Rolul Si Functiile BCE [PDF]

Zitiervorschau

INTRODUCERE În Europa, activitatea de bancă centrală era, în mod tradiţional, asociată emiterii şi administrării monedelor naţionale, acestea devenind ingredientul indispensabil al suveranităţii naţionale; bancnotele naţionale, care aveau un rol din ce în ce mai important în circulaţia banilor, substituind în cele din urmă, ca mijloace legale de plată, monedele de aur şi argint cu valoare nominală, vehiculau culturi şi simboluri naţionale. În paralel cu rolul tot mai important al bancnotelor ca mijloace de plată într-o economie modernă, emitenţii acestora, respectiv băncile centrale, au câştigat în importanţă, iar gestionarea politicii monetare a devenit o componentă esenţială a politicii economice a naţiunilor. În acest context istoric, realizarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) europene la sfârşitul secolului al XX-lea a fost unică prin faptul că a introdus un nou regim monetar, cu o monedă unică, pentru o mare parte din Europa. Cele șaptesprezece state membre ale UE care au adoptat deja euro reprezintă două treimi din populaţia totală a UE, alte state membre urmând să se alăture zonei euro la timpul potrivit. Transferul politicii monetare la nivel comunitar a necesitat modificarea substanţială a cadrului european care reglementează activitatea de bancă centrală. Înfiinţarea unei noi organizaţii monetare supranaţionale, respectiv BCE, şi integrarea BCN într-un sistem european al băncilor centrale, respectiv SEBC, şi în subdiviziunea acestuia – Eurosistemul, sunt reprezentative pentru supranaţionalizarea activităţii bancă centrală din Europa. BCE este, de asemenea, reprezentarea concretă a activităţii moderne de bancă centrală: obiectivul principal al politicii sale monetare este stabilitatea preţurilor, este independentă, având un mandat clar şi precis, şi este pe deplin răspunzătoare faţă de cetăţeni şi reprezentanţii aleşi ai acestora pentru îndeplinirea mandatului său. Aceste caracteristici nu sunt neapărat rezultatul unor evoluţii la nivel strict european, ci sunt în concordanţă cu tendinţele la nivel mondial. Totuşi, în aproape niciun alt text acestea nu sunt definite la fel de clar şi de riguros ca în legea organică a BCE, respectiv Statutul SEBC şi al BCE. Includerea lor în Tratatul CE, cu un statut cvasiconstituţional, subliniază importanţa acestora în noul regim monetar al Europei. Recenta propunere de înfiinţare a Uniunii Bancare Europene constituie parte a unor reflexii pe termen lung cu privire la perspectivele Uniunii Monetare Europene şi la succesul funcţionării acesteia. Această nouă provocare pentru toate palierele construcţiei europene se prefigurează a avea un impact deosebit asupra funcţiilor, responsabilităţilor, atribuţiilor şi mandatului BCE. Sistemul bancar european, puternic fragmentat şi diversificat din punct de vedere instituţional, precum şi al activelor şi pasivelor bancare, necesita un grad sporit de integrare. Statistica BCE pune în evidenţă faptul că la sfârşitul lunii februarie 2012 funcţionau, în zona euro, 7.299 instituţii financiare monetare, din care 6.180 reprezentau instituţii de credit, iar 31 reprezentau alte instituţii financiare. La nivelul UE-27, numărul instituţiilor financiare monetare se ridică la cifra de 9.311, din care 8.039 reprezintă doar instituţiile de credit. Pornind de la aceste realităţi, şi anume vasta tipologie a instituţiilor de credit, valabilă deopotrivă şi la începutul anilor ’90, Tratatul de la Maastricht a lăsat atribuţiile în materie de supraveghere bancară la nivelul autorităţilor naţionale, recunoscându-se astfel dificultatea tehnică şi legislativă a implementării unui sistem de supraveghere unic, paneuropean. Evoluţiile recente manifestate la nivelul sistemelor bancare şi propagarea vulnerabilităţilor din spaţiile naţionale către cel european au indicat puternice interconexiuni între instituţiile şi pieţele financiare din zona euro şi afectarea capacităţii autorităţilor de supraveghere naţionale în soluţionarea problemelor.

1

1. Uniunea Economică Monetară și EURO Decizia de a forma o Uniune economică şi monetară a fost luată de Consiliul European în oraşul olandez Maastricht, în decembrie 1991, fiind mai târziu prevăzută în Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht). Uniunea economică şi monetară reprezintă un pas înainte pentru UE în procesul de integrare economică, început în 1957, odată cu crearea Uniunii. Integrarea economică aduce beneficii mai mari, eficienţă internă şi soliditate economiei UE, în general şi economiilor statelor membre, în particular. Acest lucru oferă şi oportunităţi pentru stabilitate economică, pentru intensificarea creşterii economice şi pentru un grad mai mare de ocupare a forţei de muncă – de care beneficiază direct cetăţenii UE. Uniunea economică şi monetară europeană este rezultatul unui proces integrativ complex, atât în planul economiei reale cât şi în cel al economiei monetare, derulat de-a lungul unei jumătăţi de secol în spaţiul comunitar, proces care a presupus parcurgerea mai multor etape. Dintre acestea, cele mai importante sunt: - Crearea unui aranjament monetar numit Uniunea Europeană de Plăţi (1950) format nu doar din state europene ci, prin intermediul lirei sterline şi a zonei francului, şi din ţările africane aflate în spaţiul colonial. - Crearea Comunității Economice Europene care a însemnat liberalizarea fluxurilor de bunuri şi servicii, şi a Pieţei Comune pentru liberalizarea mişcării factorilor de producţie. - Crearea Sistemului Monetar European (1979), înlocuit ulterior de către Mecanismul Ratei de Schimb cu cele două forme ale sale. - Summitul de la Haga din 1969 în care s-a pus problema creării unei uniuni economice şi monetare; - Raportul Werner din 1970, care a propus crearea Uniunii Monetare Europene prin fixarea irevocabilă a parităţilor dintre monedele statelor membre şi liberalizarea totală a fluxurilor de capital; - Crearea, în 1988, a Comitetului pentru Studiul Uniunii economice și monetare, sub conducerea preşedintelui Comisiei Europene din acea perioadă, Jaques Delors, care a propus, prin raportul care îi poartă numele, o nouă bază pentru unificarea monetară în Europa. Raportul Delors a definit strategia care a condus la realizarea, în mai multe etape, a uniunii monetare. - Tratatul de la Maastricht (1992) privind constituirea Uniunii Europene, care în plan monetar, a consfinţit constituirea unei Bănci Centrale la nivelul Uniunii şi a stabilit criteriile pe care statele membre trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru al spaţiului monetar european. - Crearea Sistemului European al Bãncilor Centrale, a cărui funcţionare se bazează pe mai multe principii generale dintre care amintim independenţa instituţională şi financiară a Băncii Centrale Europene şi a băncilor centrale ale statelor membre, transparenţa, subsidiaritatea şi responsabilitatea în atingerea obiectivelor propuse prin Tratatul de la Maastricht. - Introducerea monedei Euro, începând cu ianuarie 1999. 2. Sistemul European al Băncilor Centrale Prin adoptarea euro ca monedă unică, statele membre ale UE care formează zona euro au renunţat la propria suveranitate monetară. BCE, nucleul sistemului de bănci centrale nou-creat, denumit „Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)”, a preluat responsabilitatea privind politica monetară în zona euro. În conformitate cu dispoziţiile Tratatului CE, SEBC îndeplineşte funcţiile de bancă centrală pentru euro. Cu toate acestea, întrucât SEBC nu are personalitate juridică şi având în vedere gradele diferite de integrare în UEM, adevăraţii participanţi activi sunt BCE şi BCN ale ţărilor zonei euro. Acestea exercită împreună funcţiile de bază ale SEBC sub denumirea „Eurosistem”. 2

SEBC este format din BCE şi BCN ale celor 28 de state membre ale UE, iar „legea organică” pe care acesta se bazează este Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene (Statutul SEBC), anexat la Tratatul CE. Spre deosebire de BCE şi BCN, SEBC nu are personalitate juridică, nu este abilitat să acţioneze şi nu are organe de decizie proprii. În schimb, membrii SEBC, respectiv BCE şi BCN, sunt persoane juridice şi participanţi activi. BCE şi BCN sunt abilitate să acţioneze, dar, în îndeplinirea misiunilor atribuite SEBC, acestea acţionează în conformitate cu obiectivele acestuia, cu normele prevăzute de Tratat şi de Statut, precum şi cu deciziile adoptate de organele de decizie ale BCE. Astfel, termenul „SEBC” desemnează un cadru instituţional care stabileşte „legătura organică” între BCE şi BCN. Acesta asigură că: i) procesul decizional este centralizat şi ii) misiunile atribuite SEBC prin Tratatul CE sunt îndeplinite în comun şi în mod consecvent, în concordanţă cu repartizarea competenţelor şi cu obiectivele sistemului. Din SEBC fac parte BCN ale tuturor statelor membre ale UE, chiar şi ale celor care nu au adoptat euro, fie datorită statutului special al acestora (Danemarca şi Regatul Unit), fie datorită unei derogări (Suedia şi cele zece noi state membre ale UE). Deoarece statele membre neparticipante şi-au păstrat suveranitatea monetară, băncile lor centrale nu sunt implicate în îndeplinirea funcţiilor de bază ale sistemului. Trei considerente principale de natură politică şi economică au stat la baza instituirii unui sistem care să îndeplinească funcţiile de bancă centrală pentru euro, nu a unei bănci centrale unice: 1. înfiinţarea unei bănci centrale unice pentru întreaga zonă euro (concentrând, probabil, activitatea de bancă centrală într-un singur loc) nu ar fi fost acceptabilă din raţiuni politice; 2. opţiunea creării Eurosistemului are la bază experienţa BCN, menţinând structura instituţională, infrastructura, capacităţile operaţionale şi competenţele acestora; în plus, BCN continuă să îndeplinească şi unele atribuţii independente de Eurosistem; 3. având în vedere spaţiul geografic vast pe care îl ocupă zona euro, s-a considerat oportun ca instituţiilor de credit să le fie oferit un punct de acces la activitatea de bancă centrală în fiecare stat membru participant. Luând în considerare numărul mare de naţiuni şi culturi din zona euro, s-a apreciat că rolul de punct de acces la Eurosistem ar putea fi îndeplinit cel mai bine de instituţiile naţionale (nu de o singură instituţie supranaţională). 3. Banca Centrală Europeană Banca Centrală Europeană este o instituție independentă. Nici Banca Centrală Europeană, nici băncile centrale naționale din Eurosistem și niciun membru al instanțelor însărcinate cu luarea deciziilor nu pot cere sau accepta instrucțiuni de la un alt organism. Toate instituțiile UE și toate guvernele naționale trebuie să respecte acest principiu. Noul Tratat de la Lisabona include BCE printre instituțiile Uniunii Europene. Aceasta reflectă faptul că politica monetară este indivizibilă și că băncile centrale trebuie să fie independente pentru a asigura stabilitatea prețurilor. Eurosistemul beneficiază de un grad înalt de independență față de influențele politice. În schimb, politicile economice (fiscale sau structurale) rămân, în mare măsură, de resortul statelor membre, înscriindu-se într-un cadru european menit să asigure disciplina. Independența instituțională a BCE față de orice ingerință, inclusiv din partea guvernelor, este garantată prin dispozițiile articolului 108 din Tratatul de la Maastricht. Controlul deplin asupra bazei monetare este asigurat prin monopolul asupra emiterii de bancnote și prin cerința ca emiterea de monede de către statele membre să fie supusă aprobării BCE. Articolul 101 din Tratat protejează Eurosistemul împotriva presiunilor în favoarea finanțării datoriei publice prin interzicerea acordării de credite sectorului public de către Eurosistem. Independența personală le garantează membrilor Consiliului guvernatorilor siguranța mandatului și le permite să evite orice conflicte de interese. În această privință, Statutul SEBC/BCE protejează independența personală a organelor de decizie ale BCE prin prevederea unor contracte pe durată determinată relativ îndelungate și prin interzicerea revocării din funcție 3

pe baza rezultatelor unor politici aplicate anterior. În acest sens, se consideră esențial ca guvernatorii băncilor centrale să dețină mandate semnificativ mai lungi decât cele ale politicienilor; astfel, guvernatorii băncilor centrale pot avea în vedere un orizont mai îndepărtat, concentrându-se asupra aspectelor pe termen mediu, în timp ce politicienii au obiective pe termen mai scurt, în concordanță cu ciclurile electorale. În cadrul UEM, independența este asigurată prin bugetul propriu al BCE, care este independent de cel al UE, și prin subscrierea și vărsarea integrală a capitalului BCE de către băncile centrale naționale din cadrul Eurosistemului. Legitimitatea democratică a băncilor centrale independente este reglementată diferit în funcție de fiecare sistem democratic. Legitimitatea democratică a BCE/SEBC, pot fi evidențiate trei elemente. În primul rând, ratificarea Tratatului și a amendamentelor aduse statutelor băncilor centrale naționale de legislația națională, în al doilea rând, numirea membrilor Consiliului guvernatorilor, alcătuit din membrii Comitetului executiv al BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale, de către instituții democratice. Președintele BCE și ceilalți membri ai Comitetului executiv pot fi audiați de comisiile competente ale Parlamentului European, fi e la solicitarea Parlamentului, fi e la solicitarea acestora. În conformitate cu dispoziţiile Tratatului CE, BCE a fost înfiinţată ca organism independent specializat în vederea aplicării politicii monetare şi a îndeplinirii funcţiilor conexe. În acest scop, BCE a fost înzestrată cu personalitate juridică proprie, având, de asemenea, organe de decizie şi competenţe specifice. Organizarea sa ca bancă centrală corespunde caracterului specific al politicii monetare, respectiv un serviciu public pus în aplicare în principal prin derularea de operaţiuni pe piaţa financiară. BCE are personalitate juridică în temeiul articolului 107 alineatul (2) din Tratatul CE şi se bucură de capacitatea juridică cea mai largă recunoscută persoanelor juridice prin legislaţia internă a fiecărui stat membru în conformitate cu articolul 9.1 din Statutul SEBC. Astfel, aceasta poate să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile şi imobile şi să stea în justiţie. În plus, BCE se bucură de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii misiunilor sale, în condiţiile prevăzute de Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene din data de 8 aprilie 19651. Având statut de persoană juridică conform dispoziţiilor de drept public internaţional, BCE este abilitată, printre altele, să încheie acorduri internaţionale în domenii care ţin de competenţa sa şi să ia parte la activităţile unor organizaţii internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Fiecare BCN din Eurosistem are personalitate juridică în conformitate cu legislaţia naţională a ţării respective. Cu toate acestea, toate BCN ale ţărilor din zona euro fac parte integrantă din Eurosistem în temeiul articolului 105 din Tratatul CE. Conform dispoziţiilor articolului 12.1 din Statut, acestea îndeplinesc misiuni ale Eurosistemului care le-au fost încredinţate de BCE în concordanţă cu principiul descentralizării şi acţionează în conformitate cu orientările şi instrucţiunile BCE. În acelaşi timp, guvernatorii BCN din Eurosistem sunt, alături de membrii Comitetului executiv, membri ex officio ai Consiliului guvernatorilor BCE. În calitate de „acţionari” ai BCE, BCN din Eurosistem subscriu la capitalul BCE şi pun la dispoziţia acesteia active din rezervele valutare şi participă la repartizarea profiturilor şi pierderilor nete ale BCE. În vederea integrării BCN în Eurosistem, legislaţiile naţionale aplicabile au fost armonizate cu legislaţia comunitară: legislaţiile şi statutele naţionale trebuie să asigure, în special, independenţa BCN şi a organelor de decizie ale acestora faţă de autorităţile statelor membre ale UE respective. Această cerinţă de independenţă este întemeiată pe implicarea BCN şi a guvernatorilor acestora în funcţionarea Eurosistemului. Integrarea funcţională a BCN în Eurosistem nu încalcă autonomia instituţională, financiară şi administrativă a acestora. Conform prevederilor Statutului SEBC, BCN pot îndeplini, pe propria răspundere, şi funcţii care nu au legătură cu Eurosistemul, cu excepţia 4

cazurilor în care Consiliul guvernatorilor consideră că funcţiile respective împiedică îndeplinirea obiectivelor şi atribuţiilor Eurosistemului. Funcţiile exterioare Eurosistemului diferă de la o ţară la alta şi acoperă, în principal, diverse tipuri de servicii financiare şi administrative oferite autorităţilor guvernamentale ale ţărilor respective. Majoritatea BCN sunt implicate, de asemenea, în supravegherea instituţiilor financiare din ţările lor. 3.1 Organele de decizie ale BCE Consiliul guvernatorilor: Consiliul guvernatorilor este compus din membrii Comitetului executiv şi din guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre care au adoptat moneda euro. Consiliul guvernatorilor este principalul organ de decizie al BCE. Acesta este responsabil cu adoptarea orientărilor şi a deciziilor necesare pentru îndeplinirea misiunilor BCE. Principala sa responsabilitate este legată îndeosebi de definirea politicii monetare a zonei euro. În acest scop, Consiliul guvernatorilor poate, de exemplu, să fixeze rata dobânzii la care băncile comerciale pot obţine monedă din partea băncilor centrale respective. Comitetul executiv: Comitetul executiv este format din preşedintele şi vicepreşedintele BCE, precum şi alţi patru membri. Membrii Comitetului executiv sunt numiţi de Consiliul European. Comitetul executiv pune în aplicare politica monetară definită de Consiliul guvernatorilor. În acest sens, Comitetul executiv oferă instrucţiunile necesare băncilor centrale naţionale. De asemenea, acesta pregăteşte reuniunile Consiliului guvernatorilor şi se ocupă de administrarea curentă a BCE. Consiliul general: Consiliul general este format din preşedintele şi vicepreşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. Astfel, Consiliul general reuneşte guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre care au adoptat moneda euro, precum şi ale statelor membre care nu au adoptat încă moneda euro. Consiliul general este considerat al treilea organ de decizie ale BCE, deşi puterea sa decizională este redusă. Misiunea sa este, în special, de a contribui la funcţiile consultative ale BCE. Aceasta este responsabil şi cu colectarea informaţiilor statistice, cu întocmirea rapoartelor de activitate ale BCE etc. 3.2 Competenţele BCE Sarcina principală a BCE este de a asigura îndeplinirea misiunilor SEBC. Aceasta acţionează împreună cu băncile centrale naţionale ale statelor membre. Totuşi, BCE este cea care decide condiţiile în care băncile centrale naţionale sunt autorizate să intervină. Astfel, în cadrul SEBC, funcţiile monetare ale BCE şi ale băncilor centrale naţionale cuprind, în special:  emisiunea de bancnote şi monede: BCE este unica abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote în zona euro. Statele membre pot emite monede, dar BCE trebuie să autorizeze în prealabil cantitatea emisiunii;  deschiderea de conturi la BCE şi la băncile centrale naţionale pentru instituţiile de credit, organismele publice şi alţi participanţi de pe piaţă;  operaţiunile de piaţă monetară, şi anume operaţiunile prin care BCE sau băncile centrale naţionale intervin pe pieţele financiare, de exemplu prin angajarea sau acordarea de împrumuturi de creanţe;  operaţiunile de creditare cu instituţiile de credit şi cu alţi participanţi de pe piaţă;  BCE poate impune instituţiilor stabilite în statele membre constituirea unor rezerve obligatorii la BCE sau la băncile centrale naţionale;  adoptarea de reglementări pentru a îmbunătăţi eficienţa şi soliditatea sistemelor de compensare şi de plăţi; 5



relaţiile internaţionale cu băncile centrale şi cu instituţiile de credit din ţările terţe, precum şi cu organizaţiile internaţionale.

Protocolul prevede o serie de dispoziţii financiare referitoare la SEBC. Acestea includ, de exemplu, dispoziţiile privind conturile financiare, auditurile, capitalul BCE, grila de repartiţie pentru subscrierea capitalului, transferul activelor din rezervele valutare la BCE etc. BCE este abilitată să adopte regulamente (direct aplicabile în toate statele membre) sau decizii (obligatorii pentru destinatar) necesare îndeplinirii misiunilor definite de protocol. De asemenea, aceasta poate emite recomandări şi avize (fără valoare juridică obligatorie). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) asigură controlul jurisdicţional al actelor sau omisiunilor BCE. La nivel naţional, instanţele statelor membre sunt competente să hotărască cu privire la litigiile între BCE şi creditorii sau debitorii acesteia sau orice altă persoană, cu excepţia situaţiilor în care competenţa a fost atribuită CJUE. BCE se supune regimului răspunderii prevăzut la articolul 340 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. În sfârşit, BCE se bucură pe teritoriul statelor membre de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii misiunilor sale, în condiţiile stabilite de Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene. Sediul BCE a fost stabilit de comun acord de către şefii de stat şi de guvern ai statelor membre la Frankfurt (Germania). Principalele instrumente și canale de comunicare utilizate de Banca Centrală Europeană: Președintele și vicepreședintele BCE susține o conferință de presă lunară, imediat după prima ședință a Consiliului guvernatorilor din luna respectivă. Cu această ocazie, președintele prezintă declarația introductivă în numele Consiliului guvernatorilor. Buletinul lunar este un canal de comunicare important utilizat de către BCE. Această publicație furnizează publicului larg și piețelor financiare o analiză detaliată și aprofundată a mediului economic și a evoluțiilor monetare. În general, Buletinul lunar este publicat la o săptămână după desfășurarea ședinței Consiliului guvernatorilor Președintele BCE se prezintă de patru ori pe an în fața Comisiei economice și monetare a Parlamentului European. Președintele oferă explicații privind deciziile de politică monetară ale BCE și apoi răspunde întrebărilor formulate de membrii Comisiei Europene. 4. Politica monetară 4.1 Stabilitatea prețurilor Obiectivul principal al Eurosistemului este menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv, Eurosistemul trebuie să susţină politicile economice generale ale Comunităţii Europene. Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că Uniunea Europeană vizează promovarea „progresului economic și social, a unui grad ridicat de ocupare a forţei de muncă, precum și atingerea unei dezvoltări echilibrate și durabile“. Eurosistemul contribuie la îndeplinirea acestor obiective prin menţinerea stabilităţii preţurilor. În plus, în acţiunea sa de asigurare a stabilităţii preţurilor, Eurosistemul ţine seama de aceste obiective. În eventualitatea unui conflict între obiective, BCE trebuie să acorde prioritate menţinerii stabilităţii preţurilor. Eurosistemul acţionează conform principiului unei economii de piaţă deschise și cu liberă concurenţă, favorizând o alocare eficientă a resurselor. 4.2 Strategia de politică monetară a BCE În vederea obţinerii stabilităţii preţurilor, BCE trebuie să influenţeze condiţiile de pe piaţamonetară și, prin urmare, nivelul ratelor dobânzilor pe termen scurt. BCE a adoptat o strategie care asigură adoptarea deciziilor de politică monetară într-o manieră coerentă și sistematică. Coerenţa contribuie la stabilizarea anticipaţiilor inflaţioniste și sporește credibilitatea BCE. 6

Politica monetară trebuie să fie orientată către viitor, deoarece există importante întârzieri în mecanismul de transmisie. În plus, politica monetară ar trebui să ancoreze anticipaţiile inflaţioniste și să sprijine reducerea volatilităţii determinate de evoluţiile economice. În completarea definiţiei stabilităţii preţurilor, strategia de politică monetară constă într-o evaluare exhaustivă a riscurilorla adresa stabilităţii preţurilor, formată dintr-o analiză economică și una monetară. Fiecare decizie privind politica monetară este precedată de verificări încrucișate atente ale informaţiilor furnizate de cele două analize. 4.3 Instrumente de politică monetară Mecanismul de transmisie a politicii monetare începe cu administrarea lichidităţii și orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de către BCE. Ca parte integrantă a pieţei financiare, piaţa monetară deţine un rol fundamental în transmiterea deciziilor de politică monetară, fiind prima piaţă influenţată de schimbări ale politicii monetare. O piaţă monetară profundă și integrată este esenţială pentru o politică monetară eficientă, întrucât aceasta asigură o distribuţie uniformă a lichidităţii băncii centrale și un grad omogen al ratelor dobânzilor pe termen scurt în întreaga zonă a monedei unice. Această condiţie prealabilă a fost îndeplinită aproape simultan cu debutul celei de-a treia etape a UEM, atunci când pieţele monetare naţionale au fost integrate cu succes într-o piaţă monetară eficientă a zonei euro. Pentru orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt, Eurosistemul dispune de un set de instrumente de politică monetară, și anume operaţiuni de piaţă, facilităţi permanente și rezerve minime obligatorii. Operaţiunile de piaţă pot fi clasificate în: • operaţiuni principale de refinanţare; acestea sunt operaţiuni obișnuite de furnizare de lichidităţi, cu frecvenţă săptămânală și scadenţă la o săptămână; • operaţiuni de refinanţare pe termen lung; acestea sunt operaţiuni de furnizare de lichidităţi, cu frecvenţă lunară și scadenţă la trei luni; • operaţiuni de reglaj fin; acestea pot fi executate în regim ad-hoc în scopul gestionării situaţiei lichidităţilor de pe piaţă și al orientării ratelor dobânzilor. În mod deosebit, acestea vizează atenuarea efectelor dezechilibrelor neașteptate ale lichidităţilor de pe piaţă asupra ratelor dobânzilor; • operaţiuni structurale, pe care Eurosistemul le poate efectua sub forma operaţiunilor reversibile, a operaţiunilor definitive și a emiterii certificatelor de îndatorare. 5. Reglementare și supraveghere bancară În timp ce reglementarea bancară se defineşte prin ansamblul de legi şi norme aplicabile băncilor în activitatea lor, cea de supraveghere se referă la activitatea de monitorizare a situaţiei financiare a instituţiilor bancare şi la verificarea modului cum sunt respectate şi aplicate reglementările bancare. În mod tradiţional, sistemul bancar a fost supus unui grad înalt de reglementare şi supraveghere. Deşi în numeroase ţări se observă o tendinţă de dereglementare a sistemului bancar, activitatea bancară continuă să rămână, pe plan mondial, una din activităţile economice cele mai normate. În funcţie de motivele care stau la baza aplicării lor, se pot deosebi trei clase de reglementări bancare: a) reglementarea economică b) reglementarea prudenţială c) reglementarea monetară. Prima clasă este reglementarea economică ce are drept scop să se obţină asigurarea că băncile mobilizează resurse şi acordă credite în condiţii de eficienţă economică. Cea de-a doua clasă de reglementări este cea prevenită sau prudenţială. Reglementarea prudenţială are menirea să garanteze alocarea eficientă a resurselor, să minimizeze riscurile pe 7

care şi le asumă băncile şi să asigure stabilitatea şi sănătatea financiară a fiecărei bănci şi a sistemului bancar în ansamblu. Altfel spus, scopul reglementării prudenţiale şi reducerea reglementării economice (dereglementarea economică). A treia clasă este reglementarea monetară al cărei scop este menţinerea stabilităţii valorii externe şi interne a monedei naţionale, prin controlul exercitat asupra lichidităţii totale a sistemului bancar. Responsabilitatea directă pentru supravegherea bancară și stabilitatea financiară revine autorităţilor competente ale fiecărui stat membru al UE, însă tratatul i-a încredinţat SEBC misiunea de „a contribui la buna desfășurare a politicilor promovate de autorităţile competente în ceea ce privește supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar”. Îndeplinirea acestei atribuţii presupune trei linii principale de acţiune. În primul rând, SEBC monitorizează și evaluează stabilitatea financiară la nivelul zonei euro și al Uniunii Europene. Această activitate completează și sprijină activitatea paralelă la nivel naţional, desfășurată de băncile centrale naţionale și de autorităţile de supraveghere în scopul menţinerii stabilităţii financiare în statul respectiv. În al doilea rând, SEBC oferă instituţiilor financiare consiliere cu privire la definirea și revizuirea cerinţelor de reglementare și de supraveghere. Această activitate se desfășoară în mare parte prin participarea BCE la organismele internaţionale și europene de reglementare și de supraveghere relevante, cum ar fi Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancară, Comitetul bancar european și Comitetul european al autorităţilor de supraveghere în domeniul bancar. În al treilea rând, BCE promovează cooperarea între băncile centrale și autorităţile de supraveghere pe probleme de interes comun (de exemplu, supravegherea sistemelor de plăţi, gestiunea crizelorfinanciare). Aceste activităţi se desfășoară cu asistenţa Comitetului pentru supraveghere bancară care reunește experţi ai băncilor centrale și ai autorităţilor de supraveghere din Uniunea Europeană.

8

CONCLUZII

Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a națiunilor europene în cadrul unei cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilitățile uniunii s-au lărgit, Instituțiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase. Structura acțională cea mai importantă a Uniunii Europene este reprezentată de instituțiile comunitare. Acestea sunt în număr de șase, după cum urmează: Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de miniștri), Comisia europeană, Parlamentul european, Curtea de justiție și Curtea de conturi. Acestora li se adaugă, ulterior, Tribunalul de primă instanță, ca instituție asociată Curții de justiție; Organele financiare comunitare: Banca Europeană de Investiții, Sistemul European al Băncilor Centrale și Banca Centrală Europeana. Când moneda euro a fost lansată în 1999, Banca Centrală Europeană (BCE) a preluat întreaga responsabilitate pentru politica monetară în întreaga zonă euro. Aceasta include stabilirea nivelurilor dobânzilor şi managementul ariei rezervelor de euro provenite din schimburile străine. BCE este condusă de un preşedinte care e numit de către Consiliu după consultarea Parlamentului European. Scopul principal al BCE este păstrarea stabilităţii preţurilor. Totul este subordonat acestui scop. Preşedintele BCE şi consiliul de conducere urmăresc cu atenţie dezvoltările preţurilor. Pentru a-şi menţine politica economicã raţională BCE face eforturi să-şi menţină independenţa faţă de influenţa politică. Al doilea scop al strategiei monetare a BCE este dezvoltarea unei cantităţi de bani circulante, care se numeşte „furnizare de bani M3”. Creşterea accentuată indică un risc de inflaţie pe termen lung. Politicile generale ale BCE – în limitele stabilite de Tratatul de la Maastricht – sunt decise de consiliul de conducere, incluzând revizuirea lunară a ratelor cheie de dobândă. Consiliul se întruneşte o dată la două săptămâni şi e alcătuit din 6 membri ai consiliului de conducere şi din guvernatorii băncilor centrale ale statelor din zona Euro. Dar politica economică şi monetară nu este doar un proces bi-dimensional. Creşterea ratelor dobânzii ar putea încuraja de asemenea investiţia străinã, astfel îmbunătăţind balanţa de plăţi a unei ţări. Pe de altă parte, creşterea ratelor dobânzii înseamnã că guvernul are de plătit o dobândă mai mare pe banii pe care îi împrumută el însuşi. De aceea, BCE trebuie să reconcilieze şi să coordoneze ratele de dobândă cu mai mulţi factori. Acest efort este şi mai complicat prin diversiunea ratelor de inflaţie şi prin diferitele rate de creştere între statele euro. Ca atare politica cu privire la ratele dobânzii „un lucru se potriveşte tuturor” este critică, dar este inevitabilă întrucât există o rată de dobândă unică pentru cele 17 state euro. Competența în domeniul politicii monetare a zonei euro a fost transferată la nivel comunitar fapt stabilit prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Maastricht atribuie BCE responsabilitatea pentru politica monetară unică și îi încredințează un obiectiv fundamental, respectiv menținerea stabilității prețurilor. Țările participante la zona euro nu mai dispun de politici monetare și valutare și, prin urmare, trebuie să se bazeze pe alte politici pentru a promova competitivitatea și a se adapta la șocuri. În zona euro, deciziile de politică monetară sunt luate de Consiliul guvernatorilor BCE, care este format din cei șase membri ai Comitetului executiv al BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale ale țărilor din zona euro, pe baza principiului „o persoană, un vot”. În ceea ce privește operațiunile prin care sunt puse în aplicare deciziile de politică monetară, Consiliul guvernatorilor le derulează, ori de câte ori este posibil și adecvat, prin intermediul băncilor centrale naționale, în conformitate cu principiul descentralizării operaționale. Tratatul interzice în mod explicit finanțarea deficitelor bugetare prin intermediul băncilor centrale. Acesta mai prevede că sectorul public nu trebuie să beneficieze de acces privilegiat la instituțiile financiare. 9

BIBLIOGRAFIE 1. Gaftoniuc, S. - „Finanţe internaţionale”, ediţia a III-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2000 2. Spulbăr C., Nițoi M. - Sisteme bancare comparate, Ed. Sitech, Craiova, 2012

3. Turliuc V., Cocriș V., Stoica O., Roman A., Dornescu V., Chirleșan D. – ”Monedă și credit”, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2008 4. http://europa.eu 5. https://www.ecb.europa.eu 6. http://www.bnro.ro/Despre-SEBC-BCE-1249.aspx 7. http://www.undp.md 8. http://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/escb_ro_webro.pdf

10