Sociologia Religiilor [PDF]

Zitiervorschau

Curs 01 (06.oct.2000)

SOCIOLOGIA RELIGIILOR In cadrul obiectului “Sociologia religiilor” studiem trei mari capitole: 1. Obiectul sociologiei religiilor 2. Fenomenul religios 3. Comunitatile religioase Sociologia religiilor in ansamblul stiintelor religiologice: Incercari de intelegere si explicare a religiei sunt de cind exista religia. Sociologia religiilor e o disciplina empirica si s-a format in secolul nostru. Sociologia religiilor studiaza modul in care sacrul (sfintul – Durkheim) sau divinul (supranaturalul – Weber) se manifesta in comunitatile umane in societate. De la existenta sa, omul a constatat ca pe linga lumea empirica, cotidiana pe care o traieste, numita naturala, exista si o alta pe care empiric nu o percepem. Exista o lume supranaturala, ceva transcedental≠ . Aceasta lume transcedentala l-a insotit permanent pe om, care s-a raportat la ea. Nu inseamna ca omul inventeaza aceasta lume. Ateii apreciau ca lumea transcedentala a lui Dumnezeu e creata de om. Pentru credincios insa, Dumnezeu este la fel de real ca orice lucru empiric. Omul, influentat de aceasta lume supranaturala a incercat sa intre in contact cu ea, sa-i cunoasca vointa, sa stabileasca o legatura″ . Deci religia este legatura dintre om, dintre credincios si lumea sacra a divinului. Modalitatile de legatura dintre om si sacru sunt variate. Populatiile din orient isi manifestau aceste legaturi intr-o forma specifica. Grecii sau romanii isi reprezentau lumea sacra intr-o forma specifica, ca o multime de zei, fiecare cu anumite preocupari. Legaturile cu lumea sacrului erau stabilite prin sacrificii sau rugaciuni in monoteism. Exista forme specifice de relatii cu sacru. Prin urmare exista mai multe forme de religiozitate, de aceea disciplina care se ocupa de aceste relatii variate cu sacrul este sociologia religiilor. _____________________ 1. Transcelsus – ceva ce trece dincolo (lb. latina). 2. Religio – legatura (lb. latina).

1

Sacrul isi manifesta vointa nelimitata in legaturile cu lumea profana. O prima manifestare este faptul ca a creat-o. Apoi isi exprima vointa pentru profan prin cartile sfinte care au fost create de Dumnezeu. Pentru omul primitiv manifestarile naturii (fulgerele, potopul, etc) erau expresia vointei divine. Sacrul se exprima in anumite locuri, biserica e un loc sfint, sacru. Sacrul se exprima in credinciosi si in anumite comunitati omenesti. Cei ce se aduna in biserica si se roaga, prin ei si in ei este exprimata vointa lui Dumnezeu. Sociologia religiilor nu studiaza nici locurile sacre, nici obiectele sacre ci studiaza felul in care sacrul se manifesta in aceste comunitati omenesti, cit sunt de credincioase, in ce cred, relatiile care exista intre membrii comunitatii, modul in care sunt organizate legaturile dintre comunitatile religioase si restul societatilor. Cele mai vechi explicatii in legatura cu sacrul si religia sunt oferite de teologie≠ . Teologia explica pentru credinciosi existenta si vointa divina, pe baza textelor sfinte. Fiecare biserica isi are propria teologie deoarece intelegerea sacrului si relatiile cu acesta sunt variate de la o epoca la alta si de la un popor la altul. De aceea teologia ortodoxa este alta decit cea catolica sau protestanta. Criteriul adevarului in teologie este scriptura sfinta care exprima vointa lui Dumnezeu, Allah, etc. Faptele si evenimentele sunt raportate la Biblie – in cazul crestinismului. Ce nu este prevazut in Biblie este considerat a nu fi adevarat. Unii comentatori au aratat ca exagerarea raportarii la textul sacru poate uneori contraveni realitatii. Criteriul adevarului in Biblie este explicat de teologii actuali in concordanta cu descoperirile stiintifice. In stiinta criteriul adevarului este corespondenta cu lumea empirica. Astfel teologiile s-au ramificat:  dogmatica – explica adevarurile fundamentale din cartile sfinte (pentru crestini din Vechiul si Noul Testament).  apologetica – argumenteaza aceste adevaruri.  simbolica – discuta semnele ce-I deosebesc pe credinciosi si necredinciosi sau de alte credinte.  istoria religiilor – descrie modul in care sacrul s-a manifestat de-a lungul timpului (sacrul trait). Sacrul transcendent n-are istorie, Dumnezeu este fara inceput si fara sfirst. Inca din antichitate exista istorii ale religiilor, ale temp____________________ 2

1. Teos logos – a vorbi despre Dumnezeu (lb. latina)

lelor, locurilor sfinte si ale comunitatilor de credinciosi. Istoria religiilor a fost integrata in contextul Istoriei Civilizatiilor.  filosofia religiilor – discuta sacrul de pe pozitiile laice si incearca sa explice textele sfinte. Sf. Toma de Aquino a explicat din punct de vedere religios sfinta scriptura. Nae Ionescu scria ca filosofia religiei a fost dezvoltata in mod deosebit de catre filosofii germani, incepind cu Kant. In sistemul sau gnoseologic, Kant arata ca exista doua izvoare ale cunoasterii: 1. prin simturi (empiric) – prin simturi noi putem cunoaste doar manifestarea exterioara. 2. prin intuitie intelectuala – prin gindire putem cunoaste lucrurile in sine, numele (libertatea, nemurirea, Dumnezeu). Odata cu renasterea s-au dezvoltat stiintele empirice (astronomia, fizica), inclusiv unele stiinte empirice in legatura cu religia. Sociologii arata imprejurarile ce au determinat demarajul stiintelor empirice religiologice. Dezvoltarea societatii moderne, a manufacturilor, a comertului si marile descoperiri geografice i-a pus in contact pe europeni cu popoarele necunoscute pina atunci. Aici au fost descoperite alte forme de religiozitate decit cele din Europa. Cercetarea comparativa a diferitelor forme de religie a dus la dezvoltarea ulterioara a antropologiei religioase, a psihologiei religiilor, si a sociologiei religiilor. Inca din 1771 au fost traduse primele texte din Vedice. Renasterea a readus in actualitate mitologia greco-romana si posibilitatea comparari monoteismului cu politeismul. Un rol important au avut si controversele ideologice dintre catolici si protestanti. Teologia a respins initial stiintele empirice in legatura cu fenomenul religios. J. Seguy evidentiaza trei etape ale relatiilor dintre teologie si noile ramuri stiintifice: 1. etapa mamei abuzive 2. faza fecioarelor nebune 3. etapa mamei cu remuscari si intoarcerea fiilor risipitori

3

In secolul trecut, inmultirea stiintelor ce se ocupau de fenomenul religios a promovat ideea unirii tuturor intr-o singura stiinta referitoare la religie, stiinta numita religiologie. Termenul a fost folosit prima data in anul 1867 de Max Muller. Multi din cei preocupati de fenomenul religios sperau ca inca nu se va sfirsi secolul trecut si se va crea aceasta noua ramura stiintifica. Mircea Eliade arata ca anul 1912 are o semnificatie deosebita in omogenizarea cunostiintelor referitoare la religie. El spunea ca in acest an au aparut cartile fundamentale ale abordarii fenomenului religios. In acel an, E. Durkheim publica lucrarea “Formele elementare ale vietii religioase”. Tot in acel an, Smith incheia primul volum al operei “Originea ideii de Dumnezeu”. Tot atunci Raffaele Pettazzoni a tiparit o monografie celebra – “Religia primitiva din Sardinia”. Atunci si Freud isi incheie eseurile pe care le va publica intr-o carte unitara, numita "Totem si Tabu”. Jung publica lucrarea intitulata “Transubstantieri si simboluri ale libidoului”.

Curs 02 (13.oct.2000) Psihologia religiilor – sora cu sociologia religiilor: 1. Explicatii biopsihice ale religiozitatii 2. Psihologia subiectiva a religiei 3. Cercetari psihopatologice religioase Explicatii biopsihice ale religiozitatii: Psihologia religiilor studiaza modul in care sacrul se manifesta in personalitatea umana, in credincios, ca sentimente, atitudini, comportamente ale individului. Primele explicatii in acest domeniu aveau un caracter biopsihic, adica se bazau pe evolutia biologica si psihica. Religia era explicata ca o manifestare a dezvoltarii naturale, fie a omului, a individului, fie a popoarelor. Primele explicatii au fost etnogenetice. Etnogeneza studiaza formele si evolutia popoarelor. Religia era explicata de Wundt prin dezvoltarea istorica a populatiei de la formele arhaice si pina astazi. Din punct de vedere al lui Wundt, etnogeneza a trecut prin cinci etape:

4

1. Animismul – orice realitate inconjuratoare este insufletita. In plante, in animale sau lucruri salasuieste un suflet, un spirit si oamenii credeau in influenta acestor spirite asupra vietii lor. 2. Totemismul – populatiile considera ca au un stramos comun. In Australia, clanurile arhaice isi aveau fiecare propriul stramos, care putea fi un animal (cangur), insecte, arbori, plante, lucruri. Durkheim mentioneaza peste 700 de totemuri ale clanurilor australiene. Totemul (stramosul omului) era protejat de fiecare clan, fiind tabu (interzis). In domeniul religiei, sacrul este interzis, se bucura de un respect exceptional si atingerea sau uciderea lui este pedepsita de intreaga comunitate. 3. Politeismul – este o etapa a zeilor si a eroilor specifica pentru Europa. Se intilneste in Roma si in Grecia Antica. 4. Religia nationala – se formeaza odata cu constituirea statelor nationale. 5. Religia universala – este cea care depaseste granitele statelor nationale si se raspindeste pe zone geografice mai largi. O alta explicare a formelor religiologice este cea ontogenetica. Ontogeneza studiaza dezvoltarea individului uman. Adeptii acestei explicatii arata ca religia se formeaza treptat, pe masura evolutiei individului: - in copilarie este o religie concreta, emotionala, bazata pe frica. - in adolescenta religia este inteleasa, spiritualizata. - la maturitate preferintele religioase au la baza discernamintul. In explicarea ontogenetica, formarea religiozitatii depinde de virsta, sex, temperament si mediu social. Aceasta explicatie admite ca in anumite perioade de virsta este posibila si convertirea (parasirea brusca a religiei anterioare si trecerea la o alta forma religioasa). O alta explicare a formelor religiologice este cea psihogenetica. Aceasta explica religia pe baza dezvoltarii psihice a individului. Psihologii au constatat ca nu sunt credinciosi toti oamenii si au ajuns la concluzia ca cei credinciosi au niste particularitati care pot fi innascute sau acumulate pe parcursul vietii. W. James, fondatorul pragmatismului american, arata ca religia se manifesta in doua forme: 1. ca febra acuta 2. ca obicei anodin (oarecare). 5

Populatia de rind, multimea are o religiozitate de mina a doua (anodina). Aceasta este modelata de cei foarte credinciosi. Pentru a cunoaste specificul religiei, W. James foloseste metoda cazurilor exceptionale (a religiozitatii interne). El ii studiaza pe metodisti si pe marile personalitati religioase (mistici, profeti, reformatori, religiosi). In rindul populatiei obisnuite, religiozitatea se manifesta foarte divers. W. James in lucrarea “Diversitatea experientei religioase” arata ca religiozitatea este o stare biopsihica formata din doua componente distincte: - o neliniste difuza, sentimentul ca ceva este gresit (pacatul). - sentimentul remediului greselii (salvarea din pacat – mintuirea). Mintuirea este posibila numai prin supranatural, prin Dumnezeu. In conceptia sa, religia patrunde dincolo de rational, are o baza subliminala (sub limita ratiunii), este un colt ascuns al psihicului, care este foarte greu de cercetat. Psihologia subiectiva a religiei: Psihologia subiectiva explica religia ca pe o manifestare nerationala, intuitiva. Aceasta orientare incepe cu Fr. Schleiermacher in “Discursuri asupra religiei” (1779). Sub influenta lui Kant, el arata ca religia nu-si are originea in constiinta omului sau in gindire, ci reprezinta o contemplare intuitiva a infinitului. Definitia religiei in conceptia sa este urmatoarea: “religia este simtamintul dependentei absolute de urzitorul nevazut al destinului nostru, insotit de dorinta constanta de a fi in relatii armonioase cu el”. Ideile sale au fost continuate de Rudolf Otto care este considerat fondatorul psihologiei religiei. Otto a studiat indelung opera si psihologia lui Luther (acesta considerind ca Dumnezeu nu este o notiune ci o teribila putere). Experienta religioasa este, dupa Otto un “mister al infricosarii, puterii si fascinatiei”. Sub influenta lui Kant el arata ca omul traieste in doua lumi pe care le percepe diferit – prima este cea din jur, cea empirica, cealalta care poate fi perceputa doar prin simturi, este lumea lui Dumnezeu. In lumea lui Dumnezeu se poate patrunde prin aperceptii negative. Aperceptia negativa este reactia spiritului fata de perceptia senzatiilor. Senzorial percepem lucrurile limitate si atunci spiritul are o

6

reactie a nelimitarii, a infinitului, a eternului. Aceasta nu mai este perceptie ci aperceptie, nu mai este pozitiva ci este negativa. Facind o calatorie in India in 1911, Otto pe baza experientei religioase a populatiei indiene, a ajuns la concluzia ca pentru om, divinul este "cu totul altceva”. In 1917 el a publicat lucrarea “Sacrul” subintitulata “Irationalul in ideea de divin”. In aceasta lucrare se afirma ca nici o teologie nu poate explica in mod rational divinul. Divinul, sacrul nu poate fi definit. Omul insa ii sesizeaza existenta prin anumiti indicatori: - un tremur misterios (teama cumplita fata de sacru). - fascinatia (atractia). - augustum (maretia, gloria acestei puteri). Vazind aceasta maretie si comparind-o cu el, credinciosul traieste sentimentul de creatura (lipsa oricarei valori in dorinta de a se inalta spre divin). Cercetari psihopatologice religioase: La sfirsitul secolului trecut cind in Franta intelectualitatea era intrun conflict puternic cu biserica romano-catolica, Scoala psihologica franceza a dezvoltat ideea ca religia nu ii caracterizeaza pe toti oamenii, ci doar pe cei care au anumite patologii. Biserica este prezentata ca un factor mor-bid. J. M. Charcot explica sentimentul religios prin isterie. Paul Janet studiaza comportamentul religios, nu ca o boala, dar ca o manifestare psihopatologica. El definea religia ca fiind universul napastuitilor soartei, a celor la care simtirea depaseste ratiunea. Aceste idei au fost preluate si continuate de catre psihanalisti. Freud arata ca isteria este rezultatul reprimarii unor factori care se sedimenteaza in subconstient. In conceptia lui Freud religia este o manifestare a unor aspecte reprimate in subconstientul credinciosului. El definea religia ca fiind “nevroza obsesionala a omenirii”. In “Totem si Tabu” (1913) Freud arata ca in totemism animalul stramos era ucis periodic si consumat de toti membrii. Respectul pentru totem, atunci cind el este ucis se transforma intr-un regret si dorinta de ispasire a acestui pacat. In “Moise si monoteismul” se arata ca Moise nu era evreu ci era un egiptean care i-a scos pe evrei din robia faraonilor. Pe drum insa, evreii s-au revoltat si l-au ucis pe Moise. Aici apare regretul. Toata istoria evreilor este autoacuzatoare pentru a-l fi ucis pe cel care i-a

7

eliberat. De aici rezulta nevroza traumatica de secole a poporului evreu. Jung a dezvoltat conceptia lui Freud, aratind ca inconstientul are doua dimensiuni: individual si colectiv. Inconstientul colectiv se transmite de la o generatie la alta in forma unor arhetipuri. Arhetipul trinitatii – in religie trinitatea se manifesta ca:  Dumnezeu, tatal – etapa a nediferentierii, cind copilul se identifica cu familia.  Isus, fiul care paraseste lumea cereasca si devine om.  Sfintul duh – se reintoarce la tatal, experienta sa personala se arata oamenilor. Astazi psihologia religiilor foloseste metode aproximativ identice cu cele sociologice, studiaza viata si comportamentul credinciosului, atit a celui obisnuit, precum si a celui cu religiozitate foarte intensa.

Curs 03 (20.oct.2000) 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Premisele sociologiei religiilor. Durkheim – despre totemism. Aprofundarea ideilor lui Durkheim in antropologia franceza. Caracterul obiectiv al fenomenului religios. Obiectivitatea sociologului. Sociologia religiilor in conceptia lui Weber. Specificul sociologiei religiilor. Cercetarea sociologica a religiei.

Premisele sociologiei religiilor: Constituirea psihologiei religioase, pe linga meritele sale – a generalizat si o unilateralizare a studierii vietii religioase. Din preocuparea psihologiei rezulta ca radacina religiei s-ar afla numai in sentimentele si trairile de spirit ale individului. Aceasta concluzie umbreste dimensiunea sociala a fenomenului religios. Sociologia se ocupa acum cu studierea acestei dimensiuni. Sociologia studiaza religia ca fenomen social, manifestata in comunitatea de credinciosi. Tot ea se ocupa si de rolul religiei in viata sociala si de rolul societatii in viata religioasa.

8

Inca din Renastere exista premise ale cunoasterii religiei ca dimensiune a vietii sociale. Cercetarea empirica a realitatii materiale si sociale avea in vedere si realitatea experientei religioase a oamenilor si a societatii. In secolul trecut sporeste increderea in explicarea cauzala si obiectiva a realitatii sociale. Saint Simon aprecia ca societatile umane apartinind lumii obiective pot fi studiate ca orice organism. El propunea ca aceasta stiinta a organismelor sociale sa fie numita “fiziologie sociala”. In continuarea acestei idei, A. Comte, observind anarhia si dezordinea (in special cea din societatea franceza dupa razboiul napoleonian), considera ca restabilirea ordinii – ca o conditie a progresului, poate fi facuta prin stabilirea unor legi, principii sau structuri caracteristice societatii si asemanatoare cu cele din stiintele pozitive (realiste) din fizica, matematica, biologie. In masura in care se vor descoperi aceste legi obiective, sociologia va reusi sa propuna tehnici de dezvoltare sociala care sa inlature anarhia si dezordinea. A. Comte a formulat una din aceste legi fundamentale ale dezvoltarii – legea celor trei stadii: 1. stadiul teologic – reprezinta etapa initiala a dezvoltarii omenirii, cind primitivismul dorea sa explice realitatea, dar experienta lui arhaica nu-i permitea aceasta. In aceasta imprejurare el a dat explicatii prin factorii supranaturali. Evenimentele naturii (inundati, fulgere, anotimpuri) erau atribuite unor forte sau personaje atotputernice si necunoscute. 2. stadiul metafizic – in aceasta perioada corespunzatoare filosofiei speculative medievale se continua efortul omului de a explica realitatea, dar nu mai apeleaza la forte supranaturale, ci la idei si principii generale. 3. stadiul pozitiv – in aceasta etapa omul incepe sa cunoasca empiric realitatea. El nu mai urmareste explicatii speculative, nu mai raspunde la intrebari de genul “de ce?”. Intrebarea la care raspunde prin stiinta pozitiva este “cum e?”. A. Comte – care avea numerosi adepti, era de parere ca de-a lungul istoriei aceste etape se elimina una pe alta. Cind s-a ivit perioada metafizica, filosofia a inlocuit teologia. Actuala perioada pozitiva ar trebui sa filtreze prin cenzura stiintei constatarile si concluziile teologiei si ale filosofiei.

9

In acest spirit in lucrarea “Curs de filosofie pozitiva” (1839) el definea religia ca fiind o atitudine mentala care a corespuns unei etape de dezvoltare a umanitatii, dar a devenit inutila pentru omul modern. Mai tirziu (1849) el constata rolul social al religiei, care este un factor de stabilitate si de educare a populatiei. Pe aceasta baza isi reformuleaza conceptia despre religie, acceptind-o ca pe o necesitate in societatea moderna, desacralizata, de altfel: “In timp ce protestantii si deistii au atacat mereu religia in numele lui Dumnezeu, noi vrem din contra, sa-l dam de-o parte pe Dumnezeu in numele religiei”. Astfel se formula ipoteza unei religii utile, dar fara referire la sacru. El a incercat chiar sa elaboreze practic o asemenea religie. Durkheim – despre totemism: Durkheim a continuat si a desavirsit pozitia lui Comte. El arata ca, la inceput, religia tinea locul si al stiintei si al filosofiei. Ulterior din filosofie s-au desprins preocuparile filosofiei de explicare a lumii prin categorii si sisteme logice, precum si stiintele care explica lumea pe baza de experienta. Durkheim a studiat societatea ca pe o realitate obiectiva specifica. In a doua jumatate a secolului trecut societatea omeneasca era observata ca un organism biologic (conceptia organicista). Durkheim se exprima ca faptele sociale nu sunt o simpla dezvoltare a faptelor individuale sau psihice. Societatea nu este un grup de indivizi care locuieste pe acelasi teritoriu, ci in conceptia sa este un ansamblu de idei, de credinte si sentimente care formeaza o constiinta colectiva. Constiinta colectiva a societatii insumeaza nu numai opiniile indivizilor de atunci ci intreaga experienta transmisa acelei comunitati de-a lungul istoriei. Religia nu s-a nascut din contactul individului cu natura, datorita fricii omului in fata dezlantuirii ci ca un fapt colectiv, sursa religiei fiind societatea. In 1912 Durkheim publica lucrarea referitoare la viata religioasa “Formele elementare ale vietii religioase” avind subtitlul “Sistemul totemic in Australia”. Aceasta lucrare reprezinta preocuparea de peste 25 de ani a lui Durkheim in legatura cu viata religioasa si o teoretizare a intregii literaturi scrise in ultimii 70 de ani in legatura cu totemismul.

10

Durkheim precizeaza aici specificul vietii religioase. El arata ca teologia vede acest specific in supranatural, in lumea misterului, religia incercind sa explice ceea ce depaseste inteligenta si naturalul. Alte discipline considera ca factorul esential pentru religie este divinitatea, adoratia credinciosului fata de supranatural. Durkheim nu adera la aceste opinii si spune ca toate religiile pornesc de la o clasificare radicala care deosebeste sacrul de profan: sacrul este sfint, pur iar profanul este cel in afara templului. Nu exista in istoria gindirii omenesti un alt exemplu de doua categorii atit de profund diferentiate. Intre sacru si profan nu exista intermediere, ele fiind despartite prin moarte. Durkheim considera ca toate religiile incep prin a face distinctie intre aceste doua domenii. Exista religii care nu au divinitati – cele orientale (confucianismul, budismul, etc) numite religii ateiste, dar si acestea deosebesc sacrul si profanul. Definitia religiei dupa Durkheim este urmatoarea: “Religia este un sistem solitar de credinte si practici relative la lucrurile sacre”. Pe baza acestora credinciosii se unesc in comunitati sufletesti numite biserici. Pentru a argumenta aceasta idee, Durkheim a studiat totemismul din Australia. Exegetii (cei care au studiat opera lui) s-au intrebat pentru ce Durkheim a studiat totemismul, el fiind un inteligent fiu de rabin, cu un temperament de benedictin. Durkheim a raspuns astfel la aceasta intrebare: “Deoarece totemismul este cea mai simpla forma de religiozitate care face distinctie clara intre sacru si profan”. Totemul (ca expresie religioasa) si clanul (ca expresie profana) sunt distincte, dar se suprapun. Totemul este stramosul comun al intregului clan, fiind reprezentat de societate in forme profane (animale, plante, obiecte) dar are caracteristica fundamentala a sacrului, fiind tabu. In toate religiile, sacrul se bucura de o protectie exceptionala sub amenintarea sanctiunii divine. Interdictia aceasta este respectata, sanctionata, dar periodic membrii clanului sacrifica totemul din care se impartasesc toti ca act de solidaritate si continuitate. Wundt a incercat sa explice motivele pentru care ceva devenea tabu. El credea ca animalele utile intr-o zona geografica, fiind pe cale de disparitie, erau protejate social, fiind declarate tabu. Freud a dat explicatii sociale si psihanalitice acestor interdictii, fiind considerati tabu in special conducatorii, sefii.

11

Curs 04 (27.oct.2000) Aprofundarea ideilor lui Durkheim in antropologia franceza: Ideile lui Durkheim au fost continuate de antropologi si sociologi, mai ales de cei francezi, care au evidentiat atit meritele doctrinei sale, cit si insuficientele acesteia. Unii au remarcat ca Durkheim are o conceptie prea rigida si dogmatica, ca se refera numai la societatile arhaice. Deci concluziile lui n-ar putea fi aplicabile pentru religiile moderne si mai ales pentru crestinism. Dar sociologii francezi au dus mai departe aceste idei, explicind aspectele vietii religioase. Marcel Mauss arata ca elementul central al tuturor religiilor este sacrul. La baza sacrului se afla sacrificiul, dar – preciza el, nu orice sacrificiu este generator de sacru ci numai cel ritual si recunoscut. In “Fundamentele sociologice ale sacrului”, el arata ca religiile au rolul de a administra sau distribui sacrul. Henri Levy Bruhl distingea in evolutia umanitatii doua etape: 1. etapa prereligioasa – primitivul are o mentalitate afectiva si mistica. El nu gindeste mai rau decit noi, dar gindeste altfel, se identifica cu lumea inconjuratoare si nu i se pare nenormal (legea coparticiparii) ca in acelasi timp sa fie el si altul, sa fie aici si in alta parte. 2. etapa cind primitivul incepe sa se separe de lumea inconjuratoare, sa se deosebeasca de credinta si mistica si nu se mai integreaza in supranatural. Separindu-se de supranatural, omul a inceput sa distinga lumea reala de cea transcedentala. A aparut astfel necesitatea religiei ca legatura intre lumea reala in care traia si lumea miraculoasa, transcedentala. Un alt continuator al lui Durkheim, a fost L. Strauss. El arata ca omul incepe prin cunoastere empirica a realitatilor si se calauzeste dupa o logica a sensibilului. In lucrarea “Gindirea salbatica” se arata ca omul arhaic gindeste concret si este unitar cu natura. Ulterior, el ordoneaza aceste calitati pe care le reda prin anumite simboluri sau umbre, grupind aceste simboluri in structuri. L. Strauss este intemeietorul antropologiei structurale, si arata ca lumea reala este formata din structuri reale iar cea simbolica din structuri formale. 12

Omul in mod logic, a construit modele de gindire sistematizind lumea reala. L. Strauss a studiat miturile, care sunt specifice religiei si arata ca acestea sunt formate de-a lungul timpului si noi le reluam. El a descompus aceste mituri in structuri mici pe care le-a numit miteme (fragmente). El arata ca in mituri, aceste miteme se pot combina in moduri foarte variate rezultind, ceea ce el numeste caleidoscopul (un cod al miturilor). Intr-un mit se poate intimpla orice. Caracterul obiectiv al fenomenului religios: In perioada cit a fost in Germania, Durkheim a preluat din literatura germana termenul de “fapt social”. Faptul social este o realitate obiectiva pe care o traieste si o realizeaza fiecare individ si fiecare societate. Religia este un fapt social care poate fi studiat ca orice fapt natural obiectiv. In lucrarea “Regulile metodei sociologice”, el arata ca individul gaseste in societate anumite modele, criterii, norme, traditii care existau dinaintea lui. Pentru Durkheim acestea sunt fapte, realitati obiective la care se raporteaza, chiar daca nu adera la ele. Pentru credincios, Dumnezeu exista obiectiv, este o convingere tot atit de reala ca si pentru cel necredincios care afirma ca nu exista. Nae Ionescu in lucrarea “Curs de filosofie religioasa” isi numea propria conceptie ca fiind fenomenologica, pentru ca studiaza religia ca o stare de fapt, o stare reala. Fenomenul religios este compus din ceea ce se vizualizeaza in legatura cu sacrul: doctrine, principii, practici, locuri sacre. Joachim Wach spunea ca nu ne intereseaza la sociologie sa definim sacrul ci numai modul in care acesta se manifesta ca fapte ale societatii. Obiectivitatea sociologului: H. Desroches arata ca un sociolog se afla intre Scylla si Charybda (Homer). Unii sociologi apreciaza ca nu poti cunoaste viata religioasa daca nu esti credincios, adeptul unei confesiuni. Durkheim spunea “sociologul care nu este credincios este ca un orb care vorbeste despre culori”. Cealalta opinie care ii aparine lui Weber este ca “un sociolog trebuie sa fie obiectiv, sa nu apartina unei confesiuni care-i modifica 13

modul de interpretare si elaborare a rezultatelor (nu am urechi pentru muzica religioasa)”. Sociologul religios se comporta obiectiv fata de domeniul cercetarilor. El trebuie sa priveasca fenomenul religios ca pe o realitate distincta de propria credinta. El poate fi sau nu credincios, dar sa nu-si confunde profesiunea de cercetator cu trairea lui sufleteasca. El constata modul de manifestare al sacrului, il explica, sistematizeaza fara a interveni in viata religioasa. Sociologul studiaza toate confesiunile si formele de religie fara ura si partinire. Pentru sociologi nu exista religii bune sau rele. Mircea Eliade observa ca fenomenul religios trebuie inteles in propriul sau plan de referinta. Sociologia religiilor in conceptia lui Weber: In sociologia germana, Weber si colegii sai (Werner Sombart si Troeltsch) au studiat, inclusiv empiric (prin chestionar, interviu) viata religioasa. Weber a scris despre confucianism, hinduism, iudaism, iar Troeltsch despre crestinism. In sociologia germana conceptul central este divinul, pe care Weber il considera mai general decit conceptul de sacru. Sociologia religioasa nu studiaza esenta fenomenului religios ci comportamentul sau conduitele credinciosilor. Oamenii au conduite obisnuite, dar si extraordinare bazate pe intuitie sau iluminare. Comportamentul prin care credinciosul incearca sa fie permanent indragostit de Dumnezeu modifica conduita obisnuita. Oamenii practica diferite tipuri de activitate afectiva, traditionala sau cu finalitate rationala si practica. In aceste activitati se calauzasc si sunt condusi de personalitati. In activitatea rationala sunt condusi de sefi legitimi. Activitatile traditionale sunt efectuate pe baza continuitatii. Sefii primesc ereditar calitatea de a conduce. Activitatile afective sunt conduse de sefi harismatici. Harul (harisma) este cuvint preluat din Noul Testament si introdus in stiinta in 1892, fiind teoretizat de Weber. Harisma este o calitate naturala pe care o au profetii, inteleptii, oratorii, comandantii militari. In religie conducatorii religiosi au harisma divina, este personala, neanalizabila, face apel la emotie, discipolii se supun si ii urmeaza. Exista si harisma traditionala transmisa prin cutuma sau filiatie.

14

Weber a aratat ca in epoca moderna se produce o rutinizare a harismei. Aceasta are o natura birocratica. Harul il primeste prin functie. El arata ca diferitele categorii sociale adera diferentiat la religie si confesiuni. Aceasta este numita de el “afinitate electiva”. Exemple: birocratia chineza adera la confucianism, brahmanii au aderat la hinduism, islamul e acceptat de elita razboinicilor, negustorii oraselor au afinitate pentru religia iudaica iar pentru crestinism au afinitate mestesugarii ambulanti (pescari, timplari, etc). clasele privilegiate si taranimea adera la religii mai conservatoare. Clasa de mijloc imbratiseaza religii noi. De aceea noile miscari religioase (sectele) nu prospera la sate ci la orase.

Curs 05 (03.nov.2000) Specificul sociologiei religiilor Henri Desroche arata ca abordarea sociologica a religiei are trei particularitati: 1. este o abordare empirica, prin aceasta deosebindu-se de filosofia religiei. 2. studiaza religia din exterior, ca obiect spre deosebire de teologie care studiaza religia din interior. 3. se deosebeste de alte stiinte prin obiectul sau, modul de cercetare, modul de redare al rezultatelor cercetarii. Ca disciplina de ramura a sociologiei, ea studiaza intreaga existenta sociala dintr-o anumita perspectiva – a religiozitatii. Nu ii studiaza numai pe credinciosi, ci intreaga populatie, incercind sa explice cauzele si motivele intensitatii religioase si a imprejurarilor in care unii sunt nereligiosi (atei). Sociologia religiilor studiaza numai o parte a societatii, anume, comunitatile de credinciosi, pe cei care vin la biserica sau apartin unui cult. Sociologia religiilor studiaza viata religioasa ca un sistem autonom in societate, dar si ca un subsistem. Dupa al II – lea Razboi Mondial, Desroche aprecia ca sociologia religiilor s-a orientat in trei directii: 1. ca o sociologie confesionala, studiind religia din perspectiva unei confesiuni. Caracterul confesional o calauzeste spre finalitati de profil. De exemplu, sociologia facuta de pastorii protestanti sau 15

de biserica romano-catolica are ca scop concluzii in sensul atragerii populatiei in aceste confesiuni. 2. ca o sociologie ideologica, studiind religia din perspectiva unor ideologii (pozitivism, pragmatism, marxism), cercetind si tragind concluzii folositoare orientarii acelor ideologii. 3. ca o sociologie independenta, studiind religia din perspectiva laica. Este practicata in universitati, in academii nepolitice, trage concluzii fara coloratura religioasa sau ideologica. Sociologia religiilor e preocupata de doua aspecte: 1. aspectul empiric reprezinta cercetarea concreta a fenomenului religios. 2. teoria sociologiei religiilor care incearca sa sistematizeze cercetarile empirice intr-un sistem explicativ. Sub aspect teoretic, sociologia religiilor e deficitara. Beckford afirma ca avem doar trei teorii in sociologia religiilor: 1. cea care pleaca de la Durkheim. 2. a lui Weber. 3. a lui Marx. Exista insa pretutindeni cercetari concrete de sociologia religiilor. Aceste cercetari sunt de natura sociografica, adica observa si inregistreaza viata religioasa si raspindirea credinciosilor. Se fac statistici si atlase ale religiozitatii. Sociologia empirica e dezvoltata si ca sociologie morfologica, inregistrindu-se forme de manifestare a vietii religioase, dar sunt si socioanalize care compara, trag concluzii si generalizeaza. Viata religioasa este cercetata folosind, in general, aceleasi metode si tehnici ca si pentru alte fenomene sociale. In fixarea temei de cercetare se are in vedere atit specificul vietii religioase, cit si relatiile ei cu ansamblul societatii. In cercetarea vietii religioase se folosesc statisticile. Exista statistici in legatura cu apartenenta religioasa in recensaminte, la biserici. Se pastreaza carti de botez si cununii, situatii bugetare din care pot fi trase concluzii. Se folosesc si relatarile verbale ce redau opinia subiectului in legatura cu viata religioasa, sociologul fiind mereu atent si corelind aceste informatii cu realitatea deoarece multi subiecti nu-si pot identifica obiectiv starea de religiozitate. Adunarea opiniei se face prin chestionare, prin interviuri sau prin relatari ale subiectului.

16

Observarea – se poate observa o comunitate religioasa dintr-o biserica direct, fara a interveni in comportamentul ei sau poate fi observat un subiect intr-o perioada de timp, facindu-se fise de observatie periodice. Observarea participativa presupune identificarea cu grupul, convenita sau nu. Observarea indirecta se face prin analiza unor relatari (scrisori, autobiografii, jurnale personale) in care tangential apar mentiuni si despre viata religioasa a celui care le-a scris. Sacrul: 1. Conceptul de sacru. 2. Trasaturi ale sacrului. 3. Hierofanii ale sacrului. 4. Ritualuri de trecere. 5. Trairea sacrului de catre credinciosi. Conceptul de sacru: Sacrul reprezinta esenta fenomenului religios (sacru = sfint). In alte religii sacrul are denumiri diferite. Spre exemplu in Melanezia intilnim termenul de mana, despre care Max Muller spunea: “mana este o putere supranaturala ce depaseste posibilitatile obisnuite ale naturii si omului”. Actul facator de sacru, arata Marcel Mauss, este sacrificiul, o renuntare in numele divinitatii. Jertfa adusa de evrei lui Jahve sau de musulmani lui Allah era singeroasa, sacrificindu-se un animal ce era ars, fie integral, fie partial si consumat de grup. In crestinism jertfele sunt simbolice. Sacrul este greu de definit, credinciosii il simt si il traiesc. Teoretizarea sacrului are un caracter partial autentic. Roger Bastide, in 1914 spunea:”sacrul, in general, nu este definibil. Oricare definitie a sacrului este caracteristica unei epoci, culturi sau populatii”. In Biblie exista exprimarea din partea lui Dumnezeu ca sacrul nu poate fi vazut si perceput empiric. In cartile sacre sunt mentionate numeroase caracteristici ale divinitatii: Dumnezeu este atotstiutor, infinit si vesnic, omniprezent si vesnic, atotputernic. Se disting noua caracteristici ale divinitatii. Nae Ionescu descoperea a zecea caracteristica – ubicuitatea, Dumnezeu fiind pretutindeni in acelasi timp. Trasaturi ale sacrului:

17

1. Primordialitatea – in religii, Dumnezeu exista inainte de orice si va fi vesnic. El este “creator a toate”, creaza din nimic prin cuvint. Sacrul genereaza totul, este izvor de viata, hotarind neconditionat prin gratie. 2. Sacrul este interzis, iese din zona profana fiind o zona curata. Sacrul se izoleaza de profan, contestindu-l. In religiile arhaice, aceasta interdictie era numita tabu. Decalogul reprezinta interdictii de provenienta sacra pentru comunitatile de evrei. 3. Desavirsirea – sacrul este omniprezent, omnipotent si atotcunoscator. 4. Sacrul are caracter transcendent, sacrul este dincolo de orice experienta posibila. 5. Sacrul este supranatural, in lumea naturala nu exista perfectiune, puritate desavirsita, eternitate, acestea tinind de lumea sacrului. 6. Sacrul este semnificant pentru om, fiind criteriul de referinta pentru lumea profana. 7. Veneratia – Durkheim definea sacrul prin doua caracteristici: a) pozitia in ierarhie – sacrul este superior in orice ierarhie. Superioritatea insa nu este suficienta, arata el, pentru a defini sacrul. b) sacrul este venerat, respectat, stimat, presupune o veneratie pina la extaz. 8. Dualitatea sacrului – Durkheim arata ca principalul merit al lui Robertson Smith in “Stiinta religiilor” este acela de a fi aratat ca fortele religioase sunt de doua feluri: bune (divinul) si rele (diabolicul). Amindoua speciile apartin aceluiasi gen. Omul se teme deopotriva si de Dumnezeu si de Diavol. Divinul este sacru, binefacator, apara ordinea, sanatatea, viata in timp ce diabolicul se opune, incearca sa faca rau, produce boli si dezordine. Hiperfanii ale sacrului: Hiperfaniile sunt un termen folosit in special de Mircea Eliade, insemnind ca sacrul se arata, ni se infatiseaza, sacrul putindu-se dezvalui omului in orice. Eliade arata ca, paradoxal, un lucru sacru (o piatra, un izvor), descoperit ca ceva sacru, nu doar continua sa-si pastreze vechile calitati ci devine si altceva, un loc de rugaciune, de pelerinaj, respectat si interzis.

18

Omului, sacrul i se dezvaluie sub forma unor spatii sacre. Aceste spatii creaza ordine in viata profana. Timpul, dupa cum arata Eliade, este marcat de momente sacre. Spre deosebire de timpul profan, in sacru timpul este reversibil. Eliade vorbeste despre sacralitatea naturii si a omului, creatii ale lui Dumnezeu. In societatea secularizata, actuala, omul evolueaza de la religios spre nereligios, indepartindu-se de sacru. Dar si in conditiile nereligiozitatii se pastreaza structurile formate in domeniul sacrului. Curs 06 (10.nov.2000) Ritualurile de trecere: Cele doua dimensiuni ale vietii umane radical diferite, sacrul si profanul, sunt despartite prin granite, trecerea carora presupune in religie anumite ritualuri. Aceste ritualuri au fost grupate in: - ritualuri de separare (funeralii). - ritualuri de limita (initiere, logodna, graviditate). - ritualuri de agregare (casatorie). Aceste ritualuri usureaza trecerea dintre cele doua dimensiuni, sacru si profan. In perioada arhaica, trecerea dintre cele doua lumi era considerata mult mai dificila, ritualurile fiind mai complicate. Treptat, acestea s-au simplificat. Ritualurile de trecere au ca scop despartirea de o dimensiune si intrarea in cealalta. Ritualurile de inmormintare reprezinta separarea de profan (considerat impur) si intrarea in sacru. Biblia spune ca nimic din ceea ce nu este curat nu va ajunge in preajma lui Dumnezeu. Aceste ritualuri sunt: - de purificare (de curatire). - de sanctificare. Prin ritual nu se elimina doar ce este impur. Impurul este asimilat, folosit si transformat in pur. Acest lucru se realizeaza prin transubstantiere, adica prin schimbarea esentei lucrului. Aceasta schimbare a esentei are caracter exceptional. Eliminarea situatiei anterioare, a impuritatii, se realizeaza in cazul crestinismului in doua moduri: - impuritatea nativa (originara), reprezinta pacatul stramosesc si este eliminata prin gratie divina, prin sacrificiul lui Isus. 19

-

impuritatea personala, reprezinta pacatele facute de fiecare om si poate fi eliminata prin anumite ritualuri specifice diferitelor religii si gravitatii pacatului.

Ritualurile de purificare reprezinta masuri de protectie pentru comunitatile ramase in profan. De exemplu in perioada primitiva, mortul era ingropat cu obiectele personale, cadavrele erau legate si acoperite cu pietre. Exista interdictii care protejeaza de contagiune: obiectele mortului nu erau atinse, hainele primite de pomana erau folosite dupa un anumit timp, se exprima regretul fata de mort pentru a-i atrage bunavointa, sotul sau sotia mortului nu se casatoreau un anumit timp, rudele mortului erau evitate, se savirseau pacte de iertare fata de cel disparut. Interdictiile fata de cei disparuti erau practicate chiar si in cazul razboinicilor care-si ucideau adversarul. Ritualurile de sacralizare ajuta in cazul mortilor ca cel disparut sa fie acceptat in lumea sacra. Pentru el se fac rugaciuni, ofrande, sacrificii. Trairea sacrului de catre credinciosi se realizeaza prin: - cunoastere mistica. - cunoastere negativa. - cunoastere pozitiva. In masura in care Dumnezeu sacrul nu poate fi cunoscut empiric, credinciosii fac efortul sa se inalte prin credinta in preajma acestuia. Sacrul este trait fara a fi explicat. Aceasta traire nerationala, prin sentimente sau intuitie este numita traire (cunoastere) mistica (misterioasa). Termenul mistic se poate traduce prin obscur, irational (myo = a inchide ochii, a stringe gura, a astupa urechile si a te aprofunda in propria viata sufleteasca, lb. greaca). Wach traducea acest cuvint prin efortul credinciosului de a se inchide in el insusi, separindu-se de lumea exterioara. Calea mistica de cunoastere a divinului exista in toate religiile. De exemplu in sistemul yoga clasic sunt mentionate opt etape de ascensiune mistica: 1. etapa infrinarilor. 2. etapa obligatiilor. 3. etapa pozitiei trupului. 4. etapa controlului respiratiei. 5. etapa retragerii simturilor. 20

6. etapa concentrarii. 7. etapa meditatiei. 8. etapa transei (a ajungerii in inconstient). In cazul crestinismului, Dionisie Areopagitul, ucenic al Sf. Pavel, in lucrarea “Despre teologia mistica” arata ca sunt doua cai de cunoastere a lui Dumnezeu: 1. calea afirmativa. 2. calea negativa. Esentiala pentru ortodoxie este cale negativa, cea mistica. La cunoasterea lui Dumnezeu ajungem prin negare. Dumnezeu fiind dincolo de orice existenta, ajungem la el negind existenta. Prin negarea existentei noastre profane, ajungem la cel care e mai presus de orice cunoastere posibila, ne ridicam “spre cel necunoscut care se afla in intunericul necunoasterii absolute”. Cel care prin negatie ajunge in uniunea tainica cu Dumnezeu, nu mai separa in subiect cunoscator si obiect cunoscut, acestea contopindu-se. Aceasta cunoastere negativa a fost relatata si de alti scriitori crestini. Sf. Ioan Damaschinul spunea: “singurul lucru pe care il intelegem cu privire la Dumnezeu este ca acesta nu poate fi inteles”. Cunoasterea prin negatie este prioritara in religiile mistice, cum ar fi ortodoxia, penticostalismul. Toma de Aquino a incercat a sinteza a celor doua cai, negativa si afirmativa, aratind ca ele ar avea aceeasi importanta. Calea afirmativa este o cunoastere nedesavirsita. Sacrul poate fi cunoscut prin ceea ce ne dezvaluie despre sine, prin revelatii. Revelatiile se fac prin mistici, carti sfinte, etc. Cea mai importanta cunoastere pentru crestini este in intruparea lui Dumnezeu ca om in Isus. Dumnezeu poate fi cunoscut prin creatia sa, el fiind creatorul Universului, al omului, al naturii. Calea afirmativa nu este o urcare spre sacru ci o coborire dinspre sacru in profan. Necunoscindu-l deplin pe Dumnezeu, omul si-l reprezinta, adica il reda in anumite forme concrete. Omul arhaic il intelegea prin tunete, potop, etc. Mai tirziu prin icoane, statui si carti sfinte. Religia: 1. Etimologia cuvintului. 2. Definitii unilaterale si generale ale religiei. Etimologia cuvintului “religie”: 21

Pe baza cercetarilor sociologice, religia nu poate fi definita. Etimologic, cuvintul religie provine dintr-o familie de cuvinte latine care initial insemnau anumite practici in legatura cu sacrul si treptat la acestea s-au adaugat credinta si dimensiunea teoretica a religiei.  religare – Cicero spunea ca acest termen reprezinta indeplinirea datoriei fata de zei. Lucretius definea religia ca fiind “sentimentul de credinta si obligatie fata de zei”.  relego – cuvintul este un iterativ, rezultind din aceasta ca religia inseamna a relua ceva pentru a reface legatura cu sacrul (Coranul se traduce prin “a citi”, Biblos inseamna “cartea”, Mantrele sunt fragmente de poezii).  religio – se traduce prin legamint, legamintul dintre individ sau comunitate si sacrul.  relegare – a lega, legatura, reprezinta legatura cu divinul. Aceasta legatura se stabilea initial prin practici (ex: samanismul este un sistem de practici). Ulterior, cuvintul religie si-a adaugat si-a asociat si aspectul sufletesc, desemnind nu numai practicile ci si credinta. In Evul Mediu, termenul de baza era fides (credinta). In aceasta perioada, activitatea practica trece pe plan secundar, termenul religio referindu-se mai mult la practica monahala. Cu sensul de credinta, religia poate fi falsa sau adevarata. Renasterea imparte credintele in adevarate (crestinismul) si false (credintele pagine, superstitiile). In perioada moderna, odata cu sistematizarea ideilor religioase, in teologii, dogme, doctrine, la aspectul practic si aspectul sufletesc se adauga aspectul teoretic, religia fiind definita ca un sistem de idei, credinte si practici referitoare la lucrurile sacre. Definitii unilaterale si generale ale religiei: In secolul XIX, inmultirea preocuparilor in legatura cu religia a generat o mare varietate de definitii. J. H. Leuba a analizat 48 de definitii date religiei si le-a impartit in trei grupe in functie de aspectul principal pe care-l au in vedere: 1. aspectul intelectual – se considera ca religia este o completare a stiintei si explica dincolo de granita pina la care a ajuns stiinta. Max Muller spunea ca religia este efortul dureros de a pricepe neinteligibilul. Unii filosofi rationalisti au explicat religia ca fiind 22

2. 3.

cauza initiala. Descartes spunea ca “religia este nevoia raportarii la ceva absolut”. aspectul afectiv – este in centrul definitiilor date mai ales de psihologi (Rudolf Otto, etc). aspectul practic – teoreticienii pragmatici considerau religia o forma de activitate practica si utila.

Curs 07 (17.nov.2000) Religiozitatea: 1. Dimensiunea afectiva a religiozitatii (credinta). 2. Practica religioasa. 3. Dimensiunea teoretica a religiei. 4. Religia oficiala si religiozitatea populara. Dimensiunea afectiva a religiozitatii (credinta): Viata religioasa se realizeaza in mai multe dimensiuni corelate, dar unele pot fi mai accentuate sau mai diminuate. De exemplu unii credinciosi pot fi mai intens religiosi, dar fara o exteriorizare practica accentuata fata de altii mai putin credinciosi care frecventeaza mai des biserica. Credinta este dimensiunea afectiva a starii de religiozitate. Si acum sunt teologi care considera ca sentimentul religios este innascut omului, ca un dar al lui Dumnezeu. Omul s-a deosebit de celelalte vietuitoare prin sentimente morale si sentimente religioase. In realitate oamenii se nasc si deprind predispozitii care in contact cu modelele religioase se transforma in sentimente religioase. Credinta este definita ca o putere, o incredere care face din ceva dorit, ceva existent. Apostolul Pavel, in scrisoarea sa catre evrei spunea: “credinta este incredintarea (increderea) in cele nadajduite”. (Evrei 11:1). Aceasta incredere cuprinde citeva certitudini: - Dumnezeu exista. - Dumnezeu influenteaza lumea, omul, viata cotidiana. - este posibila relatia cu Dumnezeu. Aceste certitudini formeaza in credincios starea psihica de dependenta fata de Dumnezeu. Cunoscind anumite modele religioase, 23

aceasta dependenta se transforma intr-o trebuinta psihica. In centrul acestei trebuinte se afla convingerea ca Dumnezeu este sublim. Apare sentimentul vinovatiei (pacatul) si dorinta expiatoare (de mintuire). Sentimentele religioase pot fi amplificate sau diminuate prin corelarea cu evenimentele din cursul vietii sau in contact cu arta. Diminuarea sentimentului religios poate ajunge pina la ateism. Exagerarea sentimentelor religioase normale poate crea stari de dezintegrare sociala. Dezintegrarea pe suport religios imbraca, pentru psihologi, doua forme: 1. pasiunea religioasa. 2. nebunia religioasa. Pasiunea religioasa se manifesta social ca fanatism, fundamentalism si acapareaza viata individului care isi neglijeaza alte obligatii sociale. Pasiunea poate fi de doua feluri: 1. bigota – bigotul este un om foarte credul, are un suflet curat si vrea sa se mintuiasca cu orice pret. Bigotul manifesta un exces de evlavie, ritualurile practicate sunt meticuloase. Este insa fara discernamint, imprejurari in care este usor de manipulat. 2. mistica – misticul este un maniac care se poate manifesta fie periodic (sub forma unor crize), fie permanent. Misticul se contopeste cu divinul, viziunile sale parindu-i-se mai reale decit adevarurile. Nebunia religioasa apare atunci cind credinciosul manifesta un extaz permanent, fie pasiv (intilnit in hinduism si budism), fie isteric. Cazurile de isterie religioasa sunt periculoase. Nebunia religioasa imbraca doua forme: 1. teomania – in cazul teomaniei, individul se confunda cu Dumnezeu, se crede Dumnezeu sau delegatul lui. Uneori si acesti indivizi pot fi periculosi. 2. demonomania – in cazul demonomaniei, credinciosul respectiv se considera posedat de diavol si comite fapte diavolesti, cum ar fi: vampirismul, licantropia (bolnavul se crede transformat intrun animal), erotomania (fetele considerau ca nu pot avea relatii intime decit cu diavolul). Asemenea cazuri sunt tratate de biserica prin exorcism. Practica religioasa:

24

Pentru credincios, toata viata reprezinta un comportament in legatura cu sacrul. Tot ceea ce face este raportat la vointa divina. Practica reprezinta exteriorizarea individuala, colectiva sau institutionalizata a credintei. Bisericile traditionale opiniaza ca cea mai importanta practica este cea colectiva (nu exista mintuire in afara bisericii). Protestantismul a promovat ideea ca mintuirea este numai prin legatura directa cu Dumnezeu si daruirea prin pocainta a inimii in miinile lui Isus. Exista si aspecte care nu sunt practicate permanent si de toate religiile. In categoria practicilor religioase se inscriu: - imbracamintea. - regimul alimentar. - posturile. - interdictiile alimentare. - participarea la ceremoniile religioase. - purtarea unor simboluri (amulete, cruciulite). - savirsirea de acte purificatoare (impartasanie, botez, spalarea picioarelor, sarutul sacru). - actele de rascumparare (ofrande, daruri, pomeni). - umilirea trufiei (prin rugaciuni). - atmosfera din locul de inchinare. In centrul practicii religioase din biserica – in cazul crestinismului se afla liturghia. Aceasta reaminteste credinciosilor de jertfa lui Isus, iar acestia la sfirsitul liturghiei se impartasesc cu piine si vin.   

Ritul reprezinta succesiunea practicilor religioase individuale. Ritualul este succesiunea practicilor religioase colective. Cultul reprezinta totalitatea practicilor religioase.

Dimensiunea teoretica a religiei: In orice religie exista un minim de idei care explica si completeaza dimensiunea afectiva (credinta). Aceste idei se refera, in primul rind la faptul ca in centru se afla supranaturalul (divinul) care reprezinta preocuparea teologiei. Teologii explica ce este Dumnezeu, calitatile pe care le are si cum poti ajunge in preajma Lui. Deoarece sacrul nu se dezvaluie complet oamenilor, in cartile sfinte exista formulari implicite (mituri, simboluri, coduri), expresii ca

25

“Dumnezeu a zis” sau comportamente aluzive (ingenuncherea in timpul liturghiei, pozitia “florii de lotus” in hinduism). In al doilea rind, dimensiunea teoretica explica geneza, cosmogeneza (cum a fost creat Universul) si antropogeneza (cum a fost facut omul). In al treilea rind, domeniul teoretic al religiei cuprinde poruncile, ca norme si criterii dupa care sa te calauzesti pentru izbavirea de pacate. In al patrulea rind, domeniul teoretic al religiei trateaza eshatologia (eshatos = cel din urma, lb. greaca). Aici este explicat sfirsitul lumii si soarta omului dupa moarte. Aceasta idee este prezenta in toate religiile, cea mai elaborata fiind “Apocalipsa” din Biblie. Formele de expresie teoretica sunt reprezentate de scripturile sacre (Biblia, Coranul, Vedele, Avesta). Unele religii recunosc si traditia care reprezinta povestiri despre sacru transmise pe cale orala. In cazul crestinismului, traditia se refera la primele sapte sinoade ecumenice, incepind cu sinodul de la Niceea din 325. La sinoadele ecumenice s-a stabilit textul canonic al Bibliei (canon = lege, lb. greaca) si simbolul credintei, crezul – in cazul crestinismului. Din dimensiunea teoretica mai fac parte: - dogmele – reprezinta un ansamblu de adevaruri fundamentale stabilite de teologi pentru credinta respectiva, ele putind diferi de la o dimensiune la alta. - doctrinele (invataturile) – pe baza textelor sacre si a dogmelor, teologii dezvolta ideile intr-o anumita invatatura. In biserica crestina, doctrina a fost dezvoltata mai ales de parintii bisericii, un numar de teologi care intre secolele II – IX au dezvoltat invataturile crestine, literatura patristica (pater = parinte).

Curs 08 (24.nov.2000) Religia oficiala si religiozitatea populara: 1. Oficializarea religiei. 2. Religiozitatea populara: a) religia periferica. b) cultul stramosilor si al mortilor. c) religiozitatea individuala si casnica. 26

d) religia civica. 3. Parareligiozitatea: a) teoretica (mituri si superstitii). b) practica (magia si ocultismul). Oficializarea religiei: Pe masura specializarii activitatilor omenesti, viata primitiva s-a preocupat in primul rind de specializarea activitatilor productive. Grupurile erau formate din vinatori, pescari, femeile cresteau copiii si desfasurau activitati gospodaresti. Aceasta specializare naturala a dus la cresterea productivitatii. Astfel s-a ivit posibilitatea ca unii membrii din grup sa desfasoare activitati neproductive, fiind intretinuti de activitatea productiva a celorlalti. Astfel, unii din grup s-au specializat in activitati razboinice, altii conduceau. Activitatea religioasa era practicata de samani sa vraci. Se desfasurau si activitati artistice neproductive. Initial activitatea de conducere militara si religioasa era savirsita de acelasi personaj sau grup. Conducatorul militar savirsea ritualuri de mare preot si indruma comunitatea. Si in Biblie, Moise era un conducator. Solomon, David erau monarhi. Ulterior, activitatea religioasa s-a separat de cea politica. Conducerea grupului si-a asumat privilegiul folosirii fortei pentru reglementarea relatiilor dintre membri. Conducatorul religios s-a specializat in relatiile cu sacrul. Cele doua autoritati, divina si laica, au colaborat si uneori au concurat pentru rezolvarea problemelor comune. In unele state a predominat puterea laica, in altele cea religioasa. Impunerea autoritatilor politice a subordonat sistemul religios pe care l-a transformat intr-o religie oficiala. Def: religia oficiala este un set de credinte si practici prescrise, normate si specializate care stabilesc un model oficial a ceea ce inseamna a fi “unul de-ai nostri”. Aceste credinte si practici formeaza anumite modele sociale de religiozitate (totemismul, politeismul, monoteismul in variantele lui: mozaic, islamic, crestin). Autoritatile politice au standardizat aceste credinte si practici pentru a le recunoaste oficial. Spre exemplu, regele Asoka din India a adunat pe teologii budisti care au redactat “Tripitaka” (trei cosuri – cartea sfinta impartita in trei parti) in 29 de volume (peste 10.000 de

27

pagini) care cuprindea invatatura lui Buda si a fost recunoscuta oficial in 247 I. Chr. In islam in 650 au fost adunati adeptii islamismului care au stabilit textul Coranului, ramas oficial pina astazi. Vechiul Testament a fost recunoscut oficial inca din 621 I. Chr. In crestinism, odata cu declinul politeismului si sanctificarea imparatilor romani, crestinismul a a fost in ascensiune. Imparatul Constantin cel Mare, indemnat de mama sa, Elena a recunoscut credinta crestina prin Edictul de la Milano (312 sau 313). Edictul era o lege care se aplica in tot Imperiul. Crestinismul a devenit astfel o religie oficiala. Constantin cel Mare a convocat pe episcopi la consiliul de la Niceea (325) pentru a stabili principiile si practicile de baza ale creastinismului. A fost stabilita ca zi de sarbatoare duminica. A fost stabilit botezul la nastere. Mai tirziu s-a stabilit sistemul sarbatorilor religioase, cele stabile (fixe) si cele schimbatoare. Iustinian a definitivat prin codul sau de legi organizarea bisericeasca si ierarhia acesteia. Religiozitatea populara: Religia periferica: religia oficiala, recunoscuta de stat, cuprinde un grup minim de credinte si prescriptii la care populatia adauga pretutindeni alte modele religioase care formeaza religiozitatea populara (neoficiala). Bisericile oficiale accepta existenta acestora pentru a nu intra in conflict cu religia populatiei. Dupa oficializarea crestinismului, aceste credinte erau numite pagine (paganus = taran). De multe ori, religia populara este o versiune mai diluata a celei oficiale, bazata pe lipsa de informare a populatiei. Biserica accepta ca populatia sa poarte embleme si simboluri care nu sunt oficiale (cruciulite, iconite). Aceste manifestari apartin subculturii religioase, atit din orase, precum si din sate. In orase se practica acum ca religie populara: teleevanghelizarea, predicatori neoficiali, introducerea electronicii in biserica. Apar divinitati stiintifico-fantastice. In sate se pastreaza forme religioase arhaice sau nerecunoscute dogmatic (colindele, bradul de Craciun, porcul de Craciun, credinta in iele si in vircolaci). Cultul stramosilor si al mortilor: este o forma de religiozitate populara care completeaza recomandarile oficiale in legatura cu cei disparuti. Sunt pomeniti in religia populara eroi ai neamului. Spre 28

exemplu Stefan cel Mare era numit sfint, cu mult inainte de a fi sanctificat de biserica ortodoxa. Religia individuala si casnica: aceasta completeaza religiozitatea oficiala din biserica prin comportamente religioase traditionale, acceptate in general si chiar recomandate dar neimpuse de biserica. In unele zone, religiozitatea casnica e mai raspindita decit cea oficiala. Religia civica: este o alta forma de religiozitate populara care sacralizeaza anumite evenimente laice. Sintagma de “religie civica” a fost folosita de J. J. Rousseau in 1762 in “Contractul social”. Sintagma a fost aplicata in timpul Revolutiei franceze (inceputa in 1789) cind erau sarbatorite schimbarile anotimpurilor, evenimentele revolutionare. Pina astazi, elemente de religie civica se pastreaza in ritualuri laice (in diplomatie, in jocurile olimpice si sportive). Parareligiozitatea: Parareligiozitatea teoretica (mituri si superstitii): alte forme de religiozitate populara sunt miturile, superstitiile, magia, ocultismul. Toate acestea contin elemente religioase imbracate cu aspecte laice, uneori stiintifice si artistice. Miturile - mytos se traduce prin povestire, povestire ce relateaza intimplari, evenimente legate de un simbure de adevar care ulterior, in procesul mitogenezei s-a schematizat si s-a adaptat diferitelor culturi si populatii. (ex: ciclicitatea naturii, revarsarea periodica a Nilului – au imbracat religios forma divinitatii care moare, e ucisa in mod tragic dar reinvie). Unele mituri au fost concretizate in cartile sacre. Altele contin informatii pretioase pe care insa nu le mai putem descifra. Superstitiile sunt si ele forme parareligioase care imbina aspecte reale cu elemente de supranatural. Termenul provine de la romani: supersostare = a sta deasupra. In superstitiile pastrate de-a lungul timpului la periferia religiozitatii, populatia a adunat constatari ale vietii reale pe care le-a completat cu elemente religioase. Parareligiozitatea practica (magia si ocultismul): Magia este arta de a produce lucruri extraordinare. In vechime, magii se numeau vrajitori, samani, vraci, ghicitori. Weber il considera pe vrajitor primul profesionist din istoria omenirii. Magicienii sau 29

samanii dezvolta putin aspectul teoretic, ei tinind secrete informatiile cunoscute si desfasurind activitati practice, lucrative. Vracii sunt platiti de comunitate pentru rezultatele activitatii lor. Ei nu roaga sacrul, ca un preot, ci il obliga, il constring prin diferite tehnici. Ocultismul cuprinde practicile tainice, ascunse pentru a patrunde in lumea divina. Aceste practici se refera la influenta divinului, la cunoasterea vointei lui si stabilirea destinului. Cheia ocultismului este astrologia – influenta astrelor asupra pamintului si individului. S-au dezvoltat diferite ramuri in cadrul astrologiei, astrele punindu-si amprenta asupra omului in moduri variate. Fizionomia incerca sa stabileasca caracterul si destinul omului dupa aspectul fizic. Frenologia studia omul si destinul sau dupa craniu. Predictia pe suport religios (ghicitul) a imbracat forme nenumarate de-a lungul timpului. Curs 09 (08.dec.2000) Sociologia comunitatilor religioase: 1. Comunitatile naturale si elective 2. Integrarea in comunitatile religioase 3. Sanatatea comunitatilor religioase 4. Conducatorii religiosi 5. Relatiile religioase Comunitatile naturale si elective Spiritul comunitar, care il caracterizeaza pe om (omul fiind un “animal sociabil” – Aristotel), a reprezentat una dintre marile sanse de supravietuire a speciei noastre. Oamenii s-au unit si se unesc in comunitati sau societati mai mari sau mai mici, dupa criterii variate. Cu cit comunitatea este mai mare, criteriile si coeziunea sunt mai largi. In comunitatile mici, coeziunea este foarte puternica (avem exemplul bandelor de infractori care sunt foarte unite pe cind societatile mari sunt mai putin unitare). Comunitatea este un grup care cuprinde membrii adunati dupa criterii specifice si care urmaresc anumite interese si scopuri comune. Joachim Wach se exprima ca “orice societate contine un numar mare de grupuri efemere sau permanente, inconsistente sau organizate, omogene”. Comunitatea, scria D. Gusti in lucrarea “Despre natura vietii sociale”, este un termen generic. O comunitate este familia, statul, orasul. 30

Se vorbeste de o societate europeana, asiatica, o societate buna sau corupta, o doamna de societate sau de o societate pe actiuni, sportiva sau de asigurari sociale. Societatile religioase, arata Gabriel le Bras, sunt societati asemanatoare cu toate celelalte societati umane. Pot fi studiate cu instrumente si in modalitati ca oricare altele. Ele se individualizeaza prin credinta si idei, practici, specificul si rolul lor in viata sociala. In secolul trecut, comunitatile au fost grupate in doua categorii: unele formate prin vointa esentiala, tinind cont de criterii obiective (etnia, vecinatatea, granitele teritoriale), altele formate prin vointa electiva, adica membrii aleg comunitatea sau grupul la care adera.

Integrarea in comunitatile religioase: Integrarea in comunitatile religioase este de obicei electiva, subiectul comun alegindu-si credinta la care adera. Criteriul este valabil si in cazul botezului in copilarie pentru ca ulterior omul poate migra spre o alta forma religioasa. Integrarea in comunitatea religioasa se realizeaza fie natural, fie electiv. Integrarea naturala este integrarea formala bazata pe inregistrare, prin botez, prin confirmare, prin circumcizie. Tot naturala este si integrarea reala cind omul participa la viata colectiva, activeaza in cadrul grupului si stabileste legaturi cu ceilalti membrii. Integrarea electiva in cazul religiei, se stabileste atunci cind persoana a devenit constienta de ideile la care adera. Acest lucru se realizeaza in preajma majoratului cind este botezat (in cazul religiilor protestante) sau in cazul convertirii (trecerea la o alta forma de religiozitate). Prin adeziune adeptul capata in cadrul comunitatii un anumit statut care presupune obligatii si drepturi, individul fiind supus principiilor comunitare, el sprijina comunitatea care il protejeaza si ii ofera sprijin. Sanatatea comunitatilor religioase: Comunitatile religioase sunt diferentiate ca trainicie, adica ca sanatate a comunitatii. Sanatatea comunitatii e studiata de obicei ca masa a membrilor (numarul lor), capacitatea de autoreglare si adaptabilitate si posibilitatile de iradiere. Masa este o dovada ca o comunitate este 31

trainica si competitiva social. Sociologul se informeaza in legatura cu numarul credinciosilor, structura dupa diferite criterii a comunitatii. In rindul formatiunilor religioase din Romania exista doua tendinte: unele comunitati fac efortul sporirii numarului credinciosilor in timp ce altele sunt preocupate in primul rind de calitatea acestora. De retinut este faptul ca ambele aspecte isi au importanta lor. Sub aspectul structurii membrilor, sociologul studiaza virsta credinciosilor, veniturile, statutul social si profesional. Capacitatea de autoreglare reprezinta posibilitatea comunitatilor religioase de a depasi anumite dificultati, cum ar fi: desprinderea unui grup disident, unele comunitati care sunt interzise legal sau esecul unor prorociri. Capacitatea de iradiere este un alt indiciu de trainicie a comunitatilor religioase. Bisericile care reusesc sa formeze filii (filiale), nuclee misionare in alte localitati dovedesc trainicie, pentru ca o filie in primii ani este intretinuta de biserica mama. Abia mai tirziu filia reuseste sa traiasca din propriile venituri. Conducatorii religiosi: Comunitatile religioase sunt formate din masa credinciosilor si din cei care au rolul de conducere. Cei cu rolul de conducere sunt cadrele (care pot fi si persoane laice) si sacerdotiul. Acesti conducatori religiosi pot avea harisma personala sau harisma transmisa sau primita. Max Weber discuta citeva categorii de conducatori religiosi (leaderi). Aceste personalitati sunt grupate astfel: - fondatorii (intemeietorii) de religii – acestia au un har natural, din nastere dat de Dumnezeu. Acestia stabilesc un nou mod de salvare. Desi afirma ca nu intentioneaza sa fondeze o noua religie, ei sunt intemeietorii altei religii. Dintre intemeietorii de religii, Isus Christos este singurul care in conceptia bisericii crestine este in acelasi timp om si Dumnezeu. - reformatorii – sunt acele persoane care apar atunci cind conditiile sociale nu mai sunt adecvate vechii forme religioase. Ei nu fac decit sa modifice partial vechea religie. Exemple de reformatori: Luther, Calvin, Confucius, White, etc. - profetii – profetul este un om care stie, vede esentialul si prevesteste viitorul. Weber constata ca profetii nu provin, in general, dintre aristocrati bogati sau intelectuali, ci din rindul oamenilor 32

-

-

simpli care observa nemultumirea populatiei si procedeaza la solutii radicale, condamna si sfatuieste. vizionarii – spre deosebire de profet, care este foarte activ, multi dintre ei fiind condamnati de autoritati, vizionarul este pasiv. El face prevederi cu caracter local. Vizionarul comunica cu divinul intr-un mod familiar, pe cind profetul este un inspirat. Tehnica vizionarului este una rudimentara. Putini vizionari folosesc un limbaj solemn. magicienii – exista in forma samanismului si vrajitoriei din cele mai vechi religii, ramasi pina astazi in religiile monoteiste. preotii (personalul de cult sau sacerdotiul) – aproape in fiecare religie exista personal de cult, cu exceptia islamului si a celtilor. Institutia preotiei are o vechime de peste 7000 de ani. In crestinism a fost preluata de la evrei. Personalul de cult are o harisma transmisa si nu una naturala.

Relatiile religioase: Relatiile religioase sunt de doua tipuri: - relatiile cu sacrul (relatiile pe verticala). - relatiile intre credinciosi (relatii pe orizontala). Joachim Wach se exprima ca o comunitate religioasa traieste in aceasta lume dar nu apartine acestei lumi, apartinind lui Dumnezeu. Relatiile cu sacrul – in religie aceste relatii au un caracter paternalist, de tip familial, unde Dumnezeu este tatal ceresc. Relatiile cu sacrul imbraca forma personala si reprezinta de asemeni legamintul oamenilor credinciosi fata de Dumnezeu (testament = legamint). Aceste relatii imbraca in biserici forma cultului, ca dovada a legamintului, religia fiind forma relatiilor sacre. Relatiile intre credinciosi – aceste relatii sunt discipolare (intemeietorii de religii au avut discipoli). Relatiile discipolare au in centru pe conducator, iar discipolii care invata formeaza un cerc in jurul lui. Relatia dintre conducatori si discipoli este una personala. Discipolii sunt persoane eterogene, intre ei se stabilesc relatii foarte slabe. Riscul relatiilor discipolare este ca atunci cind invatatorul dispare, comunitatea se destrama. Relatia discipolara se pastreaza astazi in forma uceniciei. In cazul monahismului, un calugar are in grija 1-2 ucenici, initiindu-i personal si direct in viata de calugar.

33

In cadrul relatiilor intre credinciosi se stabilesc si relatii ierarhice. In cazul bisericilor traditionale relatiile ierarhice au o forma piramidala. Nu se intilnesc relatii ierarhice in cazul bisericilor prezbitariene sau a sinoadelor, toate comunitatile fiind egale.

Curs 10 (15.dec.2000) Factorii ce influenteaza viata religioasa Viata religioasa si a comunitatilor de credinciosi nu este supusa unui determinism cauzal. Exista o pluralitate de factori care o influenteaza si rolul carora se modifica in raport cu virsta, nivelul de cultura si zonele geografice. Exista astfel un model de valori adaugate care influenteaza in mod variat intensitatea si distribuirea confesionala a vietii religioase. S-a incercat identificarea unei cauze fundamentale sau unice care determina viata religioasa. Scopul era pentru influentarea acestei cauze si manipularea credinciosilor si a vietii religioase. In perioada comunista daca ar fi putut fi descoperita cauza pentru care oamenii sunt credinciosi, era foarte usor sa fie inlaturata aceasta cauza. Credinta insa este determinata de un numar mare de factori sociali, naturali, personologici – fiecare schimbindu-si insa rolul pe parcursul vietii credinciosului. Viata religioasa difera in raport cu mediul natural, sistemul politic, situatia economica, domiciliul, evenimentele sociale, gradul de cultura etc. Toti acesti factori care influenteaza viata religioasa sunt asimilati de credincios prin filtrul social in care ei se afla, fiindca familia, scoala, cultura il incapsuleaza pe individ. Mediul natural influenteaza in sens religios mai puternic in perioadele incipiente, atit a individului, cit si a populatiilor. De factorii naturali este mai influentat copilul si populatia arhaica. Natura influenteaza sentimentul religios prin impresionabilitate. Omul observa complexitatea naturii, este incintat de peisaj, de ordinea si armonia sociala, fiindca din copilarie este invatat ca acestea sunt create de catre Dumnezeu. Evolutia ca virsta scade rolul mediului social in viata religioasa. S-a observat ca mediul natural ii influenteaza mai ales pe baieti. Evenimentele din natura le influenteaza mai

34

ales pe fete (cutremure, tunete, furtuni), care atribuie sacrului aceste manifestari. Familia are un rol fundamental in formarea vietii religioase in prima parte a copilariei (pina pe la 14 ani). Familia, in cadrul societatii moderne mai mult bunicii, transmite copiilor modelul religios. Familia actioneaza asupra copiilor prin citeva mijloace: atmosfera din cadrul familiei, practicile din familie, educatia religioasa, evenimentele din familie. Pentru copil religiozitatea nu este ceva distinct si specializat, el o identifica cu intreaga viata spirituala (Dumnezeu este bun, Dumnezeu este drept, Dumnezeu e frumos, Dumnezeu il rasplateste sau il pedepseste). S-a constatat ca declinul autoritatii in familie ii indeparteaza pe copii de traditia religioasa. Copii abandonati, orfanii, cei din familiile dezorganizate sunt mai usor de convertit la alte formatiuni religioase sau spre ateism. Comunitatea teritoriala – satul, orasul, zona geografica are anumite modele religioase pe care le transmite urmasilor prin atmosfera din comunitate, prin practici, evenimente in cadrul comunitatii care ii influenteaza religios pe oameni. Comunitatile au anumite traditii (traditie = ce se transmite) ce il influenteaza pe credincios in masura in care el ramine in cadrul comunitatii. Biserica are un rol important in formarea vietii religioase ca lacas de cult si prin personalul deservent. Acest personal isi exercita rolul in functie de numarul credinciosilor comunitatii. Un rol scazut il au preotii care au un numar mare de credinciosi sau acestia sunt plasati la distante mari. Frecventarea lacasului de cult este discontinua. Calitatea deservrntilor este de a transmite in timp sentimentele religioase si de a asigura frecventa la biserica. Cultura este si ea un factor important in formarea vietii religioase. Iluminismul, pozitivismul si marxismul au afirmat ipoteza ca pe masura cresterii nivelului cultural, slabeste starea de religiozitate. Starea de religiozitate, ca traire sufleteasca este influentata sub aspectul teoretic si dogmatic prin gradul de invatamint si cultura. Ca sentimente ea continua sa se pastreze indiferent de nivelul cultural. Pot fi la fel de credinciosi si analfabetii si intelectualii sau oamenii de stiinta. Cercetarile realizate in acest domeniu auaratat ca pe masura sporirii gradului de cultura, religiozitatea periferica este treptat eliminata, consolidindu-se trairea religioasa a credinciosilor autentici. Scoala – invatamintul implementeaza anumite valori spirituale care modifica raportul religios din domeniul afectiv spre domeniul intelectiv. Modificarea este produsa mai rapid in cazul baietilor, care 35

inaintea fetelor isi rationalizeaza credinta si devin mai selectivi. Fetele ramin afectiv religioase timp mai indelungat si spre adolescenta trec la o religiozitate cu aspecte specifice (incep sa creada in personalitati religioase feminine: Fecioara Maria, Sf. Vineri etc). de asemeni, religiozitatea lor este mai intima – se retrag si se roaga in singuratate. Dinamica biopsihica a personalitatii umane – unii psihologi si sociologi au exagerat factorii de personalitate in viata religioasa. Spre exemplu, Jung vorbind despre personalitati extravertite si introvertite, arata ca extravertitii sunt mai sociabili si au o practica religioasa mai frecventa, pe cind introvertitii, indreptati spre interior, traiesc mai intens sentimentele religioase chiar daca le exteriorizeaza mai putin. Cercetarile au conturat citeva etape in evolutia religioasa a personalitatii. Exista o ascensiune a starii de religiozitate sub influenta familiei pina la 13 – 14 ani in cazul zonelor industrializate si dezvoltate. In cazul tarilor mai slab dezvoltate, aceasta ascensiune ajunge pina la 15 – 16 ani. Perioada adolescentei reprezinta o cautare a idealului religios si un declin al starii de religiozitate. Dupa 20 de ani viata religioasa se redreseaza. In perioada de maturitate este stabila, nu este foarte intensa, dar cazurile de convertire (migratie confesionala) sunt foarte rare. Cum influenteaza virsta viata religioasa:  pina la 7 ani copilul se dezvolta in cadrul familiei si preia modelul religios al parintilor.  dupa 7 ani la ideile si credintele religioase din familie se adauga influentele din partea scolii. Scolaritatea sporeste aspectul teoretic al religiozitatii dar scade dimensiunea afectiva. Invatamintul religios introdus in scoli, pe linga aspectele pozitive au si consecinta indepartarii de trairea religioasa. Elevii percep obiectul religiei ca pe ceva obligatoriu, prin note, program, examene si aceasta scade din atasamentul afectiv. Cind nu mai sunt supravegheati, elevii au tendinta de a se sustrage practicilor de pina atunci.  dupa 13 ani ei au acces la literatura religioasa si mijloace de informare care le aduce in atentie si alte modele decit religiozitatea din familie si incep sa se indoiasca de autenticitatea modelului parintilor.  adolescenta este o perioada de tranzitie, cind personalitatea paraseste copilaria, revendica statutul de adult pe care-l obtine atunci cind nu-l mai revendica. Adolescentul are tendinta de a verifica autenticitatea si adevarul celor cunoscute pina atunci. El 36





exagereaza adversismul (opozitia) pe care o manifesta in forme variate: se desprinde de valorile anterioare, practica un narcisism real sau fictiv. Din punct de vedere religios, sacrul si biserica traditionala i se par valori ale virstnicilor. Si-ar dori sa-si creeze un model propriu in legatura cu sacrul. Intervine si evaziunea lui spre modele de sacru – laic, admirind artisti de cinema, de muzica si alte confesiuni. Unii teoreticieni afirma ca aceasta tendinta de evaziune religioasa se formeaza pe suportul lipsei de maturitate biopsihica. spre 25 de ani, ajund adult, omul devine stabil religios, influentele religioase si spirituale il afecteaza mai putin. In general revine la viata religioasa din fosta familie. In aceasta perioada practica religioasa este mai scazuta, ca si extremismul religios, adultul considerind biserica mai mult o institutie. virsta a treia revigoreaza preocuparile in legatura cu religiozitatea. Creste mai ales credinta, practica religioasa nefiind deosebit de intensa. Motivele pentru care practica este mai restrinsa decit credinta sunt de natura laica (oamenii sunt batrini si nu pot ajunge des la biserica, sunt bolnavi etc).

Curs 11 (05.ian.2001) 1. Relatia dintre viata economica si religie. 2. Relatia dintre biserica si stat. Relatia dintre viata economica si religie: Bunastarea (prosperitatea) influenteaza diferentiat starea de religiozitate. Credinta si religia subiectiva este influentata putin de avere, existind credinciosi si bogati si saraci. Exteriorizarea religiozitatii difera insa in raport cu prosperitatea. Cercetarile au aratat ca cei bogati doresc religiozitate mai ampla, mai oficiala, mai plina de fast. Elitismul religios are caracter formal in cazul celor bogati, iar in cazul saracilor, elitismul este informal. O cercetare din America arata ca cei saraci frecventeaza biserica mai des, au o religiozitate mai intensa si sunt mai predispusi integrarii in secte. Sectele sunt considerate refugiul dezmostenitilor soartei. In schimb, cei prosperi (economic, profesional sau social) sunt mai zgirciti in relatiile cu biserica, dar solicita ritualuri mai ample, fiind 37

amatori de a fi alesi in roluri de conducere in cadrul parohiilor sau a grupurilor ce conduc biserica. Ei manifesta interes pentru doctrina, aspectul intelectual oficialist. Saracii au o fervoare emotionala mai intensa, practicind o religie pietista (bazata pe trairea sufleteasca) si un antiintelectualism. Relatiile dintre economic si religie au fost discutate de Weber in lucrarea “Etica protestanta si spiritul capitalismului”. Concluziile desprinse din aceasta lucrare au fost verificate ulterior prin cercetari facute in America si in tarile lumii a III-a, cercetari care au dus la aceleasi rezultate. In aceasta lucrare, Weber arata ca orice civilizatie are un specific propriu. Capitalismul nu este o descoperire a perioadei moderne, capitalul (adunarea de bogatie) a existat inca din Babilonul si Egiptul antic, fiind insa un capitalism irational. In Evul Mediu, evreii practicau un capitalism aventurier, capitalismul rational manifestindu-se abia in perioada moderna. Acesta are la baza o mentalitate, o etica – etica cistigului, bazata pe un ascetism launtric. Religia catolica considera ca salvarea este rezultatul unui comportament pasiv, retragerea din lume, integrarea in minastiri si rugaciunea permanenta. Catolicii sunt raspinditi mai ales in zonele unde se traieste confortabil. Aici banii se cistiga usor si se investesc in mod nerentabil (in opere de arta, biserici fastuase, ritualuri si ceremonii deosebite). Etica protestanta are la baza principiul predestinarii. Inainte de nastere omul este predestinat de divinitate sa se mintuiasca sau nu. In viata de pe pamint, omul trebuie sa dovedeasca daca este predestinat mintuirii. Aceasta dovada se face, nu prin rugaciune sau contemplare pasiva ci printr-o munca dura, perseverenta. Este schimbata astfel conceptia in legatura cu munca, capitalul, investitiile, Evul Mediu si catolicismul considerind munca ca fiind pedeapsa data de Dumnezeu pentru pacate. In protestantismul calvin, munca (activitatea) devine scopul vietii, o vocatie, nu o pedeapsa. Cu cit este mai utila, munca este mai placuta lui Dumnezeu, este dovada mintuirii. Protestantul este un erou ascet, profesionist, face efortul calificarii, practica filosofia zgirceniei, investeste cu risc si cistig. In conceptia lui Weber “catolicii dorm bine, pe cind protestantii maninca bine”. Virtutea placuta lui Dumnezeu este sa aduni bani si sa-i investesti cu profit. Moralitatea protestanta este utilul. Mintuirea este dovedita prin munca intensa, eficienta si succes (“Dumnezeu ii iubeste pe cei puternici”). Tarile protestante sunt cele mai bogate. 38

Relatia dintre biserica si stat: Intre religie si politic au existat relatii exprimate chiar in textele sacre. Spre exemplu, expresia “Da lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si Cezarului ce e al Cezarului” a fost insa foarte variat interpretata si comentata. Sistemul politic este domeniul realizarii puterii in lumea laica. Realizarea puterii se face intr-un anumit mod (regim politic) si prin anumite instrumente (institutiile statului). Domeniul religios este inteles ca partea spirituala si sufleteasca a populatiei. In ortodoxie, Justinian spunea ca de la Dumnezeu exista doua autoritati: a statului (corpul) si a bisericii (sufletul). Cele doua autoritati au convietuit si s-au sprijinit permanent. In crestinismul apusean, atunci cind autoritatea statului a decazut, autoritatea religioasa a fost nevoita sa o suplineasca. Pentru populatiile migratoare, administratia si adunarea darilor erau facute de institutiile papale. Pina la sfirsitul Evului Mediu suveranul era papa, care impunea sau recunostea pe monarhii tarilor apusene. H. Desroches arata ca intre politic si religios pot exista doua tipuri de relatii:  de atestare – religia poate atesta sistemul politic, ii ofera suport, sprijina regimul, sfatuieste pe credinciosi sa se supuna conducerii politice.  de contestare – relatiile de contestare sunt atunci cind religia nu mai ofera suport sistemului politic. Joachim Wach arata ca sunt diferite tipuri de contestare:  din interior (cind religia nu doreste schimbarea regimului politic ci imbunatatirea lui) si din exterior (opozitia este radicala si reuseste uneori sa schimbe regimul si sistemul politic).  contestarea individuala (se realizeaza in cazul liderilor religiosi - profetii, care contesta viata politica) si contestarea colectiva (se realizeaza in cazul sectelor, miscarilor sau congregatiilor indreptate impotriva politicului, dar si a religiei oficiale).  contestarea modernizatoare sau fundamentalista (se realizeaza atunci cind biserica incearca sa impuna modernizarea vietii politice sau dimpotriva, sa instaureze un regim conservator).

39

Sunt identificate mai multe forme de relatii dintre biserica si stat. Aceste relatii sunt dirijate in primul rind de domeniul religios pentru ca statul a fost mereu interesat sa atraga religia de partea sa. Se disting urmatoarele relatii:  indiferenta religiei in raport cu politicul – este o forma primitiva de relatii. Se regaseste in cazul budismului, jainismului si monahismului. Religia dovedeste o supunere resemnata. In multe cazuri statul accepta acest comportament in masura in care este respectata ordinea publica.  identificarea religiei cu politicul – in statele vechi (Asiria, Egipt) o perioada din istoria Imperiului Roman, conducatorul politic era si conducatorul vietii religioase. Uneori conducatorul religios se declara superior vietii politice.  relatiile de subordonare, fie a statului de catre biserica, fie a bisericii de catre stat.  in cadrul subordonarii statului de catre biserica, suveranitatea apartine autoritatii religioase, teologii ocupa rolul de conducere (ministrii, prefecti), juramintul e religios, educatia este facuta de biserica, sistemul cultural este controlat, chiar si cel sanitar se supune bisericii. Aceasta subordonare a statului de catre biserica poate fi de doua feluri:  de drept – prin lege, prin Constitutie se prevede ca statul respectiv este teocratic, condus de oamenii lui Dumnezeu (este cazul statelor musulmane, Vaticanul este astazi un stat teocrat).  de fapt – prin lege nu se prevede subordonarea, dar biserica are posibilitatea sa controleze viata politica prin diferite pirghii (economice, politice).  in cadrul subordonarii bisericii de catre stat se intilnesc mai multe forme:  subordonare partiala - cazul Belgiei, cazul Romaniei (unde dupa anul 1991 in Constitutie se prevede ca biserica e autonoma fata de stat).  subordonarea completa - Italia, SUA, Franta (in urma razboaielor napoleoniene, incercarile de restabilire a autoritatii bisericii catolice au aprofundat divergentele dintre biserica si stat. In 1904 statul s-a declarat laic, biserica devenind o institutie privata).

40

 separarea ostila – relatiile de ostilitate intre religie si stat intervin cind cele doua autoritati se refuza. Se pot ivi razboaie religioase sau religia poate fi interzisa, ca in perioada comunista. Statul, in relatiile cu biserica poate oferi libertate sau restrictii, libertatea religioasa cuprinde doua dimensiuni:  libertatea credintei este un drept natural al omului pe care statul nu-l poate anula  libertatea practicarii credintei este un drept al cetateanului fiind reglementat prin legi si poate fi extins sau restrins (in fiecare stat exista anumite libertati sau restrictii pe care statul le acorda sau nu).

Curs 12 (12.ian.2001) Rolul religiei in viata sociala Ca orice componenta a societatii, religia primeste influente din restul societatii si influenteaza societatea in diferite domenii. Alaturi de alti factori are un rol cognitiv, influenteaza viata morala, sistemul politic, viata de familie etc. O anumita orientare filosofica, incepind cu iluminismul si continuind cu pozitivismul sau marxismul, a incercat sa argumenteze rolul determinant pe care il au anumiti factori in legatura cu societatea. Acest intelectualism unilateral, cum il numea J. Wach pornea de la ipoteza ca religia este determinata de anumite aspecte si disparitia acestora ar duce la disparitia religiei. Iluminismul considera religia o expresie grosolana si bizara a ignorantei care va dispare pe masura dezvoltarii stiintei si tehnologiei. In realitate, intre religie si restul societatii exista o interdependenta si nu o relatie de determinare cauzala. Religia mobilizeaza si polarizeaza viata sociala, ofera atasament fata de celelalte subsisteme sociale, influenteaza viata economica, sistemul politic, cultura. Nici societatea nu determina viata religioasa dar o influenteaza. Religia se integreaza vietii sociale si isi are evolutia sa autonoma. Societatea ofera religiei suport material si spiritual. Credinciosii sunt membrii in cadrul unui stat, a unor grupuri si categorii de populatie, ofera resurse materiale pentru intretinerea personalului de cult, a 41

lacaselor, ofera suport educativ, ofera protectie politica si juridica. In acelasi timp societatea solicita din partea religiei ca aceasta sa satisfaca trebuinta de sacru a credinciosilor, sa colaboreze la integrarea sociala si rezolvarea problemelor publice, la consolidarea moralitatii si a statului de drept, la realizarea programelor de dezvoltare a societatilor. Religia este factor de integrare. In perioada arhaica, religia era principalul factor de integrare a comunitatii. Cele 10 porunci erau norme pentru buna convietuire a grupurilor sociale. Religia este un criteriu de grupare a populatiilor, in cazul totemismului sau a religiilor etnice. Religia exprima un sistem de valori pastrate de grup, impuse indivizilor si perpetuate de colectivitate. In cazul in care unele subsisteme sociale slabesc, religia le poate suplini. Scaderea moralitatii in viata sociala stimuleaza activitatea moralizatoare a factorilor religiosi. Declinul sistemului politic a contribuit ca religia sa se substituie acestuia si sa rezolve probleme administrative, legislative sau chiar de respectare a institutiilor politice prin folosirea, inclusiv, a fortei. Religia contribuie la realizarea progresului social. Cercetarile realizate pe zone in curs de dezvoltare si de modernizare au aratat ca neglijarea factorului religios, a traditiei, duc la imposibilitatea aplicarii programelor economice si culturale. In unele zone si tari, religia a reprezentat factorul de mobilizare a populatiei la procesul de eliberare de sub dominatia straina si de formare a statelor nationale. Prin caracterul sau de stabilitate, religia contribuie la depasirea perioadelor de tranzitie si dezordine sociala sau revolutionara. In cazul Romaniei, sondajele au mentionat biserica dupa 1990 printre primii trei factori de pastrare a stabilitatii sociale si continuitate economica. Un alt rol al religiei este rolul stabilizator, de echilibru si compensare, atit pentru indivizi cit si pentru comunitati. Religia reprezinta o alternativa in fata disperarii, cind tensiunile individuale sau ale colectivitatii devin critice sau imbraca forma unor crize, religia fiind un factor de ameliorare, oferind speranta si idealuri. In cazul indivizilor, pierderea unor persoane indragite sau utile in familie, bolile etc, familia si oamenii apeleaza, uneori eficient, la speranta in Dumnezeu. In cazul comunitatilor, in perioadele de razboi, foamete, seceta, epidemii etc, credinciosii practica rugaciuni, pelerinaje, perioade de abstinenta pentru depasirea crizei. Manifestarile religioase reprezinta pentru individ si comunitatile religioase 42

compensatii afective, dau incredere, curaj, renasc sperantele prin care sunt mobilizate suporturile psihice si economice pentru depasirea acelei perioade. Filosofii, incepind de la B. Spinoza si pina la K. Marx, au numit religia ca fiind “opium” pentru popor. Religia are intr-adevar rolul de calmare a suferintelor sociale si individuale. In cazul marxismului insa, aceasta opinie insemna demobilizarea paturilor sociale in procesele sociale. In timpul unor cataclisme naturale se manifesta o intensificare a starii de religiozitate. Cutremurele, inundatiile sporesc emulatia religioasa a populatiei. Ca factor de compensare, religia e considerata uneori o compensare reziduala pentru ca se apeleaza la ea ca ultima solutie. Este explicata eficienta religiei in asemenea imprejurari ca o simulare fictiva a evolutiei viitoare. Comunitatile si credinciosii inlocuiesc rezultatul cu mijloacele. Ei cred ca se insanatosi, comunitatile ca vor depasi criza si se mobilizeaza, reusind sa depaseasca dificultatile. Un alt rol al religiei in viata sociala este acela de factor cognitiv, adica de cunoastere. Pentru omul arhaic elementele religioase se imbinau cu experienta practica (care devine mai tirziu stiinta) si cu explicatiile (devenite mai tirziu filosofie sau logica). Pina astazi insa, exista domenii pe care stiinta nu reuseste sa le explice: destinul omului, situatia lui dupa moarte, posibilitatea salvarii sufletului, problemele infinitului. Religia insa ofera explicatii si in legatura cu aceste aspecte. Pozitivistii, inclusiv marxistii, considera ca acestea sunt explicatii false sau iluzorii. Pentru credincios insa ele reprezinta explicatii reale, uneori mai autentice decit cele oferite de stiinta. Exista in teologie expresii in sensul ca explicatiile religioase au prioritate in comparatie cu cele stiintifice. Sunt propuneri pentru inlocuirea explicarii originii Universului, facute de astronomiei, a originii omului, facute de biologie cu explicarea pe baza cartii genezei. Sf. Augustin se exprima ca nestiinta pretuieste mai mult decit stiinta, cea dintii vine de la Dumnezeu, iar cea din urma provine de la oameni.

43