Rolul Cheltuielilor Publice [PDF]

Zitiervorschau

1. CHELTUIELI PUBLICE 1.1.

Notiune

Componenţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, cheltuielile publice reprezintă etapa următoare constituirii fondurilor publice şi se referă la distribuirea acestor resurse băneşti către diferite obiective sociale sau economice (reglementate de către programe guvernamentale). ,,Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia utilizării şi repartizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia”. 1 Aceste cheltuieli vizează diverse plăţi pentru atingerea obiectivelor conforme politicii statului (servicii publice generale, acţiuni socio-culturale etc.). În funcţie de destinaţia lor, se poate vorbi despre cheltuieli publice (cheltuielile publice) care consuma definitiv o fracţiune a PIB (plătire curente de instituţiile publice) şi despre cheltuieli publice care reprezintă o avansare de PIB (exprimă contribuţia statului la producerea brută de capitol de natură materială sau nematerială). Din perspectiva domeniului în care sunt realizate cheltuielile publice, putem afirma că acestea conţin în structura lor: a) cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat; b) cheltuieli publice finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat; c) cheltuieli publice ale organismelor internaţionale ; d) cheltuieli publice ale comunitatilor locale. Cheltuielile publice totale reprezintă suma cheltuielilor efectuate de tipurile diverse de administraţii publice. Cheltuielile publice totale consolidate cuprind: cheltuieli publice ale administraţiei publice centrale (finanţate de la bugetul de stat, din fondurile securităţii sociale şi fonduri speciale) plus cheltuieli publice ale subdiviziilor politice şi administrative intermediare plus cheltuieli publice ale autorităţilor supranaţionale. Trebuie făcută o distincţie clară între cheltuielile publice şi cele bugetare, acestea din urmă fiind o subcategorie. Cheltuielile publice cuprind în sfera lor: cheltuieli bugetare, cheltuieli din fonduri cu destinaţie specială, cheltuieli extrabugetare şi cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei publice.

1

I. Vacarel, Finante publice, pag. 147

1

1.2. Clasificarea cheltuielilor publice se face pe mai multe criterii: - clasificareaa administrativă – pe criteriul instituţiilor prin intermediul cărora se efectuează cheltuieli publice (ministere, instituţii publice autonome, unităţi administrativ teritoriale etc.).  clasificarea economică – pe două criterii: al scopului în care sunt efectuate plăţile (cheltuieli publice curente sau de funcţionare şi cheltuieli publice de capital sau de investiţii); al existenţei sau nu a unei contraprestaţii (cheltuieli publice ale serviciilor publice, numite şi administrative şi cheltuieli publice de transfer).  clasificarea funcţională – pe criteriul sectoarelor de activitate către care sunt repartizate resursele financiare publice (a) în domeniul social: învăţământ, sanitare, ocrotire socială etc.; b) în domeniul cercetării; c) în domeniul economic (investiţii, acordarea de subvenţii şi facilităţi; d) în domeniul apărării şi siguranţei naţionale; e) în domeniul administrativ public central şi local; f) în ceea ce priveşte dobânzile aferente datoriei publice).  clasificarea financiară – pe criteriul momentului efectuării şi a efectului avut de acestea (cheltuielile publice definitive caracterizate prin faptul că se finalizează cu plăţi la scadenţe ferme, certificând lichidarea totală a angajării statului pentru efectuarea cheltuielilor prevăzute în buget; cheltuieli publice temporare: majoritatea sunt operaţiuni de trezorerie urmate de plăţi cu scadenţe certe; cheltuieli publice virtuale: pe care statul le va realiza în anumite condiţii doar). şi pe criteriul forme de manifestare (cu/ fără contraprestaţie; definitive/ provizorii; speciale/ globale)  clasificarea după rolul cheltuielilor publice în reproducţia socială pot fi: cheltuieli publice negative (reale) şi cheltuieli publice pozitive (economice)  clasificarea folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. – pe criteriile: a) funcţională (cheltuielile publice sunt împărţite în cheltuieli pentru: servicii publice, apărare, educaţie, sănătate, securitate socială, locuinţe şi servicii comunale, recreaţie, cultură şi religie, acţiuni economice, alte scopuri) b) economică (cheltuielile publice reprezentând un consum final şi cheltuielile publice în scopul formării brute de capital) În România, legea bugetului de stat/ 1998 prevede o clasificare în conformitate cu cea utilizată de O.N.U.

2

Astfel, cheltuielile publice se împart după criteriul economic în:  cheltuieli curente (de personal, de materiale şi servicii, subvenţii, prime, transferuri, dobânzi aferente datoriei publice, rezerve);  cheltuieli de capital  împrumuturi acordate (pentru finalizări de obiective stabilite prin convenţii, pentru creditarea agriculturii, pentru acoperirea arieratelor către RENEL şi ROMGAZ).  rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite externe şi interne După criteriul funcţional, cheltuielile publice se împarte în:  servicii publice generale  apărare, ordine publică şi siguranţă naţională  social-culturale  servicii şi dezvoltare publică, locuinţe mediu şi ape  acţiuni economice  alte acţiuni  transferuri  împrumuturi acordate  plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli aferente datoriei publice  fonduri de rezervă Nivelul cheltuielilor publice poate fi privit din perspectiva statică (structură de la un anumit moment) sau dinamica (ca evoluţie temporară) şi poate fi analizat urmărind indicatorii: volumul cheltuielilor publice, ponderea cheltuielilor publice în PIB, volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor. Structura cheltuielilor publice este studiată conform clasificărilor folosite de fiecare stat în parte (cea mai importantă fiind cea economică şi cea funcţională). Stabilirea structurii cheltuielilor publice ajută la determinarea diferenţelor de politică financiară dintre ţările dezvoltate, în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie, precum şi evoluţia în timp a ponderilor acordate diverselor categorii de cheltuieli publice în acelaşi stat. Dinamica cheltuielilor publice are în vedere modificarea a şase indicatori: - creşterea nominală şi cea reală a cheltuielilor publice; - schimbarea raportului cheltuielilor publice în PIB; - schimbarea volumului mediu al cheltuielilor publice pe cap de locuitor; - schimbarea structurii cheltuielilor publice; - corelaţia dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB; - elasticitatea cheltuielilor publice raportată la PIB. 3

Factorii de influenţă asupra creşterii cheltuielilor publice sunt de natură: o demografică (modificări ce au loc în numărul şi structura populaţiei ce ar trebui să determine adaptări corespunzătoare în ponderea cheltuielilor publice); o economică (ce vizează în mod special funcţia statului de redistribuire a resurselor financiare publice după criteriul eficienţei şi echilibrului); o socială (se referă la funcţia de armonizare a veniturilor medii individuale aparţinând diferitelor categorii sociale); legaţi de urbanizare (favorizează creşterea cheltuielilor publice); o militară (cresc cheltuielile publice în eventualitatea unor conflicte armate); o istorică (perpetuarea în timp a unor probleme ca datoriile publice moştenite de la un regim politic la altul sau ca inflaţia); o politică (se referă la complexitatea funcţiilor statului);

2. Caracterizarea generală a cheltuielilor 4

publice pentru invatamant 2.1. Delimitarea cheltuielilor publice pentru invatamant din ansamblul cheltuielilor publice Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe diverse destinaţii. Utilizarea propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele guvernamentale privind activitatea socială, economică şi de altă natură, desfăşurată pentru realizarea acestora se reflectă în cheltuielile publice prin care statul acoperă necesităţile publice de bunuri şi servicii considerate prioritate în fiecare perioadă. În bugetul de stat sunt prevăzute următoarele grupe de cheltuieli :  Cheltuieli social-culturale ( învăţământ, sănătate, cultură şi artă, asistenţă socială, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii, pensi, indemnizaţii, activitate sportivă şi de tineret.  Cheltuieli de gospodărire comunală şî locuinţe ;  Cheltuieli pentru sănătatea naţională ;  Cheltuieli pentru ordinea publică ;  Cheltuieli pentru autoritaţile publice ;  Cheltuieli pentru acţiuni economice(cercetare ştiinţifică, lucrări geologice de cercetare, cheltuieli pentru agricultură, silvicultură, transporturi şi telecomunicaţii etc) ;  Alte acţiuni ;  Trensporturi ;  Datoria publică ;  Rezerve. Repartizarea cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale pe elementele de structura menţionate, se aproba prin Legea bugetului de stat, iar procentul acestora faţă de totalul cheltuielilor diferă de la o ţară la alta în funcţie de nivelul de dezvoltare a fiecăreia: în cadrul unor ţări dezvoltate din punct de vedere economic, ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile cu securitatea socială (între 32 – 80% din totalul cheltuielilor pentru acţiuni socialculturale); în cazul unor ţari în curs de dezvoltare ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile publice pentru învăţământ ( circa 49%). În România, în proiectul Bugetului de stat pentru 2007, din totalul 5

cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale de 23.097,7 mil. lei, pentru învăţământ s-au alocat 8.220,5 mil. lei, reprezentând 35,6 %. Cheltuieli publice pentru educatie (%) din pib-Romania 6

6

5,2

5 4

4,52 3,4

3,6

3,6

3,5

3,4

3,5

2000

2001

2002

2003

2004

2005

3 2 1 0 2006

2007

2008

Sursa: Ministerul Finantelor Publice (2000 – 2007); Ministerul Educatiei si Cercetarii (2000-2007)

Interdependenta dintre elementele cheltuielilor pentru acţiuni socialculturale este indirect percepută ca efect în creşterea economică astfel: pe de o parte, creşterea eficienţei învăţământului de toate gradele însoţită de măsuri adecvate pe linia ameliorării tuturor celorlalte acţiuni social-culturale are efect asupra creşterii economice, iar, pe de altă parte, efectul agregat al investiţiilor în resursele umane conduce la creşterea PIB care, de altfel, constituie baza pentru alocarea unor sume mai mari pentru acţiunile socialculturale. Cheltuielile bugetare pentru învăţământ constituie o componentă definitorie a cheltuielilor cu caracter social-cultural, ocupând un loc central între acţiunile finanţate de stat ,în cadrul acestei categorii, în actuala etrapă a evoluţiei societăţii, confirmând creşterea rolului învăţăântului ca factor de progres şi civilizaţie. Cheltuielile publice pentru învăţământ trebuie să urmărească o dezvoltare a educaţiei publice în concordanţă cu cerinţele contextului economico-social pentru a contribui în cât mai mare măsură la progresul societăţii. Factorii care determină politica financiară în învăţământ sunt: demografici (structura specifică a populaţiei), economici (cererea pentru forţa de muncă calificată şi adaptarea inovaţiilor tehnologice de ultimă oră şi nu numai), politici (principiile ideologice pe care se bazează stabilirea 6

politicii şcolare). Structura sistemului de învăţământ diferă de la o ţară la alta, conform tradiţiei statelor respective însă aici va fi preluată împărţirea realizată de UNESCO în învăţământ: preşcolar, primar, secundar, superior. Cheltuielile publice bugetare pentru învăţământ sunt canalizate în cea mai mare parte către ministerul corespunzător – Ministerul Învăţământului / Educaţiei – dar şi către alte ministere care urmăresc să instruiască în domeniul specific lor cadre competente (Ministerul Apărării, Ministerul de Interne etc.). Cheltuielile publice pentru învăţământ pot fi privite şi din perspectiva conţinutului lor economic; în acest caz putem vorbi de: o cheltuieli curente (de funcţionare şi întreţinere); o cheltuieli de capital (înzestrarea şi construirea unităţilor de învăţământ). Constatările referitoare la corelaţia dintre nivelul de dezvoltare al învăţământului şi progresului economic şi social, în diferite ţări, au convins guvernele despre necesitatea îmbunătăţirii învăţământului, ca premisă indispensabilă pentru asigurarea proprietăţii economice şi ridicarea gradului de civilizaţie, inclusiv a nivelului de trai al oamenilor.

2.2. Surse de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ Cheltuielile pentru educaţie constitue o opţiune importantă a factorilor politici şi a autorităţiii unui stat, deoarece această categorie de cheltuieli reprezintă pentru orice societate o investiţie importantă, pe termen mediu şi lung, într-un esenţial factor de producţie, cel al forţei de muncă. În ţara noastră, finanţarea cheltuielilor pentru educaţie se asigură printr-un complex întreg de planuri financiare şi bugetare.Resursele de finanţare pentru cheltuielile cu educaţia pot fi de natură internă sau externă, publică sau privată, după cum urmează : 1. fonduri bugetare (ale statului, regiunilor, provinciilor), 2. cotizaţii ale unor persoane fizice / juridice (f. asigurărilor sociale, pentru şomaj), 3. fonduri proprii ale organizaţiilor publice / private (pentru finanţare traininguri), 4. veniturile instituţiilor social-culturale din activităţi specifice; 5. veniturile populaţiei (din taxe),

7

6. fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ (O.N.G-uri, instituţii de caritate etc.), 7. finanţări externe (rambursabile şi nerambursabile, oferite de organizaţii ca: UNICEF, UNESCO, Banca Mondială etc.). Bugetul de stat Bugerul de stat asigură finanţarea organelor de specialitate centrale : Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului, inspectoratele şcolare, judetene, palatele copiilor, taberele, casele corpului didactic,organizarea examenelor, concursurilor şi olimpiadelor naţionale, bursele pentru elevi/studenţi străini, proiectele de reformă cofinanţate de organismele internaţionale. Cresterea bugetelor educationale :

Bugetele locale Cheltuieli publice pentru educaţie, pe niveluri de pregătire (% of PIB, 2004) Date privind cheltuielile cu educaţia pe niveluri de învăţământ (% din PIB)

Total

EU 27 SUA Japonia România

4,09 5,44 3,65 0,66

Preşcolar Primar

0,49 0,31 0,31 1,20

1,16 1,79 1,29 0,73

Secundar

2,31 1,98 1,40 0,73

Terţiar

1,13 1,32 0,65 0,70

Sursa: Eurostat

Cheltuielile alocate de Romania pentru Educatie ca pondere in PIB se situau, la nivelul anilor 2005 si 2004, la cel mai scazut nivel din Uniunea Europeana, fiind, de asemenea, si printre cele mai reduse din regiune, potrivit unui raport al Bancii Mondiale. In 2005, cheltuielile pentru Educatie reprezentau 3,6% din PIB, sub nivelul mediu de 4,6% inregistrat in statele cu venit mediu spre ridicat, categorie in care se incadreaza si Romania, se arata 8

in raportul anual al institutiei financiare internationale privind indicatorii de dezvoltare la nivel global. Penultimul loc in UE a fost ocupat de Grecia, cu cheltuieli reprezentand 4% din PIB. Bulgaria a alocat pentru educatie 4,2% din PIB, Ungaria 5,9%, iar Polonia 5,6%. Ponderea cheltuielilor pentru învăţământul primar şi gimnazial în totalul cheltuielilor pentru educaţie

Nivelul de invatamant Primar gimnazial Liceal,profesional,posticeal

2001 19,71 34,39 32,32

2002 19,72 32,33 32,95

2003 20,72 20,72 32,94

2004 52,04 52,04 27,23

2005 48,80 48,80 32,32

Sursa: Raportul asupra stării sistemului naţional de învăţământ - 2006, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Bucureşti, 2007

Venituri proprii Veniturile proprii ale instituţiilor de învăţământ provin din taxele de şcolarizare încasate în condiţiile legii.La acestea se mai adaugă şi veniturile din chirii, donaţii, activităţi ale internatelor şi cantinelor. Fonduri externe Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a contractat numeroase fonduri externe destinate imbunătăţirii condiţiilor oferite elevilor şi studenţilor. Din punct de vedere economic, cheltuielile pentru învăţământ pot fi structurate în cheltuieli de personal, cheltuieli pentru materiale şi servicii ,subvenţii, transferuri bugetare, cheltuieli de capital, rambursări de credite, plăţi de dobânzi şi comisioane la credite. Analizând structura lor, din acest punct de vedere, pe exerciţiul financiar 2005, constatăm că ponderea cheltuielilor de capital în totalul cheltuielilor pentru învăţământ este de numai 8,1%.Nivelul este scăzut întrucât numai prin aceste categorii de cheltuieli se poate asigura modernizarea, tehnologizarea şi ridicarea la parametri corespunzători a procesului de învăţământ.

9

În învăţământul preşcolar, primar, gimnazial, liceal, precum şi în segmentul ce ţine de internate şi cantine toate toate cheltuielile necesare funcţionării sunt asigurate prin bugetele locale, în principal prin cedarea de venituri proprii din partea bugetului de stat( TVA ) cât şi prin intermediul veniturilor proprii ale bugetelor locale şi ale mijloacelor extrabugetare constituite la nivelul unităţilor şcolare. Cheltuielile privind administraţia centrală (Ministerul Educaţiei şi Cercetării), cele privind întreţinerea şi funcţionarea serviciilor publice descentralizate(Inspectoratele Şcolare Judeţene), a învăţământului superior, a bibliotecilor centrale, universitare şi pedagogice, a căminelor şi cantinelor studenţeşti sunt asigurate prin fondurile bugetare de stat, prin credite externe, rambursabile şi nerambursabile, precum şi din mijloace financiare extrabugetare, prin donaţii, sposorizări etc , formate şi consttituite la nivelul instituţiilor publice centrale şi celor subordonate acestora. În alocarea fondurilor bugetare pentru finanţarea învăţăântului superior, un rol important în cadrul sistemului îl are Consiliul Naţional de Finanţare a Învăţământului Superior, care efectuează propunerile de rigoare în această privinţă pe baza a o serie de indicatori specifici de eficienţă şi calitate (număr de studenţi bugetari, gradul de acoperire a necesarului de cadre didactice cu cadre didactice titulare). Începând din 1999, în cadrul învăţământul superior s-a instituit un nou mecanism de finanţare, care are în vedere o serie de criterii, în funcţie de care se alocă fondurile bugetare. În acest sens, între Ministerul Educaţiei şi Cercetării, pe de o parte şi instituţiile de învăţământ superioare de stat, pe de altă parte se întocmesc şi încheie anual ’’contracte instituţionale ’’ pentru ’’finanţarea de bază’’ prin intermediul căreia se asigură de la buget fonduri pentru acoperirea cheltuielilor de instruire privind studenţii bugetari, salarii, burse, fonduri pentru protecţia socială a acestora şi unele resurse financiare pentru investiţii. Prin contracte adiţionale, separat de resursele de bază, Ministerul Educaţiei şi Cercetării asigură instituţiilor de învăţământ superior (de stat) şi o finanţare complementară prin care se acordă subvenţii pentru căminele şi cantinele studenţeşti, fonduri pentru unele dotări, lucrări de reparaţii capitale. Prin acest nou sistem de finanţare, instituit în cadrul învăţământului superior, fondurile rămase necheltuite la sfârşitul anului (din finanţarea de bază) se raportează pentru anul următor, cu excepţia diferenţelor de resurse rezultate în urma regularizărilor cu bugetul de stat pentru fondurile primite cu destinaţia specială :burse, protecţia socială, investiţii.

10

2.3. Evoluţia cheltuielilor publice pentru învăţământ Potrivit “Raportului mondial asupra educaţiei “ întocmit de UNESCO în 2003, în perioada 2003-2007, cheltuielile publice pentru educaţie au crescut de 2.44 ori. În exerciţiul financiar 2006 cheltuielile pentru învăţământ, finanţate prin intermediul fondurilor publice au ajuns la 48204.4 miliarde lei, respectiv 13.8% din totalul cheltuielilor publice, iar în anul 2007 – 57103.8 miliarde lei, respective 13.6% din fondurile publice totale. Creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ este datorată acţiunii conjugate a mai multor factori : a. factori demografici. Creşterea populaţiei a antrenat sporirea populaţiei şcolare.Evoluţia demografică ce a condus la depăşirea cifrei de 6 miliarde de locuitori ai globului s-a reflectat în principal în creşterea contingenţelor şcolare, a gradului de cuprindere în sistemul de învaţământ şi a obligativităţii anumitor grade de învăţământ. Creşterea cheltuielilor mondiale pentru educaţie a condus la reducerea analfabetismului. b.factori economici. Modernizarea învăţământului, sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii necesaredesfăşurării procesului instructive şi intensifcarea utilizarii acestora se realizează cu un volum sporit de cheltuieli ccare au ca efect creşterea ponderii studenţilor în numărul total al elevilor şi studenţilor. c.factori sociali şi politici. Finanţarea învăţământului se realizează în funcţie de structura acestuia (învăţământ preşcolar, primar, secundar, superior).

11

2.3. Impactul cheltuielilor pentru învăţământ asupra societăţii Educaţia, conform aprecierilor Guvernului, a fost, în ultimii ani, o prioritate naţională. Programul guvernamental s-a bazat pe strategia de dezvoltare, pe forţa creatoare a inelectualităţii, care a jucat un rol esenţial în tranziţia spre un nou model de societate. Programul de guvernare în domeniul învăţământului s-a concentrat asupra următorilor factori : educaţia de bază pentru toţi, capacitatea de autoperfecţionare a sistemului educaţional, învăţământul superior şi cercetarea ştinţifică, educaţia permanentă într-o societate educaţională. Creşterea cheltuielilor pentru educaţie a stimulat şi activitatea de cercetare ştiinţifică, ceea ce a condus la :  Dezvoltarea capacităţii de generare a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnologice ;  Creşterea capacităţii de dezvoltare a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnologice ;  Dezvoltarea posibilităţilor de utilizare a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnologice ;  Fundamentarea posibilităţilor de cercetare-dezvoltare şi inovare la nivelul firmelor. Aceste efecte sunt valabile la nivel mondial. Din păcate, în întregul proces de reformă a învăţământului din ţara noastră nu s-a avut în vedere şi nu s-a realizat numic concret pe linia cercetării ştiinţifice. În programul de guvernare au fost avute în vedere următoarele direcţiide acţiune în domeniul cultural : protecţia şi restaurarea monumentelor istorice, a site-urilor şi ansamblurilor de importanţă naţională şi europeană; promovarea unei strategii guvernamentale privind cultura scrisă şi lectura publică ; revigorarea institutelor de spectacol, teatru, muzică şi coregrafie ; protejarea culturii minorităţilor naţionale ; comunicarea publică şi relaţiile statului cu societatea civilă şi catăţeanul. Politica în domeniul tineretului a vizat : sporirea participării tinerilor la viaţa economică, valorificarea potenţialului creativ al tineretului, acordarea de şanse egale tuturor tinerilor pe parcursul întregului proces 12

educaţional, sprijinirea sistemului de educaţie şi instruire pentru tineret, crearea condiţiilor care să asigure sporirea participării tinerilor la viaţa economică, atragerea tinerilor la viaţa publică, stimularea formării de comportamente prosociale şi reducerea delincvenţei în rândurile tineretului, stimularea formării de comporamente, protecţia socială a tinerilor, sprijinirea participării tineretului la activităţile internaţionale de tineret, reorganizarea consiliului naţional al tineretului, iniţierea unui instrument de integrare a serviciilor publice în domeniul tineretului, recunoaştere deplină a rolului şi importanţei tineretului în societate. Creşterea mărimii suportului acordat de către stat învăţământului superior din România are ca efect intrarea noastră în "societatea cunoaşterii şi a învăţării" 2.Noua societate consacră adevărul că educaţia este principalul factor de succes al competitivităţii unei naţiuni 3.În spiritul "Cărţii Albe aspra educaţiei şi formării ", elaborată de UE , România depune eforturi pentru a edifica societatea educaţională, în care locul central îl ocupă valorificarea eficientă a resurselor umane. Modernizarea economiei naţionale şi progresul tehnic, a impus o pregătire generală şi profesională a lucrătorilor la nivel mai înalt. Nevoia de forţă de muncă calificată superior, capabilă să lucreze cu o productivitate a muncii mai mare este un factor de presiune asupra guvernelor, inclusiv din partea patronatului, pentru alocarea de sume sporite în vederea finanţării învăţământului, devenit un obiectiv de interes general.Această nevoie s-a coroborat cu impactul revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, ale cărei cuceriri pot fi puse în valoare doar de un personal de o înaltă calificare. Câştigul obţinut pe această cale interesează nu numai indivizii sau grupurile de indivizi, ci şi societatea , în ansamblu, având un suport material în efectul de creştere a PIB şi de dezvoltare a economiei naţionale.

2

M Korka, 2000:51 Stocul de învăţământ reprezintă capitalul intelectual acumulat de populaţia unei ţări prin studii şcolare şi universitare, operaţionalizat in suma anilor de studii care au fost parcurşi de întreaga populaţie şcolarizată şi care corelează cu creştere economică ( C. Anastasiu, Direcţia de sociologie, 1993:616). 3

13

2.4. Concluzii Investiţia în educaţie şi în formarea oamenilor este cea mai rentabilă pentru dezvoltarea unei societăţi pe termen lung. De aceea, instituţiile de învăţământ şi educaţie, precum şi cele de cercetare ştiinţifică trebuie privite ca instituţii strategice pentru destinul naţional. În ţările dezvoltate educaţia are un rol economic deosebit. Economia actuală are nevoie de forţă de muncă bine pregatită, adaptată. Sectoarele aflate într-o continuă dezvoltare - arta şi design-ul, comunicaţiile şi tehnologiile informaţionale, profesiunile din domeniul cultural şi al divertismentului - au toate nevoie de forţă de muncă educată. Cultura, educaţia îi pregatesc şi îi inspiră pe inventatorii ce răspund preocupărilor şi intereselor unei populaţii aflată la un anumit nivel intelectual. Educaţia însăşi devine esenţială pentru economie. Contribuţia educaţiei la progresul economic este subiectul cel mai dezbătut. Profesorii, "educatorii" fac apel la sprijin financiar tot "pe tărâm economic" ca o recunoaştere a contribuţiei lor deosebite la performanţa economică. Societatea nu poate accepta ideea că educaţia este factorul esenţial al dezvoltării economice, ci consideră că ea are mai degrabă un rol politic şi social. Un lucru este foarte clar: educaţia are o implicaţie vitală asupra destinderii şi liniştii sociale. Cultura, educaţia sunt cele ce intreţin speranţa şi işi asumă realitatea evadării din cele mai de jos, din cele mai puţin favorizate straturi ale societăţii spre o condiţie superioară. Deşi ţara noastră dispunea de un sistem de educaţie relativ bine pus la punct, chiar performant,în care se acorda egalitatea şanselor la evadarea din ignoranţă, factorul economic şi vechile mentalităţi şi-au pus pecetea pe acesta şi au creat o societate tip miriapod ce se târăşte prin hăţişurile tranziţiei. Sistemul de educaţie este din ce în ce mai sarac, mai rupt de realitate. Se incearcă reformarea lui din mers şi fără resurse ceea ce dă prilejul apariţiei unor grave erori. Toate acestea au la bază o economie dezarticulată,în care investiţiile sunt din ce în ce mai rare, iar performanţa economică este minimă sau chiar lipeşte. Într-o ţară în care numărul pensionarilor a depăşit de mult numărul populaţiei active, domeniului educaţie i s-a alocat mai puţin de 2 % din PIB. Fără resurse şcolile au introdus o serie de taxe care barează drumul tinerilor către instruirea superioară. Practic, în ţara noastră nu se mai poate vorbi de un invăţământ public gratuit.

14

De aici rezultă şi necesitatea creşterii cheltuielilor publice pentru finanţarea învăţământului şi impactul acestora asupra activităţii economice în general.

15

Bibliografie : 1.Anghelache Constantin, "România 2003.Starea economică.Perspectiv", ed.Economică, Bucureşti, 2003. 2.Anghelache Gabriela, Finanţe ale Romăniei, ed. Economică,Bucureşti, 2002 ; 3. Filip Gheorghe, "Finanţe" , ed. Junimea, Iaşi,2002 ; 4. Lupu Neculai, " Cheltuieli publice pentru acţiuni economice" ed. Tribuna Economică,Iaşi,2001 ; 5. Moşneanu Tatiana, " Buget şi Trezorerie Publică ", ed. Economică, Bucurerşti, 2000; 6. Mireille Rădoi, "Evaluarea politicilor publice" , ed. Tritonic, Bucureşti, 2004. 7. Văcărel Iulian, "Finanţe Publice" , ediţia a IV-a , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003; 8. www.politic.ro

16