Relatia Profesor-Elev [PDF]

Zitiervorschau

Relaţia profesor-elev

Relaţia profesor-elev a constituit un obiect de reflecţie pentru teoreticienii tuturor timpurilor. Ea reprezintă o ,,sinteză a relaţiilor interpersonale” pe fundalul cărora se nasc şi se dezvoltă atât virtuţile şi viciile. Faptele bune se ivesc şi depind de destinatar, sunt generate de acesta; ,,Ceea ce fac încerc să fac pe placul semenului meu. Dacă el ar gândi cel puţin la fel înţelegerea ar deveni plenară, ar putea să apară toleranţa reciprocă. În contextul favorabil situaţiilor, apar şi se dezvoltă viciile cotidiene. Ele sunt generate de natura relaţiilor interumane şi amplifică dacă nu sunt sesizate şi corectate la timp prin educaţie”. ,,Omul este rodul educaţiei pe care o primeşte” (Helveţius) Copilul, preadolescentul, adolescentul şi tânărul au avut şi au nevoie de când este lumea de educaţie. Aceasta este o trebuinţă ce se impune a fi satisfăcută în raport cu vârsta şi particularităţile fizice şi psihice ale elevului (educatului), rolul de educator revenind profesorului în general şi dirigintelui în mod special. Um om educat este şi un om disciplinat, disciplina fiind o condiţie de baza a muncii şcolare. Marele pedagog Comenius spunea că ,,Şcoala fără disciplină este ca o moară fără apă”, disciplina se formează prin educaţia în ceea ce priveşte ordinea, punctualitatea, pregătirea zilnică a lecţiilor, respectarea regulamentului şcolar şi a dispoziţiilor şcolare. O mare influenţă asupra elevilor o are exemplul pe care îl dă educatorul. Ţinuta, corectitudinea, dreptatea şi ataşamentul faţă de copii determină disciplina lor. Totuşi, uneori se întâmplă abateri de la disciplina şcolară, devieri de la comportament. În aceste cazuri trebuie cunoscute mai întâi cauzele acestir stări de lucruri. Acestea pot fi cauze de natură organică, familială sau şcolară. Dirigintele este acela care trebuie să cunoască situaţia şi să treacă la remedieri psiho-pedagogice. Ca şi medicul, un profesor-diriginte bun vindecă ,,răul” pornind de la tratarea cauzei care l-a produs. Aşadar, primul pas al educatorului este cunoaşterea elevilor, a temperamentului, caracterului şi personalităţii lor. Acestea se pot realiza printr-o bună pregătire psihopedagogică şi cu mult tact. Tactul pedagogic se relevă pe fondul interacţiunii profesor-elev şi reprezintă, după opinia unor autori, contactul dintre educator şi universul lăuntric al copilului şi adolescentului, apropierea sinceră faţă de acesta. Este arta de a pătrunde şi desluşi conştiinţa individuală, de a prevedea reacţia posibilă a celui pe care îl educăm, respectând în acelaşi timp simţul măsurii. Naturaleţea comportării profesorului, prietenia neexagerată, seriozitatea fără a genera încordare, faptul de a se impune fără a se enerva,

axigenţa fără a cădea în pedanterie, sunt doar câteva trăsături definitorii ale tactului pedagogic. Educatorul trebuie să aibă o conduită echilibrată, nici prea indiferentă, nici prea agasantă. Sunt cunoscute trei tipuri de profesori: tipul autoritar, tipul democratic şi tipul indiferent, liberal. Tipul autoritar îşi impune voinţa şi părerile ignorând personalitatea elevului, favorizând reacţii de mascare afectivă, de ezitare, şovăială, instabilitate, introvertire, emotivitate spontană, teamă, lipsă de iniţiativă şi neîncredere. Copii reacţionează agresiv la acest tip. Este un tip negativ. Tipul democratic, dimpotrivă, ea măsuri împreună cu elevii pe baza încrederii reciproce. Nu se exclude exigenţa. Este un tip pozitiv. Tipul indiferent. Liberal lasă lucrurile să curgă, să meargă de la sine, manifestă apatie. ,,şi-a greşit cariera” Tipurile de profesori determină tipurile de relaţii: Relaţiile de tip autocratic. Profesorul dispune, elevul se supune. Educaţia are un caracter dogmatic. Relaţia de tip liber. Educaţia se desfăşoară conform naturii copilului, care conţine în sine tendinţa de a se dezvolta spre bine. Profesorul crează condiţii pentru dezvoltarea liberă a personalităţii elevului. Relaţia non-directivă se caracterizează prin atitudinea de acceptare a profesorului. Profesorul se abţine de la orice blocare, intervenţie, pentru ca elevul să se poată autodescoperi, să-şi cunoască interesele, motivele, aspiraţiile. Relaţia democratică este o relaţie de colaborare, de cooperare. Elevul este îndrumat, ajutat. Această relaţie se bazează pe principiul responsabilităţii. Strâns legat de relaţia profesor-elev este conceptul de stil educaţional. S-au stabilit trei tipuri de profesori din punct de vedere al stilului educaţional: Profesori impulsivi, spontani, concentraţi pe natura ideii, nu pe relaţie, Pofesori autocontrolaţi, sistematici. Obţin rezultate bune cu toate tipurile de elevi, inclusiv cu ostilii, Profesori cu sentimentul de nesiguranţă.

Stilul de lucru al profesorului, natura relaţiilor, atitudinea şi comportamentul elevilor generează un climat sau altul în clasa de elevi: clmatul anarhic, climatul rebel sau climatul competitiv şi de cooperare. Climatul anarhic. Unii elevi, care dispun de forţă şi de un temperament impulsiv, crează în clasă o atmosferă de teroare. Acest tip de climat apare atunci când profesorul nu fixează împreună cu elevii anumite norme de muncă, le acordă prea mare încredere, nu-i sprijină şi nu-i controlează în activităţile zilnice. Stilul de conducere nu inspiră încredere. Climatul reprimant apare atunci când profesorul este autoritar. Nu permite nici un fel de sugestie. Elevii lucrează de frică şi sunt disciplinaţi numai când sunt sub supraveghere. Ei îşi pierd iniţiativa şi aşteaptă numai ordine de la conducători. Climatul rebel se instalează atunci când profesorul sau dirigintele generează, printr-o manieră nepedagogică, opoziţie din partea elevilor. Membrii grupului simt repulsie pentru profesor şi caută cu orice preţ să-l pună în situaţii dificile. De exemplu, în timpul lectiei unii elevi tuşesc ostentativ, fac diferite zgomote determinând profesorul fără experienţă să adreseze expresii jignitoare care să provoace râsul, să întrerupă lecţia şi să înceapă ancheta pentru descoperirea vinovaţilor. Deseori ancheta se soldează cu eşec, clasa fiind solidară în a nu-i deconspira pe cei vinovaţi. Profesorul nu are altceva mai bun de făcut decât să ameninţe cu pedepse care nu-i impresionează pe elevi. Autoritatea este pierdută şi foarte greu se recâştigă. Reprimarea ca metodă de menţinere a disciplinei are drept rezultat întărirea spiritului de rezistenţă al clasei. Recurgerea la pedeapsă, la critică, la ridiculizare, la lucrări de penalizare poate duce la eşec. Educaţia nu este pur corectivă. Comunicarea este aptitudinea care nu trebuie să lipsească unui educator: comunicarea verbală, nonverbală şi afectivă, capacitatea de a ,,citi” conduita neverbală a elevilor ţine de ceea ce se numeşte ,,empatie”, definită ca aptitudine specifică didactică de a te transpune în psihologia copilului, de a desprinde intuitiv atitudinile şi gesturile sale. O asemenea capacitate se dobândeşte o dată cu experienţa contactelor interumane. În cazul profesorului, ca în cazul oricărei alte persoane, comunicativitatea este influienţată de fire. Particularităţile şi diferenţierile comunicării la intravertit faţă de extravertit sunt cunoscute. Se inpune, deci, un exerciţiu foarte intens de mascare şi compensare a particularităţilor generate de fire. Lipsa unei educaţii adecvate bazate pe aceste exerciţii reduce considerabil calitatea repertoriului de comunicare al profesorului. Fondul repertoriului de comunicare este determinat în mare măsură şi de o sumă de trăsături personale cum sunt: aptitudinea verbală, spiritul de observaţie, tonusul

de activitate, expresivitatea mimicii şi a gesticii, dinamismul şi agilitatea, spontaneitatea şi simţul umorului. Calitatea comunicării verbale a profesorului este de cea mai mare importanţă pentru transmiterea corectă, clară, cursivă, inteligibilă şi sugestivă a informaţiei şi a mesajului educativ. Ea este condiţionată de bogaţia vocabularului profesorului, de calitatea exprimării, de ritmul ritmul şi cursivitatea vorbirii dar şi de timbrul şi tonul vocii. Plasticitatea comunicării verbale îi aduce profesorului avantajul de a se face mai uşor înţeles şi de a captiva cu mai multă uşurinţă şi în mai mare măsură atenţia şi interesul elevilor. Înlocuirea plasticităţii comunicării cu ,,pitorescul” vocabularului riscă să reducă mesajul educativ. Rolul aptitudinii verbale în acest tip de comunicare este hotărâtor. Valoarea ei este amplificată de existenţa unor calităţi cum cunt: subtilitatea şi rafinamentul exprimării, capacitatea de persuasiune verbală şi gradul cât mai înalt al limbajului elevat. Lipsa aptitudinii verbale dă loc vorbirii inexpresive, forţate, tărăgănate, sau, dimpotrivă, prea rapide, în ritmuri inegale care oboseşte pe elevi. De fapt, profesorului i se cere să fie un mânuitor abil al cuvântului rostit, al dialogului. O imagine a acestei cerinţe o dă modul în care el este în măsură să folosească simplul cuvând DA, prin care poate să exprime nu numai afirmaţia, ci şi interogaţia, îndoiala, constatarea, îndemnul, încurajarea, satisfacţia, regretul chiar nemulţumirea, ironia, în funcţie de intonaţia pe care este capabil să i-o dea, de însoţirea lui cu elemente de mimică şi priceperea de a-l plasa în contextul de comunicare. Sărăcia repertoriului de comunicare verbală împietează asupra calităţii şi eficienţei actului instructiv-educativ şi este demascată de sărăcia vocabularului, de agramatisme, de stereotipii, de ticuri verbale, sintagme şi cuvinte parazite (deci, înţeles, mărog, nu-i aşa, bun, etc) care fie că fac deliciul elevilor botezându-i pe profesori cu ele, fie că le determină dezagrearea şi sila. Comunicarea verbală este completată de comunicarea nonverbală: mimica, privirea, zâmbetul, gesturile, poziţia corpului, care aduc un plus de expresivitate comportamentului comunicativ al profesorului. Dar şi comunicarea nonverbală este ameninţată uneori de repetare, stereotipie, ticuri gesticulare, care perturbă actul cominicării. Cominicarea afectivă include exteriorizarea stărilor şi trăirilor afective ale profesorului în relaţie cu ceea ce comunică şi în relaţie cu manifestarea elevilor. Comunicarea afectivă nu înseamnă căderea în familiarism şi lipsă de exigenţă, ,,coborârea” la nivelul elevului, ci menţinerea unei detaşări în măsură să asigure detaşarea necesară. Aceasta se poate face corect numai dacă intervine autocenzura profesorului. Autocenzura afectivă mai este necesară şi pentru mascarea, stăpânirea şi chiar depăşirea

stărilor afective ale profesorului cauzate de factori personali, exteriori şcolii, astfel ca ele să nu influenţeze negativ relaţiile cu elevii, să nu producă teamă, reţinere şi îndepărtarea acestora de profesorul indispus, supărat, nemulţumit. Aşadar, sarcina profesorului şi a dirigintelui nu este una simplă. Pe lângă aceste aptitudini psihopedagogice speciale, profesorul trebuie să aibă o cultură generală şi să stăpânească materia pe care o predă. ,,Cartea-n cap, nu capu-n carte”. Un profesor cu capul în carte este o altă sursă de deteriorare a disciplinei elevilor. Nepregătirea pentru lecţie, ignorarea predării metodice, subiectivismul, ţinuta necorespunzătoare, vocabularul colorat, toate acestea sunt sancţionate de elevi. Pe profesor îl privesc continuu 50-60 de ochi. El trebuie să încurajeze zelul, să-l atragă pe cel distrat, să-l trezească pe visător fără a-i distruge visul, să-l rşineze pe înfumurat, întotdeauna cu multă solicitudine, să-i arate grăbitului că ,,graba strică treaba”, să-l facă pe fiecare să înţeleagă nevoia muncii, a efortului perpetuu, acum şi mâine când vor intra în viaţă. ,,Fereşte-te – zicea Tudor Vianu – de tonul şi mijloacele captaţiunii. Ai nevoie de consensul unor spirite critice, de acordul cu ei şi cu tine al unor oameni dacă nu formaţi dar cu certitudine în formare. În tot ceea ce faci nu căuta să fii admirat, ci crezut. Elevii tăi caută în tine omul, care e mai presus de orice. Străduieşte-te să-i convingi prin fapte că ei au în faţa lor un om de bună credinţă, pe cineva care le vrea doar binele şi nimic mult”. Cuvintele aceluiaşi mare dascăl sună în continuare ca un avertisment: ,,Nu fi posac, măreţ sau nestatornic, sâcâitor şi pedant, dar nici nu încerca să placi oferind un spectacol, măgulind, vânând popularitatea, minţind pe jumătate sau în întregime. Dacă poţi să-ţi amintaşti ce au însemnat profesorii tăi pentru tine, diriginţi sau nu, asumă-ţi răspunderea să nu-i dezamăgeşti nici acum prin ceea ce le spui şi le arăţi şi nici mai târziu când se vor gândi la toate şi te vor privi retrospectiv. Da, fiindcă printre ei se află, se vor fi aflând oameni virtuali la care gândeşti şi tu, mai buni ca tine, cu un spirit mai ascuţit, cu o inimă mai caldă, în stare să facă ceea ce tu ai visat fără să poţi duce până la capăt. Dacă cel puţin o clipă crezi că printre ei se află şi numai unul care ar putea continua gândurile şi visurile tale mâine, pregăteşte-te temeinic, organizează-ţi munca, desfăşoaro cum poţi tu mai bine, deoarece nimeni nu-ţi cere imposibilul, tu trebuie să-ţi ceri atâta cât poţi şi vei izbândi”.