci când, îm preună cu alţii, facem „lucrurile care trebuie".

3.6. Formarea identităţilor colective A cţiunea colectivă poate fi considerată „o orientare cu scop, construită pe calea relaţiilor sociale în cadrul unui sistem de op ortun ităţi şi con strân geri".12 A ctorii „produc" o acţiune colectivă, întrucât au capacitatea să se autodefinească şi să stabi­ lească o relaţie cu mediul social. D in acest punct de vedere, identitatea colectivă devine „proces de «construcţie» a unui sistem de acţiune".3 M işcarea socială este un sistem de gândire care îşi asociază un sistem de acţiune. Prin intermediul unui sistem 1 Jasper, op. cit., p. 86. 2 Melucci, op.cit., p. 43. 3 Ibidem, p. 45.

94

S ociologia

mişcărilor sociale

unitar de gândire şi acţiune, orice mişcare ţinteşte să devină o instituţie, adică s transfere în cadre instituţionale un cod sau stil de organizare socială. Trăsăturile identităţii colective (Melucci, 1996) sunt: a. continuitate, pentru că rezistă fluctuaţiilor şi perm ite adaptarea conţinutului b. delim itare în relaţie cu „ceilaţi"; c. recunoaştere de către propriii m em bri şi de către „alţii".

C u alte cuvinte, acţiunea colectivă este posibilă doar atunci când actorii dezvolt: abilitatea de a se autodefini, de a m arca diferenţele faţă de alţi actori sociali şi de : identifica m iza relaţiei mutuale (ce acţiune trebuie întreprinsă).1 Să urm ărim acum etapele procesului de cristalizare a unei identităţi colective. Ir principiu, „in vitaţia" la acţiune este generată în prim ul rând de conflictul social Indivizii nem ulţum iţi, furioşi sau doar anxioşi în legătură cu un aspect, dimensiune sau îm prejurare socială se plasează în opoziţie şi se definesc diferit. Spre deosebire de perspectiva istorică sau m acrosocială a conflictului, sociologia acţiunii (colective) investighează dim ensiunea mică sau proxim itatea socială generată de interacţiunea dintre tensiunile structurale şi emergenţa unui actor colectiv care se defineşte pe sine şi pe adversari pe baza unei preferinţe, am balată în m otivaţia unei valori sau a unui interes. D acă cineva nu ne place, de obicei invocăm preferinţa pentru altcineva m o­ tivând cu o valoare sau un interes.

Identitatea este o relaţie de proxim itate. A cesta este sensul deciziei de distanţare sau a preferinţei pentru altceva. O acţiune colectivă nu poate fi iniţiată în absenţa unui „n o i" caracterizat de trăsături com une şi solidaritate de grup. Sentimentul de „n o i" nu este însă suficient pentru a genera acţiune colectivă în absenţa „lor", a ce­ lorlalţi. M obilizarea are o ţintă, iar aceasta este „ceilalţi", diferiţi sau opuşi de „noi", faţă de care ne identificăm prin diferenţă sau dezacord. In acest m od, „construcţia identităţii im plică atât definiţia pozitivă a celor ce participă la un anumit grup, cât şi identificarea negativă a celor ce nu sunt doar excluşi, ci şi opuşi în m od activ".12 A stfel că spaţiul social de referinţă a identităţilor colective este faţă de protagonişti, antagonişti şi neutri. In al doilea rând, producţia de identitate este însoţită de apariţia de noi reţele de relaţii şi de sentim ente de încredere între actorii unei m işcări. Identitatea redefineşte proxim itatea socială şi reţeaua aferentă. In spaţiul urban din Rom ânia, num it şi „între blocuri", spaţiul fizic este mai degrabă redus, însă spaţiul social aferent ado­ lescenţilor defineşte funcţionarea câtorva reţele cu identitate diferită şi chiar opusă: manelişti, rockeri, eco etc. 1 Touraine, A ., 1981, apud Della Porta şi Diani, 2006, op. cit. p. 93. 2 Ibidem, p. 94/

95

Ionel N icu S ava

O identitate puternică întăreşte încrederea şi solidaritatea şi, la nevoie, sprijinul m utual. Funcţionarea reţelei este, la rândul său, stim ulată de sentim entul de iden­ titate, fapt ce constituie resursă pentru com unicare, organizare şi m obilizare. R e­ ţelele sociale ce susţin şi întreţin identitatea s-au m odificat şi ele în ultim ele decenii. D acă în industrialism proxim itatea geografică susţinea solidaritatea lucrătorilor şi întreţinea reţelele sociale aferente (locuire, educaţie, cultură, loaisir), în postindustrialism , dom inantă pare a fi proxim itatea virtuală. M ijloacele tehnice m icşorează spaţiul social şi extind reţelele dincolo de spaţiul regional şi naţional. D iferenţa este cea dintre clubul m uncitoresc şi internet cafe-ul. D e aceea vecinătatea şi relaţia face-toface îşi pierd din sem nificaţie. întreţinem relaţii virtuale cu persoane locali­ zate nicăieri, pe care probabil nu o să le întâlnim niciodată faţă în faţă. Suntem adică vecini cu oricine şi ne putem întâlni virtual oricând cu acest im personal „oricine". U n individ ce trăieşte la Berlin are un „prieten" virtual la T ok y o , dar nu îl cunoaşte pe vecinul de palier şi foarte probabil nu se va întâlni într-o relaţie face-to-face cu niciunul dintre ei. A ici se deschide subiectul identităţilor virtuale, al m işcărilor virtuale şi, eventual, al acţiunilor colective virtuale. Cercetări în curs indică difuzia identităţilor prin interm ediul com unicării mediate de com puter, pe care le exam i­ năm în secţiunea dedicată reţelelor sociale. Faptul că recurgem la m ijloace tehnice pentru a com prim a spaţiul social reduce sem nificaţia localizării. Este mai puţin relevant pentru identitatea noastră colectivă dacă locuim în acelaşi oraş sau regiune. Acest lucru face posibilă, în al treilea rând, alocarea unui înţeles comun unor acţiuni colective dislocate, în opinia lui D ella Porta şi D iani, peste spaţiul şi tim pul social tradiţional. Greenpeace este o m işcare globală tocm ai pentru că, în ciuda dim ensiunii aparent reduse, activiştii şi acţiunile sale sunt dislocate într-un spaţiu global. Continuitatea, delimitarea şi recunoaşterea sunt parte a unui singur proces social ce defineşte identitatea colectivă. Presupune ocuparea unui spaţiu şi tim p social prin diferenţiere şi construcţie de reţele de proxim itate.

3.7. Identitate şi interes. Oportunistul şi revoluţionarul A

In ceea ce priveşte reţeaua, deşi nu este o regulă generală, specific m işcărilor soci­ ale este dim ensiunea „tactică" în definirea identităţii, adică a paşilor mici, dar siguri, cum ar fi organizarea acţiunii colective prin creştere din individ în individ sau tip reţea. D in această perspectivă, Polletta şi Jasper (2001) consideră că „identitatea co­ lectivă (este) conectarea cognitivă, m orală şi emoţională a individului cu o comunitate,

96

S ociologia

mişcărilor sociale

categorie, practică sau instituţie mai largă".1Individul se asociază unui grup-reţea pi intermediul cunoaşterii şi al legăturilor morale şi emoţionale. N e afiliem unui gri de oam eni pentru că ştim sau cunoaştem că este „corect" (moral) şi acolo ne simţi validaţi em oţional, îm părtăşim o plăcere socială (în termenii lui Jasper). In acel; tim p, ne însuşim personalitatea colectivă ale cărei trăsături devin trăsăturile noast de identitate. Personalitatea este transferată în m ateriale culturale - nume, naraţiu sau poveşti, sim boluri, stiluri verbale, ritualuri, îm brăcăm inte pe care le afişăm reţeaua noastră socială. Spre deosebire de afilierea din interes, identitatea colectî nu este construită pe baza calculului cost-beneficii prin evaluarea celor m ai bui opţiuni. Prin identitate colectivă dăm fără a prim i cu necesitate ceva în schimb. Ide titatea de grup este aşadar dăruire. L a propriu şi la figurat, ne dăruim unui grup unei cauze cu care ne identificăm. Spre deosebire de ideologie, care reclam ă autoadulaţie (noi suntem cei m ai bur ceilalţi sunt paria), identitatea colectivă angajează sentimente pozitive faţă de ceilali D acă ne afiliem unui grup din oportun ism ideologic, identitatea noastră este fals m ascată sau chiar deliberat m incinoasă. A ceasta este de altfel slăbiciunea celor m m ulte ideologii: identitatea de faţadă şi afilierea din pur interes. N e schim băm idei titatea după cum ne dictează interesul. C ân d o ideologie se prăbuşeşte, înseam nă < reţeaua form ală a fost subm inată de subreţele inform ale ce au ocupat spaţiul soci cu identităţi colective alternative. D in oportunism , probabil că suntem deja prin într-una dintre aceste subreţele.

D e aceea, chestiunea identităţii colective şi m ai ales forţa de structurare a u n mişcări sociale pun sub semnul întrebării ipoteza teoretică opusă, anume că mişcări' sunt un produs a! interesului, structurii sociale, oportunităţilor instituţionale, sisti m ului legal şi resurselor. A bordarea culturală nu îşi propune însă să inverseze axt cauzal, ci „să identifice circumstanţele în care operează diferite relaţii între interes şi identitate, strategie şi identitate, politică şi identitate".12 Aceste circumstanţe inclu atât procese structurale, cât şi culturale. F orţa structurilor este în continuare foart m are, pentru că acestea se exprim ă în instituţii publice şi pattern-uri procedural prin interm ediul cărora se derulează activitatea colectivă de rutină, i.e. reproducere vieţii sociale. R eam intim cu această ocazie că mişcările sociale vizează acţiunea cc lectivă nonrutină, în care cea m ai expresivă este protestul. O nouă identitate socială este, în sine, un protest. D e aceea, rolul identităţii est relevant în patru faze ale protestului: a. elaborarea revendicărilor colective;

1 Polletta, Francesca şi Jasper, M. Jam es, „Collective Identity and Social M ovem ents” , în Annuc Review o f Sociology, nr. 27/2001, pp. 283-305. 2 Ibidem, p. 285.

Ionel N icu S ava

b. recrutarea; c. deciziile strategice şi tactice; d. rezultatele.1 A

înainte de profilarea şcolii franceze a m işcărilor sociale, care a trecut accentul de la revendicările econom ice şi p olitice spre cele identitare, m otivaţia acţiunii colective era aproape exclusiv fo rm u lată în term enii interesului, concept avansat de teoriile liberale. Interesele identificate de un actor colectiv deveneau o precondiţie în constituirea unei m işcări care ulterior aştepta sau crea oportun itatea struc­ tu rală pen tru a-şi m o b iliza resursele în atingerea unui scop po litic. N u m a i că „jo c u l" s-a schim bat începând cu anii ‘70: oam enii au „ieşit“ din structu ri şi s-au afiliat pe b aza altor preferinţe, trădându-şi prop riile „in terese" şi ţintin d scopuri m ai înalte decât con fortu l m aterial colectiv. P rotestatarii sfârşitului de secol X X au afişat id en tităţi resuscitate sau ad-hoc inventate şi au revendicat schim bări neaşteptate: recunoaşterea acestor identităţi şi schim barea codu rilor n orm ative ale capitalism ului. E xp licaţia actoru lu i colectiv raţion al, ce îşi elaborează reven­ dicările pe b aza interesului econ om ic, a fo st dată peste cap. L u crătorii, fem eile şi îndeosebi studenţii protestau aparent faţă de p ro p riile interese şi, în felul acesta, d eco n stru iau id en tităţi în d elu n g exersate în p erio ad a m odernă: clasă, fam ilie, şcoală, vecinătate. M işcarea fem inistă părea neverosim ilă, iar repertoriul de revendicări genera con­ fuzie (de exem plu dreptul la plată egală pentru m uncă egală alături de dreptul la orgasm ). Interesul „raţional" era până atunci ca femeile să-şi prezerve statutul casnic şi intim itatea bedroom-ului, solicitând eventual subvenţii pentru familie şi plată mai bună pentru soţii lucrători. Fem eile revendicau însă în stradă dreptul la satisfacţie sexuală, ceea ce a fost un şoc. în spatele acestui şoc se profila, de fapt, o nouă iden­ titate pentru femeie, respectiv femeia politician, m anager, profesor, funcţionar, lu­ crător în general. Satisfacţia socială a trecut pe prim ul plan. „Şocul m oral" al noilor identităţi a fost amplificat de emergenţa identităţilor colec­ tive anterior adânc cufundate în substratul social. Acceptarea life-style-ului homosexual a fost probabil (încă) unul dintre aceste şocuri.12 Sociologic, emergenţa identităţii „ho­ m osexual" este asociată cu industrializarea şi urbanizarea, care au creat condiţii pentru o viaţă autonom ă. Social, relaţii între persoane de acelaşi sex au existat întotdeauna, cu incidenţă m ai mare în societăţile care acceptă poligam ia, pedepsite sever însă în

1 Ibidem. 2 D repturi egale pentru homosexuali în ceea ce priveşte serviciul militar a dat naştere unor poli­ tici publice noi, cum a fost „don’t ask don’t tell“ în SU A , respectiv evitarea declarării identităţii la re­ crutare contra abţinerea de la afişarea orientării sexuale după.

98

S ociologia

mişcărilor sociale

m ajoritatea culturilor.1 Atitudinea faţă de indivizii cu orientare hom osexuală se mc difică abia în a doua parte a secolului X X , începând cu culturile protestante. Probab: că „revoluţia culturală" a modificat statutul comunităţii L G B T de la unul im o r a l; ilegal (identitate deviantă) la unul legal şi recunoscut ca minoritate sexuală (identitat reclamată). Recunoaşterea acestei identităţi colective a fost rezultatul schimbării pre ferinţelor culturale în societate şi al activismului L G B T , care a dus, în cele din urmi la oficializarea mariajului hom osexual la începutul secolului X X I.

Schim barea structurii de preferinţe şi invalidarea ipotezei interesului în afiliere colectivă a recalibrat şi m odelul teoretic al creşterii m işcărilor sociale, adică al recru tării. O am enii nu se mai asociază acţiunii colective doar în baza interesului socia sau econom ic, ci şi pe baza preferinţei culturale. O serie de cercetări au evidenţia rolul reţelelor sociale în recrutare. Poziţii com une sau similare în reţele genereazi identitate com ună. Exem ple: reţele de patronaj, reţele urbane de rezidenţă, reţele d< afiliere politică.12

Similar, au fost documentate spaţii instituţionale plasate în afara controlului politic Este vorba despre aşa-numitele spaţii com unitare aparent izolate de m ainstream -u social, cum au fost în S U A comunităţile religioase de afro-americani pe la jumătate; secolului trecut. Este motivul pentru care au fost cercetate sub numele de „structuri tip m ănăstire", „reţele afundate", „spaţii libere" sau „spaţii sociale sechestrate".3 îr. această categorie se încadrează şi sectele pseudoreligioase ce au recrutat indivizi elibe­ raţi din plasa „structurilor" în baza unei preferinţe culturale.4 Lectura paralelă a intereselor şi identităţii arată urm ătoarele: a. ceea ce înainte era „natural" sau dat, acum este, de fapt, o construcţie istorică identitară n um ită „clasă m uncitoare", „m exican", „ţigan" sau „hom osexual"; b. identitatea am plifică opţiunile la îndem ână pentru recrutare şi m obilizare şi se dovedeşte o strategie m ult m ai so fisticată şi in spirată decât altele; identitatea

1 Creştinismul a impus de timpuriu instituţia socială a monogamiei prin care a fost reglementată relaţia dintre bărbat şi femeie. Catolicismul a interzis chiar divorţul, printre altele urmare a intenţiei de a limita accesul la al doilea mariaj. Cutum a creştină presupuneea heterosexualitate. D e aici probabil re­ acţia negativă la deviaţia sexuală. Islamul nu a instituit regula monogamiei, accesul la comunitatea femi­ nină fiind decis de mijloacele materiale ale bărbatului. Practic, instituţia haremului interzice accesul altor bărbaţi la această comunitate, ceea ce, se pare, este la originea tehnicilor punitive (transformarea unei părţi a bărbaţilor în eunuci) şi a com portam entelor sexuale deviante. U n sociolog polonez, S. Andreski, semnalează originea islamică a expresiei „ţap ispăşitor" generată de practicile zoofile. C a in­ stituţie socială, monogam ia a generat, în opinia sociologului catolic polonez citat, o mai mare stabili­ tate socială în societăţile care au adoptat de tim puriu această instituţie. 2 Polletta şi Jasper, op. cit., p. 288. 3 Ibidem. 4 Secta M oon este un exemplu. In România, gruparea MISA probabil că poate fi încadrată în această categorie.

99

Io n el

N

ic u

S

a va

colectivă este o tehnică pentru identificarea şi unificarea reţelelor sociale, econom ice şi politice; c. se confirm ă rolul independent al culturii în form area identităţilor colective, în baza cărora oam enii em it revendicări; d. pot fi stabilite o serie de condiţii politice în care revendicările identitare capătă preem inenţă în m işcările sociale.1 Evident că am endarea teoriei interesului cu ideea identităţii schim bă fundam en­ tal chestiunea recrutării. M işcările cu conţinut postm aterial nu p o t m iza pe recru­ tare pe baza interesului. N u mai prezintă atracţie ideea că sunt m uncitor. M ult mai m ultă relevanţă are dacă m ă consider m uncitor im igrant. Strategiile de m obilizare pe baza identităţii devin astfel im portante. A ici se im pun două precizări. P rim a afirm area identităţilor prin intermediul unei m işcări sociale a reactivat vechi reflexe identitare ce au generat de obicei contram işcări. A ctivism ul L G B T de exem plu a resuscitat m işcările religioase, care şi-au redefinit identitatea prin m obilizarea sim ­ patizanţilor antihom osexualism . O paradă gay este contracarată de o paradă antigay sub sem nul crucii. A doua - identităţi colective existente, îndelung exersate, recu­ noscute şi instituţionalizate au fost, de asemenea, sensibilizate şi angajate în proce­ sul de redefinire a propriei identităţi. Presiunea identitară pare atât de mare, încât aproape orice identitate colectivă a prim it o invitaţie la rebranduire. D e aici s-a născut ideea teoretică a „societăţii în m işcare" (m ovem ent society), adică a societăţii cuprinse de febra m işcărilor sociale cu m iză identitară. Identitatea colectivă pare a fi m oda secolului X X I, iar cine nu participă la acest efort de repoziţionare identitară se poate întâm pla ca într-un oarecare interval de tim p să răm ână, cum s-ar spune, fără identitate. Problem a free-rider-ilor a fost doar aparent rezolvată în teoria liberală, iar strate­ gia recom penselor şi sancţiunilor este m ai degrabă o diversiune teoretică. R ecom ­ pensa selectivă este doar un adjuvant, o prom isiune. R aţional este să beneficiezi de un bun obţinut de o m işcare fără costuri sau m oca, aşa cum spun tinerii. Iraţional este să te im plici, să investeşti, să accepţi riscul fără siguranţa beneficiului. C ine face totuşi diferenţa între cei care se im plică şi cei care nu? In ce constă diferenţa dintre pom anagiu şi revoluţionar, respectiv între cel care priveşte revoluţia la televizor şi cel care o face în stradă? Sigur este că, în caz de reuşită, pom anagiului nu i se poate refuza accesul la beneficiu, indiferent de epilogul revoluţionar. D up ă cum am arătat în capitolul anterior, Ja sp er apreciază că există o m ică, m icroscopică „particulă" socială care face diferenţa. Aceasta este emoţia. C u m s-ar spune, em oţia bate raţiunea, 1 P o l le t a ş i J a s p e r , op. cit., p . 2 8 9 .

100

S ociologia

mişcărilor sociale

ceea ce înseam nă că ataşamentul em oţional identitar şi altruism ul com unitar se află pe reţeta tipului social revoluţionar, al individului căruia chiar îi pasă şi se implică.1 C a tip ideal, prin exagerarea trăsăturilor dom inante, revoluţionarul nu este mo­ tivat de interese şi aşteptări imediate, de calcule egoiste sau raţiuni private, ci de idealuri sociale înalte. în tipul revoluţionar sau m ilitant, „particula" em oţională îi coboară pe oam eni de la balcoane şi îi urcă pe baricade. Sociologia m işcărilor sociale a num it acest proces de transfer de m otivare recrutare. A vând un caracter social (ne naştem cu capacitate em oţională, dar em oţiile le form ăm şi exersăm social), emoţia solidarităţii se transmite prin intermediul reţelelor mici sau al grupurilor de referinţă. Pentru a avea em oţii faţă de o persoană este nevoie de un contact sau o relaţie.12 A cestea se num esc solidarităţi preexistente (preexisting solidarities). Prin intermediul conexiunilor afective stabilite anterior, un individ va participa la o acţiune colectivă din solidaritate pentru a fi îm preună cu sau în num ele celorlalţi. Polletta şi Jasp er identifică „particula" em oţională responsabilă de recrutare cu numele de loialitate. Suntem loiali grupului care a decis să protesteze şi, în conse­ cinţă, coborâm în stradă. Există totuşi posibilitatea să o facem ca urm are a temerii că am putea fi m arginalizaţi sau chiar excluşi dacă nu ne implicăm. Invocăm deci nu o relaţie afectivă, ci un interes, acela de a ne păstra reputaţia. C hiar aşa fiind, men­ ţinerea reputaţiei este o chestiune de identitate, întrucât „cea m ai uşoară cale de a o m enţine este să devenim acea persoană pe care dorim ca alţii să creadă că suntem ".3 A fi student în anii ‘60 era legat de reputaţia de a fi m ilitant. Sau, cu alte cuvinte, a fi adm is la universitate presupunea a deveni m ilitant, adică prom o tor altruist al unei cauze. Altfel, reputaţia de student nu putea fi susţinută. In term enii lui Jasper, „ne dorim să devenim persoane altruiste, deoarece este în interesul n ostru să părem a fi una dintre acestea. D e ce atunci să nu adm item pur şi sim plu satisfacţia em oţională a identităţii colective?".4 A adera altruist la o identitate colectivă generează satisfac­ ţie în planul identităţii individuale. în ceea ce priveşte legătura dintre identitate şi m obilizare, se pune şi problem a care e prim a. Sunt m işcări ce generează identităţi din mers. Şocurile m orale (de care ne-am ocupat în capitolul anterior) produc m obilizări instantanee, procesul de 1 O sociologie a tipului social revoluţionar ar trebui probabil să descrie structura em oţională în combinaţie cu celelalte trăsături pentru a realiza un portret cât mai complet. Che Guevara probabil că ar sintetiza acest tip social. 2 Chestiunea a fost abordată de Y ona Friedm an în anii 7 0 : un individ dispune de o capacitate li­ mitată de a întreţine relaţii sociale directe, neintermediate. Această capacitate este numită valenţă (ca în chimie) şi are o valoare de 6-12. U n individ poate avea relaţii directe cu cel mult 6-12 persoane (aces­ tea sunt părinţi, fraţi sau surori, copii, soţie şi 1-2 prieteni). 3 Polletta şi Jasper, op. cit., p. 290. 4 Ibidem.

Ionel N icu S ava

identificare colectivă fiind paralel sau uşor întârziat. în 2013, uciderea unui copil de patru ani de câinii m aidanezi a creat în R om ânia un şoc m oral pe valul căruia s-au m obilizat activiştii eutanasierii anim alelor fără stăpân. Legislaţia întârziată mai mulţi ani a fost adoptată în două săptămâni. In sfârşit, dacă putem să explicăm creşterea mişcărilor pe baza cadrelor de form are a identităţii colective, atunci ar trebui să explicăm şi procesul reversibil, anume stagnarea sau declinul m işcărilor sociale. D eclinul apare cel mai adesea atunci când identitatea nu se m ai aliniază cu mişcarea. Când încetăm să m ai credem că „m işcarea" ne reprezintă, înseam nă că nu ne m ai identificăm cu aceasta. D ella P o rta şi D ian i evaluează conceptul de id en tităţi m ultiple responsabil, în m are parte, de afilierea şi dezafilierea la o m işcare socială. A stfel, in dividul de obicei este pu rtăto ru l m ai m u ltor identităţi, evitând în să caracterul lo r disonant. Suntem , de exem plu, m em bri în m işcarea fem inistă şi, în paralel, în m od regulat sau doar ocazion al, participăm la acţiunile de protecţie a anim alelor sau la in iţi­ ativele sen io rilor din cartierul în care locuim . C ele trei identităţi colective - fe­ m inistă, ecologistă şi de vârsta a treia - nu sunt dison ante şi nici ierarhice. Sunt identităţi colective cel m ai prob ab il în egală m ăsură im po rtan te şi relevante pen­ tru identitatea n oastră individuală. T otu şi, la un m om ent dat renunţăm să ne m ai identificăm cu grupul seniorilor pentru că, printre altele, un lider nou-ales nu este iu b itor de an im ale.1 Ideea declinului m işcărilor sugerează necesitatea gestionării atente a identităţii. D upă cum vo m vedea în capitolul dedicat relaţiei dintre m işcări sociale şi politică, tipul de decizii strategice este cel m ai relevant pentru dinam ica identităţilor colective. O am enii se asociază şi întreprind acţiuni colective pentru îndeplinirea unui scop. D im ensiunea strategică sau dezirabilitatea socială a acestui scop pare a fi coloana vertebrală a identităţii colective.

3.8. Biografiile disponibile pentru revoltă. G a te k e e p e r -ii A proxim ativ 60 până la 90 la sută dintre activiştii m işcărilor sunt recrutaţi prin interm ediul reţelelor sociale tradiţionale numite şi din-om-în-om sau din-uşă-în-uşă. Reţeaua socială defineşte ceea ce se numeşte capitalul social al unui individ, adică densitatea şi calitatea relaţiilor sale sociale. Proverbul „spune-mi pe cine cunoşti, ca să-ţi spun cine eşti" exprim ă în limbaj com un conceptul de capital social. A ccesul la 1 D e l l a P o r t a ş i D i a n i , op. cit., p . 9 8 .

102

S ociologia

mişcărilor sociale

reţele sociale este unul dintre indicatorii capitalului social, respectiv ai accesului la infrastructura de com unicare, negociere, influenţare şi derulare a relaţiilor sociale. In m od cotidian, indivizii îşi pun în valoare capitalul social prin accesarea reţe­ lelor şi participă la acţiune colectivă pe suportul oferit de aceste reţele. Indivizii cu capital social redus sau cei cu afecţiuni sociopate, dar care se im plică în acţiuni co­ lective sunt recrutaţi direct şi preponderent prin tehnicile sectelor religioase. Sectele ce m anifestă ostilitate faţă de secularismul societal curent nu sunt im plicate în reţele sociale. Sunt „reţele închise" sau m onolitice. U n exemplu la îndemână: H are Krishna. O puse acestui tip de identitate colectivă sectară sunt, în opinia lui D ella Porta şi D iani, mişcările cu reţele sociale puternice şi deschise.1 M işcările ecologiste sunt un exemplu. Teoretic, cu cât o acţiune este mai riscantă şi mai costisitoare, cu atât mai puternice şi diversificate trebuie să fie legăturile şi deci reţelele dintre participanţi. Greenpeace poate fi nom inalizată datorită unor form e de protest la lim ita periculozi­ tăţii (ocuparea site-urilor, cum este cazul unei acţiuni din septem brie 2013 în Rusia). Sociologic, densitatea şi deschiderea reţelei influenţează recrutarea şi m obilizarea. In Italia, grupurile extrem iste de stânga ale anilor ‘60 erau închise, chiar ermetice spre exterior, şi foarte puternice spre interior (construite pe relaţii de rudenie, cu recrutare pe reţele de familie). Similar, în G erm ania interbelică grupurile de dreapta au folosit reţelele concentrice (dense spre interior, închise spre exterior sau izolate), cu recrutare pe reţeaua celulelor naziste (rudenia ideologică). In ambele cazuri, gra­ dul de integrare internă genera coeziune şi m otivare puternice, similare fanatismului. D e aceea, coeziunea în grupurile extremiste şi teroriste se bazează pe reţeaua închisă, chiar ermetică, având loialităţi personalizate, similare bandei fraţilor din psihanaliză. Este greu de susţinut că m otivarea ideologică reprezintă sursa coeziunii la grupurile extremiste. Chestiunea a fost tranşată de S. Stouffer încă de la sfârşitul anilor ‘40, când s-a dem onstrat că solidaritatea din interiorul grupurilor şi reţelelor m ici este, de fapt, sursa coeziunii m arilor organizaţii.12 D ella P orta şi D iani numesc densitatea şi deschiderea reţelei sociale indicatori de integrare socială a m işcărilor (social embeddedness). Integrarea socială a unei secte cu reţele închise este foarte redusă, după cum cea a unei organizaţii extrem iste este aproape nulă. Prin com paraţie, m işcările cu reţele sociale deschise sunt integrate social şi constituie o poartă de schim b şi negociere cu m ediul social din care provin, înregistrează intrări şi ieşiri de m em bri, resurse, mesaje, sensuri sociale, trăsături de

1 Della Porta şi Diani, op. cit., pp. 117-118. 2 Samuel Stouffer a studiat coeziunea W ehrmachtului german. U na dintre concluziile sale a fost că ideologia şi îndoctrinarea au un rol m inor în coeziunea unei organizaţii. Im portantă este solidarita­ tea în interiorul grupului primar.

103

Ionel N icu S ava

identitate etc. R eţeaua este, în acest caz, o poartă de intrare şi ieşire (recrutare şi excludere). M otiv pentru care putem considera reţelele sociale portarii m işcărilor sau gatekeeper-ii. C e înseam nă acest lucru? Reţelele sunt infrastructuri de recrutare şi m obilizare. Insă recrutarea de noi m em bri nu înseam nă m obilizare m ai bună. D up ă Poulsen şi Jasp er (1993), când avem la dispoziţie reţelele sociale, dar acestea nu sunt eficiente în m obilizare, cel m ai probabil mişcările vo r trebui să se bazeze pe aportul unei părţi a reţelei a căror m otivare şi coeziune este sim ilară bandelor sau celulelor de fanatici. M işcarea este integrată social (dovadă prezenţa reţelelor), dar densitatea protestului este redusă. Exem plu mişcările de protecţie a animalelor, care beneficiază de sprijinul ipotetic al tu tu ror reţelelor de deţinători, de producători de mâncare, petshopuri, veterinari etc., dar care cel mai probabil nu-şi pot m obiliza m em brii pentru a azvârli cu roşii în clădirea guvernului. V or prefera angajarea unor protestatari viguroşi, de profesie sau poate chiar plătiţi, sau vo r aştepta producerea unui şoc m oral pentru a-şi prom ova obiectivele.1Insă şocul m oral apare în societate precum cutrem urul de păm ânt, de obicei foarte rar. O pin ia publică nu poate fi şocată în fiecare zi. Reţelele dense şi extinse, dar laxe aduc cantitate, eventual resurse, dar nu şi eveni­ mente. C ei ce produc evenimente sunt activiştii cu biografii disponibile. C a ideal-tip, biografia disponibilă este similară cu cea a profetului în religie (rară şi impredictibilă) sau a revoluţionarului de profesie (rară, dar predictibilă). D e aceea, statistic, teza recrutării prin interm ediul reţelelor sociale tradiţionale sau virtuale nu se susţine integral. Reţelele ca gatekeeper-ii există, dar nu întotdeauna funcţionează pentru recrutare şi m obilizare. Pe de altă parte, populaţia relevantă pentru mişcările sociale este cea cu biografie disponibilă, ale cărei legături de fam ilie sunt slabe, iar cele profesionale şi fam iliale noi sunt incipiente. A ceasta este populaţia tânără, dem ografic plasată între 16 şi 30 de ani (biographically available). O am enii sunt disponibili pentru eroism cel m ult 10-15 ani din viaţa lor. Reţelele sociale ce extind participarea la populaţia dem ogra­ fic disponibilă - tineretul - sunt reţele dense şi active, prezentând cea m ai înaltă predispoziţie pentru m obilizare. O m işcare socială este deci juvenilă în prim ul rând prin vârsta participanţilor şi, sociologic vorbind, cu cât este m ai apropiată vârsta medie a participanţilor de pragul dem ografic juvenil, cu atât sunt m ai dinam ice şi mai pline de vitalitate acţiunile sale colective. M işcările studenţeşti sunt un exem plu. Recrutarea laterală, pe care o fur­ nizează reţelele sociale tradiţionale, nu ţinteşte biografiile disponibile, ci persoanele disponibile. R eţeaua socială a seniorilor iubitori de animale nu poate recruta decât 1 P o u ls e n ş i J a s p e r ( 1 9 9 3 ), 5 0 8 , apu d D e l l a P o r t a şi D i a n i , op. cit., p . 1 2 1 .

104

S ociologia

mişcărilor sociale

seniori. A stfel că noii m em bri recrutaţi prin reţele nu aduc întotdeauna vitalitate, deşi cantitatea este garantată. D acă reţelele sunt prezente, dar participarea nu se confirm ă, atunci rolul reţelelor este incert. N u există mişcare în aceste reţele. Pe cale de consecinţă, reţelele sociale juvenile sunt ţinta mişcărilor sociale şi, în principiu, cu cât este mai strategic setul de obiective al acţiunii colective, cu atât mai reprezentativă trebuie să fie generaţia tânără în cadrul unei mişcări. Gatekeeper-ii către generaţia tânără sunt reţelele ce asigură accesul către biografiile disponibile. C ontoarele de m obilizare ale „Prim ăverii A rabe" au fost reţelele tinerilor, în tim p ce resursele au fost furnizate de celelalte reţele sociale (îndeosebi ale Frăţiei M usul­ m ane în Egipt). In absenţa efectului de m ultiplicare generat de reţele, Poulsen şi Jasp er sugerează că alternativa este ca antreprenorii m işcărilor să „intercepteze subcultura activă a cetăţenilor im plicaţi politic", întrucât aceştia au creat deja cadrele de înţelegere co­ lectivă.1 P roporţia cetăţenilor activi din punct de vedere politic este însă variabilă. A ceştia sunt form atorii de opinie, cei care au un punct de vedere politic pentru aproape orice eveniment public şi pe care ţin cu tot dinadinsul să îl discute.

3.9. Rolul reţelelor de socializare. Twitter-revoluţia D acă reţelele sociale se bazează pe com unicarea directă, reţelele de socializare folosesc com unicarea m ediată de com puter (C M C ). Acest tip de com unicare are un caracter incert în ceea ce priveşte natura sa publică sau privată. D om in ant este, în opinia lui D iani, caracterul public. Internetul asigură cea m ai rapidă com unicare publică prin intermediul site-urilor de prezentare şi prom ovare, al portalurilor de informare, dicţionarelor online, m o­ toarelor de căutare şi, m ai recent, al reţelelor de socializare. A diţional, serviciul de poştă electronică perm ite schimburi de m esaje instantanee între un num ăr virtual infinit de utilizatori. D e asemenea, dezvoltarea telefoniei m obile prin incorporarea aplicaţiilor pe internet a extins accesul C M C la utilizatorii acestui serviciu. Telefonul m obil a devenit astfel un com puter la purtător. Im portanţa internetului a ajuns atât de mare, încât profilul social al unei persoane sau organizaţii este adesea asimilat cu datele disponibile pe internet. C apitalul social digital al unei persoane este, în acest caz, determinat de conexiunile şi „înfăţişările" sale online, respectiv de site-urile şi îndeosebi de reţelele virtuale la care participă. 1 Ibidem.

mc;

Ionel N icu S ava

T otu şi, natura publică a internetului este şi ea discutabilă. D iani consideră că, atâta vrem e cât nu toţi utilizatorii individuali sau instituţionali îşi devoalează iden­ titatea şi există com unicatori anonim i sau „acoperiţi", faptul în sine poate fi o mare revoluţie tehnologică, dar aceasta intră în contradicţie cu „ideea unei sfere publice dem ocratice în care inform aţia este distribuită şi opinia dezbătută între actori dispuşi să-şi asume responsabilitatea pentru poziţia lo r".1 C u alte cuvinte, entităţile indivi­ duale şi instituţionale care au capacitatea de a folosi extensiv com unicarea interm e­ diată de com puter deţin im plicit influenţa în spaţiul virtual, fără a-şi asum a însă şi eventualele consecinţe. D em ocraţie pe internet (încă) nu există, pentru că utilizatorii au influenţă şi res­ ponsabilităţi diferite. D acă internetul este un instrum ent tehnic, atunci în legătură cu acţiunea colectivă utilitatea lui este cea de facilitare a comunicării. C ât priveşte interacţiunea um ană virtuală, D iani consideră că este discutabil dacă intensitatea şi căldura com unicării directe, faţă-în-faţă, poate fi susţinută de interacţiunile mediate de com puter. M ai departe, „acţiunea colectivă presupune angajament pe termen lung şi disponibilitate de participare în proiecte ce depind de contribuţia tuturor părţilor im plicate pentru obţinerea succesului; ar trebui să ne întrebăm în ce m ăsură interac­ ţiunile virtuale sunt capabile să genereze obligaţii mutuale cu necesara intensitate".12 M obilizarea pe internet poate genera o intensitate spontană a participării, dar nu este garantată longevitatea sa. M işcările sociale se definesc pentru cel puţin un ciclu de acţiuni colective. C ercetarea com unităţilor şi reţelelor virtuale a arătat că m ajoritatea interacţiuni­ lor au loc între persoane ce întreţin relaţii directe, publice şi private. A stfel că, de fapt, interacţiunile pe internet extind şi consolidează cunoaşterea şi schim burile faţă-în-faţă şi m ai puţin creează altele noi. O m ică parte a populaţiei, cea afectată, din nefericire, de dizabilităţi fizice sau sociale, utilizează internetul pentru a suplini deficitul de socializare directă. Pentru acţiunea colectivă, dacă C M C mai degrabă consolidează legături sociale deja stabilite, atunci contribuţia sa poate fi stabilită îndeosebi în raport cu form ele de organizare şi com unicare. O rganizaţiile m işcărilor sociale diferă în ceea ce se numeşte strategii de m obilizare a resurselor. U nele se concentrează pe resurse profesionale (colectare de fonduri, donaţii, teledoane, SMS-uri cu plată), altele pe resurse de participare.3 M obilizarea resurselor profesionale presupune desprinderea unui num ăr redus de m em bri activi

1 Diani, op. cit., p. 6. 2 Calhoun, Craig, „C om m unity W ithout Propinquity Revisited...", în Sociological Inquiry, nr. 68/1998, pp. 373-379, apud Diani, op. cit., p. 7. 5 Op. cit., p. 8.

106

S ociologia

mişcărilor sociale

susţinuţi de m em brii pasivi prin interm ediul donaţiilor. M işcările ecologiste (Gre­ enpeacej recurg la astfel de strategii, com unicarea şi m obilizarea pe internet fiind definitorii. Se presupune că 20 sau 40 de activişti de profesie m obilizează sprijinul a 2 000 sau 4 000 de m em bri de rând pentru a iniţia o acţiune. M obilizarea resurselor participative presupune angajarea în acţiune colectivă pe scară largă a m em brilor şi sim patizanţilor. D iani observă că m odelul tradiţional de m obilizare (bazat pe reţele sociale) este, cel puţin până în prezent, singurul care garantează succesul. M ai mult, „acţiunile colective susţinute sunt puţin probabil dispuse a se baza doar pe legăturile pur virtuale dacă nu sunt sprijinite de interacţiune anterioară".1 C M C este în acest caz un instrum ent tehnic pentru m obilizarea unor indivizi anterior socializaţi şi pregătiţi pentru acţiune colectivă. Situaţia este diferită în cazul m işcărilor transnaţionale, definite de S. T arro w (1998) ca „interacţiuni conflictuale susţinute cu oponenţi - naţionali şi internaţio­ nali - de reţele de com petitori organizaţi peste frontierele naţionale... caz în care este im portant ca pretendenţii să fie im plicaţi în reţele sociale locale şi conectaţi unul cu celălalt m ai m ult decât episodic prin interm ediul m odelelor tradiţionale de interpretare a lum ii sau prin legături inform ale sau organizaţionale şi (în acelaşi tim p) revendicările lo r să fie conflictuale în vo rb ă şi în fap tă".12 O m işcare transnaţională este puternică dacă reţelele locale sunt integrate social, adică sunt dense, cu interacţiuni zilnice faţă-în-faţă. C M C este în acest caz suportul tehnic care asigură com unicarea şi coordonarea acţiunilor transnaţionale, dar inter­ netul nu poate suplini lipsa de organizare locală sau domestică. U tilizarea extinsă a m esajelor e-mail, facebook, tw itter şi SM S creşte exponenţial capacitatea de coordonare şi acţiune a grupurilor şi reţelelor locale în cam panii de anvergură precum sunt, în ultim a vreme, cele dedicate luptei îm potriva încălzirii globale. în acest fel, C M C reuşeşte a îmbunătăţi considerabil participarea prin intermediul coordonării „reţelelor faţă-în-faţă", altfel dispersate în spaţiul geografic sub form a unor „enclave sociospaţiale". P rin tre prim ele m işcări care au accesat pe larg reţelele v irtu ale se n u m ără M işcarea Z apatistă, iniţiată în 1994 de ferm ierii regiun ilor sudice ale M exicului, acţiune colectivă care a prim it un consistent sprijin internaţional facilitat de co­ m unicarea pe internet. Prim a „revoluţie T w itter" a fost înregistrată în aprilie 2009 în R epublica M ol­ dova unde, n em ulţum iţi de rezultatul alegerilor care aduceau la putere partidul com uniştilor, tinerii s-au m obilizat pentru protest prin interm ediul reţelelor de 1 Ibidem, p. 10. 2 Tarrow, S., Power in Movements, Cambridge University Press, 1998, p. 184, apud Diani, op. cit, p. 10.

107

----

Ionel N icu S ava

------------------------------------------------------------------------------------

socializare. S-au înregistrat o serie de violenţe de stradă, cu victim e de partea tine­ rilo r proeuropeni, abuzuri ale autorităţilor şi am ple reportaje în presa internaţio­ nală. A fo st denum ită twitter-revoluţie, pentru că m obilizarea grupului principal de protestări s-a realizat prin interm ediul m esajelor tw itter. In m od sim ilar, protestele din Piaţa T ahir de-a lungul anului 2011 au fost coor­ donate prin interm ediul reţelelor de socializare accesate de reţelele sociale ale tine­ rilor egipteni. M işcările studenţeşti din 2012 din M area Britanic au folosit platform e online m ult m ai sofisticate pentru coordonarea acţiunilor lor (facebook alături de aplicaţii de telefonie m obilă şi hărţi urbane virtuale). Pe baza studiilor existente se poate afirm a că C M C a crescut perform anţele de m obilizare şi recrutare pentru acţiunea colectivă şi a perm is o vizibilitate internaţi­ onală cvasitotală, m otive pentru care unele acţiuni colective au fost denum ite revo­ luţii online.

3 .10 . Rolul media în m işcările sociale. Accesul la structura de oportunităţi discursive Reţelele sunt un spaţiu de expansiune şi un bulevard de acţiune pentru mişcările sociale. R olul lo r este com pletat de media. C a acţiune colectivă deliberată şi orien­ tată, m işcările sociale sunt tentative de instituire în spaţiul public a unor noi coduri şi practici sociale. D in acest punct de vedere, mişcările sunt atentate la ordinea soci­ ală existentă. Privite prin prism a program ului sau a discursului, acţiunile colective înseam nă m esaje transferate în diferite instanţe sau forum uri publice. D up ă W .A. G am son, „un forum include o aren ă în care un actor individual sau colectiv se angajează într-un act de discurs public, o audienţă activă sau galerie ce evaluează ce se întâm plă în arenă şi un centru de producţie în culise unde cei ce vor lua cuvântul în arenă îşi pregătesc ideile şi strategiile despre cum urm ează să fie prezentaţi, cum să facă alianţe şi cum să deruleze activitatea cotidiană de producţie culturală" (sublinierea autorului).1 Forum urile în care se produce discursul public sunt m ass media, parlamentele, curţile, adunările politice, sesiunile consiliului m unicipal sau comunal, congresele ştiinţifice şi altele similare. O rice m ediu sau forum social este, în sine, un spaţiu de propagare a cadrelor acţiunii colective. C u cât este m ai specializat un astfel de forum social, cu atât sunt m ai specializate şi galeriile. Exem plu: congresele ştiinţifice. Există 1 Gam son, W illiam A ., „Bystenders, Public O pinion and the M edia", p. 242.

108

S ociologia

mişcărilor sociale

însă o arenă care le eclipsează pe toate celelalte şi, în termenii lui G am son, poate fi num ită arena principală (m aster arena). Această arenă principală este m ass media. Sunt trei funcţii principale pe care m edia le afişează în raport cu m işcările soci­ ale. P rim a se referă la situaţia în care actorii colectivi angajaţi în discursul public transferă în galerie propriu l public. Ieşirea în m edia generează mesaje mai m ult sau m ai puţin consistente pen tru m em bri, sim patizanţi şi opozanţi. Identificarea cu aceste mesaje este im portantă pentru m em bri, după cum distanţarea este im portantă pentru opozanţi. A doua caracteristică este generată de funcţia media ca principală arenă de formare a înţelesului (m eaning m aking). T oţi actorii colectivi presupun caracterul persuasiv al media. U n politician va urm ări reacţiile la discursul său în parlam ent, o mişcare socială va evalua im pactul unei acţiuni reflectate în media. Sunt astfel evaluate mă­ rim ea şi profilul audienţei, m enţionarea în articole şi comentarii, frecvenţa şi distri­ buţia reacţiilor şi alte aspecte relevante. A treia şi cea mai im portantă caracteristică este funcţia m ultiplicatoare a media. Aceasta distribuie m odificările de limbaj şi de preferinţe politice în toate locaţiile publice, de la locul de m uncă la cel de loaisir. Când o mişcare socială pune la îndoială un cod cultural, G am son consideră că media este prim a instanţă care sesizează şi eventual m ultiplică provocarea. A ici intervine contribuţia jurnaliştilor care devin jucători în arena publică, generând cadre de discuţie şi interpretare sau com entând poziţia celorlalţi jucători. Editorialul este un produs media ce face diferenţa faţă de ştire şi com entariu în ceea ce priveşte o acţiune colectivă. Editorialul, documentarul şi interviul m ultiplică discursul unei mişcări. Ţ inta m işcărilor sociale este însă galeria, num ită public audienţă sau consum ator (reader). In interiorul acestui public, indivizii neutri (bystanders) sunt vizaţi de cadrele acţiunii colective ale unei m işcări (collective action fram es) prin mesaje persuasive pentru care m edia este un m ijloc, o cale de a ajunge la „ţintă". Relevanţa sociologică a neutrilor în interiorul unui public este dată de reprezentativitatea şi influenţa lor în form area opiniei. In orice conflict cu public (de la o sim plă încăierare pe stradă la violenţă colectivă şi ciocniri cu poliţia), sentimentul dom inant este „nu te băga“. In m ajoritatea sa, publicul dezagrează conflictul social, cel mult priveşte de pe m ar­ gine. D e aceea, cu ocazia unui conflict, sociologul nu se uită la com batanţi, ci la public (W atch the crowd!). Publicul este „term om etrul" de control al atitudinii faţă de respectivul conflict. G am son sesizează că în public identificăm identităţi multiple ale indivizilor, iden­ tităţi care asigură codurile sau cheia de „citire" a conflictului. Pentru sociolog, a agrega aceste identităţi im aginate1 ale publicului este o tehnică de înţelegere a reacţiilor şi 1 Termenul este preluat de la B. Anderson (1991).

109

Ionel N icu S ava

poziţionării neutrilor (bystanders). D acă publicul în general urmăreşte de pe margine conflictul, cel m ai probabil consideră că sunt alte chestiuni mai im portante în socie­ tate care trebuie tratate cu atenţie. Prin cercetarea neutrilor stabilim dacă o acţiune colectivă este relevantă sau marginală, respectiv dacă are loc sau nu pe agenda publică. A stfel că strategiile de com unicare ale unei mişcări vizează agregarea identităţilor multiple în identităţi construite. Pe cei care s-au visat revoluţionari, dar nu au avut niciodată curajul s-o facă putem să-i convingem acum sau niciodată. Presupune să schim băm opinia dom inantă astfel încât una dintre identităţile „închipuite" ale indi­ vidului să devină manifestă. Putem paria pe ideea că orice individ s-a imaginat cândva revoluţionar sau m ăcar rebel. Este o procedură de deconstrucţie şi reconstrucţie a opiniei şi atitudinii. O piniile sunt „fotografii la m inut" ale publicului, ne spun care este atitudinea la un m om ent dat. O pin ia poate arăta total, diferit în m inutul urm ător, ceea ce arată fragilitatea sondajelor de opinie. A cţiunile colective sunt însă procese sociale, cu evenimente succesive destinate construcţiei sprijinului social pentru o iniţiativă sau alta. Chesti­ unea devine, în acest caz, ce strategie de influenţare angajăm pentru ca, prin interme­ diul media, să construim acest sprijin social în interiorul unui public care se defineşte neutru şi dezinteresat, chiar agasat, în legătură cu conflictele sociale, dar care s-a visat cândva „revoluţionar". Partea publicului în general sau a „m ulţim ii" receptive sau preocupate de o ches­ tiune poate fi definită publicul respectivei chestiuni. O rice problem ă im portantă are publicul său. D e exem plu, chestiunea „E lodia" (dispariţia unei avocate din Braşov în 2008) avea publicul său alocat postului O T V . A cest public era implicat în discuţii, cultivat ca audienţă predilectă a postului de televiziune m enţionat, im plicat în dez­ batere prin m esaje SM S etc. G am son num eşte publicul alocat unei problem e com unitate discursivă. C eea ce ştim cu siguranţă este că această com unitate este receptivă la subiectul în chestiune, este diversificată în ceea ce priveşte com poziţia socială şi locaţia şi, mai ales, este divizată în ceea ce priveşte soluţia sau acţiunea com ună ce trebuie întreprinsă. In cazul subiectului m edia num it „E lodia", o parte a publicului crede că soţul dispăru­ tei este vinovat, o altă parte nu exclude ipoteza ascunderii victim ei, în tim p ce o altă parte este convinsă de existenţa unei conspiraţii. „E lodia" nu mai este o sim plă persoană, un accident banal, ci o problem ă publică, un „tab lou " sau cadru decupat din realitate în interiorul căruia se confruntă mai m ulte opinii sau ipoteze. A cesta este un cadru (fram e) prin care se construieşte o versiune publică asupra unei acţiuni colective sau eveniment, ca în exem plul de mai sus. C adru l desem nează decupajul din realitate asupra căruia se concentrează un public prin interm ediul media.

110

S ociologia

mişcărilor sociale

C adrul m edia (m edia fram e) „organizează şi face coerentă o diversitate de sim bo­ luri, im agini şi argum ente, pe care le leagă prin interm ediul unei idei organizatoare principale ce ne inform ează care este m iza chestiun ii".1 Cadrele m edia ne pun în tem ă „despre ce vo rbim " sau „care este treaba". Pentru a-şi atinge scopurile, actorii colectivi folosesc structura de oportunităţi discursive (discursive opportunity structure), adică îşi adaptează producţia de cadre colective la oportunităţile media. Structura de oportunităţi discursive este „terenul de joc pe care se confruntă (aceste) cadre. A rena m ass m edia nu este plană, ordonată şi precis m arcată ca la terenurile de fotbal, ci una cu dâm buri şi gropi, şanţuri, prom ontorii şi jungle im penetrabile".12 U n astfel de teren prezintă avantaje şi dezavantaje pentru diferite cadre de inter­ pretare. Sunt patru chestiuni ce, în opinia lui G am son, decid m odul în care mişcările sociale îşi adaptează strategiile şi tacticile la structura de oportunităţi discursive: a) cât de radical poate fi discursul; b) cum se obţine accesul; c) cum se validează; d) cât de puternic este controlul discursului. P rim a chestiune - discurs b an al sau radical. P rop o rţia este stabilită de reacţia sim patizan ţilor prin raliere la acţiune colectivă, de atitudinea n eutrilor în sensul creării unei predispoziţii la recrutare sau chiar m obilizare şi, în sfârşit, dar nu în cele din urm ă, de neutralizare a opozanţilor. D iscursul îi raliază pe activişti, îi m obili­ zează pe neutri şi îi anihilează pe opozanţi. G radul de radicalism este astfel stabilit încât să se obţin ă m axim um de efect pe cele trei grupe de public. D acă un discurs este centrat pe reducerea la tăcere a opozanţilor, probabil că nu este credibil faţă de neutri. In cazul în care este dedicat exclusiv activiştilor proprii, discursul se trans­ form ă în slăbiciune, pentru că arată opozanţilor o problem ă, iar neutrilor niciuna. In ceea ce priveşte accesul, acesta este dependent de norm ele şi regulile funcţio­ nării media. M edia stabileşte ce anum e şi cum anume o chestiune devine subiect de interes public şi capătă ceea ce se numeşte standing sau profil. A avea standing în­ seam nă a avea voce în media, adică personalitate, credibilitate şi influenţă. Standingu l se construieşte şi nicio mişcare socială nu este tratată „de-a gata". Continuitatea com unicării, persuasiunea m esajelor, constanţa şi noutatea acţiunilor colective, ca­ pacitatea de a genera ştiri sunt strategii de com unicare ce aduc, în final, standing. V alidarea prin m edia a acţiunilor colective răspunde aşteptării protestatarilor „lum ea se uită la n oi". C ând se văd la televizor, activiştii se sim t validaţi. A cţiunile colective reflectate de m edia sunt evenimente publice. Lipsa m enţionării este inva­ lidare, este evenim ent lipsă. M işcările recurg la diferite „trucuri" pentru a ajunge pe prim a pagină: incidente deliberate, şocuri em oţionale, personalităţi publice angajate 1 Gam son, op. cit., p. 245. 2 Ibidem, p. 249.

111

Ionel N icu S ava

în acţiune, slogane provocatoare, scandări injurioase ş.a. în Rom ânia, anii 2012-2013 au înregistrat diverse tehnici de validare în m edia a acţiunilor colective. Slogane precum „Ieşi afară, javră ordinară!* (la adresa preşedintelui republicii) sau „Ponta, eşti un lingău* (la adresa prim -m inistrului) au îndestulat preferinţa m edia pentru spectaculos. C on trolu l discursului presupune că iniţiatorii săi menţin controlul asupra acce­ sului, standingului şi validării astfel încât cadrul principal de acţiune (m aster fram e) al unei m işcări sociale să se reflecte în toate cele trei etape. Există, desigur, riscul ca discursul unei m işcări să fie im itat, preluat sau deturnat. In încheierea acestei secţiuni evaluăm ceea ce G am son et al. (1992) num esc con­ centrarea m ijloacelor m edia şi transform area acesteia din mediu cu funcţia de transfer şi am plificare a cadrelor colective în actor colectiv sau instrum ent (al unui actor) colectiv. A stfel, „trăim în m ijlocul unor imagini media despre lum ea înconjurătoare, pe care le folosim pentru a construi un înţeles mental în ceea ce priveşte chestiunile politice şi sociale. Lentilele prin care recepţionăm aceste im agini nu sunt neutre, ci exprim ă puterea şi punctul de vedere al elitelor politice şi econom ice ce le operează şi focalizează. Iar geniul remarcabil al acestui sistem este de a face ca întregul proces să pară atât de norm al şi natural, încât adevăratul m ecanism al construcţiei sociale răm âne in vizib il*.1 Este discursul gamscian în ceea ce priveşte dom inaţia sim bolică şi culturală în capitalism. Astfel, în opinia lui G am son et a l , dezvoltarea tehnologiei de reproducere a realităţii este pe cale să schimbe funcţia socială a media. A sistăm la o explozie a im aginilor şi la o im plozie a reprezentărilor reale. C op ia, sim ulacrul sau m ontajul media, în particular cel furnizat de televiziune şi internet, substituie realitatea fără a avea, de cele m ai m ulte ori, o legătură cu lum ea reală. T eleviziun ea ne furnizează o im agine fabricată, focalizează lentilele şi, deci, privirea noastră acolo unde doreşte şi asupra a ceea ce doreşte. D evenim cu toţii audienţă sau sim pli spectatori relevanţi prin num ăr. A udienţa, în sensul invocat de autorii m enţionaţi, presupune că televiziunea se adresează unei mase de oam eni care sunt esenţialm ente identici, care prim esc aceleaşi mesaje, înţelesuri şi ideologii prin aceleaşi program e şi care oam eni sunt esenţialmente pasivi, nu au reacţii sau opinii diferite şi nu ne aşteptăm să iniţieze acţiuni diferite, cu atât mai puţin opuse. Program e standardizate şi indivizi standardizaţi probabil că sunt ceea ce ne-am dori cel m ai puţin. 1 Gam son, A. W illiam et al., „M edia Images and the Social Construction of Reality", în A nnual Review o f Sociology, nr. 18/1992, p. 374.

112

S ociologia

mişcărilor sociale

Se pot enum era cel puţin trei aspecte legate de această îm prejurare, respectiv: a) producţia de im agine şi concentrarea m edia în corporaţii; b) conţinutul m esajelor şi obedien ţa/opoziţia publicului; c) negocierea sensului acţiunii sociale. Concentrarea m ijloacelor din „industria conştiinţelor1', cum a fost denum ită m e­ dia, a redus acţionariatul până la dispariţia com petiţiei. G am son arată că m ultinaţi­ onalele au integrat diferite m edia sub un singur con trol, ceea ce înseam nă că au devenit un soi de „m inistere private ale inform ării". D acă, de exem plu, în S U A în 1983 erau circa 46 de com panii media, la începutul anilor ‘ 90, num ărul lo r s-a redus la m ai puţin de 20 şi continuă să scadă. Aceste conglom erate controlează ziare, re­ viste, televiziuni, radio, edituri şi case de filme, coordonate după un plan de afaceri unic ce, în final, reduce diversitatea, com petiţia şi calitatea media. C on trolul unor media multiple generează produse standardizate şi similare, deşi sunt rulate pe media diferite. G iganţii m edia procedează în felul urm ător: „o revistă deţinută de o companie selectează sau com isionează un articol ce poate fi u lterior transform at într-un serial la o televiziune ce face parte dintr-o reţea deţinută tot de com panie; mai târziu este transform at în scenariu pentru un film ce se toarnă într-un studio deţinut de aceeaşi com panie, cu coloana sonoră înregistrată cu un grup m uzical ce devine popular în revistele com paniei şi prin difuzarea constantă la staţiile radio deţinute de companie, după ce m elodia devine populară pe un disc im prim at de aceeaşi com panie şi tot aşa m ai departe, cu reluare pe televiziunea prin cablu şi închiriere de videodiscuri în întreaga lu m e".1 Politica de m onopol global este reprodusă în orice entitate locală (ţară) în care in­ dustria media este reglementată de regulile pieţei şi nu reprezintă un domeniu strategic rezervat autorităţilor locale. D e exemplu, o corporaţie financiară organizată într-o ţară terţă ca fundaţie ce prom ovează dem ocraţia şi societatea civilă se concentrează, asupra unui segment al spaţiului public în care se iniţiază form atorii de opinie - edu­ caţia - şi se im plică în modificarea program elor de educaţie şi în politica manualelor. Interesul nu este profitul, cât standardizarea educaţiei şi a form ării form atorilor după normele şi principiile finanţatorului. O piniile sau grupurile alternative sunt marginalizate şi, în cele din urmă, eliminate. Rezultă sisteme educaţionale „ocupate" sau alocate altui centru de interes decât cel local, cu agende intelectuale standardizate şi, de obicei, excentrate realităţii locale. Astfel că întregi comunităţi intelectuale preamăresc în scris şi la catedră cel m ai înalt „standard" internaţional, dar sunt apatice, neinteresate şi dezangajate în ceea ce priveşte realităţile sociale locale. Aceste agende locale sunt prea mici şi neînsemnate în raport cu marile problem e ale omenirii. C u m s-ar spune, sunt com unităţi intelectuale cu fundul acasă, dar cu mintea în străinătate. 1 Bagdikian, B., TheM edia Monopoly, Boston, Beacon, 1990, p. 48, apud Gamsnon et al, op. cit. p. 379.

1 13

Ionel N icu S ava

In ceea ce priveşte conţinutul mesajelor, standardizare înseamnă că prim im acelaşi mesaj indiferent de m edia la care suntem expuşi. în articulaţiile sale, acest mesaj standardizat este clar - lum ea este în aşa fel făcută încât, deşi nu este perfectă, nu prea putem face mare lucru să o schim băm ; ea este bună aşa cum v-o prezentăm noi. O lum e vizionată prin astfel de lentile generează apatie, cinism şi obedienţă, nicide­ cum participare activă şi implicare. Este o hegemonie, în term enii lui G ram sci, ce reinstituie dom inaţia asupra unui public ale cărui reacţii şi em oţii sunt controlate de media. M odul în care cadrele prefabricate de media intervin în generarea de sensuri şi înţelesuri despre lum e poate fi explicat prin teoria fram e-ului, detaliată de noi în capitolul 4. D acă funcţia principală a m edia este asigurarea acelei arene în care diferite grupuri sociale, instituţii şi ideologii se confruntă în ceea ce priveşte definirea şi construcţia realităţii sociale, instalarea hegem oniei m edia înseam nă că în arenă vo r pătrunde cei cu reprezentări agreate sau consonante cu industria de profil. Jurnalistul obedient sau „ton om at“ este prototipul acestui com portam ent. Televiziunea, ziarele, radiou­ rile şi presa scrisă devin, în acest caz, cutiile de rezonanţă ale m esajelor prestabilite. C ititoru l de rând este înlocuit de sponsorul diferitelor cadre de interpretare ce caută în media, în opinia, lui G am son et a l , confirm area acţiunilor sale. Patronii ziarelor citesc dim ineaţa propriile gânduri în propriile ziare. A cesta ar fi paradoxul presei globale. D ram a este cu atât m ai m are cu cât aceşti patroni îşi citesc propriile gânduri în m edia diferite, în lim bi diferite şi în ţări diferite. D e asemenea, globalizarea reţelelor m edia generează, inevitabil, com prim area spaţiului şi tim pului social. C om prim are înseam nă concentrare pe ceea ce este ime­ diat sau live şi, evident, lipsit de profunzim e. Interesează, în term enii sociologilor citaţi, suprafaţa. Inform area publicului poate fi adevărată sau falsă, însă ceea ce ră­ m âne şi contează este im aginea de suprafaţă, instantaneul. Efectul este substituirea lum ii „reale" cu hiperrealism sau simulacru. Astfel, „D isneyland este prezentat ca fiind im aginar pentru a ne face să credem că restul este real, când de fapt întregul L os A ngeles şi A m erica ce îl înconjoară nu m ai sunt reale, ci ţin de dom eniul hiperrealului şi al sim ulării".1In acest m od, media ne furnizează o perspectivă fragmentată şi confuză asupra lum ii înconjurătoare sim ilară celei fabricate de D isneyland. D upă ce am fost expuşi în copilărie la desenele şi personajele im aginare ale lui D isney, la m aturitate consum ăm ştirile, filmele şi imaginile aceluiaşi producător. T otu şi, oam enii nu sunt totalm ente stupizi, iar cei care eventual nu au vizitat D isneylandul au dezvoltat tehnici de negociere şi evitare a hegemoniei m edia. In cazul celor care nu au căpătat dependenţă de media, mesajele text şi imagine sunt 1 Gam son et a l., op. cit., p. 387.

114

S ociologia

mişcărilor sociale

citite diferit, în funcţe de bagajul cultural sau instrum entele de acest tip. E xistă un proces de reverberare a m esajului şi de negociere a sensului între individ/colectivităţi şi media, printre altele tocm ai pentru că m edia a devenit unul dintre actorii colectivi im plicaţi în form area înţelesului în societate. L a nivel subcultural, grupurile şi reţelele sociale reacţionează şi contrapun im a­ ginilor şi cadrelor m edia propriile sensuri şi interpretări asupra realului. M edia al­ ternative - cum ar fi site-ul de ştiri - , portalul de inform are locală, ziarul de cartier sau radioul regional, com pletează, m odifică şi în m ulte cazuri infirm ă inform aţia şi imaginea standardizată. A stfel că înţelesul colectiv asupra unui eveniment sau obiect se form ează în cele din urm ă undeva între m allul inform aţional şi boutique-ul de ştiri locale sau între C N N şi R adio Rădăuţi. M edia prom ovează apatie, cinism şi obedienţă, m ai puţin participare şi implicare activă. M arile trusturi de presă standardizează produsele m edia sim ilar celorlalte produse oferite consum ului şi se aşteaptă la predictibilitate din partea consum ato­ rului de inform aţie. T otu şi, publicul a dezvoltat tehnici de negociere a sensului transm is de m edia şi a creat instanţe de confirm are sau infirm are a sensurilor sociale. Printre aceste instanţe se num ără şi mişcările sociale.

4

-

E T A P E L E

A C Ţ IU N II C O L E C T IV E .

MOBILIZAREA, PROTESTUL ŞI NEGOCIEREA 1. Protestul. Siturile de contestare socială. 2. D ifuziunea contestării. Ciclul de proteste. 3. Producţia de capital social prin protest. Evenim ente ce m odifică structura. 4. Teh­ nici de m obilizare a resurselor. A ctivistul social. 3. Reţeaua globală a intem etului şi expansiunea protestului. M obilizarea online. 6. Elaborarea strategiei. Dilem ele acţi­ unii colective. 7. Repertoriul de acţiuni. Marşul, dem onstraţia, m itingul şi greva. 8. Interpretarea şi cam pania. Tehnica profilării unei m işcări sociale. 9. D inam ica m iş­ cărilor. Etapele acţiunii colective. In cursul secolului al XIX -lea, societatea engleză s-a bucurat de o stabilitate re­ m arcabilă în com paraţie cu cea franceză, confruntată cu tulburări sociale repetate. Englezii, im presionaţi de violenţele Revoluţiei franceze, au preîntâm pinat revoltele prin extinderea drepturilor colective (în 1832 pentru clasa de m ijloc şi în 1867 pen­ tru clasa lucrătoare). Se spune că în acest fel „Franţa a dat lecţii despre revoluţie, iar M area Britanie despre dem ocraţie".1 D incolo de obişnuita ironie anglo-saxonă, com paraţia invocată ne atrage atenţia asupra consecinţelor diferite ale acţiunii colective. M odernitatea este asociată cu politica consensuală, num ită şi dem ocraţie, în care acţiunile colective se derulează cel mai adesea fără confruntare şi constau în alegeri, consultare, negociere, legiferare, decizie, reform ă, adm inistrare şi altele generic numite guvernare. A ceasta este pro­ ducţia şi reproducţia vieţii sociale. C ea mai mare parte a vieţii sociale este rutină. E xistă însă şi acţiuni colective cu caracter extraordinar care se derulează în afara şi cel m ai adesea în opoziţie cu sistemul instituţional. A cestea sunt grevele, revoltele, revoluţiile, conspiraţiile, loviturile de stat, mişcările naţionaliste şi conflictele civile 1 Tilly, Charles, Contention and Dem ocracy in Europe, 1630-2000, Cam bridge University Press, 2004, p. 5.

116

S ociologia

mişcărilor sociale

numite şi acţiuni colective transgresive. Frecvenţa revoluţiilor şi a conflictelor civile din ultim ele două secole ne avertizează în ceea ce priveşte im portan ţa acţiuniloi colective cu caracter excepţional. Faptul că O ccidentul în general şi M area Britanie în particular nu au înregistrai episoade revoluţionare frecvente reprezintă m ai degrabă o adm irabilă excepţie. Re gula pare a fi inflam area periodică a vieţii sociale.

In prezentul capitol ne propunem să descriem procesele sociale extraordinare şi tipurile de acţiuni sociale colective derivate, cum sunt protestul şi consecinţele p o ­ litice ale acestuia. înainte de aceasta se im pun câteva definiţii. M ai întâi distingem între m işcări sociale şi conflicte civile.1 F ap t este că orice mişcare socială im plică o politică de contestare, situaţie im plicită la o m işcare pentru protecţia anim alelor şi explicită în cazul revoltelor sociale şi revoluţiilor politice. J.M . Jasp er (2002) crede că o m işcare care nu contestă sau nu afirm ă ceva nu este mişcare. A cţiunea colectivă înseam nă că „spargerea regulilor este singura cale“ .12 C u alte cuvinte, politica de contestare ţine de un continuum între m oderaţie şi radicalism încât nu putem exclude mişcările radicale din sociologia m işcărilor soci­ ale. P ot fi desigur încadrate într-o clasă diferită. D iferenţa este aceasta: o lovitură de stat are ca ţintă schim barea puterii politice, o mişcare socială are ca obiectiv schim ­ barea societăţii.3 U nde anume se plasează punctul de transgresiune pe acest conti­ nuum ţine de cazul în atenţie. Teoretic, indiferent dacă sunt m oderate sau radicale, acţiunile colective prin care se neagă o ordine socială sau politică, se solicită un drept sau se refuză o obligaţie sunt asociate cu politica de contestare (contention politics). D in această perspectivă, mişcările sociale sunt situri de contestare, adică acţiuni colective alternative generate de blocarea sau lim itarea accesului la mecanismele instituţionale ordinare de p ro­ ducţie şi reproducţie a vieţii sociale. C ând accesul la mecanismele sociale existente este restricţionat, cel mai probabil oam enii vor încerca să le schimbe. C ând şi acce­ sul la schim bare le este restricţionat, contestarea violentă şi deci schim barea prin m ecanisme extraordinare răm ân unele dintre opţiuni. D e aceea, spre deosebire de politica de rutină, prin politica de contestare înţele­ gem acţiunea colectivă extraordinară ce presupune „interacţiunea episodică, publică 1 M cAdam, D ., T arrow, S. Tilly, C., „Com parative Perspectives on Contention Politics", în M. Lichbach şi A . Zuckerm an (eds.J, Com parative Politics: R ationality, Culture, an d Structure. A dvancing Theory in C om parative Politics, Cam bridge University Press, 2004. 2 Ideea preluată de Jasper aparţine, de fapt, lui Piven, Fr. F. şi Cloward, A. Richard, Poor People’s Movements, New York, Random Flouse, 1977, apud Jam es M. Jasper, „A Strategic Approach to Collective Action: Looking for Agency in Social Movements Choices", în M obilization: An International Journal, 9(1), 2002, p. 9. 3 Tilly, C ., „Social Movements ...“, în Theory and Society, K luw er Academic, nr.27/1998, p. 470.

ţii colectivă între autorii revendicărilor şi obiectul acestora atunci când: a) cel puţin un guven este reclamant, obiect al revendicărilor sau parte a revendicării şi când b) revendicările, în cazul în care sunt satisfăcute, afectează interesele a cel puţin unuia dintre solicitanţi".1 D efiniţia întăreşte afirm aţia că politica de contestare se derulează în public, an­ gajează interacţiune între solicitanţi şi „ceilalţi", este susţinută de cei ale căror interese le reprezintă şi presupune prezenţa guvernului în calitate de mediator, ţintă sau chiar reclamant. Sim plu spus, dacă politica de rutină eşuează în parlam ent, atunci politica se va face cu m ulţim ea din stradă. T eoria politică spune că revoluţia este o excepţie, practica socială arată că uneori devine o regulă. Lum ea reală este una a contestării şi revoluţiilor în care H yde Park, Bastilia, Tienanm en, W all Street sau Piaţa U niver­ sităţii sunt descriptorii săi. Prezentul capitol evaluează aşadar dinam ica contestării. N e interesează m ecanis­ mele şi procesele protestului, identificăm form ele, repertoriile de acţiune şi cam pa­ nia de contestare şi, nu în cele din urm ă, m obilizarea strategică pen tru acţiune colectivă. Rezultatele acţiunilor colective se reflectă în procesele de instituţionalizare. Istoria socială m odernă arată că procesul de contestare este întotdeauna asociat cu consecinţe. C ân d m işcarea creează o nouă instituţie, avem de-a face cu o schimbare socială. C ând m işcarea devine o societate alternativă, avem de-a face cu o revoluţie. Pentru că de fiecare dată lucrurile se întâm plă aparent diferit, între revoluţii ne pet recem tim pul încercând să aflăm de ce a venit cea din urm ă şi cum să o evităm pe rea dinainte. Indiferent cât tim p a trecut, despre precedenta credem că este prea devreme să ne pronunţăm sau, cum se spune în engleză, Too soon to tell.2

4.1. Protestul. Siturile de contestare socială Politica de contestare se m anifestă prin acte revendicative. D acă un individ sau grup înaintează o petiţie oficialităţilor, acesta este un act de contestare. D acă remi(erea petiţiei este însoţită de o delegaţie, acţiunea devine colectivă. D acă delegaţia se 1 ransform ă într-un m arş sau manifestaţie, atunci avem de-a face cu un act colectiv de contestare. In sfârşit, dacă această contestare presupune ocuparea unui sit public

1

McAdam, D ., T arrow, S. Tilly, C., Dynam ics o f Contention. Cam bridge University Press, ediţia

2004, p. 5.

■’ Este răspunsul chinez la întrebarea unei delegaţii de universitari americani din anii 7 0 „C e cre­ deţi despre Revoluţia franceză?".

S ociologia

mişcărilor sociale

de către un num ăr de indivizi, em iterea de slogane, transm iterea de m esaje şi avan­ sarea de revendicări, avem de-a face cu ceea ce se num eşte protest organizat, una dintre m anifestările cele m ai frecvente ale politicii de contestare. In com paraţie cu vechile form e de confruntare (de exem plu, arderea castelelor nobiliare, ocuparea terenurilor agricole sau execuţiile publice din tim pul Revoluţiei franceze), protestul este o inovaţie urbană, în sensul că atitudinea de constestare se transferă preponderent în m ediul social urban şi industrial, iar am eninţarea cu vio­ lenţa este m ai degrabă im plicită. C ele m ai m ulte proteste sunt neviolente şi m ajori­ tatea m işcărilor m oderne m en ţion ează cu oarece frecvenţă această preferinţă în program ele lor. A pelul la neviolenţă este însă mai degrabă o precauţie juridică decât o consecinţă practică. C on testarea în general angajează form e de acţiune la limita legii. T otu şi, cu unele restricţii ce variază de la un sistem politic la altul, mijloacele şi form ele de protest sunt recunoscute ca legitime. A protesta nu m ai este un act ilegal şi m ai ales nu m ai este o practică ilegitimă. Această prim ă accepţiune a protestului avansată de noi corespunde în linii mari cu cea furnizată relativ recent de reputaţi specialişti care acreditează ideea că protes­ tele sunt „situri de contestare în care corpuri, sim boluri, identităţi, practici şi dis­ cursuri sunt utilizate pentru a avansa sau preveni schimbări în relaţiile instituţionale ale puterii” .1 Studiul lui P .K . Eisinger (1971) asupra protestelor din oraşele americane în anii ‘60, printre prim ele în ciclul academic inaugurat de studiul m işcărilor sociale, este o ilustrare a acestei definiţii. Protestul urban a prezentat trăsături com une, fapt ce a perm is desprinderea unor ipoteze teoretice im portante.12 In prim ul rând, protestul a fost asociat cu o form ă distinctă de com portam ente sociale, num ite „manifestări colective, de natură disruptivă, iniţiate pentru a asigura «oam enilor relativ lipsiţi de putere» un instrum ent de negociere în procesul politic”.3 Protestul aproape genera­ lizat în mediul urban a fost un duş rece pentru A m erica şi a constituit ceea ce numim o inovaţie socială. U n nou instrum ent politic se m anifesta în dem ocraţia atlantică: protestul. In al doilea rând, pen tru p rim a dată după m ai bine de o sută de ani4 îşi mani­ festau contestarea atât de m ulţi oam eni şi în atât de m ulte oraşe. în accepţiunea so ciolo gu lu i am erican, p rotestu l era puterea organizată a celor lipsiţi de putere (the pow er o f the pow erless). M asa so cială, fo rm ată p repo n d eren t din populaţia 1 Taylor şi Van D yke (2004), apu d Della Porta şi M. Diani, So cial M ovem ents. A n Introduction, Blackweel Publishing, 2006, p. 165. 2 Eisinger, Peter K ., „The Conditions o f Protest Behavior in American C ities“, în The American P o litic al Science R eview , vol.76/1971.

3 Op. cit., p. 13. 4 In raport cu 1861, anul declanşării războiului civil în SU A.

iwiN CL

n iiL U

JA V A

m argin alizată (afro-am ericani), se exprim a prin interm ediul unui vehicul politic nou, care era po litica de contestare. In al treilea rând, oam enii protestau pentru că erau preocupaţi de chestiuni faţă de care cei care deţineau puterea (reprezentanţii aleşi) nu manifestau niciun interes. M unicipalităţi corupte erau insensibile la nevoile com unităţilor urbane. C a m ani­ festare implicită, protestul era o form ă aluzivă de violenţă sau cel puţin o ameninţare în acest sens. In înţelegerea lui Eisinger, „protestul este un instrum ent prin care grupuri de oam eni m anipulează team a de dezordine şi violenţă" şi, în acelaşi tim p, se protejează de eventualele costuri asociate cu form ularea explicită a ameninţării. A cţiunea protestatară de grup diluează potenţialele repercusiuni individuale. în downtown, afro-americanii protestau civilizat, în tim p ce în neighbourhood (în fapt un ghetou social) violenţa se păstra în limite obişnuite. Protestul a înregistrat inci­ dente, dar nu a generat violenţe pe scară largă, ceea ce este remarcabil având în vedere severitatea agendei interrasiale în anii luptei pentru drepturi civile şi sociale. A lături de absenţa relativă a violenţei, Eisinger observă, în al patrulea rând, un proces de difuziune a protestului asociat cu expansiunea televiziunii şi m edia naţio­ nală în general. Protestele din stradă, difuziunea lo r pe întreg teritoriul american şi reflectarea întregului proces în m edia au creat o presiune de jos-în-sus (dinspre ghetto spre city halt) şi de sus-în-jos (opinia publică naţională s-a raliat protestului) pentru reform a politicilor municipale. O am enii priveau la televizor propriile proteste şi înregistrau reacţiile altora, uneori în direct din situl de protest. M ajoritatea albă a privit protestul afro-americanilor la televizor şi s-a raliat cauzei lor. M edia a devenit astfel un facilitator al contestării, ceea ce era, de asemenea, o noutate pentru America. In al cincilea rând, pentru Eisinger, protestele anilor ‘60 au fost „un sem nal că structura de oportunităţi este flexibilă şi vulnerabilă la asalturile politice ale grupu­ rilor defavorizate".1 C u alte cuvinte, oam enii au „sim ţit" că „sistem ul" corupt şi insensibil era în acelaşi tim p vulnerabil. Sistem ul instituţional avea nevoie de re­ form e. C riza era sistem ică pentru că peste 120 de m unicipalităţi (aflate în atenţia sociologului american) s-au confruntat cu acest tip de proteste. C auza era marginalizarea grupurilor vulnerabile de oligarhiile locale, mecanism ul ţinea de structura de oportun ităţi, iar solu ţia a fost reform a m unicipalităţii, adică schim barea rutinei politice la nivel local în America. Protestul a reprezentat aşadar o inovaţie socială iniţiată de populaţia exclusă de la participare instituţionalizată şi care s-a exprim at prin interm ediul p oliticii de contestare, proces m ultiplicat de media tipărită şi m ai ales de cea televizată. Televi­ ziunea a devenit naţională simultan cu generalizarea protestului în anii ‘60. 1 Ibidem 7, p. 28.

120

-----------------------------------------------------------------

S ociologia

mişcărilor sociale

C ercetând serii de evenimente similare, constatăm că acest m od el al protestelor este oarecum generalizat în perioada m enţionată. E u ropa de Vest şi chiar cea de Est sunt traversate de valuri de protest, deşi m iza era diferită. (D in această perioadă datează reform a autorităţilor locale şi în Europa. Franţa a iniţiat politica de regionalizare ulterior m işcărilor autonom iste locale. C h iar şi R om ân ia socialistă şi-a m o­ dificat politica de organizare locală la sfârşitul anilor ‘60.) Im portant este de reţinut aici mecanism ul (com binaţia dintre deprivare şi struc­ tura de oportunităţi) prin care se generează un proces (politica de contestare) ce se poate vizualiza printr-o suită de evenimente (ciclu de proteste). C om bin aţia acestora nu desemnează încă ceea ce num im o m işcare socială. Să consemnăm deocamdată multiplicarea siturilor de contestare şi a form elor de protest. Sociologic, când contestarea apare în mai m ulte locaţii aparent izolate, se creează condiţii pentru schim bare socială. D o i autori europeni m enţionează şi ei că „de prin anii ‘70 un num ăr din ce în ce m ai m are de cetăţeni susţin legitim itatea altor form e de presiune asupra guver­ n elor" a căror listă include „sem narea de petiţii, dem onstraţii autorizate, boicoturi, refuzul de a plăti taxele, ocuparea de locuri publice, blocarea traficului şi greve".1 D in această perioadă, „în societăţile industriale avansate, tehnicile de acţiune poli­ tică directă nu m ai poartă, de fapt, stigm atul devianţei. N ic i nu mai sunt văzute ca orientări antisistem ".12 Protestul a fost legalizat şi a devenit un instrum ent legitim al acţiunii politice, m otiv pentru care nu m ai este interpretat ca acţiune subversivă la adresa sistem ului capitalist şi a dem ocraţiei liberale. N u m ărul cetăţenilor ce semnează petiţii a crescut de la circa 30 la sută prin anii ‘60 la peste 60 la sută în anii ‘90, în timp ce proporţia participanţilor la proteste de stradă a crescut de la 9 la circa 20 la sută. D isponibili­ tatea cetăţenilor de a participa la diferite form e ale acţiunii colective a devenit un indicator de „sănătate".

4.2., Difuziunea contestării. Ciclul de proteste A

In ceea ce priveşte difuziunea politicii de contestare, se observase încă de prin 1965 că, „întrucât protestul are succes în m ăsura în care activează participarea p o li­ tică a altor (grupuri), se dovedeşte a fi una dintre puţinele strategii la care chiar şi 1 Della Porta şi Diani, op. cit., p. 166. 2 Barnes et al, p. 157, apud Della Porat şi Diani, op. cit., p. 166.

121

grupurile defavorizate politic p o t asp ira".1 C ei lip siţi de putere nu dispun decât de puterea num ărului lor şi a coordonării acţiu n ilor, însă succesul lo r depinde de rali­ erea altor grupuri. A stfel, şansa protestelor creşte atunci când antrenează participa­ rea u n o r gru pu ri sim ilare sau apropiate şi au rezo n an ţă în m edia. D in această perspectivă, m ultiplicarea siturilor de contestare a fost catalogată cu num ele de ciclu sau val de protest (cycle o f protest). Ciclul de protest se bazează pe teoria difuziunii proceselor sociale care acreditează ideea că iniţierea unei acţiuni sociale m odifică prob ab ilitatea acţiunilor sociale sub­ secvente. Este o interacţiune între evenim ente aparen t izolate care generează serii sau cicluri de acţiuni colective, m otiv pentru care identificăm diferite perioade de tim p cu num e inspirate de aceste cicluri. D e exem plu, pentru seria de m işcări naţi­ onaliste ale secolului al XIX-lea, acesta a fost n u m it „secolul naţiunilor", după cum urm ătorul a fost catalogat drept „secolul răzb oaielo r". Intre ciclurile de acţiuni co­ lective se interpun perioade de acalmie sau linişte. Este cazul acelui fin de siecle eu­ ropean întruch ipat de Viena. Istoric, perioadele de acalm ie sunt scurte, cele de tulburări sau inflam are socială sunt lungi şi adesea dureroase. Ciclurile de proteste se suprapun cu alte evenim ente colective, de genul cam pa­ niilor electorale, represiunii politice, inflam ării m ediilor de com unicare ş.a. N u se poate acredita ideea succesiunii ciclurilor de protest (în sensul alternanţei perioade­ lo r de acalmie şi agitaţie), însă se poate observa o covariaţie a ciclurilor cu form area m işcărilor sociale.12 C u alte cuvinte, nu este o legitate să avem epoci de tulburări şi epoci de acalmie, deşi pare a fi o regularitate. U n sociolog am erican ( S. T arrow , 1994) a dezvoltat un m odel teoretic al ciclu­ rilor de protest, subliniind efectul de multiplicare num it şi dem onstrativ (dem onstra­ tion effect) ce asigură, în cele din u rm ă, succesul acţiu n ilor colective.3 M işcarea pentru drepturi civile a creat o breşă pentru afirm area altor m işcări sociale, cum ar fi m işcarea fem inistă şi, mai târziu, L G B T . „Ştirile" pozitive disem inate în popu la­ ţiile cu biografii disponibile generează cicluri de protest prin care este pus la încercare sistem ul instituţional din direcţii multiple. Se poate utiliza şi o perspectivă de ecologia populaţiei pentru a oferi o explicaţie alternativă a ciclului de protest. Traiectoriile protestului sunt determinate de creşterea densităţii ratelor de protest şi a densităţii în organizaţiile m işcărilor sociale.4 Densitate 1 Lipski, 1965, p. 1, apud Della Porta şi Diani, op.cit., p. 164. 2 O liver, P.E. şi M yers, D .J., „D iffusion M odels of Cycles o f P rotest as a T h eo ry o f Social M ovem ents", raport de cercetare prezentat la Congresul A sociaţiei Internaţionale de Sociologie, M ontreal, 1998. 3 Tarrow , S., Power in Movement, Cam bridge University Press, 1994. 4 M inkoff, D .C ., „The Sequencing o f Social Movements", în A m erican Sociological Review , nr. 62(5)/199, pp. 779-799.

122

crescută în organizaţii (activism şi fram in g) accelerează difuziunea activ ism u lu i: circum scripţii mai m ult sau m ai puţin similare prin, transferul de inform aţie şi co: strucţia de nişe sau infrastructură de resurse. Ciclul de proteste poate fi privit şi ca evenimente cogenerate: un protest produc cel puţin un alt protest, fără ca între populaţiile implicate să existe o legătură struct! rală. Sociologic, mişcările sociale se multiplică atunci când creşte frecvenţa generală protestelor în rândul unei populaţii. Sub acest aspect, mişcarea socială devine „o di tribuţie a evenimentelor într-o populaţie".1 Definiţia ne sugerează că mişcările eres de jos-în-sus şi reunesc o serie de evenimente similare într-o singură acţiune colectivi evenimentele fiind aparent izolate şi, în fapt, cogenerate prin procesul de difuziune Este suficient pentru studenţii unei universităţi X să ia la cunoştinţă de protestul stt denţilor de la universitatea Y pentru a recurge la aceeaşi acţiune colectivă în situaţi existenţei unor condiţii sociale similare. A r urm a unificarea acţiunii colective X cu 1 şi altele similare pentru a defini o mişcare socială. M işcarea se va naşte în acest caz dii evenimente. Mişcările studenţeşti din anii ‘60 s-au form at în acest fel. Să reţinem aic că un ciclu de proteste înseamnă acţiuni colective similare, dar nu unificate. Eveni mentele sunt importante, dar nu toate afectează ceea ce num im în continuare structură

4.3. Producţia de capital social prin protest. Evenimente ce modifică structura C on flictele sociale p o t fi vizualizate şi prin interm ediul a ceea ce se num eşte eventful protests.12 C ân d o cauză sau instituţie generează conflicte sociale în spaţii geografice, sociale şi econom ice disparate, se poate rezonabil acredita ideea că apa­ riţia unei m işcări sociale este doar o chestiune de tim p. Sim plu spus, evenimente izolate şi distante pot, în fapt, arăta conturul unei m işcări sociale în curs de consti­ tuire. Evenim entele sunt expresia conflictului. „P rim ăvara A rab ă" aproxim ează destul de bine conceptul evenim entelor cumulate. Să explicăm ce înseam nă acest lucru. In tradiţia teoretică a m işcărilor sociale, m anifestarea conflictului social este indicatorul principal: dacă avem conflict, avem protest şi atunci un ciclu de protest asociat cu un num ăr de oam eni organizaţi şi m otivaţi se cheamă mişcare socială.

1 Ibidem 16, p. 6. 2 Della Porta, D ., „Eventful Protest, Global Conflicts", în D istinktion, Scandinavian Jou rn al o f Social Theory, nr. 17/2008, pp. 27-56.

123

D acă însă avem un ciclu de protest al unor oam eni organizaţi, constituit din evenimente separate şi evident izolate spaţial, putem vorbi şi în acest caz despre o mişcare socială? R evoluţia franceză poate fi evaluată ca m işcare prin prism a inciden­ ţei unor evenimente precum Căderea Bastiliei. In m od similar, pe 22 decembrie 1989, fuga lui N icolae Ceauşescu este evenimentul care a declanşat schimbările politice şi econom ice care au urm at. T ransm isă de televiziune, scena are acelaşi im pact asupra oricărui evenim ent sim ilar în provincie. Televiziunea a fabricat în acest caz ceea ce în prezenta lucrare num im un m aster-fram e al fugii „dictatorului11. M ai aproape de zilele noastre, ţinând cont că mijloacele de comunicare interm e­ diate de com puter suplinesc, deşi nu înlocuiesc, proxim itatea socială, atunci se poate rezonabil considera că un fram in g com un se produce de către m ilitanţi pe platfor­ mele online şi acesta poate integra evenimente, m obilizare şi repertoriu de acţiuni în m od real alocate unei mişcări. Mişcarea zapatistă din M exic (1994) a fost catalogată ca prim a m işcare locală cu reţea de sprijin internaţional m ediat de com unicarea online. Evenim entele create de un grup de ţărani insurgenţi din cea mai înapoiată şi izolată regiune a M exicului au creat o mişcare internaţională de sprijin fără prece­ dent. T otuşi, nu orice eveniment are astfel de consecinţe. Pentru a ilustra ideea m işcării prin evenimente, sociologul italian D ella Porta utilizează conceptul eventful protest1 prin care evenimentele sunt înţelese ca „o clasă relativ rară de întâm plări (happenings) ce generează o m odificare sem nificativă a structurii11.12 Pe tim pul ciclurilor de protest, unele evenimente neprevăzute tind să altereze structura existentă, susţinând m ecanismele schimbării sociale: se dezvoltă reţelele organizaţionale, cadrele acţiunii colective fuzionează şi se m ultiplică expo­ nenţial prin interm ediul com puterelor şi al media. Pe fond, evenimentele sunt p ro ­ cese prin interm ediul cărora indivizii interacţionează pe tim pul acţiunii colective. Prin protest oam enii interacţionează, se form ează grupuri, se profilează lideri, se emit idei şi se îm părtăşesc atitudini, stări de spirit şi cadre ale acţiunii colective. Bari­ cada pare a fi cea m ai bună şcoală revoluţionară. Pichetarea unei instituţii, asaltul unui baraj de poliţie sau arestul la poliţie sunt astfel de evenimente cu consecinţe 1 E v en tfu l p ro test este un concept propus de W .H . Sewell în 1996. Sewell face distincţia dintre i an p oralitatea teleologică (evenimentele reprezintă procese transistorice, ceva de genul de la mai puţin la mai m ult, cum ar fi urbanizare, industrializare, progres etc.), tem poralitatea ex p erim en t­ ală (evenimentele sunt evaluate com parativ, revoluţie-nerevoluţie, dem ocraţie-nedem ocraţie) şi tem poralitatea evenim enţială (even tful tem porality , Le. recunoaşterea puterii transform atoare a eve­ nim entelor în istorie). 2 Della Porta, op. cit., p. 29, care îl citează pe Sewell. A m tradus happenings în textul original cu în tâm plări. In limba rom ână, întâmplările nu sunt însă simple accidente sau evenimente neprevăzute,

având în vedere etim ologia latină a cuvântului in tem plum , ci sunt subînţelese a fi decise de o instanţă ■ mpranaturală.

S ociologia

ciall

mişcărilor sO'

sociale extinse şi neprevăzute.1 U n simplu incident cu poliţia poate genera o3 ev^ ata revoltă, un protest paşnic poate ralia o întreagă naţiune etc. Primăvara arab* 1 A nit după ce un funcţionar de stat a com is un abuz asupra unui vânzător de k§ume m Tunisia. Evenimentele intermediate de protest au capacităţi transformative, respeCtlV ”e^ 6 nim entele transform ă structurile în principal prin constituirea şi poten ţa^ ,K 2 ^ grupuri de actori sau prin repotenţarea grupurilor existente, dar pe direcţi11101 j ^ term en m ediu şi lung, cadrul acţiunii colective creat de evenimente este P . ’ asim ilat şi transm is către alte grupuri şi reţele sociale, încât starea de spirit eIîl| sa ocazia unui eveniment este probabil cea mai im portantă contribuţie în p ^ ti aCJ 1, unii colective. A şa cum am m enţionat m ai sus, Căderea Bastiliei este u11eVen . protest. A avut consecinţe istorice. D e atunci încoace, evenimentul este as°ciat orl unde în lume cu eliberarea de sub opresiune. In general, evenimentele revoluţionare au reverberaţii în spaţii sociale â,stante' Totuşi, înainte de a disemina insurgenţa la m ii de kilometri distanţă, „multe pr° | es^e au im pact cognitiv, afectiv şi relaţional chiar asupra mişcărilor care le-au p1" ’ adică asupra spaţiului social de origine.123 D in acest punct de vedere, protest . capacitate transform ativă indubitabilă: conflictul produce capital social, idetltltate colectivă şi cunoaştere (fram ingj. Conflictul social nu este aşadar doar o latură negativă a societăţii - aşa cUlTl, obişnuit să considerăm -, ci mai degrabă o activitate colectivă productivă şi ^ ^ ° Z1 tivă. Protestul este, din această perspectivă, o resursă utilizată de grupuri peiU u a Pune presiune pe autorităţi, a sensibiliza publicul şi a forma cadre noi ale acţiunii ^ Protestul generează m ecanism e cognitive (site-ul de protest devine o dezbateri publice), relaţionale (difuziunea protestului în reţele) şi em o ţiofl^ voltarea unei solidarităţi in action).4 ^ A stfel de mecanisme sociale sunt vizibile printre altele în aşa-numitele pr °cese e globalizare de jo s în sus sau de justiţie globală, după cum vom vedea în , următoare. D ella Porta aplică teoria protestelor cu consecinţe evenimenţiale U protests) la procesul de integrare al Uniunii Europene, în sensul în care m° k j ează de jos-în-sus generează mecanisme cognitive, relaţionale şi emoţionale ce sau corectează procesul politic al integrării de sus-în-jos. U n forum social eărAVA

5.9. Acţiune colectivă şi conflicte civile. Insurgenţa socială M işcările sociale, revoluţiile şi conflictele civile m obilizează oam eni şi resurse pentru acţiune colectivă, deşi contextele instituţionale şi instrumentele m obilizării variază. T oate sunt procese de contestare, însă diferă în funcţie de regimul politic, oportunităţile disponibile şi repertoriile angajate. Probabil cea m ai im portantă dife­ renţă constă în obiectivele acţiunii. Sim plu spus, dimensiunea transform ării vizate de acţiunea colectivă diferenţiază mişcările sociale de revoluţii şi conflicte civile. în re­ voluţii se află m ai m ultă mişcare, după cum în conflictele civile se angajează violenţă. Pentru a operaţionaliza această diferenţă, în prezenta secţiune sunt necesare câ­ teva precizări. M ai întâi se poate considera că „m işcarea socială înseam nă contestare susţinută asupra deţinătorilor puterii, în numele unei populaţii ce se află sub jurisdicţia acelei puteri, prin interm ediul unei dem onstraţii publice concertate relativ la respectabi­ litatea, unitatea, num ărul şi determ inarea acelei p o p u laţii*.1 M işcările sociale com ­ bină o cam panie susţinută de proclam are a revendicărilor, un repertoriu de acţiuni publice sub fo rm ă de m arşuri, dem onstraţii, petiţii şi proteste, afişări repetate a R U N D . T oate sunt acţiuni colective nonviolente. In al doilea rând, prin diferenţă specifică, conflictul civil înseam nă acţiuni de contestare violentă în numele unei populaţii ce se află sau nu în jurisdicţia unei au­ torităţi. Ţ inta contestării este guvernul sau o altă populaţie, aflată sau nu la rândul său sub jurisdicţia respectivei administraţii. Pe baza acestei diferenţe, conflictele civile reprezintă o tipologie distinctă de cea a m işcărilor sociale prin faptul că sunt asociate cu regim urile politice a căror existenţă este intim legată de controlul strict al acce­ sului la oportunităţi şi de descurajare a m obilizării. Serbia înainte de independenţa K o so v o este un exem plu. Prin com paraţie, mişcările sociale sunt specifice regim u­ rilor politice unde structura de oportunităţi legitim ează acţiunile colective, oportu ­ nităţile sunt relativ deschise, iar participarea este încurajată. In al treilea rând, în mecanismele intime ale societăţii civile există o inapetenţă, chiar oroare pentru extremism. Ceea ce înseamnă că, din punct de vedere sociologic, violenţa şi extrem ism ul sunt produse în urm a interacţiunii cu autorităţile sau gru­ p u r i/ populaţii definite ca ostile. în acest caz, violenţa nu are un caracter program at şi este mai degrabă un accident, adesea cu caracter izolat.

1 McAdam, D., Tarrow, S., Tilly, C., „Comparative Perspectives on Contention Politics'', lucrare pregătită pentru M. Lichbach şi A. Zuckerman (eds), C om parative Politics: R ationality, Culture and Structure. A dvancing Theory in Com parative Politics, Cambridge University Press, 2007, p. 16. Ibidem , p. 18.

198

--------- ----------------------------------------------------- —

S o c io lo g ia

m işcărilor

so ciale

—

A vând în vedere aceste precizări, revoluţiile şi conflictele civile definesc structura de oportunităţi în funcţie de capacitatea adm inistrativă a unei guvernări. Pot fi ast­ fel decelate, îm preună cu M cA dam , T arro w şi T illy , două dimensiuni la nivelul regim urilor politice - capacitatea guvernam entală şi extensia democratică - ce pot fi invocate în definirea violenţei sociale.1 In raport cu capacitatea guvernului de a exercita un control extensiv prin inter­ m ediul u n or m ijloace de coerciţie anum e, disponibilitatea către acţiune violentă scade corespunzător. G uvernele cu capacitate scăzută de control social oferă opor­ tunităţi de acţiune unor centre administrative alternative. In raport cu nivelul demo­ craţiei într-un regim , M cA dam et al. consideră că instituţiile democratice formează cadrul de exprim are al acţiunilor colective. Regim urile nedemocratice fragmentează sau chiar anulează infrastructura organizaţională a m işcărilor sociale. Practic, dicta­ turile închid terenul de antrenament al politicii, în care se exersau forţele din secto­ rul m işcărilor sociale. O societate care nu dispune de aceste reţele informale este lipsită de laboratorul de invenţii im plicate în schim barea socială. Sunt societăţi con­ dam nate la stagnare şi, mai devreme sau m ai târziu, la violenţă civilă. In cazul fostei Iugoslavii, în structura de oportunităţi lipsea accesul la mecanismul secesiunii repu­ blicilor, un m ecanism politic de separare paşnică pe care toate statele cu organizare federală îl prevăd. In plus, pe m ăsură ce presiunea secesionistă asupra structurii de oportunităţi a crescut în scurt tim p după 1990, deschiderea democratică a regimului s-a redus pr oporţional până la transform area autorităţilor de la Belgrad din campioni ai deschiderii în regim autoritar. U ltim a „bătălie" a acestui regim a fost cea din tim­ pul conflictului civil din K osovo, care a dus la schim barea sa. Prin opoziţie, „m işcările sociale se înm ulţesc în dem ocraţii şi semidemocraţii pentru exact aceste raţiuni: acolo găsesc structurile de oportunitate politică (...) ce le orientează către angajamentul contestatar în raport cu alţi actori şi elite".12 O reţea asociaţională puternică este un indicator al extensiei democratice după cum alegerile libere regulate sunt o expresie a capacităţii guvernamentale de a exer­ cita un control adm inistrativ. A vând în vedere capacităţile guvernamentale şi extensia democraţiei prezentate mai sus, M cA dam et al. definesc conflictele civile. A cestea survin în regimurile cu slabă capacitate de guvernare, dem ocraţie politică precară şi niveluri de asociere inferioare sau inexistente. In opinia autorilor citaţi, „conflictele letale pot fi grupate în trei tipuri în literatura relativă la politica de constestare şi care de altfel se supra­ pun: conflictele etnice şi religioase violente, războaiele civile şi revoluţiile".3 O sin­ 1 Ibidem , p. 20. 1 Ibidem .

3 Ibidem , p. 21.

199

iwhICL

I MIk. U

J A V A

gură categorie - conflictele civile - ar fi suficientă pentru a elabora un cadru teoretic de înţelegere a acestor evenimente sociale dramatice. Este nevoie de introducerea acestei categorii în structura teoretică a acţiunilor colective. Sunt acţiunile colective generate de conflictele civile m işcări sociale? D in perspectiva teoriei m işcărilor sociale, „războaiele civile sunt conflicte violente pe scară largă în care violenţa nu apare ca efect secundar al unor revendicări nonviolente, ci este parte a raţiunii centrale a form ulării de revendicări*.1 Pentru a duce la îndeplinire aceste revendicări, m işcările îşi asociază forţe (para)militare şi, precum mişcările sociale, se angajează în „lu ptă", conflictul difuzează în masa socială, gru­ purile construiesc frontiere identitare şi oportunităţile sunt folosite în logica distru­ gerilor. Prin faptul că războaiele civile au ca trăsături particulare nivelul ridicat şi violent al revendicărilor şi susţinerea forţei armate pentru îndeplinirea lor, M cAdam , T arro w şi T illy plasează aceste acţiuni colective în afara clasei de m işcări sociale. Conflictele civile diferă de m işcări prin cel puţin o caracteristică fundamentală: par­ ticipanţii sunt expuşi riscului violenţei prin însuşi actul înrolării. V iolenţa nu este un accident, ci un program . D e aceea, consecinţele violenţei se extind la m em bri de familie şi afini în general. C u fiecare nou participant, violenţa cuprinde proxim itatea socială a acestuia. D e aici diferenţa faţă de mişcările sociale, unde extinderea partici­ pării generează socializare pozitivă, nonviolentă. Este m otivul pentru care, printre altele, m işcările sociale cu program e de stânga (îndeosebi) au fost catalogate progres­ sive sau affirm ative action. D in această perspectivă, m ilitarizarea acţiunilor colective transform ă conflictele civile în confruntări pe scară largă, apropiate de genocid. Ruanda în 1994 şi Bosnia în 1995 sunt astfel de exemple nefericite. O rganizările civile ale m işcărilor sociale sunt transform ate în organizaţii m ilitare pe tim pul conflictelor civile, operaţiune prin care femei, copii şi bătrâni devin din păcate deopotrivă ţinte şi com batanţi. Pentru că în structura de oportunităţi s-a produs cândva o breşă, guvernele sunt afectate de conflictele civile ca participanţi direcţi sau ca părţi terţe. Statele cu capa­ cităţi adm inistrative ridicate reduc până aproape de zero oportunităţile conflictelor civile. M ijloacele de coerciţie sunt concentrate de guvern şi există, în tradiţia socio­ logică w eberiană, un m on opol al violenţei în stat: guvernul este singura entitate publică ce poate utiliza în m od legitim violenţa armată. Statele cu capacităţi reduse pierd controlul violenţei în societate în favoarea unor enclave secesioniste. In sfârşit, conflictele de acest tip generează ceea ce M cA dam et al. numesc diviza­ rea regim ului şi/sa u transferul de putere.12 C ând regim ul se divizează, rezultă două sau m ai multe entităţi politice noi, ce se plasează în continuare în poziţii reciproce 1 Ibidem , p . 21. p. 23.

2 Ibidem ,

200

S o c io lo g ia

m iş c ă r ilo r

so c ia le

de contestare, deşi ostilităţile au încetat. Este cazul Serbiei şi K o so v o după 1999 Transferul de putere presupune că facţiunea insurgenţă obţine acces la instrumenteli de guvernare. Este cazul kurzilor în Irak după căderea lui Saddam H ussein. D in punctul de vedere al interesului prezentei lucrări, relevantă este distincţi: teoretică dintre m işcări sociale şi conflicte civile prin care se acreditează ideea c: acţiunile colective cu program violent la adresa autorităţilor şi/sa u a unei populaţi: civile nu intră în clasa acţiunilor colective specifice celor dintâi. C onflictele civile sunt specifice regim urilor politice nedemocratice caracterizate de structură de opor­ tunităţi închisă şi capacitate adm inistrativă redusă. G lobalizarea a adăugat un plus de erodare a capacităţilor adm inistrative ale sta­ tului naţional tradiţional, însă nu este responsabilul principal de creşterea instabili­ tăţii sociale în general. Pe acest palier, S. T arro w (1994) observă că, „în ultim ele decenii, un val al de­ m ocratizării s-a extins în lum e, culm inând cu schim bările dram atice din E u ropa C entrală şi de Est în 1989. In anii ‘90 a izbucnit însă un nou val de m işcări violente, ancorate în revendicări etnice şi naţionaliste, aducând lum ea pe un vârf al turbu­ lenţelor şi violenţei ce nu a mai fost înregistrat de m ulţi ani. Chestiunea principală ridicată de aceste valuri de m işcare este: vo r fi ele în cele din urm ă absorbite şi instituţionalizate în politica de zi cu zi la fel cum greva şi dem onstraţiile au fost în secolul al X lX -le a ?"1 T arro w are în vedere, în principal, conflictele civile din fosta Iugoslavie. Generalizarea instabilităţii sociale şi transform area politicii de contestare în me­ canism curent de derulare a interacţiunii sociale p o t fi teoretic asimilate conceptului de societate în m işcare (movement society). In acest caz, conflictele disruptive, chiar catastrofice (precum cel din Bosnia din 1995), tind să devină parte „ob işn u ită* a re­ alităţii sociale. D e aceea, problem a nu este cât de violente sau extinse devin acţiunile colective, ci dacă se form ează mecanisme sociale de absorbţie şi transform are a acţi­ unilor colective în procese beningne pentru societate. T em a m işcării a fo st abordată de S. T arro w în baza observaţiei că, la sfârşitul secolului X X , slăbiciunea in stituţională a statului n aţion al este o variabilă struc­ tu rală favorab ilă acţiunilor colective disruptive precum conflictele civile. Su pli­ nirea deficienţelor naţionale prin intervenţie internaţională tinde să se transform e într-o in stituţie în sine. In tradiţia m odernă, statul a fo st ţinta revendicărilor şi m ediatorul m işcărilo r sociale. D e aceea, funcţiile p olitice ale statului nu p o t fi decât p ro v izo riu suplinite de coaliţii internaţionale. Este cazul A fganistanului, Irak ulu i, L ib iei şi Siriei. A ceastă ob servaţie ne îndreptăţeşte să con siderăm că 1 Tarrow, S., „Introduction" la Pow er in M ovem ent, Cambridge University Press, New York, 1994, p. 9.

201

Io n e l

N icu

Sava

instituţionalizarea acţiunilor colective şi refacerea unei m inim e capacităţi politice şi adm inistrative a statelor răvăşite de conflicte civile sunt singurele surse de sta­ bilitate pe term en m ediu şi lung.

5.10. Transnaţionalizarea protestului G lobalizarea a generat o transform are a protestului. U n ii oameni protestează faţă de neoliberalism şi austeritate, alţii sunt agenţii săi de expansiune. D eşi nu exprimă explicit, protestul este legat sau determinat de globalizare. M işcările sociale care se manifestă în epocă pot fi la stânga sau la dreapta spectrului politic, fără ca acest lucru Să fie manifest. D e aceea o oarecare confuzie în ceea ce priveşte direcţia protestului şi m iza acţiunii colective este mai m ult decât evidentă. Indignaţii spanioli folosesc relativ frecvent strada pentru a-şi arăta dezacordul în privinţa deteriorării situaţiei econom ice şi sociale, însă destinaţia protestului a fost întotdeauna neclară. O am enii ies în stradă, îşi m anifestă nem ulţum irea şi pleacă acasă, pentru că autoritatea către care îşi direcţionează protestul este im precis localizată. Precum la sfârşitul epocii medievale, când castelele nobiliare deveniseră entităţi goale de conţinut, la sfârşitul epocii industriale, guvernele naţionale par lipsite de autoritate. Se protestează succesiv faţă de neoliberalism , austeritate, instituţii internaţionale, hegemonia am ericană şi, nu în cele din urmă, de corporaţiile globale gen M cDonalds. C om poziţia protestului este, de asemenea, heterogenă: sindicalişti din educaţie şi să­ nătate alături de lucrători din construcţii, militanţi antiglobalizare, activişti proregionalizare şi bineînţeles ecologişti. C eva este totuşi clar: toţi sunt prezenţi pentru a reclama o nem ulţum ire, nedreptate, inegalitate sau discriminare sau pentru a corecta un dezechilibru, o injustiţie. S. T arrow (2003) consideră că un fram e al inegalităţii globale (global inequality, o prelucrare de altfel al unui fram e m ai vechi al inegalităţii N o rd -S u d , ţări bogateţări sărace, m etropolă-colonie) este doar aparent panaceul explicativ al noului tip de protest.1 C auza profundă ar fi internaţionalismul com plex pe care l-am m enţionat deja. Precizarea lui T arro w are urm ătoarea semnificaţie: nem ulţum irea (grievance) nu produce acţiune colectivă prin ea însăşi. Intervine un com plex de mecanisme atribuirea cauzei nem ulţum irii, activarea m ilitanţilor, form area coaliţiilor, form are şi utilizare a oportun ităţilor, inovare a unui repertoriu de contestare - prin inter­ mediul cărora predispoziţiile contestatare sunt transform ate în acţiune colectivă. 1 Ibidem 4 , pp. 7-8.

2 02

S o c io lo g ia

m iş c ă r ilo r

so c ia le

C u alte cuvinte „pentru a înţelege condiţiile în care inegalitatea globală se transferă în acţiune colectivă este nevoie să înţelegem cadrul internaţionalismului complex şi, în interiorul acestuia, al param etrilor m ecanism elor disponibile activiştilor".1 Internaţionalism ul com plex al lui T arro w poate fi evaluat în funcţie de cinci param etri: a. in justiţia globală, chiar suprautilizat şi nespecificat, este un fram e ce oferă activiştilor o platform ă pen tru atribuirea n em ulţum irii şi form area de coaliţii; b. în condiţiile în care o societate civilă globală este im probab ilă, se fo rm ează totu şi un grup de activişti locali cu orientări cosm o polite (rooted cosm opolitans) ce deprind jo cu l com plex al legării p oliticii naţionale de instituţiile şi practicile internaţionale; c. deşi este dificil, se realizează totuşi alianţe şi coaliţii politice pe anum ite ches­ tiuni, între anum iţi actori, îm potriva unor anumite obiective transnaţionale; d. oportunităţile disponibile pentru organizare, coalizare şi m obilizare sunt ge­ nerate chiar şi în condiţiile celui m ai agresiv neocapitalism ; e. m odele dom estice ale acţiunii colective sunt disponibilizate pentru obiective internaţionale. Pe scurt, în opinia sociologului american, fram e-ul injustiţiei se internaţionali­ zează (oamenii identifică sursa injustiţiei şi deci a nedreptăţii pe plan internaţional), activiştii la rândul lor exportă problem ele (le pun în sarcina instituţiilor internaţio­ nale tip O N U , FM I, O S C E , U E ), realizează coaliţii asupra u n or obiective transna­ ţionale şi angajează repertorii locale pentru susţinerea acestor obiective. Pe baza acestor ipoteze, se p o t desprinde câteva observaţii sociologice relative la interacţiunile stabilite între actori nonstatali, statali şi internaţionali: a. grupurile dom estice atrase în colaborare transnaţională sunt cele plasate în poziţii structurale de risc la internaţionalizare şi ale căror tradiţii politice le reco­ m andă pentru acţiuni de contestare în colaborare; b. form ele m odale de organizare a contestării transnaţionale îm potriva instituţi­ ilor internaţionale sunt cele ale reţelei de organizaţii (altfel num ite şi internaţionale); c. din punctul de vedere al proxim ităţii şi efectelor de reţea, cam paniile transna­ ţionale de m obilizare depind în mare m ăsură de recrutarea unor blocuri naţionale, şi nu a unor facţiuni ori grupuri; d. coaliţiile transnaţionale au şanse m ai m ici de supravieţuire decât cele naţionale la încheierea unei cam panii; 1 Ibidem , p. 8.

203

Io n e l

N icu

Sava

e. utilizarea internetului creşte şansele constituirii de noduri în reţea prin inter­ m ediul cărora se stabilesc conexiuni transnaţionale rapide şi eficiente; f. mişcările ce depind de internet sunt m ult mai ideologice şi centrifugale decât cele tradiţionale; g. evenimentele internaţionale oferă oportunităţi de m obilizare activiştilor, dar nu garantează o creştere a organizării şi a durabilităţii unei mişcări; h. actorii statali, ţinta sau m ediatorul revendicărilor în trecut, devin aliaţi sau opozanţi în acţiunile transnaţionale; i. „globalizare“ şi „justiţie globală*1 au câştigat în relevanţă ca fram e- uri ale con­ testării transnaţionale şi au devenit cadre de m obilizare în egală m ăsură a celor cu revendicări m ateriale şi nemateriale; ).fram e-u\ „globalizare** nu are însă capacitatea de a m obiliza acţiuni colective în num ele unei identităţi com une.1 O rganizarea reţelelor, oportunităţile ce sunt folosite şi cadrele acţiunii colective prezintă, la nivel transnaţional, aceste particularităţi m enţionate anterior. Totuşi, consideră T arro w (2003), „m işcări sociale transnaţionale durabile sunt încă rare; ele se form ează rapid şi se dezagregă la fel de rapid în cam panii în jurul instituţiilor internaţionale, al evenim entelor şi al tratatelor şi noi nu ştim încă dacă au fost o funcţie a intensificării internaţionalism ului din prim a decadă după R ăzboiul Rece sau dacă vor continua să se extindă în această decadă, în care instituţiile internaţionale par să fie în retragere**.12

5.11. Societatea în mişcare D acă prea m ultă m işcare generează instabilitate şi chiar conflicte civile în soci­ etăţile cu capacităţi adm inistrative reduse şi instituţii politice fragile, în societăţile care dispun de in stituţii şi m ecanism e dem ocratice funcţionale, acţiunile colective contestatare sunt absorbite de sistem ul politic. M eyer şi T arrow (1998) au denum it acest proces instituţionalizare a protestului şi, pe baza sa, au elaborat conceptul de societate în m işcare (m ovem ent society). Expunerea repetată şi aproape continuă a acţiunilor colective sugerează o unificare a ciclurilor de protest. C ân d observăm că participarea politică se extinde din colo de ciclurile electorale, atunci se poate 1 Ibidem , pp. 18-22. 2 Hoffman, 2002 şi Ikenberry, 2003, citaţi de Tarrow în op. cit., p. 12.

204

S o c io lo g ia

m iş c ă r ilo r

so c ia l e

considera că activităţile în m od tipic asociate cu m işcările sociale au devenit relativ com une şi deci „n orm ale". A lţi sociologi au observat că în Statele Unite, de pildă, a scăzut participarea electo­ rală, în tim p ce protestul a devenit un fel de procedură de operare standard (Putnam, 2000). O am enii nu merg la urne, dar merg la protest. D e asemenea, între alegeri, in­ tensitatea participării şi cea a activismului nu par a se diminua. M ijloacele de com uni­ care online susţin această participare-mobilizare non-stop. Activismul politic manifestă, în acelaşi tim p, tendinţa de a absorbi protestul. Tehnici precum flashm ob-ul sunt deja parte a cotidianului, un fel de „nicio zi fără proteste". Prin instituţionalizarea protes­ tului, M eyer şi T arrow sugerează că activităţile de acest fel au căpătat o natură obişnuită (take-for-granted), în sensul că au devenit parte a repertoriului convenţional de expri­ mare a atitudinii politice.1 S.A . Soule şi J . Earl (2003) identifică patru caracteristici ale m ovem ent society: expansiunea, difuziunea şi instituţionalizarea protestului îm preună cu instituţiona­ lizarea răspunsului politic de-a lungul tim pului.12 Expansiunea protestului are în vedere trecerea de la sporadic (cicluri) la continuu în utilizarea acestei form e a acţiunii colective. A cest lucru poate fi evaluat prin com ­ pararea ratei de participare din prezent cu cea din urm ă cu o decadă sau m ai multe. Se adaugă frecvenţa protestelor înregistrate oficial (rapoartele poliţiei) pentru o anu­ m ită perioadă de tim p (de obicei, pentru un an), care arată rate crescute de la an la an. In S U A de exem plu, Soule şi E arl au contabilizat peste 19 000 de evenimente contestatare între 1960 şi 1986. Rate crescute se înregistrează şi în ceea ce priveşte num ărul de persoane pe eveniment. In Germ ania, se înregistrează, de asemenea, un trend ascendent între 1950 şi 1992, cum ulat cu o creştere a num ărului de participanţi între 1980 şi 1990.3 D ifuziunea protestului sugerează angajarea acestei form e de acţiune colectivă de categorii sociale noi. D acă în anii ‘60 protestul era o form ă de contestare utilizată pe larg de grupurile de stânga, în anii ‘90 grupurile cu orientare conservatoare recurg în m od frecvent la protest pentru a-şi prom ova valorile. In plus, revendicările s-au m ul­ tiplicat constant, de la simple solicitări salariale şi condiţii mai bune de lucru la re­ vendicări antinucleare, ecologiste, antiglobalizare, antiliberale ş.a.m.d. C lasa de mijloc îm părtăşeşte o cultură a protestului. D ifuziunea protestului se înregistrează şi la ni­ velul organizaţiilor grassroots unde revendicările au cel m ai adesea o dimensiune locală 1 Meyer, D. S., Tarrow, S., „A Movement Society: Contentious Politics for the New Century", in The Social M ovem ent Society: C ontentious P olitics fo r the New Century, Meyer & Tarrow (eds), Rowman şi Littlefield, Lanham, 1998. 2 Soule, A. S. Şi Earl, J., „A Movement Society Evaluated: Collective Protest in the United States, 1960-1986“, în M obilization: A n International Journal, vol. 10(3), 2003, p. 356. 3 Apud, Soule et a i, op. cit., p. 347.

Io n e l

N icu

Sava

(cum ar fi îm potriva construcţiei unei şosele, a explorării gazelor de şist sau a ampla­ sării unei noi atracţii turistice). In stituţionalizarea protestului se referă la utilizarea predilectă a acestei acţiuni colective din repertoriul de exprim are al m işcărilor sociale. D acă în anii ‘60 sem na­ rea de petiţii şi m arşurile erau acţiuni curente, în anii ‘90 ocuparea locurilor publice pare a fi form a preferată de exprim are a protesului. Concom itent, nivelul de violenţă şi eventualele distrugeri de bunuri publice şi private s-au dim inuat constant în ulti­ mele decenii. Tacticile mai puţin confruntaţionale şi recursul la protestul repetat (o zi, loc şi oră anume) sunt preferate de un num ăr crescut de organizaţii. Prin utiliza­ rea repetată şi constantă protestul devine instituţionalizat. Instituţionalizarea reacţiei autorităţilor presupune dezvoltarea unor proceduri de management al protestelor, ce includ acordul prealabil, prezenţa poliţiei, instalarea de cordoane de separare a protestatarilor de restul activităţii sociale, com unicare cu organizatorii etc. M cC arthy şi M cPhail (1998) susţin că „protestul cetăţenilor a de­ venit parte norm ală a procesului politic, mesajul fiind înţeles ca o completare legitimă a votului, petiţionării şi a eforturilor de lobby pentru a influenţa politica şi practica guvernului. In acelaşi tim p, repertoriul reciproc al com portam entului poliţiei şi pro­ testatarilor şi interacţiunea lor au devenit instituţionalizate şi în acest m od rutinizate, prcdictibile şi, din acest punct de vedere, probabil cu un im pact dim inuat".1 Ideea ar fi că statul şi agenţiile sale au generat în tim p proceduri de gestionare a protestelor publice, astfel încât să fie respectat dreptul fundamental, la asociere şi la libera expri­ mare şi, în acelaşi tim p, să nu se încalce ordinea publică. Soule et al. arată că fiecare entitate politică, locală sau naţională, are desemnate locaţii pentru protest, autorităţi responsabile pentru avizare şi asigurare a securităţii participanţilor, la care se adaugă unităţi de intervenţie în caz de necesitate. Instituţionalizare a reacţiei înseam nă că protestul nu este o surpriză sau un evenim ent extraordinar, ci mai degrabă unul normal sau rutinizat. Rutinizarea este reflectată şi în media: dacă în 1963 protestul era pe prim a pagină a ziarelor, acum evenimentele de acest tip sunt de m ulte ori tratate la rubrica „şi altele". Şi urgenţa cu care se m obilizau autorităţile în urm ă cu câteva decenii s-a m odificat semnificativ. D acă în anii ‘60, prim-ministrul era apelat telefonic şi inform at imediat ce se producea un protest, acum este înştiinţat cu prim a revistă a presei scrise dacă nu cum va acţiunea colectivă a fost între tim p m enţionată de o televiziune de ştiri. Evident că nu putem vorbi (încă) despre o banalizare a protestului, deşi aparenţele indică o atare îm prejurare. M eyer şi T arrow , deşi au creat conceptul societăţii în mişcare, sunt m ai degrabă sceptici, cel puţin în privinţa instituţionalizării protestu­ lui ca proces benefic m işcărilor sociale. Rutinizarea protestului nu este în sprijinul 1 McCarthy şi McPhail, 1998, apu d Soule et a l., op. cit., p. 348.

206

S o cio lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia l e

m işcărilor şi cu atât mai puţin serveşte îndeplinirii obiectivelor, altfel im portan te, pe care şi le propun. Există riscul dem onetizării acelei dim ensiuni care a dat fo rţă m işcărilor în trecut, în particular m obilizarea unui num ăr im presionant de oam eni pentru acţiuni colective cu caracter extraordinar. D acă protestul este principala „putere" a m işcărilor sociale, iar sursa lui se află în m obilizarea oportunităţilor externe, se poate atunci em ite ipoteza că expansiunea protestului către alte grupuri, elite şi autorităţi generează, m ai deverem e sau m ai târziu, pierderea acestei surse prim are de putere. M işcările se dispersează, se diluează din punctul de vedere al com poziţiei sociale şi sunt astfel absorbite în form ele soci­ ale instituţionale. Societatea în m işcare este un concept ce aproxim ează destul de fidel absorbţia m işcărilor sociale şi transform area lor în form e in stituţionalizate de participare publică.

6

.

TEORIE ŞI METODĂ ÎN STUDIUL ACŢIUNII COLECTIVE /. T radiţia teoretică. D ou ă şcoli şi patru direcţii de studiu. 2. Teoria societăţii de m asă. M asele disciplinate. 3. Teoria deprivării relative. M ulţim ile anxioase. 4. Com portam entul colectiv. M ulţim ile violente. 5. Teoria m obilizării resurselor. Masele organizate. 6. M odelul procesului politic. O portunităţile acţiunii colective. 7. N oile m işcări sociale. Societatea program ată. 8. C onstructivism ul şi m işcările sociale. Masele înţelepte. 9. Metode de cercetare a acţiu n ii colective. M ecanisme, procese, episoade. 10. Clusterele de cauzalităţi. I )upă cum am arătat în această lucrare, istoria socială europeană şi nord-americană plasează originea m işcărilor sociale în mediul politic, econom ic şi cultural al seco­ lului al XVIII-lea. Secolul al X IX -lea, num it şi „secolul revoluţiilor", m archează difuziunea acestei inovaţii sociale m oderne la scară planetară. D om inante au fost în această perioadă, ce se încheie pe la 1918, mişcările locale cu revendicări sociale şi naţionale. Perioada interbelică este m arcată de ascensiunea m işcărilor radicale. D upă 1945, tradiţia teoretică structuralistă inspiră, printre altele, teoria societăţii de masă şi cea a com portam entului colectiv. Începând cu anii ‘60 se observă însă o transfor­ mare a dinam icii acţiunii colective pe fondul emergenţei clasei de m ijloc şi expansi­ unii statului bunăstării în E u ropa de Vest. Revendicările salariale sunt înlocuite de cele postm ateriale. Practic, în anul de referinţă 1968, E u ro pa şi A m erica se aflau în st radă şi nicio ştiinţă a vrem ii nu furniza o explicaţie satisfăcătoare. M işcarea pentru drepturi civile, m işcarea fem inistă şi, m ai ales, m işcările studenţeşti au bulversat O ccidentul cu o aşa forţă încât studiul acţiunii colective a devenit o preocupare generalizată în ştiinţele sociale. I .ucrurile se m işcă şi în E u ropa de Est, unde în 1968 la Praga şi Bucureşti m ulţi­ mea solicită în stradă desprinderea sau independenţa faţă de sovietici. Se mai adăuga un lucru nou în acest peisaj: m işcările au găsit rezonanţă în mediile intelectuale şi

20K

S ocio lo g ia

m iş c ă r ilo r

so c ia le

campusurile universitare, fapt ce i-apus pe cercetători în faţa unei opţiuni: a participa sau nu. începând cu anii ‘ 70 universităţile europene şi cele am ericane au devenit laboratoare ale m işcărilor sociale, în tim p ce studiul acţiunilor colective a devenit o cercetare „la faţa locului". Expresie a n oilor condiţii sociale şi politice, m odelele teoretice de interpretare a m işcărilor se diversifică din această perioadă. Perspectiva liberală a deciziei raţionale furniza o explicaţie cu substrat econom ic pen tru m işcări sociale considerate postm ateriale. M odelul m arxist (mişcările sociale sunt o expresie a luptei de clasă) şi m odelul funcţionalist-durkheim ist tradiţional (mişcările sunt un indicator al disfuncţiilor sociale) nu m ai furnizau explicaţii convingătoare. Se p r o ­ filează teoria m obilizării/procesului politic în A m erica şi teoria noilor m işcări so­ ciale în Europa. Prezentul capitol evaluează în prim a parte m odelele tradiţionale de interpretare teoretică a m işcărilor sociale prin com paraţie cu teoriile recent numite poststructuraliste. Practic, evaluăm m işcările sociale prin interm ediul teoriilor principale. In a doua parte, observăm că fiecare teorie şi-a asociat o m etodă de cercetare, iar cum ularea acestei experienţe a generat ceea ce la sfârşitul anilor ‘90 s-a num it agenda de cercetare a acţiunii colective. Consensul academic este însă doar un arm istiţiu. In 2001 a fost avansată o nouă agendă de cercetare care dorea să încorporeze, printre altele, fluxul de contestare în creştere, dar, în acelaşi tim p, să păstreze distincţia clară între spaţiile sociale instabile şi cele stabile. Să m enţionăm aici că literatura ultim elor două decenii evidenţiază extinderea zonelor de conflicte sociale pe fondul globalizării. Sunt regiunile ce solicită intervenţie. Paradoxul este că intervenţiile nu reduc contestarea şi cel m ai adesea am plifică violenţele, fapt care ar trebui să ne alerteze în legătură cu m odelele teoretice im plicate şi politicile aplicate. N e propunem aici să trecem în revistă principalele opţiuni m etodologice de cercetare a m işcărilor sociale şi, pe această bază, să diferenţiem spaţiile instabile de cele totuşi stabile. Sim ilar oricărui dom eniu de cercetare, teoriile sunt aşadar însoţite de m etode şi tehnici de investigare a căror utilitate este validarea teoriei. A . T ouraine a utilizat de exem plu tehnica laboratorului de intervenţie socială pentru a verifica teza privind noile m işcări sociale. In m ulte cazuri, tehnicile şi m etodele de cercetare definesc o nouă teorie. Este cazul lui Eisinger care, prin unificarea evenimentelor de contestare din oraşele americane, a definit ciclul de protest. C . T illy s-a folosit de registrul de evenimente publice pentru a localiza m işcările sociale. U n m odest protest în H yd e Park prezenta trăsăturile unui nou proces pe care l-a denum it mişcare socială. D e m ulte ori, teoria şi m etoda se dezvoltă îm preună. U n alt exem plu este A . M elluci care a inventat m etoda experim entului interacţional pen tru a defini con struirea identităţii colective. D educem de aici im portan ţa strategică a agendei de cercetare, cu teoriile şi m e­ todele sale derivate, agendă care trebuie să ne ofere explicaţii verosim ile asupra

Io n e l

N icu

S ava

proceselor sociale şi recom andări credibile în ceea ce priveşte mijloacele de acţiune. O bună cunoaştere a m işcărilor sociale, a infrastructurii şi dinam icii reţelelor soci­ ale este utilă în identificarea potenţialului de schim bare socială, a tipului de acţiuni colective (ordinare sau disruptive) şi a forţelor sociale implicate.

6.1. Tradiţia teoretică. Două şcoli şi patru direcţii de studiu într-un studiu din 1984 dedicat cercetării m işcărilor sociale, A . M orris and C. H erring constatau următoarele: „N icio definiţie a m işcării sociale nu beneficiază de un consens academic şi probabil că nu va exista niciodată unul, întrucât definiţiile reflectă inevitabil ipotezele teoretice ale analistului".1 Constatarea şi-a păstrat actu­ alitatea şi, de aceea, pare a fi m ult m ai instructivă clasificarea definiţiilor în funcţie de perspectiva sau paradigm a dom inantă12. In linia tradiţiei marxiste, marcaţi probabil de experienţele interbelice, sociologii (W. K ornhauser în principal) vorbesc despre „m işcări de m asă" ca procese sociale iraţionale, patologii colective plasate în afara şi îm potriva ordinii sociale existente, cu potenţial de a absorbi întreaga societate.3 Totuşi, perioada 1945-1968 înregistrează acţiuni colective de amploare, dar nu mişcări de m asă şi din ce în ce mai puţin mişcări de clasă. Studiile vremii demonstrau că profilul de clasă al mişcărilor sociale se estompa. In E uropa de Vest, statul bunăstării a generat un anumit echilibru social şi politic. A stfel că în anii ‘60 sunt actualizate teoriile capitalism ului şi industrialismului. A. Touraine este reprezentantul acestui curent cu teoria privind societatea postindustrială şi noile mişcări sociale. Clivajele sociale erau mai puţin polarizate şi deci structura socială era m ult m ai echilibrată. Radicalismul luptei de clasă nu mai era de actualitate, iar mişcările de stânga tradiţionale şi-au modificat program ul politic. U n studiu circulat şi apreciat în epocă, elaborat de L ipset şi R o k k an (1967), defineşte clivajele sociale pe cel pu ţin patru dim ensiun i: teritoriale, religioase, 1 Aldon Morris and Cedric Herring, „Theory and Research in Social Movements", în Samuel L. (ed), P olitical Behavior A nnual, Westview Press, toamna 1984.

2 Domeniul ştiinţelor abundă în invocarea paradigmelor. Paradigma dominantă în studiul mişcărilor sociale este cea materialistă. In orizontul perspectivei marxiste sunt apoi elaborate diferite teorii, deve­ nite astăzi „tradiţii" de studiu, numite în lucrare „societate de masă", „comportament colectiv", „noile mişcări sociale" etc. Perspectiva culturalistă invocă paradigma weberiană, însă nu este construită încă pe această premisă. 3 Kornhauser, William, The Politics o f Mass Society, New York, The Free Press, 1959, apud Locher AT)., „Understanding Social Movements", în Collective Behavior, cap. 14, p. 249.

mn

S o cio lo g ia

m iş c ă r ilo r

so c ia le

naţionale şi econ om ice.1 D ezech ilib rele, v izib ile p rin revolte, greve şi proteste, există în epocă, în să au un alt p ro fil. In S U A , p o p u laţia afro-am ericană din Sud declanşează m işcarea pen tru d rep tu ri civile u tilizân d ideologia progresistă şi in­ frastructura b iseric ilo r n eo p ro te stan te. E ste ad evărat, studen ţii şi in telectualii francezi de la 1968 sunt in spiraţi de m arx ism (m aoism , m ai degrabă), însă sin di­ catele se disociază de m işcare în m o m e n tu l în care revendicările lo r sunt satisfă­ cute. Intelectualitatea franceză a p ariat pe un cal m o rt, după cum ar fi rem arcat în epocă R ay m o n d A ron . E ste p e rio ad a în care A lain T ou raine lansează teoria noilor m işcări sociale prin care ac red itează ideea că statu l bu n ăstării transferă lupta de clasă către valorile culturale. Pe acest tru n ch i s-a dezvoltat şi o n ou ă filosofie socială, in iţiată încă din an ii ‘20, p rin tre alţii, de A n to n io G ram sci. In SU A , Sam uel Stouffer şi R o b e rt M erton12 (1949) urm ează tradiţia sociologiei durkheimiste3. U n u l dintre conceptele avansate - relative deprivation, a jucat un rol esenţial în teoria m işcărilor sociale. In linia funcţionalistă şi apropiată de teoria so­ cietăţii de m asă este form ulată teoria com portam entului colectiv. U n student al lui T. Parson, N . Sm elser (1962) defineşte m işcarea socială ca o „valvă de siguranţă" prin care se eliberează tensiunile sociale. M işcările erau interpretate ca fenomene colective spontane prin care se refăceau echilibrele sociale. în afara instituţiilor om ologate de producere şi reproducere a vieţii sociale, com portam entele colective sunt m ai de­ grabă agregări efem ere, generate de con jun cturi sau dezechilibre tem porare. In 1965, M . O lso n invocă perspectiva liberală în explicarea m işcărilor sociale. Practic, indivizii se angajează în acţiuni colective pe baza unei decizii raţionale în

1 Pentru detalii, vezi I.N. Sava (ed.), D octrine şi partide politice europene, Bucureşti, Centrul Român de Studii Regionale, 2007. 1 Samuel Stouffer a colectat o semnificativă cantitate de date de cercetare pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, utilizată mai apoi pe câteva direcţii principale de studiu. Printre altele, Stouffer a dezvoltat sociologia grupului primar, care a avut un impact semnificativ asupra sociologiei organi­ zaţiilor. El este, de asemenea, cunoscut pentru contribuţia la dezvoltarea sociologiei militare. 3 Durkheimismul a inspirat primul val al cercetării mişcărilor sociale. Sociologul francez compară societatea cu un organism biologic, compus din celule şi organe ce îndeplinesc funcţii pentru a asigura supravieţuirea organismului. Durkheim insistă asupra conceptelor de solidaritate socială, norme şi ano­ mie. In Regulile m etodei sociologice, Durkheim defineşte anomia ca absenţă a normelor sociale sau inca­ pacitate a lor de a asigura un cadru moral în societate în interiorul căruia indivizii să beneficieze de roluri sociale clar definite. Astfel că, în anumite circumstanţe ce trebuie cercetate, organismele sociale sunt expuse diferitelor patologii. In Sin u ciderea (1897), sociologul francez face o legătură directă între anomia socială şi patologia sinucidem indivizilor. Depăşirea unui prag al sinuciderilor, al delincvenţei, ratei divorţurilor ş.a. reprezintă un indicator al patologiei, al dezintegrării sociale. Restabilirea echili­ brului social este un rezultat al refacerii funcţiilor morale în societate, respectiv o funcţie, printre altele, a diviziunii muncii sociale. In societăţile cu solidaritate organică, atunci când structura ocupaţională este afectată de intervenţia politică sau alte „forţe structurale", societatea intră într-o stare de anomie.

Io n e l

N icu

Sava

care raportul cost-beneficiu are un rol m otivaţional. Ralierea la protest este im pro­ babilă dacă p o t fi obţinute beneficii de pe urm a acţiunilor colective derulate de alţii. La începutul anilor ‘70, A nthony O berschall face o consistentă critică teoriei socie­ tăţii de m asă şi, indirect, teoriei com portam entului colectiv, insistând pe ideea că esenţial la o m işcare socială este organizarea. Este perioada în care sociologia orga­ nizaţiilor se aplică m işcărilor sociale, ca organizaţii cu o structură form alizată, cu leadership şi activitate coordonată. Indivizii, oricât de m ulţi şi de anxioşi, nu pot schim ba nim ic dacă nu sunt organizaţi şi conduşi. M ai mult, o mişcare socială are sens atât tim p cât are şanse să se instituţionalizeze în societate. O bserschall adaptează teoria m obilizării resurselor la m işcările sociale, teorie care încheie dom inaţia funcţionalism ului pu r ca paradigm ă teoretică în SU A . M cC arthy şi Z ald (1977) consolidează teoria am ericană a m obilizării resurselor insistând, printre altele, pe ideea de antreprenoriat, industrie şi sector al m işcărilor sociale. A nii ‘80 au adus o com pletare m obilizării resurselor prin interm ediul a ceea ce s-a num it teoria procesului politic. S. T arro w şi D . M cA dam atenţionează că factorii politici şi econom ici sunt m ult mai im portanţi decât cei psihologici, organizaţionali sau sociali. Indivizii se asociază unei m işcări în baza unei decizii raţionale de tip cost-beneficiu şi, prin interm ediul legăturilor politice, se angajează în schim ­ barea socială. D in acest m otiv, m işcarea socială capătă sens şi finalitate dacă este cuplată cu o oportunitate politică. Ideea de oportunitate este de inspiraţie liberală. Iinprejurările au fost însă de aşa natură, încât m ulte m işcări sociale s-au născut în absenţa unei oportunităţi politice sau au trebuit să-şi creeze propria oportunitate. Mişcările sociale de inspiraţie catolică din Am erica Latină sunt un exemplu. D intr-o altă perspectivă, la începutul anilor ‘90, Eyerm an şi Jam ison definesc m işcările sociale ca „spaţii publice tem porare, m om ente ale creaţiei colective ce asigură societăţilor idei, identităţi şi chiar idealuri".1 D efin iţia face trecerea către constructivism ul sociologic şi include m işcările sociale de toate orientările. D e re­ marcat recursul la identitate ca indicator al acţiunii colective. O liver şi M yers (1998) definesc mişcarea socială drept o „latenţă" ce se exprim ă sub form ă de acţiuni colective în cicluri de manifestare numite evenimente. I n acest caz, mişcarea este „o distribuţie a evenimentelor în rândul unei populaţii". Term enul de „eveniment" este înţeles ca acţiune din partea unui grup şi atitudine sau credinţă într-o idee. M odificarea preferinţei sau a credinţei devine şi ea „evenim ent".12 Renaşterea m işcărilor identitare în anii ‘90 este o realitate ce nu poate fi ignorată. O portunitatea 1 Eyerman, Ron şi Jamison, Andrew, Social Movements: A Cognitive Approach, Cambridge: Polity Press, 1991, apud Nick Crossley, M akingsense o f social movements, Open University Press, Buckingham, Philadelphia, 2002, pp. 3-4. 2 Pamela E. Oliver, Daniel J. Meyers, „Diffusion Models of Cycle of Protest as a Theory of Social Movements", prezentată la Congresul Asociaţiei Internaţionale de Sociologie, iulie 1998, Montreal, Canada.

ri o

S ocio lo g ia

m işcărilor

so cia le

a fost oferită de încheierea Războiului Rece şi destrămarea Iugoslaviei şi a fostei URSS. Teoria latenţei a reintrodus, chiar dacă numai parţial, ideea conservatoare în dezbate­ rea privind mişcările sociale. Aspectele identitare au adus în discuţie, în anii 2000, rolul culturii şi em oţiilor în acţiunea colectivă. Pe linia constructivistă, Benford (1997) insistă pe ideea că teo­ ria procesului politic şi cea a ciclului de protest acordă iniţiativa factorului uman doar atunci când sunt întrunite anum ite condiţii „tehnice". M otiv pentru care ar trebui reintrodusă tem a de psihologie socială în acţiunea colectivă, de data aceasta nu sub form a societăţii de masă sau a com portam entului colectiv din anii ‘60, ci prin intermediul cadrelor culturale (fram ing) şi al emoţiilor. Teoria fram ing-ului se bucură de o certă atenţie, după cum vom arăta m ai departe. D intr-o perspectivă integratoare, care încearcă să evite clivajele între şcoli şi perspective de cercetare, sociologii europeni D ella P orta şi Diani (1999) consideră că m işcările sociale sunt reţele in form ale bazate pe convingeri com une şi solida­ ritate de grup, ce se m ob ilizează pen tru a susţine chestiuni conflictuale prin in ­ term ediul utilizării frecvente a u n o r diferite form e de p ro test.1M işcările sociale ar fi, în acest caz, „politică, dar cu alte m ijloace", ceea ce validează m odelul de isto rie socială al lu i C . T illy şi teoria procesului po litic, dar fără a neglija teoriile de inspiraţie culturală. D icţionarul de sociologie Blackwell, ediţia 2007, încearcă o definiţie integratoare, prezentând m işcările sociale ca „eforturi susţinute şi intenţionate de stim ulare sau tem perare a schim bării sociale, în principal în afara canalelor instituţionale susţinute de autorităţi".12 O am enii se asociază în afara cadrului instituţional existent, m obili­ zează resurse pentru a genera schimbare socială şi, în tim pul acestui proces, influen­ ţează decizia politică şi im pun noi form e de socializare care devin instituţionalizate. C eea ce sugerează o reinvocare a teoriei funcţionaliste, dar din interiorul perspecti­ vei constructiviste. L a începutul secolului X X I, constructivism ul a influenţat extensiv cercetarea m işcărilor sociale. D intr-o atare perspectivă, Jam es M . Ja sp e r (2010) clasifică tra­ diţiile de studiu în funcţie de interpretarea acţiunii um ane şi nivelul de analiză. Se d istin g ab ordarea m aterialistă şi culturalistă în ceea ce priveşte sensul acţiunii um ane şi nivelul m acrosocial şi m icrosocial în ceea ce priveşte nivelul de analiză sociologică. D in com binarea lor au rezultat patru tradiţii de studiu, prezentate în tabelul de m ai jos. 1 Della Porta, Diani, S o c ial M ovem ents: A n In troduction , 2006, p. 16. 2 James M. Jasper, „Social movements11, în George Ritzer (ed.), B lackw ell Encyclopedia o f Sociology, 2007, p. 4443.

Patru abordări, 1965-2010 (J. M. Jasper, 2010) N iv e l de a n aliz ă

M acro so cial M icrosocial

Im a g in e a im p lic a tă a su p ra acţiu n ii u m an e M ateria listă

C u ltu ra listă

M obilizare sau proces

Societatea postindustrială

Alegere raţională sau teoria

Pragm atism , teoria

jocurilor

activităţii cultural-istorice, fem inism , cultural-strategică sau abordarea em oţională

A bordarea m acrosocială este asociată în principal cu m arxism ul şi a generat, în studiul m işcărilor sociale, două direcţii de studiu: una americană, ce a pus accentul pe m obilizarea resurselor şi interacţiunea cu statul, şi o alta europeană, identificată cu stadiul istoric al postindustrialismului, cunoscută sub numele de „noile mişcări sociale". Abordarea m icrosocială este specifică teoriilor liberale în general şi se întâlneşte, prin ­ tre altele, în scrierile lui Jo h n Stuart Mill şi, mai recent, M ancur O lson. Mişcările de orientare socialistă sau liberală sunt adesea asociate cu ideea de reform ă şi schimbare socială. A bordarea em oţională introduce în sociologia m işcărilor sociale dinam ica moralităţii sociale ca agregat construit sau chiar dirijat. U n sociolog britanic, N . C rossley (2002), observă diferenţe între tradiţia teoretică am ericană şi cea europeană în studiul m işcărilor sociale. A m bele sunt influenţate de m arxism , însă tradiţia europeană este m ai apropiată de filosofia socială, în tim p ce tradiţia am ericană este m ai degrabă em pirică.1 C rossley nu insistă pe aspectul ideo­ logic, ci m ai degrabă pe cel al prestigiului sau influenţei academ ice unde şcoala .imericană de secol X X dom ină peisajul ştiinţelor sociale. P a tr u t r a d iţ ii d e a n a liz ă a m işc ă r ilo r so c ia le (N . C ro ssley , 2 0 0 2 )

SU A

E u ro p a

în ain te d e 1970

C o m p ortam en t colectiv

M arxism

D u p ă 1970

M obilizarea resurselor / proces politic

N o ile m işcări sociale

„Puterea" unei paradigm e este dată (şi) de influenţa sa. U n clasament al tipului de abordare teoretică a m işcărilor sociale în principalele periodice"' de specialitate 1 Crossley, Nick, op. cit, pp.11-12.

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia le

din perioada 1949-1983 în SU A , elaborat de A . M orris şi C . H erring, este prezentat în tabelul de m ai jos. Perioada,

Perspectiva teoretică utilizată Teoria clasică

Mobilizarea resurselor

Alta

1949-1959

83% (15)

6%

11%

18

1960-1969

79% (41)

(1) 17%

(2) 4%

52

(9) 56% (28)

(2) 6%

54

(2) 9%

22

1970-1979

38% (24)

1980-1983

23%

Total

(5) 58% (85)

68% (15) 36% (53)

(2) 6% (8)

146 (100%)

*A m e ric a n S o c io lo g ic a l R e v ie w , A m e r ic a n J o u r n a l o f S o c io lo g y , S o c ia l F o rce s, A m e ­ ric a n P o litic a l S cien ce R e v iew .

O bservăm că perioada anilor 1960-1970, de m axim ă intensitate a mişcărilor sociale în SU A , este tratată m ai degrabă cu teoria clasică a com portam entului colectiv. Socio­ logii sunt devotaţi paradigmei funcţionaliste, preocupaţi să trateze şi să corecteze crizele tem porare ale organismului social. T em a mişcărilor sociale este nelipsită din jurnalele de sociologie pe parcursul întregii perioade studiate. Frecvenţa articolelor dedicate mişcărilor sociale este în medie de patru pe an, cu intensitate mai mare în anii marcaţi de mişcări sociale. M obilizarea resurselor dom ină sfârşitul anilor ‘70 şi anii ‘80. Exam inăm în continuare principalele perspective sociologice utilizate în mişcările sociale.

6.2. Teoria societăţii de masă. Masele disciplinate E lab orată în 1959 de W illiam K ornh au ser (The Politics o f M ass Society), teoria societăţii de m asă poartă am prenta interbelică, avansând urm ătoarele idei: organi­ zarea unei societăţi generează anumite categorii de com portam ent asupra m em brilor şi liderilor săi; orice societate cu un num ăr suficient de cetăţeni alienaţi care au o

215

Io n e l

N icu

S ava

influenţă puternică asupra elitelor şi care, la rândul lor, sunt excesiv influenţate de lideri, atunci respectiva societate are potenţialul de a deveni o societate de masă; o astfel de societate generează mişcări de masă; mişcările de masă încearcă să transforme societăţile de o m anieră totalitară, ceea ce conduce la restrângerea drepturilor şi li­ bertăţilor.1 Term enul apropiat de com parare a societăţii de masă ar fi, dupăK ornhauser, cel de societate-hoardă (herd society). C a ideal-tip, societatea de masă este cea în care fiecare individ are acces la aceleaşi bunuri materiale, îm părtăşeşte aceleaşi idei şi are un m od de viaţă identic. Este o societate uniform ă şi mediocră. C a ideal-tip, societatea de m asă ar fi opusul societăţii pluraliste, în care indivizii şi organizaţiile sunt cât m ai diferite. C ea care determ ină dacă o societate alunecă spre societatea de masă sau spre cea pluralistă este structura socială. In ceea ce priveşte acţiunile colective, societatea de m asă generează m işcări de m asă, care operează în afara şi îm po triv a ordinii sociale existente. In op in ia lui Kornhauser, G erm ania nazistă şi Italia fascistă au fost societăţi totalitare, prod us al m işcărilor de masă. R usia sovietică a perpetuat după 1945 m odelul societăţii de masă. Caracteristicile societăţii de m asă definite de W. K ornhauser sunt: A tom izare: este prim a şi cea mai im portantă caracteristică şi descrie situaţia în care indivizii sunt izolaţi social şi lipsiţi de orice influenţă în societate. Alienarea îi predis­ pune pe oam eni la asocieri care să ofere un sens existenţei lor. Sensul existenţei este cel mai adesea derivat din acţiuni colective radicale, ce intenţionează să schimbe total ordinea socială, să revoluţioneze societatea. Acces: este o caracteristică ce m ăsoară influenţa directă a cetăţenilor asupra lide­ rilor. Lideri excesiv dependenţi de sprijinul popu lar înseam nă un acces direct al m aselor la acţiunile şi deciziile liderilor, ceea ce înseam nă că, de fapt, masele sunt cele ce conduc. C u cât indivizii sunt mai vocali, cu atât sunt m ai reprezentativi pentru restul masei sociale. In aceste condiţii, liderii devin nevrotici şi nesiguri şi iau doar decizii care fac plăcere masei. D isponibilitate: este caracteristica pereche a accesului - indivizii sunt excesiv dis­ ponibili în susţinerea liderilor, m otiv pentru care sunt uşor de manipulat. In term e­ nii lui K ornhauser, „societatea de m asă este un sistem social în care elitele sunt uşor accesibile la influenţa ne-elitelor în tim p ce ne-elitele sunt uşor disponibile la m obi­ lizare de către elite".12 G rupurile interm ediare: lipsa grupurilor intermediare tinde să m ultiplice efectul celorlalte caracteristici. Aceste grupuri intermediare ar fi cele com unitare, asociaţii de părinţi-profesori, grupuri religioase, grupuri politice locale sau regionale. Pentru

1 Locher, A. David, Collective Behavior, Prentice Hall, 2001, cap.14, Understanding social m ove­ ments, pp. 249-254. 2 W. Kornhauser, op. cit. p. 39, apud Locher A .D ., p. 250.

216

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia le

individ, grupul interm ediar asigură legătura între fam ilie şi com u n itatea locală. A fi conectat social înseam nă a fi activ în grupuri interm ediare şi predispu s la toleranţă pentru alte grupuri sau indivizi. L ip sa grupurilor interm ediare îi expu n e pe indivizi tehnicilor de recrutare specifice societăţii de masă. D in perspectiva grupurilor inter­ m ediare, K ornh au ser defineşte „m asa" drept „un m are num ăr de oam eni care nu sunt integraţi în nicio grupare socială", ceea ce creează „o societate nediferenţiată şi am orfă". Este un cerc vicios, pentru că indivizii sun t atraşi de m işcările de m asă şi nu de grupurile intermediare. D in această perspectivă, existenţa gru pu rilor interme­ diare independente este o condiţie necesară pentru prevenirea fo rm ării societăţii de m asă şi a pierderii libertăţilor. M işcările de m asă: societăţile de m asă tind să genereze m işcări de m asă. M işcările de m asă form ulează obiective extreme şi se dovedesc, cel m ai adesea, iraţionale şi violente. G rupurile extremiste sunt în m od fundam ental ostile ord in ii sociale exis­ tente în principal datorită faptului că sunt com puse din indivizi atom izaţi şi alienaţi. N u toate grupurile extremiste dispun de potenţialul de a se transform a în m işcări de masă. Derivate din cele ale societăţii în care se form ează, caracteristicile sociologice ale m işcărilor de m asă la W. K ornhauser sunt: 1. Atenţie acordată îndeosebi aspectelor naţionale şi internaţionale în detrim en­ tul celor locale şi individuale. M em brii se identifică cu ceva „m ăreţ", cu m ult mai im portant decât viaţa lor, a familiei sau com unităţii locale. Sunt angajaţi în cruciada transform ării propriei societăţi. 2. R ăspunsul este direct. G revele şi protestele nu sun t o ultim ă instanţă, ci prim a. N u tolerează dezbaterea sau opiniile m ultiple. Preferă să elimine fizic un lider în loc să-l învingă în alegeri. Predispuse la violenţă, la u tilizarea arm elor de foc şi asasina­ telor. Soluţiile întrevăzute şi agreate trebuie aplicate im ediat. 3. Sunt instabile. M işcările de m asă sunt orientate de capricii, atenţia poate fi „instantaneu" orientată într-o direcţie opusă, intensitatea m obilizării variază. 4. Sunt organizate în baza unui program . O biectivele sunt însă nerealiste şi puţin probabil ar putea fi îndeplinite.1 M işcările de m asă recurg la forţă, presiune şi conflict, m otiv pentru care obser­ vatorii externi le consideră vagi, extreme, iraţionale şi ilogice. K ornhauser consideră că m işcările de m asă se asociază îndeosebi cu societăţile în criză şi politica de criză (crisis politics). Societăţile „sănătoase" nu recurg la astfel de form e de organizare, ci doar cele aflate în pragul haosului social, când atom izarea, accesul şi disponibilitatea sunt în creştere. Factorii culturali şi psihologici joacă un rol im portan t în legitim a­ rea culturală şi susţinerea psihologică. Structura societăţii de m asă creează cultură 1 Ibidem, pp. 251-252.

917

Io n el

N icu

Sava

de m asă şi personalităţi de masă. C ân d cultura legitimează m asa în locul individului, oam enii tind să aprecieze aceleaşi lucruri, să prefere aceleaşi produse culturale etc. O biectele publice sunt tem porare, apar de „nicăieri“ şi se duc tot acolo, devin m ode tem porare (fads). P sihologic, indivizii sunt dependenţi de psihologia colectivă şi devin incapabili să-şi proiecteze propriile reprezentări despre lume şi societate. A u renunţat la gândirea proprie în favoarea masei. în ceea ce priveşte teoria m işcării de m asă a lui W. K ornhauser, sociologii au avertizat că m odelul său se aplică îndeosebi societăţilor în care apar astfel de mişcări. Fascism ul şi nazism ul au generat m işcări de m asă care, în cele din urm ă, au „consu­ m at" propriile societăţi. K ornhauser a creat acest concept pentru a ilustra m ai bine cazurile m işcărilor extrem iste în general, de dreapta sau de stânga, cum au fost na­ zism ul şi com unism ul. U tilitatea teoriei m işcărilor de m asă este din ce în ce mai redusă astăzi. Extrem ism ul islamic de exem plu poate fi asociat cu mişcările de masă, însă explicaţia sociologică este mai apropiată de teoriile culturale şi identitare decât de psihologia de m asă.

6.3. Teoria deprivării relative. Mulţimile anxioase D enton M orrison (1971) argum entează că oricare societate prezintă condiţii care generează deprivare. D acă există un num ăr suficient de indivizi ce resimt o deprivare, atunci sunt create condiţiile pentru apariţia unei m işcări sociale. A ccentul teoriei deprivării sociale este pus pe condiţiile structurale şi m otivaţia psihologică drept suport pentru decizia de asociere la o m işcare socială. D eprivarea relativă: Sociologii de la Chicago au introdus term enul relative depri­ vation la sfârşitul anilor ‘40. A re în vedere îm prejurarea în care o persoană are acces la m ai puţin decât consideră că i se cuvine. U n individ care nu dispune de suficientă mâncare, îm brăcăm inte şi condiţii de locuit se află într-o situaţie de deprivare abso­ lută.1 O persoană care are mai puţin decât apropiaţii săi se consideră într-o situaţie de deprivare relativă. D eprivarea relativă agregată este un indicator al gradului de insatisfacţie într-o societate sau, dintr-o perspectivă opusă, al disponibilităţii de con­ flict (contentment). O am enii se sim t deprivaţi atunci când există ceva ce îşi doresc, consideră că îl m erită, dar nu îl pot obţine. Sociologic, o persoană poate fi expusă deprivării relative indiferent cât anume deţine din acel „ceva". U n tânăr adult care la 18 ani a prim it un Ford, iar prietenii 1 Locher, A . D ., op. cit., p. 254.

;it!

S o c io lo g ia

m iş c ă r il o r

so c ia le

săi au prim it un BM W se sim te deprivat. D eprivarea relativă există doar atunci când se poate face com paraţia. C om p araţia este interm ediată de grupurile de referinţă (reference groups) prin m ijlocirea cărora se poate stabili dacă un individ are suficient sau nu. D . M orrison identifică două tipuri distincte de deprivare relativă ce p o t genera m işcări sociale. A cestea sunt decrem entai deprivation şi asp iratio n al d ep rivatio n .1 D eprivarea descendentă apare în orice situaţie în care oam enii consideră că şansele lor au fost reduse aproape instantaneu. In tim pul unei crize econom ice, cei mai m ulţi indivizi pierd peste noapte şansa unui loc de m uncă m ai bine plătit. Se confruntă cu un blocaj ce nu li se datorează. D eprivarea aspiraţională apare atunci când aspiraţiile oam enilor cresc invers proporţional cu oportunităţile de îndeplinire. D acă un num ăr suficient de m are de indivizi consideră, aproape instantaneu, că m erită ceva ce nu au avut niciodată şi pe care şi-l doresc, atunci se con fruntă cu un blocaj şi devin nem ulţum iţi. Sociologic, deprivarea descendentă tinde să producă m işcări spre dreapta spectru­ lui politic şi să form uleze revendicări de revenire la societatea anterioară, când existau oportunităţile. Sunt mişcările conservatoare care se inspiră din experienţa trecutului pentru a proiecta viitorul. D eprivarea aspiraţională tinde să genereze mişcări liberale sau de stânga prin intermediul cărora îşi propun să schimbe societatea într-un sens progresist. Sunt sursa mişcărilor revoluţionare şi, cel m ai adesea, imaginează un viitor „lum inos" ca punct de referinţă. Im portant este că ambele tipuri de deprivări creează atitudini similare. Indiferent dacă problem a este cauzată de noi aspiraţii sau de redu­ cerea oportunităţilor anterioare, oam enii se sim t blocaţi în dorinţa lor de a obţine „ceva" ce consideră că merită.12 A şteptarea legitim ă. T eoria deprivării relative a inspirat conceptul de aşteptare legitim ă pe care M orrison l-a creat pentru a descrie situaţia în care individul deprivat de obiectul dorit consideră că aspiraţia sa este legitim ă sau, cu alte cuvinte, că are dreptul la ceea ce i se cuvine. C ând oam enii sunt convinşi că au aspiraţii legitime, încep să se sim tă deprivaţi. Pasul urm ător este acela al convingerii celorlalţi că sunt parte a procesului de deprivare. T oate contactele sociale sunt angajate pentru persu­ asiune, ceea ce lărgeşte considerabil cantitatea deprivării relative resim ţite într-o societate. Blocarea aşteptărilor şi nem ulţum irea. D acă oam enii ar avea acces la ceea ce îşi doresc, m işcările sociale ar fi mai degrabă o excepţie decât o regulă. D e obicei, po si­ bilităţile de satisfacere a dorinţelor şi reducere a deprivării sunt limitate sau chiar blocate. Este o percepţie socială ce poate sau nu poate fi reală. Im portant este că 1 M orrison, D enton, apud Locher A .D ., op. cit, p. 254. 2 Ibidem, p. 255.

219

Io n e l

N icu

Sava

oa menii o resim t ca atare. M orrison num eşte această îm prejurare „un tip special de disonanţă cognitivă". Real este că oam enii îşi doresc „ceva", sunt convinşi că au dreptul la aceasta şi anticipează că accesul la obiectul dorit este blocat. N em u lţu m i­ rea şi îngrijorarea generate sunt foarte ridicate şi intense, apropiate de sentimentul de injustiţie, inegalitate, insecuritate. D . M orrison indică patru m odalităţi de reducere a nem ulţum irii: 1. O am enii se consideră individual responsabili de neajunsul în care se află. îşi i educ aşteptările şi disonanţa. Se consideră nenorocoşi sau inadecvaţi ca persoană. In cele din urm ă, se com plac în noua postură. 2. Indivizii consum ă psihologic blocajul prin care trec; se consolează că răbdarea şi munca susţinută le va permite să obţină ceea ce doresc mai târziu sau altă dată. ( '.onsolarea generează un traseu pozitiv de reajustare a aşteptărilor. 3. O am enii îşi p o t schim ba situaţia personală. C ei care cred că nu se vo r putea u-.tliza într-un o răşel/stat se v o r îndrepta către un o ra ş/sta t m ai mare. M igraţia nem ulţum iţilor este o supapă socială consacrată. 4. Indivizii care nu se angajează în niciuna dintre cele de m ai sus şi sunt convinşi i .1 „problem a" este structurală, şi nu personală sau locală, cel mai probabil se vo r .mgaja activ în schim barea sistemului. D acă societatea este problem a, atunci schimIu rea socială este soluţia. Angajarea în acţiune colectivă nu va schimba situaţia peste i u nipte, însă oferă o cale de reducere a deprivării relative, pentru că individul se simte m gajat în schim bare.1 M işcările sociale sunt un produs al deprivării relative agregate, însă anum ite 1ii ic pe o altă cale decât alegerile, când recurge la un repertoriu de acţiuni la lim ita legilor existente, când acţionează pentru a-i înlătura pe actorii legitimi, atunci acţi­ unea colectivă are un caracter transgresiv şi trebuie cercetată ca atare. Prin analogie, în democraţiile consolidate, dacă arena politică este terenul oficial ■lest inat actorilor politici instituţionalizaţi, spaţiul de manifestare al mişcărilor sociale

•ti

S o c io lo g ia

m iş c ă r ilo r

so c ia le

este un teren de antrenament. In democraţiile în curs de consolidare, diferenţa dintre arena form ală şi cea informală este foarte redusă. Distincţia între partide (în înţelesul discutat la capitolul 10) şi mişcări sociale este virtual inexistentă. Astfel că, sociologic, M cAdam , T arrow şi Tilly ne avertizează că sistemele politice stabile generează arene formale chiar şi pentru acţiunile colective neinstituţionalizate, cum sunt mişcările so­ ciale. U n exemplu la îndeamnă este Tea Party în S U A , o formaţiune conservatoare profilată pe fondul crizei neoliberale, care activează în spaţiul destinat mişcărilor sociale. c. M etodologia de cercetare presupune abordarea realităţii sociale ca o catena de me­ canism e cauzale (de aici şi term enul de concatenation), şi nu ca fenom ene izolate ce întruchipează legi universale. Studiile de caz, ca tehnică preferată, relevă m ecanism e cauzale sim ilare ilustrate de cazuri individuale diferite. D e exem plu, brokerajul este un m ecanism care a contribuit cauzal la aducerea în faţa justiţiei a lui A ugusto Pinochet în 1998 şi la im peachm entul lui Richard N ix o n în 1974. C azurile sunt diferite, însă m ecanism ul este acelaşi. în cazul lui Pinochet, activarea reţelelor de im igranţi chilieni din E u ropa şi intervenţia pe lângă autorităţi (brokeraj) au dus în cele din urm ă la punerea sa sub acuzare de către un procuror spaniol. Reţelele de im igranţi chilieni au negociat o soluţie şi s-au coalizat într-o acţiune colectivă. M işcarea a dus la condam narea lui Pinochet. In ceea ce îl priveşte pe Richard N ix o n , afacerea W atergate era doar aparent legată de spionarea dem o­ craţilor şi, în fapt, ţinea de politica de „tam ponate'1 a N o ii Stângi prin care A dm i­ n istraţia republicană de la W ashington încerca să evite in fu zia de socialism în Partidul D em ocrat. Brokerajul (coalizarea) reţelelor de stânga din universităţi şi mai ales din m edia l-a forţat pe N ix o n să demisioneze. D em iterea lui N ix o n a certificat The New Left in A m erica, care s-a alăturat dem ocraţilor. Intervenţia lui N ix o n a facilitat, de fapt, legitim area N o ii Stângi. d. C om binaţia m ai m ultor m ecanism e generează procese. M ecanisme precum difu zi­ une, brokeraj, certificare şi activare a m argin ilor (boundary activation) conduc în m a­ jo ritatea situ aţiilo r la procese de m obilizare. Exem ple de m ecanisme care generează procese cauzale: protestele din Italia din 1968-1972. • C adre de acţiune - valul de proteste a debutat cu protestele studenţilor in­ fluenţaţi de m arxism , cu revendicări în numele m uncitorilor. • D ifuziune - m esajul a fost preluat de lucrătorii necalificaţi din nord şi, prin difuziune, de cei din sud. • A ctivare a m argin ii - după ce au fost mărite salariile necalificaţilor, m unci­ torii calificaţi s-au m obilizat şi ei pentru a menţine diferenţa salarială.

i WIN CL I N IV .U

JA V A

• Brokeraj - se negociază form area de organizaţii „revoluţionare" ce m obili­ zează lucrătorii din fabrici. • C ertificare - Partidul Socialist aflat la putere îm piedică represiunea şi încu­ rajează acţiuni colective similare. • D em obilizare - grevele sunt în cele din urm ă dezangajate prin negocieri cu guvernul, studenţii se sim t trădaţi de m uncitori şi sunt deziluzionaţi; se produce dem obilizarea. • Schim bare socială - mişcările au alterat relaţiile de m uncă şi au propulsat partidele de stânga pe scena politică, în frunte cu Partidul C om unist Italian. e. Cercetarea trebuie să evite dom inaţia generală a unei perspective sau paradigm e ex­ plicative şi să se orienteze către „analiza unor mecanisme cauzale de scară medie ce apar în diferite com binaţii şi cu diferite consecinţe agregate în contexte istorice variate".1 Se im pun aici câteva definiţii: M ecanism ul desem nează o clasă de evenimente ce alterează relaţiile între seturi specifice de elem ente în m oduri identice sau similare pentru o varietate de situaţii. Procesul desemnează secvenţe regulate de mecanisme ce produc transform ări simi­ lare a elementelor (în m od general, de o manieră m ult m ai com plexă şi neprevăzută). Episoadele sunt fluxuri continui de contestare ce includ revendicări colective la adresa intereselor altor părţi.12 D efiniţia m ecanism ului este inspirată din sociologia lui M erton şi subliniază ca­ racterul său dinam ic sau ceea ce A . Stinchcom be, citat de M cA dam et al., numeşte „bituri de teorie despre entităţi (ex. indivizi) de la un nivel diferit decât entităţile-ţintă ale teoriei (ex. grupurile), ce servesc pentru a face teoria de nivel superior m ai suplă, mai precisă sau m ai generală".3 (Prin analogie, mecanismul ar fi roata dinţaţă, nu axul ce rămâne nemişcat.) Exem ple de mecanisme la nivel individual, menţionate de M cA ­ dam, T arrow şi T illy, ar fi „profeţia autoîndeplinită", „efectul de reţea" şi „efectul bandwagon" (afilierea în spatele unui învingător). In ceea ce priveşte politica de contestare, se pot distinge m ecanisme de mediu social (exemplu cantitatea de resurse), cognitive (cum ar fi angajamentul ca m ecanism individual recurent) şi relaţionale (exemplu brokerajul). Procesele sunt cel mai adesea lanţuri cauzale, secvenţe sau com binaţii de meca­ nisme. In m işcările sociale, procese precum constituire, polarizare, schimbare de

1 Ibidem , p. 24. 2 Ibidem, p. 25. 3 Stinchcombe, A ., (1991), p. 367, ap u d M cAdam , Tarrow şi Tilly, op. cit., p. 25.

246

S o c io lo g ia

m iş c ă r ilo r

so c ia le

scală şi m ai ales form are de identitate politică sunt destul de frecvente. Procesele sun1 astfel fam ilii de mecanisme. Cum ularea unor procese generează ceea ce se numeşt< traiectorii sau trasee ale contestării. Ele se identifică prin cicluri de proteste, revolu ţii şi altele. Relativ la episoade, sociologii citaţi de noi consideră că acestea sunt localizării* proceselor şi mecanismelor. U n episod poate fi vizualizat pe baza a cel puţin două-tre procese. U n episod revoluţionar cel mai probabil include o com binaţie între m obi lizare, schimbare de identitate şi polarizare. Episoadele sunt astfel constructe mental* prin care vizualizăm şi localizăm procesele, adică familiile de mecanisme. In înţelegerea lui M cA dam , T arrow şi T illy, „utilizăm mecanismele şi procesel* ca vehicule ale explicaţiei, episoadele ca vehicole ale descrierii"1. M ecanism ele ex­ plică, episoadele ilustrează. Scopul cercetării acţiunii colective este de „a identifies m ecanism e cauzale cruciale ce se m anifestă într-o varietate de contestări, însă gene­ rează rezultate agregate diferite în funcţie de condiţiile iniţiale, com binaţiile şi sec­ venţele în care apar".12

6.10. Clusterele de cauzalităţi

Concentrarea pe niveluri inferioare şi intermediare ale acţiunii colective, în parti­ cular pe mecanismele şi procesele sociale, oferă posibilitatea examinării şi comparării unor realităţi ce pot fi empiric observate, şi nu derivate din mari teorii sau macroprocese. M ecanismele stint legăturile cauzale dintre variabilele dependente şi independente şi care cel m ai probabil produc aceleaşi efecte într-o varietate de situaţii. Pe această bază, M cA dam , T arro w şi T illy (2007) descriu m ecanismele principale care generează episoadele de acţiune colectivă şi rezultatele lor: • Brokerajul este o legătură nouă stabilită între situri anterior slab conectate sau neconectate. Prin brokeraj se reduc costurile de coordonare şi de com unicare. M işcările sociale recurg la brokeraj pentru a conecta grupurile sau reţelele sociale într-o singură campanie. • D elim itare a m arginilor (boundary form ation ) - crearea distincţiei „n o i-ei“ în baza unui m ecanism de recunoaştere-respingere a diferenţelor sociale. Schimbarea de identitate şi delim itarea m arginilor devin foarte im portante atunci când se esca­ ladează conflictele civile. In cazul fostei Iugoslavii de exem plu, între sârbi şi croaţi, 1 Ibidem, p. 30. 2 Ibidem, p. 37.

247

deşi parte a aceluiaşi grup etnolingvistic, boundary form ation a generat o radicalizare a diferenţelor culturale (în particular, catolic-ortodox şi grafie latină-grafie chirilică, european-balcanic). • Form area de categorii (category form ation ) - este mecanism ul sau clusterul de m ecanism e prin care se form ează identităţi. Survine prin com binarea a trei submecanisme: invenţie, îm prum ut şi întâlnire (encounter). Invenţia presupune desem­ narea unei m argin i sociale şi prescrierea unei relaţii în legătură cu ea (exem plu desem narea a cine este bosniac şi cine sârb); îm prum ut (preluarea identităţii „euro­ pean" de către croaţi în raport cu sârbii); întâlnire (kosovar în noua relaţie cu sârbii). • Schim barea de identitate (identity shift) - indivizi şi grupuri anterior identifi­ cate diferit ajung să înţeleagă că îm preună au o nouă identitate (chiar şi tem porară). • Schim barea de obiectiv (object shift) - m ecanism ce alterează relaţia dintre protestatari şi revendicări. Survine cel mai adesea prin im plicarea unei terţe părţi în contestare. Schim barea de obiectiv activează o nouă relaţie, noua entitate devine în egală m ăsură aliat şi inamic al părţilor existente. • Certificarea (certification) - este mecanismul de validare a actorilor, perfor­ m anţelor şi revendicărilor din partea autorităţilor sau a publicului. • Cooptare - incorporarea unui grup anterior exclus, alături de instituţionalizare-rutinizare a form elor acţiunii colective şi perm anentizarea grupurilor partici­ pante. O pusul cooptării este defectarea, respectiv dezertarea indivizilor şi grupurilor din cadrul unei mişcări. • D ifuziunea - expansiunea cadrului de interpretare de la un sit la altul. Per­ m ite extinderea acţiunilor locale la nivel regional sau naţional. Internetul oferă acum un spaţiu aproape nelim itat difuziunii unei chestiuni sau interpretări. A T T A C s-a extins rapid din F ranţa în aproape toată E uropa prin intermediul internetului. • Represiunea este mecanismul prin care autorităţile cresc costurile acţiunilor colective până într-acolo încât devin prohibitive. O pus represiunii este facilitarea, m ecanism transferat ca variabilă către structura de oportunităţi. C a variabilă depen­ dentă, facilitarea există sau nu. C a m ecanism , facilitarea este relevantă sub aspect cauzal (produce efecte dacă sunt întrunite condiţiile favorabile).1 In descrierea acţiunilor colective, cel m ai adesea întâlnim com binaţii ale meca­ nism elor. D e exem plu, represiunea este adesea com binată cu facilitarea, ceea ce duce la elim inarea unor jucători şi prom ovarea sau chiar instituţionalizarea altora. Iden­ tificarea unor m ecanism e noi, adică a unor legături cauzale diferite de cele descrise mai sus, urm ează m etodologia sugerată de M cA dam et al. 1 McAdam, D ., Tarrow , S., Tilly, C ., „Com parative Perspectives on Contention Politics", lucrare pregătită pentru M . Lichbach şi A. Zuckerm an (eds), C om parative Politics: R ation ality, C ulture an d Structure. A dvan cin g Theory in Com parative Politics, Cam bridge U niversity Press, 2007, p. 16.

248

S ocio lo g ia

m iş c ă r ilo r

s o c ia l e

Pentru a ilustra acţiunea combinată a m ecanism elor, M cA dam , T arro w şi 1 descriu clustere ce desemnează secvenţe de m ecanism e legate precum m o b ilizai dem obilizare. Exam inarea mişcării pentru drepturi civile din Am erica (altfel un caz şcoală) ai o secvenţă de mecanisme, num ită mobilizare, ce poate fi descrisă astfel: • Facilitare - creşterea importanţei votului afro-americanilor şi presiunea ternaţională asupra S U A pentru a reforma practicile rasiale care s-au transform ai noi oportunităţi pentru liderii drepturilor civile. • Brokeraj - bisericile afro-americane au oferit posibilitatea ca siturile mişc; să se reunească pe o platform ă comună. • Schim bare de identitate - unificarea acestor situri şi decizia C u rţii Suprei de reafirm are a drepturilor civile au generat o schim bare de identitate (vizibilă pi apelul lui M artin Luther K in g de a realiza „un nou negru"). • D ifuziune - m igraţia negrilor din sudul S U A către oraşele din n ord a trai ferat acţiunea colectivă în mediul urban şi în nord-estul industrializat. • C ooptare - populaţia albă susţine cauza afro-americanilor. Prin com paraţie, dem obilizarea este o com binaţie de defectare şi represiune.1 A genda definită de M cA dam , Tarrow şi T illy (prescurtată D O C , după denumir sau M T T , după numele autorilor) a fost pusă la încercare şi, evident, confirm ată i m ulte cazuri, infirm ată şi chiar atacată în altele. U n num ăr din 2003 al M obilization a certificat irelevanţa vechii agende, criticai de M T T , însă a şi contraargum entat că recom andarea noii agende, num ite DOC de a cerceta m ai degrabă episoadele de contestare limitează arbitrar studiul mişcările sociale. C adrul sau m odului „lanţ de mecanisme cauzale", ca m etodologie principal prop u s de M cA dam et a l., a fost însă cel mai sever contestat. K oo pm an s a observa că, „cel m ai adesea, autorii nu demonstrează că există efecte sim ilare ale unui me canism în contexte total diferite, ci efecte diferite ale aceluiaşi m ecanism în context! diferite".12 P. O liver sugerează că, de fapt, nu e v o rba despre m ecanism e, ci despn procese. M ai recent, D em etriou (2009) recomandă păstrarea m etodologiei D O C cu pre­ cizarea că există m ecanism e explicative (constructe mentale) şi m ecanism e reale (real existente).3* U n m ecanism explicativ are capacitate euristică, în sensul că este o cale către cunoştinţe noi. Capacitatea euristică ar fi, în opinia sociologului citat,

1 Ibidem, p. 17. 2 Oliver, P.E., „Mechanisms of Contention11, în M obilization, voi. 8, nr. 1, februarie 2003. 3 Demetrion, C , „The Realist Approach to Explanatory Mechanisms in Social Science", în Philosophy o f the Social Sciences, vol. 39, 3/2009, p. 447.

249

Io n e l

N icu

Sava

principala calitate a m odelului D inam ics o f Contention. M ecanism ele real existente pot fi vizualizate num ai în studiile de caz. Pentru m om ent, m etodologia D O C de cercetare a m işcărilor sociale este în func­ ţiune şi nu se anunţă încă un com petitor şi cu atât m ai puţin un înlocuitor. C a orice m etodologie, este o recomandare. D e aceea, rămâne la latitudinea cer­ cetătorului să stabilească ce m etode şi tehnici de cercetare sunt cele mai potrivite pentru cazul său.

7-

DE LA HYDE PARK LA M IŞCAREA PENTRU DREPTURI CIVILE, B A S I S M O , O C C U P Y ŞI PRIMĂVARA ARABĂ. STUDII DE CAZ DIN M IŞCĂRILE SOCIALE RECENTE 1. Mişcarea pentru drepturi civile din SU A .„ I have a dream. ..“.2. Mişcările studenţeşti din 1968: un nou conflict social, moment critic sau aproape-revoluţie? 3. M işcarea fem inistă. Cele trei valuri ale fem inism ului. 4. Basismo sau m işcările populare latino-americane. D e la program ul partidista la strategia movimientista. 5. B razilia: participare şi dezvoltare prin m işcări populare. 6. Mexic - mişcarea zapatistâşi „răz­ b oiu l* reţelelor sociale. 7. G lobalizarea protestului. 8. M etamorfoza m işcărilor neoconservatoare. Imburghezirea stângii şi form area N ew Right. 9. M işcările occupy, indignados şi Prim ăvara A rabă. 10. M işcarea paneuropeanâ: Forum ul Social. 11. M işcarea pentru Justiţie Globală. 12. Mişcarea ecologistă Greenpeace. T eoria m işcărilor sociale şi-a câştigat aprecierea când a dem onstrat că participarea în acţiunea colectivă nu este o form ă alienată sau fanatică de socializare. Această observaţie s-a detaşat prin studiul m işcărilor sociale ale anilor ‘60. In principal, m işcarea pentru drepturi civile a avut un im pact sem nificativ. D in acea perioadă, mişcările au fost înţelese ca un fel de bandă de urgenţă pentru acţiune colectivă. Ceea ce a fost un m are pas înainte. Ideea era că atunci când „societatea legală" este din ce în ce m ai diferită de „societatea reală", este dezirabil şi deci legitim ca un grup social să preia iniţiativa şi să genereze schimbare. In E uropa, A m erica de N o rd şi A m erica de Sud, largi m ase de oam eni au ales calea străzii pentru a-şi exprim a preferinţe co­ lective diferite şi chiar opuse celor oficiale. Esenţa acţiunilor colective era sim ilară, deşi agenda era diferită. In E u ro p a de Vest şi S U A , chestiunea ţinea de extinderea drepturilor civile şi ale politicilor bu­ năstării, în A m erica Latină, prob lem a presantă era dezvoltarea, du pă cum , mai

251

Io n e l

Nicu

Sava

recent, în lum ea arabă populaţia s-a m obilizat îm potriva stagnării econom ice şi a im obilităţii politice. Pe baza experienţei de cercetare din ultimele decenii, dispunem astăzi de o paletă extrem de variată a studiilor de caz. Statele U nite şi E u ro pa ne inform ează în legă­ tu ră cu acţiunile colective ale m işcării afro-americane, ale m işcărilor studenţeşti şi ale „n o ilo r m in orităţi", cum au fost denum ite m işcările fem inistă şi L G B T încă din anii ‘60. In anii ‘ 80, A m erica Latină, în frunte cu Brazilia, se transform ă într-un laborator social al dezvoltării, în condiţiile creşterii participării sociale (aducerea în spaţiul public a categoriilor sociale marginalizate) şi ale implicării Bisericii Catolice. Mişcarea zapatistă din M exic de la începutul anilor ‘90 ne pune în legătură cu reacţiile la procesul de globalizare, proces care a generat o nouă subordonare a zonelor în curs de dezvoltare prin interm ediul politicilor neoliberale. R ăzboiul reţelelor sociale, cum a fost denum it, a relocalizat protestul. L a începutul anilor 2000, mişcările m ută locaţia contestării de la instituţiile naţionale la cele internaţionale, cum sunt O rga­ nizaţia M ondială a C om erţului, FM I sau Banca M ondială. U n proces de transnaţionalizare a m işcărilor denotă tendinţa coagulării unui răspuns colectiv la globalizare. Prezentăm pe scurt aceste m işcări în paginile următoare. D acă guvernele naţionale sunt din ce în ce m ai slabe, iar „forţele pieţei", din ce în ce m ai puternice, îm potriva cui (mai) protestează astăzi oam enii? Respectiv, care este autoritatea în raport cu care se plasează revendicările lor? Centralizarea admi­ nistrativă iniţiată în E u ro p a de Vest începând cu secolul al XV I-lea a transferat lo­ caţia contestării de la autorităţile locale la cele centrale. L ocu l revoltelor ţărăneşti ale Evului M ediu este luat de revoluţiile urbane moderne. întrucât contestarea este acolo unde este autoritatea, guvernul central naţional a fost ţinta revendicărilor şi m ediatorul conflictelor sociale în cea m ai m are parte a epocii m oderne.1 C eea ce a prim it num ele de contentious politics începând cu protestul din H yde Park din 1768 s-a derulat aşadar în in teriorul şi în relaţie cu instituţiile statului naţional. C ătre sfârşitul secolului X X asistăm la alterarea funcţiilor statului m odern şi transferul u n o ra dintre acestea către organ izaţii region ale şi internaţionale. P rocesul este îndeobşte denum it globalizare şi sensul relocării autorităţii pare a fi invers celui al centralizării. Pe de o parte, capitalul se globalizează şi se desolidarizează de econo­ miile naţionale, în tim p ce, pe de altă parte, com unităţile regionale se autonom izează în relaţie cu autorităţile centrale. 1 Convenţional, Pacea de la Westphalia (1648) a inaugurat sistemul politic al statelor naţionale su­ verane. Intervenţia internaţională din martie 1999 în K osovo este, de asemenea, convenţional asociată cu sfârşitul suveranităţii clasice.

252

S o c io lo g ia

m iş c ă r ilo r

so c ia le

D acă autoritatea tradiţională se diluează, către ce altă autoritate urm ează a fi în ­ dreptate acţiunile colective? încercând să răspundem la această întrebare, în a doua parte a capitolului evaluăm im pactul globalizării asupra acţiunii colective. Respectiv, cum se relocalizează protestul în condiţiile în care unitatea politică centrală a m o ­ dernităţii - statul naţional - îşi pierde o parte din funcţiile tradiţionale fără ca alte surse de autoritate legitim ă să preia în m od explicit aceste atribuţii. In egală m ăsură, ne interesează ce tipuri de acţiuni colective corespund noului tip de autoritate şi cum pot fi localizate şi interpelate aceste autorităţi. M işcările sociale pot fi vizualizate ca reţele transnaţionale mai m ult sau mai puţin coordonate între ele sau ca serii de evenimente naţionale numite eventful protests, aparent dispa­ rate, dar care, de fapt, descriu conturul unei mişcări. In 2013, pentru prim a dată în R om ân ia după 1990, protestele urbane s-au suprapus cu cele rurale. Evenim ente aparent izolate ar putea sugera conturul unei m işcări sociale de tip postm aterial cu mesaj preponderent ecologist. U n sprijin internaţional difuz indică chiar o transnaţionalizare a protestelor tip „R oşia M ontană" în ţara noastră. O am enii „sim t" aşadar că forţe internaţionale sunt im plicate în favoarea sau îm potriva acestor proteste. D e aceea, în finalul capitolului descriem pe scurt câteva dintre mişcările sociale transnaţionale, cum sunt Greenpeace, Forum ul Social European şi Ju stiţie G lobală.

7 .1. M işcarea pentru d rep tu ri civile din SUA. „I have a dream . O lucrare dintre cele mai recente (2005) arată că transform area m işcării de em an­ cipare a negrilor într-o mişcare pentru drepturi civile este specifică societăţii am eri­ cane.1 Defineşte A m erica mai mult decât orice altceva în anii ‘60. E a trebuie înţeleasă ca etapă a unei istorii ce începe pe la 1619, anul în care sunt aduşi în A m erica prim ii sclavi, şi 1965, anul în care este emis actul juridic ce consfinţeşte egalitatea în drepturi indiferent de originea rasială. Eliberarea sclavilor în 1865 la sfârşitul R ăzboiu lu i C ivil a fost un act juridic care a asigurat doar parţial drepturile populaţiei de origine africană în relaţie cu m ajo­ ritatea albă. A nalfabetism ul, inegalitatea socială şi econom ică, rasism ul şi discrim i­ narea chiar s-au accentuat sub garanţiile celui de-al treisprezecelea am endam ent la 1 Karson, J. (ed.), The C iv il Rights Movement, Greenhaven Press, N ew Y ork, 2005. Mare parte din datele utilizate în această secţiune au fost preluate din această lucrare.

Ionel

N icu

S ava

. m iitituţia am ericană. Eliberarea ju ridică nu a însem nat şi em anciparea socială. I*ciale“ cu termenul Basism o. Termenul a fost avansat în anii ‘60 de Biserica Catolică, are a transferat în A m erica Latină experienţa europeană a activismului social religios